Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu Facultatea de Litere şi Arte

ETIMOLOGIA NEOLOGISMELOR DIN LIMBA ROMÂNĂ

Indrumător:

Lect. univ. dr. Delia Maria Siliste Studentă :

Duţă Denisa-Elena

SIBIU

2011

ETIMOLOGIA NEOLOGISMELOR

Originea neologismelor româneşti pune foarte multe probleme dintre care unele greu de

rezolvat. În ultimul timp, majoritatea lingviştilor noştri sunt, totuşi, de acord că cele mai multe

împrumuturi neologice din limba română au o etimologie multiplă.

Faptul că majoritatea neologismelor româneşti provin din surse multiple se explică prin aceea că

la constituirea vocabularului neologic al limbii române moderne au contribuit foarte multe limbi.

Dintre acestea amintim aici: latina savantă, neogreaca, rusa, germana, italiana şi în special

franceza. Influenţa altor limbi este mai puţin importantă sau nu s-a manifestat asupra românei în

mod direct. După cum se vede, mult discutata „eterogenitate” a lexicului românesc, în ansamblu,

se verifică pe deplin şi în sectorul său neologistic. Această eterogenitate nu se referă însă numai

la structura etimologica generală a vocabularului neologic românesc, ci şi la originea celor mai

multe dintre elementele care-l alcătuiesc.

Posibilitatea împrumutării unor neologisme din mai multe limbi de cultură (în aceeaşi

epocă sau la distanţa în timp şi în spaţiu) este trădată, în primul rând de existenţa unor variante

lexicale etimologice, nediferenţiate semantic în raport cu forma acceptată de limba literară.

Cu toate acestea, din dicţionare nu rezultă întotdeauna că neologismele au putut fi

împrumutate din două sau chiar mai multe limbi. Şi mai unilateral este rezolvată, în dicţionare

etimologia multora dintre acele neologisme care nu cunosc variante lexicale etimologice. În

asemenea cazuri recurgerea la criterii pur lingvistice este ineficientă. Astfel despre varianta

învechită şi regională lambă vom spune că provine exclusiv din neogreacă, dar în cazul formei

literare şi mai recente lampă nu vom putea admite că este numai din germană. În franceză lampe

este foarte vechi, cunoaşte diverse sensuri şi nuanţe semantice şi apare întrebuinţat într-un număr

mare de unităţi frazeologice pe care le regăsim şi în limba română.

In timp ce pentru lampă admit numai originea germană, pe rasă îl explică exclusiv prin

fr. race şi la fel se procedează în aceste două dicţionare în zeci de alte cazuri. În sprijinul dublei

etimologii a lui rasă se poate aduce un argument de ordin grafic care ni se pare hotărâtor: înainte

de ultima reformă ortografică unii scriau cuvântul rassă - grafie ce nu se poate explica decât

admiţându-se că termenul în discuţie a fost împrumutat şi din germană (die Russe). După cum se

ştie Eminescu scria şi glossă, probabil tot sub influenţa limbii germane (Glosse), greacă şi a

latinei.

1

Dintre dicţionare unele ignoră aproape complet principiul etimologiei multiple iar altele îl admit,

dar în mod inconsecvent. Dicţionarul limbii române moderne se află şi din acest punct de vedere

într-o situaţie cu totul specială. Lăsând la o parte numeroasele erori de amănunt, care se întâl-

nesc la etimologia neologismelor în dicţionarul limbii române, ceea ce mai izbeşte la parcurgerea

atentă a acestui dicţionar este greşita înţelegere şi aplicare a principiului de care ne ocupăm. În-

trucât pentru extrem de multe neologisme se indică, în dicţionarul limbii române două etimoane,

s-ar părea că originea împrumuturilor respective e rezolvată „în spiritul" etimologiei multiple. În

realitate, astfel de indicaţii etimologice sunt confuze şi derutante, în primul rînd pentru că al

doilea termen este pus întotdeauna în paranteză. Cititorul nu ştie cum să interpreteze etimologia

unor cuvinte ca: absolute fr. absolu (lat. lit absolutus), convenienţă fr. convenance (it.

convenienza), delincvent fr. délinquant (lat lit de linquens, -ntis), drapel fr. drapeau (it

drabbello).

Se pare că, procedându-se în felul acesta s-a urmărit să se arate că, uneori, am luat din

franceză sensul neologismului, iar din latină sau din italiană forma acestuia.

Pe de altă parte nu avem cum să dovedim că drapel, convenienţă sau medalie ne-au venit

(fie şi numai semantic) din franceză şi nu din italiană, concluzie spre care ne conduc mai ales

considerente de ordin formal.

