1

Eshatologia şi milostivirea în teologia Sf. Ioan Gură de Aur

1. Milostivirea: asemănarea noastră cu Dumnezeu

A încerca să vorbim despre morala și spiritualitatea hrisostomiană detaşând-o într-o

oarecare măsură de misterele creaţiei, de întrupare, de mântuire şi de pogorârea Duhului la

Rusalii ar fi imposibil de realizat. Tentaţia poate există, dar de îndată ce am accepta să plecăm

urechea la lungile comentarii ale Sfântului Ioan Gură de Aur pe care el ni le-a lăsat despre

Scriptură, ne-am da seama foarte repede că ar însemna să o luăm pe o cale greşită. Astfel,

toată viața în Hristos a lui Hrisostom este legată în primul rând de misterul creaţiei după

chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Se cunoaşte distincţia dintre „creaţia după chipul”

puterniciei lui Dumnezeu şi creaţia „după asemănare”, la care omul este chemat să se ridice,

devenind asemănător cu Tatăl ceresc. Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie Teologul, „se

numeşte iubire, pace, şi prin aceste numiri El ne îndeamnă să ne prefacem în aceste virtuţi

care Îl numesc”1. Ele sunt deci o măsură a îndumnezeirii noastre

2. Şi pentru că am fost creaţi

„ca şi chip al Chipului”, adică după Hristos, virtuţile se confundă cu Mântuitorul: El este

virtuţile, în vreme ce noi le avem numai. Iisus „nu Se deosebeşte de virtuţile de care este

deplin”3. Sfântul Ioan Gură de Aur nu s-a preocupat să stabilească, aşa cum au făcut-o unii

exegeţi, o astfel de distincţie4, dar accentul pus la el pe importanţa asemănării cu Dumnezeu

prin milostivire are fără îndoială ceva unic.

O caracteristică a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de oameni este milostivirea Sa: „Nimic nu-I

convine mai mult lui Dumnezeu, nimic care să-I fie mai caracteristic decât milostivirea”5. La

Ioan Hrisostom, viaţa morală – care dintr-un anumit punct de vedere este aceeaşi cu viaţa

credinciosului –, modelată după carta fericirilor, are o dimensiune esenţialmente eshatologică.

Ea este orientată nu numai spre viaţa viitoare, ci şi spre revenirea iminentă a Celui ce vine

(Apoc. 1, 8). Trimiterile la parabolele împărăţiei sunt nenumărate, la fel ca şi cele care

ilustrează cel mai bine întâlnirea dintre slujitor şi stăpânul său, sau cu tatăl familiei. Parabola

fiului risipitor ocupă bineînţeles un loc important6, dar nu mai important decât parabola celor

zece fecioare. Acest loc important este dat fie de citarea acestei parabole, fie de o aluzie la

aceasta (adesea foarte discretă), într-un număr foarte mare de omilii, încât mă întreb de multe

ori dacă nu ar trebui mai bine să le căutăm pe acelea în care nici o aluzie de acest gen nu ar

putea fi despicată în patru... De întâlnirea cu Mirele se învrednicesc fecioarele care şi-au

păstrat candela aprinsă cu untdelemnul care nu se cumpără şi nu se vinde, acel έλαιον care 1 PG 37, 668.

2 Cuvântarea 6, 12, PG 35, 737; Cf. Cuvântarea 11, 7, col. 841 c.

3 Origen, La Ioan 9, GCS 4, p. 490, 24.

4 La Geneză, Omilia 3, 2, PG 54, 591 şi Omilia 9, 2, PG 53, 78. Cf. Monique Alexandre, Le commencement du

Livre, Geneza I-V…, Paris, Beauchesne, 1988 (Creştinismul antic, 3), p. 187-188, şi Sergio Zincone, Il tema

della creazione dell’uomo ad imagine e somiglianza di Dio nella letteratura cristiana antica fino ad Agostino, în

Doctor Seraphicus XXXVII, martie 1990, p. 46. La Severian de Gabala, distincţia apare într-o manieră încă mai

puţin tranşantă în Le Sermon 5 sur la Genese, 4: PG 56, 522, linn. 14-15, sau încă într-o altă omilie inedită

despre „creaţia după imaginea şi după asemănarea lui Dumnezeu” (cod. grec, Paris 758, ff. 45-52v); (a se vedea

nota pentru Les Condices Chrysostomici Graeci de Paris, fond grec antic, t. II, în colecţiile I.R.H.T.) 5 La I Corinteni, Omilia 1, 3, PG 61, 386 a.

6 Epistola către Romani,10, 5, PG 60, 481.

2

este fructul lui έλαιος, măslinul, termen al cărui sunet, în greacă, se confundă cu cel de έλεος,

milostivirea7. Aceste fecioare pot fi copleşite cu toate virtuţile – ele o au în comun pe cea a

castităţii, de care Ioan Hrisostom spune că nu le-a fost întotdeauna uşor să o păstreze –, dar

dacă mila le lipseşte, restul nu mai serveşte la nimic8!

În concepţia hrisostomică, milostivirea este un aspect atât de important al iubirii

dumnezeieşti faţă de om, încât adesea se identifică total cu ea. Este „cel mai iubit cântec al lui

Dumnezeu”9, pentru că reuneşte în sine toate calităţile duhovniceşti ale celui care o practică:

credinţă, dragoste, rugăciune, sfinţenie, toate se focalizează într-un singur punct comun al lor,

în lucrarea şi harul milosteniei. În opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Iisus Hristos

Mântuitorul nu ne dăruieşte ceva, ci ni Se dăruieşte întreg şi permanent pe Sine. În faţa

Acestui Hristos al jertfei euharistice este pusă spre confruntare conştiinţa noastră: „Hristos,

când are să te hrănească, nu-Şi cruţă nici chiar trupul Lui! Când are să-ţi dea de băut, nu-Şi

cruţă nici chiar sângele, nici nu este invidios! Tu, însă, nu dai nici o bucată de pâine, nici un

pahar de apă!... Ia aminte ca nu cumva, scumpindu-te prea adesea să dai lui Hristos spre

câştig, să nu dai diavolului spre pagubă.”10

Fără milostivirea dumnezeiască, a cărei expresie supremă este jertfa, „toate s-ar fi

pierdut”11, fiindcă după căderea protopărinţilor moartea spirituală şi-ar fi întins umbra tot mai

necruţător peste „fiii neascultării” (Ef. 5, 6). Milostivirea dumnezeiască este cauza întrupării

şi mântuirii Cuvântului lui Dumnezeu: „Dacă nu ar fi avut milă de noi Dumnezeu, toate s-ar fi

pierdut; aceasta (mila dumnezeiască), deşi eram duşmani, ne-a împăcat, aceasta a devenit

mijlocitor al bunurilor nesfârşite, aceasta L-a convins pe Fiul lui Dumnezeu să devină rob şi

să Se smerească”12. Prin chenoza Sa dumnezeiască, pe care o suportă prin întruparea, crucea

şi moartea Sa, ca dăruire de bunăvoie, ca „jertfă întru miros cu bună mireasmă” (Ef. 5, 2),

Hristos umple de prezenţa lui Dumnezeu întreaga realitate umană, chiar şi pe aceea a morţii.

Dar această putere de jertfă şi de golire de sine se extinde şi asupra celor care cred în El, şi

expresia ei practică este milostenia. De aceea, ea devine „îndrumător şi dascăl al întregii

filosofii întru Hristos”13. Milostenia este în om icoana compasiunii lui Dumnezeu

14.

Milostenia îl conduce pe om pe drumul desăvârşirii creştine, fiind un exerciţiu al desăvârşirii

ce dezrădăcinează treptat din fiinţa lui tot egoismul, făcându-l capabil chiar şi de iubirea

duşmanului. Să nu uităm că milostenia este considerată în literatura filocalică drept semn al

desăvârşirii. „Cel care a învăţat să fie milostiv cu cel aflat în necazuri – ne spune Sfântul Ioan

– va învăţa şi să nu aibă dorinţă de răzbunare; cel care a învăţat aceasta va învăţa şi să facă

bine duşmanilor săi”15. Fără ea, viaţa duhovnicească a creştinului se sărăceşte amar, pentru că

viaţa în Hristos se poate realiza doar prin manifestarea dragostei întrupate faţă de aproapele, şi

mai ales faţă de cei umili, sărmani, dispreţuiţi de oameni, dar iubiţi de Dumnezeu. „Suferă un

mădular? Toate mădularele suferă împreună cu el.”16

7 Epistola către Efeseni, Omilia 24, 5, PG 62, 176; în Epistola către Evrei, Omilia 28, 7, PG 63, 201.

8 Faptele Apostolilor, Omilia 30,3, PG 60, 225; în Epistola II către Timotei, Omilia 6, 3, PG 62, 633.

9 La Psalmul 12, 3, PG 55, 154.

10 Despre schimbarea numelor…

11 La Evrei, Omilia 32, 4, PG 63, 223.

12 Ibidem.

13 La Fapte, Omilia 14, 4, PG 60, 117.

14 Despre penitenţă, P G 49, 291-300.

15 La Fapte, Ibidem.

16 Despre Feciorie, ed. Jaeger, p. 311.

3

După ce am încercat să apreciem judecăţile lui Ioan Gură de Aur despre realităţile acestei

lumi, dezvoltând în special tema eshatologiei, am dori în final să arătăm relaţia pe care el o

stabileşte între bunurile viitoare şi milostenia faţă de aproapele nostru. Un alt motiv care

aduce adesea pe buzele Sfântului Ioan Gură de Aur descrierea bunătăţii lui Dumnezeu este

dorinţa pe care el a conceput-o de a-şi vedea credincioşii practicând la rândul lor la milostenia

dumnezeiască. Această milostenie îi face asemănători lui Dumnezeu însuşi. Astfel, vom

regăsi în milostenia învăţată creştinilor caracteristicile pe care Sfântul Ioan le relevă din

bunătatea lui Dumnezeu. Milostivirea are caracter teocentric şi devine model pentru

milostenia umană. Această bunătate de negrăit are binefaceri dumnezeieşti. Oare prin faptul

că este totodată propovăduitor şi psalt al milostivirii, ar putea să pară uneori la fel de obositor

precum Péguy atunci când face elogiul speranţei? Cu toate acestea, dacă ne aflăm aici în

miezul mesajului Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie oare să suportăm ca el să ne spună

încontinuu cum suntem chemaţi întru Iisus Hristos, şi numai datorită darului Duhului Său17

,

să intrăm în această taină a asemănării prin intermediul milostivirii (aşa cum o înţelege)?

Refuzând acest lucru ar însemna, în realitate, să ne închidem la orice înţelegere a gândirii lui

Ioan Gură de Aur şi ar însemna să ne opunem chemării sale: toată opera lui este în sine o

chemare să intrăm în această milostivire, oferită omului, pentru care a fost redată într-o

oarecare măsură lumii, indiferent dacă crede sau nu18

.

Trebuie să insistăm în primul rând asupra pasajelor în care, cu o mare claritate, Ioan

Hrisostom pune accentul pe punctul de vedere subiectiv-personal. Avertizându-i pe fraţii

noştri să nu se implice în spectacolele nelegiuite, ne mărim recompensa19; salvarea câtorva

suflete ne va asigura fericirea după moarte20; împărţirea bogăţiilor noastre ne şterge

păcatele21. Dimpotrivă, cel care nu practică milostenia frăţească nu poate spera la mântuire

22.

Devine condiţie a mântuirii, „pentru că este absolut imposibil să trecem pragul împărăţiei lui

Dumnezeu fără virtutea milosteniei, chiar dacă am fi arătat în viaţa noastră alte bunuri

nesfârşite”23. Ideea este dezvoltată în mod special, apropo de iubirea duşmanilor.

Reconcilierea dintre ei cere o virtute ieşită din comun24. Totuşi, cu aceste ocazii, gândul la

recompensa veşnică ne dă forţa să ne învingem repulsia naturală25, până în punctul în care

ajungem să îi considerăm ca fiind reali binefăcători: „Să nu manifestăm o dragoste sinceră

doar faţă de cei care ne iubesc, eliminând din sufletul nostru orice sentiment de invidie şi de

gelozie. Dar dacă există persoane care nutresc faţă de noi sentimente ostile, să încercăm să le

iubim şi pe ele, pentru că nu există mântuire posibilă dacă urmăm un alt drum. Să le iubim

încă mai mult, pentru că ne fac un bine incomensurabil.”26

17

Ca exemplu: în Epistola I către Tesaloniceni, Omilia 4, 2, PG 62, 488. 18

Cf. Epistola I către Timotei , Omilia 6, 3, PG 62, 533-534. La Matei, Omilia 88, 3, PG 58, 779. 19

La Geneză, Omilia 41, 2, PG 53, 377 c. 20

Contra Evreilor, Omilia 7, 6, PG 48, 926 a. 21

La statui, Omilia 2, 7, PG 49, 43 c. 22

Împotriva celor care se opun vieţii monastice, 3, 2, PG 47, 351 a, b; Despre Preoţie, 6, 10 PG 48, 686 c; La

Geneză, Omilia 27, 7, PG 53, 250 c; La Matei, Omilia 45, 4, PG 58, 476 b. 23

La Ioan, 23, 3, PG 59, 144. 24

La Geneză, Omilia 27, 8, PG 53, 251 d. 25

La Geneză, Omilia 4, 7, PG 53, 46 c. 26

La Geneză, Omilia 52, 5, PG 54, 463 c. La Evrei, Omilia 19, 2, PG 63, 142 c: „răutatea oamenilor trebuie să

fie un motiv în plus de a ne arăta generoşi faţă de ei, pentru că plata noastră va creşte”.

4

Să observăm că în cea mai mare a timpului, când Ioan Gură de Aur pune în relaţie

milostenia frăţească şi mântuirea, el accentuează în mod deosebit necesitatea pomenii.

Datorită acestei atitudini frăţeşti faţă de săraci, suntem siguri că vom avea parte de îngăduinţă

la judecata lui Dumnezeu27

şi că ne vom putea prezenta acolo sus plini de încredere28

. Dar

nimeni nu ne va scăpa de gheenă dacă nu îi vom ajuta pe nenorociţi29, pentru că „este absolut

imposibil ca, în cazul în care am realizat nenumărate fapte bune, să intrăm în lumea împărăţiei

fără a fi dat pomană”30. Ioan Hrisostom vine să speculeze aici pe seama avantajelor acestor

daruri oferite săracilor31, datorită acestui argument: „când vă îndemn cu atâta insistenţă să vă

împărţiţi averile, constat că cuvintele mele se lovesc de puternice rezistenţe, pentru că voi

pretindeţi că vă pierdeţi bunurile. Dar cine a vrut vreodată un astfel de lucru? Cu siguranţă nu

eu, pentru că, îndemnându-vă la pomană, înţeleg să vă permit să realizaţi cea mai bună plasare

posibilă”32

. De fapt, în lume, tranzacţiile financiare sunt pline de risc33, în timp ce,

împărţindu-vă bunurile săracilor, Îl luaţi însuşi pe Dumnezeu ca debitor34. Pe viitor, nu veţi

atinge o dobândă de 12%35, dar veţi moşteni viaţa veşnică.”

36 „Vrei să ne punem banii la

cheremul altuia, fără a cere nimic în schimb? Dimpotrivă! Vreau ca în schimb să beneficiaţi

de o recompensă mai bună: în loc de aur, cerul!”37

Sfântul Ioan Gură de Aur nu trece indiferent pe lângă samariteanul acoperit de răni,

abandonat în suferinţă la marginea drumului: „Pe când treceam prin piaţă şi pe uliţe,

grăbindu-mă spre biserică, am văzut la răspântii, aruncaţi pe jos, oameni nevinovaţi: unii cu

mâinile tăiate, alţii cu ochii scoşi, alţii plini de răni netămăduite; cu toţii îşi arătau mădularele,

pe care ar fi trebuit să le acopere din pricina puroiului adunat în ele. Şi atunci am socotit că ar

fi cea mai mare neomenie să nu vorbesc despre ei dragostei voastre, mai cu seamă când ne

îndeamnă spre acestea, pe lângă cele spuse, şi vremea în care ne găsim.”38

Vremea în care se

găsea şi în care se adresa locuitorilor Antiohiei39, schimbând, parcă sub forţa impresiilor, tema

predicii pe care avea de gând să o ţină, este o zi geroasă de iarnă. Descriind imaginea

dezolantă a cerşetorilor pe care îi întâlneşte în drum spre Biserică, Hrisostom încearcă să

sensibilizeze inimile ascultătorilor săi, îndemnându-i la bunătate. Prezenţa celor sărmani este

27

La Geneză, Omilia 5, 2, PG 53, 49 bc. La Matei, Omilia 66, 3. PG 58, 629 c. 28

La Evrei, Omilia 1, 4, PG 63, 19 a. 29

La Ioan, Omilia 27, 3, PG 59, 162 ab. 30

La Ioan, Omilia 23, 3, PG 59, 114 a; aceeaşi idee în La Matei, Omilia 47, 4, PG 58, 486 a; Omilia 68, 1, PG

58, 711 a. 31

Pentru precizări mai tehnice privind această chestiune, se poate consulta A. Sifoniou, Les Fondements

juridiques de l’ aumone et de la charité chez St Jean Chrysostome, în Revue de droit canonique (1964), p. 241-

260. 32

La Geneză, Omilia 20, 5, PG 53, 174 a; Omilia 48, 2. PG 54, 436 b; La Romani, Omilia 8, 8, PG 60, 454 a;

Omilia 14, 9, PG 60, 536 c. 33

La Evrei, Omilia 20, 2, PG 57, 289 c. 34

La II Corinteni, Omilia 16, 4, PG 61, 516 a. La Romani, Omilia 7, 7, PG 60, 450 d, 451 a; La Cuvântului

Apostolului…, 1, 8, PG 51, 278 c; La Ioan, Omilia 25, 3, PG 59, 152 c; La Coloseni, Omilia 1, 3, PG 62, 304

Omilia 1, 5, PG 62, 306 c. 35

La Matei, Omilia 56, 5, PG 58, 556 c. 36

La Geneză, Omilia 1, 4, PG 54, 586 a, b; La Matei, Omilia 5, 5. PG 57, 61 a, b. 37

La Matei, Omilia 5, 5, PG 57, 62 b; La Geneză, Omilia 50, 2, PG 54, 451 b. 38

Despre schimbarea numelor…, PG 51. 39

Despre milostenie, PG 51.

