Etica şi deontologia mediatorului

1. Conceptul de deontologie

Orice profesie este axată pe un anumit sistem de valori care îi nuanţează

misiunea socială şi direcţionează activitatea persoanelor care o exercită.

Termenul „valoare” are mai multe sensuri. El exprimă în primul rând

semnificaţie pozitivă sau negativă a unui obiect oarecare. Valorile pot fi definite şi

ca păreri, credinţe despre oameni şi despre cele mai reuşite modalităţi de a-i trata,

despre ceia ce trebuie să facă omul. Aceste credinţe, aprecieri sunt reflectate în

activitatea cotidiană şi conduc activitatea profesională. Valoarea poate exprima şi

ceea ce este dorit de o persoană.

Atribuirea unui grad de oportunitate, utilitate sau necesitate unui obiect, acțiune, atitudine, funcție sau persoană definește conceptual starea umană numită Valoare.

În spațiul acțiunii umane, valoarea este criteriul dominant de raportare și calificare a unei situații. Ea determină scopul individului, mijloacele de realizare și strategiile de preluare ale efectelor atingerii unui scop.

Valoarea ca raportare motivantă caracterizează alegerea unei alternative implicante din mai multe posibile, iar ca stare emotivă localizează o traire și o masură subiectivă. Ea exprimă capabilitatea fiecarui om de a extrage diferite satisfacții din interacțiunea cu un obiect, un eveniment, sau o alta persoană. Individul poate nu numai sa discearană valori, dar și să le ordoneze calitativ dupa intensitatea si nuanța plăcerii sau suferinței primite.

Posibilitatea de a atribui valori aparține probabil tuturor viețuitoarelor și se manifestă prin preferința oricărei ființe cu un anume grad de dezvoltare senzorială și comportamentală, pentru anumite tipuri de hrană, de mișcare sau contact cu alte ființe, funcție de consecințele relațiilor anterioare.

Valoarea este unul din cele mai importante criterii de socializare a omului. Ea definește sistemul de opțiuni al fiecăruia sau al grupului și derermină orientarea subiectului sau a colectivității în complicata rețea a condiționărilor unei societă ț i evoluate, diferențiate operant și decizional.

Prin intermediul valorii, omul își planifică implicările valorice personale sau caută anumite atitudini și calități ale semenilor. Valoarea condiționează și formularea scopurilor momentane sau cele de perspectivă. Tot valoarea definește caracterul și direcția relațiilor personale, preferința alegerii sau respingerii unor parteneri într-o participare colectiva.

Valoarea are un rol subtil în alegerea partenerului de viață sau de placere, prin mijlocirea ei individul discernând insușiri sau defecte ascunse. Tot ea determină altruismul, antagonismul sau ostilitatea.

Identificarea, definirea și cultivarea valorilor proprii poate fi egoistă sau generoasă, legat de felul în care atribuim valori și ne atribuim valori, realizăm sau preluăm valori în mecanismul social.

1

Valorile au un rol fundamental în totalitatea acțiunilor creative, cooperante sau conflictuale umane. Eforturile de cunoaștere cele mai dificile sau participarea la experiențe ori expediții periculoase pot fi susținute numai prin definirea și întreținerea unor valori proprii intense, stabile și cooperante, care ne pot ghida in viață ajutandu-ne să ne proiectam trasee de acțiune semnificative care ne oferă, dar oferă și celorlalți, valori superioare și trăiri de calitate.

