Epoca elenistica, din sec. IV-I i.H. (circa 336-31 i.H.) esteperioada in care civilizatia clasica elena patrunde in Orientul antic, in urma cuceririi Imperiului Persan de catre regele Macedoniei, Alexandru cel Mare (336-323 i.H.). Orientul Apropiat s-a grecizat iar cultura greaca s-a imbogatit cu elemente orientale. Dupa moartea lui Alexandru Macedon, imperiul sau a fost impartit in state elenistice, care au fost cucerite de Roma pana in anul 31 i.H. Civilizatia elenistica a avut realizari mai mari decat civilizatia clasica greaca dar a inceput si fenomenul de decadenta culturala. Principiul unitatii culturale era insotit de lupte interne sociale si politice si de razboaie intre statele elenistice. Aceasta criza a intetit dorinta venirii unui mantuitor. Capacitatea de expresie exceptionala a limbii grecesti care devenise limba universala, inteleasa in toate statele elenistice, profunzimea gandirii, sentimentul nou al infratirii oamenilor pe baza unitati de cultura si civilizatie au ajutat aparitia crestinismului.

Gandirea greaca exprimata in filosofie reprezinta un element important al ambiantei culturale in care a aparut si s-a dezvoltat gandirea crestina. In general, creatia filosofica se apropie de creatia poetilor. Chiar sistemele filosofice fara nici o valoare de adevar, au valoarea unui joc de abstractiuni ale mintii omenesti, ca un joc superb de artificii pentru 'oricine iubeste minciuna si traieste in minciuna' (Apocalipsa 22:15). La intrebarea daca este comparabila filosofia cu crestinismul, se poate raspunde dand ca exemplu cartea 'Eclesiastul' din Vechiul Testament, a carei concluzie filosofica despre desertaciunea vietii omului fara Dumnezeu este si concluzia filosofiei de azi a existentialismului. Notiuni elementare de filosofie greaca sunt absolut necesare, fie si pentru auto-apararea credintei: 'Luati seama ca nimeni sa nu va fure cu filosofia si cu o amagire desarta, dupa datina oamenilor, dupa invataturile incepatoare ale lumii si nu dupa Hristos' (Coloseni 2:8). Filosofia platonica si cea peripatetica au influentat enorm, mai ales negativ, teologia crestina, pana la Reforma protestanta.Ereziile cu care s-a luptat crestinismul au, de asemenea un fond filosofic grec.

Platonismul a fost din sec. IV i.H. pana in sec. IV d.H. sistemul filosofic cu cea mai mare reputatie, cel mai raspandit si cu influenta cea mai mare asupra Bisericii timpurii (din sec. I- II d.H.). Filosofia lui Platon (428-348 i.H.) era idealista, afirmand existenta unui singur Dumnezeu, ideea absoluta sau spiritul desavarsit. Aceasta asemanare cu ideea biblica dupa care 'Dumnezeu este duh' (Ioan 4:24) a facut ca platonismul sa fie filosofia preferata de 'parintii Bisericii'. Conform platonismului, Spiritul Desavarsit Theos (Dumnezeu) exista din eternitate si a nascut sau a creat spiritele cele mai apropiate de el, apoi si alte spirite, mai indepartate, intre care spiritele umane. Pe langa Dumnezeu si lumea spiritelor, exista din eternitate si materia Yle, un haos inzestrat cu suflet irational Psyche, pe cand in Dumnezeu se afla ratiunea suprema Nus, Logos. Din aceasta ratiune divina se dezvolta continuu idei eterne; cea mai inalta dintre ele este ideea binelui, care coincide cu ideea adevarului si a frumosului. Dar ideile sunt in acelasi timp si spirite personale. Conform cu aceste idei eterne, Dumnezeu a ordont materia haotica existenta din eternitate si apoi a construit din ea lumea. Deci, Dumnezeu nu a creat din nimic nu este un creator, ci un constructor, Demiurgos.