5

în sine mai vie şi mai imperativă decât orice predică, pentru că ea devine icoană40

– o icoană

a săracilor pe care Sfântul Ioan o evocă în omilii drept argument decisiv al pledoariei sale.

Ideea este dezvoltată în asemenea manieră, încât săracii par consideraţi ca mijloace care

permit obţinerea mântuirii; dacă nefericiţii nu ar exista, am pierde cel mai bun mijloc de a

parveni la viaţa veşnică41; de asemenea, cei care par să trăiască pe spinarea altuia sunt de fapt

cei mai folositori tuturor42

şi nu am şti să-i suprimăm fără a ne distruge totodată speranţa

mântuirii43. Dar să-i cedăm mai bine cuvântul lui Ioan Gură de Aur: „Să fiţi recunoscători faţă

de Domnul vostru; datorită şi pentru mântuirea voastră, El a consimţit ca acest om să trăiască

în sărăcie, pentru ca voi să puteţi alege drumul datorită căruia veţi avea posibilitatea să fiţi

purificaţi de păcatele voastre”44

; „Să-L îmbrăcăm pe Hristos cel gol, care trece din cauza

noastră şi a mântuirii noastre”45; şi această frază este încă mai clară: „Dacă nu crezi cu

adevărat că aurul tău se va înmulţi în cer, nu-l dărui”46. Se pare că Ioan Hrisostom s-a arătat

întotdeauna sensibil la influenţa funestă jucată de slava deşartă în relaţiile umane: „nimic nu

se opune atât de mult milosteniei fraterne ca orgoliul”47. Căutarea slavei deşarte ne ridică

împotriva aproapelui nostru48, provoacă ruperea prieteniilor

49 şi ne închide inima în faţa

nenorocirilor săracilor lângă care trăim şi pe care-i privim cu dispreţ: „Ce iertare merită acei

negândiţi care se îmbracă cu multă moliciune şi a căror preocupare majoră este să se acopere

cu fire produse de viermi de mătase? A fi copleşiţi de confuzie, a se teme şi a se cutremura,

acestea ar trebui să fie sentimentele oricărui om care se acoperă astfel, fără a avea nicio

necesitate sau nevoie care să-l constrângă. Moliciunea şi slava deşartă sunt cele care comandă

această atitudine; vrem să ne facem admiraţi de cei care trec prin spaţiile publice. Dar cel care

are aceeaşi natură ca şi voi nu are nici măcar o haină cu care să-şi acopere umerii.”50

Comentând cuvântul lui Hristos: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum

fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni” (Mat. 6, 2), Ioan Hrisostom

denunţă această tentaţie: „Pe bună dreptate îi numeşte făţarnici; nu era decât o mască a

milosteniei, pentru că în adâncul inimii nu se găsea decât duritate şi inumanitate. Ei nu făceau

milostenie datorită aproapelui, ci pentru slava pe care o obţineau datorită ei. Iată ultima dintre

cruzimi: să cauţi să străluceşti atunci când altul moare de foame!”51

Departe de a trezi

simpatia cititorului modern, aceste texte continuă să şocheze. Două motive ne pun în mod

deosebit în încurcătură, dar în primul rând insistenţa asupra mântuirii individuale. Într-adevăr,

această chestiune e prea puţin subliniată în zilele noastre; dar oare trebuie să concluzionăm că

40

Despre schimbarea numelor… 41

„Τό πλέον άν άνετρύπη τής ήμετέρας σωτηρίας”. 42

La II Corinteni, Omilia 17, 2, PG 61, 520 d; 43

La Matei, Omilia 78, 2, PG 58, 712 c: „κάν τούτους άνέλης, τήν πολλήν τής σωτηρίας ήμών άνειλες ελπίδα”. 44

La Geneză, Omilia 34, 3, PG 53, 315 d; cf. şi La I Corinteni, Omilia 21, 6, PG 61, 179 a, b. 45

La Geneză, Omilia 35, 8, PG 53, 332 a; La Ioan, Omilia 27, 3, PG 59, 161 a. 46

La II Corinteni, Omilia 16, 4, PG 61, 516 b; Putem să apropiem de aceste texte un alt pasaj despre dragostea

faţă de duşmani: „În acest fel trebuie iubiţi duşmanii; prin acest fel Îl iubim pe Dumnezeu, Care ne-a poruncit,

Care ne-a dat o lege în această privinţă. Imitându-L pe Hristos înseamnă a-ţi iubi duşmanii. Gâdeşte-te că nu

duşmanului tău îi faci bine, ci ţie însuţi; că nu îţi iubeşti duşmanul, ci te supui lui Dumnezeu” – La Efeseni,

Omilia 7, 4, PG 62, 56 a. 47

La Matei, Omilia 59, 5, PG 58, 590 a. 48

La Matei, Omilia 62, 5, PG 58, 602 c. 49

La Ioan, Omilia 3, 6, PG 59, 45 b. 50

La Geneză, Omilia 37, 5, PG 53, 348 d, 349 b. 51

La Matei, Omilia 19, 1, PG 57, 275 a, b.

6

anticii greşeau insistând asupra acestui aspect? Întotdeauna, această preocupare a mântuirii

personale, care-şi găseşte un fundament cert în Evanghelie (Luc.10, 25), este pusă în valoare,

după cum am mai spus, în spiritualitatea monastică: „Părinte, spune-mi un singur cuvânt

pentru mântuirea mea”, aceasta era cererea clasică a pustnicilor egipteni adresată Părintelui

lor duhovnicesc, şi Sfântul Vasile cel Mare face aluzie la acest lucru într-una dintre omiliile

sale: „Calea ascetică are un singur scop, mântuirea sufletului”52. Astfel, îndemnându-şi

ascultătorii să se intereseze la rândul lor de acest aspect53, să vadă acolo marea înfăptuire a

vieţii lor54, Ioan Gură de Aur nu făcea decât să se conformeze unei vechi tradiţii a Bisericii.

Am reamintit o dată cu acest subiect influenţa formării lui monastice; dar şi misiunea sa de

ierarh trebuie să-l fi determinat în egală măsură să insiste asupra acestui punct55

.

Ameninţările cu iadul, care au fost atât de des repetate, este bine să fie interpretate din

acest punct de vedere. Chiar el a remarcat că atâta timp cât necazul implică doar privarea de

un bun, oamenii îl suportă fără dificultate, dar nu se întâmplă acelaşi lucru atunci când

necazul implică o durere împovărătoare56. Cum speranţa nu este de ajuns pentru a-i îndemna

pe toţi oamenii la virtute, trebuie adăugată şi teama de pedepse57. „Înainte de toate, să ne

temem de păcat, pentru că el este iadul şi gheena, el reprezintă toate relele. Însă nu numai să

ne temem de el – spune Sfântul Ioan Gură de Aur –, dar să-l şi evităm şi neîncetat să cercetăm

cum să devenim perfecţi înaintea lui Dumnezeu, pentru că Acesta este împărăţia, viaţa şi toate

bunurile.”58

Iadul nu este altceva decât despărţirea de Dumnezeu, separarea de harul Acestuia:

Cel mai mare iad pentru cei raţionali este despărţirea de Dumnezeu59. Mulţi Părinţi scot în

evidenţă că tirania, chinul păcatului şi al patimilor anticipează iadul viitor: „întuneric şi

vierme şi tartar este toată voluptatea şi neştiinţa lumii care întunecă, şi gâdilirea multelor

dorinţe violente şi chinul şi duhoarea împuţită a păcatului. Acestea, ca plăţi anticipate şi

pregustări ale iadului, lucrează în sufletele păcătoşilor încă de acum şi devin vădite din

obişnuinţă.”60

Să deschidem aici o paranteză: morala răsplatei nu are sens la Sfântul Ioan Gură de Aur

decât pentru a ne aminti, într-un mod foarte omenesc, este adevărat, că dacă dreptatea

dumnezeiască pare să-l lase nepedepsit pe cel rău – acel rău care nu s-a pocăit şi nu s-a

schimbat, pentru a-i acorda de fapt timp să ajungă să se pocăiască şi să se schimbe –, cert este

că dreptatea se va face mai devreme sau mai târziu. Iadul, potrivit teologiei Bisericii

Ortodoxe, nu a fost creat pentru om. Sfântul Ioan Damaschin subliniază că „trebuie să

cunoaştem că Dumnezeu de la început vrea să ne mântuiască pe toţi şi să ne învrednicească de

împărăţia Lui, întrucât nu ne-a creat pentru a ne pedepsi, ci pentru a deveni coparticipanţii

52

Citat de I. Hausherr, Les grands couratns de la spiritualité orientale, în Orientalia Christiana Periodica

(1935), p. 129-130. 53

La Geneză, Omilia 22, 7, PG 53, 196 c; La Romani, Omilia 18, 6, PG 60, 581 b; La Tit, Omilia 5, 5, PG 62,

696 a. 54

La psalmul 6, 4, PG 55, 76 a. 55

La I Corinteni, Omilia 43, 2, PG 61, 369 c. 56

La II Corinteni, Omilia10, 3, PG 61, 470 a. Este interesant de notat în această privinţă meditaţia critică a

păgânilor din timpul lui Iustin: „Poate veţi obiecta, cu aşa-zişii filosofi, că nu sunt decât cuvinte şi sperietori ceea

ce noi spunem despre pedepsele răilor în focul etern şi că noi vrem să-i aducem pe oameni la practicarea virtuţii

din teamă şi nu din iubirea de bine” – Apologii, II, 19, 1. 57

Către Stagir, Omilia 1, 3, PG 47, 430 a. 58

Sf. Ioan Gură de Aur, La II Corinteni, 1, 4, PG 61, 480. 59

Cf. Vasile, Împotriva lui Leontie de Bizanţ şi Ioan, PG 86, 2064. 60

Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare, 34, Filocalia 4, p. 36.

7

bunătăţii Sale, pentru că El este Bun. Vrea, însă, să fie pedepsiţi cei care păcătuiesc”61

. Iadul,

potrivit cuvintelor Mântuitorului Hristos, a fost creat pentru diavoli şi demoni (Mat. 25, 41):

„Din această cauză a fost pregătit, pentru diavoli şi demonii lui şi aceia care le urmează, focul

nestins şi iadul veşnic”62

.

„Dumnezeu a pus ameninţarea gheenei pentru binele nostru. De fapt, taţii acţionează ca

taţi nu numai atunci când le acordă copiilor atenţii deosebite, dar şi atunci când le aplică

corecţii, iar ei nu sunt mai puţin taţi atunci când corectează decât atunci când alintă; acelaşi

lucru îl face şi Dumnezeu”63. Astfel, „Lui îi convine mai mult să salveze decât să

pedepsească”64. Asta doreşte: „să nu aibă decât să ierte întotdeauna şi să nu pedepsească

niciodată”65. Aceste formulări frumoase sunt frecvente sub pana lui Gură de Aur şi ele devin

şi mai dulci, şi mai tandre, când se aplică Mântuitorului Iisus Hristos66

.

Sfântului Ioan îi face plăcere să aducă în discuţie bunătatea Lui: „Căci nu trebuie în niciun

caz să vorbim numai de mânia Lui, ci şi de bunătatea Lui, dacă nu cumva vrem să-i aruncăm

pe ascultătorii Lui mai degrabă în deznădejde decât în delăsare”67. Astfel, el găseşte accente

înflăcărate pentru a vorbi despre această milă a lui Dumnezeu pentru noi: „Oh! Dacă am avea

atâta ardoare pentru a merge la El, câtă tandreţe există în adâncimile Lui paterne! Mila Lui

este un foc arzând”68. În realitate, bunătatea lui Dumnezeu este de neexprimat; ea nu se lasă

închisă în bietul nostru limbaj uman; ea scapă de expresiile noastre ca şi apa care curge printre

degetele noastre69. Hristos poartă pentru fiecare om aceeaşi dragoste ca şi pentru lumea

întreagă”70. Şi Hristos ar fi murit chiar şi pentru a salva un singur suflet, de aceea, celui care Îl

insultă, ar putea să-i adreseze reproşuri emoţionante: „Tu ai îndrăznit să Mă dispreţuieşti pe

Mine, Cel care te-a scos din neant; Cel care, printr-un singur suflu, ţi-a dat un suflet; Cel care

te-a făcut stăpân al întregii lumi; Cel care a creat pentru tine cerul şi pământul, aerul şi marea

şi tot ceea ce există; Eu, care, insultat de tine până la a Mă vedea mai detestat decât diavolul,

departe de a te abandona din cauza acestui lucru, M-am străduit să găsesc noi haruri pentru a

te copleşi cu ele; Cel care am suportat pentru tine scuipări, biciuiri, moartea, şi încă moartea

cea mai ruşinoasă, care a mijlocit pentru tine în cer; Cel care ţi-a dat Sfântul Duh; Cel care te-

a invitat în împărăţia Sa, care ţi-a dat o soartă atât de slăvită; Eu, care am vrut să devin capul

tău, soţul tău, veşmântul tău, casa ta, rădăcina ta, hrana ta, băutura ta, păstorul tău, regele tău

şi fratele tău; în fine, Eu, care te-am ales pentru a fi copilul aceluiaşi Tată, moştenitorul şi

comoştenitorul aceleiaşi împărăţii şi Cel care te-a scos din tenebre şi te-a făcut părtaş la

bucuria luminii”71. Dar până şi aceste reproşuri El nu le-a făcut.

Iată de ce Dumnezeu îşi arată când bunătatea Sa adevărată şi plină de milostivire, iertând,

când dreptatea Sa judecătoare, ameninţând şi pedepsind. Chiar şi în acest caz din urmă, este

inspirat în definitiv de bunătate. Pentru că pedepsele, ca şi binefacerile, sunt manifestări ale

61

Sf. Ioan Damaschin, Expunere precisă a credinţei ortodoxe, 43, Schriften, Bd. II, p. 102. 62

Ibidem, p. 50. 63

La Psalmul 110, 3, PG 55, 284; Cf. Epistola către Romani, Omilia 31, 4-5, PG 60, 672. 64

La Romani, Omilia 10, 1 PG 60, 476 a. 65

Despre rugăciune 2, PG 50, 782-783. 66

La Matei, Omilia 2, 2 PG 57, 26 c. Ibidem, 41, 1 PG 57, 445 d. Despre Preoţie 4, 1, PG 48, 662 c. 67

La Ioan, Omilia 18, 1, PG 59, 115 a. 68

La Osea, Omilia 3, 3, PG 56, 133 d. 69

La Matei, Omilia 22, 5-6, PG 57, 306-308. 70

Cateheza 2, 5, PG 49, 239 bc. 71

La I Corinteni, Omilia 3, 2, PG 61, 25 a.

8

dragostei. Dacă El ameninţă, o face pentru a îndrepta72. Dacă îşi întoarce faţa de la noi şi pare

să ne abandoneze în grijile noastre, în neliniştile noastre, în tristeţile noastre, o face pentru ca

să ne readucă la El mult mai sigur73. O pedeapsă ca şi potopul, care îi surprinde pe păcătoşi în

nepocăinţă finală, este şi ea o reflectare a milostivirii lui Dumnezeu, pentru că, punând punct

final crimelor lor, Dumnezeu îi împiedică să se expună la nişte pedepse şi mai îngrozitoare74

.

„Iadul însuşi ne arată la fel de mult ca şi cerul grija lui Dumnezeu pentru noi... Să nu

considerăm Iadul făcut din duritate sau cruzime, ci dimpotrivă, din milă, dintr-o mare

afecţiune, grijă, din iubirea lui Dumnezeu pentru noi”75. Mulţi Părinţi scot în evidenţă că

tirania, chinul păcatului şi al patimilor anticipează iadul viitor: „întuneric şi vierme şi tartar

este toată voluptatea şi neştiinţa lumii care întunecă, şi gâdilirea multelor dorinţe violente, şi

chinul, şi duhoarea împuţită a păcatului. Acestea, ca plăţi anticipate şi pregustări ale iadului,

lucrează în sufletele păcătoşilor încă de acum şi devin vădite din obişnuinţă”76. Începuturile

iadului şi ale raiului se găsesc şi se descoperă în patimile şi virtuţile corespunzătoare. După

opinia Sfântului Grigore Sinaitul, „precum începuturile iadului sunt ascunse în sufletele

păcătoşilor, la fel şi plăţile anticipate ale bunurilor lucrează şi participă în inimile drepţilor

prin harul Duhului. Împărăţia Cerurilor e un tărâm al virtuţii, precum şi iadul e obişnuinţa

patimilor”77. Sfântul Simeon Noul Teolog susţine că păcătoşii în iadul viitor vor fi chinuiţi de

patimile pe care le-au împlinit în viaţa prezentă: „Păcătoşii vor fi în lumină, ca şi cum ar fi

acoperiţi cu întuneric; în bucurie vor simţi ruşine; în veselie se vor topi de supărare şi vor fi

pedepsiţi prin diferite moduri ale patimilor proprii, în timp ce Sfinţii vor fi încununaţi prin

diferitele lor virtuţi”78

.