Menţionăm că literatura de specialitate nu a ajuns la un consens în ceea ce

priveşte definiţia noţiunii de „valoare”. Psihologia consideră valoarea ca

reprezentând „o modalitate de orientare selectivă legată de preferinţele, motivele,

nevoile şi atitudinile individuale”, sociologia leagă „valoarea de norme, obiceiuri,

ideologii.” Studiul valorilor s – a dezvoltat într – o disciplină aparte cunoscută sub

denumirea de „axiologie”.(din limba greacă: axios – care merită, care e demn de

ceva). Din perspectiva axiologiei, valorile umane: adevărul, binele, dreptatea,

frumosul etc. constituie repere absolute, de care fiecare popor se apropie prin

intermediul culturii proprii prin în decursul istoriei. Sociologul Petre Andrei

consideră că cultura este cea care integrează şi orientează valorile. Abordările

filozofice ale valorilor evidenţiază calitatea omului de fiinţă creatoare. Din această

perspectivă, valorile umane sunt clasificate în funcţie de activităţi: valori

economice, politice, artistice, morale etc. Ulterior, axiologia a mutat accentul pe

latura social – relaţională a valorilor. Acest aspect exprimă că, „valoarea este o

relaţie socială, pentru că nu orice opţiune, dorinţă sau apreciere individuală se

recomandă prin consistenţă, ci numai acelea care merg în consens cu opţiunile,

dorinţele sau aprecierile de grup” (Dicţionar de sociologie/Coord. C.Zamfir, 1998).

Valorile nu sunt preferinţe subiective individuale, ci preferinţe socializate,

supraindividuale, care sunt transmise şi promovate prin mecanisme sociale.

Valorile se referă la stări sau moduri de acţiune considerate a fi dezirabile.

Ele au un rol esenţial în orientarea acţiunilor umane, în stabilirea obiectivelor şi

scopurilor de atins, a strategiilor, metodelor, căilor de acţiune. Valorile sunt

expresia unor principii generale, orientări fundamentale şi, în primul rând, a unor

preferinţe şi credinţe colective.

Orice profesie recunoaşte, susţine şi apără anumite valori societale, iar

societatea, la rândul ei, sancţionează şi garantează recunoaşterea acesteia. Valorile

2

de asemenea reprezintă un suport explicativ pentru persoanele ce doresc să

îmbrăţişeze o anumită profesie. Sunt un criteriu dominant de stabilire a măsurii în

care o persoană este potrivită pentru această profesie.

Valorile prioritare ale medierii sunt formulare în Codul deontologic, numit

şi etica profesională, care serveşte drept călăuză a activităţii practice. Categoria

principală a eticii profesionale este cea de „datorie”.

Teoria despre datorie şi comportamentul cuvenit al specialistului în procesul

exersării sale se numeşte deontologie (din greceşte deonthos – cuvenit, cum

trebuie, cum se cuvine).

Cu toate că originile termenului deontologie ţin de începuturile civilizaţiei

umane, paternitatea acestuia aparţine lui Jeremy Bentham (1748 - 1832), cunoscut

fondator al utilitarismului – o doctrină etică axată pe principiul celei mai mari

fericiri, conform căruia acţiunile umane sunt bune în măsura în care conduc la o

mai mare fericire (prin fericire înţelegându-se prezenţa plăcerii şi absenţa durerii).

Disciplina căreia dorea Bentham să –i pună bazele se numea deontologie – sau

ştiinţă a datoriei. Pe măsura evoluţiei sale istorice şi a apariţiei unei largi palete de

ocupaţii profesionale deontologia s – a transformat într – o adevărată ştiinţă care

implică o inter relaţionare consecventă între etica profesională şi valorile ce

delimitează sistemul axiologic al unei profesii.

Codul deontologic poate fi considerat o codificare a obligaţiilor speciale care

rezultă din aderarea deliberantă la o anumită profesie. Codul deontologic are

menirea de a clarifica aspectele morale ale activităţii profesionale. În baza lui,

specialiştii pot identifica modul corect de acţiune din punct de vedere moral.

Cu intenţia de a regla relaţiile dintre specialişti şi clienţi în interesul acestora

din urmă, toate profesiile moderne au elaborat coduri deontologice (medicii,

avocaţii, psihologii, sociologii etc.). Spre exemplu, jurământul lui Hippocrate a

devenit un ghid de conduită etică profesională pentru nenumărate generaţii de

medici deja mai mult de 2400 ani.

