1

2

CUVÎNT ÎNAINTECartea lui Francois Chamoux, Civilizaţia greacă în epocile arhaica şi clasică a apărut cu mai bine de două decenii înurma. De atunci a fost de mai multe ori tipărita, iar Academia Franceză a dis-tins-o cu unul din premiile sale. Ea s-aimpus ca o lucrare clasică în vastul domeniu al antichităţilor greceşti, prin aceea că, intr-o aleasă formă literară, facecu erudiţie şi inspiraţie, cu pondere şi cu avînt, cu luciditate şi căldura', portretul unei civilizaţii, al acelei civilizaţiicăreia lumea de azi îi datorează deopotrivă categoriile gmdirii şi o bună parte a configuraţiei spirituale.Acum pîţiva ani, în i981, Francois Chamoux n e-a dat şi a doua parte a bogatei fresce a lumii elene: Civilizaţiaelenistica, istoria şi realizările spiritului grec de la Alexandru cel Mare pînă la căderea Egiptului, ultimul regatelenistic, în stă-pînirea Romei.Editurii Meridiane este deci în măsură sa prezinte publicului românesc cele două lucrări ale distinsului savantfrancez, oferindu-i astfel o imagine completă asupra Greciei şi elenizării lumii antice p î na cînd acest elenism vadeveni, în totalitatea lui, parte integrantă şi integratoare a stapmirii romane. Aşa cum Chamoux însuşi precizeazăla începutul fiecăreia din cele două că'rţi ale sale, este imposibil ca un singur om să scrie sau să fie infor-5 mat înamănunţime asupra tuturor cunoştinţelorprivitoare la Grecia miceniana, arhaica, clasică şl elenistica. Pentru aceasta există enciclopedii, unele mai mult decîtcentenare, mereu aduse^ la zi, şi vaste biblioteci de specialitate. Cercetătorul cel mai bine intenţionat pierde însădeseori din vedere, în elanul specializării sale tot mai stricte, imaginea de ansamblu pentru precizarea căreia îşirafinează necontenit eforturile. Este rostul unor astfel de cărţi să-i aducă aminte cărei cauze slujeşte, în ce chip şi cîtde eficient. Publicului cultivat de oriunde, asemenea lucrări, niciodată destule, îi propun numeroase teme demeditaţie asupra comportamentului indivizilor şi grupurilor sociale.Perioada elenistică este una dintre cele mai complexe şi hotărîtoare pentru destinul civilizaţiei umane din bazinulmediteranean şi zonele învecinate. Istoria ei fiind complicata, iar informaţia de care dispunem vastă, este fireasca şipluralitatea punctelor de vedere, a viziunilor de ansamblu.Lucrările traduse acum în româneşte încununează opera de o viaţă a lui Fraaţois Chamoux, născut în 1915,profesor la Facultatea de litere din Nancy (1952—1960) şi apoi la cea clin Paris, unde predă în prezent literaturagreacă, în afara unor studii şi materiale publicate, ca urmare a săpăturilor arheologice efectuate în Grecia şi Libia,în mari periodice de specialitate cum sînt Bulletin de correspondance hellenique, Revue de etitdes grecques şiRevue archeologique, Francois Chamoux este cunoscut prin două monografii, prezentate anterior ca teze dedoctorat: Cyrene sous la monarchie des Battiades, Paris, 1952, şi L'Attrige de Delpbes, lans 1955, precum şi printr-un album comentat, intitulat An grec, Paris-Lausanne, 1966. Graţie valoni scrierilor sale, Francois Chamoux a deve-nit de curînd membru al Institutului Franţei.Pentru lectura instructivă, atrăgătoare şi edificatoare ce i se oferă, sîntem convinşi că publicul romanesc vaconsidera fericită iniţiativa de a adaugă o amplă sinteză de referinţă la seria celor despre marile civilizaţii aleantichităţii.MIHAI GRAMATOPOLPREFAŢA EDIŢIEI FRANCEZECivilizaţia greaca în epocile arhaică şi clasica de Francois Chamoux este cel de al doilea volum al seriei „Maricivilizaţii", Inaugurata în chip strălucit de editura Arthaud prin publicarea Civilizaţiei romane a lui Pierre G rimai.Lucrările, facîn-du-şi reciproc pereche, îmbogăţesc ambele cunoştinţele noastre despre lumea antică. Se remarcăînsă de îndată o deosebire în modul conceperii şi tratării subiectelor. Destinul Romei şi al lumii romane a fostcuprins în ansamblu, într-o singura carte; aici studiul şi expunerea privesc, începînd cu Micene, Grecia vremurilorarhaice şi clasice. Creta nu figurează, iar lumea elenistică va forma obiectul unui nou studiu, unei a doua lucrări. Enevoie de o lămurire.Pînă acum se obişnuia a fi privite împreună civilizaţiile aşa-zise preelenice, cele ale Cretei şi Micenei, care formeazăun fel de strălucită prefaţă a istoriei poporului grec. Ele se succed imediat în timp, iar Micene a primit în foartemare măsură moştenirea lumii cretane. Iată însă că o descoperire capitală, neîndoielnic cea mai importanta dinaceastă jumătate de veac, a permis descifrarea scrierii miceniene, numită şi linearul B, care ne-a dezvăluit faptul cămicenienii vorbeau un dialect grecesc de tip arhaic şi că ei cunoşteau şi adorau marile divinităţi ale panteonuluielenic. în consecinţă, civilizaţia miceniană intra în chip ne-tăgăduibil în cadrul lumii greceşti. Singura Creta trebuie să ră'm'înă în afara lui căci, cu toate că silabarul ei e încănedescifrat, mu ne putem îndoi ca el transcrie o limbă negrecească, cretanii repre-zentînd o populaţiemediteraneana ce merita pe drept cuvînt numele de preelenica. Studierea Cretei va figura deci în volumul acesteicolecţii care va fi consacrat protoistoriei Orientului Apropiat.Cît priveşte tăietura de la începutul epocii elenistice, ea îşi afla explicaţia în natura evenimentelor şi realităţilor.Civilizaţia Romei, în ciuda întinderii ei în timp şi spaţiu, păstrează un profund şi faptic caracter unitar. Nuacelaşi lucru se în-tîmplâ şi cu civilizaţia greacă. Există în ea o tăietură foarte adîncă, cea care însoţeştecuceririle lui Alexandru. Cu acel prilej întreaga viaţă ele-nică se transformă sub ochii noştri. Micile cetăţi cuteritorii restrînse ale Greciei propriu-zise se vor afla de atunci înainte dominate de vaste state cu populaţii

3

considerabile, cu mari bogăţii, preponderent orientale prin situarea şi caracterul lor. Poziţia, rolul individului,care fusese covîrşitor, fundamental în cadrul cetăţii greceşti, se diminuează, se şterge. Din cetăţean devinesupus al statelor monarhice în care suveranul concentrează în persoana sa toate puterile, toate drepturile, înacelaşi timp se răstoarnă şi centrul de gravitate al religiei, cultul suveranului atrage mulţimile într~o devoţiune cutotul străina mentalităţii vechii Grecii. Istoria şi-a schimbat deci cursul, iar lumea elenistică merita o cercetareaparte.Lucrarea de faţă urmează planul obişnuit al cărţilor acestei colecţii, cuprinzînd un expozeu istoric, apoi o frescă acivilizaţiei însăşi, în fine un indice detaliat, un fel de dicţionar lesnicios la consultare, precum şi tabele cronologice.Indicele şi tabelele au fost elaborate cu ajutorul d-rei Viviane Regnot, membră a Şcolii franceze de la Atena. Obogată ilustraţie însoţeşte expunerea.încă din primele pagini, Franşois Chamoux ne dezvăluie intenţia sa de a oferi cititorului un fel de meditaţie asupraprincipalelor aspecte ale elenismului arhaic şi clasic, într-adevar, o lungă inti- 8mitate cu ţara şi poporul grec, o adîncă simpatie pentru civilizaţia de care atîtea legături ne apropie capătă expresiede-a lungul expunerii ale cărei sobrietate şi eleganţă sînt pe deplin demne de lumea la care se referă. Ovastă şi sigură informaţie literară, epigrafică şi arheologică, rezultat al cercetărilor şi descoperirilor proprii, susţineşi alimentează întruna ţesătura lucrării, conferindu-i un caracter bogat, precis şi concret. Aşa se explică ceea ce neizbeşte cel mai mult aici: chipul în care, ca printr-un fel de firească necesitate, consideraţiile şi ideile generale iaunaştere din cunoaşterea directă a locurilor, a persoanelor, a obiectelor.Din expunerea evenimentelor se degajă impresia că Grecia, ţară extrem de fărîrniţată, a fost teatrul unor războaieşi lupte neîncetate. Particularismul politic a produs dezordinea, slăbiciunea şi în cele din urmă aservirea. Adevăruleste că grecul a avut drept cadru fundamental de viaţă cadrul cetăţii; cetate cu populaţie şi teritoriu restrîns, care-idomină însă întreaga existenţă. El. lupta pentru ea, acolo-şi cinsteşte zeii pe care şi-i simte aproape şi cu careîntreţine un dialog zilnic, participînd direct la gospodărirea şi conducerea ei. Astfel a ştiut grecul să defineascălimpede raporturile dintre stat şi individ şi să propună ca ideal al oricărei vieţi politice armonia dintre cetăţeniîntru respectarealegilor.Cu toate acestea, dincolo de frontierele cetăţilor, cu prea multă gelozie închise unele faţă de altele, sentimentulsolidarităţii a ştiut deseori să ridice întregul popor grec împotriva invadatorului. Atare sentiment seîntemeia pe comunitatea de limbă şi de credinţe religioase. Dar, mai mult dedt oricare altele, poporul grec, noteazăpe buna dreptate Francois Chamoux, a avut nevoie de pro-pria-i literatură şi artă pentru a deveni pe deplinconştient de sine. în aceste două domenii, înzestrări de excepţie şi necontenite reuşite au afirmat de timpuriuunitata lui spirituală. Extremei frumuseţi a ţării, clarităţii luminii ei le-a corespuns stra-9 lucirea creaţiilorspiritului şi a operelor de artă.Astfel se întregeşte sub ochii noştri tabloul viu pe care Francois Chamoux a ştiut să-1 facă unuia dintre momenteleistoriei umanităţii către care se îndreaptă cel mai des amintirile şi ataşamentul nostru.Cartea lui îmi pare hărăzită duratei şi aducerii unor mari servicii. Nu ştim cum i-am putea mulţumi.RAYMOND BLOCHINTRODUCEREDatoria lumii moderne faţă de poporul grec este imensă. Categoriile gîndirii, care ne aparţin încă, au fost definitede el întîia oară. îi datorăm esenţialul instrumentarului intelectual şl deopotrivă principiile morale. Chiarînvăţătura creştina, care stă şi astăzi la baza întregii civilizaţii occidentale, ni s-a transmis prin intermediulgîndirii greceşti care i-a elaborat si sistematizat datele fundamentale. Aceasta din urmă a făcut inteligibil pentrutoţi caracterul universal al creştinismului, devenind agentul său de propagare rapidă si eficientă: să nu uitămcă limba greacă a fost limba începuturilor Bisericii. Aici, ca şi în alte domenii, Roma a jucat mai întîi un rolsecundar înainte de a prelua ştafeta şi a deveni în cele din urmă, graţie contribuţiei propriului ei geniu, stăpînă sicălăuză a Occidentului, Nimeni nu pune la îndoială că din moştenirea comună pe care gînditorii şi artiştiinoştri au sporit-o vreme de cincisprezece veacuri, cu felurite rezultate, partea elenismului este de primordin.Astfel, curiozitatea contemporanilor noştri ră-mîne vie faţă de un popor si o civilizaţie cărora, simţim că le datorămatît de mult. Atare curiozitate poate ii din belşug satisfăcută deoarece izvoarele noastre de cunoaştere a Grecieiantice sînt excepţional de bogate şi variate. Limba greacă este 11 reprezentată, fără întrerupere, de texte literare da-tind din sec. VIII î.e.n. pînă în zilele noastre. Recenta descifrare a tăbliţelor miceniene ne permite chiar să coborîmîn timp (adevărat că doar prin documente pur administrative şi greu interpretabile) pînă cel puţin în sec. XV î.e.n.Nici o alta limbă omenească nu poate oferi studiului o literatură atît de bogată, întinsă pe o perioadă istorică aşa delungă, însumînd aproape trei mii cinci sute de ani. Alături de izvoarele scrise, arheologia ne pune la îndemînă, înce priveşte Grecia, o documentaţie deosebit de abundentă şi, în mare, foarte bine clasată. Monumentele careformează obiectul studiului acesteia, după scoaterea lor din pămînt, nu prezintă numai interesul de a ne informaasupra civilizaţiei ale cărei mărturii sînt, ci păstrează, pe deasupra, adeseori, o valoare estetică faţă de care sîntem si

4

astăzi sensibili, în ciuda marii distanţe în timp. în fine, şi acesta nu este faptul cel mai lipsit de importanţă, ţaraînsăşi în care grecii att trăit, în care si-au elaborat concepţia despre lume si etica, ne este lesne accesibilă. Nimic maiuşor în zilele noastre decît să faci o călătorie în Grecia, avînd privilegiul, pentru cîtăva vreme încă, să descoperi fărămultă osteneală pe solul grecesc, sub înfăţişarea lor autentică, cruţate, cit priveşte esenţialul, de uniformizarea vieţiimoderne, aceleaşi peisaje pe care le-au văzut Homer, Sofocle sau Pi aton.Acestea sînt pentru omul de astăzi, preocupat sa cunoască mai bine obîrşiile îndepărtate ale propriei sale gîndiri,mijloacele pe care le află ia îndemînă. Neîndoielnic că amploarea studiului uimeşte pe profan: ea poate pe dreptcuvînt să-l facă să dea înapoi chiar pe elenistul de profesie, conştient de precaritatea ştiinţei lui şi de puţinătateaforţelor sale, evident disproporţionate faţă de o sarcină atît de mare. Este oare acesta un motiv pentru a aminanecontenit o încercare de sinteză a cărei dificultate e în afara oricărei îndoieli, dar a cărei urgentă necesitate aparelimpede oricui presimte nevoia atîtor oameni ai veacului nostru de a adera în chip lucid la propria lor istorie?împotriva pericolelor ce-i asaltează, trebuie 12să le sădim încrederea în vigoarea si perenitatea, unei civilizaţii care ne-a făcut ceea ce sîntem şi căreia prea adeseariscăm să-i nesocotim originalitatea si valoarea ei universală. Fie ca puternicul sentiment al unei astfel de necesităţia vremii noastre să constituie pentru autorul acestei cărţi scuza de care avea nevoie spre a trece la realizarea ei.Se înţelege ca scopul pe care şi-l propune nu este si nu poate fi acela de a face suma, redusă la dimensiunile unuisingur volum, tuturor cunoştinţelor despre Grecia antică, dobîndite prin munca eleniştilor, arheologilor, filologilorşi istoricilor. Pretenţia ar fi ridicolă si autorul o respinge cu toată tăria. Truda unei vieţi n-ar fi de ajuns si, cu toatăgrija acordată, o astfel de lucrare ar suferi în orice caz de vreo lacună importantă ori de un grav defect de proporţie.Ar fi cazul mai degrabă să oferim cititorului, sub o formă accesibilă si antrenantă, un fel de meditaţie asupraprincipalelor aspecte ale elenismului arhaic şi clasic, aşa cum îi apar acestea astăzi unui om care de douăzeci de anisi-a făcut o meserie din studierea lor. Substanţa acestor reflecţii, extinderea şi sensul ce-l vor lua depind în maremăsură de temele de cercetare oferite autorului de neprevăzutul carierei sale. Iată de ce anumite dezvoltări arputea surprinde prin amploarea căpătată în detrimentul altor subiecte ce vor părea poate pe nedrept neglijate.Totuşi e 'mai bine sa acceptăm deschis acest risc decît să introducem în chip forţat un echilibru înşelător şi livresc.Dacă orice realizare omenească este imperfectă, această carte se doreşte a fi, prietene cititor, cel puţin o carte „debună credinţă".Nu mai gîndim astăzi, ca Taine, că totul sau aproape totul se explică prin influenţa cadrului natural si a climatului.Oamenii sînt cei ce făuresc istoria şi ei profită de condiţiile geografice pe măsura perseverenţei şi ingeniozităţii lor.Este adevărat însă că aceste condiţii le uşurează mai mult 54W mai puţin munca şi că în chip indirect contri-CiW ^ LesbosCgL^'eneFig. 1. GRECIA ŞI INSULELE MARII EGEEbule la modelarea caracterului popoarelor. Or, cine a vizitat Grecia şi împrejurimile ei nu se mai poate îndoi căaceastă regiune a Mediteranei n-a exercitat asupra străvechilor ei locuitori cea mai binefăcătoare înrîurire. Dacăpentru moderni, dotaţi cu atîtea mi]loace diferite spre a se sustrage exigenţelor solului sau capriciilor vremii,seducţia lumii egeene rămine atît de puternică, cum va fi fost ea intr-o epocă în care dependenţa omului decondiţiile naturale era mult mai accentuată decît a2i? Să reamintim în linii mari cum se prezintă acest pămîntprivilegiat.Grecia propriu-zisă formează extremitatea sudică a peninsulei balcanice, întinderea ei este mică: nu sînt mai multde 400 km între masivul Qlimpu-lui din nordul Tesaliei si capul Tenaros (sau Ma-tapan) din extremul sud alPeloponesului. Dar mica ţară este foarte compartimentată din pricina re- 14liefului ei muntos si a coastelor adine fierăstruite. Astfel ea dă celui ce o parcurge astăzi impresia că ar fi cu multmai mare decît ar lăsa să se creadă dimensiunile ei pe hartă. Felurimea peisajelor, în care aproape întotdeaunaintervine elementul vertical al munţilor, toarte adesea îmbinat cu planul apei perspectivelor marine, întăreşte şimai mult sentimentul vastităţii si al spaţiului care-l încîntă pe privitor.Grecia continentală, prelungită dincolo de golful corintic de peninsula Peloponesului (sau Mo-rea), este într-adevăr aproape peste tot acoperită de munţi care chiar dacă nu sînt foarte înalţi (nici unul nu atinge 3 000metri) sînt deosebit de abrupţi. Singurele două cîmpii ceva mai însemnate sînt cea a Beoţiri, din care înantichitate lacul Copais, astăzi golit, ocupa o mare parte, şi, ceva mai la nord, cîmpia Tesaliei, unica unde adesea seîntîmplă să nu zăreşti la orizont bariera munţilor. Peste tot în altă. parte nu descoperi între munţi şi coline decîtmici bazine interioare sau terase lito-rale cu lungimea depăşind rareori 20 kilometri. Intre atare bazine,jărîmiţarea reliefului favorizează de obicei treceri înguste de-a lungul coastelor ori prin văile întortocheate sipieptişe. Din fericire, marea, ce se strecoară adine printre munţi, oferă o cale de comunicaţie lesnicioasă: niciun punct al Greciei propriu-zise nu se află la mai mult de 90 kilometri de ea.Grecia insulară este complementul natural al celei continentale. Mai mult decît insulele ionice, puţin camizolate la marginea întinderilor pustii ale Mediteranei centrale, insulele Mării Egee sînt cele c-ire contează,închisă la sud de lunga, strimta si înalta barieră a Cretei, ce atinge 2 500 m pe muntele lela, iar la nord decoastele Macedoniei si T radei, această mare este în aşa măsură presărată cu insule încît rareori un

5

navigator pierde de sub ochi pămîntul. Din Eubeea pînă la Rodos, Cicladele şi Sporadele meridionale (sauDodecanestd) trasează între Grecia si Asia Mică un şirag continuu de pămînturi ridicate din ape. 15 Graţieacestor insule muntoase, refugii ori adă-posturi ale navigatorilor, bazinul egeean a devenit în întregime un fel de anexă a Greciei.Majoritatea acestor insule au solul stîncos, lipsit de izvoare, puţin prielnic vegetaţiei. Doar cele mai mari dintreCiclade — Andros, Tinos, Naxos, Păros sau Milo — oferă condiţii mai bune. Insula vulcanică Santorin (înantiehitate Tera) datorează solului ei vulcanic o fertilitate ieşită din comun, dar absenţa unui port natural a dăunatdezvoltării acesteia. Mai bogate sînt insulele de pe coasta Asiei — Lesbos, Chios, Samos — abia separate decontinent prin strimte braţe de mare: ele participă în mod firesc la viaţa litoralului anatolian. La sud, Rodos ocupăun loc aparte, puţin excentric. La nord, Sainotracc, Tasos şi cele trei degete ale Calcidicei jormează punctele celemai avansate ale Traciei şi Macedoniei, între ele si Ciclade, Lemnos, Sciros şi arhipelagul Sporadelor jalonează, carepere utile, jumătatea nordică a Mării Egee.Desigur, între regiunile unei ţări atît de felurite există difere?iţe însemnate: în vreme ce vh'f uri le Pindului seacoperă de păduri alpine, Delos ori Citera nu sînt decît stînci goale, iar vara cîmpu-rile surîzăîoare ale Elidei, cuorizontul mereu verde, jac un contrast puternic cu cîmpia Tesaliei, prăfoasa şi arsă de soare. Dar atare variaţii, cuexcepţia cazurilor extreme, se situează înlăuntrul unui ansamblu căruia climatul mediteranean îi conferă oprofundă unitate, încă din antichitate acest climat le părea grecilor ca deosebit de favorabil. „Grecia a avut parte,spune Herodot, de anotimpuri deosebit de temperate" (III, ÎQ6), Marea şi muntele şi mai ales acţiunea vînturiloretezienc* (cele numite în Ciclade meltem) jac suportabilă arşiţa din timpul verii. Iarna, în general dulce, esteanotimpul ploilor, fără a fi lipsită însă şi de zile jrumoase, însorite. Gerul si chiciura nu sînt necunoscute sicîteodată cade şi zăpadă, chiar în Attica: dar toate acestea nu durează mult, cum nu durează nici rarele furtuni,dealtminteri impresionante. Intr-un cuvînt este un climat tonic şi sănătos, prielnic vieţii în aer liber. Puritatea aces-tuia e pe drept cuvînt celebră: Euripide cîntă atmosfera Atticii, „cea mai luminoasa care exista" (Medeea, 829—830).Daca sînt rare rîurile puternice, ca Aheloul si ,Araktosul în Acarnania şi în Epir, Peneul în Tesalia, Alfeul înArcadia si Elida, cel puţin nu lipsesc izvoarele, cu excepţia Cicladelor unde s-a generalizat utilizarea cisternelor.Solul e propice pentru diverse culturi: cereale (orz şi grîu], viţa de vie, măslini, smochini. Pentru animalele mari,păşuni sînt doar în munţi ori în cîmpia Tesaliei, ai cărei cai erau renumiţi, în schimb, oile, caprele si porcii pascîn voie prin mărăcinişuri. în antichitate mişuna vînatul: iepuri) pasări sălbatice, tnistreţi, cerbi si căprioare. Existau,de asemenea, şi fiare: ursi, lupi şi chiar lei ce mai erau încă vînaţi în epoca clasică în munţii din nord. Lacurileofereau pescarilor însemnate resurse: astfel anghilele lacului Copais din Beoţia erau exportate la Atena. Citpriveşte peştele de mare, acesta era pescuit intens, de la plevuşcă an-şoaului şi sardelelor pînă la exemplarele maricum sînt tonii. Tot de timpuriu grecii au deprins îndeletnicirea creşterii albinelor. Solul si subsolul ofereaufelurite resurse: foarte bune roci pentru clădit, ca piatra de construcţie (sau poros-w/) de Siciona, calcarul gri-albăstrui al Parnasului ori marmurile de Ciclade, Tasos sau Attica; argila ce permite construcţia în cărămizinearse, favorizînd avîntul ceramicii, mai ales cînd atare argilă este, ca în Attica., de o calitate excepţională; metalelecomune ori preţioase, în Eubeea există cupru; argint la Tasos, la Sifnos în Ciclade si mai ales în colinele de laLaurion, la marginea Atticii; aur la Tasos şi pe continentul învecinat, în Trăda. Dacă minereul de fier e decalitate mediocră, el e cel puţin foarte răspîndit. Pînă şi obsidiana, acea piatră neagră, dura şi tăioasă casticla, deopotrivă rară şi căutată în vremile neolitice, se găseşte din belşug la Milo.Aşadar Grecia oferă condiţii favorabile vieţii omului: acesta însă trebuie să se arate demn de ele si să sestrăduiască să profite. Căci, pe lingă avantajele naturale^ nu sînt de trecut cu vederea şi anumite inconveniente.Ameninţarea cutremurelor de pămînt nu e cîtusi de puţin o închipuire: Corintul, Santorinul, Cefalonia au fostcumplit afectate chiar în zilele noastre. Dacă pămînturile arabile sini bune, ele nu acoperă decit 18°/0 din teritoriu,iar cultivatorul trebuie necontenit cind să le apere de eroziune, cînd să le irige împotriva secetei. Extremacompartimentare a solului, datorată naturii lui muntoase, favorizează apariţia unităţilor politice pe ?năsuraomului, dar e potrivnică închegării unui mare stat. Cu toate că marea pătrunde peste tot, uşurînd comunicaţiilecu exteriorul, stabilirea de schimburi comerciale se face doar cu trudă şi inventivitate: Grecia nu poateexporta decit produse elaborate prin tehnici complexe, vin, ulei, p ar fumuri, teracote, obiecte de metal, în vreme ceare nevoie de anumite materii prime şi întîi de toate de cereale. Puţinătatea producţiei cerealiere face să planezeasupra ei ameninţarea continuă a foametei: oricît de puţin ar creşte populaţia, se face îndată simţită „lipsa depămînt", acea stenohoria care a fost una din principalele cauze ale emigrării greceşti în lume. Cu alte cuvinte,poporul grec e condamnat să fie activ, inteligent, expansiv dacă nit vrea sa piară repede. Situaţie neplăcută,dar incitantă, de care istoria ne arată că a ştiut sa profite cu dezinvoltură.Capitolul lCIVILIZAŢIA MICENIANĂAnii din urmă au văzut producîndu-se un eveniment ale cărui consecinţe pentru istoria greacă sînt considerabile:în 1953 englezii Ventris şi Chadwick au descifrat o scriere, numită linearul B, rămasă pînă atunci acoperită demister, iar progresele ulterioare au confirmat ceea ce respectivii savanţi britanici întrevăzuseră încă de la început şi

6

anume că limba astfel transcrisă era greaca. Această descoperire este de o importanţă capitală, mai puţin poate princonţinutul textelor devenite pentru noi inteligibile, cît mai ales prin noile perspective pe care le-a deschis asupraoriginilor civilizaţiei greceşti. Se ştia, într-adevăr, pe calea tradiţiilor legendare culese din poemele homerice, dinistorici sau mitografi, că populaţii indoeuropene precedînd pe grecii vremurilor eroice şi strîns înrudite cu ei aupătruns în peninsulă în cursul mileniului II î.e.n. Aceştia au fost numiţi, după Homer, aheeni şi se credea că numelelor poate fi recunoscut în unele documente egiptene ori hitite. Li se atribuise un rol determinant în evoluţiacivilizaţiei numite mi-ceniene, descoperită prin săpături în Grecia continentală, cît şi în numeroase alte aşezări dinbazinul mediteranean. Se punea însă în mod explicit accentul asupra înrudirii acestei civilizaţii cu civilizaţiacretană, aşa cum fusese ea scoasă la iveală, la începutul secolului, de către şir Arthur Evans 19 de sub ruinele de laCnosos, în Creta, iar lumeaera convinsă că între înflorirea culturii miceniene în secolele XIV—XIII şi începuturile Greciei arhaice, într-aloptulea veac, exista o profundă cezura. Perioada întunecată numită evul mediu elenic, cu răsturnăriadinei, întrevăzute dar râu ştiute, trecea drept despărţitoare a două lumi, lumea preelenică a mileniuluiII, dispărută în secolul XII în tulburările ce au urmat invaziei doriene, şi lumea greacă propriu-zisă careîncepea cu Homer. Desigur, de două decenii, cercetările arheologilor, întemeiate pe numeroase vasedescoperite mai ales în necropolele Atticii, au permis nuanţarea acestor opinii, îngăduind conturarea uneianumite continuităţi între arta mice-niană şi cea geometrica, din secolul XII pînă în secolul VIII: au fostcreaţi pentru a desemna etapele acestei tranziţii termenii de submicenian şi protogeometric, iar ocronologie relativă a ceramicii a prins încetul cu încetul consistenţă. Se ! ezita însă în tragerea unorconcluzii ferme pe plan istoric, micenienii fiind consideraţi în continuare ca preeleni.x\tare părere, atît de larg admisă, va trebui să o părăsim de aici înainte. Citind pentru prima oară documenteleîn linearul B, Ventris şi Chad-wick au demonstrat că micenienii erau greci, sau cel puţin vorbeau greceşte, lucruesenţial pentru noi, deoarece apartenenţa la elenism se manifestă mai ales prin limbă, în consecinţă, se impune saadmitem că istoria şi civilizaţia greacă nu mai încep în secolul VIII, ci în momentul cînd apar primele textedescifrabile, adică la mijlocul mileniului II, către sfîrşitul secolului XV, dacă nu încă şi mai devreme,întreaga civilizaţie mice-niană face de acum parte din elenism, nu numai ca o prefaţă, ci ca întîiul capitol alistoriei lui care începe cu cel puţin şase sute de ani mai timpuriu decît se credea. Limba greacă ne este în acestchip cunoscută prin texte care se întind din veacul XV î.e.n. pînă în zilele noastre, adică pe o durată de treimii cinci sute de ani: este un fenomen unic şi de excepţional interes pentru lingvişti. Pe de altă parte,începuturile Greciei 2arhaice apar acum nu ca obîrşii ci ea prelungire sau renaştere, noua perspectivă permiţînd să se pună accentul nupe ruptură, ca odinioară, ci pe continuitate. Epoca miceniană se desprinde de vre-mile preelenice spre a intra înistorie, iar eroii epopeii redevin pentru noi oameni.Dar ce este linearul B, a cărui descifrare a avut atare consecinţe? între 1900 şi 1904 în cursul săpaturilor sale de laCnosos, şir Arthur Evans a scos la lumină, printre alte obiecte surprinzătoare, tăbliţe de argilă care purtau semneleunei scrieri evident nealfabetice. O primă clasificare a permis deosebirea a două sisteme de simboluri destul deapropiate, însă diferite, care au fost botezate linearul A şi linearul B. Numărul documentelor de la Cnosos înlinearul B atinge 3000. Cu puţin înaintea celui de al doilea război mondial, în 1939, americanul Cari Blegen, caresăpa pe cuprinsul unui palat micenian de la Pylos, în Mesenia, a descoperit un lot de 600 tăbliţe scrise în linearul B,cărora săpăturile reluate după război urmau să le adauge şi altele, cifra lor ridicîn-du-se astăzi la o mie. în fine,după 1950, arheologul englez A.J.B. Wace şi colaboratorii săi, reluînd cercetările de la Micene, au găsit în ruinelecaselor din vecinătatea cetăţii cincizeci de noi documente. Acest material de studiu se îmbogăţeşte an de an graţiedescoperirilor neîncetate.De la început, savanţii au depus un efort însemnat spre a interpreta respectivele documente. Le~au comparat şiclasat cu grijă, fără să reuşească a le înţelege, căci nu dispuneau de nici un document bilingv care să le serveascădrept ajutor, ca lui Champollion piatra de la Rozeta. Au rămas la tatonări pînă cînd tînărul arhitect britanic MichaelVentris, pornind de la ipoteza că limba scrisă în linearul B era greaca, a stabilit, ajutat de compatriotul său JohnChadwick, echivalenţe satisfăcătoare şi un procedeu coerent de transcriere, într-un articol apărut în 1953 în Journalof Hellenic Studies (Revista de studii elenice) şi care au avut un mare răsunet, cei doifăceau cunoscute primele rezultate la care ajunseseră, propunînd interpretarea a 65 din cele 90 de simboluricunoscute pentru linearul B. De atunci, în ciuda morţii într-un accident a Iui Ven-tris, în 1956, descifrarea acontinuat cu pasiune şi perseverenţă confirmînd datele fundamentale ale descoperirii tînarului savant prematurdispărut.Linearul B este un sistem grafic ale cărui simboluri reprezintă cu precădere silabe. Semnelor cu valoare silabică li seadaugă anumite ideograme înfăţişând cuvinte întregi (bărbat., femeie, grîu, car, cupa, bronz etc.); alte simbolurireprezintă unităţi de calcul sau de măsură şi, în fine, cifre. Semnele erau gravate cu stilul pe tăbliţe de c.rgilă moaleavînd fie forma unei plăci dreptunghiulare asemănătoare unei pagini de caiet pe care rîndu-rile scrierii merg de lastînga la dreapta, despărţite, de obicei, unele de altele prin linii orizontale, fie una îngustă şi lunguiaţă pe care

7

încăpeau abia unul ori două rînduri de scriere. Semnele sînt alcătuite din cîteva trăsături formînd o figură simplă.Doar ideogramele amintesc uneori cu destulă preciziune o imagine concretă. Cifrele sînt în sistemul zecimal; există,de asemenea, semne speciale pentru fracţii.E destul de limpede că atare sistem de transcriere, pe care grecii 1-au împrumutat de la cre-tani, nu fusese conceputpentru limba greacă, într-adevăr, se constată că valorile atribuite diferitelor semne ale silabarului cunosc un anumitjoc graţie căruia pot face faţă transcrierii coerente într-un dialect grecesc, fie el de factură foarte veche. Astfelmajoritatea diftongilor nu sînt notaţi ca atare, nefăcîndu-se deosebirea între vocalele lungi şi scurte, nici întreconsoanele surde, sonore şi aspirate şi nici între / şi r. De pilda, acelaşi semn s-ar putea citi pe ori fe; altul s-ar citi,după caz, Io sau ro. Pe de altă parte, consoanele finale ale fiecărei silabe, în cazul cînd există, nu sînt îndeobştenotate. Aşadar, cuvîntul grecesc ele f antei, însemnînd în fildeş (la c'ativ), se scrie în linearul B e-re-pa-te, în vremece dou-los, adică sclav (la nominativ), se scrie do-e-ro. 22Se înţelege din aceste exemplificări sumare ce dificultăţi întîmpină citirea respectivelor texte: dar, cu excepţiacîtorva semne încă nelămurite şi a unor transcrieri nesigure, progresele realizate după 1953 au fost neîntrerupte, iarprincipiul descifrării descoperit de Ventris nu mai este pus în discuţie; de acum, lingvişti eminenţi, pornind de Iaaceste texte, se consacră definirii trasaturilor originale ale „filologiei miceniene". Vor fi necesari,'desigur, ani de zilepentru a înţelege perfect totalitatea documentelor păstrate. Este însă încă de pe acum posibilă recurgerea la uneleinformaţii oferite de ele.Tăbliţele miceniene nu ne-au furnizat puia în prezent nici texte literare, nici contracte sau tratate între suverani.Posedăm doar piese de arhivă ale serviciilor de intendenţă de pe lîngă palatele din Cnosos, Pylos ori Micene. Pecare citim inventare de bunuri, de provizii, de şeptel, de obiecte mobile; liste de funcţionari, de lucratori ori desoldaţi; registre de datorii către suveran sau de ofrande pentru divinităţi. Evident, aceste documentenu erau făcute sa dureze: ele răspundeau unui scop pur practic şi au servit doar la ţinerea socotelilor palatului.Tocmai de aceea ele ne introduc direct în viaţa zilnică a primei populaţii greceşti întîlnite în istorie. Aflămnu numai ce limbă vorbea aceasta, dar îi întrevedem şi organizarea socială. Suveranul îşi administrează su-puşii şi domeniul cu ajutorul funcţionarilor însărcinaţi să-i ţină registrele la zi. Contribuţiile în naturăsporesc rezervele princiare cu grîu, ulei, vin, miere, dar şi cu plante aromatice şi mirodenii, mentă,mărar, susan, coriandru, chimen. Sînt înşirate turmele aflate la păscut departe de palat. Meşteşugarii,oameni liberi sau sclavi, lucrează pentru stăpîn: făurarilor li se dă bronz în lingouri ca materie primă; olariifac tot felul de vase; tîmplarii şi rotarii execută mobile, care, roţi. Două texte se referă la mişcări de trupe sau laoperaţii navale. Altele pomenesc nume de divi-3 nităţi cărora le aduc ofrande.Fig. 2. ORIENTUL APROPIAT LA FINELE MILENIULUI IIPrinde astfel viaţa sub ochii noştri, nu în detaliul evenimentelor politice, ci doar sub unele aspecte ale organizării eireligioase şi sociale, prima civilizaţie eîenică din istorie. La vremea cînd o reperam graţie tăbliţelor miceniene, eaera deja instalata de mai multe secole în bazinul Mării Egee. Se pare că pe la începutul mileniului II î.e.n. s-austabilit în Grecia propriu-zisă primii eleni, începînd cu regiunile din nord, Macedonia şi Tesalia, unde pătrunseserămai de mult. Aici ei s-au amestecat cu o populaţie bine implantata, ale cărei meşteşuguri ne sînt cunoscute încă dintimpurile neolitice (pînă către mijlocul mileniului III) şi apoi în epoca numita a Bronzului timpuriu (de la 2500 lacea 1900). Acestor străvechi locuitori, noii veniţi le-au impus limba, o limba indoeuropeana ce avea să devinăgreaca mice-niana. Civilizaţia cunoscută sub numele de civilizaţia Bronzului mijlociu, cuprinsă între 1900 şi | 1600, ianaştere din contopirea năvălitorilor cubăştinaşii: în vreme ce se răspîndeşte noul tip de casa cu megaron, alături de ceramica tradiţională cu „colorit mat",apar vase lucrate la roată imi-tînd formele celor de metal, ceramica zisă „mi-niană".Odată cu începutul Bronzului tirziu (1600— cea 1100), elenii de pe continent, care pînă atunci întreţinuseră relaţiimai ales cu nord-estul Mării Egee şi cu Cicladele, au început să aibă frecvente contacte cu Cretaminoică. Atare contacte au avut o importanţă hotărîtoare. Războinicii greci aveau sa se afle de atunci înainte înlegătura cu o civilizaţie străveche, strălucită şi rafinată, în acea vreme Creta era un stat centralizat cucapitala la Cnosos*, populat de peste 50 000 locuitori, stat în care domnea un monarh bogat şi puternic,înconjurat de o aristocraţie iubitoare a vieţii de curte, a palatelor împodobite cu fresce, a vilelor confortabile, apetrecerilor şi jocurilor. Graţie unei marine porspere, comerţul creta'n înflorea, răspîndind în afară produseleunei arte originale şi delicate. Grecii au fost repede influenţaţi de vecinii din sud. Apoi au fost ispitiţi a se duce săvadă de aproape ţara de unde le soseau atîtea bogăţii: au prins gustul navigaţiei şi au devenit curînd neîntrecuţipe mări. Dacă ră-mîrieni la interpretarea dovezilor arheologice, interpretare devenită tradiţională de laEvans încoace (dar care a fost de curînd pusă sub seninul întrebării), grecii au debarcat pe la 1450 pe mareainsulă, ruinînd statul minoic şi instalîn-du-se în locul său. Aşa se face că de la mijlocul veacului cincisprezecepînă aproximativ în secolul doisprezece puterea grecilor micenieni a dominat bazinul Mării Egee, aceştiarăspîndindu-şi produsele atelierelor lor pe o arie foarte întinsă, din Siria şi Egipt pînă în Italia de sud şiSici-lia. împrejurările istorice erau favorabile deoarece între cele două mari imperii, egiptean şi 25

8

hitit, s-a stabilit un anumit echilibru, iar cetăţiledin Palestina şi Siria, care le separau şi depindeau nominal de unul sau de altul, se bucurau de aceeaşi libertatedeplină în relaţiile lor economice. Grecii au profitat spre a-şi dezvolta comerţul în aceste regiuni intermediare, înCipru, unde trece drept sigur că se vor fi instalat încă de pe atunci, la Ugarit (Ras Şamra), pe coasta siriană, şi înadîncul teritoriilor siro-palestiniene. Războiul Troici, ce a avut într-adevăr loc către sfîrşitul secolului XIII, dupăcum au dovedit săpăturile americane de curînd publicate, este unul din ultimele episoade ale acestei expansiuni că-reia avea să-i urmeze curînd, în cursul veacului XII, o profundă şi lungă decadenţă.Aşadar, în răstimpul perioadei privilegiate cuprinsă între sfîrşitul secolului XV şi finele veacului XIII, se înscrieprima civilizaţie greaca aflată pe atunci la apogeul ei. îşi datorează numele de miceniană, sub care e îndeobştecunoscută, importanţei aşezării de la Micene*, în Argo-lida, pe care germanul Schliemann a explorat-o în 1876 cuexcepţionale rezultate, îndrăzneţul cercetător era animat de dorinţa de a găsi mor-mîntul lui Agamemnon. Dacăsoarta nu i-a prilejuit atare bucurie, ea i-a rezervat ceva mult mai important şi anume întreaga civilizaţie ele-nică amileniului II, pînă atunci în întregime uitată, care a apărut din pămîntul Micenei. O necropolă regala, cu steleîmpodobite cu sculpturi Cruste, şi-a dezvăluit comorile gropilor ei mortuare în care rămăşiţele defuncţilor erauînsoţite de arme şi podoabe somptuoase: diademe, coliere, inele, brăţări, plăci de aur cusute pe veşminte, centuri şicentiroane de aur, măşti de aur aşezate pe faţă, reproducînd trăsăturile celor dispăruţi, cupe şi vase de metalpreţios, săbii şi pumnale încrustate, cu tecile împodobite cu bumbi de aur, garnituri strălucitoare ce sînt astăziadunate toate în marea sală miceniană a Muzeului Naţional din Atena, atestînd fastul dinastiei greceşti care adomnit peste Argolida în sec. XVI î.e.n. Căci aceasta este, într-adevăr datarea necropolei, sta-bilita pe baza materialului arheologic (ceramică, obiecte de fildeş şi -metal) pus la îndemîna cercetătorilor.Urmaşii respectivei dinastii s-au înmormîntat, în secolul următor, în morminte de forma total diferita, socotiteprintre cele mai extraordinare creaţii ale antichităţii. Ele sînt numite to/os, după numele dat de greciclădirilor cu plan circular. E vorba, într-adevăr, de rotonde săpate în pamînt şi acoperite cu o cupolă conicărealizată prin asize în retragere, lucrate din blocuri mari perfect îmbinate. La ele se ajungea printr-un şanţsau dromos, care ducea la o poartă monumentală, bogat decorată. Cel mai impresionant dintre morminteleamintite, construit în a doua jumătate a sec. XIV, este cel cunoscut sub denumirea tradiţională de Tezaurul luiAtreu, săpat în coasta unei coline din faţa acropolei Miceniei. El şi-a păstrat intactă bolta, cu toate că decoraţiaarhitecturală de la intrare a dispărut. Dimensiunile considerabile ale spaţiului interior (mai mult de 13 m.înălţime la un diametru de 14,5 m.), uimitoarele blocuri servind drept lintou deasupra porţii (unul din elecîntăreşte peste o sută de tone), în fine, calitatea îmbinării materialului în operă produc întotdeauna asupravizitatorului un efect deosebit.Aceleaşi calităţi de construcţie pot fi admirate ceva mai departe, la fortificaţiile incintei principale ceînconjoară acropola. Celebra Poartă a leilor, cu zidurile şi bastionul ce o flanchează, datează de la mijlocul sec.XIV. Construită din blocuri enorme care au rezistat la cutremure şi la acţiunea distrugătoare aoamenilor, ea mai prezintă încă o înfăţişare impunătoare. Deasupra lintoului, un relief monolit din piatră demari dimensiuni ocupă triunghiul de descărcare: el reprezintă un motiv „heraldic" şi anume doi lei afrontaţi,ale căror labe din faţă se sprijină pe piedestalul unei coloane sacre. Atare temă plastică este împrumutată dintradiţia figurativă cretană, 27 msă tehnica sculpturii monumentale nut~şi arepereche în Creta şi aparţine incontestabil exclusiv grecilor de pe continent.Micene se află situata în plină regiune muntoasa, într-un loc sălbatic ce evocă celor moderni cumplitele tragedii pecare imaginaţia grecilor clasici le atribuise familiei Atrizilor. în cîmpia Argo-lidei, la cincisprezece kilometri mai lasud şi abia la doi kilometri de mare, o colină mică şi stinghera poartă alte ruine ciclopice, cele ale palatului de laTirint. Masivitatea incintei, dimensiunea giganticelor blocuri de piatră ce o alcătuiesc (au pînă la 3 m. lungime) sîntîncă şi mai formidabile decît la Micene. La Tirint, ca şi la Micene, fortăreaţa adăpostea un palat al cărui plan s-apăstrat mai bine. Aici vedem apărînd pentru prima dată o formă arhitectonică de care grecii aveau să rămînă legaţi:propileele, adică o intrare monumentală unde deschiderea în zid e precedată de un portic cu coloane de fiecareparte a ei. Aceeaşi dispunere era folosită şi la cele două curţi succesive ale palatului, în fundul celei de a doua curţi,înconjurată de portice pe trei laturi, se afla o deschidere şi mai mare, străjuită de coloane, care dădea, prinintermediul unei anticamere, într-o sală vastă. Sala cea mare, sau megaron, de proporţii echilibrate (cea 12 m. şt cea10 m.), cu patru coloane susţinînd acoperişul în jurul vetrei din mijloc, constituie locuinţa regală propriu-zisă, undeprincipele îşi are tronul, unde conduce adunările şi. stă în fruntea ospeţelor. Acest tip de construcţie, cu porticulsău cu coloane între extremităţile (sau antele) zidurilor longitudinale, cu anticamera lui şi sala cea mare,prefigurează planul templului grec: casa regelui va deveni casa zeului.Dintre toate palatele miceniene ale căror rămăşiţe au fost scoase la lumină, cel mai bine păstrat este acela de laPylos în Mesenia, nu departe de celebra radă de la Navarino. El a fost săpat, începînd din 1952, de către o misiuneamericana. Este atribuit dinastiei înţeleptului Nestor, nemurit de Homer în Iliada. Partea principală, unde bazazidurilor s-a păstrat bine, ocupă un 2iprt» P dt )ong

9

Flg. 3 PLANUL TEZAURULUI LUI ATREU DE LAMICENE (După A.J.B. Wace)Această măreaţă construcţie funerară denumită în mod arbitrar Tezaurul lui Atreu datează de pe la 1325 î.e.n.Camera funerară subterană este precedată de un coridor lung sub cerul liber, sau dromos, ale cărui flancuri sîntrealizate în zidărie. Deasupra porţii se află două enorme lintouri monolite pe care e aşezat un triunghi dedescărcare. Interiorul este boltit în formă de stup. O cameră laterală era scobită direct în stîncă.1. Secţiunea A—B 2. Cameră laterală 3. Secţiunea C—D 4. Cameră laterală 5. Secţiunea E—F 6. Dromos 7. Plan8. Scarădreptunghi de 55 X 30 m., în centrul căruia regăsim megaron-u\ cu patru coloane şi vatră centrală, precedat deanticameră şi de porticul ce dă spre o curte mică interioară, în jurul acestei desfăşurări principale sînt dispuse unnumăr considerabil de săli mai mici: camere de culcare, săli de baie, birouri, tot felul de magazii în care chiupurimari ce conţinuseră rezerve de bucate stau încă aliniate pe băncile de piatră prevăzute cu lăcaşe de aşezare, într-oîncăpere din stînga intrării au fost descoperite arhivele în linearul B care au făcut vestite aceste ruine: tăbliţele deargilă moale au fost arse în incendiul palatului şi păstrate în mod surprinzător ca atare.foni, pictaţi în frescă pe perete. Prin partea dreaptă a curţii se pătrundea într-un apartament separat (rezervatprincipesei? sau oaspeţilor de seamă?), a cărui încăpere principală (4) este prevăzută cu o vatră centrală, încăpereade alături (5) era o sală de baie, a cărei cadă se află încă la locul ei. Celelalte camere ale palatului erau destinatediverselor întrebuinţări gospodăreşti: dintre ele se remarcă în special magaziile (6,7), unde se aflau chiupurileaşezate în lăcaşe practicate în banchete de ghips.moştenită de meşteşugarii de pe continent. Astăzi se crede că olăria miceniană merită a fi studiată în sine atîtpentru bogăţia cît şi pentru originalitatea ei. Specialiştii au stabilit repertoriul formelor şi motivelor decorative,aceasta permiţînd clasarea cronologică a vaselor într-un fel destul de precis. Au existat numeroase centre de fabri-caţie: în Argolida, în Rodos, în Cipru şi, de asemenea, în Attica, unde fineţea argilei şi înde-mînarea olarilor localiconfereau deja producţiei o calitate deosebită.Cu mînă meşteră, olarii micenieni realizau vase avînd forme bine definite: recipiente înalte dotate cu trei torţi peumăr; vase cu mînere în „scara de şa", numite astfel fiindcă cele doua torţi se uneau într-o falsa îmbucare, în vremece aceea adevărată se implanta ceva mai jos în pîntecul vasului; urcioare de vin cu ciocul armonios alungit şî toartanervurată, imitînd clar modele de metal; vase pentru amestecarea vinului cu apă, sau cratere, cu pîntec mare, guralargă şi picior elegant subţiat; cupe cu caliciu biansat, aşezate pe picior înalt; un mare număr de vase mici, modelereduse ale precedentelor, dintre care cel mai caracteristic este cel cu „scară de şa" şi pîntec globular. Decoraţia esteaplicată în firnis negru sau roşu (diferenţa de culoare fiind în funcţie de procedeul de ardere, reductoare orioxidantă) pe o angobă lustruită de culoare bej. Foarte adesea decorul se limitează, în esenţă, la linii orizontale maimult sau mai puţin groase, grupate în locurile cele mai indicate sublinierii formei vasului, vădind un admirabilsimţ al ele- 32ganţei şi ritmului. Pe umeri apar de asemenea motive simple: solzi, reţele, curbe concentrice, în ce priveştevasele de dimensiuni mari, sînt folosite cu multa siguranţă a gustului motivele preluate din ceramica cretană,stilizate însă într-atît încît uneori cu greu mai poate ii recunoscută obîrsia lor naturalistă. Cine ar ghici,de pildă, fără ajutorul modelelor cretane, că cele trei volute suple înscrise pe pîntecul unui urcior provin de faptdin reprezentarea unui nautil care-şi rididv trei braţe deasupra cochiliei spre a le folosi ca o pînză? Aşa 1-adescris Pliniu cel Bătrîn, interesat de minunile naturii. Astfel 1-a cîntat Călim ah într-o fermecătoare epigramă „ . . .Rătăceam odinioară pe undele mării desfăşurîndu-mi pînza în suflul zefirilor ..." Pictorul micenian a transformatgraţioasa reprezentare într-o schemă grafică pură ce aderă cu suverană eleganţă la curburavasului.Aceeaşi simplificare decorativa şi în cazul motivului caracatiţei şi murexului sau al motivelor vegetale,toate deopotrivă moştenite ele la cretani şi deopotrivă transformate de vigurosul geniu simplificator algrecilor micenieni. în plus, aceştia recurg la surse de inspiraţie neglijate de predecesorii lor din Creta:pasări şi patrupede servesc drept teme ale decorării marilor vase, precum şi figura omenească, rezervatăpînă atunci doar frescei. Craterele mai ales oferă suprafeţe propice pentru atare scene în care vedem un taurciugulit pe gît de o pasăre, ori un car cu doi cai purtînd doi pasageri, în aceste opere îndrăzneţ novatoaredesenul este deseori foarte stîngaci, dar înainte de toate ele ne fac să pătrundem direct în universul istoriei, cacelebrul vas al războinicilor de la Micene, sau în cel al legendei, precum craterul de la Enkomi, în Cipru, pe careunii insistă a recunoaşte o scenă mitică al cărei ecou ar ti răzbătut pînă în I Hâda.Altă categorie de documente preţioase pentru studiul civilizaţiei miceniene sînt fildeşurile sculptate. Inventarele înlinearul B menţionează de mai 33 multe ori piese de mobilier împodobite cu rehe-cu coarne lungi, descoperita de curînd la Enkomi, în Cipru, într-un sanctuar anexat unei mari locuinţe. Eareprezintă prototipul întregii statuarii greceşti ulterioare.Cum oare o astfel de civilizaţie aşa de vie, acest popor atît de întreprinzător, atare societate aparent aşa de solidaşezată pe propriile-i baze s-au putut prăbuşi cu repeziciune în cursul secolului al XII-lea? Nu de mult se mai

10

invoca încă invazia doriana drept explicaţie a năruirii lumii mice-niene şi a decăderii atît de profunde ce a marcat,între secolele XII şi X, perioada cunoscută sub numele de evul mediu elenic. Dorienii erau greci mai puţin evoluaţicare, pornind din regiunile muntoase din nord-vestul peninsulei, au ocupat încetul cu încetul Grecia centrală, ceamai mare parte a Peloponesului şi în cele din urmă insulele din sudul Marii Egee, Creta însăşi, în cursul unei lentepătrunderi ce s-a întins pe toată durata secolului XI şi a unei părţi a celui următor. Cum atare penetraţie a fostînsoţită de o importantă schimbare a modului de viaţă, ca urmare a răs-pîndirii metalurgiei fierului, în chip firesccercetătorii au fost ispitiţi să atribuie sosirii năvălitorilor nordici, mai neciopliţi şi mai bine înarmaţi, răsturnareacare a distrus civilizaţia miceniană. Aceste păreri, multă vreme considerate juste, sînt astăzi tot mai des puse îndiscuţie. Studierea amănunţită a aşezărilor miceniene nu ne poate cîtuşi de puţin produce dovada unei distrugerimasive şi radicale, a totalei rupturi cu trecutul, aşa cum se crezuse odinioară. Pare-se că decadenţa s-a instalat înetape şi nesiguranţa s-a înstăpînit încetul cu încetul, ducînd la abandonarea progresivă a regiunilor mai puţin bineapărate. Neîndoielnic anterioare sosirii triburilor doriene sînt apariţia fierului si cea a noului rit funerar alincinerării care tinde să înlocuiască înhumarea. Sîntem, aşadar, siliţi să diminuăm importanţa venirii dorienilordrept cauză directă a unui fenomen ce a început a se manifesta înaintea ei. O explicaţie de curînd propusă pare aîmpăcadestul de bine faptele, în cursul secolelor XIII şi XII, migraţii foarte complexe au afectat întregul Orient apropiat, dejur împrejurul Medi-teranei răsăritene. Ele ne sînt cunoscute din documentele egiptene care vorbesc de mai multeori de atacuri întreprinse de Popoarele marii, coaliţie eterogenă la care au participat cu siguranţă şi contingentegreceşti. Respectivele invazii, la început respinse, apoi în parte victorioase au afectat grav echilibrul politic dinOrientul apropiat. Imperiul hitit s-a prăbuşit. Egiptul s-a restrîns în Deltă, abandonîndu-şi posesiunile din Asia.Condiţiile care favorizaseră comerţul în bazinul oriental al Mediteranei au dispărut ca urmare a extinderiipirateriei. Micenienii, direct interesaţi în astfel de schimburi, au avut mult de suferit de pe urma diminuării lor.Curînd au fost izolaţi de partenerii răsăriteni şi reduşi la resursele propriului pămînt. Acesta, niciodată îndeajunsde productiv, era departe de a îndestula o populaţie numeroasă, obişnuită să trăiască în opulenţă, împinse denevoie, principatele miceniene s-au ridicat atunci unele împotriva altora într-o serie de lupte intensive care au dustreptat la distrugerea parţială şi apoi la căderea multora dintre ele. Din care pricină şi decăderea unei culturisfîrşind prin a-şi uita sursele de inspiraţie şi bogăţiile anterioare, inclusiv folosirea scrierii în linearul B, şi care şi-apierdut întreaga capacitate de înnoire, obligată fiind sa repete formule devenite sterile. Răspîndindu-se asupra uneimari părţi a lumii greceşti, dorienii vor fi aflat nu o civilizaţie în plina strălucire, căreia sa-i pună capăt cu bruta-litate, ci una muribundă aparţinînd unei societăţi în declin. Sosirea lor va fi grăbit sărăcirea generală a Greciei,pricinuind migraţia către pamîn-turile mai bogate ale coastei anatoliene, unde elenismul avea să-şi regăsească forţaşi iradierea. Schimburile externe n-au putut fi reluate decît odată cu secolul IX, cînd Grecia propriu-zisă, iarăşi însituaţia de a sa îmbogăţi prin contactul cu Orientul, a început încetul cu încetul sa trăiască din nou.Capitolul UCIVILIZAŢIA GEOMETRICĂSAU EPOCA LUI HOMERîn secolul al IX-lea, după o lunga perioada obscura şi nefericita, lumea elenica îşi regăseşte vitalitatea, înfăţişîndu-ni-se sub o formă cu totul diferită de cea a epocii miceniene. Decăderea statelor aheene şi invazia triburilor dorieneau pricinuit vreme de trei veacuri mişcări de populaţii care au modificat din temelii repartiţia poporului grecîn bazinul Marii Egee. în vreme ce noii sosiţi ocupau progresiv cea mai mare parte a Greciei continentale şi aPeloponesului, ocupanţii anteriori, dacă voiau sa scape de dominaţia doriana, îşi părăseau locurile pentru acăuta aiurea un pămînt mai primitor. Sînt puţin cunoscute în detaliu aceste migraţii ce s-au prelungit secole de-arîndul şi a căror amintire a rămas în memoria grecilor sub forma unor legende prin care este destul de greu săîntrevezi cu limpezime substratul istoric. Sigur este că ele s-au îndreptat către est, spre Ciclade şi spre coastaanatoliană, şi că au dus la instalarea permanentă pe întreaga franjă occidentală a Asiei Mici a unei serii de coloniigreceşti populate şi prospere. Fiindcă cele mai importante dintre respectivele colonii vorbeau dialectulionic, fenomenul istoric ce a determinat întemeierea lor poartă de obicei numele de migraţia ioni ana. Expresiase opune celei de invazie doriana şi formează împreună un diptic satisfăcător din punct de vedere raţional. Darmigraţia ioniană, ca şi in-39 va/ia doriana, nu trebuie considerată drept un f e-nomen lipsit de complexitate. Cercetări recente au demonstrat, dimpotrivă, caracterul lui extrem de complicat.Ar fi prematur sa voim a schiţa în detaliu o mişcare etnică de atare structură. Cercetările arheologice mai mult decîtexaminarea critică a tradiţiei legendare vor permite să se precizeze data sosirii coloniştilor greci în diferitele punctede pe coasta Asiei. Or, atare cercetări sînt încă la început, dar foarte promiţătoare, aşa cum s-a văzut la Smirna şi laFoceea. Se consideră acum că primele instalări elenice pe continentul anatolian sînt anterioare sfîrşitului epociimiceniene: la Milet* şi Ia Claros pare-se că grecii ar fi sosit încă din secolul XIV, poate în urma cretanilor deja sta-biliţi la faţa locului. Colonizarea s-a extins apoi în valuri succesive, de origine şi importanţă numerică foarte variatăîn funcţie de retragerea populaţiilor aheene ale Greciei propriu-zise, din calea invadatorilor dorieni: fie că emigraţiiocupau locuri noi, alungîndu-i pe indigeni, fie că veneau să întărească o colonie anterioară. Dorienii înşişi au urmat

