Click here to load reader
Upload
marius-florian
View
75
Download
0
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Francisc Toba - Interceptările comunicaţiilor telefonice
Citation preview
1
Interceptările comunicaţiilor telefonice
Dr.Francisc Tobă
Coordonator principal Asociaţia „Proiect SEMPER FIDELIS”
noiembrie 2010
Psihoza „stenogramelor”1, care aduc în spaţiul public diferite convorbiri telefonice
între cetăţeni români care aparţin sferei politice sau afacerilor (în mare majoritate
cazurilor bănuiţi a face parte din zona obscură), m-a determinat să mă documentez
referitor la acest subiect şi să exprim un punct de vedere.
Din păcate foarte mulţi cad în capcana manipulatorie a celor care doresc, din
raţiuni de natură politică, să convingă opinia publică că statul român s-a
transformat într-un stat poliţienesc în care drepturile omului sînt grav încălcate iar
instituţiile de forţă ale statului servesc interesele celor aflaţi la putere. Ceea ce nu
spun cei care fac unele dintre aceste afirmaţii este că în state mult mai consolidate
sub aspectul exerciţiului democratic problema interceptărilor comunicaţiilor, cu
toate că sînt relativ bine reglementate, este la fel de mult în atenţia atît a
instituţiilor statului cît şi al opiniei publice.
În România nu există un cadru explicit de reglementare a domeniului
interceptărilor comunicaţiilor iar legislaţia actuală nu prevede proceduri
transparente şi mecanisme de control la nivelul statului.
Legislaţia actuală din România are un caracater evaziv, confuz şi general neoferind
instituţiilor abilitate să realizeze interceptările legale credibilitatea necesară şi
suportul opiniei publice. În egală măsură, spre deosebire de alte state, motivaţia
1 În conformitate cu DEX ,ediţia 1998, prin stenogramă se înţelege „text înregistrat prin stenografie”. Acest mic
amănunt este considerat irelevant de structurile mdiatice care fac exces de „dreptul la informare” al opiniei
publice.
2
acestor interceptări este – aproape în cvasimajoritatea lor – de natură politică şi
opinia publică apreciază că sînt utilizate pentru protejarea intereselor politico-
economice şi nu pentru „apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.2
În economia Legii 51/1990 privind Siguranţa Naţională a României se prevede în
mod expres că „deţinerea, confecţionarea sau folosirea ilegală de mijloace
specifice de interceptare a comunicaţiilor, precum şi culegerea şi transmiterea de
informaţii cu caracter secret ori confidenţial, prin orice mijloace, în afara cadrului
legal” sînt considerate infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Violarea ilegală a comunicaţiilor este sancţionată şi de Codul Penal, art.195, care
prevede că „deschiderea unei corespondenţe adresate altuia, ori interceptarea
unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte
mijloace de transmitere la distanţă” este considerată infracţiune. Legea 14/1992
privind organizarea şi funcţionarea SRI prevede obligaţia acestuia, la art.7, de a
acţiona pentru descoperirea şi contracararea faptelor de „confecţionare, deţinere
sau folosire ilegală de mijloace de interceptare a comunicaţiilor, precum şi de
culegere şi transmitere de informaţii cu caracter secret sau confidenţial”.
Matricea legală actuală – Codul Penal, Legile 51/1991, 14/1992, 74/1996 – este
inadecvată şi neadaptată evoluţiei tehnologice în domeniul telecomnicaţiilor.
Arhitectura legislativă nu defineşte mijlocul tehnic care permite operaţii de
interceptare a comunicaţiilor şi nu defineşte explicit condiţiile de constituirea a
infracţiunilor în acest domeniu. De asemenea, nu există prevederi legale precise
privind comercializarea acestor capabilităţi tehnice în domeniul privat.