Orice Cod deontologic, indiferent de profesia căreia acesta se adresează, este

alcătuit dintr – o suită de drepturi şi îndatoriri, libertăţi şi responsabilităţi, pe care

3

specialiştii trebuie să le respecte atunci când îşi exersează activitatea. Toate

acestea reprezintă o serie de norme cu caracter etic şi axiologic, al căror scop

fundamental este de a ghida practicienii din fiecare profesie din punct de vedere

moral, dar şi din punctul de vedere al valorilor admise în contextul larg al moral,

dar şi din punctul de vedere al valorilor admise în contextul mai larg al societăţii.

Deontologia se referă la imperativele morale ale unor profesii, la valorile

proprii acesteia, dar cei care au îmbrăţişat această profesie nu se supun doar

Codului deontologic specific profesiei lor. Ei trebuie să respecte, de asemenea,

jurisdicţia civilă şi penală. Conform definiţiei generale ale lui T.Sârbu:

„deontologia este o disciplină al cărei obiect de studiu se constituie la confluenţa

dreptului cu morala. Sarcina ei principală este de a stabili principii,reguli şi norme

de conduită profesională, în cadrul diferitelor relaţii implicate de exercitarea unei

profesiuni: relaţii interne, specifice fiecărui gen de activitate profesionalizată,

precum şi relaţiile externe cu beneficiarii direcţi/indirecţi ai serviciilor /bunurilor

realizate.”

Medierea ca activitate practică are la bază trei premize fundamentale:

Prima se referă la importanţa fiinţei umane, la unicitatea şi demnitatea

ei, la necesitatea menţinerii acestei condiţii;

A doua premisă are în vedere că persoana, familia comunitatea pot

avea probleme ce rezultă din interacţiunea cu ceilalţi;

A treia premisă scoate în evidenţă faptul că datorită unei virtuţi cu

care a fost înzestrată fiinţa umană de a dezvolta sentimente de grijă şi a – şi

ajuta semenii, după cum menţiona H.Soydan: „homo ad juventum paratus”

oamenii pot şi trebuie să intervină pentru aplanarea problemelor şi

îmbunătăţirea vieţii semenilor lor.

Aceste premise se constituie în argumente pentru a susţine că pentru

mediator devine imperativ necesar de a-şi onora profesia printr-o conduită

profesională adecvată.

Codul deontologic reprezintă o totalitate de principii generale pe baza

cărora mediatorul se orientează în acţiunile întreprinse şi furnizează cadrul în care

4

acesta poate lua decizii privitoare la relaţia sa cu părţile, cu colegii şi instituţia în

care lucrează. Codul deontologic oferă un set de valori, principii, standarde

profesionale pentru a-l ajuta pe mediator să ia decizii adecvate persoanei asistate şi

contextului său de viaţă.

Valorile fundamentale pe care se bazează instituţia medierii sunt:

• respectul pentru persoană;

• încrederea în natura socială a omului privit drept o creaţie unică ce depinde de

alţi oameni în îndeplinirea unicităţii sale;

• încrederea în capacitatea umană de schimbare, creştere şi îmbunătăţire.

Mediatorii trebuie să-şi asume răspunderea pentru consecinţele acţiunilor

lor, la fel ca profesioniştii din alte domenii, însă au şi responsabilităţi adiţionale,

impuse în virtutea faptului că sunt profesionişti şi în alte domenii. De aceea, ei

trebuie să manifeste precauţii în plus atunci când îşi îndeplinesc obligaţiile

profesionale. Aceste responsabilităţi adiţionale îşi au izvorul în principiile etice

generale. Aceste principii sunt: respectul faţă de victimă şi făptuitor (respectul

pentru persoană este abordat atât ca valoare etică fundamentală, cât şi ca principiu

moral); să nu condamni; să confirmi dreptul la autodeterminare; să respecţi

încrederea. R. Plan a reuşit să contureze locul şi rolul acestor valori -

individualizare, acceptare, autodeterminare şi confidenţialitate – care sunt, de

fapt, patru deducţii din conceptul de respect pentru persoană. Ele sunt deducţii din

acest concept în sensul că sunt parte a înţelesului său.