In unele cazuri lucrurile sunt şi mai complicate deoarece multe neologisme provenite, în ceea ce

priveşte forma numai din latină sau dintr-o altă limbă (de ex. italiana) şi-au îmbogăţit conţinutul

semantic sub influenţa cuvintelor franceze corespunzătoare sau au căpătat în întregime sensul

acestora. În astfel de situaţii cea mai clară si mai corectă indicaţie etimologică ar fi nu absolut din

fr. absolu (lat lit absolutus), ci: din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).

OBSERVAŢII ASUPRA INFLUENŢEI FRANCEZE

O altă problemă care se pune în legătură cu neologismele româneşti şi care este în strânsă

legătură cu etimologia multiplă este aceea a influenţei franceze şi a felului în care aceasta se

oglindeşte în dicţionarele limbii române. Academicianul Al. Graur a arătat că numărul

împrumuturilor de origine franceză din limba română a fost enorm exagerat în special în

dicţionarul lui I.-A. Candrea . Nu credem însă că „elementele sigur franceze din limba noastră nu

trec de 3 sau 4%. Deşi a fost, în general, supraevaluată, influenţa franceză rămâne, indiscutabil,

2

cea mai puternică dintre toate influenţele moderne care s-au exercitat asupra limbii române. De

aceea, un procent atât de mic (cum este cel pe care îl dă academicianul Al. Graur) se prea poate

să nu corespundă cu realitatea în cazul acestei masive influenţe. Un număr imens de cuvinte asa-

zise internaţionale (fiindcă se întâlnesc în majoritatea limbilor de cultură) ne-au venit, într-

adevăr, din mai multe limbi europene, simultan sau succesiv şi acest lucru nu se reflectă

întotdeauna în dicţionare.

Profesorul D. Macrea a ajuns la concluzia că 12 854 dintre cuvintele limbii române (adică

29,69%) ar fi elemente franceze sau formaţii, în limba română, după modele şi din rădăcini de

origine franceză. Într-o statistică mai recentă, care aparţine aceluiaşi autor şi care a fost făcută

după dicţionarul limbii romane, numărul elementelor franţuzeşti din limba română modernă ar

reprezenta 38,42%, adică un total de 19 129 de cuvinte. Dintre acestea 12 770 sunt considerate

împrumuturi, iar 6 359 reprezintă calcuri după modele franceze şi derivate de la teme neologice

împrumutate din limba franceză . Rezultatele acestor statistici sunt, în mod vizibil, exagerate şi

vina nu o poartă întotdeauna dicţionarele după care s-a lucrat. Ceea ce i se poate obiecta

autorului celor două statistici (atunci când acestea se referă la neologisme) este nesocotirea, într-

o mare măsură, a principiului etimologiei multiple. După ultima statistică a lui D. Macrea n-ar

exista, în limba română modernă, decît 104 cuvinte franco-italiene, 31 franco-germane, 5 franco-

sfamole şi un singur element franco-latin literar-german. Deşi, chiar după dicţionarl limbii

române există un mare număr de neologisme franco-latine literare, în statistica profesorului D.

Macrea ele nu constituie nici chiar o grupă „infimă numericeşte". Împrumuturile făcute exclusiv

din franceză se ridică, în schimb, la uriaşa cifră de 12 770, ceea ce va părea oricui o exagerare.

Când am afirmat că dicţionarele româneşti exagerează influenţa franceză ne-am referit în special

la dicţionatul limbii române, dar o cercetare minuţioasă şi comparativă ar putea dovedi că multe

etimologii greşite din celelalte dicţionare ale limbii române se datorează, în mare parte, aceleiaşi

tendinţe de a explica prin franceză ceea ce ne-a putut veni şi din italiană, germană, rusă etc.

Ca de obicei, şi de data aceasta ne vom întemeia afirmaţiile pe fapte, dintre care unele

imposibil de contestat. Astfel carub „roşcov" este un împrumut din italiană (carrubo), nu din

franceză, cum greşit se arată şi în dicţionarul limbii române1.

1 George Bariţiu: „Părţi alese din Istoria Transilvaniei III” 1891, p. 301

3

Singura atestare pentru carub este din V. Alecsandri: „O pădure de măslini, de carubi, de

lauri şi de rodieri". Tiktin nu dă etimologia cuvîntului, dar e limpede că acesta este un italienism

de felul celor care mai există în limba operei lui V. Alecsandri.

Supraevaluarea influenţei franceze mai cunoaşte şi alte aspecte, dar nu le putem releva pe

toate. Menţionăm numai că unele neologisme nu ne-au venit din franceză cu toate sensurile pe

care le au în limba română, dar din dicţionare acest lucru nu se înţelege întotdeauna. Astfel

verbul franţuzesc articuler nu cunoaşte sensul de „ a adăuga un articol unui substantiv sau unui

echivalent al acestuia. Tot aşa fr. parterre nu se întrebuinţează cu sensul de „parte a unei clădiri

situată la nivelul solului” (cu acest înţeles se foloseşte în franceză, compusul rez-de-chaussée)2.