Practica juridică în domeniu este redusă, iar magistraţii nu au ajuns încă la un
consens în ce priveşte specificul obţinerii, conservării şi evidenţierii relevanţei
fiecărui mijloc de probă şi nici în ce priveşte particularităţile de abordare şi
încadrare a faptelor de confecţionare, deţinere şi folosire în afara cadrului legal a
mijloacelor tehnice de interceptare a comunicaţiilor. Întrucît prevederile legale
actuale pot fi interpretate diferit, organele de cercetare penală sau instanţele
judecătoreşti au adoptat soluţii contradictorii pentru cazurile sesizate Parchetului
2 Constituţia României 2003, art.49
3
de către Serviciul Român de Informaţii. De cele mai multe ori, acestea i-au achitat
pe învinuiţi, apreciind că faptele comise nu prezintă pericol social.3
Importul şi comercializarea mijloacelor tehnice de interceptare produse de firme de
prestigiu din lume constituie surse importante de profit pentru unele societăţi, care
derulează astfel de activităţi în baza unor aşa zise "avizări legale". Serviciul Român
de Informaţii susţine urgentarea elaborării normelor de aplicare a prevederilor
Legii 18/1996, care au menirea să reglementeze avizarea şi autorizarea
personalului societăţilor menţionate, precum şi a mijloacelor tehnice pe care
acestea le utilizează, astfel încît să se stopeze şi să se prevină interceptarea ilegală a
comunicaţiilor.
În luna februarie 2007 a fost depusă la Camera Deputaţilor o iniţiativă legislativă –
privind înfiinţarea, organizare şi funcţionare Autorităţii Naţionale pentru
Interceptarea Comunicaţiilor - semnată de 71 de senatori şi deputaţi PNL iar două
luni mai tîrziu, în aprilie 2007, acest document a fost votat (prin aprobare tacită) de
plenul Camerei Deputaţilor fiind trimis spre dezbatere şi aprobare Senatului
României. Din acel moment iniţiativa legislativă “bate pasul pe loc” pe culoarele
care separă diferitele comisii ale Senatului care trebuie să dea o varietate de avize.
Iniţiativa este aşteptată cu mare interes de opinia publică convinsă fiind că ea va
permite un control democratic asupra acestui domeniu sensibil. A considera că un
organism aflat sub control parlamentar nu face jocuri politice este o naivitate
specifică unei naţiuni aflată în stadiul pubertăţii democratice. Conform iniţiativei
acest organism va fi condus de un preşedinte ales de parlamentari – pentru şase ani
(?) – secondat de un vicepreşedinte şi un consiliu compus din patru membri, numiţi
de Ministerul Public, Preşedintele României, Comunitatea Naţională de Informaţii
şi de Premier.
Interesantă ni se pare faptul că această Autoritate se înfiinţează “ca autoritate
informativă, cu personalitate juridică, autonomă şi independentă faţă de orice altă
3 http://azumix.ablog.ro/2008-08-20/pericolul-intercept-rii-ilegale-a-comunica-
iilor.html#ixzz14gDE2bDk
4
autoritate a administraţiei publice, supusă controlului Parlamentului, cu
competenţă pe teritoriul României, unică şi exclusivă în domeniul interceptării
comunicaţiilor”.
Iniţiativa susţine că această Autoritate “are drept obiectiv supravegherea,
interceptarea, înregistrarea, ascultarea, verificarea primară, stocarea şi
transmiterea datelor şi informaţiilor ce au interes pentru securitatea naţională,
prevenirea şi combaterea terorismului şi a criminalităţii organizate şi corupţiei,
cât şi prevenirea, descoperirea şi contracararea interceptărilor ilegale a
comunicaţiilor, în colaborare cu celelalte autorităţi informative şi de protecţie”.
Poate cea mai năstruşnică prevedere o constituie ideea că “activităţile de
interceptare a comunicaţiilor se realizează de Centrul Tehnic pentru Securitate
Naţională, din cadrul Serviciului Român de Informaţii, sub autoritatea
preşedintelui Autorităţii”. Este o utopie să ne imaginăm că această Autoritate va
putea subordona o secţiune din structura SRI-ului!