Instituţia medierii propune criterii şi standarde care să servească drept

cadru general pentru practica mediatorilor. Începând cu 1992 şi până în 1994, un

comitet compus din doi delegaţi ai Asociaţiei Americane de Arbitraj, doi

reprezentanţi ai Asociaţiei Baroului American şi doi din Societatea Profesioniştilor

în rezolvarea conflictelor a elaborat Modelul Standardelor de comportare pentru

mediatori. Standardele au fost recunoscute de către Asociaţia Americană de

Arbitraj, Secţia pentru litigii şi Secţia Rezolvării Conflictelor ale Asociaţiei

Baroului American şi de către Societatea Profesioniştilor în Rezolvarea

Conflictelor.

5

Scopul acestei iniţiative a fost de a dezvolta un set de standarde care să

servească drept cadru general pentru practica mediatorilor. Acest efort constituie o

etapă în dezvoltarea domeniului dat şi un instrument pentru asistenţa practicienilor.

Standardele se presupun a fi aplicabile tuturor tipurilor de mediere. Oricum, este

recunoscut că în unele cazuri aplicarea acestor standarde este afectată de către legi

sau angajamente contractuale.

Standardele de comportare pentru mediatori intenţionează de a îndeplini

trei funcţii majore: de a servi drept ghid pentru comportamentul mediatorilor, de

a informa părţile procesului de mediere, de a promova încrederea populaţiei în

mediere ca un proces de rezolvare a conflictelor. Standardele desemnează codurile

de comportament pentru mediatori existente şi iau în consideraţie problemele şi

rezultatele ce au apărut pe parcursul evoluţiei practicii. Ele sunt oferite cu speranţa

că vor îndeplini şi o funcţie de educaţie, oferind asistenţă indivizilor, organizaţiilor

şi instituţiilor implicate în instituţia medierii.

Modelul standardelor de comportare pentru mediatori include:

1. Autodeterminarea: un mediator trebuie să recunoască că medierea este bazată

pe principiul autodeterminării părţilor. Autodeterminarea este un principiu

fundamental al medierii. Aceasta necesită ca procesul de mediere să se bizui pe

abilitatea părţilor de a ajunge la un acord voluntar şi fără constrângere. Mediatorul

poate oferi informaţie despre proces, ridică probleme şi ajută părţile să exploateze

posibilităţile. Rolul primar al mediatorului este de a facilita rezolvarea voluntară a

conflictului.

Este necesar să li se acorde posibilitatea părţilor să ţină cont de toate soluţiile

propuse.

Un mediator nu poate să asigure că fiecare parte a făcut o alegere în

cunoştinţă de cauză şi a ajuns la un acord din propria iniţiativă, dar este o practică

bună pentru mediatori de a le aduce la cunoştinţă părţilor despre importanţa de a

consulta alţi profesionişti, unde este adecvat, de a-i ajuta să ia o decizie corectă,

obiectivă.

2. Imparţialitatea: un mediator trebuie să dirijeze medierea imparţial

6

Conceptul imparţialităţii mediatorului este în centrul procesului de mediere.

Un mediator trebuie să medieze doar acele cazuri în care el sau ea pot rămâne

imparţial şi nepărtinitor. Dacă la un moment dat mediatorul nu reuşeşte să dirijeze

medierea într-un mod imparţial, mediatorul trebuie să se retragă.

Un mediator trebuie să evite comportamentul ce ar crea aparenţa preferinţei

faţă de una din părţi. Calitatea procesului de mediere se îmbunătăţeşte când părţile

sunt sigure de imparţialitatea mediatorului.