11

mişcarea, cucerind insulele din sud, Creta, Rodosul şi diferite puncte de pe coasta Asiei Mici. în secolul IX, grosulacestor migraţii a luat sfîrşit. Apariţia în plin centrul Anato-liei a unei noi puteri, regatul lidian, a pus capătexpansiunii grecilor spre interior. De acum înainte repartiţia populaţiilor elenice în jurul Mării Egee, devenită unlac grecesc, este aproape definitivă, cu excepţia coastei nordice care nu va fi ocupată decît ulterior.Cei vechi îi cîiferenţiau pe greci după principalele diviziuni lingvistice întemeiate pe dialecte, diferenţe pe care lesocoteau corespunzătoare unei împărţiri etnice. Dacă modernii nu mai consideră drept riguroasă atare echivalare,nu înseamnă că nu recunosc faptul că limba corespunde deseori instituţiilor fundamentale în conturarea elementu-lui dominant într-o anumită regiune, în funcţie de care, ocuparea lumii egeene la sfîrşitul marilor 40Vp ° •=> S " Oîcsos *-—^>X' '^,W ^^v^SoniotroceO fx^J~""v_> S.^e^,,,tC<:\l» "^EUBtEA n ra, 7^1 Ş???^-1^ ? S Chios&l^mirna, , f. f P 00eios <,;- ^L-L-0"'MESţAi!4*s0artQ ^ o P^n o \ ^TalicornasARIA{""• JDialectu! ionicDialectul eolic >Dialectul crccdian Dlalectv! doric Dialecte nord-vesticsFig. 3. DIALECTELE GRECEŞTI ÎN SECOLUL VIIIÎ.E.N.'migraţii, care au constituit evul mediu elenic, se prezintă după cum urmează:Se vorbeşte despre dialecte eolice în ce priveşte partea de nord a fîşiei litoralului anatolian colonizat de greci, de lacursul inferior al rîului Hermos, la nord de Smirna, pînâ în faţa insulei Lesbos şi în însăşi aceasta insulă. Coloniştiieo-lieni au venit din Tesalia şi Beoţia, unde dialectul respectiv s-a colorat intens, după plecarea lor, cu influenţenord-vestice. Populaţii de limbă ionica s-au aşezat în Attica şi Eubeea, în Ciclade (exceptînd sudul acestora), pelitoralul anatolian de la Smirna pînă la nord de Halicarnas, precum şi în marile insule Chios şi Samos. Triburile do-riene au supus, impunîndu-şi limba, Megara, Co-rintul, Argolida, Laconia, Cicladele de sud (înspecial Milo şi Tera), Creta, Rodosul, Dodecane-sul şi, în fine, pe coasta Asiei, Halicarnasul şi Cmdosul, în teritoriulcarian. în regiunea nord-vesticâ a Greciei continentale, în Pelopones, în Ahaia şi în Elida sînt vorbite dialectelenumite nord-vestice, foarte apropiate de cel doric: aceste dialecte au exercitat o influenţa importanta asupra celordin Tesalia şi Beoţia. în fine, în regiuni foarte depărtate una de alta, în Arcadia şi în insula Cipru, a dăinuit undialect numit arcado-cipriot ce pare să fi păstrat cele mai strînse legături cu vechea greacă miceniană.Amintita repartiţie a fost de durată. Ea a avut urmări în ce priveşte istoria politică şi deopotrivă civilizaţia.Comunitatea sau înrudirea dialectală a fost în lumea greacă, aşa de lesnicioasă pradă sfîşierilor intestine, un factorde unitate ori cel puţin de solidaritate între state. Lucrul s-a văzut limpede în cursul războaielor din secolul V cîndAtena şi Sparta au atras, cu mai mare sau mai mic succes, în respectivele lor tabere cetăţi ioniene şi cetăţi doriene.S-a văzut încă şi mai înainte cînd cetăţile ioniene din Asia s-au unit în cadrul unei ligi, în secolele X şi IX. Esteadevărat că identitatea tradiţiilor religioase care, atît în cazul io-nieniîor cît şi al dorienilor, se adăuga comunităţiide limbă, a contat mult în dăinuirea sentimentului înrudirii ele obîrşie. La ionieni, corpul civic este în generalîmpărţit în patru triburi cu nume tradiţionale şi se ţine sărbătoarea Apaturiilor. La do-rieni găsim de obicei aceeaşiîmpărţire în trei triburi, precum şi culte comune ca cel al lui Apolo Carneios. Desigur, atare analogii nu exclud marideosebiri între un oraş şii altul, iar uneori ostilităţi declarate în interiorul aceluiaşi grup: s-ar acorda pe nedrept deciosebirii între dorieni şi ionieni o exclusivă importanţă în desluşirea istoriei greceşti. Totuşi, cît de puţin întemeiatăar fi fost •din punct de vedere etnic, datorită amestecului populaţiilor, ea n-a jucat un mai mic rol psihologic,contribuind la opoziţia dintre Sparta şi Atena, care au găsit în apartenenţa la două fracţiuni di- 4ferite ale poporului grec comoda justificare a rivalităţii lor.Pe planul civilizaţiei, diversitatea dialectala a rămas multa vreme o trăsătura esenţială a elenismului. Grecii aveauprofunda convingere ca înrudirea lor se întemeia pe comunitatea de limbă: to-losirea limbii greceşti era ceea ce îideosebea ele barbari, constituind pentru ei temeiul solidarităiii faţa de restul lumii. Or, dacă varietatea dialec-telor favoriza în interiorul respectivului ansamblu particularismul politic, ea era în acelaşi timp un izvor de bogăţieverbală din care scriitorii şi poeţii, ca artişti conştienţi, au ştiut obţine numeroase efecte. S-au constituit astfel detimpuriu mai multe limbi literare ce împrumutau din cutare sau cutare dialect ori din îmbinarea mai multoraculoarea şi rezonanţa lor specifică, rămînînd totodată accesibile oricărui grec cultivat. Exemplul cel mai ilustru şi înacelaşi timp cel mai vechi este cel al limbii epice în care se îmbină, într-o sinteză pe cît de complexă pe atît dearmonioasă, elemente ionice cu elemente colice, supuse exigenţelor unei metrici rafinate. Atare limbajartificial, strict rezervat recitării epice în hexametri şi care n-a fost niciodată vorbit nicăieri, a avut o carieră extra-ordinară fiindcă n-a încetat să rămînă în uz pura la sfîrşitul antichităţii şi chiar după aceea, în. cercurile erudiţilorbizantini. Astfel, după hazardul creaţiilor literare, după faptul că geniul unui scriitor şi-a pus pecetea asupra

12

unui gen sau altul, dialectul de care se folosise a fost socotit speciile compoziţiilor de acelaşi stil, suscitîndimitaţii, fără a fi neîngăduite transpunerile într-un dialect diferit. Au fost acceptate chiar amestecurile: cururiletragediilor attice sînt compuse nu în dialect attic, ca restul piesei, ci în doric, dealtfel foarte arbitrar, consideratdrept mai bine adaptat lirismului coral. Pe de altă parte, comedia lui An<-tofan a obţinut efecte pitoreşti prinfolosirea dialectelor în gura străinilor.N-ar trebui uitat nici că cei vechi ei înşişi audat numele de doric* şi ionic* celor două prinei-43 pale „ordine" ale arhitecturii lor. în fapt, folosi-rea unuia sau altuia, cu începere din secolul VI, CÎJKÎ apar perfect definite, predomină în regiuni diferite ale lumiigreceşti: doricul în Grecia continentala, ionicul în Asia Mică elenizată. Aceste deosebiri n-au fost însă niciodatăfoarte riguroase şi curmd unii arhitecţi au imaginat asocierea celor două ordine spre a obţine efecte deosebite înaceleaşi ansambluri monumentale, cum ar fi Acropola Atenei, şi chiar în cadrul aceloraşi monumente, ca de pildăPropileele lui Mnesicles. Aici, ca şi în literatură, gusturile variate şi feluritele tradiţii ale diverselor ramuri alepoporului grec au contribuit la îmbogăţirea unei culturi devenite bunul lor comun.Secolele IX şi VIII sînt desemnate în mod obişnuit cu denumirea de epoca geometrică, din pricina caracteruluioriginal al ceramicii acelui timp. în-tr-adevăr, în aşezările locuite pe atunci se găsesc vase ori cel puţin cioburi alcăror decor e format în esenţa din linii drepte şi motive geometrice simple. Multă vreme apariţia acestui stil a fostpusă în legătură cu invazia doriana: se voia a se vedea în el influenţa unui spirit nou, adus de năvălitorii veniţi dinnord. Atare interpretare a faptelor nu mai e valabilă astăzi: continuele săpături arheologice au demonstrat că,departe de a ii datorat unei schimbări a gustului ca urmare a transformării bruşte a mediului etnic, stilul geometrics-a desprins încet şi treptat din tradiţia îîj'ceniană. Este cu atît mai important cu cît astfel de continuitate a fostdepistată în Attica unde elementul dorian nu a pătruns niciodată şi unde totuşi ceramica geometrică atinge operfecţiune fără egal. Dar aceeaşi evoluţie lentă este atestata şi în alte părţi. Pentru a-i desemna mai lesniciosetapele, arheologii au creat termenii de suvmice-nian si proto^eometric, care permit, în absenţa oricărei dateistorice sigure, constituirea unei cronologii cei puţin relative a acelor secole întune-caie. S-a convenit căsubmicenianul se întinde, a-proximativ, ele la sfîrşitul secolului XII pînă la mijlocul celui următor (±1100—1050) şică pro-togeometricul e cuprins între mijlocul secolului XI 44şi începutul veacului IX (±1050—900). în cuprinsul stilului geometric propriu-zis ceramologii deosebescun stil geometric pur sau geometric timpuriu, care durează de la circa 900 pînă cu puţin înainte demijlocul secolului VIII; un sfii geometric elaborat (ori geometric matur], la mijlocul secolului VIII, ce producemagnifice capodopere în care figura umana, sub o formă stilizată, ocupă deja locul din centrul motivelor geo-metrice; în fine, un stil geometric tîrziu, corespun-zînd ultimei părţi a secolului VIII, unde reprezentareafigurilor capătă tot mai mare importanţă, ducînd astfel la destrămarea rapidă a geometricului propriu-zis.Trebuie precizat că împărţirile dz mai sus se întemeiază în esenţă pe studiul ceramicii attice, care este dedeparte cea mai bine cunoscută, în alte părţi ale lumii greceşti se constată deseori mdrzieri prin raport cuAttica: greutăţile de comunicare de-a lungul evului mediu elenic au favorizat conservatorismul în regiunile celemai retrase. Dar, în mare, evoluţia este peste tot aceeaşi. Nu trebuie să ne surprindă importanţa acordată ceramiciiîn stabilirea cronologiei acestei perioade a istoriei greceşti. Evenimentele politice ale răstimpului „secolelorîntunecate" ne scapă, iar cercetarea arheologica, singura capabilă a ne informa, trebuie să recurgă ladocumentele cele mai numeroase descoperite în săpaturi, adică la cioburile de argila arsă: într-adevăr, acesteaau triplul avantaj de a proveni clin obiecte de uz comun, deci pe^-te tot raspîndite, de a fi relativ uşor de clasatdatorită decoraţiei lor pictate, al cărei ştii evoluează, şi, în fine, de a fi de obicei în stare bună de conservare, căci,clacă vasele de lut pictate se sparg cu uşurinţă, fragmentele lor, cel puţin, rezistă, fără daune considerabile,coro'/.runii. secolelor. Iată pentru ce se poate spune, parodiind vorba poetului, că ciobul singur e nemuritor.Ceramica geometrică este cunoscută în numeroase locuri ale lumii greceşti: la Corint, Ui Ar-gos, în Beotia, înCiclade, cu precădere la Tera, la 45 Rodos, în Cipru şi chiar în Italia, în Attica insaîi putem urmări cel mai bine evoluţia, începînd din perioada siibmiceniană, graţie săpării necropolelor, ca cea de laKerameikos, situată aproape de un cartier al Atenei ocupat ulterior de numeroşi olari, de unde i se trage şi numele,în afara oraşului, aproape de poarta Dipylon*, se întindea un cimitir aflat încă în folosinţă la începutul epociiclasice. Descoperirile făcute în cele mai vechi din aceste morminte, în cursul lucrărilor întreprinse între cele douărăzboaie mondiale, au lămurit structura specială a mormintelor de inci-neraţie ce apar cu începere dinsubmicenian, se generalizează în secolul X şi rămîn în folosinţă în cele următoare, cu toate că inhumaţia, rit maipuţin costisitor decît incineraţia, reapăruse între limp. O simplă groapă săpată în pămînt primeşte urna iunerară şicîteva vase în chip de ofrande aduse mortului. Jumătate din atare groapă e umplu i a cu pămînt, iar la suprafaţă seridică o piatră de mormînt cu rol de stelă, deseori însoţită ele un vas de dimensiuni mari destinat să primeascălibaţiile care constituie elementul esenţial al cultului itinerar. Se înţelege că acest cimitir, pre cum ->i necropoleleasemănătoare, ca cea de la lilcusis, au fost deosebit de bogate în ceramică.Formele vaselor (amfore, cratere, urcioare, cupe, cu şi fără picior, cutii cu capac numite pixi-dc) evoluează într-o

13

direcţie anume: diversele părţi ale vasului (de pildă, în ce priveşte amforele, pîntecul şi gjîtul) sînt din ce în ce mainet separate, înlocuind tranziţiile prin curbe line preferate de ceramica miceniană. Un simţ arhitectonic tot maiexigent pare a se manifesta, ducînd la construirea vasului dintr-un ansamblu de eleni en te clar diferenţiate,îndrăzneala olarilor creşte în acelaşi timp cu virtuozitatea lor: ea îi va face sa execute adevărate monumente înteracotă, cum sîi-t am i orele şi craterele funerare de la Diplyon, care ating statura omenească, însemnînd, totodată,extraordinare realizări tehnice.Decorul în firnis negru este la început aşternut pe argila de culoare deschisă, apoi, din proto-geometric, seîncetăţeneşte obiceiul de a acoperi 46întregul vas cu firnis negru, păstrîncl pe gît ori pe umăr un spaţiu dreptunghiular pentru motivul decorativgeometric: cercuri sau semicercuri concentrice, linii ondulate, linii frînte, benzi de triunghiuri sau romburi,dreptunghiuri cadrilate. Frumuseţea plastică a acestor vase, cu contrastul lor viu de culoare deschisă pe fondnegru, şi cu eleganţa sobră a decorului, pare ochilor noştri ieşita din comun. Atunci apare şi motivul meanclrului,cunoscut deja în Egipt şi în Creta, dar arta greacă îşi va face clin el o emblemă, pricină pentru care se va şi numimeandrnl grec. îmbogăţindu-se mereu, repertoriul ornamental se orientează către lumea vie, inspiraţia rămînîndsupusă însă unei puternice interpretări abstracte. Siluetele negre ale animalelor foarte schematizate alcătuiesc frizeabia deosebite de cele ale motivelor pur geometrice: păsări şi patrupede sînt mai mult semne decît forme animate,reproduse la nesfîrşit, aidoma modelului unei ţesături. Lărgirea repertoriului îl îndeamnă pe olar sa consacre maimult spaţiu decorului, care sfîrşeşte prin a umple întreaga suprafaţă a vasului.Amforele şi craterele uriaşe de la Dipylon a-parţin perioadelor geometricului matur şi geometricului tîrziu. în faţaacestor monumente eşti copleşit de gustul rafinat în virtutea căruia s-a procedat la repartiţia zonelor ornamentale:de fiecare dată motivul ales este perfect adaptat locului ce i-a fost hărăzit, iar înlăuntrul benzii decorative,stereotipă pînă în cel mai mic detaliu, sînt în chip subtil strecurate corespondenţe sau reluări. Ino-vînd, cuconsecinţe dintre cele mai însemnate, olarul recurge în cele din urmă la figura umană, i ratată în acelaşi modconvenţional ca şi animalele. Ispita era totuşi mare ca odată reprezentîndu-i pe oameni să nu-i introduci într-o scenă compusă anume. Ceea ce se si întîmplă pe marea amfora de la Dipylon, unde dreptunghiul amenajat întretoarte primeşte imaginea jelirii defunctului, întins pe patul funebru (protcsis) şi înconjurat de asistenţa îndoliatăstînd jos sau în picioare. Evident, atare personaje schematice sînt toate la fel; e'e 47 nu se deosebesc nici caveşminte, nici ca sc\. Dargestul capului ţinut în mîini exprima deja un sentiment: elementul uman pe care prezenţa lor îl introduce într-unansamblu pur abstract va acţiona ca un ferment dizolvant ce-i va modifica foarte repede caracterul. Dacă rapidadezvoltare a scenelor cu personaje constituie o trăsătura proprie geometricului attic, ea subliniază în acelaşi timpdarurile excepţionale ale unui popor de artişti care întrecea cu mult în acest domeniu masa restului grecilor.Preeminenţa Atenei în ce priveşte ceramica geometrica eclipsează celelalte manifestări ale civilizaţiei materiale avremii. Arhitectura nu ne este cunoscută decît prin cîteva planuri de temple şi de case reconstituite pe bazafundaţiilor, singurele care au mai rămas. Un număr destul de mare de statuete de bronz, turnate masiv, aparţin se-colului VIII: ele reprezintă animale şi personaje stilizate, destul de asemănătoare siluetelor pictate din ultimaperioadă a stilului geometric. Unele fac corp comun cu o bază ce servea drept sigiliu. Altele au fost montate pe vaseşi pe mari trepiede de bronz, dintre acestea descoperindu-se mai multe exemplare deteriorate, în fine, altele eraudepuse ca ofrande în sanctuare. Fibulele de bronz, accesorii indispensabile prinderii veşmintelor dorice drapate şinu cusute, comportă desene geometrice. Statuetele de teracotă reproduc aceleaşi modele schematice ca şi cele debronz, cu excepţia ciudaţilor idoli beoţieni „în clopot" avînd picioarele pliate şi corpul uneori pictat cu motivegeometrice. Totuşi, cele de mai sus sînt de mica importanţă în. comparaţie cu marile vase attice. Grecia geometricăa făcut însă pentru civilizaţie mult mai mult: i-a dăruit alfabetul şi pe Homer.Adoptarea de către greci a alfabetului fenician se situează cu probabilitate în secolul IX sau la începutul celuiurmător. Cele mai vechi inscripţii alfabetice aparţin celei de a doua jumătăţi a veacului VIII. Adaptînd pentrupropriul folos ingenioasa notaţie fonetică imaginată de fenicieni, grecii au introdus o inovaţie capitală: notareavoca- 4lelor pe care semiţii nu o practicau. Poate că a-mintirea vechiului silabar micenian, care făcea deosebire netă întresilabele cu vocalism diferit, a contribuit la respectiva îmbunătăţire a sistemului alfabetic, urmînd să-i confere ovaloare universală. Noua tehnică de scriere a luat repede avînt, răspîndindu-se, cu cîteva variante de aeta-liu, înîntreaga lume elenică. Din ea avea să iasă mai tîrziu alfabetul latin ca şi majortatea alfabetelor moderne.Neîndoielnic ca nu întâmplător primele două opere literare de largă respiraţie, Iliaaa şi Qdiseeay sînt datate astăzide majoritatea savanţilor într-al nouălea ori mai degrabă într-al optulea veac, adică în momentul în care elenii auînceput a se folosi de scrierea alfabetică, în ciuda extremei complexităţi a problemei homerice, mulţi din cititoriicontemporani nouă îşi dau bine seama de rigoarea construcţiei pe care ambele poeme o vădesc celui ce le studiazăfără prejudecăţi. Deja cei vechi, a căror familiaritate cu textul homeric era infinit mai mare decît a noastră, nu seîndo-iau de unitatea funciară a fiecăreia din cele doua epopei; puţini dintre ei întrevedeau ipoteza că acelaşi autorn-ar fi compus deopotrivă Iliada şi Odiseea, iar cel mai bun critic literar al antichităţii, Aristarh, atît de meşter în a

14

descoperi interpolările tîrzii în textul tradiţional, a combătut cu toată vigoarea pe separatişti sau horizontes, cumerau numiţi, în ce mă priveşte, înclin să urmez atare opinie atît de autorizată, întărită de analizele unor savanţicontemporani, care au scos în evidenţă, de la un cap la altul al Poemelor, corespondenţe revelatoare cît priveştearhitectura conştient structurată de acelaşi spirit creator.Or, cît de exersata ar fi fost memoria unor poeţi specializaţi în recitarea epică, nu ne putem închipui ca s-ar fiobţinut efecte de acest gen fără ajutorul scrierii. Chiar dacă stilul epic, prin caracterul lui formularistic, păstreazăîncă trăsăturile stilului oral, trebuie să admitem ca autorul Ilia-dei şi Odiseei, cu toate că o legenda tîrzie ni-1înfăţişează drept orb, şi-a transcris încă de la în-ceput marile sale compoziţii. Ceîe mai vechi inscripţii greceşti pe care le posedam, ca cea care promite ca premiucelui mai bun dansator vasul attic pe care e pictată, sau cea descifrată de cu-rînd pe Cupa lui Nestor descoperită laIschia (a-mîndouă coborînd pîna în a doua jumătate a secolului VIII), ne dovedesc ca limba şi versificaţia epică erauîncă din acea vreme folosite curent la Atena cît şi în coloniile îndepărtate ale Medi-teranei occidentale.Perfecţiunea însăşi a celor două epopei ne arată că ele sînt rodul unei îndelungi tradiţii, de care cei vechi erauconştienţi, deoarece Aristotel scrie în Poetica sa: „Nu avem ştire de nici un poem asemănător, compus depredecesorii lui Homer, dar totul indică existenţa mai multora". Dispariţia întregii literaturi anterioare se datoreazăneîndoielnic absenţei unui procedeu adecvat de transcriere: silabarul micenian, chiar dac-ar fi rămas în uz (ceea cenu-i cîtuşi de puţin sigur) era cu totul nepotrivit perpetuării unei opere literare de largă respiraţie, în schimb,Homer va fi beneficiat de ajutorul alfabetului, iar opera lui a prăvălit în uitare pe toate cele ce au precedat-o.Numeroase oraşe îşi disputau cinstea de a fi fost locul naşterii sale. Fie că a văzut lumina zilei la Chios, la Smirna,la Colofon, la los ori la Kyme, este sigur ca poetul şi-a compus poemele în lumea cetăţilor ioniene din Asia Mică.După greutăţile începuturilor, acestea se aflau în secolul VIII în plină prosperitate. Grupate toate douăsprezeceîntr-o ligă, unite prin afinităţi de limba şi religie, ca de pildă cultul comun dedicat Iui Poseidon în sanctuarulpanionic de la capul Mi-cale, legate de Atena din motive sentimentale şi prin amintiri istorice, ele posedau oorganizare socială solidă, al cărei element esenţial îl constituia aristocraţia marilor proprietari de pămînt caredeţinea în realitate puterea, aristocraţie aflată sau nu în jurul unui rege. în palatele acestor mari bogătaşi ai Ionici aufost recitate pentru întîia oară Hiada şi Odiseea. Una evoca, din perspectiva timpului, o vestită expediţie a căreiamintire era 50dragă elenilor aşezaţi pe pamîntul Asiei: pe bună dreptate, aceştia vedeau în expediţia aheană împotriva Troiciprefigurarea colonizării ioniene în Anatolia, iar povestirea extraordinarelor fapte de arme plăcea nobililorascultători, ei înşişi fervenţi adepţi ai vînătorii şi exerciţiilor militare. Cealaltă dădea aripi imaginaţiei prinînşiruirea îndepărtatelor peripeţii din marile apusului, aşa cum marinarii din Eubeea şi Grecia propriu-zisă, aflaţipe urmele fenicienilor, începuseră ei înşişi să le trăiască. Cele două feluri de activitate, războiul şi călătoriile,constituiau un frumos material epic. Amintirea lumii aheene s-a păstrat de-a lungul secolelor întunecate graţiecompoziţiilor poetice pe care opera lui Homer le presupune, dar pe care ulterior le-a eclipsat. Odată cudescoperirile arheologiei miceniene şi mai ales după descifrarea linearului B, comentatorii moderni au insistat în asublinia în poemele homerice tot ce se poate lega de tradiţia miceniană, importanţa acestei moşteniri lăsate demileniul II fiind, de fapt, considerabilă. Am greşi însă daca am uita că Homer, care trăia în epoca geometrică,datorează tot atît de mult şi vremii sale. îi datorează în special un element esenţial al poeziei lui: comparaţiile, ade-sea, foarte dezvoltate, ale unui eveniment eroic cu un fapt din viaţa zilnică, procedeu care-i permite să facă lumeaepică lesne de înţeles ascultătorilor, apelînd la experienţa lor comună, de zi cu zi. îi datorează acea cunoaşteredirectă şi personala a naturii şi oamenilor, cunoaştere care în Odiseea, ca şi în I Hâda, ne îngăduie să ajungem lesnela sentimentele personajelor, reconstituindu-ne cu sobra eficienţă cadrul natural al desfăşurării aventuriloracestora. De aici impresia de adevăr simplu pe care o mai simţim încă, prin farmecul stilului, in faţa textuluiPoemelor şi care le conferă un fel de veşnică tinereţe.Nu fără motiv s-a insistat de vreo cîţiva ani şiîn mai multe rînduri asupra afinităţilor artei luiHomer cu arta celor mai frumoase vase geometrice.Simţ al compoziţiei în elaborarea marilor ansarn-51 bluri cu subtilă înlănţuire, concepţie limpede asupraCapitolul IiiPERIOADA ARHAICĂ(SECOLELE VIII-VI Î.E.N.)Cele mai înainte expuse au luminat faptele da civilizaţie ce conferă epocii geometrice o importanţă decisivă înistoria Europei mediteraneene-Se cuvine acum să amintim, în liniile lor mari, principalele evenimente care aumarcat evoluţia poporului grec între secolele VIII—VI, din momentul în care, după veacuri de întuneric, începemsă ne dam seama de ea şi pînă în vremea războaielor persane care au pus sub semnul întrebării destinulelenismului însuşi. Pentru acest răstimp, documentele nu îngăduie decît rareori sa conturăm în detaliu fenomenulistoric ce continuă să fie, mai ales la început, amestecat din abundenţă cu elemente legendare. Spre deosebire însă

15

de evul mediu elenic, perioada arhaica nu dispare într-o beznă de nepătruns. Adoptarea scrierii alfabetice a făcutposibila conservarea documentelor de arhivă: liste de magistraţi, liste de învingători la Jocuri, răspunsuri aleoracolelor, mai tîrziu texta de legi, de decrete şi de tratate. Lista învingătorilor la Jocurile olimpice, care mult maitîrziu a servit drept cronologie universală, începea în 776 î.e.n. odată cu inaugurarea acestor sărbători pan-elenice.O formă de istoriografie, de fapt încă ne-desprinsă cu totul de tradiţiile epopeii, apare timid Ia sfîrşitul secoluluiVIII graţie poetului Eumelos* din Corint. Marii istorici ai veacului V, Herodot* şi Tucidide*, au utilizat ambii astfelde izvoare în 5măsura în care aveau nevoie pentru scrierile lor. Datorita acestor texte, cărora arheologia le aduce uneoricompletări sau confirmări, putem schiţa în Unii mari istoria acestei perioade complexe în decursul căreia elenismulclasic prinde încetul cu încetul forma.Mai degrabă decît să încercăm a urmări detaliul, adesea nesigur şi lacunar, în cadrul fiecărei cetăţi în parte, e maiutil să desprindem cîteva vederi de ansamblu ce ne vor ajuta să pricepem, dincolo de problemele locale a cărorcomplexitate descurajează analiza, sensul general al evoluţiei lumii greceşti arhaice. Fenomenele esenţialesînt următoarele: o criză socială generală avînd ca obîrşie nedreapta repartiţie a proprietăţii funciareprovoacă emigrarea de mari proporţii, roind coloniile greceşti cu mult dincolo de hotarele lumii egeene, dinMarea Neagră pîna în Spania; atare emigrare nefiind suficientă pentru rezolvarea problemei, evoluţia internă acetăţilor s-a accentuat, antrenînd adesea tulburări violente şi instaurarea unor noi regimuri ca tirania; în fine,concomitent cu aceste evenimente politice, întreaga perioada este marcată de un important fapt civilizator: re-luarea strînselor contacte cu Orientul. Să examinăm pe rînd aceste fenomene diferite.Criza sociala ne este semnalata prin efectele ei cît şi prin mărturia lui Hesiod, valabila într-ade-văr pentru osingură regiune, Beoţia, şi doar pentru o perioadă, sfîrşitul veacului VIII. în cadrul restrîns al cetăţii, aşa cum s-a constituit ea de la un capăt la altul al lumii greceşti, pe ambele ţărmuri ale Marii Egee, în fiecare district trăiaucîteva mii de oameni care-şi împărţeau resursele unui teritoriu de dimensiuni modeste. Fiecare din atare unităţipolitice, fie ca va fi fost ea alcătuită din tîrguşoare împrăştiate, fie că un oraş important luase conducerealocului, a cunoscut o organizare monarhica, aşa cum ne e aceasta înfăţişată de poemele homerice; un principeereditar, ajutat de şefii marilor famili, conducea destinele 55 micului stat. Legături de sînge ori religioase, cla-nuri familiale sau gene, grupuri legate prin acelaşi cult sau fratril dădeau ansamblului o şi mai mare coeziune, încetate, puterea aparţinea principalilor proprietari de pamînt, izvorul de bază al bogăţiei, singurii care posedaumijloacele necesare întreţinerii cailor folosiţi la carele de lupta şi-şi puteau procura costisitorul armament greu.Deseori aristrocraţia funciara îl reducea pe monarh la situaţia de primul între egali, funcţia regală nemaifiind decîtun titlu, o magistratură ca oricare alta, păstrîndu-şi mai ales caracterul religios. Dar în acelaşi timp, printr-oneabătuta evoluţie, se modificau şi bazele economice ale ordinii sociale. Regimul succesoral pare să fi constat, îngeneral, în împărţirea egala a bunurilor între moştenitorii direcţi. Cînd posesorul unui lot de pamînt avea mai multdecît un fiu, patrimoniul său urma să fie împărţit la moartea-i în părţi care la fiecare generaţie se tot micşorau:foarte repede condiţia proprietarului micii bucăţi de pamînt devenea mizerabila, iar sărăcia îl con-strîngea fie sa seîndatoreze, fie să intre în slujba unui bogătaş care mai devreme sau mai tîrziu profita de ocazie spre a pune mînape peticul de pamînt. De unde tendinţa generală a concentrării funciare în mîna cîtorva privilegiaţi, în vreme cernasa tot mai mare a populaţiei trudea în condiţii grele, riscînd să-şi piardă independenţa economică şi chiarlibertatea, prin jocul datoriilor şi al sclaviei pentru datorii. Acesta este, înfăţişat într-o formă extrem de schematică,fenomenul pe care-1 constatăm aproape peste tot în lumea greacă la începutul epocii arhaice şi care, împreună cucreşterea constantă a populaţiei, i-a determinat pe greci să ia calea colonizării.Cei vechi au numit, cam simplist, aceasta cauza fundamentală a emigrării „lipsă de pă-mînturi", ori stenahoria, înpractica, motivele care duceau Ia plecarea coloniştilor înspre tărî-muri străine erau destul de felurite: rivalităţi întreşefii politici, pofta de aventură, sentinţa de exilare a unei părţi a corpului social, apoi spiritul întreprinzătorstimulat de imperialismul po- 5litic sau comercial. La bază a stat însă întotdeauna nevoia de a rezolva printr-un mijloc ra dical o problemăde suprapopulare, ori o criza de pamînt culţivabil.împrejurările în care au avut loc întemeierile coloniilor au lăsat cîmp liber imaginaţiei contemporanilor, coloniştilorşi urmaşilor lor, astfel că în acest domeniu mai mult poate decît în oricare altul legendele au putut prolifera în voie.Totuşi, despre multe colonii, dispunem de naraţiuni precise care ne permit să ne reprezentăm destul de bine şirulobişnuit al întîmplărilor, Sa luăm exemplul rnicii insule vulcanice Tera* (astăzi Santorin), în Ciclade, de unde apornit, puţin după mijlocul secolului VII, o expediţie înspre Africa. Peripeţiile acesteia ne sînt povestite înamănunţime de Herodot (IV, 150 şi urrn.), ale cărui afirmaţii sînt confirmate în chip curios, cît priveşte esenţialul,de o inscripţie din Cirene datînd abia din secolul IV, dar care reflectă o tradiţie mai veche, în mod sigur alta decîttextul lui Herodot. Concordanţa celor două izvoare este odată mai mult semnificativa.Din cele două texte reiese că spre mijlocul secolului VII insula Tera a cunoscut o perioadă de tulburări ce a urmatunor recolte proaste. Consultat de către regele ce domnea în insulă, oracolul de la Delfi 1-a sfătuit să trimită oexpediţie în Libia spre a întemeia acolo o colonie. Terienii s-au supus fără entuziasm: adunarea cetăţenilor

16

convocată de rege a hotărît să încredinţeze comanda expediţiei unui oarecare Băţos. Viitorii colonişti aveau să fiecîte un fiu din fiecare familie. Cei desemnaţi erau obligaţi să se îmbarce, sub pedeapsa cu moartea, şi să sestabilească în noua colonie. Nu le era îngăduit să se întoarcă în Tera decît dacă, după cinci ani de eforturiîndîrjite, acţiunea ar fi eşuat în întregime. Astfel constituit, respectivul contingent s-a îmbarcat pe două pen-tecontere (sau corăbii cu cincizeci de vîslaşi): cu alte cuvinte, el trebuia să aibă cel mult două sute de oameni. Celedouă nave au poposit în Creta, 57 la Itanos, de unde au luat un pilot cretan, care i-al—^o^"-\'n0^OlbiQ/^nticapoiortOHe^S"scopic!040V^ALIC/^V , ,-TlC, ^ • T*- .Eleea* Meîo!Sibar!?Crei C U W l,"xon.t CoR A C / £MePONTULArhbrgcia *Leucode;:Aa »> WE'«Eoîreo'w"FRIGItNIL" U X î N"âSi-D" 5--_<• -^ Frhcipaieie ntropjie ş' colonie or C S'" Vr^

CALC'S CORINTMEGARA •*

Reqion LeucadeHeracleea

^— -_ Ba^-*^^ *J jC^J^7 \ ffuNespen ^***iw^'„wJ ^-v^.

MILET Sinops ^x/ vFOCEEA Marsil'Q HB\l*Alte metropole ţi colonii

Nc3^/p.dj-^ >ŢFig. 6. COLONIILE GRECEŞTIîntemeieri corespunzătoare aceloraşi necesităţi şl care au cunoscut întîmplări de acelaşi fel.La Cirene şi în multe alte locuri, grecilor nu le-a fost dat, cel puţin dintru început, să se lovească de ostilitateaindigenilor: aveau de-a face k cu triburi nomade cărora puţin le păsa de aşezarea > unor străini pe teritoriullor. Atare colonizare paşnică n-a reuşit însă peste tot. în unele părţi, ca în Italia de sud, a fost nevoie de lungi şiîndîrjite lupte spre a înfrînge rezistenţa opusa de barbari. Exemplul cel mai elocvent este neîndoielnic cel alTarentului, aşa cum ni 1-a transmis călătorul grec Pausania, care scrie în secolul II e.n., dar care foloseşte izvoarevechi: „Lacedemonienii au colonizat Tarentul, iar întemeietorul oraşului a fost spartanul Falantos. Desemnatspre a prelua comanda expediţiei de colonizare, Falantos a primit de la Delfi un oracol care glăsuia că va lua înstăpînire un teritoriu şi un oraş atunci cînd va vedea plouînd din cer senin. Pentru moment n-a cercetat personalînţelesul oracolului şi a neglijat să i-1 tălmăcească unul dintre cei de meserie, în fruntea vaselor, a ajuns la ţărmul

17

Italiei. A repurtat acolo mai multe victorii asupra indigenilor, fără sa reuşească însă a cuceri vreun oraş sau apune stăpînire pe vreun teritoriu. Şi-a amintit atunci de oracol, spunîndu-şi că zeul i-a prezis un lucruimposibil, căci niciodată nu va ploua dintr-un cer senin, lipsit de nori. Simţindu-se des- ] curajat, nevasta lui,care-1 însoţise încerca să-i insufle încredere: i-a aşezat capul pe genunchi şi începu să-i caute păduchii în păr.în timp ce era astfel ocupată, gîndindu-se la situaţia lipsită de speranţa a soţului şi mişcată de dragostea pentru el,izbucni în lacrimi. Ele udară capul lui Falantos şi iată că deodată acesta înţelese profeţia căci numele femeii saleera Aitra, adică „cer senin". Aşadar în noaptea următoare a atacat Tarentul, cel mai mare şi mai înfloritor dintreoraşele de pe coastă, smulgîndu-1 din mîinile barbarilor".în ciuda caracterului ei anecdotic şi legendar, povestirea vădeşte limpede dificultăţile întîmpinate de coloniştiigreci pentru a se aşeza în această re- 60a Apuliei, unde mesapii le-au opus o puternica rezistenţă încă din epoca întemeierii, la sfîr-situl secolului VIII,neîncetînd niciodată a-i hărţui \n vremurile ce au urmat. Ea evidenţiază, de asemenea, rolul esenţial jucat înîntemeierea oricărei colonii de către şeful desemnat spre a conduce operaţia, căpetenie care poartă titlul deîntemeietor, oikistes, şi care, aflat sub protecţia divină, reuşeşte să-i facă pe emigranţi să treacă cu bine prin toateîncercările. Este de la sine înţeles ca atare oameni investiţi cu excepţională răspundere au fost acoperiţi şi deonoruri la fel de mari: după moarte au fost consideraţi îndeobşte eroi, iar mor-mîntul lor a devenit în consecinţă unloc de cult.Am dori să urmărim în detaliu uimitoarea expansiune a poporului grec: documentele sigure lipsesc însă foarteadesea, cu precădere pentru vremurile timpurii, iar pe de altă parte întemeierile au fost prea numeroase spre a leînşira fără a face o selecţie, în afară de aceasta, multe colonii, după ce s-au stabilit temeinic pe teritoriul lor, au pro-liferat la rîndu-le, trimiţînd colonişti în regiunile învecinate, în fine, este greu de osebit cu precizie fazele succesiveale unei mişcări ce s-a desfăşurat timp de trei veacuri în direcţii foarte diferite. Pe bună dreptate s-a putut afirma căla început, pînă către mijlocul secolului VII, coloniile au fost cu precădere aşezări agricole, consecinţe ale crizei so-ciale mai înainte evocate, în vreme ce preocupările comerciale au jucat un rol precumpănitor abia în perioadaurmătoare: dar această evoluţie, care este reală, n-are pretenţia de a fi categorică şi nu ne dă cîtuşi de puţin dreptulde a stabili cadre cronologice valabile pentru ansamblul fenomenului colonizării. Să ne mulţumim deci a-i evoca,precum se face de obicei, în funcţie de marile diviziuni geografice.în zorii veacului VIII, bazinul oriental al Medi-teranei oferea grecilor o zona liberă doar însprenord. Interiorul Anatoliei, muntos şi cu acces di-ncil, ispitea prea puţin un popor căruia-i plăcea61 sa nu se îndepărteze de mare. Asirienii şi fenicieniitemut ce se abat asupra întinderii ei lipsite de insule, a ceţurilor şi curenţilor care fac navigaţia primejdioasă. Cutoate acestea nu s-au dat înlături să-i exploreze ţărmurile, pornind de la Bosfor deopotrivă spre est, în direcţiaOaucazului şi Col-hidei, ţara legendara a Lînei de aur, şi spre nord, dincolo de gurile Dunării pînă în Crimeea. Caşi în Propontida, Miletul a jucat aici rolul principal, secundat fiind, ca şi mai înainte, de Megara. Milesienii s-austabilit definitiv la Sinope prin 630, aşezare situată la mijlocul coastei de nord a Ana-toliei. Apoi, în secolul VI, auîntemeiat Amisos, dincolo de Sinope. Sinope însăşi a trimis colonişti şi mai departe către est, la Trapezunt.Prosperitatea acestor cetăţi greceşti nu depindea numai de creşterea vitelor, de pescuit şi agricultură: comerţul pemare beneficia în porturile lor de debuşee interesante, căci unele mărfuri circulau pe calea uscatului, traversîndînaltele platouri anatoliene, de la Sinope sau Amisos pînă în Gilicia, în faţa insulei Cipru.Navigînd de-a lungul coastei europene a Pontului Euxin, miiesienii au ajuns foarte repede pînă la Dunăre: auîntemeiat Histria, ceva mai la sud de gurile fluviului, încă la mijlocul secolului VII. Zece ani mai tîrziu s-au instalatla Olbia, la confluenţa Bugului cu Niprul, căruia-i spuneau Boristene. înainte de sfîrşituî aceluiaşi veac au amenajatescale la Apolonia, pe coasta Tracici, iar apoi ceva mai la nord, la Odesos (Varna). în prima jumătate a veaculuiurmător au atins Crimeea (sau Chersonesul Tauric), întemeind pe rînd Pan-ticapaion (Kerci) şi Teodosia, înainte dea se aventura, la sfîrşituî veacului, pînă la capătul Mării de Azov spre a pune la gura de vărsare a Donului temeliileoraşului Tanais. Contoare modeste au fost implantate chiar pe ţărmul Caucazului, ca de pildă Fasis ori Dioscurias.Mai puţin activi, me-garienii au întemeiat către 560 între Bosfor şi Sinope, Heraclea Pontică, apoi în 510 Mesembria,între Apolonia şi Odesos. Abia în 422 colonişti din Heraclea Pontică s-au aşezat la Chersones, în vîr-ful sudic alCrimeei.Colonizarea megariană şi mai ales milesiană din Marea Neagră a avut un caracter aparte: majoritatea cetăţilordiasporei în respectiva vastă zonă au- fost înainte de toate aşezări comerciale, foarte izolate în mijloculpopulaţiilor barbare cu care adesea trebuiau să duca tratative, resemnîndu-se a le plaţi tribut, însăresursele acestor ţinuturi îndepărtate au permis un trafic fructuos al cărui beneficiar a fost Grecia propriu-zisă:fier, plumb şi cupru din minele Traciei, lemn din Balcani, peşte uscat ori afumat din pescăriile marilorestuare, sclavi traci sau sciţi, în fine şi mai ales grîul pă-mînturilor fertile ale Rusiei de sud — iată mărfurile căutatede corăbiile greceşti în schelele Pontului Euxin. Ele aduceau în schimb produsele manufacturate de meşterii greci:

18

podoabe şi vase cizelate în metal preţios, ceramică, vinuri, uleiuri şi parfumuri de care barbarii erau mariamatori. Mormintele indigene din Tracia sau din sudul Rusiei au furnizat nenumărate tezaure ce dovedescimportanţa acestui comerţ: o categorie de vase attice din secolul IV este atît de abundent reprezentată îninventarul funerar al mormintelor din Crimeea, încît a primit numele de stilul Kerci.Cu totul altfel ne apare colonizarea în Italia şi Sicilia: acolo nu sînt numai simple contoare comerciale, ci puternicecolonii de populare a zonei care prosperă şi duc o existenţă independentă, contribuind din plin la strălucireacivilizaţiei greceşti. Aventura elenismului occidental este o glorioasa pagină a istoriei antice.Ea începe într-o epocă foarte timpurie, odată cu întemeierea Cumei, în Campania, în 757, după cronologiatradiţională, ce pare temeinic confirmată de arheologie. Cu douăzeci de ani mai înainte, grecii din Eubeeaocupaseră deja insula I schia (Pitecusai), înainte de a trece pe continent. Astfel, mea de la început, Ctime, colonie aCalcis-ului, este cel mai de nord dintre oraşele greceşti din Italia, situat la marginea bogatei cîmpii a Campaniei şiîn măsură sa stabilească cu etruscii, care 6$ dominau în nordul peninsulei, relaţii de schimbpe cale maritimă. Cam în acelaşi timp alţi calci-dieni s-au instalat la Naxos, lingă Taormina, în Sicilia, de unde auroit aproape imediat> m^i la sud, înspre Catana şi Leontini. Către 740—730, tot calcidienii au întemeiat Zânele(Mesina), apoi Re-gion, pe coasta Calabriei, pe partea cealaltă a strîmtorii: ca şi megarienii în Bosfor, caicidieniicontrolau de acum înainte punctul de trecere obligatoriu înspre nord. Dealtfel pe megarieni îi găsim în Occident numai puţin activi decît în Pontul F.uxin: colonia lor Megara Hyblaea ia fiinţă în acel timp, la sud de Leontini. în fine,un corintian, Arhias, în 733, alege pentru întemeiere aşezarea avantajoasă a Siracuzei*, de unde îi alungă pe si-culiiindigeni; aceasta avea să devină în curînd cea mai prosperă dintre cetăţile greceşti din Sicilia. Siracuzanii îşi extindteritoriul către interior, unde au întemeiat Aerai, ajungînd pînă în punctul cel mai sudic al insulei, înaintînd cătrevest de-a lungul acestei coaste, colonizară Camarina la începutul secolului VI.Alţi greci le-o luaseră însă înainte pe drumul c<itre Occident. O expediţie comună a rodienilor şi cretanilor a sositşi s-a aşezat la Gela*, pe o dmpie fertilă, încă din primii ani ai veacului VII: un secol mai tîrziu, cei din Gela autrimis, pe la 580, colonişti la Agrigent. încă şi mai departe, megarienii din Megara Hyblaea fundaseră dejaSelinunt*, către mijlocul veacului VII. Pe coasta nordică, singurul oraş grecesc important a fost Himera*, coloniefundată de Zânele în aceeaşi vreme cu Selinunt. Totuşi extremitatea vestică a insulei a rămas în mina băştinaşilorelimi şi a fenicienilor, care, după întemeierea Cartaginei, s-au instalat temeinic şi acolo. Grecii s-au luptat denenumărate ori cu ei fără să reuşească a-i alunga, ba chiar pierzînd, la sfîrşitul secolului V, o poziţie atît deînseninată ca Selinunt.Paralel cu ocuparea Siciliei se desfăşura şi cea a Italiei meridionale. Către 720, colonişti veniţi din Ahaia, înPelopones, au debarcat la Sibaris, în colţul vestic al golfului Tarent, într-o cîmpie pe cnre au pus-o repede învaloare. Un drum de uscat, 66traversînd munţii Calabriei, făcea legătura cu Marea Tireniană şi evita ocolul prin Mesina. Mai la sud, alţiaheeni au întemeiat Crotona, devenită rivală a Sibarisului, pe care în cele din urmă îi distruge, prin 511—510. Darîntre timp sibariţii au instalat colonişti la Metaponte, în fundul golfului Tarent, şi la Posidonia, în Lucania, pecoasta Mării Ţireniene, colonie cunoscută sub numele latin de Paestum*. însă cetatea cea mai puternică din re-giune, Tarentul, a fost întemeiată de către lacede-monieni la sfîrşitul secolului VIII, în condiţiile mai susevocate: un port excelent, un teritoriu rural fertil i-au înlesnit grabnica îmbogăţire, în fine, în vîrful cizmeiitalice, locrienii au fundat Locri Epizefiri în primul sfert al secolului VIL Mărginită de oraşe greceştipopulate şi active, Italia de sud îşi merita pe drept cuvînt numele de Grecia Mare ce i se dădea în mod obişnuit.Din vechea Eladă, drumul înspre ea trecea prin canalul Otranto, după ce înconjura coastele Acar-naniei şi Epirului.Era firesc ca acest itinerar să fie ?i el jalonat de colonii greceşti. Cea rnai veche a fost Corciră (Corfu), ocupată maiîntîi de Eretria la începutul secolului VIII, apoi cucerită prin 733 de corintieni, în vremea în care întemeiau Sira-cuza. Corintul şi-a întărit mai tîrziu controlul debuşeelor în golful corintic, către vest şi nord; aşezîndcolonişti în Leucade, la Ambracia şi Anac-torion, iar apoi şi mai la nord, la Apolonia, în Iliria. Corcireenii le-oluaseră însă înainte întemeind Epîdamnul (Durazzo), pe coasta Adriati-cei. Cînd la sfîrşitul secolului VIcorăbiile Atenei înaintau pînă la gurile Fadului spre a aduce frumoasele vase greceşti, descoperite de curîndîn necropola etruscă de la Spina, ele puteau ancora în porturi greceşti pînă mult dincolo de canalul Otranto.lonienii au fost cei care s-au aventurat cel mai departe în extremul Occident. Herodot ne transmite povestea aceluinegustor din Samos, care în 639, în timp ce naviga spre Egipt, a plutit în de-n va întîi către coastele Cirenaicii, iar deacolo afost luat de furtuna şi aruncat pînâ la Coloanele lui Hercule (Strîmtoarea Gibraltar), pe care nava îe-a trecut înaintede a acosta în Spania la gura de vărsare a Guadalquivirului, în apropiere de Gadix, într-o regiune pînă atuncinecunoscuta, grecilor şi căreia i-au dat numele de Tartesos. încărcătura adusă înapoi de samian 1-a îmbogăţit şi el aînchinat drept mulţumire zeilor, în sanctuarul Herei de pe insula, un vas colosal de bronz, pe care Herodot 1-avăzut şi descris. Se pare ca în Spania se putea găsi mai ales argint şi cupru. Marinarii ionieni din Foceea* şi-au făcuto îndeletnicire din atare trafic, la care indigenii participau de bună voie de la finele secolului VII pînă la mijloculcelui următor, în ciuda concurenţei navigatorilor cartaginezi, care băteau coastele Medite-ranei apusene, posedînd

19

contoare în Spania, în vestul Siciliei, în Sardinia şi în Baleare, foceenii ajungeau în porturile hispanice pedrumurile mari-time nord-mediteraneene. Astfel pe la 600 s-au instalat la Masalia (Marsilia), unde unul dintreei, Protis, a luat în căsătorie pe Giptis, fiica regelui acelui loc. Mai mult decît o colonie agricolă, oraşul a fost uncentru comercial al întregii zone continentale. Pe coasta Franţei masalioţii au întemeiat mai multe contoare: Agate(Agde), către vest, Ol-bia (Hyeres), Antipolis (Antibes) şi Nikaia (Nice), spre est. Alţi foceeni au stabilit schele pecoasta Spaniei: Emporion (Ampurias), Hemeroscopion (în apropierea capului Nao) şi chiar Mainake (Malaga).Cînd metropola Foceea a fost cucerită de perşi în 545, o parte din locuitorii ei s-au refugiat la Masalia, iar apoi s-austabilit la Alalia, pe coasta răsăriteană a Corsicei.Afluxul grecilor în Mediterana apuseană s-a lovit de dubla ostilitate a cartaginezilor şi etrus-cilor. Flotelecoalizate ale acestora s-au ciocnit în 540 cu cea a foceenilor din Alalia într-o mare bătălie navala în largulSardiniei. Cu toate ca victoria nu a revenit niciuneia din părţi, grecii au pierdut atît de multe vase (doua treimidin efectiv) încît au trebuit să abandoneze Corsica şi să se replieze către Italia meridionala, unde au înte- 68comerţul a înflorit din nou între lumea egeeană şi Egipt. Instalarea contoarelor permanente nu a fost însă lăsată lalibera iniţiativa a grecilor. Cum e şi firesc, soldaţii au fost aşezaţi în tabere, ca cea de la Dafne, la marginearăsăriteană a Deltei, pe braţul pelusic al Nilului, în ce-i priveşte pe traficanţi, lor li s-a fixat ca loc de activitate şidepozitare a mărfurilor, Naucratis, în vestul Deltei, aproape de braţul canopic al fluviului. Documentelearheologice indică locuirea lui de către greci începînd din ultimul sfert al secolului VII. Dar statutul Naucratis-uluia fost definitivat abia sub faraonul filelen Amasis (568—526). Grecii se bu curau acolo de autonomie administrativăşi de libertatea de a-şi celebra cultele. Douăsprezece cetăţi îşi împărţeau răspunderile în acest contoar privilegiat:toate erau din Asia Mică, precum Miletul, Foceea, Cnidosul ori Halicarnasul, sau mari insule ca Samos, Chios,Rodos, în atare conglomerat numai Egina reprezenta Grecia propriu-zisa. Aşezarea a fost surprinzător de prosperapînă la cucerirea Egiptului de către Cambise î?'1. 525: corăbiile greceşti cărau acolo argintul scos din minele de laSifnos sau din Tracia şi încărcau cereale din Delta. Fiecare avea de cîştigat dintr-un trafic atît de fructuos.O încercare analoagă a fost făcută poate şi la Poseidion (Al Mina), în Siria, aproape de gura de vărsare a Orontelui.Săpăturile recente au scos la iveală ceramica miceniană, dar şi cioburi greceşti arhaice care atestă importareaproduselor greceşti între mijlocul secolului VIII şi sfîrşitul celui următor. Nu ştim însă dacă în acest loc a existatîntr-adevăr o aşezare permanentă: fenicienii şi asirienii par să fi îndepărtat sistematic pe greci de coastele Siriei şiPalestinei, în Cipru*, grecii şi semiţii îşi împărţeau insula, primii deţinînd cea mai mare parte, unde se aflau cetăţileSalamina, Soloi şi Pafos, ceilalţi ocupînd regiunea de sud-est, cu oraşele Amatos şi Kition. Elenismul cipriotrămînea puternic, aşa cum o dovedeşte epopeea Cintecelor cipriote compusa de poetul Stasinos pe linia tradiţieihomerice: mai mult însă decît ori- 70unde elenismul de aici era penetrat de influenţe orientale, cărora sculpturile arhaice descoperite în insula ledatorează o savoare cu totul aparte.Ce se petrecea în Grecia propriu-zisă şi în lonia în vremea cînd poporul grec roia din Spania pînă în Caucaz? Dupăcum s-a văzut, colonizarea a fost consecinţa unei crize sociale foarte răspîndite în lumea egeeană. Evoluţia politicăinternă şi conflictele dintre cetăţi constituie alte aspecte ale aceleiaşi crize în răstimpul în care civilizaţia greaca sedezvoltă şi se îmbogăţeşte graţie contactelor cu Orientul.în secolele VIII şi VII apare în lumea grecească acea creaţie politică originală reprezentata de cetate, adică un statale cărui dimensiuni sînt modeste şi care are drept centru o aglomeraţie urbană, sediu al instituţiilor obşteşti şi alcultelor civice. Oriunde se întemeia un oraş, adesea prin unificarea sau synoicismul* mai multor aşezări rurale, ianaştere acea unitate politică pe măsura o-mului: ea a oferit cadrul dezvoltării civilizaţiei clasice, înmulţirea cetăţilorgreceşti este un fenomen tot atît de surprinzător ca şi difuziunea coloniilor lor: au existat sute, din care majoritateasînt pentru noi cei de azi lipsite de istorie, dar care nu s-au dovedit mai puţin dotate cu îndelungă vitalitate. Fiecaredispunea de un teritoriu minim: în Focida, de pildă, pe o suprafaţă totala de l 650 km2, pot fi numărate douăzeci şidouă de cetăţi independente. Creta, a cărei suprafaţa atinge 8 500 km2, era împărţită într-o sută de mici state: dejaHomer o numea „insula cu o sută de oraşe". Corintul, cu cei 880 km2, ori Argos, cu l 400 km2, trec drept mari state.Cît priveşte Atena (2 500 km2) sau Sparta (8 400 km2, socotind şi Mesenia), ele sînt cetăţi cu o întindere ieşită dincomun. S-a văzut că chiar atunci cînd coloniile încercau să-şi mărească teritoriul către interior, ele n-au depăşitniciodată suprafeţele abia amintite. Cirene şi Siracuza, care erau dintre ceîe mai puternice, controlau un teritoriumai mic decît 71 un departament francez. Nu putem înţelege isto-ria grecilor fără a ţine seama de farîmiţarea politica extremă, pentru care formarea confederaţiilor sau ligilor aconstituit doar un paliativ limitat. Conştiinţa unităţii lor etnice, a cărei manifestare şi simbol sînt deopotrivăJocurile olimpice, înce- . pînd cu 776, nu împiedica nici rivalităţile, nici războaiele. Patriotismul local, slăvitde poeţi, întreţine şi agravează conflictele. Cerinţele luptei armate duc la creşterea numărului soldaţilor, pri-cinuind modificări ale armamentului şi tacticii: drept urmare însuşi echilibrul social este afectat. Crize interneşi războaie între cetăţi, iată imaginea acestei Grecii arhaice, simplificată şi deveniţii rudimentara prin ceaţa atîtorveacuri trecute.Din evoluţia ei, extrem de complicată în detaliu, se desprind totuşi cîteva trăsături principale: pe planul politicii

20

interne multe cetăţi suferă trans-iormări juridice şi sociale care au drept rezultat lărgirea corpului civic şi acordareaunui rol mai însemnat cetăţenilor săraci. Pe planul relaţiilor interstatale unele cetăţii deţin poziţii deprimă importanţă: fie că strălucesc prin activitatea lor comercială, ca oraşele Eubeei şi mai ales Corintul, fie că seimpun prin forţa militară, ca Argosul şi mai ales Sparta. Cu începere din secolul VI, însemnătatea crescîndă aAtenei devine un fapt capital, în acelaşi timp, pe celălalt mal al Egeei, atît de prosperul elenism anatolian cunoaştemai în-tîi vasalitatea sub ameninţarea Lidiei, iar apoi dependenţa totală, după cucerirea persană. O ameninţare dinafară îşi aruncă atunci umbra asupra Greciei: ea se concretizează în războaiele persane. Aceste aspecte diverse aleistoriei Greciei arhaice ne vor reţine rînd pe rînd atenţia.Cetăţile greceşti din veacul VIII aveau în cea mai mare parte un regim aristocratic întemeiat pe predominanţamarilor proprietari funciari. Chiar acolo unde mai exista regalitatea ereditară, aceştia deţineau în realitateputerea. Ei deţineau pă-mîntul, de unde şi numele de „posesori ai gliei', geomoroi la Samos, gamoroi la Siracuza. Eiaveau cai, trebuincios! la trasul carelor, după obiceiul 7273aheean rămas încă în repertoriul ilustrativ al vaselor de la Dipyion, pe care urcau războinicii cu armament greu,singuri în măsură a decide soarta bătăliei: de aici şi numele acestor proprietari de „crescători de cai", hippobotai,nume ce şi-1 atribuie cu fală nobilimea din Calcis, în Eubeea. Jocul moştenirilor, al împrumuturilor în natura şi alsclavajului pentru datorii duc la concentrarea bogăţiei funciare şi la sărăcirea ţărănimii mici şi mijlocii, care-şi aratănemulţumirea. Iată însă că acesteia i se oferă o neaşteptată resursă. Tactica militară se modifică în favoarea ei:luptelor individuale între nobilii celor doua tabere, aduşi pe cîmpui bătăliei de către carele lor, i se substituieinovaţia, importantă prin urmările ei, a manevrelor pedestre în batalion cu rîndurile strînse, sau falangă. Dotat cuscut mare rotund, cu cască, cu platoşă şi pulpare, războinicul greu înarmat ori hoplitul, care mînuieşte lancea şispada, formează, împreună cu tovarăşii săi, o masă compactă şi de temut împotriva căreia combatanţii izolaţi trans-portaţi pe care nu mai au nici o putere. Orice armată va trebui în curînd să-şi aibă corpul ei de luptă alcătuit dinatare pedestraşi bine echipaţi, pentru care e suficient să aibă nu un car, ci un scutier, care să-i ajute să-şi ducăechipamentul. Hopliţii se recrutează dintre proprietarii mici şi mijlocii, îndeajuns de avuţi ca să-şi procure o ar-mură şi să întreţină o slugă, dar incapabili să-şi cumpere un cal. Indispensabili în război, aceşti oameni vor şti încurînd să-şi ceară partea cuvenită în treburile publice. Aici rezida obîrşia multor reforme ulterioare. Se va vedeadealtfel în cele ce urmează că aceleaşi cauze produc efecte asemănătoare, cînd dezvoltarea marinei de război vaobliga la înrolarea pentru escadre a unui mare număr de vîslaşi: aceştia, oameni nevoiaşi neavînd alta avere decîtforţa braţelor, vor voi şi ei să joace un rol m cetate şi prin aceasta vor grăbi evoluţia politica a multor statemaritime.^ Lupta împotriva privilegiilor aristocraţiei — privilegii politice, juridice şi funciare — a dus deseori laconcentrarea puterilor în mîna unui sin-gur om. Cînd e vorba de un arbitru desemnat de grupurile sociale în conflict, omul învestit cu putere extraordinarăda cetăţii legi pe care păniie se angajează să le respecte, în Grecia, perioada arhaică este vîrsta de aur a legiuitorilor.Acesta poate fi un străin la care se apelează din pricina faimei sale de înţelept sau pentru că se speră că va şti să deadovada de imparţialitate, nefiind amestecat prin naştere în conflictele locale. Astfel, pentru reformarea instituţiilorlor, cei din C'irene au adus la mijlocul veacului Vi în Libia pe un înţelept din Mantineea. Efesul a apelat la un ate-nian, Teba la un legislator din Corint. Intr-alie părţi cetăţenii acordă unuia dintre ai lor încrederea de a reinstauraordinea şi legea. %aleucos, din Locri Epizefirii, în prima jumătate a secolului Vil, este cel mai vechi dintre astfel depersonaje, pe jumătate legendare. Dracon. la Atena, către 625— 620, aparţinea nobilimii attice, ca şi Solon* la în-ceputul secolului VI. La Mitilene, în insula Les-bos, legiuitorul Pitacos a restabilit înţelegerea între cetăţeni,exercitînd puterea supremă timp de zece ani: prin dîrzenia, dreptatea şi moderaţia sa a meritat să fie trecut înrîndul celor şapte înţelepţi, cu toate că 1-a condamnat la exil pe poeţii Alceu şi Safo.Majoritatea acestor legislatori se preocupau de aceleaşi probleme fundamentale. Ei trebuiau întîi ele toate săcodifice dreptul de proprietate, mai ales în ce priveşte pămîntul, căci posibilitatea de a face politică era legată deposesiunea unei anumite averi reprezentată, în esenţa, de o întindere ele pămînt; de unde şi importanţa ce o acor-dau dispoziţiilor reglementînd moştenirile, spre a împiedica farîmiţarea la infinit precum şi concentrarea excesivă abogăţiilor. Acestei preocupări i se adăugau prevederile împotriva luxului, fie că era vorba de veşmintele femeilorsau de ceremoniile funebre, toate urmărind eliminarea unei importante cauze a epuizării patrimoniilor. A douagrijă a lor era stabilirea unor reguli mai echitabile în materie de justiţie, înfrînînd abuzurile şi „sentinţele strîmbe"ale celor puternici, împotriva că- 74rora se ridica Hesiod: întocmind coduri deseori foarte drastice, ca cel al lui Dracon, dar carejsrau obligatoriipentru toată lumea, ei s-au străduit sa satisfacă o revendicare fundamentală a celor de jos. în fine, au abordatproblema omuciderii, înlocuind obiceiul răzbunării personale, care în caz de omor perpetua vendetta între familiişi clanuri» cu o justiţie de stat avînd şi obiective religioase şi care, în ciuda extremei ei severităţi, a eliberat înoarecare măsură individul de supunerea faţă de clanul familial sau genos.Asemenea reforme nu par inspirate de o voinţă revoluţionară, ci, dimpotrivă, autorii lor doreau să menţină