Alecu Racoviceanu4 într-un interviu acordat de directorul SRI, ambasadorul
George Cristian Maior, a abordat şi problematica interceptărilor telefonice şi
stadiul legal în acest domeniu. Directorul SRI consideră că măsura interceptărilor
comunicaţiilor este un caz de excepţie şi este justificată doar de situaţia în care
toate celelalte metode neintruzive au fost epuizate sau dacă utilizarea altor metode
ar fi de lungă durată sau primejdioase şi numai în condiţiile unui mandat al
judecătorului.
Cadrul legal actual, în acest domeniu, este oferit de pe de o parte de prevederile
Constituţiei şi, pe de altă parte, de art.20-22 din Legea 535/2004 privind prevenirea
şi combaterea terorismului care precizează că SRI realizează, în baza unui mandat
judecătoresc, suportul tehnic necesar organelor judiciare pentru operaţionalizarea
acestui mandat. Trebuie precizat că SRI realizează doar suportul tehnic necesar
derulării acestor activităţi. Ca atare Autoritatea mai sus definită nu ar putea
funcţiona decît în structura actuală a SRI-ului! Sau poate se doreşte înfiinţarea unei
4 Gardianul – „Exclusivitate/George Maior: modernizarea SRI întâmpină rezistenţă de sistem” – 01.09.2008
5
noi autorităţi informative pornindu-se de la proverbul autohton că “mai bine să
prisosească decît să lipsească”!
Pentru a înţelege mai bine complexitatea acestui domeniu am realizat o minimă
documentare privind situaţia din unele ţări sub aspectul implementării principiilor
statului de drept.
În raportul pe anul 2000 al Directorului General pentru Cercetare al Parlamentului
European s-a analizat dezvoltarea tehnologiilor de supraveghere şi a riscurilor
abuzurilor privind informaţile economice. Raportul constată că pentru
supravegherea COMINT5 la nivel global au fost cheltuiţi între 15 şi 20 de miliarde
de euro.
În mod tradiţional acest tip de supraveghere/interceptare se referea la domeniile
militar şi diplomatic. După anul 1960 domeniile de interes au devenit cel economic
şi ştiinţific iar în zilele noastre COMINT vizează traficul de droguri, spălarea de
bani, terorismul şi crima organizată.
Interceptarea comunicaţiilor este considerată o interferenţă într-un drept individual
şi se referă la respectul de care trebuie să se bucure viaţa privată. În conformitate
cu art.(8) al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului se impune ca orice
interferenţă, pentru realizarea obiectivelor investigaţiilor oficiale, trebuie să se facă
la nivelele minim necesare. Din aceste perspective, se impun condiţii specifice
autorizaţiilor prin susţinerea aprobării mandatelor de către magistraţi (în Canada la
nivelul anului 1995 aproximativ 95% din mandate aveau condiţii specifice).
Considerăm oportun a menţiona ambiguitatea Directivei 24/2006 a Consiliului
European care solicită statelor membre armonizarea reglementărilor naţionale
obligînd toţi furnizorii de reţele de comunicaţi publice să reţină date care să
permită investigaţii ale autorităţilor, identificarea şi condamnarea în cazurile grave
de infracţionalitate. Ceea ce prea puţini au sesizat este că la nivelul UE se dă
5 COMINT este prescurtarea de la „COMmunication INTelligence” şi este una din componentele SIGINT (SIGnal
INTelligence) alături de ELINT (Electronic INTelligence).
6
libertatea fiecărui stat-membru să definească termenul de „infracţiune gravă”
după propria-i apreciere!