Atunci când mediatorii sunt numiţi de instanţa de judecată sau de o instituţie,

agenţia ce a făcut direcţionarea trebuie să întreprindă eforturi raţionale pentru a

asigura imparţialitatea mediatorului.

Un mediator trebuie să lupte împotriva imparţialităţii sau prejudecăţii bazate

pe caracteristicile personale ale părţilor, pe originea lor sau pe felul cum se

manifestă în cadrul şedinţelor de mediere.

3. Conflict de interese: un mediator trebuie să dezvăluie toate conflictele de

interes actuale şi potenţiale ce sunt cunoscute evident de către mediator. După

dezvăluire, mediatorul trebuie să renunţe să medieze, cu excepţia cazului în care

toate părţile aleg să menţină mediatorul. Necesitatea de a proteja de conflictul de

interese guvernează de asemenea comportamentul ce poate să apară în timpul sau

după procesul de mediere

Un conflict de interese este o relaţie distorsionată ce ar putea crea o impresie

de posibilă confuzie. Abordarea de bază la întrebarea ce ţine de conflictul de

interese este strâns legată de auto-determinare. Mediatorul are responsabilitatea de

a dezvălui toate conflictele de interes actuale şi potenţiale ce sunt cunoscute

evident de către mediator şi pot fi evident văzute în lumina principiului

imparţialităţii. Dacă toate părţile sunt de acord să fie mediate după ce au fost

informate despre conflicte, mediatorul poate purcede la mediere. Totodată, dacă

conflictul de interese cauzează dubii serioase despre integritatea procesului de

mediere, mediatorul trebuie să se abţină de a continua.

Un mediator trebuie să evite apariţia conflictului de interese atât în timpul,

cât şi după procesul de mediere. Fără consimţământul ambelor părţi mediatorul nu

7

trebuie să stabilească relaţii profesionale ulterioare cu una din părţi în mod relatat,

sau într-un mod ne-relatat în cazul circumstanţelor care ar ridica întrebări legitime

despre integritatea procesului de mediere.

4. Competenţa: un mediator trebuie să medieze doar în cazurile când are

calificarea necesară pentru a satisface aşteptările raţionabile ale părţilor.

Orice persoană poate fi selectată ca mediator, asigurând că părţile sunt

satisfăcute cu calificarea acestuia. Totodată instruirea şi experienţa în mediere sunt

deseori necesare pentru medierea efectivă. O persoană care se oferă disponibilă

pentru a conduce o mediere conferă părţilor şi publicului aşteptări că ea are

competenţa de a media eficient. În cazul medierii licenţiate sau legată de instanţa

de judecată este esenţial ca mediatorii, în corespundere cu părţile, să posede o

instruire şi experienţă necesară.

Este de dorit ca părţile să aibă acces la informaţia despre instruirea, educaţia

şi experienţa mediatorilor. Cerinţele pentru apariţia în lista mediatorilor trebuie să

fie publice şi accesibile persoanelor interesate. În cazul în care mediatorul este

numit de către instanţa de judecată sau instituţie, agenţia ce a făcut trimiterea

trebuie să depună eforturi pentru a se asigura că fiecare mediator este calificat

pentru un caz individual.

5. Confidenţialitatea: Un mediator trebuie să menţină aşteptările rezonabile ale

părţilor în ceea ce priveşte confidenţialitatea

Aşteptările rezonabile ale părţilor în ceea ce priveşte confidenţialitatea

trebuie să fie îndreptăţite de către mediator. Aşteptările părţilor privind

confidenţialitatea depind de circumstanţele în care se desfăşoară medierea şi

acordurile ce pot fi luate. Mediatorul nu va divulga nici o problemă pe care părţile

o consideră confidenţială, cu excepţia cazurilor în care ambele părţi dau

permisiunea sau este cerută de către lege sau alte politici publice. Părţile pot să

stabilească unele reguli proprii privind confidenţialitatea, sau o altă practică

acceptată a unui mediator individual sau a unei instituţii poate să dicteze un şir de

aşteptări. Deoarece aşteptările părţilor în ceea ce priveşte confidenţialitatea sunt

importante, mediatorul trebuie să discute aceste expectanţe cu părţile.