În acelaşi timp, iadul viitor nu va fi un oarecare loc în afara prezenţei lui Dumnezeu.

Sfântul Simeon spune că „în afara Acestuia nu există stare, nici sfârşit, nici domnie a căderii

păcătoşilor, pentru că Dumnezeu este nedespărţit şi incomprehensibil. Spune, adică, dacă poţi,

care va fi locul celor care cad din împărăţia Lui?”79

Va fi o stare a suferinţei psihosomatice, a

păcatului nepocăit de la patimile lui: „Dacă, datorită trupului său, omul îşi scapă puţin sufletul

de patimi, găsindu-şi mângâiere în faptul că poate mânca, bea, dormi, trăi aproape de alţii şi

că poate fi însoţit de persoanele iubite, când, însă, se desparte de trup, sufletu-i rămâne singur

cu patimile lui şi se pedepseşte cu ele, rămânând cu ele şi suferind de chinul lor ca şi cum s-ar

găsi într-un cuptor sfâşiat de ele, în aşa măsură încât să nu poată să şi-L amintească nici pe

Dumnezeu însuşi, deoarece chiar şi pomenirea Lui îi poate mângâia sufletul. Patimile, însă, n-

o permit nici măcar pe aceasta”80. Iadul este considerat de către Sfântul Ioan Gură de Aur

pustietate a mângâierii: „Când vom ajunge în viaţa cealaltă, unde nici prieten, nici frate, nici

tată nu va putea să ne ajute sau să ne protejeze în timp ce vom fi pedepsiţi, obligatoriu vom

suferi acea pedeapsă veşnică prin lipsă şi întuneric, fără mângâiere, devenind hrană nesfârşită

pentru acea flacără. În Dumnezeu, fiinţă infinit desăvârşită, milostivirea nu este separabilă de

72

La Geneză, 22, 4. PG 53, 190 c. 73

La Psalmul 12, 1 PG 55, 150. 74

La Geneză, Omilia 24, 4, PG 53, 211. 75

La I Timotei, Omilia 15, 3 PG 62, 583. Cf. La I Corinteni, Omilia 9, 2 PG 61, 77 b. 76

Sf. Grigorie Sinaitul, op. cit., 34, p. 36. 77

Ibidem, 38, p. 36. 78

Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza 19, Opere, vol. 1, p. 272. 79

Ibidem, 22, p. 293. 80

Sf. Dorotei al Gazei, Învăţături, 12, 2, PG 88, 1752.

9

dreptate. Astfel, de multe ori în Scriptură, cuvântul dreptate raportat la Dumnezeu înseamnă

iubire (φιλανθρωπία), şi pe bună dreptate. „La oameni, dreptatea este lipsită de milă; în

Dumnezeu nu se întâmplă acelaşi lucru, ci dreptatea se amestecă cu milostivire, şi atâta

milostivire, încât dreptatea Lui se poate numi chiar iubire.”81

În afirmaţiile de mai sus vedem

conturată marea problemă a antinomiilor perfecţiunilor dumnezeieşti, mai ales că lui Marcion,

la care Sfântul Ioan se referă uneori, îi plăcea să pună în opoziţie dreptatea şi bunătatea.

Sfântul Ioan rezolvă practic această problemă, pe calea iubirii, şi soluţia sa plasează în

Dumnezeu întâietatea dragostei.

Tocmai această întâietate a dragostei îi permite lui Dumnezeu să ne ierte şi să ne acorde

ajutorul Lui, în ciuda nerecunoştinţei noastre. Credinciosul care practică milostivirea – omul

creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, chip şi asemănare restaurate de Duhul Sfânt la

botezul lui Iisus Hristos – poate spune la fel ca şi Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte

în mine” (Gal 2, 20). Această virtute ne fereşte de pericole atât pe pământ (de pagubă şi de

furt), cât şi în ceruri (de iad), dăruindu-ne „îndrăznire către Dumnezeu, iertare de păcate,

apropiere de îngeri, conştiinţă bună, veselie duhovnicească, nădejde, bunătăţile cele minunate

pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi celor ce caută cu suflet fierbinte şi

râvnitor mila arătării Lui”82

.

Precum sămânţa care cade pe pământ înverzeşte toate ţarinile, tot astfel şi milostenia

aduce bogate roade ale virtuţilor.83

Ea este izvorul lângă care creşte floarea dragostei84, şi

acest izvor este superior celui din paradis, pentru că acela se întindea în cele patru zări, deci

ajungea până la cer, pe când cel al milosteniei produce râul care duce la viaţa veşnică85

, deci

intră în cer. Care este însă criteriul în funcţie de care să îi ajutăm pe semenii noştri? La această

întrebare esenţială, Sfântul Ioan Hrisostom arată că nu trebuie să luăm în considerare starea

morală a celui căruia dorim să-i facem un bine, ci nevoia lui de ajutor. „Chiar de este un om

de rând, chiar de este o lepădătură, chiar dacă este un om care merită a fi dispreţuit – ne aduce

aminte Hrisostom –, Hristos te răsplăteşte ca şi cum Lui i-ai fi făcut bine, făcând bine

aceluia”86. Foarte frecvent, atunci când se referă la milostenie, Sfântul Ioan utilizează un

limbaj sacramental. Numită curăţie, hirotonie, sfinţire, slujbă, untdelemn la focul Duhului,

bunătate tainică, iertare de păcate87

, milostenia luminează cugetul şi întăreşte sufletul

omului88

.

Această milostivire (αγάπη), orientată spre orice om sărac, abandonat, singur, ca şi oaia

pierdută, şi spre lumea celor fără voce, această milostivire nu este separabilă la Sfântul Ioan

Gură de Aur de o altă virtute, care reprezintă ea singură totalitatea virtuţii, aceea a dreptăţii89

.

81

La Psalmul 142, 1 PG 55, 448. 82

Despre schimbarea numelor…Ibidem. 83

La II Corinteni, Omilia 20, 1, PG 61, 537. 84

La Fapte, Omilia 22, 3, PG60, 175. 85

Ibidem, Omilia 22, 3, PG 60, 175. 86

Despre milostenie, Ibidem. 87

La II Corinteni, Omilia 20, 2-3, PC 61, 539. 88

La Ioan, Omilia 24, 3, PG 59, 146. 89

Cf. Aristotel, Ethique à Nicomaque 5, 1. Definiţia aristotelică a dreptăţii este aplicabilă exemplului lui Iov (Cf.

La Psalmul 4, 1, PG 55, 40) şi al lui Iosif (Cf. La Matei, Omilia 4, 3, PG 57, 43), sau celui al creştinului îmbrăcat

în „scutul dreptăţii” (Ep. 6, 14) (Cf. La Efeseni, Omilia 24, 1, PG 62, 167.). În Dumnezeu, dreptatea şi dragostea

sunt indisociabile: cf. La Psalmul 49, 4, PG 55, 246. Chiar şi în termenii pe care îi foloseşte aici, Ioan Hrisostom

ne arată echivalenţa care există, după el, între δικαιοσύνη, κηδεμονία, φιλανθρωπία, şi επιείκεια şi πραότης;

aceasta este semnificaţia dreptăţii, a cărei operă esenţială este iconomia creaţiei şi a mântuirii omului.

10

Dacă nu am lua în considerare acest lucru, am risca să facem din milostivire o noţiune ştearsă.

Acela care se apleacă spre sărac pentru a-i da pomană restabileşte ceva în planul dreptăţii

absente din această lume, şi chiar dacă este vorba de o picătură de apă într-un ocean, este deja

un gest simbolic care distruge parţial acest dezechilibru cu care ne obişnuim uşor, acceptând

să trăim în superficialitate, atunci când săracul de la uşa noastră este lipsit de lucrurile

esenţiale şi nu îndrăzneşte întotdeauna să ne-o spună. Iar dacă noi oferim, să nu ne

amestecăm şi să nu judecăm felul în care va folosi pomana noastră; chiar şi în cazul în care i-

ar permite să bea şi să se îmbete, poate că nu este de multe ori mai criticabil decât modul în

care noi folosim banii care ne-au fost acordaţi ca intendenţi în principiu credincioşi90

. Ea

trebuie îndreptată în ultimă instanţă spre Hristos însuşi. Lui Gură de Aur îi place mai ales să

laude şi să slăvească binefacerile dumnezeieşti, care au în vedere mântuirea: „Milostivirea lui

Dumnezeu a unit cerul şi pământul; milostivirea lui Dumnezeu l-a făcut pe om să fie aşezat pe

tronul împărătesc; milostivirea lui Dumnezeu L-a arătat pe Dumnezeu pe pământ; milostivirea

lui Dumnezeu a convertit stăpânul în slujitor; milostivirea lui Dumnezeu a făcut ca Cel Iubit

să fie dat pentru duşmani, Fiul pentru răzvrătiţi, Stăpânul pentru slujitori, Cel Care este liber

pentru sclavi. Şi milostivirea nu se opreşte aici; ea ne-a condus încă mai sus. Nu numai că ne-

a eliberat de rele, ci ne-a făcut promisiuni încă şi mai minunate”91

.

Vorbind de ospitalitate faţă de străini ca expresie a iubirii de aproapele, Sfântul Ioan Gură

de Aur subliniază: „De nu primeşti pe străin ca pe Hristos, nici să nu-l primeşti. Iar de-l

primeşti ca pe Hristos, nu te ruşina să speli picioarele lui Hristos”92

. Fapta milei noastre trece

la Hristos, pentru că El „nu se ruşinează să întindă mâna şi să primească prin mâna

săracului”93. Dar o dată cu aceasta, are loc şi o relaţie de „transferare” a milosteniei de pe

pământ în ceruri: „Împarte-le celor sugrumaţi de foame, celor îngheţaţi de frig. Trimite-le

(cele dăruite) prin mâinile acestora în patria ta, în care te vei duce nu peste multă vreme.

Săracii, mai cu seamă, vor putea să-ţi ducă averile în patria ta, ca să le găseşti pe toate

pregătite când te vei duce acolo... Averile pe care le pui în mâinile săracilor le pui într-o

vistierie sigură, în mâna lui Dumnezeu”94

.

Privită prin prisma efectelor ce se răsfrâng asupra omului milostiv, această virtute este

folositoare mai degrabă celor ce o practică, decât celor către care se adresează. „Săracii sunt

doctorii sufletelor noastre; sunt binefăcătorii şi apărătorii noştri”95, afirmă Părintele bisericesc,

producând o spectaculoasă inversare a perspectivei. Urmând aceleiaşi răsturnări de

perspectivă pe care o aduce în lume modul paradoxal al lui Dumnezeu de a lucra în universul

creat, Sfântul Ioan continuă: „Nu dai cât iei! Dai argint, şi primeşti împărăţia cerurilor. Pui

capăt sărăciei, şi te-ai împăcat cu Stăpînul! Vezi că răsplata nu-i egală? Datul este pământesc,

răsplata cerească! Datul piere, răsplata rămâne!”96

Principiul milosteniei este „iei mai mult

90

Cf. La Matei, Omilia 77, 4-5, PG 58, 707; Despre milostenie, 6, PG 51, 269; La Filipeni, 2, 1, PG 62, 191. 91

La Galateni, Omilia 2, 84, PG 61, 646 d. 92

Despre milostenie…, Ibidem. 93

Ibidem. 94

La Geneză (I), Omilia 20, 5. 95

Despre milostenie…, Ibidem. 96

Ibidem.

11

decât dai”97, şi pentru a-l ilustra, Sfântul Ierarh reaminteşte minunea înmulţirii grâului şi

uleiului în casa văduvei din Sarepta Sidonului, care l-a primit pe proorocul Ilie.98

Totodată, suntem stingheriţi de aspectul contract introdus în viaţa creştină: Îi dau lui

Dumnezeu, care trebuie să-mi dea înapoi. Aici trebuie să amintim că, în calitatea sa de

propovăduitor, Ioan Hrisostomul se adresează unor creştini a căror majoritate era lipsită de

convingeri şi era mai mult solicitată de atracţiile lumi. Dar dându-i crezare Anastasiei

Sifoniou sub acest aspect, Ioan Hrisostomul apare ca fiind un copil al mediului său: „Un fel de

do ut des moralizator este o trăsătură constantă a eticii creştine în Orient. Această răsplată este

concepută ca un serviciu adus în echivalenţa (άμοιβή) milosteniei practicate, ca o plată (μισός,

μισθοδοσία), uneori chiar ca o tranzacţie comercială (έμπορία)” 99

. Cu toate acestea, autorul

are grijă să adauge, şi pe bună dreptate: „Ioan Hrisostom nu ignoră faptul că în raporturile

omului cu Dumnezeu, totul este gratis, dat fiind faptul că, orice ar face omul, el rămâne

datorul lui Dumnezeu”100

. Motivul acestei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi provine exclusiv

din bunătatea Lui101

. Este o dragoste dezinteresată. Dumnezeu nu aşteaptă nimic de la noi,

decât mântuirea noastră; nici slujire, nici slavă, nimic din ce am putea să-i dăm Lui. La ce

bun? Lui Dumnezeu nu-i lipseşte nimic. Dacă vrea să fie slujit sau lăudat de noi, este pentru

ca dragostea Lui pentru noi să devină şi mai arzătoare; în orice lucru, El are în vedere doar

mântuirea noastră102

. Apostolul Pavel numeşte milostenia103

har, comuniune, diaconie,

liturghie104

, adică foloseşte cuvinte ce au în mod limpede un conţinut bisericesc şi, desigur, şi

euharistic. Ioan Gură de Aur spune că Hristos în persoană a practicat milostenia105

, dându-i

acesteia un caracter hristologic. De asemenea, el subliniază şi caracterul bisericesc al

milosteniei, spunând că „milostenia se întinde tuturor şi îmbrăţişează mădularele lui Hristos”.

De altfel, faptele bune ce îi cuprind pe mulţi sunt mult mai mari decât cele ce se opresc în

jurul unei persoane. Milostenia este mama iubirii, a iubirii ce caracterizează creştinismul, care

e mai mare decât toate minunile, prin care se arată şi se dovedesc ucenicii lui Hristos.

Milostenia „este medicament pentru păcatele noastre proprii, săpun pentru necurăţia sufletului

nostru, scară sprijinită pe cer; ea uneşte Trupul lui Hristos”106

.

2.Mântuirea personală și a semenului

Dar există în schimb alte texte, de asemenea numeroase, care marchează într-un fel sau

altul unirea care există între mântuirea personală şi aceea a aproapelui107

. Sfântul Ioan Gură

de Aur aminteşte des că nu putem pretinde că suntem creştini dacă nu suntem interesaţi de

97

Ibidem. 98

Ibidem. 99

A. Sifoniou, art. cit., 250-251. 100

Ibidem. 101

La Matei, Omilia 23, 1, PG 57, 318. 102

La Efeseni, Omilia 9, 4, PG 62, 75. Vezi PG 51, 160. 103

Despre milostenie în gândirea Sfântului Ioan vezi O. Plassmann, Das Almosen bei Johannes Chrysostomus,

Münster, 1960. 104

II Cor. 8, 4-7. 105

La Matei, Omilia 71, 3, PG 58, 665. 106

La Tit, Omilia 6, 3, PG 62, 698. 107

Impotriva…, 3, 2. PG 47, 350 b.

12

fraţii noştri. Creştinismul constă în a căuta binele comun (τά κοινή συμφέροντα)108

, şi ceea ce

îl caracterizează cel mai mult pe un creştin este de a nu-şi căuta propriul avantaj, ci pe cel al

celorlalţi oameni109

. Nimic nu stimulează mai mult mânia Domnului decât uitarea

necesităţilor lor110

, pentru că El vrea ca noi să ne fim folositori nu doar nouă înşine, ci tuturor

semenilor noştri111

. Dacă Hristos ne-a învăţat să spunem Tatăl nostru, a fost pentru ca noi să

ne rugăm pentru toată lumea din care facem parte, ca noi să avem întotdeauna în vedere binele

aproapelui şi nu al nostru112

. Deoarece căderea pune în evidenţă libertatea creatoare şi

dinamică a omului, criteriul care califică fiecare faptă umană constă în succesul desăvârşirii

creatoare sau nereuşita acestui scop; acest criteriu este verificat şi în experienţa de zi cu zi.

Prin urmare, spune N. Matsoukas, „nu există fapte indiferente sau fapte când bune, când

rele”113

. Păcatul are dimensiune socială, comunitară, având drept consecinţe ruperea,

eroziunea, fărâmiţarea unităţii neamului omenesc. În acest sens, K. Grigoriadi spune că

„Sfinţii Trei Ierarhi nu văd păcatul numai ca fapt individual, ci îl văd ca pe un act colectiv,

adică izvorând din omogenitatea sau unitatea inseparabilă a neamului omenesc”114

.