Considerăm foarte relevante concluziile Raportului privind interceptările
comunicaţiilor şi impactul acestora asupra vieţii private prezentate la reuniunea de
la Marrakech (Maroc) din perioada 11-15 octombrie 2009 a Asociaţiei
Internaţionale a Judecătorilor.6 „Third Study Commision” a prezentat în cadrul
acestei reuniuni anuale concluziile privind utilizarea în statele membre a
tehnologiei electronice ca instrument de investigare a infracţiunilor prin
interceptarea comunicaţiilor private. Comisia a primit 35 de răspunsuri la
chestionarul trimis celor 25 de state membre.
În general, statele membre au susţinut protejarea drepturilor persoanelor acuzate
privind interceptarea comunicaţiilor private. Supravegherea implică, înainte de
toate, existenţa unui mandat judiciar şi trebuie să fie o măsură excepţională şi
aplicată doar în cazul unor infracţiuni grave şi, pentru majoritatea mandatelor, cu o
valabilitate în timp bine precizată.
Toate statele membre au legiferat domeniul interceptărilor comunicaţiilor în scopul
investigării unor infracţiuni grave. Cu excepţia Angliei, majoritatea legilor
naţionale prevăd existenţa unui mandat eliberat de un judecător. În Anglia acest
mandat este semnat de un oficial de rang înalt din poliţie (senior police officials).
Legislaţia civilă din Belgia, Franţa şi Olanda prevede ca acest mandat să fie semnat
de judecătorul de instrucţie.
Îm unele state acest mandat, dacă întîrzie semnificativ derularea investigaţiilor, nu
este imperativ. Ese cazul statelor precum Norvegia, Taiwan şi Germania unde
procurorul poate autoriza interceptarea iar în timpul cel mai scurt acest mandat
trebuie confimat de către un judecător (în intervalul 24 la 72 de ore). În Canada
Codul Penal permite interceptarea a comunicaţiilor private fără un madat judiciar
aprioric atunci cînd ofiţerul de poliţie apreciază că urgenţa situaţiei o impune –
6 Pentru anul 2010 Asociaţia Internaţională a Judecătorilor şi-a propus să analizez traficul de persoane.
7
interceptarea ar permite prevenirea unui act ilegal care ar aduce atingere gravă unei
persoane sau unei proprietăţi. În SUA există abordări similare pentru cazurile de
urgenţă.
Referitor la condiţiile care impun eliberarea unui mandat de interceptare
răspunsurile statelor membre subliniează că trebuie să existe un caz de infracţiune
foarte gravă, pedepsită cu închisoare între 1 la 8 ani. Prin infracţiuni foarte grave
se înţeleg crimele, răpirile, jaful, agresiunea sexuală, frauda, traficul de
droguri sau de fiinţe vii şi pornografia infantilă.
În majoritatea statelor eliberarea unui mandat se face după ce judecătorului i se
prezintă dovezi irefutabile privind oportunitatea interceptărilor şi faptul că nu
există o altă cale de derulare a investigaţiilor.
În majoritatea statelor membre un ofiţer de poliţie sau procurorul înaintează un
document scris judecătorului iar acesta va oferi un răspuns tot în scris (Germania,
Croaţia, Estonia, Luxemburg, Slovenia şi Taiwan, spre exemplu). În Brazilia
judecătorul are la dispoziţie 24 de ore pentru a aproba sau refuza un mandat, în
Slovenia are la dispoziţie 48 de ore iar în Ungaria un interval de 72 de ore.
În Belgia, Olanda şi Franţa, spre exemplu, judecătorul care eliberează mandatul şi
supraveghează întreaga investigaţie sub aspectul legalităţii probelor, solicitînd
probe în plus la nevoie, şi determină care informaţii obţinute prin interceptare sînt
relevante pentru cercetarea penală.
Referitor la durata interceptărilor în majoritatea statelor membre, cu excepţia
Belgie şi Lituaniei, mandatul trebuie să precizeze tipul de tehnică de interceptare
care va fi utilizat. În SUA, mandatul precizează care tip de comunicaţii vor fi
interceptate dar nu precizează tehnologia utilizată.