21

echilibrul societăţii tradiţionale pe care o socoteau o încarnare a virtuţii. Tendinţele conservatoare nu-i împiedicauînsă a întrezări necesitatea de a accepta năzuinţele îndreptăţite ale mulţimii. Acolo unde eforturile lor au reuşit,adică în marea majoritate a cetăţilor greceşti, evoluţia politică internă s-a desfăşurat în mod paşnic, în cadrul unuiregim aristocratic şi cenzitar, care, la nevoie, ştia să-şi lărgească rîndurile.în schimb, cînd legiuitorul dădea greş sau nu se apela la serviciile lui, a trebuit să se recurgă ia forţă. Şi în acest cazrolul jucat de indivizi a fost de primă importanţa: în Grecia, epoca arhaică este deopotrivă şi cea a întîilortirani.Termenul de tiran, tyranos, a cărui origine neîndoielnic străină rămîne încă în discuţie, desemna la începutorice persoana învestită cu puterea supremă: la obîrşie nu există diferenţă între tiran şi rege, basileits. Apoidenumirea a fost data exclusiv uzurpatorilor care au pus mîna pe putere şi au păstrat-o cu forţa. Cuvîntului i s-aadăugat deci o nuanţă peiorativă, deja sensibilă la He-rodot, şi care se accentuează la Platou şi la filosofii secoluluiIV. Dar fenomenul tiraniei ne interesează mai puţin sub raportul consideraţiilor morale stîrnite în rîndulscriitorilor şi moraliştilor jiecît în ce priveşte rolul jucat în cetatea greaca arahaică. Tucidide, cu obişnuita-iluciditate, şi-a dat perfect seama de el atunci cînd scrie: 75 „In general tirania se instalează în cetate cînd ve-niturile au crescut". Prin aceasta înţelege că îm- ,_ bogăţirea pe calea meşteşugurilor şi comerţului, creînd onouă cauză a dezechilibrului social în stat, favorizează răsturnările politice, în faţa refuzului aristocraţieifunciare, opus revendicărilor lor, celelalte clase sociale sfîrşesc prin a acorda încredere unui om energic şi fărăscrupule, care prin violenţă sau vicleşug pune mîna pe putere şi sfarămă împotrivirea celor puternici. Adesea, atareom este de viţă nobilă, avînd deja o funcţie importantă în stat. Cipselos*, întîiul tiran al Corintului, aparţineafamiliei aflate la cîrma cetăţii, şi atunci cînd a instaurat tirania exercita, poate, funcţia de comandant militar.Arcesilaos al III-lea din Cirene este un monarh detronat care -şi reia în stăpînire regatul prin aceleaşi procedee caun tiran şi continuă să acţioneze apoi cu metode uranice. Alţii sînt de obîrşie umilă: Ortagoras, primul tiran alSicionei, este fiul unui măcelar. Toţi însă folosesc cu dibăcie şi hotărire condiţiile locale spre a-şi atinge scopurile.Ei se pun în fruntea nemulţumiţilor: fie a săracilor, ca Teagenes din Megara, care-şi cucereşte popularitateaporuncind să fie căsăpite turmele bogaţilor, fie a micilor proprietari rurali, precum Pisistrate* la Atena, fie aunei părţi din populaţie, de altă origine etnică şi care din această pricină se simte asuprită, aşa cum a procedatClisterse la Siciona, care duce o politică ostila dorieniior, odinioară factorul de conducere al cetăţii. Tiranul îşialcătuieşte ori îşi angajează o garda personala, doriforii sau purtătorii de lance, care-i asigura securitatea şiascultarea. Deseori o recrutează dintre mercenarii care-şi ofereau deja la acea vreme serviciile în lumea greacă, cuiera dispus să-i plătească. El foloseşte atare forţa spre a nimici aristocraţia atunci cînd aceasta refuza sa-i recunoască:astfel Pisistrate exilează familia Alcmeonizilor, Arcesilaos al III-lea confiscă domeniile nobililor cirenieni şiîmparte pămînturile partizanilor săi, Trasibul din Milet îl sfătuieşte pe Periandru din Corint (dacă nu cumvalucrurile stau tocmai invers, căci sînt atestate amîndouă versiunile anec- 7dotei) să taie capetele ce întrec măsura, aşa cum retează el cu nuiaua spicele cele mai crescute. Concomitent, tiranuldă unele satisfacţii _ clasei mijlocii sau poporului de jos: la Atena, Pisistraţe este acela care rezolvă de faptproblema datoriilor şi a proprietăţii ţărăneşti de care Solon se preocupase înaintea lui. El înmulţeşte marile^lucrări^ publice atît în vederea sporirii prestigiului propriu cît şi pentru a face mai uşoară viaţa materială a admi-nistraţilor săi. Policrate*, la Samos, pune în lucru sub îndrumarea arhitectului Eupalinos din Megara un apeductsubteran, care un veac mai tîrzm va ştir n i admiraţia lui Herodot, precum şi un dig de larg. El a reclădit colosalultemplu al Herei, „cel mai mare din templele ce le-am văzut", ne mai spune istoricul. Tot aşa au procedat Pisistrateşi fiii săi aducînd în centrul Atenei apele Himetului pînă la F întina cu noua guri, a cărei amplasare e încă discutată,şi începînd construcţia templului lui Zeus Olimpianul, pe care nu au avut răgazul să-1 termine. Băţos IV,succesorul lui Arcesi-laos III, rege-tiran ca şi tatăl său, ridică la Cirene un templu lui Zeus, ce va rămîne cel maimare templu grecesc din Africa.Tiranii favorizează deopotrivă artele plastice şi literatura din dorinţa de lux şi pentru a impresiona imaginaţiapublicului. Ei fac ofrande somptuoase în marile sanctuare panelenice, ca Cipselos care a construit la Delfi un tezaurşi a consacrat în Heraion-ul de la Olimpia un mangnific cu t ar de fildeş, pe care Pausania, în secolul II e.n., se vaosteni încă să-1 descrie cu minuţie. Clistene din Sîciona pune să se ridice la Delfi un monument, ale cărui metopesculptate, regăsite din fericire în zilele noastre, ilustrează legende cu grijă alese de el ^în lumina politicii saleantidoriene. Periandru a primit şi 1-a cinstit la Corint pe poetul Arion salvat, spune legenda, de cruzimea piraţilorde către un delfin. Policrate i-a găzduit la curtea sa pe poeţii îbycos din Region şi pe plăcutul Anacreon din Teos, învreme ce Teodor* din Samos, cel mai vestit artist al timpului, îi grava celebrul inel. Lui Pisistrate şi f iilor:. săi lerevine meritul minunateiÎS i'înfloriri a artei attice în a doua jumătate a secolului VI; ei i-au atras la Atena pe Simonide* din Ceos, cît şi peAnacreon, după căderea lui Po-licrate, şi tot ei dispun îngrijirea primei ediţii a poemelor homerice, în primajumătate a secolului V, cînd în Grecia propriu-zisă tiraniile dispăruseră, tiranii din colonii, Gelon şi Hieron la Sira-cuza, cheamă la ei pe poeţii Simonide şl Bachi-lide* din Ceos, precum şi pe Pindar* însuşi, caro se va duce apoi la

22

Arcesilaos IV, la Cirene.în ce priveşte statele străine, fie ele greceşti ori barbare, politica tiranilor nu poate fi cîtuşi do puţin definită global.Unii se lasă ispitiţi de expediţii de jaf sau cucerire: Cipselos a sprijinit instalarea de colonii în Grecia de nord-vest,ca Leu-cade şi Ambracia; Periandru a readus Corciră sul) ascultarea Corintului şi a întemeiat în Palene oraşulPotideea, devenit repede cea mai importam a din coloniile greceşti din Calcidica. Policrate s-a războit cu Miletul şia intervenit în Ciclade, cucerind insula Renea, pentru a o subordona Delos-ului. Arcesilaos III a supus autorităţiisale celelalte oraşe greceşti din Cirenaica, Barce şi Euhes-perides. în general însă, tiranii nu s-au prea lăsatademeniţi de aventuri în exterior. Preocupaţi sa-şi asigure puterea şi, dacă va fi posibil, să-şi perpetueze dinastia, eişi-au întărit armatele spre a se pune la adăpost de ameninţările interne şi externe şi nu pentru a se lansa într-opolitică imperialistă. La sfîrşitul secolului VI, Băţos IV de la Cirene s-a abţinut sa-1 încurajeze pe spartanul Do-rieus, care-i cerea ajutorul în vederea întemeierii unei colonii în zona de influenţă cartagineză, acolo unde maitîrziu se va ridica Leptis Magna; refuzul tiranului din Cirene a dus la eşecul expediţiei. Pisistrate îşi limiteazăambiţiile externe la ocuparea oraşului Sigeion, pe coasta Asiei Mici, aproape de Dardanale; în rest se arată abil şipaşnic cu vecinii, legînd prietenie cu alţi tirani ca Lygdamis din Naxos ori Policrate. Cel din urma, cu toate că demai multe ori n-a rezistat ispitei unor aventuri militare, încearcă să menajeze pu- 7terile monarhice orientale; încheie o alianţă^ cu faraonul Amasis, iar apoi îi face rost de corăbii lui Cambise, cîndregele Persiei a atacat Egiptul: asta nu 1-a împiedicat însă de a fi, curînd după aceea, asasinat într-o cursă pusă lacale de perşi, în oraşele loniei tiranii s-au acomodat cu stăpînirea persană şi au acceptat să joace rolul de satrapi.Aceeaşi a fost şi în Cirenaica politica monarhilor Batiazi. în schimb, în Sicilia, la începutul secolului V, împrejurărileau făcut din Gelon, iar apoi din Hieron campionii elenismului împotriva etruscilor şi cartaginezilor.Logica guvernării tiranice, fie ea mascata, ca la Cirene, de ficţiunea regalităţii ereditare, cerea ca cel în cauză să cadăsub loviturile duşmanilor personali, adică ale partizanilor aristocraţiei alungate de la putere, îndată ce vigoarea şiluciditatea i-ar fi slăbit. Astfel, în ciuda dorinţei fiecăruia de a-şi întemeia o dinastie, prea puţini sînt aceia care aureuşit şi nici una din aceste dinastii n-a depăşit a treia generaţie: la Corint, Cipselos şi Periandru au reuşit să-şimenţină puterea de la 657 la 586 (după cronologia tradiţională, pe care unii din erudiţii moderni o coboară cu circatreizeci şi cinci de ani), dar urmaşul lor a fost asasinat; la Atena, din fiii lui Pisistrate, Hiparh şi Hipias, primul eînjunghiat de Tiranoctonii* Har-modios şi Aristogeiton în 514, iar celălalt este a-lungat în 510; la Siractrza, Gelon şiapoi fratele său Hieron au domnit de la 485 la 466, dar tirania este abolită în chiar anul morţii lui Hieron; la Cirene,nepotul lui Arcesilaos IIÎ, Arcesilaos IV, al treilea şi ultimul din tiranii regali Batiazi, este masacrat prin 440 laEuhesperides, după ce o revoltă îl alungase din propria-i capitală. Deci dacă fenomenul tiraniei a fost atît de largrăspîndit în lumea greacă între mijlocul secolului VII şi mijlocul secolului V, el nu a durat nicicînd foarte mult înfiecare cetate luata în parte. Trecătorul regim, chiar dacă de obicei lasă o amintire amară dm pricina metodelorbrutale folosite de tirani, 'i-a avut numai efecte nefericite, în unele cazuri 79 a marcat o etapă necesară pe drumulspre demo-craţie: faptul e deosebit de evident la Atena, dar şi Ia Cori<nt, la Cirene şi în oraşele Siciliei, ca Si-racuza şi Gela,unde tiraniei i-a urmat regimul unei aristocraţii moderate. Adesea tiranii au imprimat cetăţilor pe care le-aucondus cel puţin un puternic impuls în domeniul economic şi cultura], contribuind astfel la sfarîmarea saumlădierea vechilor cadre ale societăţii, în fine, prin personalitatea lor ieşită din comun, cei mai iluştri dintre tiraniiarhaici au suscitat o curiozitate scandalizată sau admirativă, ce răzbate puternic în Isteriile lui Herodot, atît debogate în portrete de tirani. Blamînd la ei ambiţia fără margini şi lipsu de măsura, subtilul istoric din Halicarnasnu-şî ascunde interesul uman ce-1 poartă modelelor sale. Imaginaţia grecilor a brodat pînza amintirii oamenilorexcepţionali pe care darurile lor naturale, energia ori viciile i-au deosebit atît de evident de restul muritorilor. Ea n-a uitat niciodată demonstraţia făcută de aceştia, că istoria e creată de oa • meni şi că masele, cînd ştii să le iei, seIasă lesne pradă prestigiului unuia singur.Oare nu tocmai dispreţului ei pentru individ. Sparta*, cea mai mare şi cea mai puternică dintre cetăţile arhaice aleGreciei propriu-zise, îi datorează faptul de a fi rămas „fără tiran", atyran-neutosy după expresia lui Tucidide? în totcazul istoricul subliniază că politica spartana a fost ostilă tiraniei, Sparta intervenind împotriva lui Po-licrate şi aPisistratizilor. Ea 1-a înlăturat pe Lygdamis, la Naxos; din Corint şi Siciona nu şi-a făcut aliate decît după căderearespectivilor tirani. Şi aceasta din pricină că instituţiile ei politice şi sociale, întemeiate pe o riguroasă ierarhie, seaflau în totală opoziţie cu indispensabila demagogie de care aveau trebuinţă tiranii. Poate ca, după unele păreri decurînd emise, însuşi regimul spartan a apărut ca o „alternativă la tiranie", pentru a face faţă prin alt fel de mijloaceaceleiaşi crize interne de care Sparta suferea aidoma tuturor celorlalte cetăţi greceşti. Aceste, reforme, al cărorconţinut va fi expus ulterior, erau atribuite 80duşi de Faiantos nu erau într-adevăr alţii decît bastarzii născuţi la Sparta în răstimpul îndelunge! absenţe ahopliţilor lacedemomeni.Posesiunea Meseniei făcea din statul spartan de departe cel mai important din Peiopones. Mese-nienii, trataţi atîtde brutal, nu se gîndeau decît să-şi scuture lanţurile. Răscoala hiloţilor, survenita către mijlocul secolului VII, aadus Lacedemorux la doi paşi ele pierzanie, obligînd-o la un al doilea război mesenian, din care n-a ieşit

23

victorioasă decît după treizeci de ani de lupte (către 650— 620): elegiile marţiale ale poetului Tirteu au contribuit lacrearea unui moral de învingători soldaţilor spartani. Cu acest prilej au pus la punct tactica falangei, iar disciplinalor în luptă i-a făcut să-i biruie pe răzvrătiţi şi pe aliaţii argieni şi arcadieni ai acestora. Dar nevoia de a păstra Me-senia avea să apese greu asupra destinului Lace-demonei. Pentru a fi oricînd gata să facă faţă pericolelor care-iameninţau, spartanii şi-au impus un mod de viaţă în întregime supus obligaţiilor militare: ascultare, trai în comun,exerciţii neîntrerupte, concentrarea comenzii în cîteva mîini. Atare sistem riguros trebuia să duca, printr-o im-placabilă logică internă, la o austeritate din ce în ce mai mare: după o strălucită perioadă ce a urmat celui de aldoilea război mesenian, civilizaţia spartană a intrat într-un declin rapid, începînd cu mijlocul secolului VI.Frumoasa ceramică, pe care o exporta la Samos, Cirene, Tarent sau în Etrurin §i care făcea concurenţă celeicorintice, dispare c\i desăvîrşire. Oraşul încetează să se mai deschidă artiştilor ionieni, ca acel Batycles* dinMagnesia, care a construit după mijlocul secolului VI vesti tul „tron" al lui Apolo de la Amyclai. Poeţii străini numai vin să-i înfrumuseţeze ceremoniile, aşa cum au facut-o în secolul VII Alcman din Sardes orî Terpandru dinLesbos. Sparta apare neîndoielnic drept o putere de temut, al cărei loc de frunte în Grecia nu poate fi pus îndiscuţie, întregul Peiopones, în afară de Argos şi Ahaia, intră într-un sistem de alianţe în care ea joacă roiul defrunte, precum o dovedeşte limpede formula „la- 82cedemonienii şi aliaţii lor" întrebuinţata în mod curent de aici înainte. Dar atare forţă nu era pusă m slujba uneipolitici de anvergură. Sparta trăieşte închisă în ea însăşi, fără să mai aibă ambiţia unor noi cuceriri, mulţumindu-secu stăpînirea celor pe care le poseda deja şi cu reputaţia de vitejie şi austeră virtute în rîndul cetăţilor greceşti.Conflictele armate nu erau mai puţin frecvente nici în afara Peloponesului. Cele două oraşe ale Eubeei, Calcis şîEretria, care deţinuseră întî-ietatea colonizărilor la începuturile lor, s-au ridicat la sfîrşitul secolului VIII unaîmpotriva celeilalte în lupta pentru stăpînirea cîmpiei Lei an -tine ce se întindea între ele. Tucidide ne spune ca laacest război lelantin, în care Eretria şi-a aflat sfîrşitul, au luat parte majoritatea cetăţilor greceşti. Nu ştim nimic mairnult, dar remarca ne lasă a înţelege că în microcosmosul elenic cel mai neînsemnat diferend risca să se agraveze.La începutul secolului VI alte lupte au făcut să se încleşteze Megara şi Atena pentru stăpînirea insulei Sa-1 amina:Solon, iar apoi Pisistrate, au asigurat victoria Atenei. O neînţelegere locala între două mici cetăţi din Focida, Delfi şiCrisa, a avut consecinţe considerabile, căci Delfi era în acelaşi timp sediul oracolului lui Apolo şi cel alAmficţioniei*, care reunea nouăsprezece state din Grecia de nord-est. Această ligă a intervenit decretmdîmpotriva Crisei primul lăzhoi sacru (600—590): odată învinsă, Crisa a fost distrusă, iar teritoriul ei consacrat luiApolo. Puţin după aceea s-au celebrat pentru prima oară, în 582, Jocurile Pitice. Delfi şi-a sporit prestigiul, iartesalienii, ce primiseră conducerea operaţiunilor împotriva Crisei, au jucat vreme îndelungată rolul principal însînul Amficţioniei.Aşadar, războiul izbucnea des înu~e cetăţile greceşti arhaice: pentru acestea el reprezenta o preocupare de bază şiconstantă. Fără să împiedice totuşi dezvoltarea economică atunci cînd împrejurările o favorizau. ExemplulCorintului* este deosebit de semnificativ: aşezat pe istmul sau, cu 3 cele două porturi, unul la vest, în apropiereaora-şuiui, şi altul la est, pe golful Saronic, Corintul ocupa o situaţie privilegiată în calea mărfurilor transbordate întreMarea Egee şi Marea Ionica, HI a ştiut să profite, ia început sub conducerea unei mari familii, a Bahiazilor, iar apoisub cea a celor doi tirani ce s-au succedat, Cipselos şi Pe-riandru. Am văzut cum şl-a înmulţit acţiunile coloniale pemările şi pieţele Occidentului, ca şi iv, Calcidica, prin întemeierea Potideei. Pe propriu-i teritoriu a încercat fărăsucces să străpungă istmu' spre a {ace cele două mări sa comunice; apoi a construit o pistă de piatră, acel Diolcos,pe care vasele erau trase de la un ţărm la altul al istmului. Corintul nu era numai un loc de tranzit, ci şi unimportant centru artizanal. Ceramica lui, care începe încă din epoca geometrică, este foarte abundentă şi răspîndităîn toată lumea greacă, mai ales în Apus: evoluţia bine precizată a stilului acesteia (protocorinîic pinii la ultimulsfert al secolului VII; corintic pîna ia sfîrşitul secolului VI) serveşte arheologilor ca important mijloc de datare în sapaturile ce le întreprind. Bineînţeles ca anumite categorii de vase, cum sînt flacoanele de parfum, nu călătoreaugoale, ci serveau la exportul produselor preparate la Corint. Un alt izvor de profituri era metalurgia: din atelierelecorintiene ieşeau, în număr mare, arme, oglinzi, vase de broir/.. Pentru a-şi apară comerţul, şi-a dezvoltat o pu-ternica flotă de luptă: Tucidide atribuie corintie-nilor inovaţia trierelor, vase cu trei rînduri de vîslaşi, care întreceaupenteconterele. Meşteşugarii, flota $i negoţul făceau din Corint cea mai prosperă dintre cetăţile Greciei propriu-ziseî u prima jumătate a secolului VI.Lărgirea schimburilor comerciale devenise mat lesnicioasă prin inovaţia încă recentă a monedei de argint. Tradiţiaatribuie lidienilor iniţiativa de a folosi drept monedă electrul, aliaj natural de aur şi argint ce se găsea în filoane însubsolul lor. în Grecia propriu-zisă singurul metal care putea juca atare rol era argintul: Fidon, regele Argosului, afost acela care spre mijlocul secolului VII a bătut primele monede de argint, introducînd în acelaşi 8485limp un întreg sistem de măsuri şi greutăţi. De aici înainte grecii aveau la dispoziţie un instrument de schimb multmai comod decît vergelele de fier sau obeloi care jucau la început acest rol.Principalele oraşe şi-au avut repede emisiuni proprii, diferenţiate şi garantate de către o emblemă anume:

24

„ţestoasele" la Kgina, „mînjii" la Corint, „bufniţele" la Atena. Sistemul metrologic al lui Fidon, numit şi cginctic, afost dealtfel concurat de alte sisteme, în special de cel eubeic, adoptat de Corint, şi căruia Atena i-a acordatpreferinţa. De unde complicaţii pe care grecii n-au reuşit niciodată să le rezolve în întregime. Cu toate acestea,circulaţia monetară a dat comerţului un remarcabil avînt.într-adevăr, abia din momentul în care se hotărăşte să bată monedă, la începutul secolului VI, Atena intră în chipactiv pe făgaşul mişcării economice. Este ciudat ca Attica, pe care am vazut-o edificînd o strălucită civilizaţie înepocile miceniana şi geometrică, cunoaşte în secolul VIÎ im fel de eclipsa. Şi aceasta nu din pricină că posibilităţilecreatoare ale locuitorilor ei ar fi diminuatj deoarece astăzi este apreciata la justa ei valoare ceramica protoattîca pecare aceasta epocă ne-a lasat-o: iradierea externă însă e limitată la regiunile strict învecinate, sigur indiciu al uneislăbiciuni interne pe care mărturiile istorice, cît de obscure ar fi ele, ni- 1 confirmă cu certitudine. Atena suferea deaceeaşi criza politică şi socială ca şi celelalte cetăţi greceşti: puteri excesive concentrate în manile marilor familii saugene, îndatorarea pîna peste cap a ţărănimii, funcţionarea defectuoasă a justiţiei, aflată în întregime în posesiaaristocraţiei, înmulţirea răzbunărilor personale. Cîteva prea timide încercări de reformă au eşuat, iar un tînărambiţios pe nume Cilon* a vrut să introducă tirania. L-a împiedicat însă reacţia nobilimii condusă de familiaAîcmeonizilor şi de şeful acesteia, Megacles: represiunea a fost pînă într-atît de necruţătoare mcît unii partizani ailui Cilon, refugiaţi într-unsanctuar, au fost ucişi, violîndu-se dreptul de azil. Atare sacrilegiu a apăsat multa vreme asupra genos-uluiAlcmeonizilor, care au fost exilaţi împreună cu şeful lor: două secole mai tîrziu i se va mai reproşa lui Pericle,care aparţinea prin mamă acestei familii, pata ereditară a masacrului cilonienilor. Cretanul' Epimenide* a venit săpurifice cetatea (632).După acest eşec, legiuitorul atenian Dracon a fost însărcinat să reformeze justiţia: el a redactat codul foarte severce-i poartă numele. Fixînd pentru întîia oară în legi scrise dreptul attic, a înlocuit răzbunările personalecu o procedura legală, în faţa tribunalelor de stat. în plus, o-sebind între omorul cu buna ştiinţă şi cel in-voluntar, a precizat noţiunea de responsabilitate individuală. Arbitrarul şi atotputernicia clanurilor familialeerau astfel serioşi ştirbite.Criza socială nu-şi găsise numai cu atît rezolvarea. Atare sarcină î-a revenit lui Solon, poet, oni politic şinegustor deopotrivă, care a fost chemat în 594—593 la înalta magistratură a ar-hontatului, cu depline puteri dea legifera. A început prin abolirea tuturor datoriilor şi prin suprimarea efectelor lor asupra persoanelor şi bunuri-lor. A fost interzisă sclavia pentru datorii. Diverse măsuri juridice au slăbit forţa tiranica a legăturilor defamilie în interiorul geno5-ului. Legi vizînd sobrietatea au împiedicat manifestarea luxului la funeralii, care dădeaclanurilor prilejul sa-şi manifeste bogăţia şi puterea. O serie ds măsuri economice de detaliu au avut dreptscop încurajarea agriculturii şi comerţului. Solon a reformat sistemul de măsuri şi greutăţi şi a adoptat pentrumonede etalonul eubeic; aceste măsuri au scos Atena de sub controlul economic pe care Egina era gata să-1extindă asupra-i, practicînd sistemul „fidonian". Argintul minelor statului de la Laurion, în partea cea mai de suda Atticii, a dat în curînd monedelor soloniene acea valoare recunoscuta pe pieţele străine.Alte prevederi sînt de natură politică. Cetăţenii erau împărţiţi, pe de o parte, în cele patru 86triburi ioniene tradiţionale, în funcţie de naşterea lor, iar, pe de alta, în patru clase censitare, după venitul funciaranual. Solon nu schimba dubla împărţire, ci stipulează participarea la sarcinile publice în funcţie de venit, facîndu-le astfel accesibile oricui se îmbogăţeşte. El instituie un consiliu anual de patru sute de membri, o sută de fiecaretrib, cu sarcina de a pregăti lucrările Adunării, în fine, a creat un tribunal popular, Heliaia*, ai cărui membri provindin toate categoriile de cetăţeni, şi care ulterior va juca un rol esenţial în cadrul democraţiei ateniene, căci, aşa cumse exprima despre el Aris-totel, „graţie votului de care dispune în tribunal, poporul dispune în acelaşi timp deconducere".Reformele lui Solon au pus, în multe privinţe, bazele a ceea ce mai tîrziu va fi regimul democratic al Atenei. Ele n-au instaurat totuşi pacea între cetăţeni, fiecare din cele două partide, nobilii ca şi poporul, sperînd mai mult de laacest legiuitor lucid şi moderat. Treizeci de ani mai tîrziu, în 561—560, un nobil din Brauron, Pisistrate, printr-oîndrăzneaţă lovitură de stat, a pus mina pe Acropole şi a instaurat tirania. Alungat de două ori de la putere, a ştiutde fiecare dată să se instaleze din nou, 'transmiţînd, la moarte, în 528—527, tirania fiilor săi Hiparh şi Hipias, careau exercita t-o netulburaţi pînă în 514, anul în care „tiranoctonii" Harmodios şi Aristogeiton 1-au asasinat peHiparh din motive cu totul personale, ce nu aveau nici o legătură cu politica. Hipias s-a menţinut la putere pîna cea fost alungat, în 510, de către o intervenţie lacedemoniană solicitată de Alcmeonizi, adversarii tiranului, şirecomandată de oracolul ele la Delii.Tirania, atît de detestata ulterior în amintirea atemenilor, i-a adus totuşi Atenei avantaje considerabile. Duşman almarilor familii, a căror bogăţie o constituiau domeniile întinse, Pisistrate nutrea dimpotrivă simpatie pentru miciiproprietari rurali: el a favorizat prin diverse mijloace formarea unei clase ţărăneşti independente şi stabile, 87puternic ataşată de pămîntul pe care-1 cultiva cumîinile ei. Problema funciară pe care Solon nu o putuse rezolva îşi aflase de aici înainte dezlegarea. Pe de altă parte,Pisistrate a sporit morieti-zarea argintului de la Laurion şi a înlocuit pe monede diversele embleme ale marilor

25

familii cu noile tipuri ale Atenei şi bufniţei, simboluri ale statului atenian. Atare monede se răspîndesc în afară: segăsesc din Egipt pînă în Calcidica, din Chios sau Cos pînă la Tarent. începînd de pe la 550 ceramica attică cu „figurinegre" ia locul celei corintice pe toate pieţele, în Etruria ca şi în Egipt, la Cirene ca şi în Marea Neagră.Prestigioasele construcţii de pe cuprinsul Atenei, precum şi încurajarea artelor, sînt tot atîtea dovezi de prosperitatepe care oraşul o datora în bună măsura conducerii judicioase a tiranilor ei.După căderea lui Hipias s-au format două partide, unul favorabil aristocraţiei şi alianţei cu Sparta, altul, condus deaîcmeonidul Glistene*, favorabil poporului. După eşuarea unei intervenţii spartane, Clistene şi-a învins adversarii,facînd să fie adoptate noi şi importante reforme politice: democraţia ateniană se născuse. O coaliţie etero-clită încare intraseră, împreuna cu Sparta, Corintul, Calcis şi beoţienii s-a destrămat fără a dobîndi vreo victorie; rămaşisinguri, beoţienii şî calcidienii au fost complet zdrobiţi în 506, atare izbînda aducîndu-i Atenei loturi de pămînt înEubeea, unde pentru prima oară şi-a instalat colonişti pe jumătate ţărani, pe jumătate soldaţi, numiţi cleruhi.Dotată de aici înainte cu o organizare politică nouă şi cu o armată care tocmai îşi dovedise cu strălucire capacitateamilitară, cetatea zeiţei Palas era gata să joace un rol hotă-rîtor în evenimentele care vor duce la încleştarea dintregrecitate şi imperiul asiatic al Ahemenizilor,De la instalarea lor pe coasta apuseană a Asiei Mici, grecii au fost întotdeauna în legătură cu statele indigene dininterior. Săpăturile în curs de desfăşurare Ia Gordion*, capitala Frigiei, ne fac să cunoaştem treptat ceva mai binecivilizaţia regatului lui Midas, căruia legenda îi atribuia obogăţie fabuloasa. Atunci cînd la începutul secolului VII acesta a fost distrus de cimerieni, principala putere dinAnatolia a devenit Lidia, cu Sardes drept capitală, în prima jumătate a secolului VII, Giges a întemeiat dinastiaMer-mnazilor, ai cărei suverani cei mai importanţi au fost Aliates, la începutul secolului VI, iar apoi Cresus (560—546). Sub impulsul acestor monarhi întreprinzători, Lidia şi-a extins relaţiile cu cetăţile Ionici pînă la a exercitaasupra lor un adevărat protectorat. După o lungă perioadă de ostilităţi, Aliates a ştiut cum să ajungă la pace cuMiletul, semnînd cu acesta un tratat de prietenie şi deschizîndu-şi posesiunile comerţului grecesc. Au fostfructuoase schimburile dintre porturile ioniene, care importau mărfuri provenind din Egipt ori din Marea Neagră,ca şi din Grecia propriu-zisă sau din Extremul Orient, şi piaţa de la Sardes, oraş renumit prin viaţa de lux şi plăceri.Grecii s-au obişnuit destul de bine cu suzeranitatea prea puţin stînjenitoare a acestor prinţi rafinaţi care vădeauconsideraţie pentru elenism: Aliates s-a căsătorit cu o grecoaica, iar Cresus 1-a primit pe Solon la curtea sa; şi unulşi celălalt au acoperit cu daruri magnifice sanctuarul de la Delii, iar în schimb delfienii i-au acordat lui Cresusdreptul de cetăţenie. Graţie acestor relaţii cordiale cu Lidia, oraşele greceşti din lonia au cunoscut în primajumătate a secolului VI o perioadă de mare prosperitate. Răspîndirca ceramicii ioniene comune, ambalaj obişnuit alproduselor de export, ne-o dovedeşte din abundenţa: o întîlnim peste tot, în Etruria, în sudul Franţei, în Spania, laNaucratis, sau în coloniile Mării Negre. Paralel cu dezvoltarea economica, lonia cunoaşte atunci şi o strălucităînflorire culturală: în vreme ce la Efes* se ridică marele templu al Artemidei, comparabil ca dimensiuni doar cu//<?-raionul din Samos, milesieni ca Tales, care a prezis o eclipsă de soare în 585, ori Anaximandruv autor, către546, ai primei lucrărj greceşti în proză despre care avem cunoştinţă, dau ştiinţei 89 ?i filosofici prima lor formăraţională.De mult timp însă influenţa gîndirii, dar mai ales a artelor orientale, se exercita asupra întregii civilizaţii greceşti.Secolul VII şi prima jumătate a celui următor poartă în clasificările arheologice denumirea de perioadaorientalhanta. Negoţul cu pieţele orientale, la început prin intermediul fenicienilor, apoi direct pe calea mării, ca şipe drumurile Anatolieî, a raspîndit în lumea grecească produsele artizanatului asiatic: piese de podoabă, ţesături,fildeşuri sculptate, ustensile de bronz. Fenomenul constatat deja în epoca micenîană se produce din nou:influenţele Asiei se manifestă puternic asupra moravurilor, a gîndirii si artei. Modele orientale, ca cea a veşmintelorlungi şi bogat împodobite, a bijuteriilor somptuoase, a parfumurilor, accesoriilor de preţ, a moliciunii şi luxului înviaţa cotidiana, pătrund în cetăţile greceşti din lonia dar şi în bogatele colonii din vest care fac comerţ cu Orientul,precum şi cu etruscii, ei înşişi puternic marcaţi de tradiţiile lor anatoliene. Imitînd tradiţiile orientale, prind formacredinţe şi mituri specifice: Artemis din Efes, Afrodita din Pafos, Apolo de la Didyma, în apropiere de Milet, careau multe trasaturi împrumutate de la divinităţile asiatice. Monştrii adoptaţi de mitologie cu atîta uşurinţa, sfinx saugrifon, gorgona ori himeră, sirena sau pegas provin dîn folclorul asiatic sau se inspira din creaţiile acestuia. Arteledecorative, deopotrivă orfevrăria şi ceramica, reproduc motive familiare artei orientale, aşa cum în specialţesăturile Ic-au făcut cunoscute în întreaga Grecie: frizele cu animale repetate la infinit, imprimate parcă de unuldin acei cilindri sigilări gravaţi de artiştii Orientului Apropiat, sînt un element esenţial al decoraţiei frumoaselorvase „orientaUzanţe" ale ceramicii mdiene, ca şi ale celei corintice. Chiar şi in muzicii, aportul anatolian esteconsiderabil: grecii îi datorează doua din modurile' fundamentale, cel fri-gian şi cel lidian.Dar, precum în epoca miceniană — faţa de imensitatea moştenirii cretane —, originalitatea proprie civilizaţieielenice n-a riscat nici de această data 90să fie sufocată de influenţele orientale. Chiar în lonia arhitectura rămîne în esenţă greacă, iar în ceramica deChios, ca şi pe sarcofagele de la Clazomene sau pe hidriile ionice ceretane, regăsim de fiecare data pecetealimpedelui spirit ordonator al grecului, specificul lui simţ al observaţiei realiste, intervenţia constantă a

26

artistului care introduce ceva personal în operă îndată ce aceasta se ridică deasupra banalei producţiiutilitare. Arhaismul grec a aflat în contactele sale cu Orientul posibilitatea de a se îmbogăţi, de care aprofitat din plin; nu voia însă a se contopi cu acesta. Nicăieri atare fapt nu apare mai clar decît în Attica, în a douajumătate a veacului VI, la graţiosul grup al kore-lor de pe Acropole, a căror eleganţa şi podoabe sînt adeseacu totul ionice, dar care-şi păstrează în ţinută, ca şi în expresie, pudoarea corespunzătoare idealului femeiielene. Surîsul ce li se schiţează pe feţele de marmură nu e desigur o simplă convenţie: el traduce oviaţă interioara care face din statuie o persoană ce se deosebeşte astfel mult de simulacrele anonime aleOrientului.Dar tocmai în momentul cînd această artă şi civilizaţie profitau de pe urma aportului asiatic, fără a se lasădominat de el, o ameninţare de temut se conturează dinspre Orientul pînă atunci izvor de bogăţie şi profituri,preschimbat brusc în primejdie de moarte pentru elenism. O putere nouă se ridica la mijlocul secolului VI,puterea persană, întemeiată în inima Iranului de către Cirus Ahemenidul. în puţini ani, acest cuceritor şiorn^ politic de geniu, pornind din regatul Mediei, al cărui stăpîn devenise, înlătură puterea lui Cresus(546), pune mîna pe întreaga Anatolie şi trece sub stapînirea sa oraşele greceşti de pe coastă, precum şimai multe insule din Marea Egee.^ Supune apoi Babîlonul şi toată Asia Ante-npară, de la Mediterană pînăla Mesopotamia. Kul său Cambise cucereşte Egiptul (525). Cu începere din 522, un mare rege, Darius,dom-neşte peste imperiul ahemenid, ale cărui margini 1 se gîndeşte sa le împingă şi mai departe. De tnaî^T"^] Imperiul lui Cirus [559-530]Cuceririle lui Cambiset 530-522) ltfŞj Cuceririle lui Darius (522-^36 [ i9i Datele cuceririlor.....• Zona revoltei ic.-iiemlw•_== Calea regală j-Ode Victorie persanaFig. 7. IMPERIUL PERSAN ÎNAINTEA RĂZBOAIELOR MEDICEmulte ori acest imperiu s-a lovit în drum de grecii din Grecia propriu-zisă: Sparta îl susţine pe Cresusîmpotriva Iui Cirus, păstrînd apoi o atitudine ostila faţă de perşi. Atena refuzase să accepte întoarcerea luiHipias, susţinut de imperiu, în 499 o expediţie persană a încercat fără succes să supună insula Naxos dinCiclade. Acest eşec i-a încurajat pe ionieni la revoltă; de la Atena au obţinut ca întăriri douăzeci de nave deJuptă şi încă alte cinci din Eretria, apoi au trimis un corp expediţionar în valea rîului Hermos, unde au cucerit şiars Sardesul, fără a cruţa sanctuarul Cibelei venerat de lidieni. întreaga grecitate a Asiei s-a răsculatatunci cînd ate-nienii se întorceau acasă. Darius a reacţionat însă cu vigoare şi eficacitate: cucerireaîn 494 a Miletului a urmat victoriei navale de la Lade, unde flota ioniană a fost înfrîntă, punîndu-se 92astfel capăt revoltei. Milesienii au fost deportaţi în masa, sanctuarul lui Apolo de la Didyma* a fost jefuit, iarofrandele sacre duse ca pradă la Susa, unde una dintre ele a fost regăsită în zilele noastre. Curînd după aceea,în 492, o armată persana ^ comandată de Mardonios trecea Strîm-torile ^şi reinstala autoritatea luiDarius asupra Tracici şi Macedoniei, supuse deja odată, ca şi oraşele greceşti din regiune, înaintea revolteiio-memlor. Doi ani mai tîrziu, în 490, o expediţie comandata de Datis şi Artafernes părăsea Cilicia cu scopul expresde a pedepsi Atena şi Eretria pentru ajutorul pe care ambele îl dăduseră ioni-emlor. Se avea însă în vedere unţel politic şi mai ^ ambiţios: era vorba de a aduce întreaga Grecie j>ub ascultarea Marelui Rege. înîncleştarea războaielor persane era pus în cauză viitorul ^ civilizaţiei greceşti independente. Gloria Ateneiconsta m a fi înţeles acest lucru încă de la început şi m faptul că a făcut faţă primejdiei pma la capăt.Capitolul IVEPOCA CLASICA(DE LA RĂZBOAIELE PERSANE LA URCAREA PE TRON A LUI ALEXANDRU CEL MARE, 490-336)Expediţia comandată de Datis şi Artafernes reunea importante forţe de infanterie şi cavalerie (poate 25 000 deoameni) transportate pe mare sub protecţia vaselor de război. Hipias, fostul tiran al Atenei, fiul lui Pisistrate, leîntovărăşea cu scopul de a-şi restabili autoritatea în Attica graţie ajutorului persan. Conta pe sprijinul şicomplicitatea acelora ce-şi aminteau de regimul pisistratizilor ca de o „vîrstă de aur", în drum, flota a incendiatNaxosul, a supus Cicladele, a devastat teritoriul cetăţii Caristos din Eubeea, apoi a ajuns la Eretria care căzu printrădare, după un asediu de şase zile. Acostînd după aceea în Attica, trupele de invazie au fost debarcate în golfulde la Maraton, în faţa Eubeei. în ope raţiile lor perşii erau sfătuiţi de Hipias.în faţa pericolului iminent, Atena a trimis un alergător la Sparta pentru a cere ajutor. Lace-demonienii însă, reţinuţide un scrupul religios, nu s-au pus în mişcare înainte de a fi lună noua, şase zile mai tîrziu: cînd au ajuns, totul eraterminat. Adunarea poporului atenian a hotărît sa accepte lupta în cîmp deschis în loc să primească asaltul înspatele zidurilor cetăţii. Unul din cei zece strategi aleşi, Miltiade", care mai avusese de a face cu perşii cu ocaziaunei expediţii coloniale în Chersonesul tracic, a făcut sa fie luată atare hotărîre. El a jucat, de asemenea, 94un rol hotârîtor şi pe cîmptil de bătaie, deter-minîndu-1 pe polemarhul Calimah*, şeful suprem al armatei, săîncerce fără întîrziere soarta armelor. Ciocnirea a avut loc în zorii unei zile de septembrie 490. Ajutaţi de o mie desoldaţi veniţi de la Plateea, aliată credincioasă a Atenei, hopliţii au atacat în pas alergător infanteria persană, celpuţin de două ori mai numeroasă decît ei, şi au adus-o în stare de derută după o grea luptă corp la corp. Flota

27

duşmană i-a cules pe învinşi şi a ridicat ancora. Calimah şi cel puţin 200 de atenieni au căzut în luptă fiindîngropaţi pe loc într-un tumul comun care domină încă şi astăzi, din mijlocul măslinilor, cîmpia Htorală de laMaraton. Perşii au pierdut aproape 6 500 de oameni, în aceeaşi zi, Miltiade şi strategii au readus armata la Atena,ajungînd la timp spre a preîntîmpina o încercare de debarcare la Fale-ron. Văzînd coasta apărată, Datis şiArtafernes n-au mai insistat şi s-au reîntors în Asia, ducînc! cu ei prada şi prizonierii făcuţi în Eubeea şi Ciclade.în ochii lui Darius operaţia putea trece drept pe jumătate izbutită. Desigur, Atena scăpase de răzbunarea MareluiRege, dar Eretria, celalalt oraş vinovat de a fi ajutat pe ionienii răsculaţi, a fost aspru pedepsit. Eretrienii capturaţiau fost deportaţi la Arderika, la nord de Suza, în Lu~ ristan, regiune în care se afla deja în exploatare un puţpetrolifer; cincizeci de ani mai tîrziii cînd i-a vizitat Herodot, ei îşi mai păstrau limba şi datineîe. Jefuirea oraşelorEubeei, a Naxosuluî, marele număr de prizonieri, toate aceste rezultate pozitive nu puteau face uitat eşecul debar-cării în Attica. Aştepund, Atena n-avea nlrnic de pierdut: se ştia acum că pentru a aduce Grecia sub stăpînirearegelui era insuficientă o debarcare susţinută de flotă. Darius a reluat pe scară mare proiectul de invazie, darrevolta Egiptului a mtîrziat punerea lui în aplicare, între timp regele a murit (486), iar urmaşul său Xerxes a trebuitmai întîi să restabilească ordinea în Egipt 95 mainte de a plănui o nouă expediţie în Europa.S-Amplosorea mormlntulu! (Sorcs) l ctcnleniior cczuţi In botâlie lFig. 8. BĂTĂLIA DE LA MARATON(După N.G.L. Hammond)Armata persană, aflată cu spatele la mare, era aprovizionată de flota care staţiona în golf. Atenienii şi plateeniicoborau de pe pantele Pentelicului (munţii Agriliki şi Kotroni). Polemarhul Calimah (care a murit In timpul luptei)comanda aripa dreaptă, iar plateenii formau aripa stingă. Miltiade şi-a desfăşurat trupele la o bătaie de săgeată deperşi şi a început asaltul. La început, perşii progresau în partea centrală a frontului, dar în cele două aripi grecii aureuşit să-i copleşească repede, întorcîndu-so apoi împotriva duşmanului învingător la centru şi zdrobindu-1.Majoritatea trupelor persane s-au reîm-barcat în ciuda eforturilor depuse pentru a le împiedica. Atunci şi-a pierdutmina, sub o lovitură de topor, fratele lui Eschil, Cinegiros, încercînd să oprească, ţinînd-o de pupă, o corabieduşmană.Ceea ce pentru perşi nu părea decît un eşec lipsit de importanţa, a fost în schimb pentru greci, şi a rămas pe bunădreptate în amintirea oamenilor, drept o victorie cu urmări capitale. Temuta armata persană a fost pentru primaoară împrăştiată în cîmp deschis de către hopliţi, ea care pînă atunci păruse de neînvins.Atare faptă a fost realizata de Atena doar prin forţele ei: cetatea Iui Gecrops, mîndră de stră-vechile-i tradiţii şi demai noua-i prosperitate, căpăta de aici înainte aureola unei glorii militare pe care nici măcar succesul de la Calcis,din 506, nu i-o putuse conferi. Faţă de Sparta, pînă atunci fără rival în domeniul armelor, îşi dobîndise un prestigiuce-i va servi ambiţiile pe cale de a se naşte. Dar mai ales, mai mult decît oricînd înainte, expediţia lui Dariusîmpotriva Atenei i-a făcut pe greci să devină conştienţi de ceea ce însemna elenismul în faţa puternicului imperiuasiatic. Era vorba nu numai de viaţa şi independenţa unui popor, ci de viitorul unei civilizaţii. Oricare vor fi fostmai înainte pentru Attica binefacerile regimului Pisistratralor, prezenţa lui Hipias în furgoanele armatei persanecăpăta valoarea unui simbol. Prin intermediul tinerei democraţii ateniene, care decisese să înfrunte bărbăteşteinvazia străina, întregul popor grec îşi manifesta voinţa lui de a refuza pierderea drepturilor sale. Desigur, mulţigreci cunoscuseră şi vor mai cunoaşte încă aservirea faţa de alţi greci. De data aceasta nu era vorba de un conflictobişnuit, în care „războiul, mamă a tuturor lucrurilor," după cum spunea Heraclit, făcea să se ciocnească oamenii şipoftele lor: modesta expediţie colonială a iui Datis şi Arta-fernes apărea drept o încercare de a impune Greciei nunumai dominaţia străină, ci şi o filosofic politică, cea a marilor state orientale, unde, sub autoritatea suveranului dedrept divin, trăiesc nu cetăţeni, ci supuşi, gloată fără nume, în care individul se sufocă. Acesta era destinul pe careluptătorii de la Maraton, maratonomahii, au refuzat să-1 accepte pentru ei înşişi, pentru fraţii şi urmaşii lor. în faţaunei Asii a cărei putere, bogăţie şi măreţie ştiau foarte bine că se întemeiază pe supunerea maselor de oamenicapriciilor unui monarh absolut, ei au apărat cu armele idealul juridic al cetăţii formate din oameni 97 liberi, Cîndîn lumina proaspătă a unei dimineţiprivinciile imensului imperiu şi-au trimis contingentele lor, al căror aspect pitoresc şi multicolor este descris înamănunţime de Herodot. Forţele navale eru alcătuite din escadre feniciene, egiptene, ciliciene şi cipriote, dar şi din300 de corăbii greceşti ale ionienilor şi insularilor supuşi ai regelui. Traversînd Tracia, cu coloniile ei greceşti adusedeja în stare de satrapie, şi apoi Macedonia, aliată a monarhiei ahemenide, Xerxes a ajuns în regiunea Olimpuluî şia intrat în Tesa-lia: grecii şi-au retras mai la sud linia lor de rezistenţa. Tesalienii şi beoţienii (exceptînd Pla-teea şiTespiai) au trecut de partea Im Xerxes.Prima încleştare pe uscat a avut loc la Ter-mopile, punct de trecere obligatoriu între mare şi bariera muntoasă aCalidromului, socotita imposibil de străbătut pentru o armată. La începutul lui august 480, perşii au forţat apărareagrecilor, o coloană inamică înconjurînd-o printr-un drum de munte, înştiinţate la timp, trupele greceşti s-au repliatpe istmul de la Corint, lăsînd la faţa locului doar pe regele Leo-nida şi cei trei sute de spartani ai săi, care, împreunăcu cîţiva beoţieni din Tespiai, şi-au dat viaţa pînă la ultimul. Sacrificiul acestora a întărit voinţa de lupta a elenilor,el fiind cîntat de poetul Simonide în epigramele săpate mai apoi pe mormîntul lor comun: „Trecătorule, du-te şi

28

spune Spartei că am murit aici, supunîndu-ne legilor ei'f.în acelaşi timp, flota grecească strînsa la capul Artemision, la extremitatea nordică a \Lu-beei, s-a lovit pentruprima oară cu escadrele Marelui Rege, care coborau de la Terma, oraş ce se ridica în Macedonia pe locul viitoruluiTe-salonic. Deşi zdravăn încercate într-un uragan, care a sfărîmat 400 de peninsula stîncoasa a Magnesiei, corăbiileegiptene şi asiatice au făcut faţă în mod onorabil vreme de doua zile de lupte indecise. La vestea abandonăriiTermopi-lelor, flota grecească s-a retras către sud, arun-cînd ancora în apropierea Salaminei, de unde putea apăraflancul fortificaţiilor de ia Istm.Primo Urile Q coriibliîor greceşti Primele linii succesive ale corăbiilor persane (A,B,C! O 1 2 3 A 5 kmZG O L FUL ELE U S l S =SHHFig. 10, BĂTĂLIA DE LA SALAMINA(După N.G.L. Hammond)Specialiştii discută despre identificarea insuliţei Psy-talia, pe care unii o amplasează acolo unde pe planul de maisus se află insuliţa Atalanta. Poziţia celor două flote, ca şi a tronului lui Xerxes, nu sînt nici ele cunoscute cucertitudine. După Hammond, flota greacă ocupa partea nordică a strîmtorii Salamina şi ieşirea acesteia în golfulEleusis. în ziua premergătoare bătăliei, flota persană (A) a închis ieşirea sudică a strîmtorii, aproape de mica insulăAtalanta. A înaintat apoi în timpul nopţii (B), iar dimineaţa (C) s-a aflat în faţa flotei greceşti, care ea însăşi înaintaîn strîmtoare. Ciocnirea a avut loc în mijlocul strîmtorii care în unele părţi nu are mai mult de ] km. lăţime. Trupelepersane debarcate în insula Psytaliu au fost decimate cu lovituri de săgeată, iar apoi masacrate de hopliţi, în vremece vasele greceşti, mult mai manevrabile în acel spaţiu strimt, împungeau cu pintenele corăbiile Marelui Rege, carese stînjeneau reciproc.Prin Focida, pe care au prădat-o şi prin fieoţia, care i-a primit ca aliaţi, perşii ajunseră i fi Atiica. Conformîndu-seunui oracol, atenienii Si-au abandonat oraşul, refugiindu-se pe flota, care j-a evacuat la Salamina şi la Troizen. Mica1°1 garnizoana Lisată pe Acropole s-a aparat cu totpatru sute de corăbii greceşti au provocat Q grea înfrîngere unei flote de trei orî superioare,Slăbită de grelele pierderi, aceasta flota nu era totuşi mai puţin de temut. Armata persanii era intactă. Dar Xerxesvăzuse destul, iar anotimpul era prea înaintat. A dat ordinul de retragere, trimiţînd flota direct spre Helespont, învreme ce el urma să se întoarcă pe uscat cu armata: i-au trebuit patruzeci şi cinci de zile chinuitoare de marş ca saajungă în Asia. îşi lăsase însă în Tesalia pe unul din generali, Mar-donios, împreună cu torţe considerabile, cu po-runca de a ierna acolo spre a reîncepe în primăvară operaţiile.în 479, imediat după strîngerea recoltei, la începutul lui iulie, Mardonios a invadat Attica, pe care locuitorii ei auevacuat-o din nou, refu-giindu-se la Salamina, Aflînd că armata confederaţiei greceşti părăsea Peloponesul, s-aretras în Beoţia, lăsînd în urma-i un oraş în ruine şi ogoare devastate. I-a aşteptat pe greci la ieşirea din trecătoareamuntelui Citeron, în apropierea rîului Asopos. Trupele lui erau numeroase şi bine pregătite: infanteriei persane şiasiatice i se adăugau contingente de hopîiţi beoţieni şi foci-dieni; cavaleria era mai ales de temut căci era întărită deescadroane tesalîene, beoţiene şî macedonene. Armata grecească de sub comanda spartanului Pausania*, nepotulregelui Leonida, avea un efectiv de aproape 40 000 ele hopîiţi, dintre care 10 000 lacedemonieni şi 8 000 atenicni,fără a mai pune la socoteală trupele uşoare. Ea a trecut Citeronui şi a luat poziţie la poalele muntelui, în faţa liniilorpersane, lingă oraşul Pla-teea.^Cei doi adversari s-au studiat, vreme de trei saptamîni, timp în care grecii au avutmult de suferit din pricina hărţuielilor cavaleriei inamice. O retragere ordonată de Pausania, dar greşit executatade^ subordonaţii săi, 1-a îndemnat pe Mardonios să treacă cu infanteria rîul Asopos pentru a ataca pe grecii înstare de dezordine. Cei din urmă au suportat însă şocul cu tărie: la->3 cedemonienii mai ales au dat 'dovadă detracii-ţinuseră podurile lui Xerxes. Atare trofee, închinate zeilor în marile sanctuare, contribuiau la gloria Atenei, care deaici înainte a luat m mîini iniţiativa militară şi politica în operaţiile împotriva Asiei.„De la războaiele persane pîna la cel pelopone-siac, ne spune Tucidide, lacedemonienii şi ate-nienii, fierăzboindu-se unii cu alţii, fie luptînd împotriva propriilor aliaţi ce încercau să iasă de sub autoritatealor, fie încheind cîte un armistiţiu, n-au încetat să-şi îmbunătăţească baza materiala a armatelor şi să-şisporească experienţa ele lupta cu prilejul respectivelor acţiuni militare". Aceasta perioada de cincizecide ani, sau pcntecontactia, îi apare în chip retrospectiv istoricului drept pregătirea conflictului la care înmod fatal avea să ajungă rivalitatea dintre cele două mari oraşe greceşti. Sparta, a cărei autoritate erapîna atunci necontestată, privea cu nelinişte cum creştea puterea Atenei pîna la ameninţarea proprieiinfluenţe chiar în treburile Peloponesului. Astfel de creştere este un fapt capital nu numai pentruistoria Greciei, ci şi pentru întreaga noastră civilizaţie: căci doar ajungînd să joace primul rol pescena politicii şi a războiului a putut Atena să-şi desfăşoare întregul ei geniu în domeniul gîndirii,literaturii şi artei. Jumătatea de veac scursă între 480 şi 430 a rămas pe drept cuvînt în amintirea oamenilorsub numele de Secolul lui Perlele, răstimp în cursul căruia civilizaţia greacă a căpătat un avînt hotârîtor şio strălucire ce n-a încetat sauimească.