Acesta este principiul general; să îl aplicăm acum temei mântuirii. În acest domeniu,

virtutea personală nu ar putea să fie de ajuns115

, pentru că Dumnezeu ne-a dat nişte daruri,

pentru ca, fiindu-ne folositori unii altora, să obţinem mântuirea116

. Alte texte vorbesc apoi

explicit despre mântuirea fraţilor noştri117

. Spre folosul nostru, ar trebui să avem grijă de

mântuirea lor: „Nu trebuie să ne mulţumim să lucrăm la mântuirea noastră, dacă nu vrem să

riscăm să ne-o compromitem. În luptă, soldatul care, căutându-şi propriul interes, ar vrea să-şi

salveze viaţa fugind, ar atrage pierderea altora şi în special a lui însuşi. Cât despre soldatul

vrednic, care ia armele, interesându-se de ceilalţi, acesta îşi va salva viaţa, a lui şi a colegilor

săi. În ceea ce ne priveşte, iată-ne aici în război, în cel mai îndârjit dintre toate; este o bătălie

orânduită, o luptă. Să ne supunem ordinelor Împăratului nostru, să ne angajăm în luptă, gata

să suferim răni, să ne vărsăm sângele, să murim. Să veghem asupra mântuirii tuturor,

împărţindu-le cu dărnicie încurajările noastre când sunt în picioare şi ridicându-i atunci când

cad”118

. Tocmai pentru că această unire este mai profundă decât comuniunea naturală dintre

oameni, Sfântul Ioan face apel la ea, de preferinţă, în faţa creştinilor, ca la o ultimă motivare a

îndemnurilor sale la milostenie şi dragoste reciprocă şi la râvnă pentru mântuirea tuturor.

„Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora”

(Rom.12, 5). Să nu ne comportăm deci ca şi cum am fi separaţi şi să nu se spună: Acela nu

este nici prietenul meu, nici rudenia mea, nici vecinul meu şi nu am nimic în comun cu el.

Cum să mă apropii de el? Ce să-i spun? Nu contează că nu îţi este nici rudenie, nici prieten;

dar el este om şi participă la aceeaşi natură ca şi tine; are Acelaşi Stăpân ca şi tine, aceeaşi

108

La I Corinteni, Omilia 25, 3, PG 61, 208 d. 109

La Statui, Omilia12, 2, PG 49, 129 c. 110

La Matei, Omilia 67, 5. PG 58, 708 c. 111

La Matei, Omilia 18, 3. PG 57, 267 c. 112

La Matei, Omilia 19, 4, PG 57, 278 d. 113

N. Matsoukas, Problema răului, p. 75. 114

K. Grigoriadi, Ştiinţa pastorală a sfinţilor Trei Ierarhi, în Kinonia 27, 1984, p. 10. 115

Despre Preoţie 6 PG 48, 686 b, c; La Geneză, Omilia 3, 4, PG 53, 36 d; La Efeseni, Omilia 21, 4, PG 62, 154

d. 116

La Matei, Omilia 78, 3, PG 58, 714 d, 715 a. 117

Impotriva celor care se opun vieţii monastice, 3, 2, PG 47, 350-351; La Geneză, Omilia 6, 2, PG 54, 607 bc. 118

La Matei, Omilia 59, 5, PG 58, 580 d, 581 a.

13

îndatorire şi acelaşi adăpost, pentru că sunteţi născuţi în aceeaşi lume. Iar dacă împărtăşiţi

aceeaşi credinţă, iată că el mai este pentru tine şi un mădular. Ce prietenie ar putea să lege o

astfel de unire strânsă dacă nu o rudenie întru credinţă? Nu poate exista atâta unitate în

relaţiile dintre prieteni, cum trebuie să avem noi în relaţiile noastre de familie, unii cu ceilalţi;

trebuie să existe unitate între membri. Nu se va găsi niciodată o altă unitate mai mare ca aceea

produsă de prietenie şi de o unire de acest tip. Totodată, nu vei putea spune: De unde să am

relaţii de rudenie şi de proximitate? Ar fi ridicol. Astfel, cu atât mai puţin vei putea spune

când este vorba de fratele tău. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un

singur trup (I Cor. 12, 13), spune Scriptura. De ce să fim un singur trup? Pentru a nu fi

despărţiţi, pentru a ne păstra prin unire şi prietenie reciprocă unitatea unui singur trup. Să nu

ne dispreţuim unii pe alţii, ca să nu ajungem să ne dispreţuim pe noi înşine. Nimeni vreodată

nu şi-a urât trupul său, spune Scriptura (Ef. 5, 29), ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte. Iată de

ce Dumnezeu ne-a dat o singură casă, această lume. El a împărţit totul în mod egal. Pentru toţi

a aprins un singur soare, a ridicat un singur acoperiş, cerul, a aşezat o sigură masă, pământul.

Totodată, El a mai dat şi o altă masă, încă mai desăvârşită decât prima, şi de asemenea unică;

cei care au fost iniţiaţi ştiu despre ce vorbesc. Pe toţi i-a cinstit cu un singur fel de naştere, cea

duhovnicească; toţi am primit o singură cetăţenie, cea din Ceruri; toţi purtăm aceeaşi

cruce...”119

Sfântul Ioan Gură de Aur fundamentează necesitatea dragostei, a milosteniei şi a ajutorării

reciproce tocmai pe aceste consideraţii. Această milostenie se va extinde şi asupra trupurilor

şi nevoilor materiale. Elocvenţa marelui orator nu este niciodată atât de caldă şi atât de

captivantă ca în momentele în care îşi trage inspiraţia din această mare realitate mistică,

Trupul lui Hristos, şi în care nevoiaşul, cel mai lipsit om din lume, este identificat cu Hristos

într-un mod cu adevărat încântător120

. Tradiţia patristică ortodoxă ne învaţă că fiecare dintre

noi trebuie să înlăture judecata păcatelor altora121

şi să se considere pe sine responsabil pentru

alţii. Celălalt este fratele meu – mărturiseşte Sfântul Nil Ascetul – căci în mine fratele meu

există ca parte122

. Conştiinţa personală nu este o conştiinţă închisă a eului, ci conştiinţa

comuniunii şi responsabilităţii universale.

119

La Ioan, Omilia 15, 3, PG 59, 101. 120

La Matei, Omilia 65, 2, PG 58, 474. 121

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că cel mai dureros lucru este acela de a crede că este suficient să-i corectăm

pe ceilalţi, să le evidenţiem lipsurile sau păcatele: „Răul este întotdeauna un lucru funest, mai ales când ne

gândim că nu avem nevoie de schimbare; dar ceea ce este şi mai funest este faptul de a crede că este suficient să-

i corectezi pe ceilalţi!” (La Matei, Omilia 73, 2 PG 58, 674 d, 675 a), „pentru că fiecare îşi cunoaşte mai bine

propriile afaceri decât pe ale celuilalt. Te iubeşti mai mult decât pe aproapele. Şi, deci, atunci când făptuieşti

preocupat fiind de bine, ai grijă mai întâi de tine, deci păcatul este mai evident şi mai grav” (Ibidem, Omilia 23,

2, PG 57, 310 a). Şi Sfântul Ioan se referă la câteva aspecte ale acestei idei de fraternitate, după care trebuie să

facem totul în practică pentru a ne corecta fraţii (cf. La Matei, Omilia 80, 3, PG 58, 727 c), să nu ne gândim

numai la propriile noastre interese sau numai la binele nostru spiritual (La Geneză, Cuvântarea 9, PG 54, 623 c),

să ne amintim că este mai bine să îndepărtăm un om de greşeală, să-l ajutăm în formarea lui duhovnicească,

decât să-i oferim un ajutor material (Contra Iudeilor, Omilia 6, 7, PG 48, 916 ab; La Corinteni, Omilia 3, 5, PG

61, 29 c). Corectarea pentru binele duhovnicesc sau corectarea de dragostea desăvârşirii fratelui este cel mai

mare ajutor. Din cele mai de sus rezultă că o prea mare îngăduinţă faţă de noi înşine (o îngăduinţă egoistă) duce

la judecăţi şi concluzii dure şi nemiloase faţă de aproapele; o apreciere mult mai obiectivă şi sinceră asupra

păcatelor, căderilor şi defectelor noastre ne face mult mai înţelegători faţă de slăbiciunile şi căderile fraţilor

noştri. Măsura conştiinţei păcatului propriu devine măsura şi criteriul înţelegerii păcatului aproapelui. Măsura

conştientizării şi pocăinţei personale devine măsura iertării şi durerii pentru păcatele, căderile şi mântuirea

celorlalţi. 122

Sf. Nil Ascetul, PG 79, 513.

14

Vom găsi pasaje la Sfântul Ioan Gură de Aur care ne vorbesc despre destinul veşnic al

celorlalţi: „Fiecare dintre noi este responsabil de mântuirea aproapelui. Iată de ce ni s-a

poruncit să nu ne concentrăm asupra situaţiei noastre, ci asupra aproapelui nostru”123

. Sfinţii

se caracterizează prin faptul că au ca singur scop mântuirea oamenilor124

, că nu sunt interesaţi

de nimic altceva125

. Atunci când vorbeşte de milostenie, nu se referă doar la cea materială, ci

şi la cea duhovnicească, concretizată în sfaturi concrete. Ea este chiar mai valoroasă decât

prima: „Crezi că ar fi o binefacere mică aceea de a putea elibera de răul său un suflet

neliniştit, expus unor mari pericole şi pradă pasiunilor care îl devorează? De exemplu, vezi un

prieten căzut pradă iubirii de bani. Ai milă de acel om. Patima lui îl sufocă. Stinge acest foc.

Dar ce, nu se lasă convins? Fă tot ceea ce poţi şi nu neglija nimic. Îl vezi înlănţuit de mii de

lanţuri? Căci bogăţiile sunt adevărate lanţuri; mergi la el, vizitează-l, îndeamnă-l, străduieşte-

te să-i rupi lanţurile. Dacă nu vrea, greşeala va fi în întregime a lui. Vezi un om gol şi fără

adăpost? Căci, în privinţa cerului, acela este gol şi lipsit de adăpost, care nu are grijă să

meargă pe calea cea dreaptă; condu-l la adăpost, îmbracă-l în veşmântul adevărului, dă-i lui

cetăţenia cerului”126

.

A salva sufletele fraţilor noştri este o modalitate uşoară şi sigură de a ne salva propriul

nostru suflet şi de a atinge desăvârşirea creştină.127

Sfântul Ioan Gură de Aur face elogiul

Sfântului Pavel, care aprecia mântuirea altora ca pe a lui proprie128

, acuzându-i pe cei care

neglijau mântuirea aproapelui că păcătuiesc împotriva lui Hristos însuşi129

. De asemenea, Ioan

Gură de Aur cere să avem mare grijă de mântuirea fraţilor noştri130

, la fel ca de a noastră131

.

Sfântul Ioan a purtat în sine această unitate ontologică a umanităţii totale ca adevăr trăit şi

experiat în viaţa lui de preot şi ierarh al Bisericii, cuprinzând lumea într-o sobornicitate

spirituală, a harului şi a iubirii.

Merită să cităm aici un text magnific: „Omule, şi tu îi imiţi pe marinari, pentru că

navighezi pe o mare vastă şi adâncă, pe întinderea vieţii prezente, o mare care are fiarele şi

piraţii săi, recifurile şi stâncile din adâncuri, o mare agitată de multe valuri şi furtuni, iar cei

care naufragiază pe această mare sunt în număr mare, iar naufragiile sunt foarte frecvente.

Când vezi atunci pe unul dintre cei care au traversat-o că şi-a pierdut, din cauza unor întâlniri

diabolice, comoara mântuirii, scufundat sub ape, pe punctul de a fi înghiţit, opreşte-ţi barca,

chiar dacă eşti grăbit să mergi în altă parte, ocupă-te de mântuirea acestui om şi lasă-ţi

deoparte problemele tale, pentru că cel care este pe cale de a se îneca nu suferă nici amânare,

nici lentoare. Opreşte-te degrabă, smulge-l din ape fără întârziere, pune la dispoziţie toate

frânghiile pentru a-l scoate din abisul pierzaniei. Dacă vei fi tras în toate părţile de mii de

probleme, nimic să nu-ţi fie mai necesar decât mântuirea celui care este în pericol. Pentru că

dacă vei întârzia mult timp, îl vei abandona violenţei furtunii. E nevoie de rapiditate în astfel

de accidente, rapiditate şi un efort prelungit. Ascultă cum Pavel îi determină şi pe mulţi alţii

123

Coabitări suspecte, 1, 39-42. 124

Despre Vavyla, contra Iulian…, 18. PG 50, 562 a. 125

La Matei, Omilia 4, 11, PG 57, 53 a. 126

La Fapte, Omilia 35, 4, PG 60, 196 cd. 127

Louis Meyer, Saint Jean Chrysostome, maître de perfection chrétienne, Paris, 1993, p. 217. 128

La I Tesalonicieni, Omilia 4, 2, PG 62, 418 b. 129

Impotriva celor care se opun vieţii monastice, 3, 2. PG 47, 350 d. Tot pasajul (350 b - 351 b) insistă pe

obligaţia care le revine creştinilor de a se ocupa de mântuirea fraţilor lor. 130

Contra Evreilor, Omilia 7, 6, PG 48, 925 c. 131

La Geneză, Omilia 3, 4, PG 53, 36 c.

15

să se grăbească la vederea unui om care se îneacă... Să fim deci plini de solicitudine faţă de

fraţii noştri. Este un punct capital al credinţei noastre, în acest lucru stă însemnătatea ei: în a

nu ne urmări doar interesele proprii, ci a redresa încă şi a repune la locul lor membrele

deformate. Dar ceea ce arată o dragoste sinceră nu este comunitatea din jurul mesei, nici

simplele salutări, nici cuvintele care flatează, ci restabilirea problemelor aproapelui şi

preocuparea de interesele lui: a-l ridică pe cel căzut, a întinde mâna celui care zace pe pământ,

nepăsător la propria lui mântuire. Iată în ce constă dragostea sinceră. Pentru că această

dragoste este dezinteresată, căci înainte de a-şi vedea propriile interese, le vede pe cele ale

aproapelui, apreciindu-şi interesele sale prin raportare la cele ale altora.”132

Această conştiinţă supraindividuală ce cuprinde totul într-o sobornicitate tainică este

atributul sfinţeniei, o harismă, şi reprezintă o atitudine specifică oamenilor duhovniceşti. Un

astfel de om duhovnicesc este stareţul Zosima din romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov.

Acesta îi spune la un moment dat mamei sale: „...Şi-ţi voi spune, mamă, că fiecare din noi e

vinovat faţă de toţi, pentru totul, şi eu mai mult decât ceilalţi. (...) Mamă scumpă, eu plâng de

bucurie, iar nu de mâhnire; mi-e dor să fiu vinovat faţă de ei, nu pot să-ţi lămuresc, căci nu

ştiu cum să-i iubesc. Dacă am păcătuit faţă de toţi, toţi mă vor ierta, iată Raiul! Nu sunt eu

acum în Rai?”133

Toţi oamenii suntem una, şi existenţa fiecăruia dintre noi are caracter

universal. Şi nu putem fi una în miezul Sfintei Treimi decât în cazul recunoaşterii vinovăţiei,

al iertării şi al iubirii. Zosima însuşi, în testamentul pe care îl lasă fraţilor săi, monahilor,

notează într-un pasaj special, vorbind despre monahi: „Cândva el va înţelege nu numai că e

mai rău decât toţi laicii, dar vinovat de totul, faţă de toţi, de toate păcatele colective şi

individuale... Ci să ştiţi, fraţii mei, că fiecare din noi e singur vinovat în lumea aceasta de totul

faţă de toţi, nu numai greşeala colectivă a omenirii, dar fiecare, individual, pentru toţi ceilalţi,

pe întreg pământul. Această conştiinţă a vinovăţiei noastre e încununarea carierei religioase a

fiecărui om pe pământ”134

. Aceasta este harisma celor apropiaţi de Dumnezeu şi

conştientizarea că harul cel atotsfânt este în sufletele lor: „Iubirea nu suferă pieirea nici măcar

a unui singur suflet”135

.

Această serie dublă de texte ilustrează în mod clar faptul că „îi stă în obişnuinţă Sfântului

Ioan Gură de Aur să nu trateze niciodată un subiect în ansamblul lui”, ci să „se limiteze de

fiecare dată la un aspect al temei propuse. Această obişnuinţă, datorată regulilor pedagogiei

catehetice, impune regruparea textelor dispersate în opera sa pentru a înţelege exact concepţia

lui”136

. La sfârşitul acestei strădanii, suntem în posesia elementelor necesare pentru a

demonstra că preocuparea pentru ceilalţi, pentru mântuirea lor în mod deosebit, departe de a fi

uitată, constituie unul dintre marile puncte ale învăţăturii lui Ioan Gură de Aur. Dar el rămâne

întotdeauna realist; el ştie că această convertire este o sarcină dificilă137

, din cauza tentaţiilor

care îi asaltează pe creştini şi a slăbiciunilor omeneşti. Astfel, el caută să pună în valoare, şi

deseori cu multă insistenţă, argumentele care au şansele de a-i şoca pe auditorii puţin

132

La Geneză, Omilia 9, 2, PG 54, 623. 133

Cf. Nichifor Crainic, Dostoievski şi creştinismul rus, Ed. Anastasia, 1998, p. 186. 134

Ibidem, p. 187. 135

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, 1994, p. 44. 136

J. M. Leroux, op. cit., p. 145. A. M. Malingrey vorbeşte despre „o concepţie fragmentară, pentru că răspunde

nevoilor momentului” – SC 103, p. 32. 137

Despre Preoţie, 2, 4. PG 48, 635.