Construind lumea, Dumnezeu nu a facut decat sa imprime in materie imaginea ideilor sale eterne. Lumea nu este, deci, decat imaginea ideilor divine in materie. Lumea ideilor si a spiritelor divine, cosmosul noetic, este doar ea eterna, unica, reala. Fiintele din lumea materiala sunt doar aparente efemere nereale, adica doar o imagine trecatoare a lumii ideilor divine. La

1

facerea lumii, Dumnezeu a facut mai intai sufletul lumii, combinand sufletul irational Psyche, cu emanatii din ratiunea divina Nus sau Logos. Acest suflet al lumii este raspandit in tot universul iar sufletele umane sunt numai parti din acel suflet al lumii. Deci, sufletul uman consta dintr-un element nemuritor, rational, preexistent, primit de la Dumnezeu; precum si din sufletul senzorial, adica din elemente care deriva, in parte sau cu totul, din sufletul irational al materiei si care se nasc si mor odata cu trupul. Sufletul senzorial este format din elementul iritabil, inimos - curajul thymos, avand inca in comun ceva cu ratiunea divina Nus; precum si din elementul poftitor - concupiscenta epithymia care nu are nimic in comun cu ratiunea divina. Omul se naste dominat de unul din cele trei elemente. Omul rational sau cugetator este cel mai apropiat de divinitate; omul inimos este ceva mai indepartat; omul concupiscent sau senzual este cel mai indepartat: cugetatorii sau filosofii sunt cei mai buni; inimosii sunt si ei nobili dar mai putin; oamenii de rand (meseriasi, negustori, tarani) si femeile sunt stapaniti de pofte.

Dupa Platon, omul este trihotomic, adica format din trei parti: spirit sau ratiune pneuma, nus, logos; suflet senzorial psyche; trup sarx (carne) sau yle si materie. Oamenii intelectuali sunt si cei mai virtuosi, fiindca virtutea se bazeaza pe cunoasterea ideilor divine, adica a binelui, adevarului si frumosului iar pacatul se bazeaza pe eroare, pe necunoasterea binelui, adevarului si frumosului. Virtutea se manifesta in patru forme fundamentale: intelepciune; barbatie; infranare sau moderatie; dreptate. Dreptatea in relatie cu divinitatea devine pietate (evlavie). Dupa pacat, omul trebuie safaca penitenta; adica sa-si impuna o pedeapsa. Aceasta nu este o pedeapsa pentru vina, deoarece pacatul deriva din eroare, ci o forma de vindecare si eliberare de consecintele erorii. De asemenea, penitenta da un exemplu altora, spre a-i feri de eroare si de pacat. Sufletele omenesti, in elementul lor rational, au existat inainte de nasterea oamenilor, adica au preexistat ca duhuri in lumea duhurilor dar au pacatuit tocmai din eroare iar pentru a se indrepta trebuie sa se mute in trupuri omenesti ca in niste temnite. Indeplinirea fara cusur a acestei penitente este rasplatita dupa moarte prin dobandirea virtutii perfecte, adica fericirea unei semanari perfecte cu Dumnezeu si a reprimirii in lumea duhurilor care se bucura de comuniunea cu Dumnezeu. Cei care nu au reusit sa fie purificati prin penitenta vor trece, dupa moartea trupului, prin alta intemnitare in alt trup sau prin alte forme de penitente tot pentru purificare. Sufletele ale caror pacate nu pot fi curatite sunt supuse pedepsei eterne. Infaptuirea acestui plan al lui Dumnezeu ar impune organizarea societatii omenesti conform planului respectiv. Filosofii trebuie sa formeze categoria conducatoare, ajutata de categoria viteaza a militarilor. Unii poftitori vor sluji pe oamenii superiori.