În majoritatea mandatelor este specificată durata interceptărilor acesta variind între
1 la 4 luni, cu posibilitatea prelungirii cu o perioadă echivalentă de timp. În Austria
nu există limită de timp a mandatului iar interceptarea va avea loc pînă se ating
obiectivele investigaţiilor penale. În Anglia nu trebuie specificată durata
interceptărilor.
8
În majoritatea mandatelor trebuie specificată „ţinta”, adică persoana supusă
interceptărilor. În Olanda nu trebuie specificat numele persoanei vizate de
interceptarea comunicaţiilor dar impune ca mandatul să fie cît mai complet posibil.
Referitor la rezultatele interceptărilor în majoritatea statelor este permisă apărării
să ia cunoştinţă; pot exista excepţii în cazurile de informaţii clasificate privind
domeniul securităţii naţionale. În unele state se acceptă interceptarea
comunicaţiilor şi fără mandat în cazurile privind activitatea de contrainformaţii sau
de contracarare a terorismului; în Franţa şi Marea britanie aceste activităţi sînt
clasificate ca „secrete de stat” şi au un alt regim juridic.
Este de domeniul evidenţei că interceptări fără mandat (ilegale) pot fi realizate
utilizînd instalaţii, echipamente, funcţii şi resurse umane (sau proceduri) destinate
interceptărilor legale.
Una din cele mai importante probleme este admisibilitatea probelor, obţinute în
urma interceptărilor comunicaţiilor, în instanţă. În unele state există convingerea că
unele comunicaţii – cu avocaţii, doctorii, preoţii şi între soţi – nu trebuie supuse
supravegherii sau interceptării. În Anglia există reţineri şi în cazurile în care au loc
convorbiri telefonice cu parlamentarii britanici. Orice asemănare cu realitatea de pe
la noi este absolut întîmplătoare...
Una din marile carenţe ale legislaţiei naţionale este lipsa unor prevederi care să
permită extinderea interceptării comunicaţiilor private şi la agenţiile de investigaţii
străine.
În Franţa problema interceptărilor comunicaţiilor are o tendinţă ascendentă raţiune
pentru care a fost iniţiat un studiu în anul 2008 în cadrul unui contract de cercetare
realizat de grupul „Drept şi Justiţie” (care grupează cercetători din cadrul
ministerului Justiţiei). Din concluziile studiului putem afla că în anul 2005 au fost
realizate aproximativ 20.000 de „ascultări telefonice”, reprezentînd 30% din
interceptările globale (email-uri,SMS-uri şi ascultări telefonice). Studiul apreciază
că la nivelul anului 2008 au fost realizate 100.000 de ascultări din aceeiaşi
categorie.
9
Putem identifica, la nivelul Franţei, existenţa a două tipuri de interceptări:
judiciare (cu mandatul procurorului sau judecătorului) şi administrative (în cazul
delicvenţei, terorismului, opozanţilor politici, etc.).
Interceptările judiciare se utilizează în cazul investigaţiilor privind crime şi
infracţiuni de o anumită gravitate. Magistratul avizează mandatul fără ca persoana
în cauză să fie notificată.
Interceptările administrative se referă la cazurile privind securitatea naţională şi
sînt controlate, începînd din anul 2003, de către Comisia Naţională de Control al
Interceptărilor de Securitate.
Această evoluţie este determinată de explozia „interceptărilor judiciare”
realizate în baza mandatelor magistraţilor. Dacă acestea reprezentau 5.845 al
nivelul anului 2001 saltul realizat la nivelul anului 2008 a fost la pragul de 26.000,
adică o creştere de 440%.