29

Cu începere din iarna, 478—477, Atena a organizat împreună cu cetăţile din Asia Mică şi din insule o ligădestinată continuării războiului împotriva perşilor. Aceştia ramîneau de temui, iar reluarea ofensivei eraoricînd posibilă. Oraşele din Asia Mică, din Strîmtori şi din Marea Egee care erau direct ameninţateaveau nevoie de o protecţie permanenta, întemeiată pe o putere 105 navala. Singură Atena era capabilă sa oofere:Fig. Jl. GRECIA ÎN AJUNUL RĂZBOIULUI PELOPONESIACcomunitatea de tradiţii între Attica şi lonia a uşurat neîndoielnic această uniune, dar bineînţeles ca interesul a fostcauza principală. Atena îşi punea flota la dispoziţia ligii şi îşi asuma comanda forţelor confederate. Cetăţile ce nuputeau contribui cu un contingent naval la efortul comun se angajau să verse o contribuţie anuală sau tribut*, acărui mărime a fost calculată şi repartizată cu multă echitate de către Aristide*. Tezaurul federal, administrat detrezorieri atenieni, era plasat sub protecţia lui Apolo, în sanctuarul de la Delos, în mijlocul Cicladelor, loc alveneraţiei comune a ionienilor, veacuri de-a rînduî. Sub conducerea generalilor atenieni, campanii succesive au dusla controlul asupra Strîmtorilor, la alungarea din Tracia a garnizoanelor persane, permit în d instalarea de coloniimilitare ateniene 106Kla gura de vărsare a Strimonului şi în insula Sciros, la reprimarea unei încercări de secesiune a insulei Naxos. înfine, pe la 467, Cimon*, fiul lui Miltiade, se afla la comanda unei escadre numeroase care a întîlnit flota persana pecoasta sudică a Asiei Mici; în Pamfilia, la gura de vărsare a rîului Eurymedon, el a repurtat o dubla victorie, navalaşi terestră, reînnoind-o pe cea de la Mycale. Securitatea cetăţilor greceşti din Marea Egee era de aici înainteasigurată.între timp, protagoniştii celui de al doilea război persan au dispărut într-o atmosferă de scandal. Pausania,învingătorul de la Plateea, dovedise ambiţii personale incompatibile cu tradiţiile statului lacedemonian. îndepărtatde la comanda, a intrat în relaţii secrete cu Marele Rege: trădarea sa a fost descoperită şi a fost lăsat să moară defoame în sanctuarul în care se refugiase. Temistocle, adevăratul învingător de la Salamina, a cunoscut şi el dizgraţiadupă ce adusese un nou serviciu patriei, îndemnînd-o, în pofida Spartei, să-şi înalţe din nou zidurile d 3 apăraredistruse de perşi şi să fortifice Pireul. Hazardul politicii i-a înstrăinat însă poporul Atenei şi a făcut să fie ostracizat.Fusese amestecat în negocierile lui Pausania cu Persia şi urmărit din această pricină de emisarii Spartei şi Atenei.De ei n-a putut scăpa decît punîndu-se sub protecţia lui Artaxerxes, fiul lui Xerxes, care 1-a primit bine, daruindu-ipamînturi în Anatolia, unde a murit curînd după aceea, prin 460.Dacă Atena, lipsită de Temistocle, găsise în Ci-rnon o căpetenie capabilă s-o facă a duce o politică întreprinzătoare,Sparta se afla confruntată cu mari dificultăţi. A trebuit să facă faţă odată mai mult ostilităţii Argosului, vecinul şivechiul ei duşman. Apoi a izbucnit o revoltă a hiîoţilor care vreme de zece ani s-a prelungit într-al treilea războimesenian (469—460). Un puternic cutremur de pămînt a distrus oraşul aproape în întregime în anul 464: a fostnevoie de întreaga energie a regelui ^ Arhidamos şi de tradiţionala disciplină >7 spartată ca statul să fie salvat de ladezastrultotal. Sparta n-a putut astfel profita de primele dificultăţi pe care Atena le întîmpina în ce priveşte pretenţiile ei dehegemonie: cînd insula Ta-sos, vecină coastelor Traciei, a vrut să părăsească în 465—464 alianţa ateniană, ea a cerutzadarnic ajutor Lacedemonei, iar Cimon a readus Ia ascultare cetatea rebelă după doi ani de asediu. Mai mult încă,Sparta a trebuit sa solicite concursul atenienilor ca să lichideze definîtiv rezistenţa mesenienilor. Cimon a fosttrimis împreună cu un corp cxpediţionar, dar n-a izbutit în încercarea de a cuceri fortăreaţa de pe muntele Itome, încare se refugiaseră răsculaţii. Spartanii s-au dispensat repede de serviciile lui. Acesta a fost prilejuit rupturii făţişeîntre cele două sune: lupta armată avea să urmeze rivalităţii surde care le macină de două decenii.Evoluţia politică internă a Atenei alimenta duşmănia Spartei. Cimon nutrise dintotdeauna simpatii pentru tradiţiileconservatoare ale Lacedemonei. Dar, în ciuda victoriilor lui, a fost ostracizat în 461: nu putuse împiedica partiduldemocratic, condus de Efialte şi de tînarul fiu al lui Xantipos, Pericle, să adopte reformele care lăsau Areopagul*fără nici un fel de influenţa politică, sfat căruia, alcătuit fiind din arhonţii ieşiţi din funcţie, urmau să-i revinăatribuţii judecătoreşti, limitate la cazurile de omucidere sau de sacrilegiu. Sfatul celor Cinci Sute si tribunalulHelîaei au moştenit celelalte puteri exercitate pîna atunci de Areopag, Cu toate ca Efi-alte a fost aproape imediatasasinat, aceste ma-fiin au fost menţinute, de unde şi avertismentul lui Eschiîe în Orestia (458): „Respinge anarhiaca şi despotismul!" (Eumenidele^ 525—526). Atena deschidea concomitent operaţii ofensive împotriva perşilor şitotodată a lacedemonienilor şi aliaţilor lor. In vreme ce-şi sporea mijloacele de apărare. Construind între oraş şiPireu fortificaţia continuă a Zidurilor Lungi, ea trimitea şi o flotă în ajutorul unui şef libian care, în apropiere deMemfis, încerca să ridice Egiptul împotriva Marelui Rege. După succesele începutului, această 108exitxpediţie s-a sfîrşit în 454 printr-un dezastru: aproape toate trupele angajate în lupta au pierit, în Grecia propriu-?,isa, Atena a obţinut ajutorul Megarei, pînă atunci aliata Spartei, a luptat împotriva Corintului şi a sfărîmatputerea Eginei ^457) asigurîndu-'şi astfel deplina libertate de manevră în golful Saronic. în Beoţia, la Tana-gra(457), a fost înfrîntă de o armată lacede-momană care, după victorie, s-a reîntors în Pelo-pones. Atenienii au

30

profitat pentru a-şi afirma autoritatea în Grecia centrala. Coastele Pelopo-nesului au fost apoi hărţuite în cursulunor operaţii navale conduse, în parte, de Pericle. La Naupactos, în vestul Locridei, atenienii şi-au instalat un solidpunct de sprijin încredinţat pazei mesenienilor exilaţi de către spartani: în acest fel puteau controla golful Corintic,aşa cum controlau golful Saronic.Deceniul 460—450 este capital pentru Atena: în acel timp principalul inspirator al politicii ateniene devine Pericle,născut prin 495 dintr-o familie nobila înrudită cu genos-ul Alcmeonizilor. Frumos, fermecător, cultivat, excelentorator, militar competent, el se bucura de încrederea deplină a democraţilor care, conştienţi de marile lui calităţi, îlconsiderau integru din punct de vedere politic şi financiar, rămîmndu-i credincioşi pînă la capăt, în ciudaatacurilor poeţilor comici, favorabili adversarilor săi. Nutrea pentru patria lui ambiţii mari şi, ca politicianexperimentat, nu se încurca în scrupule excesive în ce priveşte mijloacele de a-şi atinge ţelul. Convins, pe bunadreptate, ca poporul atenian poseda calităţi ieşite din comun, considera că ele îi dădeau dreptul la hegemonie,creîndu-i obligaţia de a-1 exercita: în acest chip a ajuns la doctrina imperialismului cu care compatrioţii lui s-auîmpăcat destul de bine. Poporul îşi avea partea lui, deoarece devenea elementul conducător nu numai al uneiconfederaţii, ci al unui imperiu, iar resursele financiare ale ligii aveau să-i furnizeze subsidii: instituirea^ unuisalariu zilnic pentru judecătorii 109 Heliaei, înmulţirea funcţionarilor în metropolăori în afara, soldele militare şi indemnizaţii ie, toate acestea însemnau mijloace de trai pentru mai binede douăzeci de mii de cetăţeni, ne spune Aristotel. Adăugind şi prestigioasele construcţii ale lui Pericle peAcropole, care dădeau de lucru la sute de meşteşugari pe parcursul a mai mult de douăzeci de ani, e limpedeîn ce mod politica lui Pericle favoriza interesele materiale ale poporului, ca să nu mai vorbim de satisfacţiile adu.sede ea orgoliului naţional, în 454—453, tezaurul federal a fost transferat de la Delos la Atena, trecînd astfelde sub protecţia lui Apoîo sub cea a Atenei: cu toate că măsura a fost justiii-' cată de ameninţările pecare flota persană Io făcea să plutească asupra Cicladelor, ca urmare a dezastrului atenian din Egipt, era înfond vorba de o operaţie politică ce traducea deplinul control al Atenei în ce priveşte treburile ligii.Cetăţile aliate trecuseră de fapt la rangul de cetăţi supuse, iar liga se transformase în imperiu, Pericle,ajutat de Cimon, rechemat din exil, acţiona cu hotărîre şi energie. Dezastrul din Egipt şi tendinţeleimperialiste ale Atenei au determinat, cu complicitatea Persiei, mai multe cetăţi să părăsească liga. Ca săaibă mîinile libere, atenienii au încheiat un armistiţiu cu Sparta. S-au consacrat apoi readucerii dizidenţilorla ascultare. După ce şi-au reimpus autoritatea, au reluat războiul împotriva perşilor: Cimon comandaescadra ce caută să angajeze o luptă în apele Ciprului, în timpul operaţiilor, după ce a repurtat noisuccese, a murit de boala acolo, în 449— 448 au început negocierile care au dus la un tratat numit Pacea luiCalias*, după principalul negociator atenian. Se garanta autonomia cetăţilor greceşti din Asia. Navelede război ale Marelui Rege nu mai trebuiau sa se arate între Pamfilia şi Bosfor, în ce-o priveşte, Atena avea sărespecte teritoriile Marelui Rege. Reîntoarcerea Ia pace asigura securitatea ionienilor, ceea ce constituiaţelul mărturisit al ligii de la Delos, iar comerţul pe mare redevenea liber. 1Atena a profitat ca să-şi afirme şi mai mult dominaţia asupra „aliaţilor": ea şi-a înmulţit coloniile militare,sau clemhiile, aşezate pe pă-mîntul acestora; în chip frecvent îşi exercita controlul asupra politiciiinterne a respectivelor state, situîndu-se de partea democraţilor; a impus folosirea monedti attice precumşi a sistemului attic de masuri şi greutăţi. Imperialismul economic mergea mînă în mînă cu celpolitic. Sparta nu rămînea însă a'nactivă pe continent. Ea a declanşat împotriva focidienilor, aliaţi ai Atenei, aldoilea Război Sacru, ca să apere autonomia sanctuarului. Atena a ripostat, dar s-a ciocnit de grave dificultăţi înGrecia centrală, unde mai multe cetăţi beoţiene i-au devenit ostile. Un detaşament atenian a suferit în 446 ogrea în-frîngere la Coroneea, în urma căreia a trebuit părăsita întreaga Beoţie. Megara s-a răsculat, ca şitoată Eubeea, O armată lacedemoniană a înaintat pînă la Eleusîs. Din fericire pentru Atena, comandantul acesteiarmate nu şi-a continuat ofensiva, ci a bătut în retragere. Pericle a profitat pentru a pedepsi aspru perăsculaţii eu-beeni. A încheiat atunci cu Sparta, în 446—445, o pace de treizeci de ani, ce stabilea un anumitechilibru de forţe între imperiul atenian, privat de majoritatea aliaţilor săi continentali (excep-tînd Plateeaşi Naupactos), dar stăpîn în continuare al Egeei, şi blocul peloponesian condus de Sparta, întărit acum prinalăturarea Megarei şi Beoţiei. Fiecare trebuia să se abţină de Ia acţiuni îndreptate împotriva aliaţilor celeilaltepărţi, dar putea proceda după plac în ce priveşte statele neutre. Se garanta libertatea comerţului pe mare atîtîn est cît şi în vest.t în ciuda regresului influenţei ei în Grecia pro-pnti-zisă, Atena se afla în culmea puterii economice şi militare. Laîndemnurile lui Pericle, şi-a investit o parte a fondurilor provenind din tribut jn înălţarea de monumente şi statuipe Acropole: mtre 447 si 438 se construieşte Partenonul, platoul sacru fiind un vast şantier cu activitate neîn-11trerupta pîină în 432. Singură statuia Atenei Par-tenos, de Fidias, a costat 700 talanţi, aproape de doua ori valoarea totală a tributului anual al Aliaţilor, în acelaşitimp Atena îşi întreţinea flota, menţinînd în stare de permanenta alarma 60 de triere vreme de opt luni pe an.Atare forţă i-a îngăduit să intervină în afară, în cele mai diverse zone. Atenienii sînt cei care în 443 instalează laTurioi*, în Italia de sud, lingă străvechea Sibaris, o colonie întemeiata de mai multe state greceşti: istoricul

31

Herodot din Halicarnas a fost unul din primii cetăţeni ai acesteia. Perlele a înăbuşit, nu fără dificultate, în 440—439,o revoltă la Samos şi alta la Bizanţ. Brutalitatea represaliilor la care au fost supuşi samienii făcea limpede pentrutoată lumea transformarea ligii într-un imperiu cu apucături tiranice. Cu autoritatea astfel întărită, Atena a pututtrimite o expediţie în Marea Neagra pînă la Sinope şi Amisos, unde au fost instalate grupuri de colonişti alături demai vechii ocupaţi, în 436 a întemeiat pe cursul inferior al Strimonului importanta colonie de la Amfipolis, menitasă-i întărească influenţa în Tracia şi Calcidica. în fine, către vest, a încheiat o alianţa cu Acarnania. f"—"*"înaceastă regiune, ca şi în Calcidica, interesele "; Atenei se ciocneau de cele ale Corintului, membru ' al ligiipeloponesiace. Iscîndu-se un conflict între Corint şi mai vechea sa colonie din Corciră (Corfu), ultima a solicitat şiobţinut alianţa Atenei: într-o lupta navala desfăşurată în 433 în apele Corfului, corcireenii au putut respinge(escadra corintică graţie sosirii întăririlor ateniene. Riscul unui conflict generalizat se contura tot mai mult, iarPericle» care-şi dădea seama de el, îl considera inevitabil. Astfel că şi-a înmulţit provocările faţa de aliaţii Spartei, în432, un decret de el propus interzicea negustorilor din Megara accesul în porturile şi pe pieţele Atticei şi aleimperiului atenian: asta însemna să sorteşti Megara, vinovata de a primi sclavii ,ce fugeau de la Atena,asfixierii economice, în acelaşi timp o expediţie ateniana era trimisă împotriva Potideei, cel mai mare oraşal Calcldicei, colonie a Corintului,: care păstrase strînse relaţii cu metropola ei. Intervenţia în 112în timp de un necruţător război naval, se va dezintegra, în cele din urmă, iar Sparta, părăsita de aliaţi, îşi varecunoaşte înfrîngerea. Era deci vorba de un război de uzură în. care atemenîî trebuiau sa dea dovadă deperseverenţă şi forţă morală, consimţind a-şi lasă pămînturile devastate de invadator, dar păstrînd încrederea însoarta ultimă a luptei. A fost nevoie de întreg prestigiul lui Perîcle ca vederile sale sa triumfe: jumătate dinpopulaţia Atticei — toţi ţăranii şi orăşenii proprietari ai unui domeniu rural — urnui să-şi sacrifice bunurile şimodul lor de trai în vederea unei strategii de lunga durata.Prima parte a războiului, care a durat zece ani (431—421), este deseori numită războiul lui Arhidamos, dupănumele regelui spartan ce a condus întîile operaţii şi care, dealtfel, a murit încă în 427. După un nereuşit atac prinsurprindere al tebanîior împotriva Plateei, aliata. Atenei, armata lacedemoniană a intrat în Attica şi a devastatregiunea în vreme ce flota ateniana executa raiduri pe coasta Peloponesului.. Anta următor, în 430, spartanii auinvadat din nou Attica. Un eveniment neaşteptat a lovit atunci Atena: ciuma; concentrarea întregii populaţii înzona urbană, unde ţăranii se aşezau pe terenurile virane în condiţii de igienă cu totul nesatisfăcătoare, a favorizatepidemia care a durat mă', mult de un an şi avea să apară clin nou în 427. A pierit o treime din populaţie, în aceastăcumplita încercare, despre care Tucidide ne-a lăsat un impresionant tablou, atenienu s-au detaşat pentru unmoment de Pericle, dar în primăvara iu: 429 i-au redat încrederea lor, reaîegîndu-1 strateg. Epuizat, marele bărbat amurit în toamna Dispariţia lui a lipsit Atena de singurul om politic care ar fi putut duce războiul ia bun sfîrşir Niciun conducător după el nu s-a mai bucurat de o asemenea încredere şi n-a mai dispus de atare luciditate.Operaţiile militare se desfăşurau cu sorţi diferiţi, în Calcidica, atenîenii au reuşit să cucerească Potideea (429), dupădoi ani de costisitoare 1'eforturi, în aceiaşi an, strategul Formkm a obţinut succese strălucitoare în apele de la Naupao-tos împotriva uneiescadre peloponesiace mult superioare ca număr: pentru a-i comemora victoria, atenienii au ridicat un portic însanctuarul de la Delfi. Au avut însă a face faţă trădării Mitilenei, cea mai importanta cetate din insula Lesbos, ce atrebuit adusa la ascultare şi pedepsită. La propunerea unei căpetenii democrate, Cleon, instigatorii revoltei au fostexecutaţi în număr mare. în acelaşi an (427), Plateea*, de doi ani asediată, a căzut, iar mica garnizoană de plateeni şiatenieni a fost trecuta prin sabie. Războiul luase o forma crudă şi necruţătoare.Prinţr-o întorsătură fericită, Atena a fost în 425 la doi paşi de victorie. Ea angajase unele trupe în Sicilia, destinate alupta împotriva Siracuzei şi a cetăţilor aliate ale Spartei. O escadră care transporta întăriri în vest, a făcut escală, dinpricina timpului nefavorabil, în rada de la Pylos, pe coasta apuseană a Meseniei. Un general atenian ce seremarcase deja mai înainte în Acarnania, pe nume Demostene*, a hotărît să rămînă la Pylos şi să se fortifice acoloîmpreună cu cîţiva soldaţi spre a ameninţa din acest cap de pod întreaga Mesenie, partea vulnerabilă a teritoriuluilacedemonian. Ca să înlăture pericolul, spartanii au vrut să lichideze poziţia ateniană, care a rezistat totuşiasalturilor lor. Astfel au ocupat insula Sfacteria, situată lingă •coastă şi care închide rada de la Pylos. între timp asosit şi o escadră ateniană, blocînd în insulă pe cei 400 de spartani ce o ocupau. Numărul de spartani propriu-zişide la Sparta era atît de mic în-cît blocada contra a 400 dintre ei a fost de ajuns ca să determine Lacedemona să cearăpace, oferind Atenei condiţii foarte avantajoase. Dar Adunarea poporului atenian s-a arătat intransigenta, instigatăfiind de Cleon*, demagog înclinat către măsuri extreme, şi, după deliberări furtunoase, i-a încredinţat acestuiasarcina de a-i supune pe asediaţii din Sfacteria. Trupele ateniene, mult superioare ca număr, conduse cu priceperede Demo-stene au spart rezistenţa hopliţilor spartani: doua-zeci de zile după ce plecase, Cleon aducea la Atena 300 de prizonieri dintre care 120 lacedemonieni (425). Strălucitaoperaţie a întărit în majoritatea, poporului voinţa de a nu trata înaintea victorie! totale, în ciuda înflăcăratelorpledoarii ale Im Aristofan în favoarea păcii.Norocul s-a schimbat însă. în 424 armata ateniană a trecut la invadarea Beoţiei. La Delion*, lingă Tanagra, s-aciocnit cu beoţienii şt a i os t. înfrîntă în cîmp deschis: Atena greşise, îndepar tîndu-se de la sfaturile date odinioară

32

de Pericle Pe de altă parte, generalul spartan Brasidas, tri rnis în Grecia de nord, a pus mina pe Amfipolis, în ciudaeforturilor atenianului Tucidide, care comanda escadra staţionată la Tasos; considerat răspunzător de pierdereaAmfipolisului, Tucidide a fost condamnat la exil, răstimp în care şi-a con sacrat scrierii istoriei acestui războirăgazul ce-î fusese impus. Brasidas îşi înmulţea totuşi izbînziie în Galcidica, desprinzînd de Atena pe multe dinaliatele ei. Cleon şî-a asumat comanda unei expediţii însărcinate cu recucerirea Amfipolisului: m vara lui 422 a fostbătut de Brasidas sub zidurile oraşului şi a pierit împreună cu acesta în cursul luptei. .Dispariţia simultană a celuimai bun generai spartan şi a comandantului atenian adept al războiului pînă la zdrobirea duşmanului a îngăduitcelor două state sa înceapă tratative, care au dus, în 421, la pacea zisă a lui Nicias*, după numele politicianuluiatenian ce a negociat-o. Această pace, datorată epuizării şi încheiată cu preţul unor concesii reciproce, nu rezolvadisputa dintre Sparta şi Atena privitoare la întîietate. Ea nu putea dura mult timp.încă ele la început, clauzele tratatului se dovediseră litera moartă: Atena, nereuşind să recapete controlulAmiipolisului şi al Calcidicii, a păstrat Pylosul şi Chera, de unde ameninţa Sparta. Un complicat joc diplomaticîncepu să se înfiripe între Sparta şi Teba, Alena şi Argos, joc căruia l s-a alăturat Elis şi cetăţile arcadiene. Politicaateniană era împărţita între Nicias, partizan al păcii prin înţelegerea cu Lacedemona, Hyperbolos, ur-aventuroasa în vest. Ocazia se ivise datorita, cererii de ajutor a Segestei, aliata Atenei, aflata în război cu Selinunt,aliata Siracuzei. Mereu prudent, Nicias îndemna la neangajare. Alcibiade era partizanul ei cel mai înflăcărat. Aobţinut cvştig de cauză în faţa poporului care se aştepta la avantaje materiale, solda şi prada. Comanda fu încre-dinţată deopotrivă lui Alcibiade şi Nicias, iar expediţia, dotată cu mijloace însemnate, porni la sfîrşitul primăveriilui 415.Cu cîteva zile înaintea plecării, un sacrilegiu a stîrnit indignarea atenienilor: pilaştrii cu capete de Hermes*,înmulţiţi de pioşenia oamenilor simpli pe străzi şi în Agora de la Pisistratizi încoace, au fost mutilaţi în timpulnopţii de către necunoscuţi. S-a deschis o anchetă m care s-a cerut să fie implicat şi Alcibiade, bănuit de a fi partici-pat la o parodiere a Misterelor de la Eleusis. O navă a venit după el în Sicilia, dar a scăpat, re~ fugiindu-se laSparta. Acolo zugrăvi în culorile cele mai îngrijorătoare ambiţiile pe care le nutrea patria lui în occidentulMediteranei. Urmărindu-i sfaturile, lacedemoniemi au trimis la Siraorza pe spartanul Gylipos ca să conducărezistenţa împotriva invaziei şi au hotărît să redeschidă ostilităţile în Grecia propriu-zisă. Aceste măsuri au fostîncununate de succes: după doi ani de operaţii lipsite de rezultat şi cu toate întăririle aduse de cel mai bun generalatenian, Demostene, corpul ex-pediţionar a eşuat în încercările sale de cucerire a Siracuzei, iar apoi a suferit, larîndu-i, atacurile siracuzanilor conduşi cu pricepere de Gylipos, atacuri sub care în cele din urmă şi-a găsit sfîr-şitul, în vara lui 413. Nicias şi Demostene au fost executaţi de învingători. Supravieţuitorii, făcuţi prizonieri, auavut de îndurat o grea captivitate în carierele sau latomiile* Siracuzei, înainte de a fi vînduţi ca sclavi.între timp războiul reîncepea în Grecia propriu-zisă. Chiar în 413, lacedemonienii, urmînd sfatul lui Alcibiade, auinvadat Attica şi au întărit orăşelul Deceleia de la poalele Parnesului, de unde dominau regiunea Atenei. Atarepost, men-Războiul se desfăşoară mai ales pe mare, unda e mai sîngeros şi mai costisitor totodată. Atena caută cu disperaresă-şi păstreze imperiul, care se revoltă peste tot, şi liniile de comunicaţie indispensabile aprovizionării. Izolatăde Egipt, unul din cei doi principali furnizori de cereale, din pricina trădării Rodosului, ea se va lupta pîna lacapăt spre a păstra deschise Strîmtorile, ca. să-i poată sosi convoaiele cu grîu provenit clin sudul Rusiei.Revoltele se înmulţesc în lonia: doar insula Samos, în care atenienii au instaurat un regim democratic, oferă floteiacestora un punct sigur de sprijin. Dar marinarii şi soldaţii staţionând la Samos privesc cu mînie la revoluţiaoligarhică ce izbucnise la Atena în absenţa lor, sub dubla influenţa a hetairiilor aristocratice, incitate de oratorulAntifon, şi a partidului moderat condus de Teramene. în 411, timp de cîteva luni, democraţia a fost suspendată şiînlocuită cu regimul oligarhic zis şi al celor Patru-Sute. Cei din urmă n-au reuşit însă a-şi mai păstra sprijinullui Teramene, care a restabilit provizoriu regimul anterior, după ce căzuse de acord cu flota de la Samos,comandată de Trasibul. Aîcibiade, care se certase cu Sparta, reintră în graţiile compatrioţilor lui si cîştigă în 410 omare victorie navală în faţa Ci-zicului, avînd sub comanda sa forţele reunite ale lui Trasibul şi Teramene. Spartaceru pace, dar Adunarea ateniană dădu dovadă de imprudenţa respingîndu-i oferta. Flota ateniană arepurtat pînă în 408 numeroase noi succese în Tracia şi Strîmtori, dar numirea lui Lysandros ca amiral al floteipeloponesiace precum şi ajutorul financiar primit de la Cirus cel Tînăr schimbară situaţia. Lysandros corupsevîslaşii trierelor ateniene, ofe-rindu-le o soldă superioară, şi-şi asigură astfel a-vantajul în prima bătălie.Aîcibiade, socoiit vinovat, trebui să-i cedeze comanda lui Conon şi să se refugieze în Chersones. în 406,Atena făcu un nou efort: flota ei, considerabil sporită, a bătut escadra peloponesiacă la insulele Arginuse, pe coastaasiatică, în faţa Lesbosului. A fost ultimi mul surîs al soartei. însă poporul atenian n-aştiut sa profite: mai mult încă, într-un moment de oarbă mînie a pedepsit cu moartea pe strategii învingători, cărorale reproşa că ar fi neglijat salvarea echipajelor vaselor scufundate în cursul luptei. Printre generalii căzuţi victimăacestei proceduri ilegale se număra şi un fiu al lui Pericle. în anul următor, printr-un abil vicleşug tactic, Lysandrosa surprins flota ateniană ancorată pe coasta Chersonesuluî, aproape de gura de vărsare a lui Aigospotamos, şi adistrus-o în întregime, capturînd corăbii şi echipaje, cu excepţia unui mic detaşament, aflat sub comanda lui Conon,

33

care a reuşit să scape, înfrîngerea era hotărîtoare. Din noiembrie 405 Pireul era blocat, iar populaţia asediată în oraşsuferea de foame. A rezistat vreme de patru luni şi s-a predat în aprilie 404, acceptînd condiţiile învingătorului:distrugerea Zidurilor Lungi, predarea ultimelor vase de război, supunerea faţa de ordinele Spartei în ce priveştepolitica externă. Şi încă lacedemonienii s-au dovedit generoşi, respingînd cererea aliaţilor lor, Teba şi Corintul, carevoiau să i se aplice Atenei sîngerosul tratament pe care ea însăşi îl practicase la Milo, la Mitilene şi în alte oraşe.Zidurile Lungi au fost dărîmate pe dată în sunetul flautului: părea că întreaga Grecie intrase într-o eră de libertate.Dacă prăbuşirea imperiului atenian putea da naştere la atare speranţă, ea n-a durat însă mult timp. Sparta,căpetenia necontestată a coaliţiei victorioase, se dovedi repede incapabilă de a juca rolul conducător ce-i revenea înreorganizarea lumii elene: legată de politica ei tradiţionala de hegemonie continentală, stînjenită de alianţa cuPersia, ale cărei subsidii îi erau necesare pentru flotă, slăbită de evoluţia interna — consecinţă a propriului sistempolitic şi social — care reducea continuu numărul spartanilor propriu-zişi în raport cu clasele inferioare şi cuhiloţii, statul lacc-demonian nu avea nici destui oameni, nici vederi politice suficient de cuprinzătoare spre aimpune tetăţilor greceşti, mînc*"? de autonomia lor, o au- 1toritate capabila de a le coordona eforturile şi de a le potoli certurile. Prestigiul personal al lui Ly-sandros, căruiagrecii îi conferiră după victorie onoruri excepţionale, i-a îngăduit, desigur, să domine o vreme pe vechii aliaţi aiAtenei, instalînd la putere, peste tot, partidele oligarhice sprijinite de garnizoane lacedemoniene aflate sub ordineleunui guvernator spartan sau har?nostes. Dar chiar de la sfîrşitul lui 403, Sparta, mereu bănuitoare faţa depersonalităţile de excepţie, i-a retras acestui «rege neîncoronat" întreaga putere, revenind ea însăşi la vechile-ipreocupări hegemonice în Pelopones şi reprimind veleităţile de independenţă manifestate de eleeni.După înfrîngere, Atena a cunoscut vreme de cîteva luni o violentă reacţie antidemocratică. Conducerea cetăţiifusese încredinţată unei comisii de treizeci de cetăţeni, printre care se numărau Teramene şi Critias, un aristocratinteligent, ambiţios şi cinic, discipol al Iui Socrate şi unchi al lui Platon. Bizuindu-se pe prezenţa garnizoaneilacedemoniene instalate de Lysandros, cei Treizeci au instaurat un regim de teroare, dînd călăului mai mult de l500 cetăţeni şi numeroşi meteci, confiscînd pentru ei bunurile condamnaţilor şi ale celor ce şi-au aflat salvarea înexil. Teramene, tot timpul moderat, s-a străduit zadarnic a se opune acestor violenţe: Critias 1-a executat prinfanaticii săi, fără ca Sfatul celor Cinci Sute, terorizat, să îndrăznească a-1 împiedica. Dar emigraţii, regrupaţi deTrasibul, ce se refugiase în Beoţia, au intrat în Attica, au ocupat fortăreaţa Fyle şi apoi au pus mîna pe Pireu. Dupăo luptă fratricidă intre cei din oraş şi cei din Pireu, în cursul căreia Critias însuşi şi-a aflat moartea, cei Treizeci aurost alungaţi, pentru ca mai tîrziu, sub ameninţarea armatei spartane revenită în Attica, să intervină o reconciliereîntre cele două partide, în 403—402, sub arhontatul lui Euclid*, s-a ajuns la o amnistie generală, de la care singuriiexcluşi erau cei Treizeci şi cîţiva magistraţi, iar demo-craţia tradiţională a reintrat în vigoare.Poporul a respectat riguros pactul încheiat şi a luat asupra-şi restituirea datoriilor pe care cei din oraş lecontractaseră faţa de lacedemonieni pentru a lupta împotriva celor din Pireu. Totuşi amintirea exceselor comise deoligarhi nu s-a şters decît cu greu, iar urile stîrnite de ei şi-au avut rolul lor în procesul lui Socrate*: acuzîndu-l decrima de impietate şi de coruperea tineretului, Meletos, sprijinit de democratul Anytos, trezea în judecători ideeaconfuză că filosoful era în parte vinovat nu numai de speculaţii îndrăzneţe şi de critici distructive care clătinaufundamentele morale ale statului, ci şi de comportamentul scandalos al discipolilor săi, aristocraţi insolenţi şi scep-tici ca Alcibiade, Harmides şi mai ales Critias. Uimitor nu este faptul că Socrate a fost condamnat, ci micamajoritate prin care s-a obţinut condamnarea. Resemnarea-i eroică în faţa morţii, respectul dovedit faţă de legilecetăţii, refuzînd să fugă spre a scăpa de pedeapsă, au făcut asupra prietenilor săi o imensă impresie pe care Platonşi Xenofon au transmis-o contemporanilor. Dra-maticu-i sfîrşit a contribuit astfel la răspîndirea învăţăturii lui.Ocupată aşadar cu refacerea internă, Atena a lăsat de bunăvoie Spartei iniţiativa în relaţiile cu Persia. Aceastatocmai trecuse printr-o gravă criza în care se aflau implicaţi şi nişte greci. La moartea regelui Darius al II-lea, fiulsău mai mic, Cirus cel Tînăr, ce jucase un rol important în ultimii ani ai războiului peloponesiac, s-a ridicatîmpotriva fratelui mai mare, devenit rege sub numele de Artaxerxes II. Ca să-şi întărească armata de care dispuneaîn Anatolia, a recrutat un corp de mercenari greci şi a mărşăluit spre Babilon. în toamna lui 401 s-a ciocnit cuarmata regală la Cunaxa, în Mesopotamia, şi a fost ucis în lupta, Cei aproximativ 13000 de mercenari greci lăsaţi decapul lor s-au retras atunci către nord, de-a lungul Tigrului, apoi au străbătut Armenia şi au sosit în primăvaraurmătoare la Trebizonda, pe coasta Mării Negre, de unde s-au întors în Europa. Epopeea celor Zece Mii*, cum aufost numiţi 124sub comanda lui Trasibul. Sparta a ripostat prin interceptarea în Strîmtori a convoaielor de aprovizionare cudestinaţia Atena, precum si efectuînd, din Egina, atacuri prin surprindere asupra Pireu-lui. Oboseala a intervenitîn rîndul adversarilor Lacedemonei. Spartanul Antalcidas a negociat cu perşii, iar Artaxerxes şi-a făcut cunoscutecondiţiile pe care le oferea statelor greceşti. După lungi ezitări acestea au sfîrşit prin a subscrie Pacea Regelui (386).Ele recunoşteau monarhului ahemenid stăpînirea oraşelor din Asia şi a Ciprului. Celelalte cetăţi greceşti, mici saumari, aveau să ră-mînă autonome. Atena păstra Lemnos, Imbros şi Scyros unde şi-a reinstalat cleruhii. Regele eragarantul acestor înţelegeri: el era deopotrivă şi beneficiarul, întrucît prelua din nou controlul asupra grecilor dinAnatolia, iar Grecia europeană, în virtutea principiului autonomiei cetăţilor, trebuia să rămînă o puzderie de state

34

incapabile de a pune la cale o acţiune de mari proporţii. Era de fapt revanşa războaielor persane.Elenismul trebuise sa înfrunte în Occident o-fensiva de temut a Cartaginei, ce profitase de neînţelegeriledintre statele greceşti ca să-şi reia ofensiva în Sicilia, întreruptă de pe vremea victoriei lui Gelon de la Himera,în 480. Trupele punice au luat cu asalt în 408 Selinuntul şi Himera, au cucerit Agrigeritul, ştergîndu-1 de pe faţapămîntului, au ocupat Gela, ameninţînd Siracuza. în cursul operaţiilor militare, cea din urmă s-a supus unuitînăr ofiţer energic care, ales strateg unic, a instaurat propria-i tiranie şi şi-a masacrat adversarii. Ciuma ce secuibărise în tabăra punică i-a determinat să înceapă tratative: Dionis a acceptat recunoaşterea stapînirii cartaginezeasupra celei mai mari părţi a Siciliei (404). Sa consacrat apoi refacerii forţelor: a extins fortificaţiile Si-racuzeiîncît aceasta ajunsese cel mai mare oraş al lumii greceşti; a adunat numeroase trupe de mercenari greci şi barbari;şi-a format un parc de maşini de lupta şi şi-a construit o flotă de 300 de vase, nu numai triere, ci şi corăbii cupatru şi cinci rînduri de vîsle. Cu atare armament puter- V-6Posesiunile lui Dionis- ^ -j Teritorii ocupate de Cartogino în 387Ceiăţi italice aliate cu Dionis după 379Contoare instalate de DionisIAPIGI Populaţi: aliate cu Dionis13. SIRACUZA IN VREMEA LUI DIONIS Imc a atacatA m 397 Cartagina şi după un război naeiungat, m care a cunoscut strălucite victorii, Qar şi reversuri pemăsură, a încheiat în 392 un nou_ tratat ce reducea simţitor zona de influenţă punica. Dionis s-a consacrat atuncialtor acţiuni m italia de sud, unde, sprijinindu-se pe populaţiile naigene dm Lucania, a cucerit întregul Bruttium ^uoraşele greceşti Locri, Crotona şi, în fine, Re-S'on, a cărui stapînire îi asigura controlul celuilalt don,' sSmtorii (387).în acelaşi, timp flota lui aom,n, Marea Ionică, facilitînd negustorilor si-patrunderea pînă în fundul Adriaticii:aceştia şi-au instalat contoare la Lisos în Iliria, la Hadria, în delta Fadului, şi la Ancona, excelent port pe coastaItaliei. Un raid naval pe teritoriul oraşului etrusc Agylla (Caere) a instaurat asupra Mării Tireniene ameninţareacorăbiilor siracuzane. Totuşi, în ciuda a două noi războaie împotriva, Cartaginei, Dionis nu a reuşit sa-i alunge pepuni din Sicilia: în cele din urmă adversarii s-au înţeles să considere ca hotare ale teritoriilor lor cursul ele apă alcetăţii Himera, la nord, şi nul Halycos la sud. Cartaginezilor le rămînea astfel treimea apuseană a insulei, cuSelinunt şi Segesta. Restul aparţinea grecilor, sub controlul Siracuzei.Atare acţiuni şi succese i-au aclus lui Dionis cel Bătrîn (numit astfel spre a-1 deosebi de fiu! şi urmaşul sau Dioniscel Tînar) un prestigiu considerabil: cînd a murit în 367 era neîndoielnic cel mai ilustru dintre grecii vremii sale.Puterea lui se baza pe forţă, adică, în esenţa, pe mercenari bine plătiţi şi înarmaţi, şi pe o completă lipsa descrupule. A avut cel dintîi ideea originală de a organiza un mare stat în care greci de orice obîrşie, siculi ori italicibarbari, soldaţi de meserie şi negustori veniţi de peste tot trăiau laolaltă sub autoritatea-i personală, în condiţia maidegrabă a supuşilor decît a cetăţenilor. Desigur, nu a reuşit să topească elementele disparate în-tr-o adevăratăunitate politica, dar a zguduit din temelii vechile cadre ale cetăţii. Totodată, a dat un puternic impuls vieţiieconomice, făcînd din Siracuza cea mai mare piaţă a Occidentului. Strălucirea curţii sale, interesul pe care-1 purtaliterelor (se mîndrea că scrie tragedii), atracţia personalităţii lui excepţionale au stîrnit interesul filosofilor. Platon şiAristip au venit să-1 viziteze: nici unul nici celălalt n-au avut de ce să se felicite. Isocrate, care visa la unirea grecilorîmpotriva primejdiei persane, s-a gîndit o clipă că Dionis ar putea să-şi ia asupra-i această sarcina măreaţă, în fine,atenienii, cu puţin înainte da moartea tiranului Siracuzei, i-au conferit dreptul de cetăţenie şi i-au decernat premiulîntîi la concursul dramatic al Dionisiilor anului 367. Astfel, pre-ţuirea tragediilor îi va fi flatat vanitatea mai mult decît toate victoriile-i militare, însă exemplul guvernăriiautocratice dat de el în Sicilia n-avea sa fie uitat: mulţi îl vor urma după aceea.în tot acest timp Grecia propriu-zisă se zbătea în anarhia instaurată prin Pacea Regelui, în înţelegere cu Sparta. Ceadin urmă se străduia să sfa-rîme veleităţile de independenţă ale aliatelor ei, intervenind rînd pe rînd la Mantineea,în Arcadia, apoi la Flius, în Corintia, ca să instaleze în fiecare cîrmuiri favorabile vederilor ei. La cererea a douăcetăţi din Calciclica ce refuzau sa intre în-tr-o confederaţie organizată de Olint*, oraşul cel mai însemnat din zonă, oarmată laceclemomană a intervenit spre a distruge atare liga, făcînd să fie respectată „autonomia" stipulată dePacea Regelui, în cursul acestei expediţii în Grecia de nord, un detaşament spartan în trecere prin Teba a fostsolicitat de una din cele două partide ce îşi disputau puterea şi la cererea acesteia a ocupat citadela Tebei, Cadmeea.Ocupaţia a durat mai mulţi ani: dar într-o noapte din iarna anului 379 cîţiva patrioţi tebani conduşi de Pelopida* aumasacrat pe magistraţii favorabili Spartei şi au eliberat oraşul, obligînd garnizoana lacedemonia-nă să se retragă.Armatele trimise ulterior de Sparta în Beoţia au fost incapabile să-i facă pe tebani să cada la învoială.în ciuda neîncrederii mai vechi nutrite pentru vecina ei din nord, Atena a făcut repede cauza comună cu aceastaîmpotriva Spartei: oamenii noi ce se aflau la conducerea treburilor oraşului, oratorul Calistrat*, generalii Habrias*,îficrate şi Ti-moteos*, fiul lui Conon, erau hotărîţi să profite de împrejurări pentru a reface prestigiul patriei lor.Eforturile acestora au dus în 377 la constituirea celei de a doua Confederaţii maritime care, exact la un secol dupăprima, grupa în jurul Atenei majoritatea cetăţilor insulare ale Marii Egee ?i a oraşelor greceşti de pe coasta Tracici.

35

O serie de tratate bilaterale, încheiate cu începere din 384—383, au pregătit noua organizaţie care reu-nea pe picior de egalitate Atena şi totalitatea aliatelor ei. Cele din urmă se reuneau într-un Consiliu (Synedriori) lacare Atena nu lua parte. Hota-rîrile acestui Consiliu erau luate cu majoritate de voturi, fiecare cetate dispunînd deun vot. în ce-} priveşte, statul atenian lua propriile lui hotărîri. Dacă acestea corespundeau cu cele ale Synedrion-ului aliaţilor, atunci, şi numai în cazul acesta, Cofederaţia acţiona ca atare, Atenei revenindu-i dreptul de a conduceoperaţiile comune. Pentru a face faţă cheltuielilor federale, alţii vărsau contribuţii fixate de Synedrion şi nu untribut. Dinspre partea-i, Atena îşi asuma sarcina întreţinerii propriilor forţe militare. Efortul ei considerabil în acestsens i-a permis să repurteze pe mare mai multe succese împotriva navelor peloponesiene nu numai în Ciclade, ci şiîn Marea Ionică, unde Ti-moteos a condus o escadră contra Corcirei şi Acar-naniei. Preocupată de reducereacheltuielilor şi îngrijorată de avîntul ce-1 luase Teba, Atena a încheiat în 374 pace cu Sparta pe baza situaţieiexistente: ea îşi recîştigase superioritatea pe mare, între timp Teba şi-a refăcut în propriu-i avantaj liga cetăţilorbeoţiene, în vreme ce în Tesalia un conducător energic, lason, tiranul din Ferai, unea sub autoritatea lui întreagaregiune. Acest elev al sofistului Gorgias a strîns o puternica armată de mercenari, sprijinită de excelenta cavalerietesaliană: existenţa lui însemna un nou element în Grecia centrală. De aici şi noi motive de îngrijorare pentruAtena, care-au determinat-o sa se apropie de Sparta, în ciuda recentelor neînţelegeri în ceea ce priveşte Corciră, în371 se reuneşte la Sparta o conferinţă de pace, unde sînt reprezentate principalele state greceşti, inclusiv Dionis dinSiracuza şi un delegat al Marelui Rege. S-a hotărît reafirmarea principiilor Păcii Regelui. Un conflict a izbucnit însăasupra chestiunii Beo-ţiei: plenipotenţiarul Tebei, Epaminonda*, voia să semneze tratatul în numele tuturorbeoţienilor şi nu numai al Tebei. Regele spartan Agesilau s-a împotrivit categoric, iar Epaminonda a părăsit Spartafără să fi semnat tratatul.130Sparta a ordonat imediat armatei lacedemo-niene staţionată în Focida să mărşăluiască împotriva tebanilor, carerefuzau să recunoască autonomia celorlalte cetăţi beoţiene. Ciocnirea a avut loc în 371, la cîţiva kilometri sud-vestde Teba, în apropierea tîrgului Leuctra. Epaminonda, aflat în fruntea trupelor tebane, s-a folosit de o inovaţietactică de mare viitor: contrar practicii tradiţionale, şi-a concentrat cele mai bune unităţi în aripa stînga, le-a dispusîn adîncime şi a zdrobit într-un atac puternic aripa dreaptă a lacedsmo-nienilor: regele Cleombrotos şi 400 despartani au rămas pe cîmpul de bătaie. Această victorie a pus capăt superiorităţii militare spartane în cîmp deschis,facînd din Teba un nou pretendent la hegemonie în Grecia propriu-zisă. Succesul teban era strîns legat de acţiuneapersonală a lui Epaminonda. Integritatea, patriotismul şi mai ales geniul său militar vor duce patria lui în primelerînduri.Asasinarea în 370 a lui lason din Ferai a făcut să dispară un vecin periculos: Teba a profitat ca să-şi extindăinfluenţa în. Tesalia. Dar în acelaşi timp, Epaminonda pornea către Pelopo-nes, chemat de arcadienii răsculaţiîmpotriva Spartei, în 370—369 a invadat Laconia, pinii atunci necălcată de vreun duşman, iar bătrînul Agesilauabia a putut apăra Sparta, trebuind să-i lase pe tebani să-i devasteze teritoriul. Mesenia, din nou răsculată, a ieşitdefinitiv de sub jugul lacedemonian, centrul ei devenind noul oraş Me-sena*, aşezat pe pantele muntelui Itome,unde stau încă în picioare puternicele-! ziduri. Statul spartan pierdea astfel principalele lui resurse: decăderea saera de aici înainte inevitabilă. Cetăţile arcadiene s-au unit într-o confederaţie avînd drept capitală un oraş nouîntemeiat, de dimensiuni excepţionale, Megalopolis*: prezenţa lui ia frontierele Laconici urma să stăvileascădrumul oricărei tentative lacedemoniene de mai tîrziu. Hegemonia Spartei în Pelopones fusese nimicită.Strălucitele succese ale Tebei au avut ca ur-131 mare încheierea unei alianţe între Sparta şi Aţe----------Frontiera vesHcc a Impsriij'ui <iFig. 14. GRECIA ÎN 362 î.e.n.na, care s-au străduit să-şi asigure sprijinul perşilor: dar Pelopida, trimisul tebanilor la Susa, a ştiut să cîştigebunăvoinţa Marelui Rege, care a recunoscut independenţa Meseniei, cerînd totodată dezarmarea flotei ateniene(367). Războiul a reiz-bucnit din toate părţile, în vreme ce Teba instala o garnizoană la Oropos, chiar la frontieraAtticei, atenienii, graţie lui Timoteos, au ocupat, Samosul de unde i-au alungat pe perşi, aşezîndu-şi în acei loccleruhi. Acelaşi lucru 1-au făcut şi la Potideea, în Calcidica, supunînd multe alte oraşe în regiunea respectivă. DarTeba nu stătea cu braţele încrucişate: ea şi-a construit o flotă cu baza în-tr-un port din Locrida, pe strîmtoareaEubeei, iar Epaminonda s-a dus să ridice împotriva Atenei Bizanţul şi Strîmtorile. Prestigiul militar al Atenei eraputernic zguduit.132Situaţia ramînea totuşi confuză în Pelopones, unde eîeenii şi arcadienii se aflau în conflict. Au izbucnit apoidisensiuni în sinul confederaţiei ar-cadiene, între Mantineea şi Tegeea. Sparta, Atena şi Elis susţineau Mantineea.Teba sprijinea Tegeea şi i 1-a trimis pe Epaminonda în ajutor, în 362. O armată lacedemoniană, întărită cu contin-gente ateniene şi mantineene, aştepta atacul teba-nilor în împrejurimile Mantineei. Ca şi la Leuctra, Epaminonda şi-a dispus aripa stingă „în formă de proră" şi a sfărîmat rezistenţa spartanilor. Dar a căzut în bătălie în frunteahopliţilor săi: cu acest om de geniu dispărea şansa avută de Teba într-a-şi asuma conducerea treburilor greceşti.Lipsită de comandantul ei, armata tebană n-a putut profita de victorie. Haosul domnea ca niciodată în Grecia.

36

Situaţia nu era mai strălucită nici în Occident, unde moartea lui Dionis cel Bătrîn îl adusese la putere pe fiulacestuia, Dionis cel Tînăr (367— 357), care nu avea calităţile părintelui său. Pentru a-1 sfătui pe tînărul suveran,un cumnat al tatălui, Dion, 1-a chemat din nou pe Platon, dar cea de a doua călătorie a filosofului în Sicilia nu afost mai fericită decît prima. Dionis s-a certat repede cu Dion, care a fost exilat, retrăgîndu-se la Corint. Cîţiva animai tîrziu, cel alungat reintra victorios la Siracuza, sprijinit de cartaginezi. Dionis a fugit la Locri, lăsîndu-1 peDion* să-şi exercite tirania cu preţul unor violenţe datorită cărora a fost asasinat în 354. Era începutul uneiperioade de tulburări în timpul căreia imperiul siracuzan, trecînd din mînă în mînă, s-a destrămat. Dionisînsuşi, revenit îri 347 la putere, nu a ^ai^fpst în stare să-1 refacă: în fiecare oraş al Siciliei, la Catana, ca şi laTaormina, la Mesina aidoma ca la Leontini, îşi făcuse apariţia cîte un tiran local. Siracuzanii şi-au îndreptatprivirea către metropola lor, Corintul, care le-a trimis în 344 un mediator, pe Timoleon*. Primit favorabil de tiranuldin Taormina, Timoleon a obţinut ca Dionis cel Tînăr să renunţe la tiranie. Cum ad-versarii acestuia apelaseră la cartaginezi, a trebuit mai întîi să fie înlăturată această ameninţare, învingător în 341 perîul Crimisos, Tirno-leon a încheiat doi ani mai tîrziu pacea, după ce recucerise teritoriile greceşti din Sicilia pînă pefrontiera acceptată deja de către Dionis cel Bă-tr'în, adică pe cursul de apă al Himerei şi pe rîul Halycos. A restabilitapoi ordinea internă, abolind toate tiraniile cu excepţia celei a lui Andro-mahos din Taormina, care 1-a ajutat de laînceput: cetăţile greceşti au fost grupate într-o confederaţie a cărei conducere a preluat-o Siracuza. Chiar laSiracuza, a pus în aplicare un regim mixt în care, pe lîngă adunarea poporului, rolul conducător îl juca un sfat de600 membri, îndepli-nîndu-şi astfel sarcina, Timoleon a desfiinţat în 337 magistratura supermă ce-i fusese conferităîmpreună cu titlul de strateg deţinător al deplinei puteri şi şi-a sfîrşit zilele în pace la Siracuza ca simplu particular,dînd un rar exemplu de moderaţie şi civism într-o epocă atît de tulbure.în Grecia propriu-zisă, instaurarea unei noi ordini pe care cetăţile au fost incapabile să şi-o impună ele însele, a fostrealizată prin intervenţia străină, cea a regatului Macedoniei. Se mai discută si astăzi dacă macedonenii erau grecidin punct de vedere etnic. Sigur este cel puţin faptul că acel neam de ţărani neciopliţi şi de munteni, aşezat în jurulgolfului Termaic si în munţii învecinaţi, între lanţul Pindului şi cursul inferior al Strimonului, a rămas multă vremela marginea lumii elenice, în schimb, suveranii săi ereditari, dinastia Argeazilor, au luat încă de la începutulveacului V parte activa la viaţa grecească. La sfârşitul aceluiaşi veac, regele Arhelau, interesat ele cultură, a primitla curtea lui din Pela pe poeţii Euripide şi Agaton, pe muzicianul Timoteos din Milet, pe pictorul Zeuxis.Macedonia juca un rol în treburile interstatale şi a intrat de mai multe ori în alianţă cu cetăţile greceşti. Dispunea deresurse apreciate, mai ales de lemn de construcţie, indispensabil lucrărilor navale. Regele, sprijinit de nobili carepurtau cu mîndrie titlul de „tova-^si" ai regelui, hetairii, se putea bizui de aserne-ea şi Pe ° ţarânime credincioasă, care-i dădea excelenţi pedestraşi,pezetairii. Această monarhie militară, întemeiată pe solida sentimente de simpatie personală faţă de suveran, puteadeveni un remarcabil instrument politic în manile unui rege energic şi ambiţios. A fost cazul lui Filip, fiul luiAmyntas.De la moartea în 370 a lui Amyntas III, regatul Macedoniei a fost încercat de nenumărate certuri dinastice. Filip,fiul cel mic al defunctului rege, era încă foarte tînăr şi şi-a petrecut mai mulţi ani la Teba ca ostatec: acolo i-acunoscut pe Epaminonda şi Pelopida şi s-a familiarizat cu politica grecească. Avea douăzeci şi doi de ani în 359,cînd a fost ales ca regent al regatului la moartea fratelui său Perdicas III, al cărui fiu era minor, în scurtă vremetînărul regent a restabilit o situaţie ce părea aproape total compromisă: s-a debarasat de ceilalţi pretendenţi la titlulregal, s-a înţeles cu Atena, promiţîndu-i că-i va înlesni recucerirea Amfipolisului, de unde a retras garnizoanamacedoneană instalata acolo de Perdicas, i-a bătut pe iliri în vest şi i-a supus pe peonii din nordul Macedoniei. Cufalanga pezetairilor şi cavaleria grea condusă de hetairi a organizat o puternică armată care, drept recunoaşterea succeselor sale, 1-a ales rege.Primul sau obiectiv a fost să-i asigure Macedoniei liberă ieşire la mare. Cele mai bune porturi de pe coastele ei,Pidna, Metone, erau colonii greceşti aliate ale Atenei. Dar Atena se zbătea de ani de zile în dificultăţi diplomatice şifinanciare încercînd să-şi păstreze controlul Strîmtorilor şi coeziunea Confederaţiei sale maritime. Aceasta dinurmă a fost serios zguduită atunci cînd în 357, Chios, Rodos şi Bizanţul, susţinute de dinastul cananMausolos*, care guverna Halicarnasul în numele Marelui Rege, au format o alianţă separată, independentă deConfederaţie. A urmat un război în cursul căruia Atena a eşuat în eforturile GV, ^6 ^~* rea^uce ^a ascultare perebeli. Pacea încheiată în 355 consfinţea destrămarea Confedera-Ef-IV S^nos^C-£$,#&£;•fi^r ,^f *ra °vi":""W ^-f. ffăs-^$TA".-^Rodos ^V

37

Fig. 15. EXPANSIUNEA MACEDONIEI SUB FILIP IIţiei: partidul moderat atenian condus de Eubul*, abil om politic şi de finanţe, şi-a impus punctele de vedere, iarpoporul nu mai voia nici să plătească, nici să slujească. Filip a profitat de situaţie: a pus rînd pe rînd stăpînire peAmfipolis, pe care Atena încercase zadarnic sa-1 cucerească cb mai mulţi ani, apoi pe Pidna şi, în sfîrşit, pe Me-tone, în faţa căreia şi-a pierdut un ochi (354). Ieşirile Macedoniei la mare erau de aici înainte asigurate, între timp acucerit Potideea, în Palene, dar a cedat-o Confederaţiei calcidice, după ce i-a alungat pe cleruhii atenieni. TrecîndStrimonui dincolo de Amfipolis, a pus stăpînire pe o colonie 136Tasosului, Crenides, în cîmpia de la poalele muntelui Pangeu: din această cetate a făcut un oraş nou căruia i-a datnumele de Filipi, prim exemplu al unui obicei ce avea să devină foarte frecvent în epoca elenistică. Minele de aurale pangeului îi dădeau posibilitatea sa-şi plătească mercenarii şi să cumpere conştiinţele. Monedele lui Filip aveausă joace ulterior în lumea greacă rolul pe care aurul persan îl jucase vreme de un veac.Dar în 356 o gravă criză interstatală izbucnise în Grecia centrală, oferind astfel un pretext comod intervenţiilorMacedoneanului. Sanctuarul de la Delfi era din nou pricina unui război sacru, cel de al treilea. Ca şi cu un veac maiînainte, foci-dienii au fost acuzaţi de sacrilegiu: printre membrii Amficţioniei, Ţeba se vădea cea mai pornită contraaestor vecini faţă de care nutrea o veche invidie. Focidienii însă, sprijiniţi de Atena şi Sparta, şi-au pus în frunte unom energic, Filo-melos, şi au devenit stăpîni ai sanctuarului: tezaurul sacru a constituit resursa graţie căreia auputut recruta o armată de mercenari cu care Fiio-melos, iar după moartea lui urmaşul acestuia, Onomarhos, aurepurtat succese. Onomarhos a pătruns chiar în Tesalia, unde tiranii din Ferai şi Cranon îi erau favorabili. Celelalteoraşe ale Tesa-liei au apelat atunci la Filip. După un mare eşec m 353, Macedoneanul a revenit în anul următor mTesalia, zdrobind trupele lui Onomarhos, care a pierit Jn luptă. Faptul n-a pus capăt războiului sacru, căci Filip n-aputut trece de Termopile, aflate în mina aliaţilor focidienilor, ca să intre m Grecia centrala, dar măcar devenisealiatul şi protectorul Tesaliei. S~a îndreptat atunci către Tracia,^ unde a impus regilor indigeni alianţa cu el,ducîndu-şi armatele pînă la Propontida. Atena, care pusese din nou piciorul la Sestos, în Cherso-neŞ, s-a văzut dinnou ameninţată. Curînd a avut "Olwmotive de îngrijorare, atunci cînd Filip s-a hotarît să supună oraşele dinCalcidica, cucerin-137 l U-Ul dupS altul< C.el mai imP°rtant> Olin-tul» a căzut în 348. în ciuda apelurilor arzătoareale oratorului Demostene*, care vedea cum creşte primejdia, Atena n-a fost în stare să ajute în timp util Olintul.Oraşul a fost ras şi întreaga Calci-dică încorporată regatului Macedoniei. Intrigile lui Filip au scos concomitentEubeea din Confederaţia maritimă ateniană.A temenii se hotărîra atunci să trateze: o ambasadă trimisă la Pela, capitala regatului macedonean, a pregătit în 346pacea zisă a lui Filo-erate, după numele principalului plenipotenţiar atenian, care era însoţit de Demostene şi deoratorul Eschine*: cel din urmă s-a lăsat îmbrobodit de Filip şi avea sa devină un partizan convins al politiciiacestuia. Conform termenilor tratatului, fiecare îşi păstra posesiunile din acel moment, dar Filip a refuzat să-imenţioneze pe focidieni drept aliaţi ai Atenei, beneficiind de respectivele convenţii: soarta lor a decis-o el însuşiimediat, ocu-pîndu-le chiar în anul 346 ţara. Amficţionia a impus focidienilor o grea amendă anuala ca despăgubirepentru jafurile comise în sanctuarul de la Delfi. Cele două voturi de care dispuneau în Consiliul amficţionic au fostatribuite luî Fiiip, căruia i-a fost conferita şi preşedenţia Jocurilor pitice din anul în curs. Regele Macedoniei era deaici înainte admis oficial în comunitatea statelor greceşti.Mulţi s-au bucurat: era în special cazul acelor care, alături de bătrînul retor Isocrate, vedeau deja în suveranulmacedonean pe şeful de care Grecia avea nevoie ca să-i potolească certurile şi să-i unească forţele într-o acţiunecomună îndreptata împotriva Persiei ahemenide. Alţii însă, în fruntea cărora se afla Demostene, considerau pacealui Filocrate ca un armistiţiu provizoriu, tocmai potrivit pregătirii luptei decisive pe care o^ socoteau inevitabilă.Lucrurile au ieşit la lumina m 343, cînd Demostene 1-a acuzat pe Eschine că şi-ar fi trădat patria cu ocaziaambasadei din 346: Eschine a fost achitat, dar politica lui Filip şi a adepţilor săi a fost violent atacată în cursul pro-cesului, iar pasiunile mulţimii în legătură cu aceasta temă se aprinseseră din nou.18în ce-1 priveşte, Filip folosea ck mai bine răgazul de care dispunea. O nouă campanie împotriva ilirilor, iar apoi ointervenţie în Epir, i-au asigurat spatele, în Tesalia a reorganizat administraţia locală, creînd patru provincii, aicăror şefi, sau tetrarhi, îi erau devotaţi. S-a îndreptat apoi către Tracia pe care a supus-o pînă dincolo de Nestos şiulterior pînă la Marea Neagră şi la Propontida: întreaga ţară a devenit domeniu regal guvernat de un strateg numitde Filip. Oraşele greceşti de pe litoral, ca Bizanţul şi Perintul, precum şi poziţiile Atenei în Chersones, erau directameninţate. Temîndu-se din nou cît priveşte drumul griului, vital pentru aprovizionarea ei, Atena se pregăteaiarăşi de război, după cum o sfătuia Demostene. Astfel cînd în 340 trupele macedonene au asediat Perintul şiulterior Bizanţul, flota ateniană a intervenit cu toată puterea. Filip, care eşuase în faţa Perintului, a trebuit să ridiceasediul Bizanţului, oraşul fiind ajutat de strategul atenian Focion. Acest eşec 1-a convins pe regfc ca în cazul Ateneirezultatul trebuie obţinut prin-tr-o intervenţie în Grecia propriu-zisă.Evenimentele de la Delfi aveau să-i ofere în curînd acest prilej. Ca să abată atenţia de la o plîngere împotriva Ateneiprezentată Consiliului amficţionic, reprezentantul Atenei, Eschine, i-a a-cuzat pe locrienii din Amfisa că au cultivat,

38

contrar datinei, jpămînturile închinate lui Apolo. Pentru a ispăşi sacrilegiul s-a hotărît un război sacru împotrivalocrienilor, iar conducerea lui a fost încredinţată lui Filip (339). Acţionînd cu mare iuţeală, acesta şi-a trecut trupeleîn Focida, cu consimţămîntul focidienilor, cărora le-a promis o micşorare a amenzii cu care fuseseră pedepsiţi.Graţie acestei stratageme, a putut înconjura prin vest poziţia cheie a Termopilelor, ocupată de beoţieni, ieşind laElateea, în Grecia centrală. Atare veste a zguduit Atena: a fost „surpriza de la Elateea", iar Demostene a muncit dingreu ca să ridice moralul compatrioţilor lui. De-plin conştienţi de primejdie, atenienii s-au aliat 9 cu Teba pentru aorganiza apărarea comună. Op 500 1000 ISOOm ^ Echldistcnţa curbelor de nivel este de 50 m ÂFig. 16. BĂTĂLIA DE LA CHERONEEA(După N.G.L. îîammond)Forţele greceşti, atenienii în aripa stingă, iar beo-ţienii în cea dreaptă, se sprijineau pe mlaştinele Ce-fisuîui ladreapta şi pe contraforţii montani din vecinătatea Gheroneei, la stînga. Filip a început lupta cu aripa sa dreaptă, lacomanda căreia se afla (poziţia I), apoi s-a repliat înainte ca aripa lui stînga să fi luat contact cu inamicul. Atenienii,crezînd că-1 biruiesc, s-au luat în chip imprudent după el, dezorganizînd astfel liniile greceşti. S-a deschis astfel ungol între centru şi Batalionul sacru. Acolo au şarjat Alexandru şi cavaleria macedoneană, în vreme ce întreagafalangă şi-a reluat mersul înainte împotriva unui inamic în dezordine. Batalionul sacru a fost zdrobit, iar grecii auintrat în debandadă, supravieţuitorii fugind spre Lebadeea prin defileul Kerata. Leul comemorativ ridicat dupăbătălie deasupra mormîntului comun al celor ce făceau parte din Batalionul sacru a fost reaşezat pe locul sauoriginar, la poalele înălţimilor, aproape de mijlocul terenului ocupat, în planul de mai sus, de trupeleuşoare macedonene. '*armata, reunind forţele celor două state, s-a adunat în Beoţia, în vreme ce Filip era ocupat cu pedepsirea Amfisei,conform misiunii cu care fusese însărcinat de amficţioni. în vara lui 338, în fruntea trupelor sale, Filip revine dinpartea apuseană a Locridei către cursul superior al Cefisu-lui beoţian, unde armata duşmană îl aştepta în a-propierea Cheroneei. Aripa stîngă macedoneană, comandată de tînărul fiu al lui Filip, Alexandru, a sfărîmatrezistenţa hopliţilor beoţieni care-i stăteau dimpotrivă: „batalionul sacru" al tebanilor şi-a dat viaţa pînă la ultimulom. Contingentul atenian a suferit pierderi grele şi s-a destrămat (2 august 338).Victoria de la Cheroneea a fost decisivă. Orice împotrivire faţă de voinţa lui Filip a luat sfîr-şit. Teba a fost asprutratată, a primit o garnizoană macedoneană în Cadmeea şi şi-a pierdut poziţia de frunte în Beoţia. Atena a scăpatcu pierderi minime: şi-a abandonat doar poziţiile din Chersonesul tracic şi a acceptat dizolvarea Confederaţieimaritime; şi-a păstrat posesiunile externe. Lemnos, Imbros, Scyros şi Samos, redevenind chiar stăpînă pe Oropos, lafrontiera Beoţiei, pe care-1 pierduse odinioară; în fine, a intrat în a-lianţa lui Filip. Poporul atenian a rămas totuşidemn în înfrîngerea suferită, încredinţîndu-i lui Demostene sarcina de a pronunţa elogiul funebru al soldaţilormorţi la Cheroneea.Victoria lui Filip a însemnat o cotitură hotă-rîtoare în istoria elenismului. Un stat monarhic şi centralizat şi-adovedit în chip strălucit superioritatea sa faţă de coaliţiile efemere care legau între ele cetăţile autonome. Viitorulaparţinea marilor regate şi nu micilor republici mărginite la teritoriul unui singur oraş. Concepţia clasică a polis-ului era de aici înainte depăşită. Aceasta s-a văzut limpede în 337, cînd Filip a reunit la Corint o adunare generală agrecilor. Toate cetăţile, cu excepţia Spartei, şi-au trimis reprezentanţi. Ei au întemeiat Liga de Ia Corint, care dădeapentru prima oară o formă federala unui fel de stat ** panelenic. Se instaura pacea generală între cetăţişi tulburarea ei era interzisă sub pedeapsa sancţiunilor militare. Se proclama respectarea constituţiilor interne alefiecărui stat, ca şi autonomia sa. Pirateria şi jaful erau interzise. Un Consiliu federal (Synedrion) în care fiecare statavea un număr de delegaţi proporţional cu importanţa lui, avea să se reunească în fiecare an într-unul din marilesanctuare. Hotărîrile acestuia, luate cu majoritate de voturi, deveneau obligatorii pentru toţi membrii Ligii.Macedonia nu făcea parte din Liga de la Corint, dar ea încheia cu aceasta o alianţă ofensivă şi defensivă, iar Filipera desemnat ca şef al armatei federale, încă din 337, el propunea Ligii pornirea unui război împotriva regeluipersan. Monarhia ahemenida trecea atunci printr-o criză gravă de succesiune, care făcea potrivit momentul unuiatac. Lui Filip nu-i era însă dat să treacă la lupta, căci în vara lui 336, în timpul serbărilor date cu ocazia căsătorieifiicei sale cu regele Epi-rului, a fost asasinat de un oarecare Pausania, din motive de ură personală. Cu fiul săuAlexandru, aclamat pe loc de popor ca rege al Macedoniei., începe o eră nouă pe care o numim epoca elenistică.Capitolul V POLEMOS„Polemos, spune Heraclit, a zămislit lumea, Polemos domneşte asupra ei". Filosoful din Efes, care scrie la începutulveacului V, înţelege prin aceasta că universul este teatrul unei lupte fără sfîrşit între elemente potrivnice, luptă dincare decurge o necontenită schimbare: Polemos, războiul, îi apărea deci ca legea fundamentală a cosmosului. Atarecugetare sumbră i-a putut fi sugerată foarte bine lui Heraclit de către spectacolul vremii sale, căci pentru greciiepocilor arhaică şi clasică războiul însemna un necontenit prilej de îngrijorare. Nu mtîmplător au fost relatate înexpunerea istorică precedentă atîtea operaţiuni militare: s-a calculat că în răstimpul unui veac şi jumătate, cuprinsîntre războaiele persane şi bătălia de la Cheroneea, Atena s-a aflat, în medie, în stare de război mai mult de doi anidin trei, fără să se fi bucurat niciodată de pace zece ani la rînd. Alte cetăţi, ale căror răspunderi şi pretenţii erau mai