16

convinşi138

şi preocupaţi mai mult de limbajul frumos decât de schimbarea vieţii lor139

. În faţa

acestor creştini foarte vlăguiţi, el insistă asupra suferinţei iadului, făcând totodată să

sclipească bucuriile cerului. Oamenilor doritori să scoată profit din tot, el nu ezită să le

vorbească despre aceste lucruri140

, dar nu uită niciodată să amintească aprins de exigenţele

Evangheliei141

.

Iată un text interesant, pentru că reuşeşte să combine cu abilitate două argumente: „Dacă

fiecare profesie nu şi-ar aprecia decât propria utilitate, viaţa nu s-ar perpetua niciodată, şi nici

profesia care ar căuta aşa ceva (urmează exemple)... S-ar putea spune: Când un om oarecare

se abandonează acestor activităţi, el nu are în vedere binele meu, ci al său propriu. El o face

pentru a obţine bogăţii, glorie sau siguranţă. Astfel, în timp ce umblă după interesul meu, el se

interesează de al său. Este tocmai ceea ce spun, şi încă de mult timp îmi doream să vă aud

spunând-o, şi tot discursul meu ţintea spre acest lucru: să vă arăt că aproapele îşi caută

propriul interes tocmai când este concentrat pe al celuilalt... E adevărat că este foarte omenos

că ajunge să se intereseze de ceilalţi în acest mod. Dar nu acesta este lucrul care trebuie să ne

convingă, ci faptul că Dumnezeu ne vede; astfel, nu este posibil să te salvezi fără a fi în

permanenţă sub ochii Lui. Când un om îşi petrece viaţa în rău, atunci vă ordon să interveniţi şi

să-l îndreptaţi; vă rog să fie în avantajul aproapelui; dacă nu, să fie măcar în avantajul vostru

propriu. Prima intenţie merită mai mult; dar dacă nu sunteţi capabili să vă ridicaţi până la

acest nivel, faceţi-o măcar pentru al doilea motiv”142

.

Când Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre recompensă şi consideră pomana ca fiind

marele mijloc pentru a obţine mântuirea, trebuie văzut aici, după cum am mai spus, un

procedeu pedagogic clasic, destinat scopului de a-şi emoţiona ascultătorii la vederea

nefericirii aproapelui lor. Totuşi, ni se pare că, subliniind într-un mod mult prea exclusivist

această motivaţie, nu ne-am mai arăta fideli concepţiilor sale profunde. Într-adevăr, Ioan Gură

de Aur ni se prezintă în mod esenţial ca un predicator, dar insistând pe acest punct de vedere,

aproape că am ajunge să uităm că a fost în primul rând un creştin foarte convins,

considerându-se pe sine însuşi şi pe ceilalţi ca fiind total dependenţi de Dumnezeu şi trăind cu

adevărat în această dependenţă. În măsura în care ne uităm cu atenţie la acest aspect, această

religie-contract, această caracteristică interesată a iubirii frăţeşti se găseşte totodată nu numai

corectată, ci percepută dintr-o perspectivă nouă, care trimite la gratuitatea iubirii pe care

Dumnezeu ne-o poartă143

. Această idee merită ea singură să fie îndelung dezvoltată. Să ne

mulţumim prin a o ilustra aici prin câteva texte.

138

M. Zitnik a studiat sistematic aceste argumente diferite: De ratione movendi animos in homiliis Sancti

Joannis Chrysostomi, Pontifacia Universitas Gregoriana, dissertatio ad lauream, Roma, 1947, p. 54. 139

Despre Preoţie, 5, 1, PG 48, 673 a. 140

La I Corinteni, Omilia 15, 6, PG 61, 130 a, b. 141

Pentru Ioan Hrisostom, exigenţele Evangheliei sunt aceleaşi pentru toţi creştinii, fie că sunt călugări sau laici:

Împotriva celor care se opun vieţii monastice, 3, 14, PG 47, 372-374. 142

La I Corinteni, Omilia 25, 4, PG 61, 211 a-212b; Opt cateheze baptismale, 5, 14. SC 50, p. 207: „Iubiţii mei,

e în interesul vostru să fiţi cu adevărat preocupaţi de a-l corecta pe aproapele vostru şi de a-l smulge din iad,

pentru a vă asigura o plată mare, nu numai pentru propriile voastre fapte bune, ci şi pentru mântuirea celorlalţi”.

Cf. şi La Matei, Omilia 59, 5, PG 58, 580 c. 143

„Totul este opera lui Dumnezeu. Specificul unui bun slujitor este de a nu considera nimic ca aparţinându-i,

totul fiind al Stăpânului său, de a nu-şi imagina nimic ca fiind al lui, ci totul al Domnului” – Despre Feciorie, 36,

1, SC 125, p. 213.

17

Sfântul Ioan Hrisostom afirmă, de exemplu, că nu trebuie să căutăm a dărui în mod

gratuit, fără nicio convingere. Milostenia pentru aproapele nostru „este ca şi cum ţi-ai face

bine ţie, mai mult decât celui care primeşte. Dacă nu eşti convins, nu dărui nimic. Dacă nu ai

de gând să primeşti mai mult decât să dăruieşti, nu oferi nimic”144

. Luate ad literam, aceste

remarci ar arăta mai degrabă un profund egoism, dar cu cât se studiază mai mult Ioan

Hrisostom, cu atât se ajunge la convingerea că o astfel de judecată ar fi absurdă. De fapt,

aceste reflecţii subliniază în formulări puternice (şi, să convenim, echivoce) că creştinul

trebuie să aibă atâta simplitate, smerenie pentru a recunoaşte că gratuitatea desăvârşită nu este

omenească, ea aparţinând doar Stăpânului nostru: „Tot ceea ce noi facem bine, o facem în

calitate de datornici... Indiferent că îndeplinim o faptă de milostenie, că dăruim din bunurile

noastre săracilor, achităm întotdeauna o datorie, în primul rând pentru că Dumnezeu ne-a

prevenit de beneficiile lor, şi apoi pentru că noi împărţim pur şi simplu ceea ce nu-I aparţine

decât Lui.”145

Cel care este smerit în inima lui – iată încă o virtute esenţială, numită „mama... tuturor

binefacerilor”146

– acela nu ar putea să-l judece pe aproapele său, oricât de preocupat ar fi de

propria sărăcie duhovnicească atunci când o descoperă în faţa lui Dumnezeu. Parabola

fariseului şi a vameşului este amintită continuu147

. Dumnezeu, în milostivirea Lui, este corect:

îl smereşte pe fariseul care nu vrea să se smerească şi care îşi enumeră meritele, încercând să

se justifice. Dumnezeu ia partea vameşului148

. Din păcate, răceala care se iveşte din cauza

absenţei milosteniei şi a dragostei este regula care domină lumea, şi Sfântul Ioan Gură de Aur

o deplânge: „Noi suntem reci totdeauna, reci în dragostea faţă de aproapele, reci în dragostea

faţă de Dumnezeu. Căci indiferenţa noastră faţă de Dumnezeu vine din cea pe care o avem

faţă de aproapele”149

. Milostivirea, έλεος sau ελεημοσύνη sunt expresii pe care le utilizează în

jocuri de cuvinte, care îi servesc de asemenea pentru a ne interpela150

. Mă refer la

interpretarea lui la parabola fecioarelor înţelepte şi a fecioarelor nechibzuite, asupra căreia

vom reveni. Ioan adresează aceleaşi reproşuri ascultătorilor săi: „Vreţi să reducem atacul

împotriva celora care caută slava deşartă în exerciţiul milosteniei? Din partea mea, se poate

consimţi cu uşurinţă: iubesc enorm acest gest şi sufăr atunci când îl văd mânjit de slava

deşartă, care, la fel ca o doică semănând corupţia, îi pune obstacole în cale fetei cu sânge

regal151

”.

Dorinţa de a fi văzut este un rău în orice circumstanţe, dar mai ales atunci când aduce

pomană. În cazul acesta este vorba de o cruzime extremă: ne apropiem plini de strălucire de

144

La Cuvântul lui Pavel..., 2, PG 51, 256 b; La II Corinteni, Omilia 16, 4, PG 61, 516 a, b: „Milostenia există

atunci când suntem generoşi şi doritori să o dăm, când nu consideri că dăruieşti, ci că primeşti, când crezi că tu

beneficiezi de un cadou, ţie îţi este de folos şi nu ieşi în pierdere”. 145

In Rom. hom. 7, 7. PG 60, 450 c. 146

„Aύτη μήτηρ καί ρ ίζα καί τροφός και ύπόθεσις xαί σύνδεσμος των άγαθων” – La Fapte, Omilia 30, 3, PG 60,

225; a se vedea şi: Despre desăvârşirea Evangheliei, 1, PG 51, 312; La Matei, Omilia 47, 3, PG 58, 485 şi

Omilia 3, 6 PG 57, 38. Smerenia care este fundamentul, căpătâiul, principiul virtuţii; nu este decât o parte dintre

acestea, spre deosebire de dreptate: La Psalmul 4, 4, PG 55, 44, şi de dragoste: Despre incomprehensibilitatea

lui Dumnezeu, I, 1, PG 48, 702. 147

La Evrei, Omilia 27, 5, PG 63, 190. 148

Despre pocăinţă, 2, 4, PG 49, 289. 149

La II Timotei, Omilia 7, 3, PG 62, 640 b. 150

Cf. G. Bartelink, Jocul de cuvinte έλαιον- έλεος la autorii creştini, în Sileno 2 (1976) 182 şi urm. 151

La Matei, Omilia 71, 3, PG 58, 665 a.

18

nefericirea seamănului nostru, aproape că îl insultăm în mijlocul nenorocirii sale152

: „Trebuie

să fugim oriunde de slava deşartă, mai ales în milostenie. Dar nu s-ar mai putea vorbi de

milostenie dacă gestul nostru ar fi viciat de această boală, ci ar fi ostentaţie şi cruzime. De

altfel, tu nu acţionezi din compasiune, ci pentru a arăta; nu numai că nu faci milostenie, ci,

mai mult, îţi insulţi aproapele, îl jigneşti grav!”153

Constatând că Ioan Hrisostom nu încetează

să-i pună în gardă pe creştini de fiecare dată când fac milostenie, s-a putut scrie: „Revine atât

de des la acest pericol, încât se poate recunoaşte una dintre slăbiciunile cele mai frecvente ale

bogătaşilor acelei epoci”154

. În această privinţă, nu e dezinteresată constatarea că însăşi

diaconiţa Olimpiada a recunoscut că a cedat acestei ispite: „I-am cerut de mult timp lui

Dumnezeu să fiu păzită de slava deşartă care atrage exercitarea milosteniei”155

.

Pentru că este dificil să scăpăm de slava deşartă manifestată în milostenie, unii îşi spuneau

că trebuie să încetăm să-i ajutăm pe nevoiaşi! Dar Ioan dezvăluie cu fineţe motivul

subadiacent al acestei decizii: pretindeţi că vă depărtaţi de această patimă, dar oare nu este din

frica de a pierde faţa care vă însufleţeşte? Ce ruşine pentru voi, dacă aţi fi surprinşi vorbind cu

săracii!156

Cu toate acestea, milostivirea nu este totuşi singurul termen folosit în subiectul

legat de Dumnezeu şi de omul chemat să intre în asemănarea Lui. Astfel, la începutul

Comentariului la Psalmul 50, după o lungă aducere aminte a tuturor evenimentelor mântuirii

care au avut loc în Palestina, Sion, Templul din Ierusalim..., Ioan Gură de Aur se exprimă

astfel: „Profetul David meditează la toate aceste minuni, pe care el le numeşte frumuseţea lui

Dumnezeu, pentru că frumuseţea, splendoarea lui Dumnezeu este bunătatea Sa (άγαθότης),

dragostea Sa pentru toţi oamenii (imposibil de tradus φιλανθρωπία) şi binefacerea Sa

(εύεργεσία) faţă de noi toţi.”157

În aceste câteva rânduri ne este dat sensul creaţiei şi primei veniri a lui Iisus Hristos în

întruparea Sa, venire care ne îndreaptă spre cea de a doua, în care Hristos va reveni în slavă.

Despre prima venire, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că este „un eveniment fără strălucire şi

fără zgomot, prezis într-o profeţie cu aceste cuvinte: Pogorî-Se-va ca ploaia pe lână şi ca

picăturile ce cad pe pământ... (Ps. 71, 6). El nu a venit deloc cu mare zarvă, semănând

tulburare la tot pasul, cutremurând pământul, fulgerând, zdruncinând cerurile, înconjurat de

cete de îngeri. Nici nu a despicat bolta în două pentru a coborî apoi pe nori. Ci a venit, în

schimb, în tăcere, conceput de o mamă fecioară, purtat în pântecele ei timp de nouă luni şi, ca

un fiu simplu de meşteşugar, este născut într-un staul... Hainele Lui erau simple, masa cu atât

mai simplă; mergea constant până la extenuare. Dar nu acelaşi lucru se va întâmpla şi la a

doua venire; va veni cu atâta strălucire, încât nu va fi nevoie să-I fie anunţată venirea. El vrea

să ne facă să înţelegem această strălucire prin cuvintele: Deci de vă vor zice vouă: Iată, este în

pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi. Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi

se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului (Mat. 24, 26-27)”158

.

Literatura patristică este atât de abundentă, încât dorinţa de a intra în contact cu marii

gânditori creştini ai primelor secole se reduce de multe ori la descoperirea unor formule

152

Ibidem, 665 c. 153

La II Corinteni, Omilia 13, 3, PG 61. 154

A. M. Malingrey, Scrisori către Olimpiada, introducere, SC 13, p. 13.

155 Palladius, Dialoguri, 17, PG 47, 61 a.

156 La Matei, Omilia 35, 5. PG 57, 412 b.

157 PG 55, 242.

158 PG 55, 243.

19

izbitoare şi la scoaterea lor din context. Această ispită ameninţă cu atât mai mult cu cât opera

este mai extinsă. Se cunosc rezultatele la care se ajunge prin acest procedeu, mai ales dacă la

autorul studiat sintezele şi expozeurile echilibrate sunt rare. Iar opera Sfântului Ioan Gură de

Aur intră în categoria acelora care necesită o confruntare constantă a textelor, dacă se doreşte

aprofundarea concepţiei sale fără a o deforma. Totuşi, oricât de necesar şi de dificil ar fi un

astfel de efort, nu ar putea să fie de ajuns. În această pădure imensă, trebuie să reperăm căile

care nu ne vor permite să ne rătăcim. Încercând să urmăm una dintre ele, preocuparea

eshatologică, am putut să apreciem, la adevărata lor valoare, judecăţile „negative” asupra

realităţilor pământeşti şi astfel să înţelegem mai bine milostenia frăţească, a cărei prezentare,

aparent sub forma unei fapte nu lipsite de interes, ne şochează atât de mult la prima vedere.

Dar, pentru a ajunge să înţelegem concepţia lui Ioan Hrisostom despre acest ultim aspect,

trebuie să fim conştienţi de tensiunea care i-a marcat întreaga viaţă.

S-ar putea vorbi despre doi poli. Pe de o parte, dorinţa arzătoare care îl face să prezinte

credinţa creştină în exigenţele ei absolute, aşa cum le-a descoperit în tinereţea sa, asupra

cărora a meditat în singurătate şi pe care apoi le-a trăit în cele mai dureroase încercări. Pe de

altă parte, o grijă pastorală foarte accentuată îl determină să se coboare la nivelul

ascultătorilor, de multe ori reticenţi, pe care trebuia să-i atragă prin utilizarea tuturor

resurselor elocvenţei şi să-i îmbuneze atât prin ameninţări, cât şi prin binevoiri. După ce am

luat în considerare toate aceste aspecte, vom fi bucuroşi să descoperim în această operă vastă,

poate prea lungă pentru cititorii moderni ca noi, un om dedicat slavei lui Dumnezeu şi

preocupat întru totul de binefacerile vieţii de apoi.