Studiul arată că interceptările au devenit un veritabil instrument de anchetare în
cazul traficului de droguri iar magistraţii au devenit foarte familiari cu potenţialul
oferit de aceste proceduri. Ascultările vizează infracţiunile care se pedepsesc cu cel
puţin doi ani de închisoare. În conformitate cu afirmaţiile ministerului de Justiţie,
Franţa este unul din statele europene care apelează relativ mai puţin la
interceptările comunicaţiilor în raport cu Italia (de 15 ori mai mult), Benelux (de
12 ori mai mult) sau Germania (de 3 ori mai mult).
Conform afirmaţiilor lui François-Bernard Huyghe7 la nivelul anului 2003 în
Franţa au fost realizate 30.000 de interceptări oficiale şi 100.000 de interceptări
ilegale. Comparativ, în Italia au fost realizate 100.000 de interceptări legale (2004)
iar în Olanda la o populaţie de 16 milioane de cetăţeni au fost realizate 100.000
interceptări legale (2000).
Referitor la „interceptările administrative” , realizate de serviciile de informaţii
la solicitarea Ministerului de Interne, a Apărării sau de Finanţe, creşterea este mai
7 www.huyghe.fr/actu_print_529.htm
10
limitată. În anul 2008 au fost realizate 5.906 interceptări iar statisticile
demonstrează o relativă stabilitate în ultimii cinci ani, în conformitate cu
afirmaţiile Comisiei Naţionale de Control al Interceptărilor de Securitate.
Studiul arată că pentru fiecare interceptare realizată pe o linie de comunicaţie fixă
(pe cablu) statul trebuie să plătească operatorului de telefonie 467 euro (fără taxe).
În anul 2005, cheltuielile cu interceptările solicitate de Justiţie au atins valoare de
92 milioane de euro. Există opinii că reduceri semnificative ale acestor costuri vor
putea fi realizate prin realizarea unei platforme naţionale de interceptări
judiciare, prin regruparea ansamblului de centre de ascultare plasate pe întregul
teritoriu al Franţei. Specialiştii apreciază că pot fi realizate economii în valoare de
45 de milioane de euro.
Pe 2 mai 2007, în mod discret, a fost operaţionalizată de către Minsterul de Interne
francez o nouă platformă de interceptare al transferului de date în orice modaliate
realizată de sistemele de comunicaţii, adică date incluse în mesagerie, telefonia
mobilă sau internet.8 Serviciile de securitate
9 deţin la ora actuală capabilitatea de a
şti cine a fost contactat de către cine, cînd şi de unde şi, printr-un simplu click, pot
obţine de la operatorii de telefonie lista tuturor apelurilor privind „ţinta”. Pot fi
obţinute documente privind abonamentele - inclusiv informaţii bancare – şi pot
obţine toate site-urile de internet, sau forumuri, care au fost accesate de persoana
vizată.
Instituţiile abilitate pot solicita aceste informaţii de la Unitatea de Coordonare a
Luptei Antiteroriste care gestionează centrul tehnic plasat într-un sediu central nou
al serviciului naţional de securitate al Poliţiei de la Levallois-Perret (Hauts-de –
Seine), aflat sub coordonarea Inspectoratului General al Poliţiei Naţionale. Din
estimările iniţiale această capabilitate tehnică va putea răspunde la circa 20.000 de
solicitări anual.
8 www.edri.org/book/export/html/1210
9 A nu se confunda serviciile de securitate cu cele de informaţii.
11
Această realizare este direct determinată de legea adoptată în 23 ianurie 2006, în
procedură de urgenţă, referitor la prevenirea atctelor teroriste şi prevede că toţi
providerii de servicii de internet, internet cafee, providerii care găzduiesc site-uri şi
operatorii trebuie să comunice traficul de date, numerele apelate, adresele de IP
către serviciile specializate în cazul unor investigaţii privind activităţi teroriste.
Legea a generat dezbateri serioase atît la nivelul opiniei publice, privind drepturile
şi libertăţile, cît şi la nivelul magisraţilor care se văd eludaţi în procedurile de
interceptare a comunicaţiilor.