39

mici, n-au avut parte, desigur, de un destin atît de belicos. Nici una însă, dacă voia să supravieţuiască, nu se puteaţine întru totul deoparte: războiul era într-adevăr legea de bronz a lumii greceşti.Existau, neîndoielnic, în toate acestea cauze de ordin economic. Deoarece în Grecia pămîntu-rile roditoare sîntpuţin numeroase, ele puteau suscita invidia vecinilor avizi sau suprapopulaţi. Atena s-a folosit de forţa armelorspre a instalaîn afara Atticii colonii cu caracter militar, cle-ruhlile. Sparta a fost constrînsa a cuceri Mesenia de logica internă asistemului ei politic şi social Mai tîrziu, nevoia de a menţine deschisă o cale comercială vitală a putut duce larăzboi: vreme de un secol, Atena şi-a tot repetat acţiunile ei militare ca să controleze zona Strîmtorilor prin caretreceau convoaiele de grîu venind din sudul Rusiei. Pe de altă parte s-a văzut ce rol a jucat în izbucnirea războiuluipeloponesiac vestitul „decret megarian", prin care Pericle instituia blocada e-conomica a Megarei. în fine, poftelestîrnite de minele din Tracia au dus la multe conflicte în regiunea Tasos şi a muntelui Pangeu.Rivalităţile economice nu constituie însă esenţialul. Dacă grecii au consacrat războiului atîta timp şi eforturi,aceasta se datoreşte în primul rind unor motive psihologice care ţin de concepţia greacă despre cetate. Pentrumembrii ce o alcătuiesc, ea reprezintă autoritatea supremă. Legea ei este independenţa absolută: dacă intră într-o alianţă, o face în principiu pe picior de egalitate, fără sa-şi înstrăineze autonomia de care e mîndra. în lipsa unuiarbitru acceptat de ambele părţi, care să rezolve diferendele, orice ciocnire de interese degenerează lesne înconflict armat. Dragostea de libertate, care a inspirat oratorilor şi poeţilor atîtea chemări înflăcărate, presupuneacceptarea războiului şi chiar ducerea lui cu entuziasm: merită să rămînă liberă doar cetatea ce ştie sa se batăpentru libertatea ei. Astfel întîiul obiectiv al organizării civice este de a-i pregăti pe cetăţeni pentru eventualitateaineluctabilă a luptei. Lucru pe care Platon 1-a înţeles foarte bine atunci cînd îl pune pe cretanul Clinias în Legile(625 e) să spună: „corpul cetăţenilor îşi trăieşte viaţa spre a duce un război fără sfîrşit împotriva tuturorcelorlalte cetăţi", în cetatea greacă din epoca arhaică şi clasică cetăţeanul este în primul rînd un soldat, dupăcum politicianul trebuie deseori să se transforme în comandant militar. Totul depinde de soarta armelor: viitorulpersonal al fiecăruia, cel al statului şi în ultimă instanţă al ele- 144nismului în întregime. Decăderea Atenei s-a vădit iremediabilă cînd aceasta n-a mai vrut drept conducători decîtfinanciari şi avocaţi şi cînd ate-nienii, surzi la implorările lui Demostene, au refuzat să lupte ei înşişi, lăsîndapărarea patriei pe seama mercenarilor.După cum s-a văzut, armata greaca avea ca element esenţial un corp de infanterie grea, hopliţii. Hoplitul dispuneade un echipament complet de arme ofensive şi defensive, ilustrat în detaliu de documentele figurative, sculpturisau vase pictate. Trebuie totuşi să deosebim în ce priveşte reprezentările de războinici pe cele care reproducfidel realitatea contemporană şi acelea, mult mai numeroase, care o interpretează transpunînd-o în lumea mitului:luptătorii complet goi de pe friza Mausoleului din Halicarnas nu le-au înfruntat decît pe amazoane, în schimbcelebrul bronz miniatural de la Dodona, păstrat la Berlin, stela lui Aristion sculptată de Aristocles* sau vasullui Ahile de la Vatican sînt documente demne de încredere. Hoplitul apare în aceste cazuri, îmbrăcat cu otunică foarte scurtă, care lasă picioarele în întregime libere. O manta putea completa vestimentaţia. Labele sîntgoale sau încălţate cu ghete ori sandale. Unele mărturii lasă să se înţeleagă că soldaţii greci se simţeau uneori maibine desculţi pe teren neprielnic.Pieptul era apărat de a platoşă fie de metal, fie de piele ori de pînză de in, ultimele întărite cu placi metalice, înepoca arhaică se folosea platoşa^ rigidă, în formă de „clopot", alcătuită din doua plăci de bronz, una pentrufaţă, alta pentru spate, îmbinate pe umeri şi la subţiori cu cheutori. De curînd a fost descoperit la Argos unexemplar splendid. Ulterior, modelele suple au devenit la modă: spre deosebire de platoşa clopot care coborapînă pe talie, acestea se prelungeau de obicei sub centură prin benzi de piele atîrnînde, wmbr e chinuri,care apărau partea de jos a pînte-f ţ uî' ^e caP> hoplitul purta o cască metalică dublata cu piele sau fetru,adeseori prevăzuta cuuna sau mai multe creste cu panaşe. Ofiţerii se deosebeau prin mărimea şi bogăţia panaşelor de care Aristofan nupierde prilejul a-şi bate joc. Forma coifurilor era de tipuri diferite, în general bine definite, cărora tradiţia le dănume destul de arbitrare. Coiful corintic cu obrăzare şi apărătoare de nas fixe se purta ridicat pe frunte înainte saudupă luptă, în schimb casca attică era fără apărătoare de nas şi cu obrăzare mobile ce puteau fi ridicate după voie.Coifului beoţian, în formă de bonetă conică, îi lipseau toate acestea, inclusiv apărătoarea de ceafă. Mai existau şialte tipuri, dar cele de mai sus sînt cele mai răs'pîn-dite pe monumentele figurative. Săpaturile au scos la ivealămulte coifuri de bronz, mai ales la Olimpia, unde de curînd au apărut unele foarte frumoase. Cîteva poartădedicaţii ce ne îngăduie să le datăm.Acelaşi lucru se întîmplă şi cu scuturile de bronz, consacrate deseori ca ofrande în sanctuare. Forma lor a variat de-a lungul veacurilor de la scutul în opt, de tradiţie creto-miceniană, pîna la cel rotund al epocii clasice, trecînd prinscutul „geometric", cu două mari scobituri laterale, şi prin acela beoţian, derivat din precedentul, dar cu scobiturimai reduse. Diametrul scutului rotund în secolele V—IV este de aproape doi coţi (90 cm). Este destul de multbombat în afară. Pe faţa exterioară, carcasa de lemn e acoperită cu piele tabaj cită sau crudă ori chiar cu foi de bronzpe toată suprafaţa ei. în centru iese deseori în relief un motiv metalic: de obicei e un cap de Gorgonă, al cărei aspect

40

oribil trebuie, dacă nu să înspăimînte adversarul, măcar să îndepărteze soarta cea rea. Diferite embleme, gravatesau pictate, după cum figurează pe metal sau piele, pot împodobi faţa exterioară a scutului aşa cum se vede pevasele pictate şi precum rezultă din descrierile, în mare parte fanteziste, pe care poeţii Eschil, în Cei şapte contraTebei, şi Euripide, în Fenicienele, le-au făcut armurilor comandanţilor argieni care atacau Teba. Cît priveşte scutullui Ahile, descris pe larg de Homer în cîntul XVIII a! Iliadei, el ţine eletul. Ca şi scutul, ea era ţinută într-o husă protectoare în răstimpul în care nu era folosită. Lancea „dorica" a fostsocotită de poeţi drept armă greacă prin excelenţă. Eschil a făcut din ea simbolul capacităţii militare a grecilor princontrast cu arcul perşilor. Atena, zeiţă războinică, preferă lancea spadei.Spada, arma luptei corp la corp, serveşte ca ultimă soluţie războinicului lipsit de lancea lui. în epoca clasică, ea areo lamă de fier, de lungime redusă, nedepăşind un cot (45 cm). Aceasta lamă e cu dublu tăiş. Minerul este prevăzutcu o gardă îngustă şi cu un pomou. Teaca e atîrnată de o diagonală scurtă, ce trece peste umărul drept. Teaca estesituată atît de sus încît pomoul spadei ajunge aproape la nivelul subsoarei stingi: ca să scoţi lama trebuie să tragispada înainte şi să strîngi teaca sub braţul stîng. Spada putea fi trasă fără să fie lăsat din mînă scutul, ceea ce n-ar fifost posibil cu o diagonală mai lungă. Se ataca deopotrivă cu vîrful şi cu tăişul, în vreme ce mînuirea lancei, aarcului şi a săgeţilor făcea obiectul unei instrucţii bine puse la punct, nu pare ca grecii clasici să se fi preocupat preamult de scrimă. Se ştia dealtfel că hoplitul, îngreunat de scut şi platoşă, n-ar fi tras mare folos de pe urma unuimeşteşug excelînd prin figuri $i fente.Alături de corpul de atac format din hopliţi, armatele greceşti dispuneau de trupe uşoare şi de cavalerie. Trupeleuşoare ne sînt mult mai puţin cunoscute decît hopliţii, ceea ce se explica lesne prin originea lor socială, în vreme ceinfanteria grea, unde fiecare trebuia să-şi procure pe contul său costisitorul armament, era formată din ceiaparţinînd clasei înstărite, arcaşii, praş-tiaşii, aruncătorii de suliţe se recrutau din rînduî cetăţenilor săraci. Aceştianu aveau nevoie de arme defensive, căci rolul lor nu era de a caută sau aştepta lovitura, ci de a hărţui de departe peduşman. Armele de aruncare sînt puţin costi- 148itoare: ele sînt aceleaşi cu cele de vînatoare. Arcul cu dublă curbură este cea mai perfecţionată: cu toate că poeţiivedeau în el arma persană" prin excelenţă, în lumea elenică el se bucura de o străveche tradiţie ilustrată de legendaarcului lui Ulise în Odiseea, fără a mai vorbi de mitul lui Herakles şi al lui Filoctet. Cretanii treceau drept cei maibuni arcaşi. Eficacitatea tirului era mare sînd săgeţile erau concentrate asupra unei trupe în formaţie strînsă. Chiarîn cursul luptelor navale, ameninţarea săgeţilor era atît de temută încît navele de război erau prevăzute cuparavane protectoare din pînză groasă, întinse de-a lungul bordului înaintea fiecărei ciocniri.Suliţele, folosite în mod obişnuit la vînatoare, serveau de asemenea şi la război, întrebuinţarea lor era curentă încadrul infanteriei grele încă din vremurile homerice: în Iliada, lupta a doi războinici începe îndeobşteprintr-un tir de suliţe, care rareori greşesc ţinta. Pe corpul vaselor Dipylon şirurile de războinici înarmaţi dincap pîna în picioare ţin de cele mai multe ori în mînă două suliţe în locul unei lănci. Atare tradiţie eroicăexplică pentru ce în epoca clasică se continua antrenamentul tuturor tinerilor în aruncarea suliţei, deşiaceastă armă dispăruse din dotarea hopliţilor. Cavaleria n-a renunţat însă a se folosi de ea. Sensibil mai scurtădecît lancea, suliţa are o lungime de trei-patru coţi (135— 180 cm). Putea fi prevăzută, ca şi lancea, cu un vîrf lafiecare capăt. Bătaia ei era mărită atunci cînd era aruncată ţinînd-o nu cu toată palma, ci folosind o curea fixată lamijloc şi care juca rol de propulsor.Praştia reprezintă cea mai simplă armă de aruncare: două legături sau coarde, lungi de aproximativ două picioare(circa 60 cm), sînt prinse de un fel de buzunar de piele. Cealaltă extremitate e ţinută în mînă de prăştiaş care aşeazăproiectilul în buzunarul de piele, învîr-9 tind apoi totul cu repeziciune. Cînd dă drumuluneia din corzi, proiectilul, propulsat de forţa centrifugă, pornetşe cu mare viteză. Un prăştiaş îndemînatic ajungeala o deosebită precizie, iar tirul său avea, ne spune un autor antic, lungimea unui stadiu (600 picioare sau circa 180m.). Cu praştia se aruncau pietre, dar şi proiectile, special fabricate în acest scop, de lut sau de metal, mai ales deplumb. Atare proiectile de forma elipsoidaîă permiteau un tir mai lung şi mai precis. Acestea s-au găsit în marenumăr la Olint, provenind de la asedierea oraşului de către Filip în 348. Multe din aceste proiectile poartă inscripţii:e vorba de nume de populaţii (sau etnicoane], scrise în întregime sau prescurtat, ori de nume de oameni. Printre eleîntîlneşti frecvent pe cele de olintian sau calcidian, pe cel al lui Filip însuşi şi poate pe cele ale principalilor săiofiţeri. Numele lui Filip apare de asemenea şi pe vîrfu-rile de săgeţi.Să nu uităm că pe lîngă atare arme uşoare grecii vechi n-au încetat niciodată de-a lungul întinsei lor istorii să sebată şi cu armele naturale cele mai simple pe care li Ie punea la dispoziţie pămîntuî natal, adică cu pietre şi bîte. Denenumărate ori vedem cum în epopee eroii cumpănesc cîte un bolovan cu care sa-şi zdrobească adversarul. Chiarîn epoca clasică atenienii i-au nimicit pe perşii debarcaţi în mica insulă Psi-talia de lîngă Salamina, după bătălianavală, sub o ploaie de săgeţi şi o grindină de pietre aruncate cu mîna. Aceeaşi tactică şi atunci cînd Demostenepune stăpînire în 424 pe Sfacteria apărată de spartani. La sfîrşitul veacului, în 403, cu ocazia luptei de la Munihia,cartier al Pire-ului, dintre susţinătorii Celor Treizeci şi partizanii democraţiei, IXenofon consemnează în modexpres prezenţa în rîndurile democraţilor a aruncătorilor de pietre. Mai multe texte menţionează folosirea bîtelor caarme de luptă: în fond cei trei sute de oameni din garda personală, înarmaţi cu ciomege, datorită cărora Pisistrate a

41

putut lua, după Herodot (I, 59), puterea la Atena nu erau mai puţin soldaţi decît purtătoriii lance sau doritorii ce alcătuiau de obicei garda Dersonală a tiranilor greci.^Daca infanteria uşoara a jucat un rol redus *n marile conflicte din epoca arhaică şi din secolul V, ea avea sa capeteîn veacul următor mai multă importanţă. Deja în timpul războiului peloponesiac unele încercări s-au vădit pline deînvăţăminte. Astfel generalul atenian Demostene, înainte de a se distinge în acţiunea din insula Sfacteria, a suferit ogrea înfrîngere în defileu-rile Etoliei, din partea muntenilor din zonă: aceştia, neavînd infanterie grea, au surprinscorpul expediţionar atenian într-un teren dificil, i-au cauzat pierderi grele cu lovituri de săgeţi şi suliţe şi 1-auobligat să se retragă în grabă. Atare lecţii n-au fost zadarnice. La începutul veacului IV, strategul atenian Ificrate aorganizat un corp de mercenari uşor înarmaţi, peltaş-tii, numiţi astfel deoarece foloseau în locul greului scutrotund un scut de răchită foarte uşor în formă de corn lunar, acea pelte asemănătoare cu scutul pe care tradiţialegendară îl atribuia amazoanelor. Peltastul nu avea platoşă metalică. Armele sale ofensive erau o suliţă lunga ceputea servi de lance şi o spadă scurtă pentru lupta corp la corp. Astfel de trupe au făcut de mai multe ori minunichiar în faţa hopliţilor lace-demonieni.Precum s-a văzut, cavaleria a apărut la început m arta militară a grecilor sub forma carelor de luptă. Folosireacalului înhămat a precedat pe cea a calului înşeuat. Deja în epoca miceniană, cum se poate constata pe vaselecipriote, carul cu doi cai sau biga era utilizat în mod obişnuit. El _este deopotrivă şi maşina de război comună Cr° ..homerici: în această privinţă mărturia ceramicii geometrice o confirmă în întregime pe cea a epopeii. Războiniculde obîrşie nobilă se j eP*asează în car pînă la locul bătăliei, iar apoi *upta pe jos ca un hoplit. El dispune de un vizi-151 vU CarC C0liduce atelajul şi are grijă de car în reme ce stăpînul său se află prins în luptă, în:(ltimpul deplasărilor, războinicul, care doar el posedă scut, stă la stînga vizitiului. Carul homeric are două roţi; unsaşiu uşor e fixat direct ne osie. Cei doi cai sînt plasaţi de o parte şi de alta a oiştii de care sînt legaţi prinintermediul jugului ce li se sprijină pe greabăn. Se întînipla ca un al treilea cal să însoţească atelajul, menit săservească de întărire. Neîndoielnic că acestui obicei se datoreşte apariţia atelajelor cu trei cai sau frige,remarcată pe un număr mic de documente figurative la sfîrşitul epocii geometrice şi pe unele mărturii etruscedin epoca arhaică. Dar, odată cu secolul VII începe să se răspîndească moda carelor cu patru cai saucvadrige, concomitent cu dispariţia treptată a utilizării carului ca vehicul de luptă, datorită progreselor infante-riei grele, după cum s-a amintit mai sus. Cva-driga avea să rămînă după aceea un vehicul de paradă, aşa cumpoate fi văzut pe friza Parte-nonului, şi un obiect de întrecere sportivă, ju-cînd un rol de prim plan înmarile competiţii panelenice. în armatele greceşti nu avem a mai găsi care de luptă decît în cetăţile mărginaşe caSalamina, din Cipru, unde menţinerea acestei tradiţii poate fi explicată prin influenţe venite din Asia, sau laCirene, unde escadroanele de cva-drige au fost păstrate pînă în epoca elenistică spre a izgoni repedebandele de jefuitori venite să prade aşezările agricole ale platoului cirenaic. în vreme ce carul de luptădispărea, cavaleria propriu-zisă îi lua locul. Poemele homerice nu pomenesc niciodată participarea călăreţilor lalupta, făcînd foarte rare aluzii la călărie. Dar începînd cu secolul VII reprezentările călăreţilor înarmaţi aparpe vase, pe basoreliefuri, ca celebra friză de la Prinias, în Creta, printre statuetele de lut ars şi bronzuri. Totuşi,rolul cavaleriei în război, în epocile arhaică şi clasică, a fost rareori decisiv, întîi de toate Greciapro-priu-zisă nu era cîtuşi de puţin propice creştem cailor, din lipsa păşunilor corespunzătoare, cu excepţiaunor regiuni privilegiate ca Tesalia sau, în mai mică măsură, Beoţia ori Eubeea. Iată mo-arme de împuns. Rareori s-au^ folosit de arc, lasînd această armă pe seama călăreţilor barbari' sciţi sau perşi.Armamentul lor ofensiv era completat de o spadă. Adeseori nu dispuneau de nici o armă defensivă, bizuindu-sedoar pe viteză şi agilitate spre a se sustrage loviturilor duşmanului. Totuşi uneori vedem că au în mînă un scutrotund, mai mic decît al hopliţilor. Veş-mîntul lor obişnuit este hlamida, manta scurta fixata cu o fibulă pe umăruldrept. Pe cap au fie pălăria cu boruri largi, sau petasos, fie o boneta de piele, fie un coif. în picioare purtau sandalesau cizme moi cu marginile întoarse. Aşa se înfăţişează pe friza Partenonului tinerii ate-nieni reuniţi într-ostrălucitoare cavalcadă.Astfel echipată, cavaleria grecească nu constituie o armă de şoc: ea forma avangarda grosului trupelor, contribuiaîn cursul bătăliei la apărarea flancurilor armatei şi urmărea după victorie adversarul aflat în debandada. Se pare cădoar tesalienii au folosit în mod sistematic escadroanele lor, ai căror oameni purtau platoşă, în scopul unei acţiunidecisive în cazul unei ciocniri. Numai după ce şi-a asigurat concursul acestora, Filip a organizat, sub comandafiului său Alexandru, o cavalerie grea a cărei şarjă masivă a contribuit în chip strălucit la victoria de la Cheroneea.Cetatea nu punea la dispoziţia cavaleristului, cum dealtfel n-o făcea nici pentru hoplit, echipamentul necesar,primul trebuind să-şi procure în plus şi calul. De unde şi caracterul aristocratic al cavaleriei greceşti, aidoma celuide odinioară al războinicilor cu care. Creşterea cailor sau hipotrofia este privilegiul familiilor nobiie care sînt înacelaşi timp şi familiile bogate: a se interesa de cai e o dovadă de aristocraţie oji cel puţin o formă de snobism, ca încazul tîna-rului Feidipides (cel ce-şi menajează calul), fi1" ţăranului Strepsiade din Norii lui Aristofan. La Atenacavaleriştii sînt recrutaţi din cele doua clase censitare cu cele mai mari venituri; cea &

42

doua se numeşte tocmai clasa Calarimii. Aceştia sînt aduşi de Aristofan pe scenă în comedia cu acelaşi nume, din424: el îi înfăţişează legaţi de tradiţiile ancestrale şi preocupaţi de discreditarea demagogului Cleon. Xenofon, elînsuşi interesat de cai, exprimă cel mai bine preocupările şi interesele „cavaleriştilor" eleni din prima treime asecolului IV.Organizarea forţelor armate variază de la stat la stat şi de la epocă la epocă, în vremea clasică, ea ne esteaproximativ cunoscută în ce priveşte Sparta şi Atena. Dar numele date diferitelor unităţi nu corespund întotdeaunaunor realităţi comparabile: de pildă cuvîntul lohos desemnează în infanteria spartană un corp numeros,corespunzînd unui mare batalion, în timp ce acelaşi cuvin t e folosit la Atena pentru o unitate mult mai mică, deordinul unei companii, îndatoririle ofiţerului comandant al unui lohos, denumit lohagos, sînt deci deosebite ,în celedouă armate. Oricum, principiile de organizare sînt aceleaşi peste tot: soldatul e încadrat în unităţi de importanţăcrescîndă, asemănătoare cu plutoanele, companiile şi batalioanele noastre, ale căror efective sînt un multiplu de 10.De obicei, numele ofiţerilor care le comandă derivă din termenul ce desemnează unitatea: astfel, la Sparta,enomotarhul comandă un pluton sau eno-motie; lohagosul se află în fruntea unui lohos; la Cirene trictcatiarhtdeste comandantul unei companii de 300 oameni; taxiarhul, la Atena, e Şeful unui batalion sau tâxîs.Marile unităţi, capabile să ducă o campanie şi compuse din părţi aparţinătoare diferitelor arme, sint^ încredinţategeneralilor, al căror titlu va-naza: la Atena ei se numesc strategi, ajutaţi de doi hiparhl care comandăcavaleria; la Sparta comanda operaţiunilor şi-o asumă unul din cei doi re§i secondat de comandanţii deunităţi, pole-155 îa Termenul de strateg este cel mai răspîn-!t ca desemnînd un ofiţer cu grad de general.la optsprezece la douăzeci de ani, mai ales pentru cei aparţinînd claselor censitare din care proveneaucavaleriştii şi hopliţii. Respectivii tineri, grupaţi pe triburi, sub comanda şefilor aleşi de popor, erausupuşi unui antrenament fizic şi unei pregătiri militare sub conducerea instructorilor specializaţi. Ei îşiluau mesele în comun, pe cheltuiala statului, în timpul celui de al doilea an de serviciu, erau trimişi în afaraAtenei, în garnizoanele fortăreţelor de frontieră, ca Eleu-terai, Fyle ori Ramnus, făcînd manevre în cîmp deschis.La sfîrşitul celui de al doilea an îşi recăpatau libertatea, fiind apoi socotiţi cetăţeni cu drepturi depline.Iar după aceea, de la douăzeci la şaizeci de ani, erau mobilizabili: fiecare contingent, desemnat cu numelearhontelui eponim al anului înscrierii pe lista efebilor, putea fi chemat în întregime sau în parte, dupăhotă-rîrea strategilor. Oricum, ultimele zece contingente, compuse din cetăţeni între cincizeci şi şaizecide ani, nu puteau fi chemate sub arme decît pentru apărarea teritoriului, ei nepartici-pînd laexpediţiile din afara Atticii.Aşadar, atenianul era supus obligaţiilor militare vreme de patruzeci şi doi de ani: doi ani de efebie, treizeci deani de disponibilitate pentru armata activă şi zece ani în rezerva teritorială. Resursele umane ale marii cetăţiîi permiteau să strîngă sub arme la începutul războiului pelopo-nesiac, după spusa lui Tucidide, 13 000 de hopliţide primă mînă şi l 200 de călăreţi, fără a mai pune la socoteală trupele uşoare şi veteranii însărcinaţi cuapărarea localităţilor, în 369, cînd Atena a mobilizat, pentru a veni în ajutorul Spartei ameninţate deEpaminonda, corpul expedi-ţionar încredinţat lui Ificrate se urca la cifra de 12 000 hopliţi. Cam în acelaşi timparmata beo-ţiană dispunea de aproximativ 13 000 hopliţi şi î 59? călăreţi. Niciodată Sparta nu a putut pune |abătaie forţe aşa de considerabile: la Plateeay in 49/5 infanteria ei grea număra într-adevăr 15? .^eoameni> dintre care doar jumătate erauspartani propriu-zişi, dar ulterior n-a mai pututatinge atare efective şi a trebuit să conteze pe valoarea excepţională a soldaţilor, spre a compensa slăbiciuneanumerică tot mai evidentă odată cu scurgerea timpului. Cifrele corespund operaţiilor celor mai importante, dar celmai adesea trupele angajate în luptă erau simţitor mai mici, de ctîeva mii, iar uneori de cîteva sute de oameni. Elesne de închipuit că prin comparaţie cu atare efective limitate, grecii au dat marilor armate ale lui Darius şi Xerxes,alcătuite din contingente adunate de pe cuprinsul unui imens imperiu, o importanţă exagerată îri raport curealitatea.Tactica folosită de armatele greceşti e de obicei foarte simplă. Ea urmărea provocarea unui şoc frontal întreadversarii aflaţi pe cîmpul de lupta. Armatele duşmane luau poziţie de luptă într-o ordine tradiţională, binedeterminată: în centru, corpul de luptă, iar în flancuri trupele uşoare şi cavaleria, cînd exista, în corpul de lupta,căruia îi revenea un rol hotărîtor în cursul ciocnirii, hopliţii erau aliniaţi strîns, dispuşi în adîn-cime pe opt pînă ladouăsprezece rînduri. Conform unei tradiţii neschimbate, cele mai bune trupe erau plasate în aripa dreaptă aformaţiei de luptă. Atare obicei se explică neîndoielnic prin faptul ca, scutul fiind purtat pe braţul sting, flanculdrept e cel mai vulnerabil atît în cazul luptătorului izolat cît şi al unei unităţi constituite: era recomandabil deciîncredinţarea poziţiei celei mai expuse unor combatanţi de elita. Ofiţerii se aflau în primul rînd şi deseori generalulînsuşi lua parte la luptă: sînt nenumăraţi comandanţii vestiţi căzuţi la datorie.înaintea începerii operaţiilor, se cereau împlinite anumite rituri religioase.. La război, ca >i în toate cele, grecii ştiaucă zeii şi destinul hotărăsc rezultatul: e ceea ce gîndea deja Homer şi în această privinţă, ca în multe altele, Greciaarhaică şi clasică a rămas credincioasă învăţăturii extrase din Iliada. Fiecare şef militar e însoţit de ghicitori şiinterpreţi, care-i consultă p1-

43

rîndurile şi să iei locul celor căzuţi, trebuiau reflexe sigure dobîndite de o unitate bine antrenată, ca urmare aobişnuinţei ca manevrele în comun, dar şi un neabătut curaj bazat pe spiritul de sacrificiu. Atare înalte virtuţirăzboinice au făcut timp îndelungat vestiţi pe ostaşii Lace-demonei, care aveau mereu în minte, de la jumătateasecolului VII, elegiile marţiale ale poetului Tirteu:„Să luptăm cu bărbăţie, netemîndu-ne de moarteCot la cot, în rînduri strînse, s-aşteptăm,flăcăi, duşmanul Şi nu vă gîndiţi la fugă, nici vă lăsaţi pradaspaimei,Ci-ntăriţi-vă curajul şi sporiţi-vă vîrtutea; Nici nu fiţi prea scumpi cu viaţa cînd daţiochii cu duşmanul.Cu picioarele amîndouă-nfipte în pămînt sa steieTot ostaşul dîrz la posturi, încleştîndu-şi dinţii-n buze"1.Spre a pune capăt superiorităţii recunoscute a hopliţiîor spartani, a trebuit să se producă o revoluţie în tactica delupta datorată geniului militar al Iui Epaminonda. La Leuctra, în 371, iar apoi la Mantîneea, în 362, Tebanul a intro-dus o inovaţie hotărîtoare: în loc de a-şi plasa, conform datinei, propria-i falangă în aripa dreaptă, el a înlocuitformaţia în linie cu cea în triunghi, ferindu-şi dreapta şi înaintînd cu stingă. în vîrful dispozitivului, hopliţii erauaşezaţi pe cincizeci de rînduri în adîncime. Atare masa compactă, „asemănătoare prorei unei triere", a zdrobitfalanga lacedemoniană ce-i stătea dimpotrivă şi care era dispusă, după obicei, pe o adîncime de douăzeci derînduri. Sfărîmînd ast-1 Antologia liricilor greci, 1927, traducere de Şte-fân Bezdechi. 1&fel de prima data principala forţă a duşmanului /avem deja de a face cu principiul fundamental â{ lui Clausewitz)printr-o lovitură chibzuita dată în locul potrivit, a putut lesne învinge restul armatei adverse ce beneficia totuşi deo netă superioritate numerică. Introducerea ,, falangei oblice", căreia Epaminonda i-a adăugat Ia Man-tineea şicavaleria ca armă de şoc, a răsturnat obiceiuri încetăţenite din veacul VII, demonstrînd resursele pe care uncomandant experimentat le putea afla în manevrele de teren. De importanţa manevrelor în luptele navale atenieniişi-au dat de multă vreme seama, dar, pe uscat, spiritul conservator al spartanilor, precum şi respectul purtatcalităţilor lor războinice au împiedicat pînă atunci perfecţionarea artei militare: utili-zînd lecţia lui Epaminonda,Filip al Macedoniei avea s-o îmbunătăţească la rîndu-i.Cînd unul dintre adversari o lua la fugă, cavleria învingătorului îl urmărea, dar rarerori o făcea pînă la capăt.Mulţumită că-şi făcuse duşmanul să-i recunoască superioritatea, armata victorioasă ridica un trofeu, manechinacoperit cu arme, care era simbolul concret al izbînzii, şi cînta peanul victoriei. Se îngropau morţii şi se restituiauprizonierii duşmanului care, solici-tînd în acest scop un armistiţiu, îşi recunoştea implicit înfrîngerea. Urma să seprofite de succes, impunînd învinsului condiţiile unei păci avantajoase, şi să se aducă mulţumiri zeilor,consacrîndu-le o parte din pradă drept ofrande depuse în sanctuarele cetăţii sau, uneori, în cele panelenice.Astfel conceput, războiul putea părea un fel «e joc sîngeros, cu legile lui bine precizate şi care ^ oferea diferendelordintre cetăţile rivale o soluţionare de necontestat. Conflictele armate erau însă departe de a fi îmbrăcat întotdeaunaatare caracter. De fapt, luptele decisive au con-Ştiunt o excepţie în istoria grecilor, iar războaiele s-au prelungitdeseori, cu cortegiul lor de 161 Anenumărate nenorociri, an de an luate de la început. Cauza a fost mai alesremarcabila nepu-ţintă a armatelor greceşti de a lua cu asalt oraşele fortificate, în această privinţă, între războiul troian şi epocaclasică nu se înregistrează nici un progres notabil: aşa cum ostile lui Aga-memnon au bătut zece ani pasul pe loc înfaţa Ilionului, pe care 1-au cucerit doar prin vicleşug, hopliţii lacedemonieni, cît de încrezători vor fi fost ei însuperioritatea lor în cîmp deschis, n-au reuşit niciodată să forţeze meterezele Atenei şi ale Pireului în tot timpulrăzboiului pelopone-siac, venind de hac rezistenţei ateniene numai prin blocada şi înfometare, în lipsa unor maşinide asediu adecvate, un zid apărat vitejeşte era practic imposibil de cucerit cu forţa.Dionis cel Bătrîn din Siracuza a construit cele dintîi maşini aruncătoare şi a dezvoltat materialul de asediu pe laînceputul secolului IV, imitîndu-J, poate, pe cartaginezi. Mai înainte nu este menţionata decît întrebuinţarea unormaşini de asediu de către Pericle, la asediul Samosului, în 440, a unor berbeci, ici şi colo, în cursul războiuluipelopone-siac, şi a unui aruncător de flăcări cu care, în 424, beoţienii au incendiat fortificaţiile de lemn ale oraşuluiDelion. Trebuie să aşteptăm revoluţionarea artei militare în secolul IV şi pe Filip al Macedoniei pentru ca, urmîndexemplul dat de Dionis în Sicilia, arta asediilor sau poliorcetica sa se dezvolte şi în Grecia propriu-zisă.Pînă atunci tehnica de apărare progresase mai repede decît cea de atac, aşa cum stă mărturie redactarea, prin 360, aTratatului despre apărarea obiectivelor datorat unui ofiţer arcadian, Enea Tacticianul. Preceptele, sfaturile,stratagemele ce formează materia acestei lucrări ne fac să pricepem din ce pricină, înainte de mijlocul secolului IV,armatele greceşti eşuau atît de des în faţa oraşelor întărite. Acestea s-au înmulţit în Grecia propriu-zisă faţa devremea războaielor persane. Tradiţia miceniană a incintelor puternice se pierduse de mult, cetăţile arhaicemuiţumindu-se cu refugiul pe care-1 oferea populaţiei acropola lor, singura apărată de ziduri. Totuşi, în secolul VI,oraşele Ionici, 162

44

frumoase exemple de fortificaţii clasice, avînd curtine drepte din care se detaşează turnuri pătrate de două orimai înalte decît zidurile. Apareiajul zidurilor este magnific, cu frumoase asize din blocuri regulate şiboselate. Curtinele aveau în partea superioară merloane şi creneluri sau un parapet continuu prevăzut cu orificiide tragere. Adesea turnurile erau acoperite. Ele jalonau zidul la o depărtare de 20 ori 30 m., astfel încît să-1 acopereeficace cu tirul arcurilor sau suliţelor. Mai tîrziu, cînd s-a generalizat folosirea catapultei, inventată de inginerii luiDionis cel Bătrîn, graţie bătăii considerabile a acestei maşini aruncătoare, curtinele s-au lungit şi chiar turnurile aufost înlocuite prin simple bastioane cuprinse în ziduri, ele însele avînd un traseu zimţat: dar atare inovaţii s-auraspîndit mai ales începînd cu vremea lui Filip al Macedoniei.în afara oraşelor întărite, Grecii ştiau să construiască fortăreţe spre a controla punctele obligatorii de trecere şipentru paza frontierelor. Astfel Attica era apărată împotriva invaziilor vecinilor de un număr de fortificaţii:Eleuterai, Fyle, Ramnus, ale căror vestigii sînt încă în picioare, în special Eleuterai, dominînd trecătoareaCiterocnului, prin care se ajunge la Plateea şi Teba, îşi înalţă şi astăzi în vîrful unui colţ de stîncă turnurileşi zidurile-i în stare destul de bună, cu frumosul lor apareiaj isodom datînd din secolul IV. Unele dintre acesteforturi, ca Fyle şi Deceleia, au jucat un rol important în istoria politică şi militară a Atenei, în secolul V,majoritatea fortificaţiilor de acest gen erau mai puţin perfecţionate: meterezele ridicate de atenieni la Delion, în424, utilizau mai ales lemnul, ceea ce a permis beoţienilor să le incendieze, în fine, în toate regiunile Greciei pot ngăsite întărituri izolate, de obicei simple turnun pătrate, solid construite în piatra de talie şi care se ridica înmijlocul unui teren agricol sau al unei păşuni, fără să se caute amplasarea lor în vreo poziţie strategică specială.Data acestor construcţii, întîlnite deopotrivă la munte ca şi în insule, e deseori greu de determinat, dar unele dintreele, jude-165cînd după apareiajul zidurilor, coboară cel puţin nîna fa veacul IV. Este foarte probabil vorba de refugii sau turnuride paza "ridicate în regiunile de graniţa sau în cele izolate, expuse raidurilor de jaf ale celor veniţi pe uscat ori pemare: ţăranii şi păstorii din vecinătate puteau ţine de acolo la respect un duşman apărut în chip neaşteptat.întreg acest dispozitiv de apărare îngreuna acţiunea năvălitorilor cîtă vreme tehnica asediilor nu cunoscuse noiprogrese. O campanie de uscat obişnuită, în secolul V şi în prima jumătate a celui următor, se desfăşura astfel:după declaraţia de război făcută prin intermediul unui crainic, agresorul îşi concentra trupele, se alăturacontingentelor aliate şi pătrundea pe teritoriul inamicului, înainte de începerea războiului consultase, bineînţeles,pe zei fie trimiţînd delegaţii la oracole vestite, fie ca se lăsase în seama celor locale şi a riturilor respective.Anotimpurile favorabile erau primăvara şi vara. Erau evitate campaniile de iarnă, cînd armata se afla supusaintemperiilor: Aristofan în Acarnienii ni-1 înfăţişează pe taxiarhul Lamahos care, însărcinat în plină iarnă sărespingă o incursiune de frontieră a beoţienilor, blestemă zăpada şi timpul potrivnic. Imediat ce se afla pe teritoriulduşman, armata distruge şi jefuieşte sistematic: arde fermele, îşi însuşeşte şeptelul, distruge recoltele aflate pecîmp, taie pomii fructiferi şi viile, neuitînd sa scoată din pămînt, cu băţul, chiar căţeii de usturoi, spre a fi sigură căa devastat totul.^ în faţa invaziei, ţăranii îşi află scăparea în fugă: oraşele întărite sînt gata să-i primească, dez-voltarea incintelor, care adesea cuprind în afara zonelor urbane şi vaste teritorii neconstruite, dovedind tocmai căele jucau atare rol de refugiu. Astfel, în timpul războiului peloponesiac, ţăranii din Attica se înghesuiau claie pestegrămadă pe terenurile libere şi în sanctuarele din Atena şi Pireu, cît şi între Zidurile Lungi: afluxul brusc alpopulaţiei alungate din satele ei şi locuind în deplorabile condiţii de igienă a dus la cumplita ciumă a primilor anide război. Daeă armata invadatoare ni1 a dat peste trupele adverse pentru o întîlnireAQ corăbiile cu treizeci de vîslaşi, sau triecontere,Ae, tip analog, dar redus, ele au format osaturaescadrelor greceşti arhaice şi au permis expansiu-ea comercială în mările îndepărtate. Pe două pen-contere, £Q pildă, au trecut Băţos şi tovarăşii săidin Tera în Libia spre a întemeia Cirene.Dimensiunile penteconterei (3C la 35 m lungime) reprezintă aproape maximul pentru o nava obişnuită de lemn:îndată ce e depăşită această lungime, se risca ruptura chilei în cursul eforturilor impuse de navigaţia în largulmării. Pentru a mari şi mai mult viteza, trebuia sporit numărul vîslaşilor. Cum se putea realiza aceasta fără a selungi şi mai mult nava? Soluţia era suprapunerea vîslaşilor: de unde şi tipurile de vase cu două şi cu trei rînduri derame, diere şi triere, ce aveau să cunoască, cele din urmă mai ales, o excepţională răspîndire în epoca clasică. Odatăcu triera*, construcţia grecească de nave a atins, într-adevăr, apogeul: această corabie uşor manevrabilă a constituitelementul esenţial al flotei ateniene în vremea celei mai mari puteri a ei şi merită din atare pricină o atenţiespecială.Coca, lungă de 35 la 38 m., era strimta: 4—• 5 m în punctul median, la nivelul liniei de plutire. Pescajul nu atingea lm, iar deplasarea era de ordinul a 80 tone după gabaritul internaţional. Coca, întărită cu scînduri late, eraprevăzută cu un pinten. Dispunerea vîslaşilor, multă vreme discutată, se poate deduce destul de limpede dindocumentele figurative. Textele ne informează că cele trei rînduri de vîsîaşi purtau de sus în jos numele de tra-n*ţi,

45

zeugiţi şi talamiţi. Cei care corespundeau vîslaşilor tradiţionali ai penteconterei şi ai vaselor arhaice erau rămaşiidin rîndul intermediar, aşezaţi, ca odinioară, direct pe grinzile navei, numite zeugoi („juguri" ori „traverse"), deunde şi denumirea de zeugiţi. Vîslele lor treceau, ca şi la pen-tecpnteră, prin orificii practicate în pereţii laterali ainavei. Traniţii erau plasaţi cu două picioare (cca 0,60 m) mai sus, iar scaunul lor era fixat chiar 169 *a ?arteasuPerioară a bordajului, la mijlocul intervalelor dintre băncile zeugiţilor. Prin raport cuaceştia din urmă, traniţii erau deci decalaţi deopotrivă în înălţime, lungime şi lăţime, ei aflîn-du-se mai departede axa navei cu cea o lăţime de umeri. Pentru a compensa aceasta poziţie exterioară s-a recurs la dotarea trierei cu ogalerie, larga de cea 2 picioare (0,60 m), care ieşea în afara, la nivelul superior al bordajului, sprijinindu-se,prin suporţi oblici, în întăritura de scîndură a acestuia. Marginea respectivei galerii avea deasupra un parapet dinzăbrele, în care erau fixaţi pivoţii pentru vîslele traniţilor. Aceştia, cu toate ca erau situaţi chiar pe margineanavei, dispuneau totuşi în atare fel de un braţ de pîrghie suficient spre a manevra lunga lor vîslă fără a depuneun efort excesiv, în ce-i priveşte pe talamiţi, ei erau aşezaţi în cală (talamoi), exact în planul traniţilor, dar maiaproape de axa corăbiei, cu o lăţime de umeri faţă de zeugiţi şi mai jos decît aceştia cu circa 3 picioare (0,90 m.).Vîslele lor, ca şi ale zeugiţilor, treceau prin deschizături practicate în peretele navei şi situate pe verticalapivoţilor traniţilor corespunzători. Dispunerea, în aparenţă complicată, era în realitate foarte simpla: eaconsta în cît mai buna folosire a spaţiului disponibil, deca-lînd cele trei rînduri de vîslaşi, atît pe înălţime cît şi pelăţime, si aranjîndu-le în pătrat în sensul lungimii corăbiei. Fiecare căpăta astfel spaţiul necesar mînuirii vîslei, fărăa fi stînjenit de un vecin prea apropiat, avantaj deosebit de însemnat în executarea manevrelor, -ejsenţialepentru securitatea ambarcaţiei, şi care constau în retragerea rapidă a vîslelor la comandă, cînd un vas inamic seapropia cu intenţia de a le rupe, şi scoaterea lor grabnică, odată primejdia trecută. Deschizăturile pentru rameletalamiţilor erau doar la 0,50 m-de suprafaţa apei, iar cele ale zeugiţilor, la cea 0,90 m.: pentru a evita caambarcaţia sa ia apă, vîslele erau prevăzute cu garnituri de piele fixate, pe de o parte, de cocă, iar, pe de alta, binestrînse pe braţele ramelor, lasîndu-le totuşi libertatea de mişcare. Traniţii stăteau în aer liber, la 1,40 sau 1,50 m.deasupra apei. în secolul V, deasupra lor se aşternea de regulă o punte superioară destinatadeopotrivă să-i apere de suliţele duşmane şi să primească pe soldaţii ambarcaţi. în plus, pe laturile fiecărei corăbiise întindeau, înaintea fiecărei lupte, paravane din pînza groasă împotriva săgeţilor.Triera ateniană avea un număr de 170 vîslaşi, 60 traniţi, 54 zeugiţi şi 54 talamiţi. Deoarece tra-niţii, plasaţi cel maisus, aveau şi cele mai lungi vîsle, erau consideraţi ca cei cu munca cea mai grea: de unde şi expresia „gloatatraniţilor", folosită de Aristofan spre a desemna lumea măruntă a Atenei din rîndul căreia proveneau aceştia. Labord se aflau şi cîţiva mateloţi, mai puţin de zece, pentru manevrarea velei, a ancorei şi a parîmelor. Din acestpunct de vedere triera nu reprezenta un progres în raport cu navele de război anterioare: ea nu are decît un unicmare catarg, o singură velă pătrată şi uneori o alta mica la proră, pătrată şi ea. Statul major cuprindea pe căpitansau trierarh, ofiţerul pilot, un ofiţer secund, numit şi ofiţerul de proră, care veghea asupra părţii dinainte a corăbiei,şeful echipajului care ritma vîslitul, ajutat de un fluieraş, ce ţinea cadenţa, şi probabil mai mulţi supraveghetori desectoare. Echipajul era completat de cîţiva hopliţi ori arcaşi, epihaţii, totalul său obişnuit fiind de 200 persoane.Cu un echipaj bine instruit, triera putea înainta cu 5 sau 6 noduri (9 la 11 km pe oră). Instruirea vîslaşilor nu eradealtfel un lucru neglijabil: efortul fizic era mare şi putea dura ore în şir fără întrerupere. Coeziunea perfectă aacestora în cursul manevrelor delicate se obţinea doar cu preţul exer-ciţiilor neîncetate. Aşa cum afirma Pericle îndiscursul sau către atenieni, dinaintea începerii războiului peloponesiac,: „dacă o meserie necesită vreo pregătiretehnică, aceea este cea ele marinar. E,a nu admite să fie practicată la întîmplare, ca o acii-vrtate complementară, cidimpotrivă, nici o activitate complementară nu e compatibilă cu ea". vi totuşi echipajele ateniene erau recrutate dinpopor-, clasa teţilor, cea a cetăţenilor fără avere, 11 dădea pe vîslaşi. Uneori erau înrolaţi şi metecii Ofi chiar sclavii.Aceşti marinari primeau o soldăzilnică, a cărei mărime varia, în funcţie de împrejurări şi de disponibilităţile tezaurului public, de la 2 oboli la odrahmă (6 oboli). în ultima pane a războiului peloponesiac, amiralii spartani di s-punînd de subsidii persanepracticau supralicitata în ce priveşte solda şi provocau astfel dezertarea a numeroşi vîslaşi aflaţi în serviciul Atenei.Comandantul trierei sau trier arbul nu era îa atenieni un marinar de meserie. Era un cetăţean bogat, desemnat destrategi pentru această cinste care în acelaşi timp era şi o grea sarcină financiară. Trierarhia dura un an: ea consta înpreluarea comenzii corăbiei, în pregătirea ei pentru ieşirea în larg şi în întreţinerea ei. Coca, catargul, vela şiprincipalele dispozitive erau puse la dispoziţie de stat. Trierarhul trebuia să completeze echipajul, să efectuezereparaţiile, să sporească zelul echipajului prin daruri sau prime ce se adăugau la solda vărsată de visterie.Cheltuiala era atît de mare încît a trebuit, din 411, să li se permită cetăţenilor să se asocieze pentru a-i face faţă, iarapoi, în 357—356, să se organizeze sistemul complicat al symoriilor, ce urma să repartizeze sarcina între un numărdestul de mare de contribuabili. Atunci însă a fost părăsit principiul de bază al angajării fizice şi individuale înslujba cetăţii: cetăţeanul nu mai plătea cu persoana sa, ci doar cu banii săi, iar atitudinea lui mentală faţă de războis-a modificat profund. Se înţelege de la sine că în vremea în care trierarhii se îmbarcau ei înşişi pe corăbiile ce lecădeau în sarcina, ei nu aveau întotdeauna calităţile şi experienţa unui ofiţer de marina: de unde importanţaofiţerului pilot, care era un om de meserie şi al cărui rol era de a-1 sfătui pe trierarh în chip eficace. Aşa stînd

46

lucrurile, cel din urmă nu era cîtuşi de puţin exonerat de întreaga răspundere în ce priveşte nava încredinţată.Realitatea a ieşit limpede la iveală în legătură cu bătălia de la insulele Argînuse cînd trierarhii s-au opus vehementstrategilor în faţa Adunam poporului tocmai fiindcă se simţeau ei înşişi răspunzători de executarea ordinelorprimite.în epoca măreţiei ei, puterea Atenei se baza ţn esenţa pe escadrele ce le avea. în vremea celui de al doilea războipersan ea putea alinia aproape 300 triere, în 431 avea cel puţin tot atîtea, fără a mai pune la socoteală pe cele alealiaţilor ce-şi păstraseră o flotă independentă, ca Lesbos, Chios şi Corciră. De mai multe ori a fost în stare sa-şiconstruiască zeci de altele noi şi să le armeze. Aristofan ne-a păstrat în Acar-nienii evocarea pitorească a uneia dinacele mobilizări navale: „în tot oraşul e un tumult războinic: trierarhilor li se pun întrebări, se distribuie solda, seauresc statuile Atenei. Porticul vuieşte de glasuri atunci cînd raţiile sînt împărţite. Peste tot vezi burdufuri, curele,oameni ce cumpără oale, funii de usturoi, măsline şi cepe, coroane, sardele, fete deocheate, ochi învineţiţi. Laarsenal aceeaşi vînzoleală: vîslele sînt trase la rindea, pivoţii sînt bătuţi cu zgomot mare, se prind la cocă garniturilede rame. Cîntece din fluier peste tot, strigăte de şefi de echipaje, fluierături, ţignale".între perioadele de folosire, coca trierei este adăpostită în hangare special amenajate în acest scop: docuri acoperite,cu plan înclinat şi ieşire directă în bazinul portului. Pe ele, triera este trasă pe bile, cu pupa înainte, după ce a fostdebarasată de întreaga armătură. Acolo, fiind la uscat^ coca putea fi curăţită de alge şi cochilii şi călăfătuită. Atarelăcaşe pentru corăbii au fost depistate în mai multe locuri ale lumii antice. Lungimea de cea 40 de m. a acestoraconfirmă calculele privitoare la lungimea medie a unei triere ca fiind de 35—38 m. De obicei, astfel ae hangare erauproiectate pentru o singură corabie. Totuşi Dionis cel Bătrîn a pus să se construiască^ la Siracuza unele pentrudouă nave. Da |acaşele_ în care feacienii, marinari cu experienţă, *Şi adăposteau corăbiile, pomenise mai înainteHomer. Hesiod, mai puţin priceput într-ale mării, nu vorbeşte decît de instalaţii similare sub cerul 173 La-Cor*nt> ^a Samos, în vremea lui Poli-crate, existau hangare acoperite încă din epocaFig. 17 ATENA ŞI PIREUL(După R. -E. Wycherley)Aşezată la poalele Acropolei şi apărată de zidurile ei, cetatea Atenei este în plus legată de Pireu şi de portulcomercial de la Faleron prin Zidurile Lungi construite la îndemnul lui Temistocle şi apoi al lui Pericle. Uriaşa zonăfortificată astfel creată a sfidat asalturile duşmane atîta vreme cît flota ateniană a deţinut supremaţia mărilor. Celetrei porturi ale Pireului, porturile militare de la Zea şi Munihia, ca şi portul comercial Cantaros, erau apărate astfelde ziduri. Colina Munihia constituia cheia apărării Pireului, după cum Acropola şi colina Museion erau cheileAtenei.arhaică. Strabon relatează că portul Cizicului avea 200. Dar, bineînţeles, Atena era cea mai bogata în amenajări deacest fel, cu cele trei porturi ale Pireului*: Cantarosul, portul comercial dinspre vest, şi cele două rade de la Zea şiMunihia, rezervate marinei militare: la mijlocul secolului IV puteau fi numărate acolo 300 de adăposturi pentrucorăbii.Catargul, ramele şi cîrma (formată din două vîsle lungi montate la pupa) trierei dezarmate erau puse Ia adăpost înhangarul în care se aflaşi coca. Velele, pînzele şi parîmele, categorie desemnată în documentele oficiale drept „material de atîrnat", erauadunate într-o clădire specială, arsenalul sau skeuoteca. în 347—346, atenienii au început construirea unei noiskeuoteci în apropierea portului Zea, după planurile arhitectului Filon din Eleusis: posedam devizul construcţiei,păstrat graţie unei inscripţii, şi care este un document capital pentru arhitectura greacă. E vorba de o clădiredeosebit de îngrijită, lungă de 130 m. şi largă de 18 m. în interior se aflau 134 de dulapuri mari, menite săadăpostească velele, dulapuri dispuse în colateralele unei galerii mediane, străjuită pe ambele părţi de coloaneînalte. Parîmele erau aşezate pe etajere, deasupra dulapurilor. Au fost luate măsuri de precauţie pentru evitareaincendiilor: astfel, ferestrele aveau cercevele metalice şi nu de lemn.Construcţia trierelor era încredinţată specialiştilor, geniştii navali, consideraţi drept arhitecţi ai mării, îndocumentele oficiale, numele navei este urmat de cel al constructorului, a cărui răspundere este astfel implicată.Metodele de lucru permiteau să se procedeze repede cînd necesităţile o cereau: sînt citate cazuri cînd o flotăîntreagă a fost realizată în cîteva luni. Marea problema o constituia procurarea lemnului necesar acestor lucrărinavale. Attica era săracă în păduri: lemnul trebuia adus din Calcidica ori din Macedonia. Regii Macedoniei au ştiutsă profite de atare importanta resursă a domeniilor lor şi să facă a fi scump plătită prietenia pe care Atena aveamare interes să o cultive.Ca şi în marina modernă, fiecare trieră purta un nume, mereu feminin. Nume de divinităţi ori de eroine: Amfitrita,Tetis, Hebe, Galateea, Pandora; nume de virtuţi sau de noţiuni abstracte: Justiţia, Forţa, Virtutea, Libertatea, Pacea;epitete laudative: Iubita, Rapida, Aurita, Norocoasa; adjective geografice: Nemeeana, Deliana, Delfiana,Salarniniana. Cea din urmă, precum şi o altă tri-era numită Paraliana, avea misiunea specială de a Purtacorespondenţa oficiala a statului. Fireşte că atenienii erau puternic legaţi de o marină de caredepindea soarta lor. Aristofan dă cu umor expresie acestui sentiment cînd îşi imaginează, în Cavalerii, un sobor al

47

trierelor personificate, întrucît spre a respinge un proiect de expediţie care nu le convenea cîtuşi de puţin. Cea maivîrstnică ia cuvîn-tul: „Domniţelor, nu ştiţi în oraş ce se petrece? Se spune ca un orator, un cetăţean de nimica, pe-csută dintre noi ne cere, Cartagina sa-atace . . ." Iar trierele protestează aratînd ca nu se vor preta la acest funestplan, măcar de-ar cere azil, ca cei urmăriţi, în vreun sanctuar inviolabil! . . . Dar şi ce mîndrie în inimileatenienilor cînd coborau la Pireu sa asiste la plecarea escadrei într-o expediţie îndepărtată sau la întoarcereaflotei victorioase după cîte un succes răsunător! Tucidide ne-a relatat în cuvinte de neuitat plecarea expediţiei dinSici-lia, la mijlocul anului 415: „Cînd toată lumea era la bord şi întregul material destinat expediţiei se afla lalocul sau, trompeta a sunat şi o mare linişte s-a aşternut. S-au spus apoi rugăciunile tradiţionale dinaintea ieşiriiîn larg, nu pe fiecare vas în parte, ci pentru toate împreună prin vocea unui crainic, în toată escadra se scotea dincratere vinul pregătit, iar marinarii şi ofiţerii făceau libaţii cu cupe de aur şi argint. La aceste rugăciuni lua parte şimulţimea cetăţenilor de pe mal, precum şi toţi privitorii care înălţau făgăduieli pentru reuşita expediţiei. După ce s-a cîntat peanul şi s-au terminat libaţiile, corăbiile au ieşit în larg, navigînd la început în linie, iar apoi luîndu-se laîntrecere între ele pînă în dreptul insulei Egina".Istoricii ne-au lăsat un mare număr de descoen de bătălii graţie cărora putem aprecia progresele tacticii navale.Operaţiile aveau loc doar în anotimpul frumos: furtunile de iarna ar fi fost fatale acestor corăbii înguste, lungi şifără punte. Aşadar, flotele treceau iarna în cîte o bază navala şi rm ieşeau în larg decît primăvara, în larg, în adevă-ratul înţeles al cuvîntului, nu se avîntau decît jn caz de absolută nevoie (pentru marile traversări spre Africa oriItalia meridională, de pilda), căci viaţa la bord, din lipsă de loc, devenea incomoda îndată ce navigaţia seprelungea. Se evita navigaţiape timp de noapte şi se obişnuia tragerea la ţărm chiar pentru prînzuri. Aşa se explică de ce relatările greceşti derăzboi nu pomenesc de întîlniri în mijlocul marii, ci de bătălii în apropierea coastelor, deseori fntr-o strîmtoare,unde corăbiile căutau cu predilecţie uscatul şi unde forţele terestre inter-veneau frecvent. Totuşi o anumită evoluţiese face remarcată în conducerea operaţiilor, în epoca arhaică, în ciuda existenţe; unui pinten la prora navelor derăzboi, tendinţa era ca lupta navala să semene tot mai mult cu cea de uscat. Fiecare vas caută să abordeze unulinamic, lupta dîndu-se între hopliţii celor două: singura tactică era deci cea a abordajului, iar bătălia se fragmentaîntr-o serie de încleştări separate, corabie contra corabie, fără vreun plan de ansamblu. Picturile vaselor arhaicereprezintă de multe ori atare manieră de a lupta, precum vestitul crater al lui Aristonotos, datînd din secolul VII.Mai tîrziu, cu precădere în cursul veacului V, tactica navală s-a modificat, îm mare parte ca urmare a influenţeiamiralilor a temeni, care au ştiut sa tragă un deosebit folos de pe urma echipajelor bine antrenate, încă la Salaminacorăbiile greceşti au folosit din plin calităţile lor de manevrabilitate pentru a sparge cu pintenul corăbiile duşmane,care se stînjeneau reciproc într-un spaţiu prea strimt. Ulterior, au fost puse la punct manevre complexe carepermiteau unei escadre bine conduse să iasă biruitoare, la mare deschisă, asupra unor forţe cu mult superioare.Manevra numită diekplus consta în traversarea în linie, una după alta, a vaselor duşmane care făceau front: seurmărea ca m trecere să fie rupte vîslele cîtorva adversari, dărâmai ales ca escadra inamică sa fie obligată, dacă voiasă evite a fi lovită pe la spate, să execute o întoarcere creatoare de confuzii şi favorabila atacării cu pintenul.Manevra numită periplus, mea şi mai delicată, prevedea rotirea cu mare viteza, tot în şir, în jurul flotei duşmane:riscul de a fi atacat în flanc era real, dar fiecare corabie PJKea^fi apărată dacă cea din spate era mereu gata sa-$iînfigă pintenul în duşmanul atacator al celeidin faţă. Dacă formaţia era menţinută şi viteza constanta, manevra sfîrşea prin a obliga pe inamic să-şi strîngadispozitivul în aşa fel încît navele sale să ajungă a se stînjeni reciproc sau să rupă ordinea de bătaie, oferind astfelun prilej adversarului de a trece la atac. Un strălucit exemplu de folosire a periplus-ulm a fost dat de atenianulFormion în bătălia navală din golful Patras, în 429: cu cele 20 de triere ale lui, a înconjurat pe cele 47 ale uneiescadre peloponesiace, le-a obligat sa se apropie unele de altele, iar atunci cînd briza de dimineaţă a învolburat,precum prevăzuse, apele golfului, sporind astfel dezordinea în rîndurile inamicului, Formion a atacat, stîrnindderuta printre peloponesieni şi capturîndu-le 12 triere, fără ca el să piardă vreuna.Alte bătălii căpătau caracterul unei operaţii combinate, cu debarcarea şi participarea la acţiune a unei infanteriicoborîte pe plajă. Aşa s-a în-tîmplat de pildă în bătălia de la Aigospotamos, din 405, cînd Lysandros a distrus flotaateniană: refuzînd lupta mai multe zile la rînd, amiralul spartan a inspirat adversarului o încredere lipsită de temei.Aflînd, printr-o corabie de cercetare, că atenienii, după demonstraţia pe care o făceau zilnic în mijlocul strîmtorii, s-au întors pe coasta Chersonesului pentru masa de seară, Lysandros a ieşit în larg imediat, a surprins triereleduşmane ancorate, echipajele pe uscat, le-a capturat sau le-a distrus aproape pe toate, asi-gurînd astfel victoriadefinitivă a Spartei în lunga luptă începută cu douăzeci şi şase de ani mai înainte.Dispunînd de atare forţe terestre şi navaîej cetăţile se războiau fără încetare şi deseori fără cruţare. Căci grecii auconsiderat totdeauna ca dreptul învingătorului asupra persoanei şi bunurilor învinsului nu avea, în principiu, nici^> l1" mită. învingătorul putea, fără să contravină tej gilor războiului, să masacreze populaţia sau sa o transformeîn sclavi, să pună stăpînire pe PaJ mînturi ori să distrugă recoltele, să-şi însuşească 1'ţii* cu care îi plăcea sa se laude, se vadea necruţător cînd se ivea prilejul: în 446 a expulzat din patria lor pe uniilocuitori ai Eubeei, în 430 pe egineţi şi pe locuitorii din Potideea, în 422 pe de-lieni. în 427 a pronunţat o sentinţă