8

Principiul confidenţialităţii se regăseşte şi în alte profesii. Unul dintre cele

mai vechi coduri etice reglementative, Jurămâtul lui Hipocrate, obligă pe viitorii

medici practicieni să jure: “Orice aş vedea şi auzi în timp ce îmi fac datoria sau

chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie

destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea secretului este o

datorie”.

Protecţia informaţiilor confidenţiale despre persoană este o obligaţie etică а

mediatorului, iar obligaţia de a păstra confidenţa este fundamentală în mediere.

Confidenţialitatea este însă şi un drept fundamental al părţilor implicate în conflict,

informaţiile de la sau despre orice persoană trebuie să se limiteze la ceea ce este

necesar pentru a oferi serviciul cerut.

În cazul în care mediatorul ţine o şedinţă individuală cu una din părţi, natura

acesteia cu privire la confidenţialitate trebuie să fie discutată anterior desfăşurării

unei asemenea şedinţe.

Pentru a proteja integritatea procesului de mediere, mediatorul trebuie să

evite a comunica informaţii despre faptul cum părţile se comportă în procesul de

mediere, evaluarea cazului sau ofertele de împăcare. Mediatorul poate să raporteze,

dacă este cerut, dacă părţile s-au prezentat la medierea programată.

Când părţile au căzut de acord că o parte sau întreaga informaţie parvenită în

timpul medierii este confidenţială, decizia părţilor trebuie să fie respectată de către

mediator.

Confidenţialitatea nu trebuie să împiedice sau să interzică monitorizarea

efectivă, cercetarea sau evaluarea programelor de mediere de către persoanele

responsabile. În anumite circumstanţe, cercetătorilor li se permite de a obţine date

statistice şi, cu permisiunea părţilor, accesul la dosarele unor cazuri particulare,

observaţia în timpul medierii propriu-zise şi interviuri cu participanţii.

6. Calitatea Procesului: un mediator trebuie să dirijeze procesul de mediere

corect, sârguincios şi într-o modalitate consecventă cu principiul auto-determinării

părţilor

9

Un mediator trebuie să asigure calitatea procesului şi să încurajeze respectul

reciproc dintre părţi. Calitatea procesului cere din partea mediatorului o implicare

plină de sârguinţă şi imparţialitate procedurală. Trebuie să fie asigurată

oportunitatea adecvată pentru fiecare parte în mediere de a participa în discuţii.

Părţile decid când şi în ce condiţii ele vor ajunge la un acord sau vor finisa

medierea.

Un mediator poate să fie de acord de a media doar în cazul în care el/ea este

pregătit de a acorda atenţia necesară pentru o mediere eficientă.

Mediatorii trebuie să accepte doar cazurile în care pot satisface aşteptările

raţionale ale părţilor cu privire la sincronizarea procesului. Un mediator nu poate

permite ca medierea să fie amânată nejustificat de către părţi sau reprezentanţii

acestora.

Prezenţa sau absenţa reprezentanţilor la mediere depinde de înţelegerea

dintre părţi şi mediator. Părţile şi mediatorul pot fi de acord ca reprezentanţii să fie

excluşi de la anumite şedinţe sau de la întregul proces de mediere.