Ca răspuns, sistemul judiciar francez şi-a creat propria-i platformă naţională de
interceptare10
care a intrat în funcţiune în anul 2009. Această platformă permite
interceptarea SMS-urilor şi înregistrarea apelurilor telefonice, nu doar pentru
cazurile de terorism. În pofida acestor „înzestrări” Franţa este depăşită de
Germania, Italia şi Olanda la potenţialul de realizare a supravegherii şi interceptării
comunicaţiilor telefonice.
În Marea Britanie a fost legiferat acest domeniu prin „Legea interceptării
comunicaţiilor” (1985) care a reglementat infracţiunea privind interceptarea ilegală
a comunicaţiilor pentru un post telefonic sau „sistem public de telecomunicaţii”. În
cazul în care se realizează o interceptare ilegală pedeapsa este de pînă la doi ani
închisoare. Legea reglementează modalitatea de autorizarea a interceptărilor legale
şi defineşte instituirea unui „Tribunal special” care poate anula o autorizarea de
interceptare după o plîngere individuală. Acest tribunal nu are jurisdicţie privind
interceptările neutorizate iar sentinţele sale sînt definitive.
În conformitatea cu prevederile acestei legi autorizarea pentru interceptarea
comunicaţiilor poate fi dată de membrii cabinetului (cu rang de ministru) în timp
ce Justiţia britanică apreciază că mandatul ar trebui să fie semnat de un magistrat
de rang înalt, precum în Canada, Noua Zeelandă, SUA sau UE. Legea prevede
10
Avînd rolul de gară de triaj.
12
proceduri distincte pentru supravegherea convorbirilor de către Poliţie şi Serviciile
de Securitate.11
Legea instituie şi funcţia de „Comisar pentru Interceptarea Comunicaţiilor” care
întocmeşte anual un raport către Primul Ministru, în urma verificării activităţilor
instituţiilor abilitate să realizeze interceptări au respectat atît legea cît şi Codul de
Practică (în care sînt stipulate proceduri clare şi transparente). Comisarul nu poate
anula o autorizare dar dacă identifică o încălcare a legii poate înainta un raport
Primului Ministru.
Raportul anual întocmit de Comisarul pentru Interceptarea Comunicaţiilor şi
înaintat Primului Ministru este înaintat de acesta Parlamentului şi publicat după
eliminarea informaţiilor sensibile (mai ales cele referitoare la serviciile de
informaţii, securitate şi ale Centrului de Comunicaţii Guvernamentale). Raportul
nu conţine informaţii privind numărul persoanelor interceptate sau costurile
aferente acestor activităţi.
Experţii judiciari britanici consideră că transparenţa activităţilorde interceptare a
comunicaţiilor poate creşte prin publicarea unor rapoarte anuale detaliate privind:
numărul populaţiei afectate;
durata mandatelor şi cazurile de prelungire a acestora;
costurile şi eficienţa în termeni de persoane arestate, judecate şi condamnate.
În conformitate cu legea britanică interceptările comunicaţiilor sînt determinate, cu
prioritate, de infracţiunile în domeniile:
crime;
securitate naţională;
bunăstarea economică naţională.
Dezbaterile publice privind interceptarea comunicaţiilor din Marea Britanie se
focalizează pe valorificarea rezultatelor obţinute în sensul că:
11
Legea Poliţiei (1997) şi Legea Serviciilor de Informaţii (1994)
13
ce materiale pot fi transmise apărării părţii incriminate;
admisibilitatea probelor obţinute prin acţiuni acoperite sau, în particular,
cînd procurorul poate prezenta probe în justiţie care au fost obţinute
ilegal/imoral.
În revista „Sunday”12
a apărut un articol referitor la programul guvernamental de
modernizare al interceptărilor şi costul securităţii din această perspectivă.