48

de moarte împotriva tuturor locuitorilor din Mitilene care se revoltase, dar a doua zi a revenit la sentimentemai bune şi triera Paraliană, graţie efortului vîs-laşilor, a reuşit să transmită la timp strategului Pahes, însărcinatcu execuţia, contraordinul. Alai tîrziu, în 422, Cleon, care propusese masacrarea mitiîenienilor, i-a vîndut casclavi pe locuitorii din Torone, în Calcidica. în anul următor, alt oraş din Calcidica, Scione, avea să aibă o soartăşi mai crudă: atenienii au ucis pe toţi bărbaţii valizi şi au luat în sclavie pe femei şi copii, în fine, în acelaşi chipnemilos i-au tratat în 416—415 pe locuitorii insulei Milo, în Ciclade, care refuzaseră sa iasă din neutralitate.Mercenari traci aflaţi în solda Atenei au distrus din temelii în 415 oraşul beo-ţian Mycaîesos şi au masacratîntreaga populaţie, inclusiv femeile şi copiii, astfel că aşezarea a fost definitiv abandonata, după cum avea saconstate şi Pausania, în veacul II e.n. La rîndul lor, spartanii nu se purtau cu mai mica cruzime: i-au executat peprizonierii de la Plateea, în 427, şi au făcut la fel cu cei de la Hysiai, orăşel din Argolida, în 417—416. Este depresupus că Atena, cînd a capitulat în faţa lui Lysandros, în 404, se temea să nu îndure aceeaşi soartă. Ceea cedealtfel cereau unii aliaţi ai Spartei, ca Teba ori Corintul, pentru vechea lor duşmană, în fine, pusă la pa-mînt.Xenofon, în Ileienicele, ne relatează cît de mult se temeau compatrioţii săi, conştienţi de duritatea cu care ei înşişişi-au tratat adversarii, sa nu le fie aplicată legea talionului. „Dar, adaugă el, lacedemonienii au refuzat sa aducă înstare de sclavie un oraş grecesc care făcuse Greciei mâncea mai mare primejdieservicii în timpurile d prin care aceasta trecuseSe pare deci că unele considerente morale puteau uneori interveni întru îndulcirea obiceiurilor180violente permise dealtminteri, conform tradiţiei. Elenismului îi revine cinstea de a fi exprimat, prin gura cîtorvadintre gînditorii, scriitorii sau oamenii săi politici scrupule umanitare vizînd sa facă încetul cu încetul mai puţinnemiloase legile războiului, întîi de toate au intervenit influenţele religioase şi în special cea a sanctuarului de iaDeifi: textul unui juramint amficţionic citat de oratorul Eschine în discursul sau Despre ambasada conţineangajamentul de a nu „depopula" prin război nici una din cetăţile ce participă la amficţionia pyleo-delfică. Şi, într-adevăr, atare jurămînt pare să fi • fost respectat în tot cursul secolului VI, perioadăJ în care oracolul de la Delfi s-a bucurat de cel maimare prestigiu moral. Textul „Jurăm în tul de la Plateea", aşa cum ne-a fost el păstrat de o inscripţie din veacul IV,este neîndoielnic apocrif, dar reflectă preocupările contemporane datei la care a fost gravat: el reia vechiulangajament delfic, aplicîndu-1 de această data nu cetăţilor amficţio-nice, ci Atenei, Spartei şi Plateei, precum şimembrilor alianţei defensive încheiata împotriva lui Xerxes. Aici, scrupulul care a dictat formularea restricţiei în cepriveşte dreptul învingătorului este mai puţin de natură religioasa cît morală: el îşi are izvorul în sentimentulsolidarităţii eleni ce, a comunităţii de sînge şi de limbă, idee exprimată cu predilecţie de oratori şi scriitori şi care,fără a fi reuşit vreodată să facă să dispară susceptibilul particularism al cetăţilor, a izbutit totuşi uneori să 'înfrîneze într-o oarecare măsură manifestările saleviolenţe. Platon se face ecoul acestor preocupări în Menexen (242 d), cînd atribuie respectului pentru solidaritateaelenică hotărîrea prin care atenienii i-au cruţat pe hopliţii spartani luaţi prizonieri î a Sfacteria: „Ei socoteau că faţăde un popor frate era deajuns să lupţi pînă la victorie şi că pentru satisfacerea resentimentelor proprii ale uneicetăţi nu trebuia primejduită comunitatea elenică".Violenţa în sine a sfîrşit prin a suscita reprobarea şi indignarea acelor spirite mai puţin dispuse decit altele a sesupune obiceiurilor tradiţionale.Este cazul lui Euripide, care nu se sfieşte ca într-o piesă ca Troienele, jucata în 415, să condamne principiulrăzboiului de cucerire din pricina nenorocirilor şi suferinţelor nemeritate pe care acesta le provoacă. Atarecondamnare o pune în gura unui zeu, a lui Poseidon, încă de la începutul piesei în întregime consacrată zugrăviriisorţii nefericite a captivelor frigiene Hecuba, Andromaca, Ca-sandra, imediat după cucerirea Troici: „Nebun emuritorul ce distruge oraşe, pustiind templele zeilor şi cimitirele, pămîntul sacru al celor dispăruţi, căci în curînd elînsuşi va să piară!". Mai departe poetul ne spune prin intermediul Casandrei: „Orice om înţelept trebuie să eviterăzboiul, dar dacă totuşi se ajunge pînă acolo, e o glorioasă cinste să cazi vitejeşte pentru patrie." Astfel seconturează încetul cu încetul noua idee asupra războiului just, în cazul căruia gloria nu este legată numai de exer-citarea însuşirilor militare, ci şi de legitimitatea cauzei întru apărarea căreia se recurge la aceste însuşiri. Dacă seadmite posibilitatea sacrificiului suprem, el trebuie să aibă loc în favoarea unei idei nobile. De unde insistenţa cucare, în epitafe sau cuvîntările funebre pentru ostaşii căzuţi, accentul se pune nu numai pe supunerea faţă de legilepatriei (doar spartanii n-au nevoie de alte motive), ci şi faptul că ei şi-au dat viaţa pentru libertate. Pentru ca cetatealor să fie libera, au consimţit ei să moară. Atare atitudine apare deja în unele epigrame funerare compuse cu ocaziarăzboaielor persane, ca în cea care urmează, atribuită lui Simo-nide, unde e formulat în termeni foarte generali unsimţămînt deosebit de răspîndit:Mindria cea mai mare e ca erou să mori: Soarta ne-a hărăzit-o mai mult decît oricui. Aici dormim în giulgiulnemuritoarei glorii Cei care libertatea Heladei dăruirăm.Această concepţie idealista asupra datoriei militare este general admisă în epoca clasica, cel puţin în teorie,

49

indiferent de realitatea pe care ea o a- 18ducînd în chip fatal la profunda lui transformare? Ar fi temerar să se facă atare afirmaţie: dar chiar daca îi scăpaprocesul acestei degradări, cel puţin îi apăreau clare simptomele lui şi, în ce-1 priveşte, a făcut totul spre a luptaîmpotriva lor.Or, tocmai criza socială a cărei iminenţă Aristofan o presimţise şi care avea războiul drept cauză imediată, trebuiasa aibă importante consecinţe pentru tradiţiile militare greceşti: reapariţia mercenarilor încă de la sfîrşitulrăzboiului peloponesiac, trans-formînd simţitor metodele şi condiţiile de luptă în secolul IV, înainte de a le schimbaradical în epoca elenistică. Aşa cum s-a demonstrat de cu-rînd, mercenariatul este simptomul unui profunddezechilibru social: pentru ca un mare număr de oameni să accepte o viaţă lipsită de confort şi sa înfrunte moartea,fără a mai fi constrînşi de obii-gaţii cetăţeneşti, ci pur şi simplu spre a-şi servi patronul care-i plăteşte, oricare ar fiel, înseamnă că societatea căreia îi aparţin nu le oferă altceva de ales. Fenomenul este cu atît mai demn de atenţiecu cit solda mercenarilor, departe de a fi substanţiala, pare mai degrabă, în secolul IV, de cele mai multe oriinferioară cîştigului unui muncitor calificat. Şi totuşi numărul soldaţilor de profesie aflaţi în serviciul armatelorgreceşti ale vremii este considerabil: la începutul secolului, cel puţin 40 000, după calculele mai noi, dintre careaproape jumătate în Sicilia, în slujba lui Dionis cel Bătrîn; în 366, în momentul în care Teba se află la apogeul puteriiei, cînd Atena reia prin Timoteos politica imperialistă şi cînd Dionis cel Tînăr, urmîndu-i părintelui său, trimitetrupe în Grecia, în ajutorul Spartei, s-a socotit că cea 20 000 mercenari se aflau pe diversele teatre de operaţii; lamijlocul secolului, au fost cel puţin tot atîţia, dintre care un număr în serviciul focidienilor care, angajaţi într-altreilea război sacru, au folosit tezaurele de la Del f î spre a recruta mercenari şi au reuşit astfel ca vreme de 10 ani săţină piept duşmanilor lor. Există deci un fenomen nou care în secolul IVintervine destul de frecvent în organizarea armatelor greceşti.Desigur, mercenariatul apăruse deja în epoca arhaica, în cadrul unei pătrunzătoare analize, A. Aymard a pus înlumină legăturile dintre merce-nariat, colonizare şi tiranie: e vorba de trei simp-tome diferite, dar aproximativconcomitente, ale crizei sociale ce bîntuia în lumea greacă a veacurilor VII şi VI. încă din acea vreme, mercenarigreci se aflau în armatele faraonilor saiţi, de la Psameticos I la Amasis şi la fiul acestuia, Psame-ticos III, pe caredevotamentul soldaţilor săi străini n-a reuşit să-1 salveze de la înfrîngerea lui de către Cambise. în afaramenţionărilor acestor mercenari în opera lui Herodot, prezenţa lor este atestata de Bacele graf f iţi pe care uniidintre ei le-au gravat în 591, pe picioarele coloşilor sculptaţi la intrarea marelui^ templu de la Abu-Simbel, în Nu-bia. Printre străinii sau alogloşii care au lăsat astfel de_urme ale trecerii lor, se numără semiţi, ca-rieni si grecioriginari din lonia şi din Rodos. Monarhii asiatici, atît Nabucodonosor, regele Babilo-nului, citaşi dinastia lidiană aMermnazilor au apelat uneori la războinicii greci, în fine, tiranii înşişi îşi recrutau cu predilecţie garda personalăprintre soldaţii de profesie veniţi din alte regiuni ale lumii elenice. Dinastia Batiazilor de la Cirene, ai cărei ultimitrei regi s-au comportat ca nişte tirani, constituie un bun exemplu al acestui procedeu: Ar-cesilau III, alungat de laCirene de o revoluţie, către 5305> s-a refugiat la Samos, la Policrate, re-crutîndu-şi acolo un corp de mercenari cucare' şi-a recucerit ^regatul. Nepotul său, Arcesilau IV a însărcinat în 462 pe propriul cumnat Carotos să recrutezemercenari cu ocazia unei călătorii în Grecia pentru a participa în numele lui Arcesiîau la cursa de care de la Jocurilepitice. j Totuşi, cel puţin în urma studierii documente-or de care dispunem, mercenariatul nu pare să fi cunoscutîn epoca arhaică o dezvoltare compara-DUa cu cea pe care a luat-o în veacul IV. Neîn-oielnic că supapa colonizăriiera suficientă pen-ţru sărmani şi dezrădăcinaţi. Cel puţin îa secolulV, cu excepţia cazului Iui Arcesilau IV, mai înainte semnalat, recrutarea mercenarilor pare să fi dispărut. Abia întimpul războiului peloponesiac ea se manifesta din nou: Atena apelează astfel la auxiliari traci pentru expediţia înSiciîia, iar un contingent de atare mercenari, sosit prea tîrzîu. după plecarea flotei spre Siracuza, pe care Diitre-fes afost însărcinat sa-1 conducă înapoi în Tracia, a devastat în drum oraşul beoţian Mycalesos. Deoarece ostilităţile seprelungeau, numărul soldaţilor de meserie care-şi închiriau serviciile cetăţilor greceşti era în creştere: din aceastăpricina, la sfîrşitul războiului, un număr atît de mare dintre ei au rămas fără angajament şi au putut deci sa se punăsub ordinele lui Cirus cel Tînăr cînd acesta a încercat sa-şi răstoarne fratele Artaxerxes, Retragerea celor Zece Mii,în 401—399, după bătălia de la Cunaxa, vădeşte deopotrivă marele număr şi calităţile de combatanţi ale acestormercenari.Ulterior, indiferent de cauze, rolul jucat de soldaţii de meserie în armatele greceşti avea să crească în detrimentulsoldaţilor cetăţeni. Calitatea tehnicii lor de luptă va creşte prin exerciţiile la care aveau să-i supună generali deseamă, precum atenieniî Conon, Ificrate şi Timoteos, spartanul Agesilau ori acei ofiţeri de mai mică anvergură,adevăraţi şefi de bande, al căror tip este Menelau Pelagonianul, un macedonean intrat în 363 în serviciul Atenei,distins cu mai multe onoruri, printre care şi dreptul de cetăţenie. Modificările introduse în tactica militară, cele ceau fost mai sus descrise, se datoresc în mare măsură folosirii mercenarilor: aşa stau lucrurile în ce-i priveşte pepeîtaştii lui Ificrate, şi se va remarca fără surprindere că macedoneanul Meneîau se află ca hiparh în frunteaescadroanelor sale, ilustrînd astfel importanţa crescîndă a cavaleriei în armatele din secolul IV.Se arătau aceşti soldaţi de meserie mai nemiloşi cu populaţia civilă decît trupele tradiţionale? Adevărul e că şi uniişi alţii practicau jaful, considerat ca un drept al învingătorului. Cert este

50

ŞES* i s.'r* -luţ;;>tională niac^donean! Dar cînd eenL,Tata ^ dant avea să dispară, se va vela de n^ C?ma" dezvoltarea trupelor demercenari\ f" MUmCapitolul Vi RITURI Şl ZEI

Pentru majoritatea contemporanilor noştri, religia greacă este în fond un ansamblu de legenda din carepoeţii şi artiştii moderni, începînd din Renaştere, s-au insiprat adesea, imitîndu-i pe predecesorii lorgreci şi latini. Acestor amintiri mitologice li se adaugă imaginile cîtorva locuri măreţe, Delfi, Acropole aAtenei, capul Sunion, unde frumoase ori patetice ruine se ridică şi astăzi din mijlocul cîte unuisanctuar părăsit. De la Leconte de Lisle şi poeţii parnasieni, numele autentice ale zeilor greci, mai multsau mai puţin corect transcrise, s-au substituit celor ale zeilor latini corespunzători, cu care au fost multăvreme confundaţi. Dar vorbind de Zeus şi nu de Jupiter, de Afrodita în loc de Venus, de Hermes pentru Mercur,continuăm de obicei a-i privi cu ochii cititorului Metamorfozelor lui Ovidiu mai degrabă decît cu ceiai atenianului veacului V. Atare concepţie se explică printr-o lungă tradiţie şcolara a cărei autoritateeste greu de zdruncinat. Dar ea nu redă cîtuşi de puţin realitatea sentimentului religios al grecilorepocii clasice: or tocmai acest adevăr dorim să-1 atingem. Ne va fi oare el accesibil, şi pe ce cale? Textele literarerămîn sursa cea mai bogată, «ar şi cea mai capabilă de a ne induce în eroare. ţntr-adevăr, imaginaţia grecilornu a contenit 83 se ocupe cu predilecţie de legendele referitoarela zei, şi asta fără cel mai mic scrupul faţa de tradiţie. Grecii n-au avut niciodată o dogma imuabila în domeniulmitologic: mulţimea lăca-şelor de cult, dispersarea populaţiei şi particularismul cetăţilor greceşti au favorizatproliferarea legendelor şi extrema lor ciiveristate. Conştient? de atare variaţii, care nu le stînjeneau cîtuşi de puţinsentimentul divinului, poeţii n-au ezitat ia rîndu-le să inventeze cînd se ivea prilejul. Un spirit profund religios caPindar nu şovăie în a se îndepărta de o tradiţie . bine stabilită: în Olimpica î critica drastic povestea după careTantal 1-ar fi omorît pe fiul său Pelops* ca să-i ofere trupul drept mîncare la masa zeilor: „Omul are datoria să nuatribuie zeilor decît fapte demne. . . îmi este cu neputinţă să numesc canibal pe vreunul dintre Preafericiţi: refuzaceasta!" Astfel, modifică de mai multe ori o legendă spre a o face să corespunda exigenţelor sale morale. Tragiciinu procedează altfel: nu se jenează cîtuşi de puţin sa aranjeze tradiţia după bunul plac al fanteziei, conţinutulvechilor mituri devenind sub pana lor de o surprinzătoare plasticitate. Mai tîrziu. în epoca elenistică, erudiţi;,mitografii, scoliaştii şi compilatorii s-au dedicat, la rîndu-le, într-un spirit de extremă libertate, elaborării uneimitologii deja pline şi mişunînd de incoerenţe acceptate, în acea vreme alte cauze au condiţionat transformările oriîmbogăţirea tezaurului de legende al elenismului: trebuia introdusă o coeziune relativă între tradiţiile contra-dictorii spre a satisface exigenţele raţionaliste trezite de către filosofi, sau condimentate cu invenţiuni pitoreştipovestirile îndelung repetate pentru ca ele să mai prezinte oarecare prospeţime şi interes în ochii unui publicblazat. Or tocmai de la aceşti autori tîrzii, mai mult decît de la Homer şi de la tragici, au împrumutat scriitorii latiniinformaţiile lor înainte de a ni le transmite. E limpede deci cît de greu de interpretat sînt ele pentru istoriculreligiilor, în locul sentimentului religios comun al grecilor clasici, acestea ne transmit mai degrabă produsul 1 punei elaborări savante, în care este foarte dificil « adesea imposibil să deosebeşti mărturiile autentice, proveninddin surse demne de încredere, de ceea ce nu-i decît^pură fantezie. ^Desigur, există în bogăţia şi în însăşi ductilitatea tradiţiei mitologice o trăsătură originală, revelatoare asupranaturii profunde a religiei greceşti. De ea se cade însă a ne folosi cu mari precauţii. Singurele utilizabile, fără preamultă rezervă critică, sînt acele texte ce ne relatează cu buna credinţă şi obiectivitate tradiţii legate de rituri. Căcimai mult decît legendele, realităţile cultice ne introduc în intimitatea grecilor de odinioară, făcîndu-ne să le sesizămdirect comportamentul religios. Practica corectă, iată singura referinţă valabilă în materie, fie că ne este eacunoscută prin intermediul unui autor, al unei inscripţii sau al unui document arheologic. Avem astfel de a face curealităţile sociale, cu credinţe ce se manifestă prin acte şi nu cu pure speculaţii intelectuale. Studiul religiei greceşticonstă deci în inventarierea, descrierea şi, pe cît posibil, interpretarea practicilor cultuale, întotdeauna locale, maidegrabă decît în adunarea într-o sinteză precară a mărturiilor mitologice, adesea artificiale şi rareori coerente.Legenda devine document util numai dacă este legată de un fapt de cult pe care îljlustrează ori îl explică, în lipsaacestei confirmări pozitive, ea pare un simplu exerciţiu literar ce ne informează cu precădere asupra autorului ei.Faptele de cult ne sînt cunoscute graţie diverselor izvoare, a căror interpretare necesită metode foarte diferite, întîide toate sînt mărturiile textelor literare care menţionează rituri uneori m treacăt, alteori cu lux de detalii deosebitde preţioase pentru noi. Astfel, poemele homerice cuprind numeroase scene de rugăciune ori de sacrificiu,tragediile attice descriu anumite rituri funerare, Aristofan aduce pe scenă cu vervă şi precizie celebrarea Dionisiilorrurale. Apoi avem indicaţiile istoricilor şi ale poligrafilor: Herodot, m secolul V î.e.n., şi Plutarh, la începutul celuide al doilea al erei noastre, sînt plini de informaţii despre viaţa religioasă a grecilor, faţă de care ambii nutresc uninteres deosebit de viu. Există, în fine, compilatorii de epocă tîrzie, ă căror operă ne-a parvenit fragmentar prinintermediul lexicografilor bizantini din evul mediu, ca de pildă autorul anonim (numit adesea Suidast ca urmare aunei vechi erori) al culegerii cunoscute sub titlul de Suda. Atare citări sau scurte note, deseori alterate de

51

transcrierea manuscrisa, îmbogăţesc totuşi în chip apreciabil cunoaşterea noastră despre vechea religia greacă. Dartezaurul de neînlocuit pentru noi este Pausania. Acest retor din secolul II e.n., care a compus o descriere sauPeriegeză a Greciei propriu-zise (Attica, Peloponesul, Beoţia şi Focida), acorda cel mai viu interes faptelor şitradiţiilor religioase. Cum drumurile sale prin fiecare regiune îl fac să parcurgă cătunele cele mai neînsemnate, elnu omite să noteze cu admirabilă conştiinciozitate legendele pe care le întîlneşte în cale, precum şi faptele de cultpe care le observă. Fără mărturia lui atît de variata, de abundentă şi deopotrivă corectă, n-am fi avut, în multeprivinţe, decît o imagine sumară şi mutilată despre religia grecilor. Res-pectînd tainele anumitor aspecte cultuale,rezervate cunoaşterii celor iniţiaţi, el se fereşte sa destăinuie aceste practici secrete, dar ne încunoş-tinţează deexistenţa lor, pe care de obicei nu o bănuiam, în ce priveşte riturile obşteşti, le enumera cu plăcere, uneori cu marelux de amănunte, mai ales dacă e vorba de uzanţe stranii ori surprinzătoare: despre ele oferă explicaţiile ce i s-audat la faţa locului sau pe care le-a putut culege din propriile lecturi. De adăugat că marea precizie topografică aitinerariilor sale a permis identificarea pe teren a numeroase monumente sacre, ale căror ruine mai există şi astăzi:fără ei am fi fost puşi la grea încercare cît priveşte numele majorităţii clădirilor şi ofrandelor din marile sanctuarede la Del fi sau de la Olimpia. Fără descrierile sale, desigur lipsite de pitoresc şi ^e orice talent al evocării, dar îngeneral exacte şi 1cîteodată detaliate, am fi ignorat cu totul aspectul interior al marilor temple. Se vede deci cît de însemnata estedatoria istoricilor religiei greceşti faţă de Pausania.Alături de textele literare, documentele arheologice şi epigrafice reprezintă o altă sursa de informaţie, foarte bogatăşi variată. Inscripţiile referitoare la instituţiile religioase sînt extrem de numeroase: legi sacre, dedicaţii, inventarede ofrande şi de tezaure sacre, relatări de vindecări miraculoase, oracole, decrete referitoare la sărbătorilereligioase, calendare sacre, epigrame funerare. Toate aceste texte gravate pe piatră sau metal, descoperite fie însăpături, fie în mod întîmplător, ne dezvăluie aspecte ale religiei greceşti despre care autorii, cu excepţia lui Pausa-nia, rămîn adesea muţi ori sînt, în cel mai fericit caz, puţin expliciţi. Interesul acestor inscripţii creşte în ochii noştriprin aceea că ele sînt documente brute, redactate spre a răspunde unor preocupări practice imediate şi care deobicei n-au fost supuse unei elaborări interpretative sau inevitabilelor alterări ale tradiţiei manuscrise. De unde şivaloarea de excepţie a informaţiilor ce le cuprind.Cît priveşte documentele arheologice propriu-zise care interesează istoria religiei, ele sînt de două categorii:monumentele arhitectonice şi cele figurative. Ruinele, mai mult sau mai puţin inteligibile după gradul dedistrugere în care au ajuns pmă la noi, permit mai buna cunoaştere a planului sanctuarelor şi a dispuneriiedificiilor sacre: temple, tezaure, altare, clădiri speciale destinate ceremoniilor misterice, porticuri, izvoarevindecătoare, în cele mai fericite cazuri ele-vaţia^ poate fi reconstituită, mai mult ori mai pu-*mw ip°tetic.Reconstrucţiile parţiale, desemnate astăzi cu multă uşurinţă prin termenul puţin cam pedant de anastiloze, ne dauo idee despre proporţiile complexelor, ajutîndu-ne să recreăm în minte _ procesiunile desfăşurate acolo. Monumen-193 w %urative contribuie la precizarea acestei evocări: statuile găsite, fie că e vorba de ofrandeori de copii tîrzii după opere celebre, ne redau imaginea divină; reliefurile votive sau funerare ne arată pecredincios în prezenţa zeului ori pe supravieţuitori în jurul celui dispărut, căruia moartea i-a deschislumea liniştii veşnice; decoraţiile sculptate ale edificiilor religioase, frontoane, metope, frize ionice continue,acrotere sau arhitrave împodobite cu grupuri de personaje, desfăşoară în faţa ochilor reprezentări alese nu laîntîm-plare, ci comportînd întotdeauna, cel puţin în mod parţial, un mesaj instructiv pentru privitor;picturile de pe vase, cu infinita lor varietate, înfăţişează scene rituale de mare interes, dar şinenumărate reprezentări mitologice, care îmbogăţesc substanţial indicaţiile textelor. Multe din ataredocumente pun încă specialiştilor probleme nerezolvate. Totuşi, încetul cu încetul studiul lor progresează,imaginile căpătîndu-şi astfel semnificaţia, în vreme ce informaţiile furnizate de texte prind viaţă prinapropierea lor de documentele arheologice. Metoda ce constă în confruntarea unora cu altele învederea lămuririi reciproce, această metodă bazată pe sinteza şi care cere învăţatului multiple competenţeşi cunoştinţe foarte întinse, se vădeşte neîndoielnic fecunda în toate domeniile studiului antichităţii, darnicăieri nu se impune ea cu mai multă forţa decît în istoria religiei: admirabilul Manual al savantului suedezM. P. Nilsson constituie o strălucită dovadă. Orice lucrare de ansamblu privind religia greacă trebuie sa ţinăseama de diverşii factori amintiţi spre a le combina informaţiile.Din toate aceste mărturii, religia greaca clasică ne apare strîns legată de grupul social. Evident, faptul se datoreşteîntr-o măsură caracterului documentelor ce ne stau la dispoziţie, texte reglementînd ceremonii colective,monumente publice ridicate zeilor cetăţii, opere de artă ilus-trînd credinţe comune. El constituie însă şi _ °trăsătură fundamentală a omului grec clasic. Acesta nu se consideră un individ izolat, a cărui izbăvire personalăpoate fi dobîndită independentde grupurile sociale cărora le aparţine: el este o fiinţă eminamente sociabilă, sau, pentru a relua expresia luiAristotel, un „animal politic" care ane la relaţiile cu ceilalţi şi care e conştient că nu-şi împlineşte cu adevăratdestinul decît prin atare comunicare cu semenii. Acest lucru 1-am constatat analizînd problema războiului, îl vomîntîîni şi atunci cînd vom studia organizarea cetăţii. Or, religia, este elementul psihologic esenţial care asigura

52

coeziunea grupurilor şi dăinuirea lor. Iată din ce pricină manifestările, chiar individuale, ale grecului, capătă deobicei un caracter social mai mult ori mai puţin accentuat: dacă ele se referă la divinitate, presupun de asemeneaun public care să fie martor şi la care autorul actului pios s-a gîndit săvîrşindu-1.Aceasta nu înseamnă că susţinem inexistenţa la greci a sentimentului religios elementar, sub forma lui individualăşi spontană. Dimpotrivă, ei aveau un cuvînt, împrumutat poate din vocabularul unei limbi preelenice, care exprimaamestecul de respect şi teamă încercat de om în faţa a tot ce îi părea că vădeşte o putere tainică şi supranaturală,mişcată de o voinţă ce se făcea simţită, fără însă a-i putea pătrunde întotdeauna intenţiile. Atare sentiment este aceltambos: pare-se că grecii 1-au încercat cu o deosebită intensitate şi frecvenţă, în special în faţa naturii şi a specta-colelor exaltante pe care aceasta le oferă omului m privilegiata lor ţară. E vorba de aprehensiunea directă aprezenţei divine, stîrnită în chip neaşteptat de cîte un peisaj grandios sau de vreun loc ascuns, de o lumină ori de oumbră, de o tăcere sau sunet, de zborul unei păsări, de trecerea unei jivine, de maiestatea unui arbore fal-yuc, deforma unei stînci, de prospeţimea unui izvor, de cursul viguros al unui rîu, de freamătul trestiilor, mîngîiereavîntului, de tunet, de raza lumi^ căldura amiezii, de neostoitul murmur al Balurilor. Spiritul atent şi mobil algrecilor recep-cu aviditate astfel de impresii ale naturii.19S ^ .e*> ee aveau gustul unei delicioase tulburări ce-i smulgea din ei înşişi, părîndu-li-se a fifapta de netăgăduit a unui zeu. Omniprezenţa divinităţii, resimţită cu o neobişnuintă intensitate, aconstituit primul şi cel mai trainic element al religiei greceşti. Zeii sînt numeroşi, fiindcă ei se gasesecpeste tot: politeismul are ca obîrşie sentimentul puternic ca întreaga natură e pătrunsă de divin. Acest poporprofund religios era în acelaşi timp — una n-o exclude pe cealaltă — îndrăgostit la cel mai înalt mod de ra-ţionamentul logic: înclinaţia sa către viaţa socială şi comunicare îi deschideau atare perspective. Tot astfel eraînclinat în chip natural să fragmenteze prezenţa divină, atît de frecventă şi de polimorfa, înindividualităţi multiple, concepute pe măsura sa. De unde marele număr al locurilor de cult: altare rustice,grămezi de pietre, copaci sacri, grote ale lui Pan, ofrande ale Nimfelor, eroi anonimi, dar şiproliferarea sanctuarelor în care divinităţile importante sînt venerate sub aspectul specific local,materializînd un epitet anume.Dacă era încercat de tambos, grecul deducea că avea de a face cu o personalitate divină. El împărtăşea de îndatăaceasta comunităţii al cărei membru era — ori, cel mai adesea, identifica divinitatea, a cărei putere oresimţise, cu una din cele deja adorate de colectivitate. Astfel îşi păstrau cultele tradiţionale vigoarea siprestigiul; uneori li se adăuga cîte unul nou. Intervenţia grupului social, care transforma reacţiaindividuală în rit, dădea valoare concretă şi durabilă la ceea ce nu fusese la început decît un sentiment trecător,în mod reciproc, complicitatea în sînul aceleiaşi credinţe, convingerea de a fi supus autorităţii aceluiaşi zeu,conferea grupului permanenţa şi omogenitate. Ca majoritatea religiilor, religia greacă are deci unaspect subiectiv şj unul social. Unul n-ar fi însemnat nimic fără celălalt. Dacă elementul social devinepredominant, acesta este efectul tendinţei instinctive ce-1 împinge pe grec să trăiască în cadrul cetăţii. Ceea ce nudiminuează valoarea personală a credinţei lui, ci dimpotrivă. •?6Puţin cam abstracta analiza de mai sus ni s-a părut necesară spre a face să se înţeleagă că religia greacă, chiar dacăîn esenţă se manifesta prin acte de cult, nu se rezumă doar la atare ceremonii, după cum nu se rezumă la străluci-toarea podoabă a legendelor mitologice. Dacă nu s_ar fi adresat din plin sufletului, ea n-ar fi stîr-nit vreme desecole fervoarea indivizilor şi a mulţimilor. Dincolo de veneraţia cetăţii faţă de zeii ei, dincolo de banalul schimb deservicii între adorator şi divinitate, în care ofranda are menirea de a obţine graţia divină, a existat familiaritateazilnică a grecului cu sacrul. Pe cît o putem defini cu ajutorul documentelor ce o pun în evidenţa, aceastăfamiliaritate nu a îmbrăcat niciodată caracterul unei efuziuni mistice: e vorba mai degrabă de conştiinţa existenţeizeilor, de faptul că ei ne sînt apropiaţi atît prin simţămintele cît şi prin chipurile lor şi că puterea care o au participăla soarta muritorilor. Astfel relaţiile dintre greci şi divinitate capătă lesne o coloratură personală. Zeul ca şiadoratorul este o individualitate: i se solicita protecţia cu încredere şi simpatie, nu numai cu respect si teamă.Legăturile stabilite între unul şi celălalt amintesc uneori de un fel de complicitate. Aceasta este în Iliada atitudineaAtenei faţa de Diomede, sau, în Odiseea, faţă de Ulise. Ajutorul ce li-1 da capătă o nuanţă de afecţiune, sfaturile eise umanizează printr-un surîs. Orice s-ar fi spus, măreţia divină nu pierde nimic din contactul atît de direct cuoamenii: muritorul ce se simte obiectul unei atare favori nu riscă să se hazardeze fără a se expune pedepselor celormai rele. El ştie că zeii aparţin altei speţe şi că sînt mult mai puternici decît noi. Dar nu se miră dacă-i întîlneştelîngă el.Ia atare perspectivă se cuvine să reaşezăm legendele privitoare la relaţiile amoroase dintre zei Ş* muritori, carescandalizau atît de mult pe Pă-Bisericii. Chiar în perioada clasică riturile 'gamiei, sau ale nuntirii divine, sîntîmpli-19? f cu fervoare, iar credinţele populare le con-tereau o valoare reală: celebrul atlet Teogenesdin Tasos, la începutul secolului V, trecea drept conceput în cursul unei ceremonii de acest gen în care tatălsău, preot al lui Herakles tasian' deţinuse faţă de propria-i soţie rolul zeului, numele însuşi al personajuluiamintind de obîrşla lui divină (Teogenes înseamnă „născut dintr-un zeu"), în fiecare an, la Atena se

53

celebra un rit de acelaşi fel, cînd „regina", soţia arhontelui-rege, magistrat respectat de toţi, se unea cu Dionysos,reprezentat, pare-se, în acea ocazie de soţul acesteia. Tot aşa şi cu legendele despre muritorii primiţi la masa zeilor,sau teoxenii, cunoscute mai ales în cultul Dioscurilor. Suflet sincer religios, Vergiliu nu desminţea decitradiţia greacă atunci cînd scria la sfîrşitul Bucolicii a IV-a: Qui non risere parenti, nec deus hune mensa, deane c dignata cubili est. („Cei care, copii, mumelor nu le-au zîmbit, la masa nici unui zeu nu-s primiţi, nici în patulvreunei zeiţe"}.Aşa a luat naştere antropomorfismul, trăsătură fundamentală a religiei greceşti. El s-a ivit din contopireacelor trei caracteristici care defineau sufletul acestui popor: sentimentul sacrului, raţionalismul practic,imaginaţia creatoare. Spre a-şi reprezenta în chip concret divinitatea a cărei existenţă o simţeau direct,grecii au conce-put-o în termeni uşor de asimilat pentru colectivitatea în care trăiau, adică sub formă umană,atribuindu-i un rang superior în ierarhia sociala. Capacitatea lor de a traduce ideile în imagini materialeori verbale, înclinaţia naturală către artă şi poezie i-au ajutat substanţial sa fixeze atare concept într-unfel transmisibil şi durabil, să-1 organizeze şi să-1 îmbogăţească. Ei înşişi au fost conştienţi de acest efortfructuos. Herodot a subliniat puternic, nu fără oarecare exces, importanţa lui Homer şi Hesiod în domeniulreligios: „Lor li se datorează relatarea poetică a teogoniei (sau genealogia zeilor); ei au dat zeilor denumirile lorrituale; ei au lămurit detaliile cultelor, precum şi atribuţiile lor respective; ei le-au făcut cunoscutechipurile". Mai bine informaţi 1-astăzi, în special graţie documentelor miceniene, ctim că politeismul grec exista deja cu multeS 1.11** X^ B 1 i- T T"1 A w l w wveacuri înainte de Homer. hste insa adevărat ca poemele homerice şi cele ale lui Hesiod au servit de catehism unuiîntreg popor care, obişnuit să Ie citească din coplărie, a extras din ele noţiunile de bază în materie de religie. Puteaufi găsite acolo nu numai evocarea plină de viaţă a Nemuritorilor, ci şi principiile morale garantate de autoritatea luiZeus, divinitatea supremă, precum şi preceptele rituale, a căror enumerare minuţioasă ocupă atîta loc în Munci şlzile.Nu mai puţin decît elaborarea întreprinsă de cei doi poeţi, intervenţia artiştilor şi în special a sculptorilor a fostdecisivă pentru religia greacă. Cu această ocazie ea s-a umanizat mai mult decît prin operele literare. Creaţiapoetică păstrează, într-adevar, o anumită mobilitate, lă-sînd cîrnp liber imaginaţiei publicului, în schimb, creaţiaplastică, imuabilă şi ponderoasă, este plină de prezenţă concretă în tridimensionalitate. Foarte de timpuriu, ideeade divinitate a fost strîns asociată statuii de cult. în aceasta îşi afla ea baza sodilă de care avea nevoie. Nici o religien-a depins atît de strict de simulacru, pe care grecii 1-au denumit în limbajul obişnuit, chiar dacă nu în modconstant, printr-un cuvînt anume, agalma. Prin acesta ei înţelegeau imaginea divină, în opoziţie cu reprezentareaunui muritor, eikon. Datorită unei foarte tîrzii translaţii de sens, icoana a sfîrşit prin a însemna, în greaca bizantina,o imagine sacră, cu sensul contrar dat de obicei de limba clasică acestui cuvînt. Agalma este deopotrivăreprezentarea zeului şi semnul prezenţei sale: statuia este zeul, fără ca totuşi acesta să se confunde pe deplin cu ea.Neîndoielnic că natura divină depăşeşte cu mult simulacrul: adoratorul acceptă fără dificultate pluralitateaimaginilor aceluiaşi zeu. Dar el socoteşte ca toate^ participă la esenţa divinităţii, care se Manifestă deplin în fiecaredintre ele. 199 Aceste imagini mai trebuiau să fie şi uşor de recunoscut. S-a văzut că în cazul bronzului ci-priot al lui Apolo Alasiotas (dacă identificarea propusa este corectă) artiştii micenieni erau capabili să traducăeficient ideea unui zeu antropomorf. Urmaşii lor din vremea arhaismului timpuriu s-au dovedit la început maipuţin abili: ţepenele efigii divine de la Dreros, în Creta lucrate din lemn învelit cu foi de bronz, ciocănite şi prinse încuie, ori Apolo filiform, turnat masiv, dedicat de beoţianul Manticlos, sînt exemple elocvente ale meşteşuguluiacestora. Evoluţia care ulterior va antrena arta greacă pe calea naturalismului, pînă la apogeul culturii clasice, nuva face decît să întărească tendinţa antropomor-fica a religiei. Ea o va ajuta sa se desprindă deopotrivă de vestigiileaniconismului primitiv, care vedea cîte un zeu în obiecte lipsite de forma omenească, fie că era vorba de pietrebrute, de bucăţi de lemn, de arbori chiar, cît şi de sechelele teriomorfismului, care adora divinităţi animale orimonştri. Desigur, din aceste aplecări ancestrale, pe care poporul grec le-a avut ca şi alte popoare, vor rămîne mereuunele urme: pioşenia este prin natura ei conservatoare, iar Pausania menţionează în secolul II al erei noastrenenumărate culte dedicate pietrelor sacre, sern-nalînd totodată în Arcadia o Demetră cu cap de cal. Alături destatuile zeilor realizate de mari maeştri ai artei clasice erau păstrate cu sfinţenie în sanctuare imagini sumare dinpiatra sau lemn, moştenire a arhaismului, cărora li se dădea numele de xoana, rămînînd obiectul unei devoţiunifoarte puternice: astfel pe Acropola Atenei, statuia cea mai venerata a zeiţei Atena nu era colosul de aur şi fildeşridicat de Fidîas în Partenon, ci străvechiul xoanon de lemn de măslin, păstrat în Erehteion, care trecea drept căzutdin cer şi căruia cetatea îi aducea în chip solemn, la fiecare patru ani, ofranda peplos-ului, cu ocazia MarilorPanatenee. Sa nu nesocotim deci atare vestigii ce şi-au avut durata lorj constatăm însă că ele reprezintă prea puţinfaţa de panteonul zeilor umanizaţi pe care inteligenţa 5• vj .i • w i • • ,. 20*'exigenta a grecilor, ajutata de virtuozitatea ar-Di

54

. -jor a ştiut să-1 organizeze într-o societate •erarhizată, activă, accesibila,^ deschisă preocupărilor morale şi civiceşi dotată cu anumită forma de spiritualitate.Acestor zei, care în majoritatea lor purtau -deja nume definitive încă din epoca miceniană, grecul le închina un cult,după obiceiurile tradiţionale bine stabilite încă în poemele homerice. Prescripţiile rituale sînt, în detaliu, de ocomplexitate extremă: ele variază după locuri şi divinităţi. Pot fi deosebite totuşi principalele acte de cult care, cutoată diversitatea impusă de împrejurări, au în comun cîteva caracteristici bine definite: acestea sînt ruga, ofranda,sacrificiul, sărbătorile publice, jocurile. Le vom studia pe rînd. Se cuvine, cu toate acestea, să lămurim în prealabilnoţiunea de puritate rituală, care în toate manifestările amintite intervine ca o condiţie preliminară indispensabilă.Atare noţiune este legată de cea a sacrului şi profanului. Dacă anumite locuri ori anumite acte sînt consideratesacre, se înţelege că pentru a le frecventa sau pentru a le îndeplini, trebuie să te supui unor exigenţe prin care sa-ţimanifeşti respectul ce li-1 porţi: cerinţe de curăţenie, de decenţă vestimentară, de comportare. Cel ce nesocoteşteaceste prescripţii este impur: el nu a îndepărtat impuritatea incompatibilă cu faptul apropierii de zei. Este vorba, înprincipiu, de o impuritate materială: ideea impurităţii morale, cînd aceasta intervine, nu se manifestă decît dupăsăvîrşire. Astfel, înaintea oricărui gest pios trebuie luate măsuri^ de curăţenie. Cînd Ahiîe în cîntul XVI dinjliada, nadresează o rugă lui Zeus, alege o cupa^ de mare preţ, o purifică cu pucioasă, o spală cu apă din belşug, apoi îşispală el însuţi roîinile înainte de a face libaţia şi de a-şi formula ruga. Tot astfel procedează şi Telemac, în cîntul •IIal Odiseei, cînd îi adresează o rugăciune Atenei: deoarece atunci se afla pe plajă, mîinile şi * sPa^ *n aPa măriiînainte să se roage. Cînd ln cîntul III al Iliadei şefii aheeni urmează sărostească jurăminte însoţite de rugăciuni şi sacrificii, crainicii care-i ajuta le varsă mai întîi apa pe mîini. Ceea ceHomer ne înfăţişează în prac. tică, Hesiod în Munci şi zile transpune în precept: „Niciodată în zori nici lui Zeus,nici altor zei să nu le aduci libaţii de vin negru fără să-ţi speli mîinile, căci ei nu te-ascultă atunci şi-ţi resping cudezgust rugăciunea". Obiceiul acestor abluţiuni rituale se păstrează de-a lungul întregii epoci clasice: de aiciexistenţa la porţile sanctuarelor a bazinelor de apă lustrală puse la dispoziţia vizitatorilor, în apropierea Acropoleide la Atena, Pausania semnalează o statuie de bronz datorată lui Lykios, fiul Iui Miron, care înfăţişa un băiatpurtînd un bazin destinat acestui scop (periranteriori): ea data din a doua jumătate a secolului V.Dintre toate petele, una din cele mai grave se datora vărsării de sînge: mamei sale Hecuba, care-1 îndeamnă să facăo libaţie lui Zeus, Hec-tor, tocmai ieşit o clipă din luptă, îi răspunde că nu va face nici libaţie, nici rugă, fiindcă estropit de sînge (îHâda, VI, 264—268). Tot aşa Ulise, după masacrarea Pretendenţilor, se grăbeşte să-şi purificepalatul, arzînd sulf (Odiseea, XXII, 493—494). De aceeaşi străveche prejudecata se leagă şi prescripţiile referitoare lapurificarea unui ucigaş, aşa cum ne sînt ele cunoscute din mai multe texte. Nu este vorba de a-1 spăla de o greşeală,deoarece ucigaşul fără voie este supus aceloraşi cerinţe rituale ca şi asasinul: în joc este faptul vărsării sîngelui carea pricinuit mînjirea, chiar dacă actul avea motive legitime ori scuze. Atare mînjire trebuie spălată spre a evitarăspîndirea ei prin contactul cu cel afectat. Ucigaşul este astfel alungat din cetate pîna cîncj se va fi purificat.Picturile de pe vase înfăţişează purificarea lui Oreste, ucigaşul mamei sale, prin stropirea cu sîngele unui purcel.Acest rit destul de răspîndit îl intriga pe filosoful Heraclit, care spunea: „E zadarnic să purifici cu sînge pe oameniimânjiţi de omor: cine a călcat în noroi se spală oare cu noroi?" Legile sacre de la Ci-ne al căror text ne-a fost păstrat de o inscrip-f^ din veacul IV, stipulează în detaliu atitudi-ea ce urmează a fi luata faţa de un suplicantvinovat de omor şi care solicita primirea încetate: sînt de remarcat precauţiile riguroase spreevita orice contact între cetăţeni şi străinulîncă impur. _ . . u .Ca şi sîngele, moartea este şi ea pricina de impuritate. Pamania ne informează că în Me-senia, înPelopones, exista o regulă precisa potrivit căreia clacă unui preot ori preotese îi murea un copil, eitrebuiau să se demită din funcţiile sacerdotale: atare doliu de familie atît de apropiat antrena oimpuritate care-i făcea improprii pentru serviciul divin, în general era interzisă îngroparea morţilorînlăuntrul terenurilor sacre (excepţie facînd, bineînţeles, eroii), în 426— 425, atenienii care administrausanctuarul lui Apolo de la Delos au primit de la un oracol sfatul de a purifica întreaga insulă: deja cu unveac mai înainte Pisistrate purificase toată zona vizibilă din sanctuar. Spre a se conforma ordinului divin, eiau distrus toate mormintele care se mai aflau la Delos si au transportat materialul funerar recuperat (în general,vase de argilă) în insula vecină Renea, unde săpătorii moderni 1-au regăsit într-o groapă comună. Deatunci înainte a fost interzis a se muri în insula sfîntă: muribunzii erau transportaţi la Renea spre a-şi daultima suflare.Aceeaşi lege era aplicată şi femeilor aflate în durerile facerii: ele se duceau să nască la Renea. Naşterea,neîndoielnic din pricina sîngelui, provoca^ şi ea impuritatea. Legile de la Cirene precizează că existenţa uneinoi născute face impură întreaga casă şi deopotrivă pe bărbatul ce se afla sub acelaşi acoperiş. Un altparagraf prevede cazul^unui avort: cînd fătul are deja formă umana, impuritatea este asemănătoare

55

cu cea provocată de un deces, în cazul contrar avortul eŞ5e asimilat unei naşteri propriu-zise. Chiar rela-, ^e .sexuale puteau în anumite cazuri să facă pe cineva ritualmente impur: faptul merită safie remarcat fiindcă niciodată morala * greaca, cum avea s-o facă mai tîrziu cea creştină, nu a legat noţiunea depăcat de dragostea fizică privită ca atare. Ea însă poate fi pricina unei impurităţi în ordinea materială, dupăcum arată suficient de clar un pasaj hesiodic din Munci şi zile., versurile 733—734, ale cărui cuvinte foarte peşleau sînt revelatoare. Era interzis a se face dragoste în sanctuare. Herodot, care atribuie egipteniloriniţiativa acestei reguli, precizează că acest popor şi cel grec sînt singurele care o respectă dimpreună cu obligaţiaspălării după actul sexual, înainte de a pătrunde pe un teren sacru. Remarca istoricului este confirmată de legilede la Cirene, care precizează că acuplarea nocturnă nu antrenează nici o impuritate, în schimb daca are loc ziua,trebuie să fie urmată de abluţiuni. Legenda Atalantei şi a soţului ei Hipomene ilustrează atare interdicţie ritualărelativă la sanctuare: cedînd dorinţei lor reciproce în incinta unui loc sacru, cei doi soţi au fost pedepsiţide mînia divină, care i-a transformat în lei. Ovidiu a consemnat această poveste în cartea a X-a aMetamorfozelor sale.Aşadar, pentru a participa la ceremoniile religioase, omul trebuie să se supună unor condiţii precise: trebuie săfie curat de orice contact cu misterele neliniştitoare ale naşterii şi morţii. Eu-ripide o spune foarte clar pringura Ifigeniei, preoteasă a Artemidei, în Taurida: „Bărbatul ce a luat parte la un omor, cel ce şi-a pus rminile peo nou născută sau pe un cadavru este îndepărtat de zeiţă de la altarele sale fiindcă în ochii ei el este stigmatizatde impuritate". Ritualurile purificatoare, pe cît de precise pe atît de variate, aflate în vigoare în cetăţilegreceşti, permiteau ridicarea acestor interdicţii temporare îndată ce se redobîndea puritatea cerută, înacelaşi timp, printr-un fel de elan fatal, ele făceau ca spiritele luminate, preocupate în chip firesc de pro-blemele binelui şi răului, să pună sub semnul întrebării valoarea purităţii rituale, fiind tentate să oextindă şi asupra domeniului moral. De aici 2'"s-a născut în religia greacă, cel nimV *cepută de minţile cele mai a efe ^ '" F* -^între etic şi sacru, care ni s, da •fa.mblSuît?tedată, complet Iată pentru ce ±^[ 7"°"mani zei purificatori, au fost si ce. ° s ?-eus'atribuia totodată - o °ra ]l Seprea modest - rolulmoralei. Apelurile luirolul Iui APpolo în Ezabila atare alunecare r<> rL VSCJ*We fac sesi-profunde. Dar p^S ^"^ J""?măsura sa o satisfacă în întregime 'Rugăciunea este actul relicios P|,n care credinciosul intră în comun cal ^V"™ un zeu, fie că dă curs aCTf.i• î , specula cu înlănntrul său, fie că de S """' "1*mn S™W Căci în ambele cazuri e t-SS ^'°Sul «n dialogZeul răspunde sa" n„ f -°rb,a de a», dar .cel puţin a ^ ^ ^*»P» „P^cul lat răspicat. Asadir ,•„„" • "a iormu-orală /rosdtă cT^c "S^ în eSe^ă n-a cunoscut ruga mută t; Anuchlta^a greacă5?apta:. indiciu revelator ," ^ ^ Spusă în -! J.^portamS ^ CQf Arului sc, Neindoielmc că trebuie v-i^m *celtaîeanului.tămînt foarte ^ ^ aceast^ şi ecoul' un fel de.n •acestea magia, fără , fi K ma^lca: Cl1 toate*<* "

'la nominativ (caz utilizat pentru exclamare şl interpelare), care apare deseori pe stele, în capul decretelor,reprezintă el singur o rugăciune.în afară ele invocaţie, rugăciunea este de obicei expresia unei cereri adresate zeului, a cărui protecţie este solicitată;pentru a-i capta şi mai bine bunăvoinţa, i se aminteşte cîteodată i ie binefacerile deja acordate pînă atunci şi care-!angajează, fie gesturile pioase săvîrşite de rugător faţa ei el: în fine, puteau fi adăugate promisiuni de noi actecucernice. Iată, de pildă, ruga Pene-lopei adresată Atenei în cîntul IV al Odiseei:„Ascultă-mă, tu, fiică neînvinsă A zeului ce poartă vijelia! De ţi-a jertfit vrodatâ buturi grase De boi şi de berbeciUlise-acasă, Mai adu-ţi tu aminte-acttm şi scapă Pe fiul meu iubit şi ocroteşte-1 De peţitorii cei haini şi-obraznici".Rugăciunea este pronunţată în picioare, în faţa statuii sau sanctuarului, cu mîna dreaptă ori cu ambele mîini

56

ridicate şi palmele întoarse către zeu. Prosternarea e practică doar în anumite culte funerare sau ale divinităţilorpămîntului: în care caz, pamîntul e lovit cu mîinile în timpul rugii, îngenunchiatul nu intervine decît în riturilemagice: Teofrast, în Caractere, face din acesta trăsătura distinctivă a superstiţiosului.Deseori rugăciunea este însoţită de otranda. Nu este firesc să-ţi atragi bunăvoinţa unei fiinţe puternice aducîndu-icîte un dar? Nu trebuie^ sa interpretăm întotdeauna atare gest ca un^tîrg, conform concepţiei pur juridiceexprimata & adagiul latin do ut des, „dau ca să dai hi rîn" du-ţi". Desigur, respectivul simţămînt nu lipseşte dinmulte ofrande, după cum arată limpede dedicaţia unei statui făcuta de un atenian din secolul VI, care-i spune zeiţeisimplu: ,.Facă-se sa-rni dai atît, încît să-ţi mai închin şi alta". De obi-cei e vorba de exprimarea în chip palpabil ares"Î07pectuîui ori a recunoştinţei încercate faţă de divinitate. Ofranda poate fi întîmplătoare, ca modestele daruridepuse de credincioşi în sanctuarele rustice: un fruct, o mină de spice, cîteva flori, prăjituri, pielea unuivînat. Atare dovezi de pietate populara i-au inspirat mai tîrziu pe poeţii elenistici, care compuneau peîntrecute epigrame pentru acest gen de ofrande, în chip ele exerciţiu literar: „Primeşte în chip derecunoştinţă, o, Lafria (porecla a Artemidei), din partea lui Leonida vagabondul, sărmanul, nernin-catul,aceste bucăţi de turtă cu ulei, această măslină (o comoara!}, aceasta smochină verde, proaspăt culeasă;ia şi astea cinci boabe de strugure desprinse dintr-un minunat ciorchine, stupina, iar ca libaţie ce-amai rămas pe fundul cănii mele! Tu m-ai scăpat de boala: scapă-mă şi-acum de sărăcia care nu-mi dă pace si-ţi voi sacrifica un ied!" Ceea ce, în secolul III, pentru Leonida din Tarent nu mai era decît un joc de literatalexandrin, a fost vreme de veacuri pentru ţăranul grec un gest de naivă şi sinceră devoţiune. :în afara ofrandei întîmplătoare, există şi cele prevăzute ele datini: este cazul, de pildă, al libaţiilor ce se cuvine sale faci, după sfaturile lui Hesiod, în fiecare dimineaţa şi seară, vărsînd pe pamînt cîţiva stropi de vin.Acelaşi gest era împlinit . la mese, înainte de a bea: zeul primea astfel partea cea mai bună a băuturii, menităsă înveselească inima omului. Alte ofrande cores-p/undeau tradiţiilor locale, cărora poporul le-a rămasmulta vreme credincios: Pausania ne semnalează ca încă în vremea sa „oamenii din Lilsa (oraş din Focida-)aruncau în anumite zile în JZvoarele Cefisului (nu curgînd prin Focida şi tte.oţia) prăjituri ce se facprin partea locului şi atte oirande tradiţionale". Ei povesteau, spune i eriegetul, ca aceste prăjituri, dupăun drum Misterios, reapăreau la Del f i în fîntîna Castaliei. In alte cazuri, divinităţii îi -"râu oferite nuau-rrien-te, ci obiecte de preţ. Darurile vestimentare sini- fv„___.-reevente: oare statuile se cuveneaun im-pe vase de lut foarte simple, o mina deseori neîn-demînatică gravează pe firnis numele divinităţii în sanctuarulzeului medic Asklepios se consacra imaginea în relief a membrului sau organului bolnav, vindecat de zeu. Alteorieste reprezentată în-tr-un tablou sau pe piatră intervenţia salvatoare a lui Asklepios însuşi: cu începere din secolulIV atare ofrande se înmulţesc odată cu dezvoltarea cultului de la Epidaur. Alte ex-voto-mi amintesc de fapteatletice ori războinice. Marile sanctuare de la Olimpia şi Delfi erau pline de statui de atleţi învingători, pe carePausania îi enumăra cu plăcere: unele din inscripţiile de pe soclurile acestora, copiate de el, aţi reapărut în săpături,confir-mînd astfel conştiinciozitatea şi veracitatea Perie-getului.Se obişnuia să se ofere divinităţii dijmă din orice profit ce întrecea măsura, vînat sau pescuit, negoţ ori pradă derăzboi. Herodot citează numeroase consacrări de acest fel, ca de pildă cea a sărmanului Colaios, negustor dinsecolul VII care s-a îmbogăţit în Spania, ţara cositorului, şi care la întoarcere a închinat în Heraionul oraşului natalun crater colosal de bronz, împodobit cu capete de grifon în relief, tip de vas binecunoscut astăzi graţiedescoperirilor arheologice. Mai tîrziu, la sfîrşitul veacului VI, inginerul Mandrocles, şi el originar din Samos, aprimit de la Darius daruri magnifice drept recompensă pentru priceperea cu tare a întins peste Bosfor un pod devase ca să poată trece armata Marelui Rege ce pleca în expediţie împotriva sciţilor: Mandrocles a pus atunci sa fiepictat un tablou reprezentîndu-1 pe Darius, care-şi privea armata trecînd podul şi 1-a consacrat ni Heraionul dinSamos împreună cu o inscripţie metrică, al cărei text Herodot 1-a consemnat. Aşadar, astfel de ofrande nu sîntnumai un gest de pietate: ele satisfac deopotrivă orgoliul donatorului, care aminteşte posterităţii marile sale fapte.Atare sentimente nu erau mai puţin vii în ca-2ul colectivităţilor decît al indivizilor. Pausania semnalează la Delfi oofrandă a corcirienilor, care data din prima jumătate a secolului V şi care estefoarte caracteristică în ce priveşte comportamentul religios al unei cetăţi greceşti din acea vreme: „La intrareasanctuarului se află un taur de bronz, opera a lui Teopropos din Egina, consacrat de cor-cirieni. în legătură cuacesta, se povesteşte că un taur din Corciră, îndepărtîndu-se de turmă, a cn~ borît de pe păşune ca să mugească pemalul mării. Cum faptul se repeta zilnic, văcarul a coborît iu mare şi a observat un banc imens de toni. A tine deştire corcirienilor din oraş, care s-au străduit zadarnic sa prindă tonii. Aceştia au consultat atunci oracolul de laDelfi, 1-au sacrificat pe taur lui Poseidon şi îndată jertfa terminată au prins peştii. Din dijma acestui pescuit auînchinat o ofrandă la Olimpia şi una la Delfi'c.Nimeni nu va fi surprins, cunoscînd importanţa războiului în lumea grecească, că printre ex-voto-urile cetăţilor,

57

cele mai multe se referă la fapte de arme. Nu numai că fiecare stat grec îşi sărbătorea victoriile prin daruri cătresanctuarele naţionale, încă şi mai rnult, el ţinea să le imortaHze/.e în ofrande făcute lăcaşelor sacre paneienice,unde puteau fi văzute de întreaga Grecie. Aici orgoliul omenesc juca cel mai mare rol, cu toate ca în principiufaptul însenina un gest de gratitudine faţă de divinitate. Consacrările prilejuite de războaiele medice sîntnenumărate. Atena a oferit lui Apolo de la Delfi prăzile luate de la perşii învinşi la Maraton, aliniate pe un socluadosat :."•-cluiui dr sud al tezaurului acesteia: dedicaţia prea puţin explicită a respectivului ex-voto a fost atribuitade Pausarsia tezaurului însuşi, care era probabil mai vechi cu cîţiva ani. Tot la Deîfi, în ^--mintirea mffîngeriipersane de la Maraton, ?£ mai ridicau: un al doilea ex-voto atenian (chifla intrarea sanctuarului), mărturiiconsacrate ci-Caristos, oraş din Eubeea, şi de Platsea, un catarg împodobit cu stele de aur şi două -ofranoeconsacrate în comun ele către cetăţile aliate: un Apolo ţinînd o proră, în amintirea victoriei cîe ia Salamina, şi untrepied susţinut de o coloana c~ bronz, spre a comemox'a pe cea de la Piatcca, A-al expediţiei din Sicilia: nu întimplator şi-au ales ca Ioc al ridicării acestui tezaur imediata vecinătate a celui atenian,mai vechi cu aproape un secol! Atare manifestări de pietate faţă de Apolo erau tot atîtea ocazii de exaltare a glorieicetăţilor învingătoare şi de umilire a învinşilor.în dialogul său intitulat Eutyfron, Platon aduce în scenă un ghicitor cu acest nume, bine cunoscut în Atenasfîrşitului veacului V pentru erudiţia lui în materie de religie. Dînd expresie opiniei comune, Eutyiron dăurmătoarea definiţie pietăţii: „Pietatea constă în a şti să te rogi şi sa aduci un sacrificiu, spunînd şi facînd ceea ceeste plăcut zeilor: ea asigură mîntuirea familiilor şi a statelor" (14 b). Rugăciunea şi sacrificiul, acestea erau deci înochii grecilor cele două acte esenţiale ale comportamentului religios. De prima ne-am ocupat, împreună cu ofrandacare adesea o însoţeşte. Ca să fim drepţi, sacrificiul poate fi socotit o formă specială de ofrandă: răspunzîndu-i luiEutyfron, nu declară oare Socrate (14 c): „A sacrifica înseamnă a face un dar zeilor"? în fapt însă sacrificiul, şi maiales sacrificiul public, ocupă un loc atît de mare în viaţa religioasă a grecilor încît merită un studiu special, elurmînd să ne reţină atenţia în paginile de mai jos.Ceea ce deosebeşte sacrificiul tle simpla ofranda este importanţa roiului jucat de prescripţiile rituale. Oricesacrificiu, public sau privat, este o operaţie complexă supusă unor reguli fixate de o îndelungă tradiţie. FJ constă îna oferi în chip solemn divinităţii, conform riturilor, bunuri consumabile: grăunţe, plante, băuturi ori victime ani-male, în acest sens, libaţiile de lapte şi vin sau daniile de prăjituri sînt deja sacrificii, cu condiţia ca ele sa fie făcutedupă riturile cerute de natura, timpul şi procedura acestor ofrande. Dar dacă sacrificiile fără vărsare de sînge existăîn anumite culte, cele sîngeroase, cu tăierea gîtului (sau uneori chiar cu sfîşierea) unei victime animale sînt cu multmai numeroase şi mai importante: în accep-ţiunea curenta doar cele din urmă sînt avute in•adere, un sacrificiu fără victima fiind de neconceput. 'Erudiţii antici, de la sfîrşitul epocii elenistice au crezut căpot stabili o succesiune cronologica între formele nesîngeroase ale sacrificiului, care ar fi fost primitive, şiformele sîngeroase, introduse ulterior: astfel este, de pildă, teoria expusă pe larg de Ovidiu în cartea I a Fastelor(versurile 335 la 456). Avem însă de a face cu o pură speculaţie raţionalistă, căreia doar tradiţia pitagoreică, cerespingea sacrificiile sîngeroase, îi dădea oarecare aparenţă de veridicitate, în fapt, documentele cele mai vechi decare dispunem, poemele homerice, dau deja descrieri de sacrificii sîngeroase: astfel, spre exemplu, în primul cînt alIliadei, cînd Ulise, trimis de greci, restituie pe Hryseis tatălui ei, el debarcă în acelaşi timp şi victimele al cărorsacrificiu imediat va sfîrşi prin a potoli mînia lui Apolo,Principalele momente ale ceremoniei sînt limpede osebite chiar de la această primă menţionare, în jurulaltarului sînt aşezate în ordine animalele ce urmează a fi sacrificate: ele formează o hecatomba, compusă,etimologic, din o sută de boi; cuvîntul a căpătat de foarte timpuriu, încă de la Homer, un sens mai puţin precis,desemnînd doar numeroase victime, fie că e vorba de bovine ori de animale mici. Ca să se purifice, asistenţa îşispală mîînile, în care ţine apoi grăunţe de orz. Preotul lui Apolo rosteşte o primă ruga, se împrăştie grăunţelede orz, care sînt întîia ofrandă, apoi victimelor le e tăiată beregata, ridicîndu-li-se botul, în aşa fel încît sîngele săţîşnească spre altar. Apoi sînt ciopîrţite animalele moarte. Pulpele sînt puse deoparte, înfăşurate în grăsime şi arsein focul aprins pe altar, în vreme ce preotul face libaţii cu vin. Odată terminate acestea, restul car-nu este împărţit,pus la frigare şi fript pe loc: după care, întreaga asistenţă ia parte la ospăţ, consumînd împreună acelecărnuri, în majoritatea sacrificiilor sîngeroase se regăsesc următoarele caracteristici esenţiale: un aspect solemn, actede purificare, o rugăciune, uciderea victimelor în faţa Altarului, arderea unei părţi a animalului, libaţii,în fine, consumarea imediată de către asistenţă a restului de carne.Dacă atare procedură e foarte frecventă, ea nu este întotdeauna riguros respectată: varietatea riturilor este extremă,în unele culte, de pilda, consumarea cărnii victimelor este interzisă, animalul fiind în întregime ars (ceea se senumeşte ardere de tot ori holocaust): este, de obicei, cazul sacrificiilor care însoţesc un jurâmînt, al anumitorritualuri de ispăşire, al cultelor divinităţilor pa-mîntului şi zeilor infernali, al majorităţii cultelor eroice şi funerare.Am mai întîlnit, în legătură cu rugăciunea, deosebiri analoage. Unii savanţi moderni au interpretat aceste diferenţeca un indiciu al faptului că divinităţile politeismului elenic s-ar împărţi în două mari categorii principale: divinităţicereşti sau „uraniene" şi divinităţi infernale ori „htoniene". Cele dintîi ar fi binevoitoare, ultimele de temut. Ritualulfolosit pentru primele ar fi deci un ritual ele pioşenie plină de încredere şi de participare, acela descris mai sus.