C. A fi în Hristos și Eshatologia

1.A fi în Hristos și slava adevărată

Viaţa credinciosului devine laudă a slavei, iar omul este făcut să aducă laudă, împreună cu

toată creaţia, cu Biserica, iar lauda Bisericii este ea însăşi asociată cu cea a îngerilor. În

Comentariul Psalmului 49 Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „După ce a respins toate

jertfele (sângerânde) şi le-a arătat nevrednicia, Dumnezeu ne-a dat să cunoaştem lumea unei

alte jertfe, care aparţine unui cult superior... o jertfă lipsită de sânge, care îi este într-adevăr

plăcută lui Dumnezeu... o jertfă de laudă (Ps. 49, 15), Ceea ce înseamnă: trăieşte astfel încât

să aduci laudă stăpânului Tău, după învăţătura lui Iisus Hristos; Aşa să lumineze lumina

voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl

vostru Cel din ceruri (Mat. 5, 16).” El mai adaugă: „Fie ca viaţa voastră să fie deci o laudă şi

o slăvire adusă lui Dumnezeu, care vă va îndrepta spre jertfa desăvârşită (άπηρτισμένην

...θυσίαν)”, şi citează din nou din Romani 12, 1: Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie,

sfântă, plăcută lui Dumnezeu.159

Acest verset dobândeşte o mare importanţă la Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că, după

cum am văzut la el, esenţa moralei pauline, pe care o citează încă în contextul întâlnirii lui

Iisus cu Samariteanca, conduce la ideea de cult în duh şi adevăr, pe care adevăraţii adoratori

sunt chemaţi să le ofere Tatălui (Ioan 4, 23-24)160

. Slavei adevărate se opune slava deşartă, pe

159

La Psalmul 49, 5, PG 55, 248. 160

La Ioan, Omilia 33, 2, PG 59, 190.

20

care Sfântul Ioan Gură de Aur o denunţă, zugrăvind un tablou foarte sumbru al situaţiei: „Iată

ce face lumea să fie lipsită de sens, inundând Biserica cu o infinitate de probleme. Atunci

când vânturi contrare se abat puternic asupra unui port liniştit, acesta devine mai periculos

decât orice stâncă aflată sub nivelul mării şi decât orice strâmtoare; la fel ca şi dragostea de

slavă, când se instalează: întoarce totul, bulversează totul... Dar nu este de ajuns, aceasta ne

face să ajungem la o imagine mai sclipitoare. Această Biserică... este construită din aur, din

argint, din pietre preţioase. Aurul a fost semănat acolo în profunzime. Oh! Lacrimi amare!

Totul a fost ars de acest tiran numit slavă deşartă; această flacără devorează totul şi nimeni

nu-i devine stăpân... Acest lucru i s-a întâmplat şi Bisericii. Totul este prada focului. Căutăm

cinste printre oameni şi ne consumăm pentru slavă. Totul este bulversat, distrus.

Respingându-L pe Dumnezeu, am devenit sclavi ai cinstei. Ne este imposibil de acum înainte

să ne reluăm vasalii; aceeaşi febră ne-a cuprins, trebuie să ne îngrijim şi noi, după cum

Dumnezeu a stabilit să avem grijă unii de alţii. Ce nădejde de mântuire ne rămâne, când până

şi medicii au nevoie de o mână de ajutor din partea celorlalţi? Nu fiţi deci surprinşi dacă vă

recomand să faceţi mai mult ca şi ninivienii. Nu mă limitez la a vă predica postirea, ci vă

indic mai degrabă remediul care a redresat această cetate ce se clatină: Atunci Dumnezeu a

văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău

Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit (Iona 3, 10). Să facem cu

toţii la fel. Să renunţăm la dragostea de bogăţie, de slavă, să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne

întindă mâna şi să ridice pe noi, membrii căzuţi.”161

După ce am citat acest text, înţelegem numeroasele afirmaţii absolute care sunt presărate

în opera lui Ioan Gură de Aur: slava deşartă ne face să făptuim sub influenţa ei162

, suntem cu

toţii supuşi sclaviei ei163

, pentru că încercăm să ne facem remarcaţi prin fiecare dintre faptele

noastre164

. Pe scurt, „neamul omenesc, luat în ansamblul lui, este deşert, iar sexul feminin cu

atât mai mult”165

. Alţii, din cauza slavei deşarte, nu au putut primi lumina lui Hristos şi a

Evangheliei Lui : „Dacă Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care

vine în lume (Ioan 1, 9), cum se întâmplă atunci să rămână atâta întuneric? De fapt, nimeni nu

a ştiut să se plece în faţa lui Hristos. Atunci cum poate El să lumineze toţi oamenii? În măsura

în care acest om a venit la El. Dar dacă unii, de bunăvoie, şi-au închis ochii minţii lor şi au

refuzat să întâmpine razele acestei lumini, nu natura luminii îi duce în întuneric, ci

perversitatea lor, pentru că ei înşişi s-au lipsit în mod voluntar de acest dar. Da, într-adevăr,

iertarea a fost răspândită asupra tuturor, în egală măsură asupra evreului, grecului, barbarului,

scitului, omului liber sau sclavului, asupra bărbatului şi a femeii, asupra bătrânului şi asupra

tânărului. Ea îi întâmpină pe toţi oamenii, fără deosebire, ea îi cheamă cu aceeaşi cinste. Cei

care nu consimt să se bucure de acest dar nu se pot supăra decât pe ei înşişi de această orbire.

Poarta este deschisă pentru toţi, nimeni nu are accesul interzis, dar din cauza răutăţii

voluntare, unii rămân pe dinafară; ei nu datorează această pierdere nimănui altcuiva decât

propriei lor perversităţi... Departe de a fi ignorant, Paul de Samosata cunoştea foarte bine

acest adevăr şi a comis acelaşi păcat ca şi evreii. Din consideraţie pentru oameni, aceştia au

161

La Efeseni, Omilia 10, 2-3, PG 62, 77 ab, 78 a, 78 d, 80 a. 162

La Evrei, Omilia 28, 5, PG 63, 198 c. 163

La Efeseni, Omilia 13, 4, PG 62, 100 a. La Evrei, Omilia 21, 1, PG 63, 149 b. 164

La Ioan, Omilia 47, 3, PG 59, 266 c. La II Cor, Omilia 5, 3, PG 61, 431 d. 165

Cum să observăm fecioria 1.

21

trădat credinţa mântuitoare; ştiind că Hristos era unicul Fiu al lui Dumnezeu, nu şi-au

mărturisit credinţa din cauza căpeteniilor lor, de teamă să nu fie izgoniţi din sinagogi. La fel

Paul de Samosta: din cauza unei femei166

se spune că şi-a vândut propria mântuire. Tirania

slavei deşarte este funestă, într-adevăr funestă, capabilă să orbească ochii celor înţelepţi, dacă

nu sunt atenţi! Dacă corupţia are această putere, patima slavei deşarte este încă şi mai

puternică! Şi de aceea Hristos le spunea evreilor: Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă

unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5, 44)”167

.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază tensiunea care există între această patimă şi slava

autentică. Iată traducerea unuia dintre cele mai concludente texte: „Ce rău mai mare decât

dragostea pentru locurile de cinste? A dat naştere unor erezii, a consolidat sacrilegiul grecilor.

Dumnezeu a dorit ca desăvârşirile Sale, care sunt invizibile, să fie continuate prin crearea

acestei lumi. Dar aceşti oameni nu ţin cont de aceasta şi, dispreţuind urmarea acestei

învăţături, îşi croiesc un alt drum; iată de ce ei se depărtează de calea cea dreaptă. De aceea

evreii nu au crezut. Răpindu-şi slava unii altora, eu nu căutau slava care vine de la Dumnezeu.

Cât despre noi, dragii mei, să fugim de această boală cu cât mai mare grabă! Dacă am

înfăptuit nenumărate fapte bune, toate acele acte de valoare ar putea să fie distruse de

murdăria slavei deşarte. Ne dorim astfel de laude? Să căutăm atunci laudele pe lângă

Dumnezeu. Lauda care vine de la oameni, oricare ar fi ea, dispare încă de la apariţia ei. Să

presupunem că nu aduce niciun folos şi că provine dintr-o judecată coruptă. Ce este deci

remarcabil, de fapt, în această slavă este faptul că vine de la oameni şi că de ea se bucură

deopotrivă tineri dansatori, femei corupte, avari şi înrăiţi de câştiguri. Dar cel care face

obiectul laudei dumnezeieşti nu o împarte cu aceşti oameni, ci cu acei sfinţi slăviţi, vreau să

spun cu Profeţii, Apostolii, cei care fac dovada unei vieţi îngereşti. Dacă vrem să atragem

mulţimea şi admiraţia lor, să examinăm mai de aproape această dorinţă şi vom constata că nu

reprezintă nicio valoare. Pe scurt, dacă ţie îţi place mulţimea, atrage populaţia îngerilor, fă-te

de temut pentru demoni, nu face prea mare caz de lucrurile omeneşti. Dimpotrivă, calcă în

picioare toate frivolităţile, la fel cum ai face şi cu noroiul şi nămolul. Vei vedea atunci clar că

nu există nimic care să plaseze mai multă ruşine în suflet decât iubirea de slavă. Nu este cu

putinţă, absolut cu neputinţă, ca cel căruia îi place slava să ducă o viaţă de răstignit, la fel cum

nu există persoană care să aibă mulţimea la picioare şi să calce în picioare majoritatea acestor

patimi. Cel care s-a ridicat deasupra acestei slave va scăpa şi de invidie, de dragostea de

bogăţii şi de toate aceste boli vătămătoare. Dar tu mă întrebi: cum să scapi? Ce-ar fi dacă ne-

am îndrepta privirea asupra altei slave, asupra aceleia care vine din cer, pe care cea

omenească încearcă să ne-o smulgă cu forţa? Aceasta ne poate ajuta să devenim vestiţi încă de

aici, de jos, ne însoţeşte în viaţa viitoare, ne eliberează total de robia trupească, ai cărei sclavi

suntem în prezent, fiind înrobiţi de pământ şi de lucrurile pământeşti”168

.

Astfel, nu este oare îndeajuns demonstrat faptul că adevărata morală şi liturghia

(adevăratul cult) sunt inseparabile la Sfântul Ioan Gură de Aur? Să alegem un nou exemplu,

166

Zenobia, regina Palmyrei, al cărui receptor de finanţe al oraşului era Paul de Samosta, episcop al Antiohiei; el

avea acolo rolul de vice-rege. Zenobia se pare că ar fi fost de origine greacă din Egipt. După Sfântul Atanasie, ea

era iudaică, iar Sfântul Ioan Gură de Aur pare să insinueze aici că pentru a-i plăcea ei şi-a apropiat el credinţa de

iudaismul pe care l-a profesat vizavi de încarnare, un adopţianism modalist. 167

La Ioan, Omilia 8, 1, PG 59, 65 b-66 b.

168

La Ioan, Omilia 38, 5, PG 59, 218 c.

22

cu Comentariul Psalmului 112, al cărui început este de altfel împrumutat din Psalmul 68, 31-

32: Atunci voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări, şi prin laude Îl voi preamări. Lucrul

acesta este mai plăcut Domnului decât un viţel cu coarne şi copite!... Ioan Gură de Aur pune

aici accentul pe necesitatea de a acorda dreptatea vieţii cu cântarea de astfel de imnuri: „Noi

trebuie să aducem laudă lui Dumnezeu nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte (ουχί διά

ρημάτων μόνον έστιν αινείν αλλά καί διά πραγμάτων); Dumnezeu doreşte să-i aducem mai

ales această laudă, pentru că în ea îşi găseşte El slava”. După o nouă trimitere la Matei 5, 16,

Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: „Aceasta este lauda heruvimilor”. El va cita apoi începutul

Psalmului 148: Lăudaţi pe Domnul din înălţimea cerurilor, Lăudaţi–L toţi îngerii Lui!, versete

pe care el le comentează cu aceste cuvinte: „Trebuie să devenim ca nişte îngeri şi să intrăm

astfel în slavă. Să nu credem că este vorba de o slavă oarecare: înaintea gurii noastre, viaţa

noastră trebuie să reţină ecoul, şi înaintea limbii noastre, conduita noastră trebuie să-şi facă

auzită vocea Lui.”

Imediat, el adaugă: „Astfel, chiar şi în tăcere, noi putem să-i cântăm Domnului un imn; în

acest fel, când buzele noastre se vor deschide, melodia lor se va acorda în mod armonios cu

viaţa noastră”. El arată apoi că, prin acest psalm, „suntem conduşi spre o armonie, constituind

astfel un cor complet”. Psalmistul nu se adresează „unui număr redus de persoane, ci unui

popor întreg. De altfel – continuă Ioan Gură de Aur – Hristos, conducându-ne spre înţelegere

şi milostenie (ενάγων ήμας είς ομόνοιαν και αγάπην), vrea să facă din diversitatea rugăciunilor

o rugăciune comună: Tatăl Nostru trebuie rostit de întreaga Biserică aşa cum e rostit de

fiecare persoană în parte, şi pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă

nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, şi nu ne duce pe noi în ispită, ci

izbăveşte-ne de cel rău (Mat. 6, 9-13). Peste tot se foloseşte pluralul, şi porunceşte tuturor să

se roage atât singuri, cât şi împreună, să se roage şi pentru fraţii lor, la fel cum David ne-a

chemat pe toţi împreună la armonia rugăciunii prin cuvintele: Lăudaţi Numele Domnului! (Ps.

112 , 1)”169

. Pe de altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur revine la primele cereri ale Rugăciunii

domneşti, prin reluarea temei slăvirii numelui lui Dumnezeu de viaţa creştinului, a creştinului

în Biserică, o Biserică ce se întinde de dincolo de Palestina, spre toate naţiunile170

. El îşi

încheie meditaţia prin comentariul celei de a treia cereri: facă-se voia Ta, precum în cer şi pe

pământ (Mat. 6, 10), spunând că: „Acest lucru înseamnă că tot aşa cum îngerii aduc slavă lui

Dumnezeu..., şi noi înşine am devenit vrednici de a-L slăvi”171

.

Dragostea pe care Dumnezeu o poartă copiilor Lui este sursa slavei autentice: „Creştinul

este slăvit, nu numai pentru că L-a iubit pe Dumnezeu cu adevărat, ci şi pentru că s-a bucurat

de multă cinste şi dragoste din partea Lui. După cum L-a iubit şi a nutrit gânduri nobile – ceea

ce este o dovadă a dragostei –, aşa şi Dumnezeu l-a iubit la rândul Lui pe acest om care

trebuia să dea socoteala numeroaselor sale păcate. L-a scăpat de pedeapsă, dar El l-a şi făcut

drept. Astfel, el se poate slăvi, pentru că a fost judecat a fi demn de o astfel de dragoste

imensă”172

. Creştinul se poate găsi slăvit în propria lui fiinţă. Slava de care se bucură este deci

în mod radical diferită de aceea pe care el o caută printre semenii săi, aceasta fiind fără de

asemănare în comparaţie cu cea de care se bucură drepţii din Vechiul Testament: „Slava şi

169

La Psalmul 112, 1, PG 55, 300. 170

Ibidem, PG 55, 300. 171

Ibidem, 2, PG 55, 302. 172

La Romani, Omilia 8, 1, PG 60, 455 d.

23

cinstea sunt mai mari după ceea ce s-a întâmplat în noul Legământ: creştinul are ca şi cap pe

Hristos, se împlineşte prin trupul lui Hristos, devine fratele şi comoştenitorul Său, se

conformează trupului Său, primeşte o slavă mai mare ca aceea a lui Moise, după cum a

afirmat Pavel, arătând că, spre deosebire de Moise, care se acoperea cu un văl, noi

contemplăm faţa descoperită a slavei lui Dumnezeu”173

.

Cerurile şi slava. „Pentru ca acest lucru să fie mai evident, psalmistul a adăugat: slava

Lui este mai presus de ceruri (Ps. 112, 4)”. Comentând acest verset, Sfântul Ioan Gură de Aur

ne pune în gardă vizavi de orice tentaţie de antropomorfizare sau orice noţiune mult prea

materială a cerurilor: „Nu vă mulţumiţi cu spectacolul creaturilor pe care le vedeţi pe pământ,

nici cu contemplarea admirabilei ordini cereşti, ci ridicaţi-vă deasupra lucrurilor pe care le

puteţi simţi, spre cele care nu se văd... atunci veţi afla cum slava Lui este mai presus de

ceruri”174

.

Să nu ne înşelăm pentru că la Ioan Gură de Aur cerurile reprezintă slava însăşi –

bineînţeles, aceea în care intră Hristos cel înviat, înălţarea la ceruri, dar şi aceea care este deja

a Lui când ne spune: Mă duc la Tatăl (Ioan 14, 28). Astfel, în Omilia 74 la Evanghelia după

Ioan, Ioan Hrisostom ne arată că, trecând peste limbajul condescendenţei (συγκατάβασις),

Hristos afirmă de fapt: Nu voi pieri, ci îmi păstrez propria demnitate şi Mă aflu astfel în

ceruri175

. Slava este aceeaşi de care Sfântul Ioan spune: Şi noi am privit slava Lui... (Ioan 1,

14). Sfântul Ioan, după o lungă dezbatere a evenimentelor de ordin miraculos (παράδοξα καί

θαυμαστά) care au marcat viaţa lui Hristos – eliberarea sufletelor fiind mult mai minunată

decât vindecarea trupurilor176

–, comentează astfel acest verset al Prologului, și noi am privit

slava Lui...: „Nu-L admirăm numai datorită minunilor Sale, dar şi datorită suferinţelor Sale şi

patimii Sale, pentru că El a fost răstignit pe o cruce, biciuit, pălmuit, scuipat şi lovit peste

obraji de cei pe care i-a copleşit cu binefaceri. De fapt, chiar dacă aceste lucruri par nişte

josnicii, e drept să le desemnăm prin aceeaşi expresie, pentru că El Însuşi a numit patima o

slavă. În fapt, aceste evenimente nu sunt doar dovezile providenţei şi iubirii Sale, ci şi ale

atotputerniciei Sale inefabile. Atunci Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii (Gal. 3,

13), atunci demonii au fost învinşi, şi ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era

potrivnic cu rânduielile lui, l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce (Col. 2, 14)”177

.