Cei care nu au sanse de purificare vor fi suprimati, caci viata lor pamanteasca nu are rost. Filosofia lui Platon a inspirat teologia crestina dar a inspirat si multe greseli ale acestei teologii. Platonismul a fost o sursa de inspiratie pentru ereziile crestine si pentru rasismul modern. Sunt izbitoare unele asemanari ale platonismului cu brahmanismul panteist indian, bazat pe impartirea in caste. Platon era constient ca notiunile lui religioase se bazau pe speculatii filosofice. +ntr-una din scrierile sale, personajul Simias spune: 'el (omul) trebuie sa persevereze pana cand a atins unul din aceste doua lucruri: fie sa descopere sau sa invete adevarul privitor la ele (adica la problemele fundamentale), fie, daca lucrul acesta nu este cu putinta, sa imbratiseze cea mai buna dintre notiunile omenesti, iar aceasta sa fie pluta pe care sa navigheze prin viata aceasta - nu fara risc, insa, daca nu va gasi un logos despre Dumnezeu, care sa-l poarte mai sigur si mai negresit.'

2

Ca si poetul roman pagan Vergilius, dar cu 300 de ani mai devreme, Platon a facut, astfel o profetie mesianica despre venirea Cuvantului (Logos). 'Si Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi plin de har si de adevar. |i noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal.' (Ioan 1:14) Filosofia lui Aristotel (384-322 i.H.) este numita peripatetica, fiindca el o preda plimbandu-se (pe greceste peripatein i a se plimba), fie dialectica (pe greceste dialektos). Daca platonismul era idealist, afirmand ca lumea este doar o imagine a ideilor divine, fiind deci imaginara, nereala, aristotelismul este in schimb realist afirmand ca materia si ideea (sau materia si forma) se completeaza reciproc, fiind deopotriva de reale. La fel si in om, sufletul si trupul se completeaza reciproc. Sufletul este principiul vital, ideea, entelekheia trupului (pe greceste: completare, forta care completeaza, da viata, realizeaza scopul). Dupa Aristotel, Dumnezeu nu este ziditorul universului, ci numai cauza primara a miscarii eterne din univers si Ratiunea Suprema spre care toate creaturile aspira, tind, se misca. Numai in acest mod, Dumnezeu este inceputul si scopul universului. Asadar, Aristotel nu pleaca de la ideile externe, nu este idealist, ci pleaca de la realitatea concreta a lumii, fiind realist. Abia de la realitatea concreta se ridica el la notiuni si idei generale; prin abstractii, plecand de la concret, ajunge la idei generale.

Aristotel este creatorul logicii si al situatiilor naturii dar si al psihologiei, retoricii, poeticii si metafizicii (filosofia, adica invatatura despre ceea ce depaseste natura physis). El numeste logica organon, adica instrument prin care omul cunoaste adevarul sau filosofia. La toate obiectele, el face deosebire intre natura acestor obiecte si accident (ceea ce se adauga la natura). in special, deosebeste in obiecte 10 categorii sau notiuni generice comune:

1. substanta; 2. cantitate; 3. calitate; 4. relatie; 5. timp;6. loc;7. stare;8. posesiune;9. activitate;10. pasivitate

Aristotel neaga si teoria lui Platon dupa care pacatul se face fara voie si doar din nestiinta. Teologia crestina a fost atrasa la inceput de platonism care are un continut religios foarte bogat insa strain crestinismului si greu de armonizat cu teologia Bisericii. Aristotelismul este o filosofie a stiintelor. Biserica a fost interesata de aceasta filosofie atunci cand a vrut sa armonizeze religia cu stiinta, mai ales in evul mediu. Aristotelismul ofera mai putine surse de inspiratie pentru greseli teologice si erezii, tocmai fiindca are un continut religios sarac. Daca misticii preferau in general pe Platon, rationalistii, atrasi de realitatea concreta, preferau metoda lui Aristotel, logica, sistematica si realista in cel mai inalt grad. Filosofiile oficiale ale romano-catolicismului au fost tomismul lui Thoma A`uinas (in evul mediu) si netomismul lui Ja`ues Maritain (in perioada contemporana) - ambele fiind o sinteza indoielnica intre aristotelism si crestinism. Un filosof crestin ortodox roman, rationalist si realist a fost Constantin Noica (decedat in 1988).

3