58

Dimpotrivă, ritualul htonian ar fi un ritual al „aversiunii", menit sa îndepărteze ameninţarea unei puterirăufăcătoare sau ostile. De aici importanţa banchetului sacrificial în primul caz, cînd credincioşii împărţeau cu zeulcarnea victimei, în vreme ce in cel de al doilea victima era lăsată în întregime divinităţii.Că atare dualism există, nu mai încape nici o îndoială. Aceasta nu înseamnă că el îmbracă tot timpul aspectulriguros despre care s-a vorbit. Linele divinităţi au în unele locuri caracteristici ura-niene, iar în altele htoniene.Zeus, zeul ceresc prin excelenţă, apare ca zeu al pămîntului cînd este m-vocat sub numele de Zeus Meilihios, avîndforma de şarpe: de la Xenofon, care vorbeşte despre el în Anaba'za (VII, 8, 1), ştim ca i se ofereau hoio-causte.Herakles avea la Tasos un cult dublu, unui conform ritualului divin (adică, după împrejurare, uranian), altulconform celui eroic şi htonian. Pau-sania, mereu atent la curiozităţile cultelor, ne semnalează că într-un sat dinFocida, numit Tro.nis, se sacrifica eroului local, lasîncl sîngele victimei sase prelingă printr-o deschizătura în interiorul mor-niîntului eroului, ceea ce este caracteritic ritualului funerar şihtonian, în schimb însă se mîncau cărnurile animalului, fapt propriu ritului uranian. Ani ^reşi deci dacă amconstrui o interpretare prea sistematica a religiei greceşti pe o deosebire care nu este riguros respectată în practica.Chiar clacă, şi lucrul e posibil, cele două mari categorii de divinităţi au fost foarte net separate la obîrşie, motiveleacestei departajări ne scapă, trebuind să ne mulţumim cu constatarea remanentelor ei în detaliile rituale, fără a leputea înţelege în esenţă.Şi în această privinţă trebuie relevat caracterul esenţialmente local al cultelor, în cadrul schemei generale trasatemai înainte, referitoare la sacrificiile sîngeroase de tipul cel mai comun, prescripţiile variază sensibil de la unsanctuar la altul şi chiar după aspectele diferite ale aceluiaşi zeu. Natura victimelor poate fi precizată fie negativ, fiepozitiv. Mai multe reglementări cultuale tasiene din veacul V interzic sacrificarea pentru unele divinităţi a porcilorsau a caprelor. Aceeaşi interdicţie o regăsim la Delos. în schimb, la Cirene, se recomanda sacrificarea lui ApoloApotropaios a unui ied roşcat. La Lampsacos, în Helespont, se sacrificau măgari zeului local Priap, în vreme ce laSparta zeul războiului Knyalios primea cîini drept jertfe. Porcul este de obicei preferat pentru ceremoniile depurificare sau de ispăşire. Ultima dorinţă a lui Socrate înainte de moarte, relatată de Platou în Fatdon, este sa seaducă jertfă lui Asklepios UH cocoş. Din aceste cîteva exemple se poate vedea extrema diversitate a riturilor: a lenesocoti, oferind o victimă neconformă cu tradiţia, însemna a comite un sacrilegiu pentru care erau prevăzutesancţiuni pecuniare şi religioase. Aceeaşi varietate Ş* în ce priveşte libaţiile: vinul, atît de des folosit lr* acest scop,era interzis în unele culte. O prevedere tasiană opreşte cîntarea peanului ce întovărăşea în alte părţi ceremonia.Descriind sărbătoarea anuală pe care locuitorii Sicionei o celebrau *n sanctuarul campestru al Eumenidelor,Pausania s notează că aceştia sacrificau oi grase, că făceau li-ba i ii cu hidromel şi că în loc de a se încununa pentru sărbătoare (ceea ce constituia un obicei foarte răspîndit), semulţumeau sa aducă flori: iată tot atîtea particularităţi rituale pe care Periegetul n ţinut să le consemneze (II, 11, 4).Complexiatea însăşi a acestor practici conferă actului sacrificiaî un caracter tehnic foarte pronunţat. Se înţelegeca, spre a evita greşeli socotite sacrilegii, s-a recurs la serviciile „specialiştilor". Nu întîmplător în greceşte verbulcare înseamnă a sacrifica, hicreuein, este strîns înrudit cu numele preotului, hiereus. Preotul, ori preoteasa, îngeneral persoana unica aflată pe lingă sanctuar în această calitate, veghează la împlinirea ritualului.Desemnat prin alegere sau tragere la sorţi dintre cele mai bune familii ale cetăţii, el îşi exercită funcţiunileaaaloage cu cele ale unui magistrat. Se bucură de prestigiu, care se traduce prin locuri de cinste, acordate laceremoniile publice, şi beneficiază de unele avantaje materiale, ca atribuirea unei părţi mai mari din carneavictimelor, perceperea unei taxe în bani pe sacrificii ori scutirea de impozite, în rest, preoţii sînt cetăţeni caoricare alţii şi nu formează o casta sacerdotală. Sacerdoţiul lor este o funcţie conferită îndeobşte pe termen limitat şinumai rareori pe viaţa. Ea îi obligă, desigur, la păstrarea unor reguli de bună-cuviinţă şi de demnitate ce uneori potantrena, de pilda, obligaţia de a purta veşminte albe şi de a rămîne căşti (caz destul de frecvent în ce priveştepreote-sele). Dar, în mare, preoţia poate fi asimilată unei magistraturi de competenţa tehnică. Societateagreacă n-a cunoscut niciodată o separaţie riguroasa între civil şi sacru.Atare fapte pun odată mai mult în lumină caracterul fundamental social al religiei greceşti: importanţa capitalăatribuita ritualului, moştenirea unei tradiţii elaborate de străbuni şi rolul jucat de preot în menţinerea ei nedovedesc că aceasta religie, prin ceea ce cunoaştem despre ea mai bine. recte prin cult, este în esenţa o chestiuneprivind colectivitatea. Grupul familial are cultele lui pro- 216217prii: cultul vetrei, în faţa căreia Alcesta lui Eurî-pide, înainte de a muri, înalţă o ultimă ruga Hes-tiei; cultul luiApolo Patroos şi al lui Zeus Her-keios, la care, după Aristotel, familiile viitorilor arhonţi ai Atenei trebuiau să-şidovedească participarea; cultul lui Agat os Dalrnon, „bunul demon al casei", reprezentat sub formă de şarpe şicăruia i se făcea o libaţie cu vin pur la sfîrşitul mesei zilnice; cultul lui Hermes ori al lui Hekate Protyraia, la uşa deintrare a casei. Grupul mai mare, numit fratrie, este organizat în jurul cultelor comune, cu sărbători anume, ca celeale Apaturiilor din oraşele ioniene: apartenenţa la această subdiviziune a cetăţii şi, în consecinţă, participarea laviaţa ei religioasă sînt, în multe state greceşti (e adevărat, într-un grad mai mic la Atena), una din condiţiileformale pentru a te bucura de calitatea de cetăţean. Triburile, principala diviziune a corpului civic, îşi trag la

59

Atena numele din cel al eroului local, numit din această pricină erou „eponim", şi-i aduc cinstiri religioase.Chiar dernele attice, care nu sînt decît unităţi administrative pe baza teritorială ce au fost instituite tîrziu, îşiaveau sanctuarele şi cultele lor, asemenea tuturor aşezărilor celorlalte state greceşti, ramase credincioase tradiţiilorstrăvechi.Cît priveşte cetatea însăşi, ea este, precum s-a spus, „cadrul prin excelenţă" al vieţii religioase. Sanctuarele şi culteleei solicită interesul cetăţeanului, care nu se simte membru al corpului civic decît în măsura în care participă Iacredinţele comune ale acestuia. Pentru el, patria este înainte de toate religia transmisă de strămoşi. Jurămîntulefebilor atenieni, aşa cum ne-a fost păstrat de o inscripţie din secolul IV, o arată limpede: „Voi lupta pentru a aparăsanctuarele cetăţii.. . Voi venera cultele strămoşeşti". Chiar femeile sînt antrenate, încă din copilărie, în astfel deobligaţii religioase în serviciul statului. Corul atenienelor adus de Aristofan pe scenă în a sa Lisistrata (ver--şurile638—647) reaminteşte etapele biografiei ide-a*e pentru o tînară fiică a Atticii: „Abia atinsesem vîrsta de şapte ani,că am fost numită are-fora*. La zece ani am pregătit prăjiturile sacre pentru zeiţa Arhegetă. Apoi am îmbrăcat tunica şofran, ca ursoaica laBrauronii.-în fine, ca fata, am dus coşurile cu ofrande şi colierul de smochine". Desigur nu toate fetele Ateneiîndeplineau aceste funcţii, rezervate unui număr mic de alese. Enumerarea poetului nu are din această pricină maimică, valoare de simbol: toate şi toţi se simţeau membrii unuia şi aceluiaşi corp social, căruia religia îi asiguracoerenţa.Iată motivul pentru care grecii dădeau atîta importanţă marilor ceremonii sacre, în care sacrificiul public esteelementul esenţial. Numai atunci aveau sentimentul că participă într-un fel activ şi complet la viaţa cetăţii, în ceavea ea mai fundamental şi mai de preţ. Desigur, participarea era întovărăşită de avantaje concrete, delocneglijabile: din pricina rarităţii în Grecia a cornutelor mari, mulţi oameni nu mîncau carne de măcelărie decît cuocazia sacrificiilor publice, iar ospăţul sacru, dacă era copios, avea şi avantajul de a fi gratuit. Mai intervenea însă şialtceva. Solemnitatea şi fastul sărbătorilor veseleau un public ale cărui distracţii erau rare, iar viaţa zilnica austeră:poporul admira cu această ocazie demnitatea magistraţilor, prestanţa cavalerilor pe caii lor tropăitori, frumuseţeapurtătoarelor de ofrande sau canefore şi aspectul promiţător al victimelor destinate sacrificiului.Orice sărbătoare începea printr-o procesiune ce putea avea valoarea unui act menit să o facă prielnică, dar care, maiales, oferea spectatorilor un tablou strălucitor şi bine orînduit. Departe de a asista pasiv la defilare, gură-cască nu sesfiau sa comenteze, cu verva lor mediteraneană, amănuntele, schimbînd la nevoie glume cu membrii cortegiului, înunele cazuri atare împunsături făceau parte chiar din ritual, ca la procesiunea de la Eleu-sis, unde spectatoriiadunaţi în jurul unui pod n acopereau pe pelerini cu obscenităţi tradiţionale, numite gefyrisme sau „glumelepodului". „Zeflemelele carelor", proferate de la înălţimea atelajelor 2'cu ocazia Antesteriilor şi Leneenelor, sărbători at-tice ale lui Dionysos, şi-au avut rolul lor în apariţia comediei.Dirijate în desfăşurarea lor de către maeştrii de ceremonii, personaje oficiale ce pot fi remarcate pe frizaPartenonului, pentru că sînt întoarse în sensul invers al direcţiei de înaintare, aceste procesiuni parcurgeau străzileşi pieţele spre a ajunge la sanctuar, pe esplanada din jurul altarului. Geniul lui Fidias, inspirator al unei echipeomogene de sculptori, a ştiut să traducă de minune, în toată bogata ei complexitate, animaţia unui astfel decortegiu al sărbătorii attice a Marilor Panatenee. Oameni şi animale, călăreţi şi care, tinere fete şi purtători deofrande, nimic nu lipseşte pe lunga friză cu 360 de personaje, plasata în partea de sus a zidurilor şi porticelorinterioare ale Partenonului: şi, neîndoielnic, conform cu fervoarea reala a poporului Atenei, sentimentul religioscare dă viaţă operei este atît de puternic şi de sincer încît ţi se pare întru totul firesc ca muritorii sa ajungă,deasupra intrării templului, în faţa zeilor strînşi laolaltă.După procesiune, urma sacrificiul care avea loc în apropierea altarului. Altarul era destinat focului în care va ardevictima întreagă sau în parte. El putea fi pur şi simplu un loc anume, o aclînci-tură săpată în pamînt ori o movilităde lut he-misferică, fără nici o podoabă arhitectonică. Este numit atunci îndeobşte cu acelaşi cuvînt ce desemneazăvatra, eshara: forma obişnuită de altar pentru divinităţile htoniene, pentru eroi şi răposaţi. Atare tip primitiv dealtar îl regăsim însă şi m alte culte: astfel, la Olimpia, marele altar al lui Zeus, care n-a lăsat nici o urmă arheologică,era o ridicatură formată exclusiv din cenuşa sacrificiilor. Pausania îl descrie cu precizie drept un trunchi de con cucircumferinţa de 37 m (125 picioare) la bază, şi de 9,5 m (32 picioare) la vîrf. înălţimea lui era de 6,5 m (22 picioare).O scară tăiată direct în grămada de cenuşă permitea accesul la platforma superioara şi transportarea acolo . aCC)mku$tibililor şi carnurilor victimelor ce urmau a fi arse în vîrf. în acest sanctuar paneîenic. careera în acelaşi timp şi sanctuarul naţional al elenilor, se făceau sacrificii zilnic, chiar în afara perioadei sărbătorilor. Odată pe an, într-o anume zi, prezicătorii (căci pe lînga altar exista şi un oracol) adăugau altarului cenuşa strînsa întimpul anului, după ce o amestecau cu apă scoasă din Aî-feu, rîul Olimpiei. Movila creştea astfel încetul cu încetulca urmare a pietăţii credincioşilor, în sanctuarul său de la Didyma, lingă Milet, Apolo avea şi el un altar de cenuşă,a cărui ridicare era atribuită lui Herakles. Altarul lui Apolo de la Delos era încă şi mai ciudat: era nurnit altarulcoarnelor, Keraton, pentru că era în întregime format din coarne de capră. Legenda pe care Calimah o relatează înal sau Imn către Apolo pretinde ca zeul însuşi 1-ar fi construit din coarnele caprelor sălbatice ucise cu săgeţi de sorasa Artemis, care vîna pe cuprinsul insulei.

60

Majoritatea altarelor erau însă ele piatră, monolite sau construite. Ele aveau forma unei mese, cilindrice saurectangulare, a cărei faţă superioara primea focul sacrificial. Pe lîngă altarele modeste, simple cuburi de piatrăpurtînd uneori numele divinităţii înscris pe una din feţele laterale, în sanctuarele importante existau altaremonumentale. Acestea sînt construcţii de mari dimensiuni, compuse dintr-un masiv dreptunghiular oblong, de-seori supraînalţat pe un soclu cu mai multe trepte. Părţile laterale ale mesei puteau fi dezvoltate în margini înalte,masive, drept apărătoare de vînt, ori spre a împiedica cenuşa să cadă de pe altar. Un placaj de marmură, muluri,basoreliefuri îmbogăţeau uneori atare arhitectură. Vestitul Tron Ludovisi, fală a Muzeului Termelor de la Roma,este neîndoielnic decoraţia faţadei laterale a unui altar, sculptată de un artist ionian în al doilea sfert al secolului Vî.e.n. Dimensiunile acestor alj tare monumentale puteau fi considerabile, încă din epoca arhaică, ele atinseseră înplan mărimi între 20 şi 30 m lungime şi 6 la 13 m lăţime: cazul altarelor „Bazilicii" (templul Herei) de la Poseidonia-Paestum, al templului D de la Selinunt, al templului lui Apolo din Cirene, al templului 22Afaiei de la Egina. în vremurile clasice aceleaşi dimensiuni le regăsim la templul Herei de la Agri-gent şi la cel alAtenei Alea de la Tegeea. Altarul Olimpieionului din Agrigent, la fel de colosal ca şi templul, avea 56 m pe 12.Epoca elenistică a sporit şi mai mult aceste dimensiuni, căci Hieron II, regele Siracuzei, la mijlocul secolului III, aordonat construirea în capitala sa a unui altar lung de un stadiu olimpic, adică de 192 m. Fără să atingă însăcolosalul, altarul ridicat de oraşul Chios în faţa templului lui Apolo de la Delfi, în primul sfert al veacului V, estedeja un monument important (8,5X2,2 m). A fost parţial reconstruit, cu corpul lui de calcar închis, cu baza şi masade marmură albă. Dominînd ultima cotitură a Căii Sacre, el îi înlesneşte vizitatorului modern să-şi imaginezeceremoniile de odinioară.Cum se vede, altarul era amplasat de obicei sub cerul liber. Aceasta din doua motive: întîi de toate, fumulsacrificiilor ar fi făcut repede irespirabil aerul într-un spaţiu închis, iar pe de altă parte în jurul altarului trebuia saexiste un spaţiu necesar pentru mulţimea asistenţilor. Altarele interioare (cu excepţia micilor altare ale locuinţelor)sînt deci rare, ele corespunzînd unor forme de cult ieşite din comun, în schimb, nu există nici un raport rigurosîntre altar şi templu: contrar părerii foarte răspîndite, cel mai important din cele două nu este templul, ci altarul.Un templu fără altar nu e de conceput, dar grecii au avut sanctuare fără templu, unde ritualul consta din-tr-unsacrificiu pe un altar, sub cerul liber. Astfel a fost cultul lui Zeus la Olimpia, pe toată durata epocii arhaice pînă laconstrucţia templului de către arhitectul eleean Libon, în al doilea sfert al secolului V. Aceeaşi fusese situaţia şi laDodona. Dacă de obicei altarul se află plasat în faţa templului, cînd acesta există, faptul nu constituie o regulăabsolută, ci o simplă convenienţă arhitectonică: pe Acropola Atenei, altarul zeiţei Atena PU era amplasat nici înfaţa Partenonului, nici înaintea cellei dinspre răsărit a Erehteionului, ci în i<! iată locului ocupat odinioară detemplul arhaic alAtenei, acolo continuînd a se aduce sacrificii la sfîrşitul păgînismului.De obicei, în jurul altarului era amenajata o esplanadă suficient de mare spre a găzdui pe mi-nistranţii sacrificiuluişi publicul spectator, în faţa mesei altarului, se fixa fie în pămînt, fie chiar în lespedea (numită protysis] pe carestătea preotul sacnficator, un inel de fier ce servea la legarea victimelor în momentul loviturii de graţie. Se în-tîmpîă ca arheologul să găsească la locul lui acest inel, simplu detaliu ce vorbeşte imaginaţiei cu o deosebită forţă.El contribuie la evocarea prezenţei în jurul altarului, pe care ardea focul sacru, a animalelor hecatombei, a grupuluiformat din preot, magistraţi şi ministranţi, în fine, a mulţimii adunate în cerc. Spectacol deosebit de pitoresc, deo-potrivă solemn şi viu: flăcările şi fumul urcau cîi-tre cerul albastru, iar mirosul de tămîie se amesteca cu cel alcarnurilor sfîrîinde, în vreme ce cîn-tecul din fluier şi imnurile corului însoţeau desfăşurarea ceremoniei. Uneorimurmurul mulţimii înceta pentru o clipă de tăcere, sfîşiata doar de mugetul victimei. Alteori întreaga asistenţarepeta într-un singur glas cîte un strigat ritual. Faţada vreunui templu cu frontoanele multicolore, colonadele unuiportic, ofrandele şi statuile de bronz ce scînteiau în soare, frunzişul cîte unui crîng sacru, pantele unui munteapropiat, ori vastul orizont al mării serveau de cadru acestor sărbători în aer liber, pe care încrederea credincioşilorîn zeii lor şi perspectiva petrecerii ce avea să urmeze le făceau să se desfăşoare într-o atmosferă de veselie.Respectarea prescripţiilor tradiţionale dădea uneori anumitor episoade ale ceremoniei caracterul unui fel de jocsacru, ai cărui actori se conformau scenariului desprins din străvechi credinţe uitate. Era cazul, de pildă, alDipoliilor de la Atena, sărbătoare în cinstea lui Zeus Polieus, protector al cetăţii, al cărui cult era celebrat peAcropole într-un perimetru sub cerul liber, unde nu se ridica nici un templu. Deja în 423, Aristofan, în Norii,socotea această sărbătoare ca tipic arhaica (versurile 984—985). Ea era celebrată la mijlocul Iu- 2'nii Skiroforion (corespunzătoare lui mai-iunie) şi consta într-un sacrificiu numit Bufonii, sau „uciderea boului".lata cum o descrie Pausania: „în ce-1 priveşte pe Zeus Polieus, voi relata obiceiurile conform cărora i se aduce unsacrificiu, f ara sa dau şi explicaţia acestora. Se aşează pe altar grăunţe de orz amestecate cu boabe de gnu şi se lasănesupravegheate. Boul pregătit pentru sacrificiu se apropie de altar şi mănîncă boabele consacrate. Atunci unul dinpreoţi, ce a primit numele de Omorîtor al boului, îl ucide cu o lovitură de secure şi imediat, lăsînd securea acolo(este una din prescripţiile rituale), o ia la fugă şi dispare. Ceilalţi, făcîndu-se ca nu ştiu cine a ucis boul, aducsecurea la judecată în faţa unui tribunal". Este păcat că şi de această dată scrupulosul Pausania a respectatconsemnul tăcerii în ce priveşte interpretarea secreta pe care preoţii o dădeau acestui rit ciudat: cei moderni au

61

făcut numeroase speculaţii referitoare la rosturile acestei farse sacre, în ea ei au văzut supravieţuirea unei străvechicredinţe ţărăneşti, după care sacrificarea boului de muncă, auxiliar al agriculturii, chiar într-un scop religios,rămîne o fapta condamnabilă, o adevărată crimă şi ca atare trebuie să aibă loc o satisfacţie judiciară. Oricare ar fiexplicaţia, desprindem de aici că ceremoniile cultuale adoptau lesne o anumită formă elementară de ficţiunedramatica. Mai dezvoltată o găsim în ritualul de la Delfi: la fiecare opt ani se desfăşura acolo, pe arie, spaţiu liberde la mijlocul pantei Căii Sacre, un adevărat „mister", numit Stepterion, comemorînd vechea legendă delfică auciderii şerpclui Piton de către A polo. Acţiunea ce cuprindea arderea „colibei lui Piton", construită pentru aceastaocazie, era întovărăşită de cîntec din fluier, Plutarh consemnînd efectele imitative ale acestuia, care aminteau deŞuierăturile şarpelui. La Sparta, cu ocazia sărbătorilor Carneene, se juca, de asemenea, un fel de dramă pe o temărăzboinica, aşa cum şedea bine acestei cetăţi de soldaţi: se ridicau nouă barăci asemănătoare celor ale unei tabere,ocupata fiecare de nouă oameni aflaţi sub ordinele unui şef, care le-indica detaliile rolului lor. Atenaios, compilator din secolul III al erei noastre, consideră acest episod al Carneenelordrept „reprezentarea unei expediţii militare", în alte cazuri sacrificiul era însoţit de dansuri mai mult sau mai puţinîncărcate de o semnificaţie simbolică.Dar nici un cult nu a acordat mai mare importanţă reprezentaţiilor rituale decît cel al lui Dionysos. Acest zeu alvegetaţiei, şi mai ales al viţei şi vinului, a trecut multă vreme drept o divinitate străina, introdusă tîrziu înGrecia, din Tracia sau din Orient. Mare a fost surpriza cmc! numele lui a apărut într-un document micenian, Deaici înainte trebuie socotit drept unul din elementele străvechi ale panteonului grecesc. Totuşi, abia Ia sfîrşitu!arhaismului au apărut în cultul sau reprezentările dramatice propriu-zise. Ritualul dionisiac cuprindea, ca dealtfelmulte alte rituri, coruri ce cîntau şi dansau totodată, precum şi procesiuni. Corurile executau în cinstea zeului unimn de un gen aparte, numit ditiramb*. Deosebit de veselele şi zgomotoasele procesiuni plimbau imagineasexului bărbătesc, falos-ul, simbol al fecundităţii şi al reînnoirii universale. Mai mult decît ceilalţi zei, Dionysos îşiincita credincioşii la extazul mistic, cu contorsiuni violente, la entuziasmul neînfrînat: vinul îşi avea desigur rolullui, ca -ji tradiţia rurală, foarte la locul ei în atare cult agrar, tradiţie a sărbătorilor licenţioase, care urmau asprelormunci ale verii şi toamnei. Participanţii la cortegiul (sau îlasos] dionisiac se asimilau bucuros legendarilor tovarăşiai zeului, Satirii ori faunii cu picioare de capră, adoptîndu-le costumaţia: masca bărboasa şi cîrnă, piele de capră înjurul şoldun-lor, de care atîrna o coada şi un fălos. După mărturia lui Aristotel (Poetica, IV, 1449 a), tragedia aapărut din ditiramb, al cărui nume (care înseamnă cîntecul ţapului) evocă ţapul, tragos, animal care era închinatlui Dionysos. Poetului attic Tespis*, originar din satul Icaria, la poalele muntelui Pentelic, i se atribuia, iniţiativa dea pune sa dialogheze un actor cu corul şi cu conducătorul acestuia, introducînd astfel în imnul liric al diti- 2-rambului un element dramatic ce s-a dezvoltat rapid. Marmura din Păros da ca dată anul 534 pentru întîiareprezentare dramatica la Atena: acesta nu-i cel mai neînsemnat motiv de fală al guvernării lui Pisistrate. Teatrul,aşa cum îl concepem noi ca gen literar, se născuse.Ulterior, principalele sărbători dionisiace de la Atena, Marile Dionisii sau Dionisiile urbane, de la sfîrşitul luimartie, şi Leneencle, de la linele lui decembrie, ca şi Dionisiile rurale, ţinute în satele Atticii la sfîrşitul luinoiembrie, cuprindeau reprezentaţii teatrale, organizate de magistraţii responsabili cu atare sărbători, la care aveauloc şi concursuri. Natura religioasă a acestor ceremonii a riarnas marcată precis pînă la sfîrşitul epocii elenistice:amenajamentele necesitate de spectacol, la început de lemn, apoi de piatra, sînt amplasate iară excepţie într-unsanctuar al lui Dionysos; spaţiul circular rezervat evoluţiilor corului are la mijloc un altar al zeului; preotul luiDîonysos beneficiază ele un loc de onoare. Reprezentaţiile au loc doar cu ocazia sărbătorilor religioase şi sîntprecedate de alte rituri, procesiuni, sacrificii, purificări. Din discursul lui Demostene împotriva lui Midias, unuldin duşmanii săi care 1-a lovit în. vreme ce oratorul îşi asumase obligaţiile de horeg, se vede limpede cum lamijlocul secolului IV, concursurile dramatice păstrau încă în ochii poporului un caracter sacru.în ce priveşte comedia attica, care şi-a avut mai tîrziu locul ei alături de tragedie şi de străvechiul ditiramb, ea aapărut, după cum ne spune Aristotel, din procesiunile fali.ee, din cîntecele şi glumele ce le însoţeau. Corurilede satiri, care încă de la începutul veacului VI alcătuiau cortegiul lui Dionysos pe vasele attice, au contribuit şiele la naşterea deopotrivă a comediei, ce se potrivea cu caracterul licenţios şi lasciv al acestora, ca şi la cea atragediei, între cele doua războaie persane, probabil în 486, dacă acceptăm mărturia Sudei, a avut loc primulconcurs de comedie la Marile Dionisii, aproape o jumătate de secol **5 după întîiul concurs de tragedie. Ca şitragedia,comedia a rămas un element important al sărbătorilor dionisiace din Attica. Folosindu-se cu multă libertatede îngăduinţa acordată de tradiţie spre a stîrni rîsul prin toate mijloacele, chiar cele mai îndrăzneţe, poeţii nu auezitat sa-1 ia cîte-odată în derîdere pe însuşi zeul ce le patrona arta. în 405, Aristofan, în Broaştele, face din Diony-sos un personaj ridicol: deghizat în Herakles, zeul vrea să coboare în Infern, dar spre deosebire de eroul a căruicostumaţie o folosea, se vădeşte fricos şi laş, ceea ce-1 face sa treacă prin întîmplari neplăcute şi să încaseze chiarlovituri de bîtâ: Herakles însuşi, cît era el de fiu al lui Zeus, e deseori înfăţişat drept beţiv şi mîncău: sub atarelumină apare în Alcesta lui Euripide, care nu-i o tragedie propriu-zisă, ci echivalentul unei drame satirice, adicăo piesă în care elementul burlesc îşi are locul lui.

62

Ne vine greu să admitem că felul acesta de a aduce zeii pe scenă e compatibil cu o credinţa sinceră şi totuşi nutrebuie să ne îndoim de existenţa ei. Fiinţa un gen de familiaritate populară cu divinitatea antropomorfă, care nu-ideranja cî-tuşi de puţin pe cei vechi, cu excepţia cîtorva spirite deosebit de exigente ori delicate. Mulţimea acceptafără dificultate că natura divină, luînd formă omenească, îşi asuma totodată şi unele slăbiciuni omeneşti. Putereade temut a Nemuritorilor nu era din această pricină mai puţin venerata: tocmai pentru că se avea încredere înei, puteau fi satirizaţi cu bunăvoinţă la propriile lor sărbători, daca tradiţia o îngăduia, în schimb, cînd se ivea prile-jul, poetul comic ştia să găsească accente nobile spre a-i invoca pe zeii cetăţii: „Stăpînă a oraşului nostru, o, Palas,o, tu, protectoarea acestui sacru părrnnt ce le întrece pe toate prin puterea armelor, prin poeţii şi măreţia lui,vino la noi şi adu cu tine Victoria, care tovarăş ne-a fost în expediţii armate şi-n lupte"! Astfel vorbesc Cavaleriilui Aristofan (versurile 581—589). într-alu parte, acelaşi poet ini-1 înfăţişează pe bravul ţăran Diceopoliscelebrînd sărbătoarea Dionisiilor rurale (Acarnienn, versurile 241—279): scena este de 226mare interes, căci ea surprinde pe viu felul în care se exprima pietatea populară în atare rituri rustice, din care aapărut comedia attică. Ca şef al familiei, Diceopolis conduce ceremonia la care participa toţi ai casei: el se află înfruntea unei mici procesiuni, urmat de fiica sa care, ducând coşul cu ofrande, joacă rolul de cane f ora, şi de cei doisclavi, ce au datoria să agite cît mai sus un mare fălos, simbol dionisiac. Diceopolis aduce zeului un sacrificiumodest şi nesîngeros: o prăjitură stropită cu terci de legume. Apoi rosteşte o rugăciune: wStă-pîne Dionysos, fie-ţipe plac procesiunea asta pe care o conduc şi sacrificiul ce ţi-1 ofer cu întreaga familie! Facă-se sa prăznuiesc fericitDionîsiile ţărăneşti!" Şi procesiunea se pune în mişcare îa vreme ce Diceopolis intonează iranul falie, iar soţia lui îlpriveşte de pe terasa casei lor.Concursurile dramatice, a căror importanţă a fost atît de mare pentru dezvoltarea literaturii europene, nuconstituie decît un aspect particular al concursurilor greceşti: cele din urmă reprezintă un foarte răspîndit elemental sărbătorilor religioase şi rolul lor a fost esenţial în viaţa sociala şi morală .a elenilor. Atare concursuri sînt în pri-mul rînd, şi la origine, nişte întreceri atletice: întrecerile muzicale, de pildă, n-au apărut decîî mai tîrziu. Primelejocuri pe care le cunoaştem sînt cele organizate de Ahile cu ocazia funeraliilor lui Patrocle, în cîntul XXIII al Iliadei.Alte întreceri funerare apar în legendele epice: astfel jocurile în cinstea lui Pelias, regele din lolcos, în Tesalia, lacare au luat parte numeroşi eroi vestiţi, erau reprezentate pe celebrul cufăr al lui Cipselos, pe care tiranulCorintului 1-a consacrat la Olimpia, în a doua jumătate a secolului VII. Motiv pentru care unii dintre moderniconsideră competiţiile atletice greceşti ca fiind la obîrşie un obicei funerar. Trebuie totuşi să amintim ca în cîntulVII al Odiseei, regele Alcinous al feacienilor propune supuşilor săi întreceri sportive ca să-şi distreze oaspetele, peUlise: aceste exerciţii n-auMX?în. context nici un caracter funerar, nici măcar religios. Este o realitate însă ca, de obicei, concursurile greceşti să fieorganizate în cadrul unor ceremonii sacre.Peste tot existau jocuri în lumea elenă, legate de cultele cele mai diverse. Astfel, Pindar, lăudînd meritele unuialergător din Cirene, în Pitica u JX-a, menţionează printre jocurile celebrate la Cirene concursurile în cinstea Atenei,altele pentru Zeus Olimpianul, altele pentru Pămîntul hrănitor şi această enumerare nu este completă. Aceste jocurilocale dădeau prilejul tinerilor să se întreacă în diverse probe, individuale sau pe echipe. Uneori proba păstreazăevident caracterul unui rit religios: este cazul, de pildă, a curselor cu torţe, sau lampadodromiî, bine cunoscute laAtena, ori chiar al cursei cu ciorchinele de strugure, sau stafilodromie, ce făcea parte din marea sărbătoare aCarneenelor spartane, în cinstea lui Apolo Carneios, divinitate agrară. Cel mai adesea e vorba însă de simpleîntreceri atletice cu care tinerimea cinstea divinitatea prin calitatea vigorii şi înde-mînării ei. Cum se vede limpedeîncă în Homer, în ochii grecilor, victoria la jocuri ca şi în război depinde în esenţă de graţia divină. Omul face tot cepoate, dar Destinul şi voinţa zeilor hotărăsc. De la Pausania ştim că la Olimpia, în apropierea liniei de plecare încursa de care, au fost ridicate mai multe altare închinate diverşilor zei şi în special Moîre-lor, divinităţi aleDestinului, şi Moirageî-ului. „E clar, adaugă Periegetul, că acesta este un epitet al lui Zeus, care cunoaşte destineleoamenilor, ceea ce le este dat de Moire şi ce nu" (V, 15, 5). Faptul este revelator cît priveşte o stare de spirit foarterăspîndită în Grecia: omuî are conştiinţa propriilor merite, el ştiind că în tot ce întreprinde intră în joc o parte dehazard care riscă să fie decisivă. Acest element neprevăzut ît micşorează superbia, dezvăluind suverana intervenţiea unei puteri supranaturale în treburile omeneşti, în competiţia atletică, cel puţin în vremurile de demult, înainte caea să se degradeze prin participarea atleţilor profesionişti, se vedearecunoaşterea implicită a voinţei divine care-i conferea nobleţe şi măreţie: este de înţeles că poezia lui Pindar găseaaici motivele celor mai inspirate avînturi.învingătorul Ia jocuri era considerat deci drept favorit al zeilor şi deopotrivă un individ dotat cu călirăţi fiziceexcepţionale: de aici obiceiul de a consacra după victorie o ofrandă în sanctuarul zeului care patrona concursul.Printre mulţimea de jocuri ce stîrneau ambiţia atleţilor, existau unele al căror renume depăşea cu mult frontiereleunui stat spre a cuprinde lumea grecească în întregime. Patru dintre ele atrăgeau cu precădere mulţimile: cele de laOlimpia, de la Delfi, de la Istm şi de la Nemeea. Prin strălucirea sărbătorilor, prin calitatea concurenţilor ce seînfruntau, prin numărul şi varietatea spectatorilor, acestea îşi meritau într-adevar numele de jocuri panelenice, cu

63

care erau de obicei desemnate. Pentru învingătorii acestor competiţii glorioase a compus Pindar odele triumfalesau epinikii, ce au rămas unicele mărturii complete ale geniului sau poetic şi pe care editorii antici ie-au împărţitdeja, în funcţie de diferitele concursuri, în Olimpice, Pitice, Istmice şi Nemeene. Lăsînd deoparte aspectul tehnic şisportiv al jocurilor, vom evoca, pentru moment, doar importanţa lor religioasă.Jocurile olimpice, în cinstea Iui Zeus de la Olimpia, erau cele mai celebre. Din 776, după cronologia tradiţionalăadoptată de istoricul Ti-maios din Taormina, care a răspîndit obiceiul de a socoti în olimpiade, atare jocuri eraucelebrate la fiecare patrii ani în plină vară (iulie-august), în epoca clasică sărbătorile durau şapte zile. Din 572 ele aufost patronate de eleeni, care dominau regiunea şi care desemnau dintre ei colegiul hela-nodiciîor, sau „judecătoriai grecilor", însărcinat cu organizarea jocurilor. Aşadar, chiar o ceremonie panelenică, adică deschisă tuturorgrecilor, rămînea subordonată responsabilităţii unui singur popor, conform concepţiei politice şi religioase cepunea totul sub autoritatea cetăţii. Cîtăva vreme înaintea deschiderii jocurilor, erau trimişi soli, orispondofori, în toate cetăţile greceşti ca sa anunţe evenimentul, în cinstea lui Zeus, se păstra atunci un armistiţiusacru, prin care luptele intestine erau suspendate pe durata sărbătorilor olimpice. Atleţi şi curioşi luau drumulElidei, unde se făcuseră pregătiri materiale pentru a-i primi: un oraş de corturi şi barăci se înalţă pentru cîtevasăptămîni î r. jurul sanctuarului.Prima ?.\ a jocurilor era rezervata sacrificiilor şi prestării jurămîntului olimpic de către concurenţi. Aceştia trebuiausa fie greci, liberi prin naştere şi să nu fi suferit iniei o condamnare. Mai mult decît nişte cerinţe morale şi politice,ele erau, în acest caz, de natură religioasă: jocurile fac parte din cult, iar la el nu se putea participa pe depiin decîtdacă individul aparţinea unei comunităţi cetăţeneşti şi era lipsit de orice pată. lata pentru ce barbarii, sclavii şi ceicondamnaţi nu erau admişi. Tot o ordonanţă religioasa interzicea femeilor intrarea în sanctuar şi participarea caspectatoare Ia întreceri: se făcea o singură excepţie, în cazul preotesei Demetrei H amine, lucru care dovedeşte ca-racterul sacru al opreliştii. Depunerea jurămîntului era deosebit de solemnă. Ea avea loc pe altarul lui ZeusHorkios, protector al juramintelor, a cărui statuie se afla în Buleuterion (sediul Sfatului local) şi ţinea un fulger înfiecare mînă pentru a-i trăzni pe sperjuri. Pe sferturile unui purcel sacrificat în acest scop, atleţii, părinţii şi fraţii lor,uniţi de străvechea solidaritate a clanului familia!, jurau să respecte regulile concursului. Pausania, căruia îidatorăm atare informaţii, adaugă o remarcă simptomatica: „Nu mi-a trecut prin minte să întreb ce se făcea cupurcelul după jurământul atleţilor: e o datină rămasă din timpuri imemoriale ca victima asupra căreia s-a rostit unjura-rnînt sa nu servească drept hrană oamenilor" (V, 24, 10). La picioarele statuii lui Zeus Horkios putea fi citit, peo placă de bronz, un poem în distihuri elegiace, care reamintea pedeapsa cuvenita sperjurilor, în caz de înşelăciune,helanodicii condamnau pe vinovat la o amendă mare şi îl excludeau pentru totdeauna de la Jocuri. Cu contrava-loarea amenzii, ei ridicau lui Zeus o statuie de bronz. Astfel de Zei, Zanes în dialectul doric local, erau aliniaţi însanctuar, aproape de terasa tezaurelor. Şi astăzi mai pot fi văzute la locul lor unele baze ale acestor statui.După sfîrşitul întrecerilor, care durau cinci zile, ultima zi era consacrată împărţirii recompenselor, în prezenţa uneimulţimi imense care-i aclama, învingătorii, numiţi olimpionici, ieşeau din rînduri cînd îşi auzeau strigat numele, casă-şi primească premiul: o simplă cunună de măslin sălbatic, împletită din frunzele copacului sacru adus, dupăcum ne spune Pindar, de Herakles din ţara hiperboreenilor spre a-1 sădi la Olimpia. Cununele erau aşezate pe osomptuoasă masa de ofrande, încrustata cu fildeş şi aur, operă a lui Colotes*, discipol şi colaborator al lui Fidias.Masa figurează pe reversul monedelor comemorative bătute de eleeni în 133 era noastră, sub împăratul Ha-drian.Nu exista cinstire mai mare în ochii grecilor decît cununa olimpică, cîştigată în văzul întregii Grecii adunate însanctuarul regelui zeilor. Ceea ce lasă să se înţeleagă şi celebra anecdota, consemnată de Cicero în Tusculane (I, 46,111)> despre Diagoras şi spartan. Vestitul pugilist Diagoras din.Rodos a fost învingător la Olimpia, iar izbînda sa afost cîntată de Pindar în Olimpica a Vll-a. La bătrîneţe a avut bucuria sa-şi vadă pe cei doi fii ieşind învingători larîndu-le, arnîndoi în aceeaşi zi. „Un spartan s-a apropiat de moşneag şi felicitîndu-I i-a spus:/ «mori acum, Diago-ras, căci nu vei mai cunoaşte asemenea bucurie divină! , ..» Cel ce rostise aceste cuvinte socotea că pentru o familieera o cinste ieşită din comun aceea de a fi dat trei olimpionici şi că în chip inutil s-ar mai expune Diagorasloviturilor sorţii dacă ar mai continua să trăiască".Aşadar, pofta de glorie, dorinţa de laude, orgoliul naţional şi pietatea sinceră faţă de zeu stîr-neau deopotrivăavîntul concurenţilor. Spectatorii erau m în aţi de curiozitatea de a vedea de aproape oameni celebri, căci atleţilor lise adăugau scriitori, Î1 nlosofi, retori sau artişti, dornici de a profita dedută nici pentru oamenii de rînd, nici pentru cei aleşi*, în prezenţa grecilor strînşi laolaltă, unii dau curs darurilorlor naturale, iar ceilalţi se desfată privind atare întreceri. Nici o primejdie ca vreunul din ei să se plictisească! Toţiau cu ce-şi satisface propria vanitate: spectatorii cînd îi văd pe atleţi dînd tot ce pot mai bun spre a le fi pe plac,atleţii cînd se gîndesc că toată aceasta mulţime a venit să-i admire".Şi celelalte jocuri panelenice ofereau prilejul unor panegirii de acelaşi fel. Jocurile pitice de la Delfi au fost instituiteîn cinstea lui Apolo după primul război sacru, în 582. încetul cu încetul, ele s-au îmbogăţit aproape cu aceleaşiprobe atletice ca la Olimpia. Originalitatea acestora consta însă în aceea ca puneau accentul pe întrecerile muzicale,a căror tradiţie era foarte veche la Delfi: se povestea că Homer şi Hesiod au vrut amîndoi să participe la concurs şică atît unul cit şi celălalt au fost respinşi fiindcă primul era orb şi nu putea cînta din citară, iar al doilea, deşi era

64

poet bun, nu era destul de bun citared. Anecdota, relatată de Pausama, este evident apocrifă, dar arată limpede căApolo, zeu al artelor, acorda tot atîta interes compoziţiilor muzicale ca şi întrecerilor atletice.Sărbătorile aveau loc la fiecare patru ani, într~al treilea an al olimpiadei, deci la doi ani după Jocurile olimpice,către sfîrşitul verii (august-sep-tembrie). Cu cîtva timp înainte, delfienii trimiteau delegaţii, teorii (ori tearii, cum sespunea la Delfi), m diverse părţi ale lumii greceşti ca să anunţe oficial apropiata deschidere a piticelor, în timpulambasadei lor sacre, aceşti teori erau primiţi şi găzduiţi în fiecare cetate suverană de persoane ofi-* l A w . 1 .. .c iaie însărcinate a le uşura misnmea şi care erau numite teorodoht. Lista acestor teorodohi a fost gravată însanctuar în mai multe rînduri, păstrîn-du-ni-se astfel un fragment de la sfîrşitul veacuri V, un text foarte întins dela sfîrşitul secolului "I şi alte fragmente de la mijlocul celui următor. li 3 Atare documente sînt deosebit deinstructive pen-tru geografia istorica şi pentru onomastică. Ca şi la Olimpia, premiul pentru fiecare întrecere era o cunună defrunze. Ea era împletită din laur, copacul favorit al lui Apolo, şi tăiată în condiţii speciale, corespunzătoarecerinţelor cultului: un copil, avînd ambii părinţi în viaţa, trebuia sa se ducă să caute ramurile în valea Tempe dinTesa-lia. Prestigiul lui Apolo şi renumele oracolului acestuia se adăugau atracţiei Jocurilor, aducînd la Delfimulţimi comparabile cu cele ce se scurgeau către Olimpia.Jocurile istmice şi Jocurile iiemeene aveau loc la doi ani, alternînd cu cele de la Olimpia şi Dcifi, ţinîndu-se deci înal doilea şi al patrulea an al fiecărei olimpiade. Primele erau celebrate în cinstea lui Poseidon, în sanctuarul acestuiade pe istmul corintic, ale cărui rămăşiţe au fost de curînd parţial cercetate. Organizatori erau corintienîi, iar printrevizitatori atenienii deţineau un loc aparte. Perioada jocurilor era primăvara (aprilie-mai). Erau anunţate oficial şi cuaceastă ocazie se instaura un armistiţiu sacru, respectat chiar în plin război peloponesiac: Tucidide face în chipspecia! atare precizare, în ce priveşte jocurile anului 413. Premiul decernat învingătorilor a fost la început o coroanăde pin, curînd înlocuită, încă din vremea de dinaintea lui Pindar, de o cununa ds ţe-lină sălbatică. Din aceeaşiplanta era şi cununa Jocurilor nemeene, ţinute în sanctuarul lui Xeus din Nemeea, în Argolida. Pînă în timpul luiPin-dar, organizarea celor din urmă depindea de locuitorii din Cleoneea, mică cetate învecinată, dar ar-gienii, acăror influenţă se întindea asupra acestei întregi regiuni din Pelopones, au sfîrşit prin a-i înlocui. Cu toate căamintirea vestitului leu ucis de Herakles rămăsese legata de mica cîmpie a Ne-meei, Zeus era cel adorat acolo, într-un mic crtng de chiparoşi. Concursurile se asemănau cu cele ele la Olimpia şi, ca şi la Olimpia, arbitrii acestorapurtau numele de helanodici. Recunoscuta drept panegiric a tuturor grecilor, sărbătoarea prilejuim şi ea unarmistiţiu sacru.Admiraţia stîrnita de victoriile la Marile Tocuri era deosebit de puternică cînd acelaşi atlet cîştiga cîte o coroană înciclul celor patru sărbători succesive: el purta atunci titlul de perio-donikcs, sau „învingător în ciclu". Renumeleacestor campioni străbătea veacurile şi putea, în împrejurări favorabile, să-1 situeze pe atlet în rîndul zeilor.Exemplul lui Teogenes din Tasos0 dovedeşte limpede. Fiu al unui preot al lui Herakles, acestuia i se atribuia drept tată adevărat zeulînsuşi, legendă explicabilă, precum s-a văzut, prin ritul hierogamiei. Boxer de neînvins timp de douăzeci şi doide ani, a repurtat următoarele victorii: de nouă ori biruitor ia Nemeea, tot de atîtea ori la Istm (plus o victorie lapan-craţiu, la aceeaşi sărbătoare), de trei ori încununat la Jocurile pitice (o data fără ca alt concurent să fiîndrăznit să-1 înfrunte), a cunoscut apogeul carierei triumfînd ca boxer la Olimpia, în 480, iar în 476 caluptător şi boxer (pancraţiu).1 s-au ridicat statui la Olimpia, la Delfi şi în insula Tasos, patria sa. Bazele acestor statui au fost regăsite,mai mult ori mai puţin grav distruse: cea de la Delfi ne îngăduie încă să citim, alături de lista completă avictoriilor lui Teogenes, o epigrama de douăsprezece versuri care lauda meritele într-adevăr excepţionaleale unui campion ce se mîndrea a fi ieşit biruitor în 130C de întîlniri! Amintirea i-a fost durabilă: în secolul IIIî.e.n., epigramistul Posidipos din Pela menţionează pofta de mîncare extraordinară a boxerului, capabil,după cum pretinde cel citat, să devoreze singur un taur întreg. .. în veacul II al erei noastre, retorul DionHrysostomul, filosoful Plutarh, iar apoi călătorul Pausania se opresc îndelung asupra lui Teogenes, afirii Im irascibile, a faptelor sale.Dar cea mai interesantă nu este extraordinara serie a triumfurilor lui sportive, ci promovarea religioasă de care abeneficiat după moarte, m împrejurări relatate detaliat de către Pausania: „Cînd Teogenes n-a mai fost printre ceivii, 235 unul din duşmanii săi îşi luase obiceiul să vină înfiecare noapte şi să bată cu vergile statuia lui ele bronz, închipuindu-şi că astfel îl pedepsea pe Teogenes înpersoană. Statuia puse capăt acestor violenţe, strivindu-1 ipe acela, iar copiii lui au adus-o în faţa judecaţii acuzînd-o de omor. Ta-sienii au aruncat-o în mare, aplicînd legea lui Dracon care, în codul penal ce-1 întocmise pentruatenieni, pedepseşte cu exilul chiar obiectele neînsufleţite, dacă din întîmplare unul din acestea striveşte vreun om.Ca urmare, pămîntul insulei Tasos a fost lovit de sterilitate. Tasienii au trimis delegaţi la Delfi, să consulte oracolul,care le-a poruncit să primească înapoi pe cei ce i-au alungat. Dar reîntoarcerea exilaţilor, decisă în urma acestuiordin, nu a pus capăt sterilităţii solului. Tasienii au consultat-o din nou pe Pitia, plîn-gîndu-se că mînia divină

65

continuă să apese asupra lor, cu toate că au îndeplinit recomandările oracolului. Atunci Pitia le-a răspuns: „Aţinesocotii amintirea, marelui Teogenes". Erau foarte încurcaţi, neştiind în ce fel să redobîndească statuia lui Teo-genes, cînd, se spune, nişte pescari ce plecaseră să pescuiască în larg au prins în năvoadele lor statuia şi au adus-ola ţărm. Tasienii au repus-o pe locul ei dintîi şi au păstrat obiceiul de a-i oferi sacrificii ca unui zeu". Interpretate înlumina textelor literare, diverse documente epigrafice au confirmat atare mărturie. Cultul lui Teogenes va fi fostinaugurat la Tasos la sfîrşitul secolului V ori Ia începutul celui următor, cu ocazia restaurării statuii. Mai tîrziu,după cum arată o inscripţiei din veacul I î.e.n., urmarea relatării lui Pau-sania şi un pasaj din Lucian, Teogenes afost socotit mai ales un erou tămăduitor, capabil în special să apere împotriva malariei, iar cultul sau s-a extins şi înafara Tasosului.Surprindem aici, pe viu, în cazul unui vestit atlet, cum gloria dobîndita la jocuri, semn de netăgăduit al graţieidivine, putea, în împrejurări ieşite din comun, înalţă pe om în rîndul zeilor: hiperbola prin care poeţii îşi flatauclienţii în odele lor triumfale devenea astfel realitate. Totuşi, atare ridicare în rang nu avea loc decît după 236moarte, dovada ca grecii nutreau faţa de cei dispăruţi un respect deosebit. Alături de religia Olimpienilor, cultulmorţilor îmbracă la ei o importanţa aparte. Se cuvine deci să-1 studiem.în aristocratica societate miceniana, cultul morţilor nu ne este cunoscut decît prin intermediul mormintelorşi al inventarului acestora. Arhitectura monumentala a mormintelor cu cupola, bogăţia obiectelor dinmormintele cu gropniţă, precum şi anumite indicii despre existenţa unui cult funerar, dovedesc cîtă grija aveaumicenienii pentru cinstirea celor trecuţi din viaţă. Nu ştim însă ce credeau despre soarta lor în lumea de dincolo. LaHomer riturile funerare sînt îndelung descrise cu prilejul funeraliilor lui Patrocle: arderea cadavrului pe rug,sacrificarea prizonierilor troieni şî a animalelor preferate, cai şi cîini, ridicarea unui mormînt, toate sînt îndetaliu relatate de cîntul XXIII al Iliadei. Atare onoruri ar fi de neconceput fără o anumită credinţă în viaţa deapoi. De fapt, Homer crede într-o formă de supravieţuire: la el apare pentru prima dată clar exprimată încivilizaţia noastră noţiunea de suflet (psyhe). Diferit de trup, acesta se desprinde de el în clipa din urmă, ca să-şiia zborul către lăcaşul morţilor, Ia Hades. Sufletul este imaginea (eidolon) a ceea ce fusese omul viu, o imagineînsă fără consistenţă, nici greutate, capabilă totuşi să sufere şi să regrete viaţa. Poetul face ca ea sa apară uneori învis, precum cea a lui Patrocle lui Ahile, scăpînd însă îmbrăţişării zadarnice a prietenului. O singurăoperaţie ţinînd de domeniul magiei, pe care Ulise o întreprinde în cîntul XI al Odiseei, poate stîrni apariţiamorţilor, acea Nekyia, pe care marele Polignot avea să o reprezinte mai tîrziu în pavilionul (leshe) cnidie-nilor de la Delfi: bînd sîngele victimelor adunat într-o groapă, sufletele îşi recapătă pentru o clipă un felde existenţă omenească. Dar nu-i decît o falsă aparenţă şi, dacă Ulise poate schimba astfel cîteva vorbe cusufletul marnei sale, zadar-nic îi întinde braţele:„De trei ori mă saltai spre-a o cuprinde, De trei ori însă ea-mi zbură din braţe Ca umbra sau ca visul."Aceste umbre rătăcesc pe o pajişte cu ghiocei, undeva sub pămînt, dincolo de porţile tănmuîui morţilor, Hades-ul,unde domneşte zeul cu acelaşi nume. Cinstirile funerare şi mai ales incine-raţia sînt o condiţie necesara pentru casufletul sa ajungă în acel loc şi să se bucure acolo de o posomorită odihnă. Această credinţă despre viaţa de dincolode mormînt nu aduce nici un fel de mîngîiere muritorilor. Eroii lui Homer iubesc viaţa şi se întristează la gîndul căo vor pierde; dar sentimentul inevitabilului le inspiră un anumit pesimism resemnat. Umbra lui Ahile, care a fostcel mai frumos şi mai viteaz dintre oameni, rosteşte cuvinte amare:„Mai bine-aş vrea sa fiu argat la ţară, La un sărac cu prea puţină stare Decît aici în iaci să fiu mai mare!"Indiferent din ce motiv, fie pentru a aduce în-trucîtva o uşurare seufletelor acestora dezolate» fie din conştiinţaobscura că morţii, în strania lor supravieţuire, dispun de o putere supranaturală, de pe urma căreia cei vii ar aveade suferit, fapt este că necropolele geometrice şi cele ale arhaismului timpuriu păstrează urma unui cult funerar: încimitirele attice, aproape de mormînt se găseşte cenuşa sacrificiilor, iar marele vas de deasupra lui servise pentrulibaţii. Pe lingă acestea, o piatră mare înfiptă în groapă sau în apropierea ei, serveşte drept semn, sema. Printr-oevoluţie proprie lumii elenice, ea va deveni stela funerară. La început numele mortului era înscris pe blocul abiaeboşat, cum se poate constata în necropolele de la Tera (Santorin). Apoi, către sfîrşitul secolului VII, Attica adevenit mai exigentă în materie: stela bine tăiata, înalta şi îngustă, uşor piramidală, a început să fie înfiptă într-obază mai largă, încă mai înainte, către mijlocul vea- 238cului, se ivise în Creta ideea împodobirii stelelor, ca în epoca miceniană, cu o reprezentare, mai întîi lucrata înadîncime: o iemeie cu fusul, un războinic înarmat. Zeu sau muritor? Era vorba probabil de idealizarea morţilor,cărora cei vii le aduceau cinstire. Ulterior atare reprezentări se înmulţesc şi sensul lor nu mai poate fi pus laîndoială, în secolul VI cele mai luxoase morminte din Attica erau împodobite cu basoreliefuri cuchipul mortului, ca de pilda stela hoplitului Ariston, de ia sfîrşkul veacului, ori chiar cu statui înronde bosse, ce constituie frumosul şir de kuroi (băieţi tineri) funerari. Idealizarea este în acest caz evidenta,cu toate că inscripţiile indică limpede că este vorba de un portret. Atare portret nu vizează cîtuşi depuţin asemănarea fizică, la care grecii nici nu se gîndeau în acea vreme: el îl reprezintă pe defunct idealizat, înplină forţă şi frumuseţe, ca şi cum moartea 1-ar fi dăruit cu o eterna tinereţe. Unele stele din Laconia, carelieful de la Hrysafa, datînd de la mijlocul secolului VI, ne îngăduie să întrezărim mai limpede sensul

66

acestor reprezentări funerare: o pereche decedată tronează pe un jilţ impunător, în spatele căruia seridică şarpsle asociat cu divinităţile pămîntului. Bărbatul ţine un cantaros, iar femeia o rodie. Acestei perechidivine, doua personaje de dimensiuni reduse îi aduc ofrande: un cocoş, o floare, o rodie, un ou. Avem de aface cu o scenă a cultului funerar în care supravieţuitorii îşi cinstesc părinţii dispăruţi, socotiţi dupămoarte drept zei. Defunctul s-a transformat în erou, m sensul religios al termenului, care desemnează pe omulaşezat după moarte în rîndul Nemuritorilor.în gîndirea elenică fenomenul eroizăriî este capital. Bazat pe pioşenia şi teama pe care moartea le insufla brusc, el s-a dezvoltat neîntrerupt de la începutul arhaismului pînă în perioada elenistica. Desigur, ideea că orice mort de-v^ne erou nu s-a generalizat decît destul de tirziu, ea răspundea însă unei tendinţe profunde «9 şi explicănumeroase aspecte ale decoraţiei fune-rare arhaice şi clasice. Pe un mare vas funerar de marmura, un basorelief delicat sculptat pe pînteceleacestuia, ne-o înfăţişează pe defuncta, al cărei nume, Myrina, este gravat îîngă ea, condusă de Hermesîn Infern (Hermes este zeul psyhopomp ori „călăuzitor al sufletelor"), în prezenţa a trei bărbaţi, rudele ei.Artistul atenian care a executat acest basorelief către 430—420 i-a dat Myrinei, precum şi lui Hermes,staturi superioare celor trei vieţuitori, lăsînd astfel să se înţeleagă că ea aparţine deja categoriei Nemu-ritorilor. Vasele attice de argilă pictată, numite lekyte (recipient pentru parfum) funerare, ne înfăţişează, cîtpriveşte secolul V, numeroase scene de aducere de ofrande la mormînt: supravieţuitorii, tinere femei sau efebi,vin la monumentul , funerar, îl împodobesc cu panglici, depun pe el fructe, prăjituri, par fumuri, fac libaţii oripur si simplu meditează, evocîndu-1 pe dispărut. Seria stelelor attice sculptate se întrerupe între fineleveacului VI şi circa 440: neîndoielnic că o lege împotriva luxului le-a interzis curînd după răsturnareaPisistratizilor. Dar între 440 şi siîrşitul secolului IV (cînd filosoful Demetrios din Fale-ron le-a interzis din nou)ele se numără cu sutele, purtînd imaginea defunctului, aşezat ori în picioare, deseori înconjurat de ceiapropiaţi, cărora le strînge cîteodata mina. Cu mişcătoare discreţie, ele traduc întocmai simţămîntul complex pecare atenianul vremilor clasice îl încerca faţă de moarte: regretul despărţirii, resemnarea în faţainevitabilului, dorinţa de a marca permanenţa legăturilor de sînge ori prietenie (acesta-i sensul strîngeriimîinii), dar şi ideea că şi defunctul, în noua lume în care intră, se bucură de o noua demnitate. Aristotel, într-un pasaj din Eudemos, păstrat de Plutarh, a formulat în termeni deosebit de limpezi atare convingere: „Nunumai ca credem că morţii se bucură de mulţumirea preafericiţilor, ci socotim lipsit de pietate faptul de a rostidespre ei vorbe mincinoase ori defăimătoare, deoarece astfel sînt insultate fiinţe devenite mai bune şi maiputernice". 24CTitlul de „preafericit" (makarios) era el într-adevăr rezervat tuturor? Ispititor de crezut, dar nu mai puţin ispititorde a-ţi asigura printr-o garanţie dobîndită în decursul vieţii pămînteşti ca te vei bucura de fericirea eternă. Atarefoarte firească precauţie explica succesul orfismului şi al misterelor. Orfismul este o doctrină filosofica şieshatologică pe care cei vechi o atribuiau poetului mitic Orfeu. Cu toate ca Herodot, Eu-ripide, Aristofan şi Platons-au referit la ea în mod expres, pentru noi rămâne încă foarte obscură: era exprimată în poemele atribuite barduluitrac, evocîndu-i-se mişcătoarea-i poveste, geniul muzical şi poetic, participarea împreună cu argonauţii la cucerireaLinei de aur, doliul nemîngîiat la moartea Euridicei şi propria-i moarte tragica sub furia Menadelor munteluiPangeu. Trecea drept propovăduitor printre oameni al unui ideal de viaţă ascetică, întemeiat pe abţinerea de laorice fel de carne, pe interdicţia sacrificiilor sîngeroase şi a îngropării unui mort cu veşmînt de lină. în plus,orfismul propunea o eshatoîogie, descriind soarta ce-i aşteaptă pe oameni pe lumea cealaltă, unde vinovaţii vor fiaspru pedepsiţi, în vreme ce drepţii se vor bucura de încîntătoare petrecere în Insulele Preafericiţilor. Olimpica a Il-a şi un fragment din Trenos-urile lui Pindar par a fi mult inspirate de Datare concepţie despre viaţa de dincolo, re-dată de poet în. versuri măreţe. Poate că orfismul propovăduia şi transmutaţia sufletelor ori metempsihoză.Filosoful Pitagora* din Samos, care a trăit în secolul VI la Crotona, în Grecia Mare, a suferit influenţa orfismului şi acontribuit la propagarea lui prin propria sa doctrină.Că atare speculaţii despre lumea de dincolo au jucat un rol efectiv încă din epoca clasica, ne-o dovedeşte odescoperire recentă: la Farsalos, m Tesaîia, a fost descoperită într-un mormînt o urna de^bronz datînd de lamijlocul veacului IV. Ea conţinea, printre cenuşa şi fragmente de ose-minte, o lamelă de aur de 5X1,5 cm., purtînd 1un text gravat în scriere cursivă. Este o scurtăpoezie, deja cunoscuta, cu unele variante, din documentele elenistice. lata textul: „La dreapta palatului lui Hades tuvei găsi izvorul, iar Kngă el se-nalţă dalbul chiparos. De-acest izvor cată sa nu te-apropii! Găsi-vei mai departeunda rece; din Jacul Amintirii ea se scurge şi paznicii i se aţin asupra-i. De ce-ai venit, vor întreba aceştia. Tuspune-le adevărul pe de-a-ntregul. Să zici: al Gliei fiu şi-al bolţii înstelate eu sînt. Mi-e numele stelar. De sete gîtulmi-e uscat. Din ăst izvor lăsaţi-mă să beau!" Textul de la Earsakn nu continuă, dar o tabletă analoaga, descoperită laPetelîa, în Italia de sud, ne dă urmarea: „Ei îţi vor îngădui să bei din izvorul si în t şi-atunci printre ceilalţi eroidomni-vei." Caracterul pur „orfic" al acestui poem a fost pus la îndoiala, dar înrudirea cu eshatologia mai înainteexpusă pare evidentă. Tableta de la Farsalos este o călăuză pe care defunctul o ia în călătoria sa dincolo demormînt: conformînclu-se recomandărilor conţinute, sufletul trebuia să dobîndească în mod sigur o fericire eternă.