Iată cum Sfântul Ioan Gură de Aur înţelege: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit

între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr

(Ioan 1, 14); şi înainte de a termina a douăsprezecea omilie a Comentariului la Evanghelia

după Ioan, el adaugă: „Cei care au văzut atâtea minuni au fost consideraţi vrednici de a auzi

aceste cuvinte; cei care au fost investiţi cu astfel de daruri trebuie să ducă o viaţă vrednică de

aceste învăţături (βίον άξιον των δογμάτων επιδείκνυσθαι χρή), pentru ca să primească

binefacerile viitoare. De fapt, dacă Domnul nostru Iisus Hristos a venit, a fost mai puţin

pentru ca noi să-i vedem slava, de aici, de pe pământ, ci mai degrabă pentru aceea care va

veni: Părinte, voiesc ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai

dat, ca să vadă slava Mea, pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de

173

La psalmul 8, 7, PG 55, 117 a. 174

Ibidem, PG 55, 302. 175

La Ioan, Omilia 74, 2, PG 59, 402. 176

Ibidem, 12, 2, PG 59, 81. 177

Ibidem, 3, PG 59, 84.

24

întemeierea lumii... (Ioan 17, 24)”178

. Această participare la salvă este scopul oricărei vieţi, în

aşa măsură încât el exclamă: „Dacă nu ar trebui să ajungem la această viziune, am avea motiv

să spunem şi noi că ar fi fost bine pentru noi să nu ne fi născut”179

.

Slavă numelui lui Dumnezeu. Viaţa îngerească şi viaţa evanghelică. Pentru a ne permite să

intrăm în împărăţia cerurilor şi în slava unicului Său Fiu, însuşi Dumnezeu ne-a făcut să

devenim vrednici de a-L jertfi; în comentariul la Rugăciunea domnească, deja citat, Ioan Gură

de Aur precizează de fapt: „Noi am fost făcuţi să devenim vrednici de a mări numele lui

Dumnezeu, la fel cum îngerii îl măresc, ei, care au fost eliberaţi de orice formă a răului şi care

practică virtutea cu desăvârşire...”180

; şi de asemenea: „îngerii Îl slăvesc pe Dumnezeu nu

numai datorită naturii lor curate, ci şi datorită ascultării oamenilor lângă care îşi exercită

funcţia lor, îndeplinind cu desăvârşire voinţa şi hotărârile lui Dumnezeu”181

. De aceea şi noi,

la rândul nostru, „să arătăm deschis o viaţă nouă. Să transformăm pământul în cer. Vom arăta

astfel grecilor numeroasele binefaceri de care sunt privaţi. Dacă ne-ar vedea că ducem într-

adevăr o viaţă onestă, ar avea în faţă însuşi spectacolul împărăţiei cerurilor. Dacă ne-ar vedea

plini de blândeţe, nepunând deloc preţ pe mânie, pe dorinţele necurate, pe invidie şi avariţie,

şi fiind ireproşabili pe toate planurile, ar spune: Dacă creştinii sunt îngeri aici, jos, pe pământ,

nu vor fi oare îngeri şi după ce au îndeplinit călătoria lor, acolo sus?”182

.

Iată-ne ajunşi la îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu de către oameni în comun acord cu

îngerii, şi îngerii de comun acord cu oamenii183

: această viaţă îngerească, de care omul este

făcut vrednic prin mila lui Dumnezeu însuşi184

. Nu este vorba doar de o ofertă făcută unor

aleşi, unor călugări retraşi din lume; nu, viaţa îngerească este aici acelaşi lucru cu viaţa

evanghelică185

, aceea pe care Hristos o propune tuturor oamenilor, pentru a le comunica

propria Lui viaţă, pentru a-i determina să intre în slava Lui.

178

Ibidem, PG 59, 85. 179

Ibidem, PG 59, 85. A se vedea şi în Epistola către Romani, Omilia 14, 10, PG 60, 538. 180

La Psalmul 112, 2, PG 55, 302. 181

Ibidem, PG 55, 302. 182

La Matei, Omilia 43, 5. PG 57, 463 c. De asemenea, ar trebui citite îndemnurile adresate neofiţilor în Cele opt

cateheze baptismale, 4, 1, 17-21, SC 50, p. 191-193. Se pot apropia de această idee nişte meditaţii ale lui Marc

Aureliu: „Omul trebuie să fie în mod obligatoriu sincer şi bun, pentru ca, asemenea aceluia care simte momentul,

în mod voit sau nu, trecătorul să îşi dea seama de prezenţa lui de îndată ce se apropie… Omul bun, simplu şi

binevoitor îşi arată aceste calităţi în privire, iar acestea nu scapă nimănui” – Meditaţii, XI, 15, 4, 6. 183

Împăcarea puterilor cereşti cu lumea noastră, a îngerilor şi a oamenilor, este realizată întru Hristos. (Cf.

Epistola către Coloseni, Omilia 3, 3, PG 62, 321). Îngerii, deveniţi separaţi pentru oameni, sunt de acum înainte

ajutoarele lor: „Opera lor constă în a face absolut totul pentru mântuirea noastră, este opera lui Iisus Hristos

Însuşi, pe care o realizează în calitatea Sa de Stăpân, iar ei, în calitatea lor de supuşi” (Epistola către Evrei,

Omilia 3, 2, PG 63, 30). 184

Ioan Hrisostom nu încetează să afirme că mântuirea este un dar al iertării dumnezeieşti – La Psalmul 4 (PG

55, 44). El ne aminteşte totodată că omul este chemat să conlucreze cu Dumnezeu prin faptele sale bune şi mai

ales prin bunăvoinţă (προαίρεσις), condiţia care exprimă libertatea umană; astfel, cu tot efortul său, omul trebuie

să tindă „să devină un înger” – Faptele Apostolilor, Omilia 32, 3, PG 60, 238. Dumnezeu vrea să acorde, tot prin

iertare, plată faptelor pe care le-a determinat şi de care nu are nevoie, precizează Ioan Gură de Aur, de exemplu,

în omilia 18 a Comentariului Epistolei către Romani (PG 60, 581), sau în La Psalmul 49 (PG 55, 249). Se

găseşte aici, în câteva rânduri ale paragrafului al cincilea – „Dumnezeu nu are nevoie de slava pe care noi I-o

aducem, El, Care este Dumnezeul Slavei” (ibidem, linn. 25-27) – un ecou aproape perfect al lui Irineu de Lyon,

în a patra carte a Adversus Haereses: „Astfel se îndepărtează de la ideea de serviciu faţă de Dumnzeu; nu-I aduce

nimic lui Dumnzeu, pentru că Dumnezeu nu are nevoie de serviciul oamenilor; dar celor care Îl urmează,

Dumnezeu le dă viaţa, incoruptibilitatea şi slava eternă” (A. H. 14, 1). 185

La Ioan, Omilia 122, PG 59, 84. Epistola II către Corinteni, Omilia 8, 4, PG 61, 459. A se vedea şi: Louis

Meyer, op. cit., p. 192-202, şi Jean-Marie Leroux, Saint Jean Chrysostome et le monachisme, în Jean

25

2.Liturghie și Eshatologie

Există o legătura strânsă între tensiunea eshatologică şi slava autentică186

: „Slava omului

rezidă în virtute: a filosofa despre lucrurile viitoare, a fi concentrat cu totul pe acea viaţă, a

dispreţui realităţile prezente”187

. Despre această tensiune, Sfântul Ioan Gură de Aur spune

următoarele: „Nu pretind să descriu viaţa prezentă, departe de mine această intenţie; nu este

oare opera lui Dumnezeu? Eu mă străduiesc numai să îndemn să iubiţi binefacerile care vor

urma, să nu vreţi să rămâneţi în mijlocul acestor bunuri prezente, să nu vă ataşaţi de trupul

vostru, să nu aveţi aceleaşi sentimente ca şi cel cu suflet josnic”188

. Creştinul autentic „refuză

să se lase fascinat de slava vieţii prezente”, pentru că el vrea „să aibă întotdeauna privirea

aţintită spre lumea de sus, pentru a nu se preocupa fără oprire decât de acele bunuri şi să nu-şi

dorească decât acea slavă”189

. De aceea, „dacă practicăm virtutea – spune el –, să încercăm

înainte de toate să ne atragem lauda pe care numai Dumnezeu o acordă, fără a ţine cont de

elogiile făcute de oameni”190

. Să aducem slavă Domnului însuşi : „Cum este posibil să-L

slăvim pe Dumnezeu? Trăind pentru slava lui Dumnezeu şi făcând viaţa noastră să

strălucească, după cum s-a zis în altă parte: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea

oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din

ceruri (Mat. 5, 16). De fapt, nimic nu contribuie atât de mult la slava Stăpânului nostru decât o

conduită excelentă. După cum lumina soarelui luminează cu propriile-i raze faţa celor care o

privesc, tot astfel şi virtutea îi atrage, ca să o contemple, pe toţi cei care o văd şi incită

spiritele drepte să-i aducă slavă lui Dumnezeu. De aceea, orice am face, să facem astfel încât

să-i stimulăm pe cei care ne privesc să-L slăvească pe Dumnezeu, pentru că este scris: Orice

aţi face, faceţi totul pentru a-L slăvi pe Dumnezeu”191

.

Slava este sfârşitul cel din urmă al tuturor lucrurilor. Dar iată exact unde triumfă

Hrisostom: „Oare mântuirea noastră nu este legată foarte îndeaproape de slava Sa pentru că

Chrysostome et Augustin. Actes du Colloque de Chantilly, Paris, Beauchesne, 1975 (Teologie istorică, 35), p.

138 şi n. 35. 186

La Matei, Omilia 45, 3, PG 58, 474 d, 475 a. 187

La Psalmul 48, 6, PG 55, 232 b. Iată un alt text la fel de clar: „Prima virtute, orice virtute constă în a fi străin

de această lume şi călător, a nu avea nimic în comun cu lucrurile de aici de jos şi a se detaşa de ele ca şi cum ar fi

străine” – La Evrei, Omilia 24, 1, PG 63, 165 d. Această omilie are o importanţă deosebită pentru studiul temei

eshatologiei. Ideea centrală este următoarea: la fel ca şi Patriarhii Vechiului Testament, ar trebui să fim cu totul

detaşaţi de multe dintre lucrurile pământeşti şi să nădăjduim la cer. 188

La Psalmul 119, 3, PG 55, 342 d; şi cf.: La Galateni, Omilia 1, 4, PG 61, 619 b, c: „Viaţa prezentă este oare

rea, ea, care ne permite să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să filosofăm despre viitor, să devenim îngeri din oameni

ce suntem, să ne amestecăm cu corurile Puterilor de sus?” 189

Opt cateheze baptismale, 1, 36, SC 50, p. 127. 190

Opt cateheze baptismale, 6, 10, SC 50, p. 220. 191

Opt cateheze baptismale, 6, 11, SC 50, p. 221. Comentând acest verset din Matei şi încă un altul – „Luaţi

aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea

plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 6, 1) –, Fericitul Augustin spunea în 415: „A vrut el să spună că

oricât de mult bine am face, trebuie să-l ascundem de ochii lumii şi să ne temem să nu fim văzuţi? Dacă ţi-e

teamă de spectatori, nu vei avea imitatori; trebuie deci să fii văzut. Dar tu nu trebuie să acţionezi pentru a fi

văzut. Nu acolo trebuie să se termine bucuria ta, în termenul de fericire pe care cum tu ai estimat să-l fi obţinut

prin fructul faptei tale bune, când vei fi fost văzut şi lăudat. Acesta implică neantul. Dispreţuieşte-te când eşti

lăudat; fie ca acela care acţionează prin tine să fie lăudat în tine. Binele pe care îl faci nu-l face pentru propria ta

slavă, ci pentru slava celui care te ajută să faci bine” – Comentariu la Epistola I după Ioan, tratat VIII, 2, SC 75,

p. 341.

26

mântuirea noastră Îl slăveşte192

? Iar mântuirea noastră Îl slăveşte pentru că mântuirea noastră

este cel mai mare dar al Său, darul lui Dumnezeu însuşi”. Acest dar al lui Dumnezeu pentru

oameni, în toate momentele vieţii lor, duce la slava lui Dumnezeu, căci „a face în continuu

bine înseamnă a-i aduce slavă lui Dumnezeu”193

. Această slavă va străluci mai ales în ziua

judecăţi universale, „în care cei aleşi, împărtăşindu-se de darurile lui Dumnezeu, vor constitui

slava Sa. Slava binelui desăvârşit constă în a se putea împărtăşi şi a se comunica”194

.

Dumnezeu ne priveşte mântuirea nu numai ca slavă a Sa, ci El o mai numeşte şi bogăţia Sa195

,

din motivul că bogăţia Lui constă mai ales în a dărui darurile Sale tuturor196

: „Când

Dumnezeu a putut să le ierte oamenilor greşelile lor, mai ales atunci S-a arătat bogat, căci

mântuirea oamenilor este bogăţia lui Dumnezeu”.

Toată morala Sfântului Ioan Gură de Aur este o morală a convertirii, o chemare continuă

la a practica metanoia: conştientizându-ne păcatul şi amintirea lui, prin mărturisirea greşelilor

noastre, prin rugăciune şi lacrimi197

. Locul ocupat de inima înfrântă şi smerită a Psalmistului

(Ps. 50, 19) este atât de important, încât folosirea acestui verset, aluzia la această exprimare

sunt foarte frecvente la Ioan Gură de Aur. Metanoia se manifestă de asemenea prin post şi

milostenie; nu milostenie materială, reglarea de conturi şi a conturilor..., ci milostenia ca semn

al împărţirii frăţeşti, semn al recunoaşterii în sărac a fratelui întru Hristos198

. Părintele

Bobrinskoy spune, într-o conferinţă rostită cu ocazia unui Colocviu la Chantilly, dedicată lui

Ioan Gură de Aur şi lui Augustin, în 1974199

: „Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea

frăţească şi milostivirea nu sunt decât prelungiri ale misterului lui Hristos trăit la Euharistie.

Cuvântul prelungire este totuşi lipsit de putere şi evocă o relaţie exterioară, de cauză şi efect.

Trebuie să spunem că pentru Ioan Gură de Aur, grija şi misiunea săracului se înscriu în însăşi

inima misterului Euharistiei. Există o mare originalitate a pretinsului moralist al Antiohiei,

care ne invită la o reluare profundă a teologiei noastre euharistice, pentru a nu continua să-l

izolăm pe cum şi pe quid ai consacrării de această dimensiune frăţească şi comunitară”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o Omilie a lui la Evanghelia după Ioan, spune: „Ai văzut

cum sufletul lui este plin dintr-o dată cu o bucurie nemărginită şi Îl îmbrăţişează pe Iisus cu

cuvinte?… Cum el saltă şi dansează în încântare? Aşa şi noi trebuie să ne bucurăm la fel, cei

care am fost socotiţi vrednici să cunoaştem pe Fiul lui Dumnezeu, să ne bucurăm nu numai în

minte, ci să o arătăm şi prin faptele noastre. Când îi este foame, să- hrănim; când îi este sete,

să-i dăm să bea; deşi tu îi dai lui numai o cană cu apă, el o primeşte; pentru că el te iubeşte şi,

pentru cel care iubeşte, darurile pe care i le oferă cel iubit, deşi sunt mici, lui îi sunt mari”200

.

Jertfa adusă pe altar, spune A. Hamman, jertfa euharistică nu dobândeşte semnificaţia ei

plenară decât în cazul în care milostenia, sacralizată şi extrasă din jertfa lui Hristos, vine într-

192

La Evrei, Omilia 29, 2, PG 63, 205. 193

La Psalmul 113, 3, PG 55, 309. Cf. La Ioan, Omilia 45, 3, PG 59, 255. La Matei, Omilia 45, 2, PG 58, 473. 194

La II Corinteni, Omilia 3, 4, PG 61, 410 d. 195

La Ioan, Omilia 80, 1, PG 59, 433 d. 196

La II Tesalonicieni, Omilia 3, 1, PG 62, 480 c. 197

Cf. Epistola către Evrei, Omilia 9, 4-5, PG 63, 80; La Psalmul 140, 7, PG 55, 457; în Epistola către Evrei,

Omilia 31, 3, PG 63, 215; Despre pocăinţă, Omilia 3, 4, PG 49, 297. 198

Cf. Jeanne de la Ferrière, Le sacrament du frère et de l‘autel chez Saint Jean Chrysostome, teză de doctorat

susţinută la institutul Saint-Serge în 1980. 199

Boris Bobrinskoy, „L’Esprit du Christ dans les sacrements chez Jean Chrysostome et Augustin”, p. 247-249

(272-274). 200

La Ioan, Omilia 20, 3.

27

adevăr în ajutorul săracilor, care sunt şi ei altarul lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos201

.

Această dimensiune frăţească a Euharistiei este foarte importantă la Sfântul Ioan Gură de Aur.