Scopul principal al mediatorului este de a facilita semnarea voluntară a

acordului dintre părţi. Acest rol diferă substanţial de alte relaţii dintre profesionist-

client. Imixtiunea rolului de mediator şi rolul de a oferi sfaturi profesionale

clientului este foarte problematică, şi mediatorul trebuie să lupte pentru a distinge

aceste două roluri. Din aceste considerente un mediator trebuie să se abţină a

acorda sfaturi profesionale. Când este convenabil, un mediator ar trebui să

recomande părţilor să caute consultarea unei părţi din exterior, sau să recomande a

rezolva disputa cu ajutorul arbitrajului, consiliere, evaluare neutră sau alte procese.

Un mediator care desfăşoară, la cererea părţilor, un rol adiţional rezolvării

conflictului, în acelaşi timp îşi asumă o responsabilitate crescută şi obligaţii care

pot fi guvernate de către standardele altor procese.

Mediatorul trebuie să renunţe la procesul de a media în cazul în care este

incapabil să ofere acest serviciu, sau este inapt a fi imparţial.

10

Mediatorul trebuie să abandoneze sau să amâne şedinţa, dacă medierea este

utilizată într-un mod ilegal, sau dacă una din părţi este incapabilă să participe din

cauza consumului de droguri sau alcool, sau altă incapacitate fizică sau mintală.

Mediatorii nu trebuie să permită ca, în nici un caz, comportamentul său să

fie ghidat de către dorinţa de a obţine o rată înaltă de acorduri de împăcare.

7. Publicitatea şi promovarea: un mediator trebuie să fie corect în publicitatea şi

promovarea medierii.

Publicitatea sau alte comunicări cu publicul, cu referire la serviciile oferite

sau privind educaţia, instruirea, sau experienţa mediatorului trebuie să fie

autentică. Mediatorii trebuie să se abţină de la promisiuni şi garanţii ale

rezultatelor. Este imperativ ca însăşi comunicarea cu publicul să educe şi să

implanteze încrederea în proces.

Prin publicitate sau alt tip de comunicare cu publicul, mediatorul poate să

facă direcţionare la calificarea obţinută la instituţiile de stat, naţionale, sau ale

organizaţiilor private, doar în cazul în care entitatea la care s-a referit posedă

procedura de calificare a mediatorilor şi mediatorului i s-a oferit statutul necesar.

8. Obligaţiile privind procesul de mediere: mediatorii au datoria de a îmbunătăţi

practica medierii.

Mediatorii sunt priviţi în calitate de cunoscători în procesul de mediere. Ei

au obligaţia de a aplica cunoştinţele pentru a ajuta educarea publicului despre

mediere, de a face medierea accesibilă pentru cei ce doresc să beneficieze de ea, de

a corecta abuzurile şi de a îmbunătăţi abilităţile şi capacităţile lor profesionale.

Codul deontologic al mediatorului în Republica Moldova

Codul deontologic al mediatorului în Republica Moldova conţine principiile

şi valorile fundamentale, drepturile şi obligaţiile mediatorului.

Codul este alcătuit din şase părţi:

I. Preambul - sunt prezentate obiectivele şi avantajele instituţiei medierii.

II. Principii generale, în cadrul căreia sunt elucidate:

11

- Principiul liberului consimţământ;

- Principiul imparţialităţii mediatorului;

- Principiul neutralităţii;

- Principiul acceptării;

- Principiul confidenţialităţii.

III. Standarde de etică personală a mediatorului – include etica profesională,

instruirea şi formarea mediatorilor

IV. Standarde ale procesului medierii - această parte elucidează calitatea

procesului, selectarea cazurilor, dezvăluirea informaţiilor, şedinţa de pre-mediere,

şedinţa de mediere şi încetarea procesului de mediere.

V. Standarde de etică organizaţională – se referă la relaţia cu părţile, colaborarea

cu mediatorii precum şi cu alţi profesionişti, publicitatea şi relaţia cu mass-media.

VI. Respectarea Codului deontologic al mediatorului – sunt elucidate sancţiunile

pe care le implică nerespectarea Codului deontologic al mediatorului.

12