O menţiune specială este necesară în legătură cu influenţa franceză aşa cum se reflectă ea

în dicţionarul limbii române moderne. În dicţionarul limbii române se merge atât de departe cu

exagerarea acestei influenţe, încât se inventează cuvinte „franţuzeşti” cu ajutorul cărora se

explică neologisme împrumutate din alte limbi sau derivate create în limba română.

Mai există şi alte formaţii neologice create, în limba română, prin derivare regresivă şi

interpretate în dicţionare ca împrumuturi din alte limbi (ex. amplasa, audia, medita „a da lecţii

particulare” etc.). Prin exemplele citate am urmărit numai să subliniem încă o dată necesitatea de

a deosebi cu multă grijă neologismele împrumutate de cele create în interiorul limbii române, de

data aceasta prin procedeul derivării fără sufixe.

ÎMPRUMUTURI RECENTE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

În ultimele decenii vocabularul limbii române s-a îmbogăţit considerabil, în special cu

neologisme aparţinând celor mai variate domenii de activitate. Dicţionarele româneşti recente

reflectă numai în parte această bogăţie de cuvinte noi, împrumutate din alte limbi sau create în

interiorul limbii noastre. Numeroase neologisme pe care le cunoaştem din limba vorbită sau pe

care le întâlnim în special în stilul publicistic n-au pătruns încă în dicţionare, cu toate că unele

dintre ele sunt bine cunoscute şi frecvent utilizate. După cum vom vedea mai departe, multe

dintre neologismele apărute în limba română după 23 August 1944, sunt împrumutate din rusă,

dar originea lor mai îndepărtată este latino-romanică şi germanică. Alteori sunt derivate apărute

în interiorul limbii ruse, dar formate din rădăcini greceşti, latineşti, franţuzeşti etc.

2 George Bariţiu: „Părţi alese din Istoria Transilvaniei III” 1891, p. 301

4

De aceea nici nu se poate spune că le-am primit numai din rusă spre deosebire de elementele

ruseşti cele de origine latino-romanică şi germanică. Sunt mult mai numeroase şi mai viabile, o

mare parte dintre ele au fost deja asimilate de limba română care şi-a îmbogăţit, în felul acesta,

fondul de cuvinte internaţionale. Parţial, şi în cu totul alte condiţii s-a reeditat în ultimele două

decenii fenomenul din secolul al XlX-lea, când numeroase neologisme de origine latină franceză,

italiană şi germană n-au pătruns, în română direct din aceste limbi, ci prin intermediul limbii

ruse, care fusese influenţată mai de timpuriu decît româna de limbile vorbite în Apus. Dar atât în

trecut cât şi în epoca actuală împrumutînd din rusă mai ales neologisme latino-romanice sau

termeni creaţi în această limbă, în special din rădăcini latineşti, s-a întărit, în ultimă analiză,

caracterul romanic al vocabularului românesc. Că acesta este adevărul ne-o mai dovedeşte încă

un fapt, care trebuie neapărat subliniat: un număr apreciabil de neologisme latino-romanice, deşi

n-au fost propriu-zis împrumutate din rusă, s-au îmbogăţit, totuşi cu noi sensuri, au căpătat

numai anumite nuanţe semantice (de obicei politice), ori au început pur şi simplu să circule mai

mult decît în trecut, sub influenţa termenilor ruseşti corespunzători (de cele mai multe ori identici

din punct de vedere fonetic, cu neologismele româneşti). Dăm în continuare o listă, desigur

incompletă, de neologisme latino-romanice, care datorează limbii ruse ceva din semantismul lor

actual sau din forţa circulatorie (o parte dintre ele au fost discutate de acad. Iorgu Iordan):

absolutism (cf. „absolutism ţarist), acord, activ, anarhic, anarhism si anarhist (ultimele trei de

origine grecească, în franceză), alianţă, apolitism, autobiografie avangardă, bastion, birou,

brigadă, capitulard, carierism şi carierist, celulă (cf. „celulă de partid”).

Judecînd după atestările actuale, aproape toate neologismele pe care le-am discutat mai

departe sunt împrumuturi recente, adică pătrunse în limba română în ultimele decenii.

______________________________

5

BIBLIOGRAFIE:

• THEODOR HRISTEA „Probleme de etimologie” Editura Stiinţifica, Bucureşti, anul 1968.

• GEORGE BARIŢIU „Părţi alese din Istoria Transilvaniei III”, Bucureşti, anul 1891.

6