A fost un mare apologet al comunităţii vii în Hristos, al conştiinţei comunitare, pentru că

trupul lui Hristos este o comuniune conştientă şi o unitate deplină: „Credeţi că vă justificaţi –

le reproşează Ioan – spunând: Cu ce mă priveşte pe mine acest lucru? Ce am eu în comun cu

acesta? A rosti astfel de cuvinte înseamnă a arăta o ură de moarte faţă de oameni şi o cruzime

satanică. Cum tu eşti om şi ai deci aceeaşi natură, tu şi cu fratele tău aveţi aceeaşi căpetenie,

pe Hristos, şi îndrăzneşti să spui că nu ai nimic în comun cu ceilalţi membri, care sunt şi ai

tăi? Cum poţi tu să-L mărturiseşti pe Hristos ca fiind capul Bisericii? Deoarece capul este

menit să unească toate mădularele, pentru a le face să fie foarte atente la ele înseşi şi pentru a

le ataşa unele de altele. Dar dacă tu nu ai nimic în comun cu unul dintre mădularele tale, dacă

nu ai nimic în comun cu fratele tău, tu nu Îl ai nici pe Hristos drept cap”202

.

În trupul lui Hristos nu există mădulare izolate, care trăiesc egocentric, ci mădularele vii

ale trupului mistic al Bisericii, care trăiesc, se manifestă şi se exprimă comunitar. Mădularul

care nu trăieşte comunitar nu este vrednic de a se împărtăşi cu Hristos, capul Bisericii şi al

trupului Lui, nu Îl are pe Hristos drept cap şi nu este mădular deplin. În trupul mistic al lui

Hristos, toate sunt unite şi în comun, nimic nu este străin mădularelor Lui. Diavolul este

singurul cu care nu avem nimic în comun. Cu toţi oamenii avem în comun o mulţime de

lucruri203

. Dar între creştini, legătura este la fel de strânsă ca între mădulare: fiecare este

responsabil de armonia comună şi de viaţa întregului trup. Armonia între noi trebuie să fie

deplină, nu numai pentru că formăm o Biserică, ci pentru că avem un unic cap, care ne adună

şi ne uneşte şi care, mai ales, ne face un singur trup viu şi duhovnicesc: „La fel se întâmplă şi

cu o liră bine acordată, varietatea părţilor formează un tot armonios de unde rezultă o

simfonie încântătoare. Şi în acest caz, noi ar trebui să ne unim toţi câţi suntem pentru a forma

un singur cor, într-o armonie desăvârşită. Pentru că noi nu suntem numai o Biserică, nu

suntem numai mădularele armonios organizate de un singur cap; noi formăm toţi un singur

trup. A nu-ţi păsa de indiferent care mădular înseamnă a nu-ţi păsa de întregul trup care

moare”204

.

Toate sunt la fel de importante, pentru că toate contribuie la plenitudinea şi la frumuseţea

desăvârşită a trupului lui Hristos. Trupul nu este desăvârşit decât atunci când toate mădularele

lui sunt unite; are nevoie de fiecare dintre ele şi de toate împreună, fie că este vorba de mână

sau de picior, sau de o altă parte de trupului. Iubirea frăţească nu este exterioară Euharistiei,

nici secundară în raport cu consacrarea în sine a pâinii şi vinului euharistic şi nici mai mici în

raport cu împărtăşania individuală (ce paradox!) a creştinilor: „Biserica nu este nici un butic

în care se topeşte aur, nici un atelier de făurit monezi, ci o adunare de îngeri solemnă! Vreţi să

cinstiţi trupul lui Hristos? Nu-l dispreţuiţi când este gol. Nu-i arătaţi cinstea, oferindu-i numai

veşminte de mătase, şi mai mult, nu-l dispreţuiţi în afara bisericii, când este pătruns de frig din

cauza goliciunii. Cel care a spus: Iată trupul Meu! şi care ne garantează această realitate prin

cuvântul Său, Acela a mai spus: „M-aţi văzut suferind de foame şi nu Mi-aţi dat să mănânc”,

şi „Ceea ce i-aţi refuzat unuia dintre săraci, Mi-aţi refuzat de fapt Mie”... Să învăţăm deci să

201

Vie liturgique et vie sociale, Paris, 1979, p. 284. 202

PG 48, 848 B. 203

La Statui, Omilia 1, 12, PG 49, 33 b. 204

La Fapte, Omilia 24, 43, PG 60, 190 c.

28

filosofăm şi să-L cinstim pe Hristos în modul în care El vrea. Când vrem să onorăm pe cineva,

cea mai plăcută onoare pe care i-o putem aduce este cea pe care acea persoană şi-o doreşte, nu

cea pe care ne-o dorim noi... Cinstiţi-L cu acea cinste pe care El însuşi a propovăduit-o,

cheltuind averile pentru a-i ajuta pe săraci. Dumnezeu nu are nevoie de calicii de aur, ci de

suflete de aur! Prin aceste cuvinte, nu vă interzic să aduceţi daruri bisericii, dar consider că

milostenia trebuie să le însoţească şi să le preceadă. Dacă Dumnezeu acceptă daruri, El

primeşte cu mai multă plăcere milostenia. Darurile aduse bisericii nu sunt de folos decât

donatorului, dar ceilalţi au de câştigat încă mai mult de la cei care le primesc. În cazul celor

dintâi, căutarea onorurilor poate să fie un pretext al cadoului, iar pe de altă parte, totul este

filantropie şi milostenie. La ce folos să ai o masă plină de cupe de aur în cinstea lui Hristos,

când El moare de foame? Ajutaţi-L mai întâi în sărăcia Lui şi abia apoi împodobiţi-vă masa

cu ce vă va rămâne. Îi veţi dărui o cupă de aur, dar nu-i veţi da nici măcar o cupă de apă rece!

Îi pregătiţi masa cu stofe cusute cu aur, dar nu Îi oferiţi cu ce să Se îmbrace. Ce avantaje

obţineţi? Spuneţi-mi: dacă văzând un nefericit care nu are suficientă mâncare, în loc să-i

potoliţi foamea, v-aţi mulţumi să-i daţi o masă de argint, acest om ar putea să vă fie

recunoscător? Nu ar fi mai degrabă indignat? La vederea unei persoane acoperite cu zdrenţe şi

tremurând de frig, i-aţi oferi, în loc de o haină, o coloană de aur, spunându-i că dorinţa voastră

este să-l cinstiţi astfel. Nu ar spune că vă bateţi joc de el şi că-l copleşiţi cu cele mai grave

injurii? Gândiţi-vă că este la fel şi pentru Hristos. Când Îl vedeţi rătăcind, străin, fără adăpost,

refuzaţi să-i oferiţi ospitalitate, dar în schimb îi decoraţi pavajul (casei Lui), pereţii, vârful

coloanelor; atârnaţi lanţuri de aur pe lămpi, dar nu vreţi să mergeţi să-L vizitaţi în închisoarea

în care este înlănţuit. Vă repet încă o dată: dacă vorbesc astfel, nu este pentru a vă interzice

să-L cinstiţi la biserică, ci să-L şi ajutaţi în acelaşi timp, sau chiar dinainte... În timp ce-L

cinstiţi în casa lui Dumnezeu, nu-L dispreţuiţi pe fratele vostru copleşit; acest templu este mai

important decât oricare altul”205

.

Acest text frumos este pătrunzător prin legătura şi continuitatea pe care Ioan Gură de Aur

o eliberează între cuvintele consacrării şi judecată, al cărui ultim criteriu este milostivirea.

Sunt aceleaşi cuvinte creatoare ale lui Iisus, Arhiereu şi Judecător, care stabilesc o dublă

identitate sacramentală, aceea a pâinii din trupul lui Hristos şi aceea a Hristosului slăvit de la

cei mai mici fraţi ai Săi. Fără iubire, fără rugăciunea unanimă, „Duhul Sfânt nu se poate

pogorî”206

. Sfântul Ioan Gură de Aur explică: „Din moment ce Iisus Hristos este Fiul lui

Dumnezeu şi voi sunteţi îmbrăcaţi cu Iisus Hristos, voi ajungeţi să vă asemănaţi Lui, sunteţi

reuniţi într-o unică şi aceeaşi rudenie, sub o singură formă, întotdeauna aceeaşi… Sunteţi toţi

una în Iisus Hristos, adică sunteţi numai o singură înfăţişare, un singur chip în Iisus

Hristos”207

.

Sfântul Ioan Gură de Aur are o conştiinţă pătrunzătoare a realei prezenţe a lui Hristos în

aproapele nostru: „Hristos nu S-a limitat la moarte şi la răstignirea pe cruce, ci El a găsit de

cuviinţă să fie sărac, să rătăcească fără oprire, gol, închis în închisoare, bolnav, pentru a ne

atrage la El măcar prin acestea. Dacă nu te întorci pentru tot ceea ce am suferit pentru tine –

205

La Matei, Omilia 50, 3, 4, PG 58, 508 c, 509 b. Grigorie de Nazianz remarcă de asemenea: „Nu este ciudat să

onorăm dumnezeirea cu aur şi cu bunuri de prisos, şi acolo unde poate că este mai multă ostentaţie (έπίδειξιν)

decât pietate…?” – Scrisoarea 79, 4. A. Simplicia. 206

La Fapte, Omilia 4. 207

La Galateni, Comentariu la cap. III, 5, PG 61, 656.

29

spune El –, măcar să ai milă de nenorocirea Mea, emoţionează-te de boala Mea, de lanţurile

Mele, şi dacă toate acestea nu te mişca spre milostivire, fii atent la facilitatea cererii. Nu îţi cer

nimic scump, ci pâine, un adăpost şi o vorbă de mângâiere (...). Ai milă măcar de situaţia

Mea, văzându-mă dezgolit pe cruce, şi dacă nu vrei să-ţi aduci aminte de toate acestea,

imaginează-ţi goliciunea de care Eu sufăr printre săraci (...). Deşi tu Îmi datorezi nenumărate

binefaceri, Eu nu-ţi cer nimic ca unui datornic, dar te încoronez ca pentru un dar şi, pentru un

lucru atât de mic, îţi ofer Împărăţia (...). E adevărat că aş putea să te încoronez şi fără acest

lucru, dar vreau să fiu datornicul tău, pentru ca tu să poţi fi asigurat în totalitate de

recompensă. Având deci puterea de a Mă hrăni şi singur, merg şi îţi cer, îţi bat la uşă şi întind

mâna. Îmi doresc să fiu hrănit de tine, atât de mult te iubesc. Vreau să Mă inviţi la masa ta, ca

la masa unui prieten, şi Mă fac slăvit în tot universul şi îţi fac cunoscută slava. În faţa acestei

adunări, fac lauda celui care M-a hrănit”.

Toate acestea arată că viața în Hristos la Ioan Gură de Aur este în esenţă eshatologică.

Viaţa creştinului este întoarsă în totalitate spre revenirea Celui care vine şi care deja este

foarte aproape de noi, fără ca noi să luăm prea des în considerare acest lucru, pentru că faţa

Lui ne rămâne încă ascunsă. Noi suntem încă într-un timp al aşteptării întâlnirii. Printre acele

texte de care Sfântul Ioan Gură de Aur pare foarte ataşat – am citat deja o parte din ele – apare

în mod cert I Tesaloniceni 5, 6: Să veghem şi să fim treji, pe care Sfântul îl foloseşte des

pentru a-l asocia sufletului însuşi208

. P. Wenger vede aici un indice, o semnătură chiar a lui

Ioan Gură de Aur209

. Suntem chemaţi să trăim aşteptarea şi întâlnirea cu Domnul, mai ales în

timpul Liturghiei, pământeşti şi cereşti în acelaşi timp, întru Duhul Sfânt, cu Duhul Sfânt şi cu

atitudinea aceluia care stă în picioare, în faţa lui Dumnezeu.

Am ales câteva pasaje ale Sfântului Ioan Gură de Aur pentru a vă citi acum, pentru a-i da

cuvântul:

Din Omilia 23 la Epistola către Efeseni210

: „Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru

noi, spune acelaşi apostol (1 Col. 5, 7). Paştele nostru e deci fără termen de comparaţie

superior celui al Legii; pentru un motiv şi mai puternic, trebuie să avem propria noastră

centură şi propriii noştri pantofi pentru a putea participa la el. Cu ce intenţie? Pentru a

demonstra că suntem dispuşi să plecăm, să părăsim această lume. Fie ca niciunul care va fi

primit la acest ospăţ să nu-şi întoarcă privirea spre Egipt; fie ca fiecare să-şi ridice privirea

spre cer, spre Ierusalimul ceresc. De aceea ţi-ai pus centura şi ţi-ai încălţat pantofii încă din

timp ce mâncai: pentru ca să înveţi, începând prin mâncatul Paştelor, că eşti un călător gata să

porneşti la drum. Pavel sugerează aici două lucruri: pe de o parte, faptul că trebuie să ieşi din

Egipt; pe de altă parte, că restul vieţii noastre, pe care trebuie să-l trăim aici, jos, trebuie trăit

ca un sejur într-o ţară străină. Dar cetăţenia noastră este în ceruri (Filip. 3, 20), spune el, şi pe

tot parcursul vieţii trebuie să fim pregătiţi să răspundem fără întârziere atunci când vom fi

chemaţi şi să spunem: Inimile noastre sunt pregătite (Ps. 7, 2). Da, Pavel putea foarte bine să

vorbească astfel, el, care nu avea nimic pe conştiinţă; dar eu, care am nevoie de atât de mult

timp pentru a face penitenţă, nu o pot face. Cât despre încingere, aceasta înseamnă a avea

208

Printre nenumăratele exemple pe care le-am putea prezenta, să alegem două cazuri în care însuşi Sfântul Ioan

Gură de Aur spune ascultătorilor săi ceea ce el înţelege prin vigilenţa sufletului: cf. Epistola către Efeseni,

Omilia 24, 3, PG 62, 172 şi PG 51, 300-302. 209

Cf. Antoine Wenger, SC 50, p. 198, n. 1; p. 214, n. 1. 210

PG 62, 166, lin. 8-lin. 15 ab.

30

sufletul treaz; ascultă ce i-a spus Dumnezeu celui drept: Nu, dar încinge-te ca un om; şi: Eu te

întreb, şi tu să Mă înveţi (Iov. 38, 13). El le spune tuturor Sfinţilor ceea ce i-a spus şi lui

Moise. Însuşi Domnul apare purtând o centură, în Ezechiel; mai mult, şi îngerii ne apar

purtând centuri, pentru că formează o armată. Prin faptul de a purta o centură, noi suntem

făcuţi să stăm plini de mândrie în picioare; în mod reciproc, pentru a ne ţine de drepţi, trebuie

să ne încingem. Deci şi noi trebuie să ne încingem, pentru că şi noi trebuie să plecăm, şi va

trebui să trecem prin multe rele în timp ce vom aştepta. După ce vom parcurge tot acest teren,

iată că dintr-o dată apare diavolul, folosindu-şi toate forţele şi toate artificiile pentru a ne

prinde şi pentru a-i pierde pe cei care au fost salvaţi din Egipt, care au traversat Marea Roşie,

care au scăpat o dată de demoni şi de mulţimea de urgii. Dar dacă trăim în sobrietate, avem şi

noi o coloană de foc, datorită Duhului Sfânt; El este Cel Care ne luminează cu razele Sale şi

ne acoperă cu umbra Lui; avem o mană, sau nu tocmai o mană, ceva încă mai mult decât

mana de odinioară: o băutură duhovnicească, şi nu apa care iese din stâncă”.

În cea de a IV-a Omilie despre Incomprehensibilitatea lui Dumnezeu211

:

„Gândeşte-te lângă cine stai, în compania cui Îl vei invoca pe Dumnezeu: în comuniunea

Heruvimilor! Priveşte-i cu atenţie pe cei care formează corul împreună cu tine şi va fi de ajuns

pentru ca să îţi trezească vigilenţa, pentru a-ţi aminti că, deşi având corpul drept îmbrăcăminte

şi fiind legat de carne, tu ai fost totuşi considerat vrednic de a-L sărbători împreună cu

Puterile cereşti pe Stăpânul comun tuturor. Nimeni să nu ia parte la aceste imnuri sfinte şi

mistice cu o fervoare diminuată; nimeni să nu-şi îndrepte gândurile spre viaţa materială în

acel moment, ci fiecare, respingând din sufletul lui toate ideile pământeşti şi ridicându-se în

totalitate la cer, ca şi cum acolo s-ar vedea plutind în jurul Tronului de slavă în comuniunea

Serafimilor, să-i închine astfel un imn sfânt lui Dumnezeu, Cel Slăvit şi Atotputernic. Iată de

ce suntem îndemnaţi să ne ţinem bine în acel moment. A ne comporta bine nu înseamnă

altceva decât a ne purta aşa cum se cuvine în prezenţa lui Dumnezeu, cu frică şi cutremur, cu

un suflet treaz şi atent. Încă un cuvânt al lui Pavel ne arată că expresia se raportează la suflet,

lucru sugerat atunci când spune: Deci, fraţii mei iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea,

aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei (Filip. 4, 1)”.

211

Despre incomprehensibilitatea lui Dumnezeu, t. I (Omiliile I-V)… Introducere de Jean Daniélou, text critic şi

note de Anne Malingrey, traducere de Robert Flaceliere (SC 28 bis), Paris, 1970, p. 260-263, a cărei concluzie

apare aici: „Este posibil… ca acest pasaj a lui Ioan Hrisostom să fie unul dintre sursele Heruvicului”.