Modernizarea vizează domeniul IT în care se remarcă o creştere a infracţiunilor
cibernetice şi, implicit, al abuzurilor. Interceptările în sfera IT sînt la discreţia unor
ofiţeri superiori din poliţie sau din MI5 şi se referă la acte care sînt pedepsite cu
sentinţe de minim trei ani închisoare.
Costul anual al programului, conform celor afirmate în articol, este de aproximativ
115 milioane USD. Britanicii, conform potenţialului de interceptare al acestui
program, pot fi expuşi investigaţiilor 24/24/7 de aproximativ 500 de autorităţi
publice! Publicaţia „The Jurist” ( care promovează noutăţile şi rezultatele unor
cercetări ale Universităţii of Pittsburg School of Law) susţine că există tendinţe tot
mai evidente de limitare a drepturilor fundamentale în numele unor definiţii vagi şi
generale ale securităţii.
În Canada13
se acordă o atenţie deosebită supravegherii mediului de afaceri iar în
acest sens „Legea competiţiei” acordă facilităţi deosebite supravegherii
persoanelor private care pot influenţa concurenţa loială. Legea competiţiei oferă
„Biroului pentru Competiţie”14
instrumentele legale pentru a investiga orice
persoană – inclusiv prin interceptarea comunicaţiilor private – care este vizată că ar
conspira în vederea realizării unor monopoluri de piaţă sau cote şi preţuri fixe.
12
Junkfoodscience.blogspot.com – 11 ianuarie 2009
13 Articolul “Interceptarea comunicaţiilor private şi Legea competiţiei” - Buletinul Informativ al Guvernului
Canadian, 20.09.1999
14 Această instituţie poate fi asimilată cu „Consiliul Concurenţei” din România.
14
În acest sens legea a instituit funcţia de „Comisar pentru Competiţie” care
supraveghează aplicarea legii competiţiei. Codul Penal canadian specifică faptul că
solicitarea autorizaţiei de interceptare impune să se demonstreze magistratului că
alte metode investigative au fost încercate dar nu au fost obţinute rezultatele
aşteptate. Pe de altă parte urgenţa demersului investigaţional poate constitui un
atuu în solicitarea mandatului de interceptare.
Biroul pentru Competiţie, ca o excepţie a prevederilor Codului Penal, nu trebuie să
dovedească faptul că a fost epuizate alte metode de investigare. Totuşi, legea
prevede expres cazurile în care Biroul pentru Competiţie poate solicita mandat de
interceptare cu condiţia respectării cadrului legal privind informaţiile confidenţiale.
Concluzie
La ora actuală în România nu există un cadru legal adecvat privind activitatea de
supraveghere/intercepare/înregistrare a comunicaţiilor private iar implicarea SRI ca
principalul gestionar al acestui domeniu ridică foarte multe suspiciuni privind
finalitatea legală a probelor.
Se poate constata cu relativă uşurinţă că problema interceptărilor ilegale este o
„problemă” şi în societăţile cu democraţie consolidată. De remarcat existenţa unei
instituţii (comisar) care verifică legalitatea activităţilor de interceptare şi prezintă
anual rapoarte care sînt aduse şi la cunostinţa opiniei publice.
Domeniul bunăstării economice a naţiunii este un domeniu de maxim interes iar
unele informaţii care vizează securitatea economică se bunură de maximă atenţie
din partea autorităţilor specializate.
Tendinţa de reducere a costurilor prin realizarea unor „platforme naţionale”, vezi
cazul Franţei, dovedeşte că soluţia actuală din România este viabilă cu menţiunea
că este obligatorie adaptarea cadrului legal, creşterea transparenţei decizionale şi
operaţionale şi instituirea unou mecanisme de control mai credibile.
„Vănarea” informaţiilor sensibile este, şi va rămîne, un domeniu extrem de
complex, controversat şi toxic de cele mai multe ori.
15