67

Tot acesta era şi scopul urmărit de iniţierea în Misterele de la Eleusis, a căror apropiere de orfism este puternicsubliniată de unii (Scriitori antici ca Plutarh şi Pausania. Nu scria oare cel dîn urmă în legătură cu tabuul ritual albobului (I, 37, 4): „Cel ce a asistat deja la ceremoniile de iniţiere de la Eleusis ori a citit poemele numite orfice, acelaştie ce vreau să spun"? Misterele, legate de cultul Demetrei, treceau drept întemeiate de zeiţa însăşi. ,.CÎnd dupărăpirea Korei, spune Isocrate în Panegiric (IV, 28), Demetra. căutînci-o, a ajuns la noi, s-a arătat binevoitoare faţă elestrămoşii noştri ce i-au făcut servicn despre care doar iniţiaţii au dreptul să audă vorbindu-se. Ea i-a răsplătitatunci cu două daruri, cele mai de preţ din cîte sînt: agricultura ce ne-a îngăduit sa trăim altfel decît sălbăticiunile şiMisterele care-i fac pe credincioşi să nutrească speranţe încurajatoare despre ce-i aşteaptă la capătul vieţii şi îneternitatea veacurilor". 242

între cele două binefaceri s-au stabilit reiaţii strînse, căci, orie î t de slab întrevedem secretele ceremoniilor deiniţiere, este sigur ca riturile agrare, şi în special ceJe ale fecundităţii, jucau un rol esenţial. Iniţiatului, numit mystesi se dădea să ţină în mînă obiecte şi să recite formule legate de simbolistica sexuală, apoi se reprezenta un spectacolîn egala măsură simbolic, un fel de dramă sacră ce evoca îndurerata căutare a Demetrei, umblînd după fiica eidispărută, cît si diverse alte scene, printre care se număra poate «i o bicrogctmic, rit al fecundităţii binecunoscutaiurea. Ceremonia era completată prin înfăţişarea unui spic de gr iu publicului. Aluziile indignate ale PărinţilorBisericii, dintre care unii, precum Clement din Alexandria, primiseră poate ei înşişi iniţierea eleusină înainte de a seconverti la creştinism, formează esenţialul izvoarelor noastre despre atare Mistere, al căror secret a fost foarte binepăstrat de-a lungul veacurilor, pînă la sfîr-situl antichităţii. Caracterul polemic al acestor indicaţii le face puţin camsuspecte, într-adevăr, e greu de înţeles cum reuşeau astfel de rituri sa consoleze asistenţa asupra soartei ce oaştepta pe lumea cealaltă. Poate pur şi simplu faptul că fiica Demetrei, Kore, sub numele de Persefona, soţia luiHades, domnea peste Infern dădea participantului la cult certitudinea că va fi bine primit pe acele tărîmuri. Ataresiguranţă este, în tot cazul, un fapt atestat: ea răzbate, mai ales, în piesa Iui Aristofan Broaştele, jucată în 405, înmomentul cel mai cumplit al războiului pelopo-nesiac. Poetul aduce în scenă, în infernalele locuri in care se avîntăDionysos, un cor de iniţiaţi care dansează voioşi pe pajiştile de dincolo de niormînt, „unde soarele îşi revarsă vesellumina doar pentru ei, fiindcă au fost iniţiaţi şi s-au purtat cum se cuvine atît faţă de străini cît şi faţa deconcetăţenii lor" (versurile 454 — 459).în schimb, cunoaştem mai bine aspectul social, netamic al acestor ceremonii ce făceau parte din marile sărbătoriateniene ale epocii clasice. Ele orînduite de preoţi aparţinînd prin tradiţiela două mari familii eleusine: hierofantul, celei a Eumolpizilor, iar daduhul şi crainicul sacru, celei a Kerykizilor.Ceremoniile erau complexe, împărţindu-se în Micile Mistere, celebrate în februarie la Agra, un cartier mărginaş alAtenei, situat pe malul rîului IHsos, şi Marile Mistere, ce aveau loc la Eleusis, la sfîrşitul lui septembrie. Ultimeledurau mai multe zile, cuprinzînd defilări la care efebii luau parte în mod oficial, baia în mare, la Pireu, a mystilor,purificări, rugăciuni publice, deplasarea în procesiune de la Atena la Eleusis pe Calea Sacra (atunci avea locepisodul gefyrismelor, sau glumelor de pe pod), veghea de noapte la Eleusis în jurul sanctuarului celor Două Zeiţe,sacrificiul solemn şi. în fine, iniţierea propriu-zisă. Aceasta avea loc într-o sala special construită în atare scop,numită Te-iesterion. Pe locul clădirii primitive, Ptsistrate a ridicat o alta distrusă de perşi în 48C. Pericle aîncredinţat lui Ictinos, arhitectul Partenonului, sarcina construirii unui nou edificiu, mai potrivit destinaţiei sale. Cuajutorul altor arhitecţi, Ictinos a întocmit planurile Telesterion-\\\.\.\\, ale cărui ruine se mai văd încă şi astăzi:imensă sala pătrata, cu latura de 50 m, prevăzută în interior, pe toate părţile, cu bănci tăiate în stîncă, şi avînd unacoperiş susţinut de şase rînduri de cîte şapte coloane. O lanterna centrala asigura iluminatul şi aerisirea, în centrulsălii, o construcţie mică, numită Anactoron, adăpostea obiectele sacre, ca un fel de „sfînta a sfintelor".Străinii (nu însă şi barbarii) puteau lua parte la Mistere cu aceleaşi drepturi ca şi atenienii. Cu toate acestea,caracterul naţional al cultului nu era cîtuşi de puţin trecut cu vederea: uri înalt magistrat arhontele-rege, avea caprima datorie asigurarea celebrării Misterelor de la Eleusis, aşa cum arata Aristotel în a sa Constituţie a atc-nienilor(57). Statul atenian avea deopotrivă grija să asigure sanctuarului fondurile necesare cultului celor Două Zeiţe: oinscripţie ne-a transmis în acest sens textul unui decret adoptat în vremea păcii lui Nicias (421). Poporul hotăra săconsacre 244Demetrei şi Korei fruntea recoltelor de cereale în proporţie de 1/600 pentru orz şi de 1/1200 pentru gfîu. Cetăţilealiate trebuiau să imite Atena, iar celelalte state greceşti erau invitate sa se alăture acestui gest pios. Sumele încasateîn urma valorificării acestor ofrande aveau să servească cheltuielilor religioase ale sanctuarului. Iniţiativa de aasocia totalitatea cetăţilor greceşti la un cult specific attic nu pare să se fi bucurat de mult succes. Adeziunileindividuale ale străinilor au fost însă numeroase de-a lungul veacurilor şi, judecind după credinţa cu care a fostpăstrată taina, ele erau profunde şi sincere.Exceptînd Marile Jocuri, de care am vorbit deja, singurele culte care beneficiau de o largă audienţă în lumeagrecească au fost cele ale divinităţilor dotate cu daruri oraculare şi, către sfîrşitul perioadei clasice, cel al zeuluitămăduitor. Dorinţa de a prevedea viitorul şi cea de a recapătă sănătatea sînt atît de fireşti sufletului omenesc încîtîn unele cazuri excepţionale i-au determinat pe greci să treacă peste particularismul tradiţional al cetăţilor.

68

Marele număr de oracole şi încrederea acordată prezicerilor lor rămîn pentru secolul nostru raţionalist (sau care sepretinde astfel!) motiv de uimire. Şi totuşi este un fapt indiscutabil că greoi, atît de raţionali şi predispuşi la scepti-cism, se foloseau foarte des de consultaţiile oraculare, atît pentru treburile publice cît şi pentru interesele lorparticulare. Chiar şi istoricii cei mai preocupaţi de reconstituirea înlănţuirii logice a evenimentelor, ca Tuciciide, nuuita să menţioneze oracolele şi influenţa exercitată de acestea asupra acţiunilor omeneşti, în ce-1 priveşte peHerodot, mult mai legat clecît Tucidide de credinţele tradiţionale, el pomeneşte nu mai puţin de optsprezecesanctuare dotate cu oracol şi nouă-Z5C1 Şi şase de consultaţii, dintre care cincizeci S1 trei obţinute numai de laoracolul de la Delfi. wpera sa este deci de o bogăţie fără seamăn pentru cel ce vrea să studieze acest aspect origi-nai al gîndirii religioase greceşti. Istoricii ulteriori — Xenofon, Diodor din Sicilia, Plutarh şi încă o datăbunul nostru Pausania — adaugă şi ei mult informaţiilor noastre, în fine, răspunsuri oraculare ni s-au păstratprin inscripţii încă de la sfîrşitul secolului V î.e.n. lata, de pilda, una dintre cele mai vechi, descoperită laTroizen, re-ferindu-se la cultul lui Asklepios: „Eutymidas a consacrat (această ofranda) dorind să al le în ce feltrebuie să vină în faţa zeului, după efectuarea abluţiunilor rituale. (Răspuns:) După ce îi va fi sacrificat luiHerakles şi lui Helios şi după ce va fi văzut o pasăre favorabilă,"După cum se vede respectiva consultaţie face aluzie la divinaţia prin intermediul pasărilor, Profeţia şidivinaţia sînt într-adevăr strîns legate, iar grecii le-au practicat deopotrivă pe arrvm-două. Divinaţia saumeşteşugul prezicerilor era pentru ei moneda curenta. O lege sacră de la Efes, ciatînd din a douajumătate a veacului VI, dă din păcate fragmentare indicaţii despre regulile conform cărora trebuiainterpretat zborul păsărilor: nu numai direcţia, ci şi felul zborului (în linie dreapta ori în zigzaz, cu sau fărăbătăi de aripi) modifica sensul prezicerii. Deja la Homer, prezicătorii Camas, la greci, şi Helenos, latroieni, treceau drept foarte meşteri în aceasta privinţa. Atare gen de divinaţie era aşa de popular încîtchiar cuvîntul pasăre, omis, a sfîr-şit prin a însemna prezicere: Aristofan utilizează această amfibologie într-unpasaj al comediei sale Păsările (versurile 719—721).Existau multe alte forme de divinaţie: clupâ semnele cereşti, tunete, mişcări ale solului ori chiar dupăo simplă picătură ele ploaie, ca cea care serveşte drept pretext lui Diceopolis, ui Acarnicn'd(versurile 170—171), spre a obţine suspendarea şedinţei Adunării poporului, punînd astfel stavila adoptăriiunei decizii care nu-i era pe plac. Frecventa era divinaţia prin intermediul viselor, vehicul obişnuit alapariţiilor cereşti încă din vremea homerică şi procedeu normal da receptare a sfaturilor divine în mai multesanc-tuare, în special în cele ale lui Asklepios. Prin examinarea măruntaielor victimelor, şi în special a ficatului, sededuceau indicaţii favorabile sau nefavorabile: în Electr a lui Euripide (versul 825 şi următoarele), Egist esteînştiinţat de apropiata-i rnoarte după cercetarea ficatului unui taur pe care tocmai îl adusese drept jertfă, iar Orestece se afla incognito în preajma-i, profită de fapt de tulburarea acestuia spre a-1 asasina. Chiar flacăra care ardea pealtar putea da preziceri: ghicitorii de la Olimpia aveau drept sarcină interpretarea focului de pe marele altar al luiZeus. După cum s-a văzut, divinaţia sacrificială juca un rol important în desfăşurarea războiului. După spuselegrecilor, voinţa divina se manifesta şi prin alte mijloace, a căror naivitate ori vulgaritate ne surprind: un cuvîntauzit din întîm-plare, ce în mod indirect sau calamburic se potrivea situaţiei prezente, ori chiar un simplu strănut,în cîntul XVII al Odiseei, un strănut al lui Telemah o face pe Penelopa să trimită sa-I caute pe cerşetorul subzdrenţele căruia se ascundea Ulise. în Anahasis (III, 2. 9), cînd mercenarii greci, lipsiţi de conducătorul lor, pe carepersanul Tisafernes îl ucisese în chip mişelesc, sînt gata sa cedeze descurajării, Xenofon, pe care tocmai îl aleseserăstrateg, încearcă să-i îmbărbăteze printr-o cuvîntare: „Pe cînd el le vorbea astfel, un om a strănutat; auzindu-1, toţisoldaţii într-un singur gest 1-au adorat pe zeu, iar Xenofon continua: «Soldaţi, deoarece în vreme ce ne sfătuiamasupra felului în care sa scăpăm, Zeus Salvatorul ni s-a arătat prinţ r-un semn, propun să facem legămtnt a aduceacestui 2eu sacrificii de mulţumire îndată ce vom ajunge în ţară prietenă.»Pe lîngă atare semne materiale şi întîmpla-toare, nu lipseau prezicerile în forma verbală elaborată: ele proveneaude la oameni ce primiseră de la divinitate darul profeţiei, „oameni care, spune Platou, sub mrîurirea unei divinaţiiinspirate,^ călăuzesc adesea prin prezicerile lor pe mulţi dintre noi pe drumul viitorului" (Faidros, 244 b). Daca eravorba de femei, ele erau numiteSibile: Pausania Ie consacră un întreg capitol (X, 12), din care Michelangelo s-a putut inspira într-ooarecare măsură cînd a pictat pe plafonul Capelei Sixtine Si bilele de la Del f i, Erytreea, în Asia Mica, şi Gumeîn Italia de sud. Profeţii de sex masculin erau desemnaţi cu numele generic de Bakis. Se colportau culegeride profeţii versificate ale acestora, pe care comentatorii sau exegeţii se străduiau să le aplice unorevenimente particulare, aşa cum se întîmpla în ţările noastre cu profeţiile lui Nostradamus. Printre atare cu-legeri se numără cărţile sibiline pe care se spune că rarquimus Superbus le-a cumpărat de la Sibila clin Gumesi care au ars în incendiul Gapitoliulm din anul 83 î.e.n. Bineînţeles ca în rîndul profeţilor se strecurau şiimpostori: un anume Ono-inacritos a fost exilat din Atena sub Pisistratizi pentru vina de a iiintrodus oracole de fabricaţie proprie printre cele publicate sub numele atenianului Musaios.Ghicitorii de profesie nu erau totdeauna bine văzuţi de populaţie: Aristo-fan ridiculizează în mai

69

multe rînduri pe rostitorii de oracole sau hresmologi. Dar mulţi dintre es au jucat un rol important în viaţapolitică a Atenei: cum ar fi Lampon, colaborator şi prieten al lui Pericle, ce reapare ca redactor al unuiamendament la decretul privitor la ofrandele în grîne pentru Eleusis, sau Diopeites, care a introdus o acuzaţiede impietate împotriva filosofului Anaxagora, ori acel Eutyfron, pe care Platon ni-1 înfăţişează discutîndcu Socrate despre pietate, în dialogul ce-i poartă numele.Prezicerile şi culegerile de oracole nu puteau face faţă tuturor necesităţilor. La nevoie, particularii, dar şi cetăţile seadresau sanctuarelor unde funcţiona un oracol şi îi puneau întrebarea ce-i frămînta. Atare oracole, ce profetizau lacerere, erau nenumărate în lumea greaca şi altele noi au luat fiinţă pînă în epoca romana. Nu toate se bucurau însăde aceeaşi reputaţie; departe de aşa ceva! Majoritatea aveau doar o audienţă locală, ca cel ce funcţiona în sanctuarulDemetrei, la Patras, în Ahaia: „Acolo există, 248spune Pausania (VII, 21, 12), un oracol adevărat. Nu e consultat pentru orice, ci doar în ce priveşte bolnavii. Seatîrna o oglinda de o sfoara subţire şi se coboară pînă la izvor, băgînd bine seama sa nu se cufunde în apa, ci numaisă atingă apa cu marginea. După ce s-au făcut rugăciuni zeiţiei şi s-a ars tămîie, se priveşte în. oglindă, care-1 aratape bolnav viu ori mort." Alte oracole beneficiau de un renume mai larg: de pildă cel al lui Amfiaraos, la hotaruldintre Attîca şi Beoţia, cel al lui Trofonios, la Leba-deea, în Beoţia, ori cel al lui Apolo din sanctuarul Branhizilorsau Didymeion,* lingă Milet, în lonia. Herodot ne spune că cele trei oracole au fost consultate în acelaşi timp cu celede la Delfi şi Dodona de către Cresus, celebrul rege al Li-diei, care voia sa verifice veridicitatea fiecăruia: singureoracolul lui Amfiaraos* .si cel de la Delfi i-au dat un răspuns satisfăcător.într-o vale retrasă din munţii Epirului, la Dodona, la douăzeci de kilometri sud-vest de lacuî lanina, Zeus îşi emiteaoracolele, la poalele muntelui Tomaros, prin vocea stejarilor şi vîntuîui. Nici un fel de urmă de construcţii dinepoca clasică nu s-a păstrat; ele vor fi fost foarte sumare. Stejarul înalt şi sacru evocat de Uîise în Odiseea (XIV,327—328) a dispărut şi el: doar un nuc mare se mai înalţă încă, nu departe de ruinele elenistice şi romane. Textelene vorbesc însă de preoţii ce deserveau sanctuarul, Selii, care dormeau pe pămîntul gol si nu-şi spălau niciodatăpicioarele, şi de trei profeţesc ce i-au povestit lui Herodot o legendă despre originea egipteană a oracolului, legendăcăreia istoricul refuză să-i dea crezare. Zeus Naios vorbea prin intermediul frunzişului foşnitor la stejarilor, pe carepreoţii îl interpretau. Mai exista şi un ah *e' de a cunoaşte voinţa zeului: Strabon este acela ce ni-1 descrie.Corcireenii oferiseră sanctuarului un vas de bronz aşezat pe o coloană. Alături, Pe altă coloană, se ridica statuiaunui copil ţi-nind un bici cu trei lanţuri de bronz: mişcate devînt, lanţurile loveau vasul, iar ghicitorii traduceau vibraţiile în oracole. Iată pentru ce Calini ah în Imnul pentruDelos, la versul 286, îi numeşte pe Şeii „slujitorii vasului ce nu tace niciodată". Aproape ca şi cum în zilele noastreclopotele ar fi puse să vorbească! Trebuie sa credem că răspunsurile lui Zeu s îi satisfăceau pe pelerini, de vreme cedin epoca homerica pîna în perioada romana Dodona a rămas un oracol cunoscut şi preţuit. Evident că situarea luilăturalnică si cu acces dificil, în mijlocul munţilor sălbatici ai Epirului, nu era de natură să încurajeze cîtuşi de puţincetăţile greceşti a trimite acolo delegaţi spre a-1 consulta. O pioşenie aparte era însă păstrată faţa de acest străvechioracol căruia oamenii de prin partea locului nu conteneau a-i pune întrebări naive privitoare la umilul lor destinpersonal. Săpăturile au scos la iveală, în afară de foarte frumoase statuete de bronz, un număr mare ele lamele deplumb, pe care sînt gravate formule de consultare, obiecte ce se înşiruie cronologic din secolul IV pîna în epocaromană. Pe una din ele citim, de pildă, următoarele: „Heracleidas întreabă pe zeu dacă va avea urmaşi de la actualalui soţie Egle". Răspunsul nu a fost transcris.Dar nici un oracol nu putea rivaliza cu cel de la Delfi. Sanctuarul lui Apoi o, agăţat pe latura sudică a Parnasului,sub faleza şuncilor Fedriade, oferă şi astăzi călătorului o vedere impunătoare asupra „aşezării stîncoase, în formade teatru", pe care Strabon (X, 4J7) o descria: „în faţa oraşului, în partea sudică, se ridică muntele Kirfis, cu panteleabrupte, între cele două, pe fundul unei văi strimte, curge rîul Pleistos". Peste tot, povîrnişuri abrupte ori stînciascuţite: este cu adevărat Pyto stîncoasa, precum e denumită în Imnul homeric către Apolo. Ceva verdeaţă se aflăastăzi doar pe pantele dinjos de sanctuar, coborînd către torent, acolo unde munca de veacuri a oamenilor a plantatmăslini şi a defrişat cu tîrnăcopul cîteva ogoare. Peisajul, cu denivelările lui puternice, este de o amploare 250.grandioasă: Delii se găseşte la peste 6C-0 m altitudine, vîrful Fedr iadelor depăşeşte 1200 m, iar Kirfisttl din faţăatinge aproape 900 m. Efectul nu este cîtuşi de puţin opresiv: un cer larg se întinde deasupra coamei Kirfisului,escaladată în zigzag de drumul către Antikyra, pe golful corintic; partea superioară a văii Pleistosului se deschidelarg către est, spre moderna Arahova, pe drumul către Livadia (Lebadeea), Teba si Atena; în fine, dacă dinspresanctuar vederea către vest este barată de înanitarea muntelui ce prelungeşte, la mai mică înălţime, stînca enormăpe care se afla Krisa (astăzi Hryso), este de ajuns sa urci puţin sau să înaintezi către apus cîteva sute de metripentru a avea o privelişte asupra munţilor Locridei, a cîmpiei de măslini a Amfisei, a fundului golfului Galaxidi,unde se afla, în apropiere de Iţea, în antichitate, ca şi în zilele noastre, schela portuară ce deservea regiuneasanctuarului. Acesta este cadrul natural în care a prosperat oracolul cel mai vestit al lumii antice.Homer nu-1 pomeneşte decît o singura dată, în Odiseea (VIII, 79 — -81). Dar cu începere din secolul VII rolulsanctuarului devine considerabil. Este momentul colonizării şi, dn scrupul religios, viitorii colonişti nu riscă

70

aventura fără sa fi solicitat sfaturile unui zeu. „Există o singură colonie greaca, se va întreba mai tîrziti Cicero în Dedivinatione (I, 3), care să nu fi fost întemeiată fără intervenţia oracolului de la Delfi, ori de la Dodona sau al luiAmmon?" Delfi a avut pe departe cea mai numeroasă clientelă, aşa cum s-a putut vedea din povestea lui Băţos, laCirene, ori a lui Ealantos, la Tarent. în ce priveşte epoca miceniană şi cea geometrică, săpăturile au scos la luminadoar construcţii foarte modeste, statuete grosolane din teracotă repre-zentînd o divinitate feminină cu braţeledeschise («idolii în forma de corn lunar"), cîteva bron-zun mici figurînd personaje masculine şi ceramica rf uzcomun, în schimb, cu începere din veacul, descoperirile devin mai importante: scuturide bronz cu reliefuri şi decor incizat, coifuri, ustensile de bronz şi mai ales trepiedele, cazane de bronz montate peun suport cu trei picioare, ce aveau să constituie curînd ofranda tradiţionalei făcută lui Apolo de laDelfi. Primul război sacru (600—590), eliberînd Delfi de stăpînirea focidiană şi asigurînd sanctuaruluiprotecţia Am-Hcţioniei, a sporit şi mai mult faima oracolului. A doua parte a Imnului homeric către Apolo,numită şi Urmarea pitica, va fi fost compusa imediat după aceste evenimente, în secolul VII a fostconstruit un templu de piatră. El a ars în 548. Dar în jurul lui mai bine de zece clădiri populau sanctuarul; încea mai mare parte erau tezaure ridicate de cetăţile greceşti. Pentru a înălţa din nou templul s-a apelat lagenerozitatea publică, care s-a manifestat în chip strălucit. Subscripţiile curgeau de peste tot, iar cele ale curtezaneiRodopis, pentru care s-a ruinat la Naucra-tis fratele lui Salo, au fost primite cu aceeaşi bunăvoinţa, caşi darurile faraonului filoelen Amasis: reputaţia oracolului, căruia Cresus îi trimisese mai înainte ofrandesomptuoase, depăşise cu mult hotarele lumii greceşti. O puternica familie ateniană, cea a Alcmeonizilor,aflata pe atunci în exil, a luat asupra-i reconstruirea edificiului şi 1-a terminat, către 510, într-o formă multmai măreaţă decît fusese prevăzută.în timpul războaielor persane, oracolul a fost cruţat în chip miraculos de invazie şi jaf, el îrn-bogăţindu-se cu ex-^oto-urile grecilor victorioşi, S-a văzut cu altă ocazie cum, în decursul luptelor fratricide care au urmat,orgoliul cetăţilor se manifesta la Delfi prin ofrande rivale, în secolul IV, o nouă catastrofă, neîndoielnic o alune-care de teren, a distrus, în 373, templul Alcmeonizilor: şi de această dată solidaritatea grecilor s-amanifestat prin contribuţiile voluntare ale cetăţenilor şi particularilor. Refacerea, întrerupta sau amînată deal treilea şi al patrulea război sacru, s-a prelungit pînă în timpul lui Alexandru: noul templu, puţin deosebit decel pe care-1 înlocuise, avea să dureze pînă la sfîrşitul anticru-153taţii. Este cel pe care 1-a văzut Pausania şi ale cărui cîteva coloane au fost de curînd înălţate de arheologii francezi,în veacul IV, în ciuda jefuirii bogăţiilor zeului de către focidieni, ofrandele au continuat să înfrumuseţezesanctuarul: Teba şi Cirene, mai ales, au construit tezaure cu o arhitectură rafinată, care s-au adăugat celor dejaridicate de alte cetăţi greceşti în decursul secolelor precedente.Această schiţă sumară a unei istorii pe care texte, monumente şi inscripţii ne îngăduie s-o urmărim în detaliu lasăcel puţin să se înţeleagă cît de mare a fost prestigiul oracolului de la Delfi în epocile arhaică şi clasică. Zeul n-aintervenit numai în acţiunile de colonizare, ci şi în chestiunile religioase, care deseori erau în strînsă legătură cucele politice. Cînd reformatorul Clis-tene a trebuit să dea cîte un nume celor zece triburi instituite de el la Atena şicare înlocuiau pe cele patru tradiţionale, oracolului de la Delfi i-a încredinţat sarcina alegerii a zece dintre cele osută ale eroilor propuşi să devină patronii (eponimii) acestor noi triburi. Deseori oracolul a avut poziţia sa propriechiar în relaţiile dintre cetăţi, motiv pentru care cei ce nu erau avantajaţi de prezicerile lui 1-au învinuit cîteodată deparţialitate interesată, fie în profitul perşilor, în vremea războaielor medice, fie în favoarea Spartei, în a douajumătate a secolului V, fie, în tine, spre beneficiul lui Filip al Macedoniei. Se insinua atunci că Pitia „medizează",„laconizează" ori „filipizează". întemeiate sau nu, atare acuzaţii n-au prejudiciat cîtuşi de puţin faima lui Apolo dela Delfi. în domeniul politic propriu-zis, rolul sau a constat mai degrabă în conferirea unei cauţiuni acţiunilor celorputernici decît în intervenţia directă în evenimente. Mai adînc implicat a fost doar prin intermediul Amficţioniei,cu ocazia războaielor sacre, în afara acestor împrejurări speciale, Delfi n-a fost decît un martor, nu un actor._Apolo, zeu al întregii cunoaşteri, a rămas cea înaltă autoritate religioasă şi morală, careindica mijloacele eficiente prin care se punea capăt vreunei calamităţi naţionale, ştergînd urmele prihaneice o pricinuia: aşa s-a întîmplat la Ta-sos, în cazul lui Teogenes, despre care am mai vorbit. Păstrătorsuprem al tradiţiilor religioase, expert în rituri de purificare, oracolul şi-a asumat, pe deasupa, şi o anumităformă de înţelepciune. Două maxime erau înscrise pe intrarea templului: Cunoaste-te pe tine însuţi şi Nudepăşi măsura. Sfaturi de morala comportamentală? Utila reamintire a limitelor pe care slăbiciunea omului leimpune satisfacerii ambiţiilor şi poftelor sale? Avertisment împotriva lipsei de măsură, a acelei byhris căreiai-au căzut victima atîţia tirani? Sau cugetare mai adîncă, preconizînd introspecţia şi asceza? Lămuririleadevăratului sens al acestor precepte nu avem a le căuta în rîndul clerului de la Delfi, nici în răspunsurileoracolului. Pentru gloria delficului Apolo este suficient ca, după Eschil şi Pindar, Socrate şi Platon aumeditat asupra acestor maxime: zeul numit în Statul (IV, 427 c) „tradiţionala călăuza a conştiinţei tuturoroamenilor" s-a vădit îndeajuns prin însuşi acest

71

fapt.Cum era consultat oracolul? Pînă acum o ştim doar aproximativ. Nu era îngăduit să se pună întrebări decîtîn anumite zile favorabile, destul de puţin numeroase pentru ca în sanctuar să se formeze o coada, înschimbul serviciilor făcute zeului sau cetăţii, delfienii puteau acorda privilegiul promantiei, adică prioritatede consultare: era o favoare apreciată, pe care beneficiarii o comunicau cu plăcere printr-o inscripţie,ca cea pe care cetăţenii din Chios au pus să o graveze, în secolul IV, pe altarul templului mare, altar ridicatpe cheltuiala lor. Consultanţii achitau o suma în bani, pelanos, denumita astfel fiindcă ea înlocuia prăjiturarituală (sensul propriu al cu-vîntului pelanos} ce servise în vremurile vechi drept ofrandă prealabila.Această taxă putea diferi de la o cetate la alta, după acordurile încheiate cu delfienii. Ea era mult mai marecînd consultaţia era solicitata de un oraş şi nu de o l'persoană particulara. Se aducea apoi un sacrificiu, o capră, după Plutarh. înainte de a fi sacrificată, era stropită cuapă rece: dacă nu tremura sub duşul făcut, se credea că zeul refuză sa răspundă şi consultarea nu mai avea loc. încaz contrar, consultanţii erau introduşi în templul unde avea să fie dat oracolul, după ce mai înainte înrnînaserătextul scris al întrebării.Starea de distrugere în care se află templul nu a permis recunoaşterea cu precizie a locurilor. Se ştie doar ca exista,ca în majoritatea templelor greceşti, un vestibul şi o sală mare, în fundul căreia se deschidea lăcaşul oracular, acestanela-sînd nici un fel de urmă în teren. El era situat la un nivel inferior, deoarece textele ne spun că se cobora. Eravorba de o subterană propriu-zisă ori se coborau doar cîteva trepte? Nici un fel de indiciu nu ne îngăduie săprecizam. Consultanţii se pare că nu ajungeau pînă la partea cea mai retrasa, adevăratul adyton, locul în careintrarea era interzisă şi unde se afla Pitia. Rolul acestei profeţesc, instrument al zeului, nu este în întregime lămurit.Aleasă dintre delfiene, ea trăia castă şi retrasă din momentul cînd era desemnată pentru atare funcţie, în timpulconsultaţiilor, ea se aşeza pe un trepied, în adyton, lingă o piatră sacră în formă de cupolă, numită „buric"(omfalos) şi despre care se credea că marchează centrul pămîntului. în adyton se afla o crăpătură în stîncă, din care,după unii autori, ar fi ieşit o emanaţie capabilă să suscite delirul profetic. Ca să fim drepţi, chiar realitatea acesteiemanaţii este foarte îndoielnică: probabil că ea n-a existat decît în imaginaţia celor prezenţi, care o asociau cuprezenţa divină. Şezînd pe trepied, Pitia mesteca frunze de laur şi bea din apa unui izvor sacru, Casotis, care ţîşneade undeva, puţin mai sus de templu, şi care, după Pausania, reapărea în adyton după ce străbătea un traiectsubteran. Apoi profetesa intra într-un fel de transa şi bolborosea cuvinte confuze. Deoarece majoritatea oracolelordelfice păstrate sînt în ver-Sun> trebuie să admitem că vaticinaţiile Pitici„.^nosoun^ H 3p „«p ^„„/ao,,,:

dvra,s

;nu,qo m ;D o ou.

™lon i5 .iite£m^^^&^& :S1. Taurul Corcirei2. Baza arcadiemloi o,.3* Statuia.n5. Oiranda lui -Maraton.6. Baza de la g ftllor, in15615713. Tezaurul tebanilor14. Tezaurul zis al Potideei15. Tezaurul atenienilor l G. Buleuterion17. Tezaurul cnidienilor18. Tezaur „eolic anonim"19. Stînca Sibilei20. Sfinxul naxienilor21. Porticul atenicnilor22. Tezaurul corintienilor

72

23. Tezaurul Cirenci24. Prytaneu23. Trepiedul plateenilor26*. Carul rodienilor27. Marele altar al luiApolo, ofrandă a Ciiio-sului28. Trepiedele lui Gelon, Hleron, Polyzalos şl Trasibul, fiii lui Dei-nomenes29. Palmierul de la Eury-medon30. Templul lui Apolo31. Locul unde a fost descoperit Auriga32*. Vînâtoarea lui Alexandru, ofranda Craterului33. Scena teatrului34. Orchestra şi cavea tea-trului35. Ofranda tesalianului Daohos36. Temeriosul lui Neopto-lem37*. Porticul lui Atalos I 38. Leslie a cnidienilorSanctuarul este în esenţa o bucata de teren (temenos) consacrată zeului şi delimitată fie prin simple pietre de hotar,fie printr-o incinta. La Delfi, Apolo dispune de un patrulater de 130 X1 190 m., închis cu un zid (peribol) solid şibine ţesut şi, străbătut de mai multe porţi. Terenul, care se întinde pîna la imediata vecinătate a falezei Fedriadelor,este în pantă accentuata. Mai multe ziduri mari de susţinere au permis amenajarea unor terase legate între ele dedrumul principal numit „Calea Sacră". Ea traversează sanctuarul de la marea poarta de jos, dinspre est, pînă laesplanada templului, descriind două bucle succesive. De o parte şi de alta a acestei căi se aliniază „tezaurele"construite de oraşele greceşti Siciona, Sifnos, Teba, Atena, Siracuza, Cnidos, Corint, Cirene şi altele încă, la care seadaugă construcţiile similare ale celor două oraşe etrusce, Cere şi Spina. în afară de monumentele amintite,interesul pelerinilor era atras de sculpturile mulţimii de ofrande. Le-am evocat deja pe cele ce se sfidau reciproc înapropierea intrării sanctuarului.Templul domina panta de pe înălţimea terasei sale cu două etaje, fiecare din ele susţinut de cîte un zid. Zidul dejos, numit poligonal din pricina modalităţii de finisare a paramentului exterior, datează din a doua jumătate asecolului VI, El este acoperit de inscripţii, în cea mai mare 258parte acte de eliberare a sclavilor, datînd din epoca tîrzie. Pe latura Iui sudică se sprijinea Porticulatenienilor, ce adăpostea prăzile războinice si navale din veacul V. în faţa acestui portic. Calea Sacră selărgeşte, formînd o mică piaţă aproape rotundă, numită Arie: acolo se juca, din opt în opt ani, drama sacrăStepterion. Prin porţiunea terminală a Căii Sacre, ce trecea pe lîngă trepiedul comemorînd bătălia de laPlateea, se ajungea pe esplanada templului, mărginită de eţ-voto-uri: cele patru trepiede de aur închinateprin 480—470 de către Gelon şi Hieron, tiranii Siracuzei, şi de către fraţii lor (au fost transformate în monede deaur de focidieni în cursul celui de al treilea război sacru), palmierul de bronz, dedicat de atenienidupă victoria de la Eurymedon, Apolo colosal, numit Sitalcas, statuie de bronz înaltă de peste 15 m. şi zecide alte ofrande, printre care statuia aurita a curtezanei Fryne, lucrată de iubitul ei Praxitele. în faţaintrării templului, la care se ajungea pe o rampa, se înălţa altarul oferit de oraşul Chios. Templul însuşi, de tipcurent în Grecia, era înconjurat cu o colonadă dorică avînd şase coloane pe laturile mici şi 15 pe cele lungi, totulformînd un patrulater de 24x60 m. Fiecare coloană avea aproape 11 m. înălţime. Exceptînd amenajările prevăzuteîn fundul cellei, pentru consultarea oracolului, şi despre care ştim prea puţin, planul interior e conformtipului obişnuit: o anticamera sau pronaos, în care se accede printr-un portic cu două coloane între zidurilelaterale, apoi o sală mare, numita^ cella, în care se află statuia de cult. Această încăpere constituieelementul esenţial al edificiului deoarece rostul templului este să adăpostească statuia zeului, în fine, înpartea din spate, opistodomul, un fel de portic simetric pro-naosului, ce nu comunică însă cu cella. Peste tot lr>templu se află ofrande, dintre care unele îşi aveau povestea lor, ca de pildă tronul de fier in care se aşezaPindar, ori statuia de bronz a 59 *K -^omer' avînd înscris pe soclu oracolul obscur 0 ţmut de poetul dornic săafle numele patriei' 'lsale. în afara de acestea, şi în mod cu totul excepţional, în cella se mai aflau două altare, unul închinat lui Poseidon(Cutremurătorul p amintit l ui y după cum îl numeau grecii, era cinstit la Delfi, unde cutremurele erau frecvente) şialtul luiApolo însuşi.Deasupra templului se întindea o regiune toarte afectată de catastrofa din 373: alunecările de teren şi

73

prăvălirile stîncilor care au distrus templul Alcmeonizilor au devastat în acelaşi timp toata zona nordică asanctuarului. Acolo, în spatele zidului de susţinere, construit după catastrofa spre a proteja noul templu, au fostgăsite fragmentele grupului statuar din care făcea parte celebrul Auri ga, el însuşi rămas aproapeintact printr-un rar capriciu al soartei. Ceva mai sus, colţul nord-vestic al sanctuarului a fost ocupat laînceputul epocii elenistice de teatrul pe care-1 vedem astăzi sub forma căpătată în urma unei restaurăriefectuate în perioada romană. Alături, către est, un mic temenos şi un minuscul lăcaş erau închinate luiPoseidon, în mijlocul blocurilor de piatra pe care mîniile sale le-au desprins din Fedriade, iar mai departe,într-alt temenos cuprins şi el în cel al lui Apolo, era venerat mormmtul lui Neoptolem, fiul luiAhile, mort la Delfi sub loviturile delfienilor, după cum ni se spune în Andromaca lui Euripide (versul 1C85şi următoarele), în fine, în partea cea mai înalta a sanctuarului, lingă zidul de nord, se află pavilionul, sau leshe, acnidienilor, ce adăpostea celebrele picturi ale lui Polignot, descrise în amănunţime de Pausania.Aşa arata un mare sanctuar grec clasic unde, în iurul divinităţii principale, îşi aflau de obicei adăpost multe alteculte. Numeroase construcţii se ridicau în jurul templului sau templelor: altare, tezaure, adăposturi pentrupelerini, construite în decursul vremurilor într-o dezordine ce trăda absenţa oricărui plan de ansamblu.Fiecare monument era conceput pentru el însuşi şi nu ca o parte a totului. Erau luate în consideraţiedoar convenienţele religioase şi necesităţile de ordinpractic. Grija pentru frumos răspundea mai întîi Dorinţei de a-1 cinsti pe zeu, apoi celei de a uimi pe spectator şi dea eclipsa monumentele învecinate, fără nici un fel de preocupare pentru armonizarea cu acestea. Abia în epocaelenistica, la început sub influenţa arhitecţilor Pergamului, au prins contur principiile urbanismuluimonumental: pe Acropola Atenei, pătrunzînd în sanctuar după ieşirea din Propilee, din Partenou nu sevedea decît partea de sus a faţadei posterioare, restul fiind ascuns de construcţii secundare, astăzi dispărute.Chiar faimoasa friză, pe care o admiram de aproape în muzeele noastre, era abia vizibila şi foarte prostluminată, la extremitatea superioară a zidului exterior al cellei, m umbra colonadei peristilului: ele acestlucru ne putem da seama privind partea vestică a trizei, aflata încă la locul ei, deasupra intrăriiopistodomului. N-a fost, din acest motiv, sculptată cu mal puţină grijă: era vorba de a-i fi pe plac zeiţei! Aceeaşiremarcă pentru ofrandele ce se îngrămădeau în toate spaţiile disponibile, fără nici un fel depreocupare de dipunere sistematică. Abia ne putem imagina mulţimea acestor ex-voto} majoritatea debronz, ce se numărau cu sutele: toate au fost jefuite de barbari sau distruse de creştini, iar supravieţuireaunei statui ca Aur i ga este cu totul excepţionala (şi totuşi caii şi carul au dispărut aproape în întregime).Dar enumerările foarte detaliate ale lui Pausania, cu toate că nu constituie decît o selecţie a monumentelor ce le-aavut sub ochi, ne permit să ne imaginăm într-o oarecare măsură extraordinara dezordine a unui sanctuarsupraîncărcat de ofrande, unde privirea era _ solicitată din toate părţile, fie de strălucirea • a.une abronzurilor, pe care o curăţire sistematica, bine cunocută din inscripţii, le ferea de orice patina, fie desculpturile în marmură, pictate în culori vii, care animau frontoanele, metopele sau înzele principalelor edificii.Să adăugăm acestora mulţimea pelerinilor, coşurile negustorilor 261 r^1. ^' măgarii şi catîrii,animalele de sacri-lciu, numeroasele păsări ce-şi aveau cuiburile îaacoperişurile templelor şi pe care tînărul Ion, }a începutul piesei lui Euripide, le vîna cu săgeţile. Sa adăugăm, înfine, ghirlandele de flori, parfumul de tămîie, mirosul carnurilor fripte, chemările şi strigătele şi vom reconstituiaspectul acestor incinte sacre, unde poporul grec îşi dădea întîlnire spre a găsi la zeii, cinstiţi cu credinţa lui «aivă, opărere despre ce urma să facă sau o uşurare a suferinţelor sale.Speranţa în vindecare a fost dintotdeauna una din cauzele cele mai temeinice ale credinţei religioase, în caz deboala, grecii se adresau în mod firesc zeilor lor. Zeul local, oricare ar fi fost el, constituia o primă instanţă. Dar maiales Apolo trecea drept vindecător, multe din epitetele sale cultuale facînd aluzie la această calitate: Pean, Epi-kttrios, Alexikakos, Akesios. Unii eroi îndeplineau şi ei atare rol: în Attica exista în secolul IV un Erou Medic ce nuera cunoscut decît sub acest nume. Cu începere de la sfîrşitul veacului V faima acestor vindecători a fost eclipsatăde o divinitate specializată în asemenea treburi: Askle-pios. Izbînda noului zeu reiese limpede din cazul lui Sofocle:acesta fusese preot al unui erou tămăduitor, foarte puţin cunoscut de noi, numit Alkon, ori poate Amynos, apoi adevenit şi un adept al cultului lui Asklepios, a compus un pean în cinstea zeului şi a găzduit la el statuia sa, cîndatenienii au adus-o în 421 de la Epidaur, înainte de a fi aşezată în sanctuarul amenajat în apropierea teatrului luiDionysos, pe coasta sudică a Acropolei. Aşadar, încă din acea vreme Asklepios se afla înaintat în rîndul zeilor, întimp ce Pindar, în 474, pe cînd compunea Py-tica a IlI-a, vorbea despre el ca despre un erou, fiu al lui Apolo,crescut în cunoaşterea medicinii de către centaurul Chiron şi în cele din urma trăznit de Zeus pentru a fi călcatlegea naturii, înviind un mort. Referitor la el formula poetul teban admirabila maximă: „Nu năzui, suflet al meu,către nemurire, ci istoveşte cîmpul posibilului!" 262Venerat la Epidaur, în Argoiida, într-un sanctuar al lui Apolo, Asklepios a trecut curînd pe primul loc.' Renurnele său crescu graţie unor vindecării spectaculoase. Tot atunci, în ultimii treizeci de ani ai veacului V,s-a constituit, graţie lui Hipocrate din Cos, medicina clinică. De la Epidaur, noul cult s-a răspîndit înlumea greaca Cu o surprinzătoare rapiditate: la Atena şi ia Pireu (loc în care Aristofan, în Plutos, jucat în

74

388, plasează vindecarea lui Plutos cel orb), la Delfi, la Pergam, la Cirene (unde Asklepionui de laBalagrai a fost întemeiat încă din secolul IV), la Cos, patria lui Hipocrate, loc în care se dezvoltă oimportantă şcoala medicală. Sanctuarul de origine de la Epidaur a rămas cel mai celebru şi cel mai frecventat: untemplu frumos, o rotonda misterioasă datorată arhitectului Policlct cel Tînăr, un teatru construit de acelaşi,precum şi numeroase edificii cultuale stau mărturie a prosperităţii acestuia în veacul IV. Credinţa pelerinilorşi speranţele lor deveneau şi mai puternice la citirea vindecărilor miraculoase savîrşite de zeu, pomenite deinscripţiile din secolul IV, văzute de Pausania şi regăsite în parte: ne sînt astfel relatate în detaliu 66 demiracole ale lui Asklepios, de la vindecarea unei copile mute, la slobozirea unei lehuze ce-şi purta de cinciani sarcina, ori la eliminarea unui calcul sau a unui limbric. Constatăm că zeul îşi extinde bunăvoinţa pînăla miraculoasa reparare a unui vas spart prin cădere! Puţine texte sînt mai elocvente asupra naivei pietăţigreceşti ca aceste istorioare încurajatoare redactate ele vreun funcţionar necunoscut, inspirat din arhivelesanctuarului sau glo-smd pe marginea unor ofrande vechi, al căror sens nu-1 pricepe întotdeauna.Sumara trecere în revistă a principalelor fapte de cult ne-a arătat în ce măsură se simţea poporul 8rftc> în epocilearhaica şi clasică, apropiat de 2en săi. Aceştia, în mulţimea lor aproape infinită, i se vădeau peste tot, în forţelenaturii, ca şi ln viaţa sociala. Fiecare divinitate a unui locori a unui grup răspundea cu o remarcabilă supleţe nevoilor fundamentale ale omului şi se dovedea binevoitoarefaţă de variatele lui doleanţe. Atare polivalenţă a divinului constituie una din trăsăturile politeismului elenic pecare mitologia raţionalistă ni 1-a estompat cel mai muk, orga-nizînd un Olimp ierarhizat şi specializînd siste-matic atribuţiile devine. Ea apare totuşi limpede în cazul marilor zeităţi civice sau, cum se spune, poliade, careocupă locul de frunte în oraşe. La Atena era Palas; la Argos şi la Samos, Hera; la Sparta, Milet şi Cirene,Apolo; la Efes, Arte-mis; la Tasos, Herakles; la Lampsacos, Priap etc, întîietatea locală este consecinţa unorspecificităţi istorice, dar se constată că dincolo de varietatea legendelor şi tradiţiilor cultuale, divinitatea majoră,oricare ar fi fost ea, asumă aproape peste tot aceleaşi funcţiuni esenţiale de protectoare a grupuluisocial. Faptul se va traduce în l epoca elenistică prin participarea personală a zeu- > lui la administrareacetăţii, atunci cînd, în lipsa oricărui cetăţean capabil să facă faţă cheltuielilor magistraturii supreme, zeul însuşi(împreună cu tezaurul sau sacru) prelua magistratura eponima şi cu acest titlu figura timp de un an în frunteadocumentelor oficiale.Dar astfel de întîietate nu este mereu întîlnită şi chiar acolo unde e limpede, ea nu dăunează proliferăriicultelor, însuşi calendarul care orîn-duieşte viaţa statelor şi care diferă de la unul la altul este în fond uncalendar al sărbătorilor religioase, a căror celebrare regulată marchează ciclul anotimpurilor. Aşa cumoraşul şi mediul rural sînt presărate cu sanctuare, cursul lunilor este în acelaşi chip jalonat de ceremoniisacre, ce sînt tot atîtea repere ale măsurării scurgeni timpului. Cînd din întîmplare, drept urmare acalculelor astronomice eronate, se produce un decalaj mult prea evident între calendarul oficial şi mersulsoarelui are loc o încurcătură apreciabilă, ca cea de la Atena, de prin 430, cînd astronomul şi geometrul Meton areformat calendarul. „Voi, atenieni, spune Aristofan în Norii, 2inu «înteţi în stare ^sa respectaţi curgerea firească a zilelor, ci o daţi peste cap!" (versurile 615— 616). Aşa stîndlucrurile, Tucidide, spirit riguros, n_a vrut să situeze în timp, după un calendar nesigur, faptele relatate, ci le-araportat numai la începutul anotimpurilor.Aşadar, pentru grec universul material, ca şi cel mental, sînt în întregime pătrunse de sacru. Diversitateamanifestărilor divine permite fiecăruia să reţină ceea ce se potriveşte firii şi obiceiurilor sale, precum şiîmprejurărilor. Alături de marile divinităţi panelenice, ale căror nume se impun tuturor, dar ale cărorepitete indică particularismul unor însuşiri speciale, există o multitudine de zei minori, legaţi de un colţ de pă-mînt şi a căror faimă e departe de a depăşi hotarele locului. Printre ei, eroii formează o categorienumeroasă şi originală. Multă vreme s-au purtat discuţii spre a se şti dacă e vorba de vechi divinităţi ceşi-au pierdut statutul divin sau de muritori ce au atins condiţia Nemuritorilor. Şi una şi cealaltă explicaţiesînt valabile, după caz; totuşi, în epoca istorică, fenomenul eroizării unui muritor este bine atestat de nenu-mărate exemple, întemeietorii oraşelor-colonii au primit deseori onorurile eroizării, acestea fiindu-k aduse lamormînt, de multe ori situat în centrul cetăţii, în agora. Cazul Amfipolisului este tipic: cînd trupelelui Brasidas au smuls atenie-nilor oraşul şi Brasidas a căzut apărîndu-1 triumfător împotriva unei expediţiicomandate de Cleon, amfipolitanii 1-au înmormîntat în piaţa mare, „au delimitat un sanctuar în jurulmormîntului, i-au acordat onorurile eroice, cu jocuri şi sacrificii anuale", considerîndu-1 apoi ca unadevărat întemeietor al cetăţii lor (Tucidide, V, 11). Cu timpul atare onoruri au fost oferite şi celor înviaţă. Este ceea ce au vrut să facă tasienii pentru Agesilau, primind, după cum ne spune Plu-tarh, un răspunsironic din partea regelui: „Ta-sienii, cărora Agesilau le-a făcut mari servicii, i-au ridicat un templu şi 1-auaşezat în rîndul 54 *5 zeilor, apoi i-au trimis o ambasadă să-i aducăO credinţă religioasă atît de deschisă noilor forme ale divinului nu se putea vădi ostilă divinităţilor străine, înmăsura în care introducerea acestora nu punea în primejdie fundamentele înseşi ale statului. De fapt, grecii, de-alungul întinsei lor istorii, n-au încetat niciodată să primească noi zei, de la începuturi pînă la întronarea

75

creştinismului, în epocile arhaică şi clasică însă, atare adopţiuni presupuneau şi o asimilare la formele tradiţionaleale gîndirii religioase elenice. Caracteristica deosebit de importantă a acestei gîndiri era extraordinara ei aptitudinede a regăsi cunoscutul sub necunoscut, de a recunoaşte familiarul sub haina exoticului. Nimeni altul decît istoriculHerodot nu dă o mai limpede expresie respectivei tendinţe, atunci cînd se a-pleacă cu o curiozitate plină desimpatie asupra obiceiurilor religioase ale barbarilor. Nu i-a trecut prin gînd că aceste popoare puteau adora alţi zeidecît cei ai panteonului grecesc: îi era de ajuns descoperirea echivalării profunde ce nu-i scăpa, în ciuda deosebiriide nume şi a particularităţii riturilor. Motiv pentru care, de pildă, credea că depistase cultul Atenei la populaţiiledin Libia (IV, 180 şi 189). Şi mai mult încă: tot din această pricină, în cartea a Il-a a Istoriilor, ne înfăţişează untablou atît de bizar al religiei egiptene, asimilînd imediat, fără nici un fel de ezitare, pe fiecare divinitate locală unuizeu grec: pentru Herodot Neit este Atena; Bas-tit e Artemis; Isis e Demetra; Ra este Helios; Uto este Leto; Set esteAres; Osiris este Dionysos; Honsu este Herakles; Hator este Afrodita; Amon este^ Zeus. Din această cauză grecii auadoptat fără dificultate cultul lui Zeus Amon, cu începere din veacul V, drept urmare a asimilării întrezeui^suprem al egiptenilor aşa cum era el adorat *n sanctuarul său oracular din oaza Siwah, şi zeul suprem alegiptenilor, aşa cum era el adorat Qin Cirene în aşezarea lor din Libia. Un proces similar a avut loc şi în cazul zeiţeitracice Ben-267 • asimi^at^ de Herodot cu Artemis (IV, 33), S1 care avea imediat după aceea, de prin 429—2deopotrivă loc în rîndul credinţelor lor la ceea ce numeau ei demoni. Nu există termen religios mai puţin precisdecît acesta. Cuvîntul demon poate fi foarte bine aplicat unui zeu şi uneori apare, la scriitorii tîrzii, dar deopotrivăşi la Homer, ca simplu echivalent al lui te os, „zeu", mai ales cînd e vorba să se desemneze divinul printr-o noţiunegenerală ori colectivă. El se foloseşte însă, în special, pentru a denumi fiinţe supranaturale puţin diferite şi de ranginferior prin raport cu marii zei tradiţionali: la Hesiod, cînd e vorba de oamenii vîrstei de aur, sau în alte părţi, decutare ori cutare mort divinizat, sau chiar de Agatos Daimon, demon binefăcător al căminului familial, reprezentatde preferinţă sub forma unui şarpe. Se deschide astfel un cîmp larg imaginaţiei creatoare în materie de credinţă re-ligioasă. Alături şi sub învelişul cultelor tradiţionale, cu solide fundamente rituale, universul sacrului tolera totfelul de credinţe individuale, cu singura condiţie de a nu încerca zdruncinarea temeliilor corpului social. Atarevarietate, atare im" precizie, atare incertitudini au contribuit desigur nu puţin la vitalitatea religiei greceşti, ce-şiputea uşor reîmprospăta ori îmbogăţi conţinutul ei spiritual, beneficiind totodată de permanenţa riturilor: aşezatăpe soclul tradiţiilor, ea nu ştia ce sînt dogmele.Este lesne de înţeles că în aceste condiţii marile inovaţii ale gîndirii în materie de religie s-au putut manifesta detimpuriu fără să provoace mult scandal, în măsura în care ele se limitau la domeniul speculativ, într-o religie fărădogme, fără casta sacerdotală, fără cărţi sfinte, aprecierea individuală se bucura de o mare libertate. Grecii n-auabuzat, profitînd de ea. Am semnalat deja, *P ce-i priveşte pe poeţi, marea independenţă faţă de mituriletradiţionale, pe care le modificau fără ezitare după bunul plac al fanteziei sau al preferinţelor lor morale. Am maivăzut cum extrema ^m|liaritate în care poporul grec trăia cu zeii sai îl incita să-i zeflemească fără nici un fel dedar, prezicătorii de meserie şi în special Diopei-tes 1-au atacat cu înverşunare, după ce au făcut sa fie adoptat depopor un decret ce autoriza traducerea în justiţie a celor ce nu credeau în zei ori pretindeau că răspîndesc adevăruldespre natura fenomenelor cereşti. Duşmanii lui Pericle au profitat pentru a încerca să-1 lovească prin unul dinapropiaţii săi: speriat, Anaxagora a părăsit oraşul. Şi totuşi mulţi atenieni din acea vreme, începînd cu Alcibiade,nu-şi ascundeau scepticismul religios pe care li-1 inspiraseră lecţiile unui Anaxagora sau ale unui Protagora: n-aufost însă urmăriţi pentru atîta lucru. Spre a stîrni, în materie de religie, mînia statului trebuia, fie un motiv politic,pentru care lipsa de credinţă nu constituia decît un pretext, fie un sacrilegiu real, ca parodierea misterelor de laEleusis, la care a participat şi Alcibiade, ori mutilarea hermeşilor, faptă ce a dezlănţuit mînia atenienilor în ajunulplecării în expediţia din Siciilia. în atare cazuri justiţia ateniană acţiona cu severitate: ea a urmărit astfel pe Diagorasdin Milo, în 415, pentru sacrilegiu faţă de mistere şi a pus preţ pe capul acestuia după ce părăsise Atena. Dintr-uncelebru discurs al lui Lisias se ştie că o pedeapsă severă aştepta pe oricine ar fi distrus, fie chiar fără voie, unul dinmăslinii închinaţi zeiţei Atena: Aristotel ne informează că la început legea prevedea chiar pedeapsa cu moartea.Conştiinţa populară avea sentimentul că profanarea comisă de vinovat, rămasă nepedepsită în chip exemplar, arstîrni mînia divină, întreaga cetate avînd de suferit. Se intenţiona aşadar sancţionarea mai mult a unui delictîmpotriva unităţii cetăţeneşti decît a unuia de opinie.Aşa au stat lucrurile şi în cazul procesului lui Socrate din 399. Ne amintim că filosoful fusese acuzat de corupereatineretului, de faptul că nu crede în zeii cetăţii şi că introduce noi zeităţi. Acuzaţia era susţinută de un tînăr lipsit denotorietate, Meletos, sprijinit de un om politic, Any-t°s, care în cursul anilor precedenţi jucase un rol 1 msernnat înpartidul democrat. Socrate a fostcondamnat cu 280 de voturi contra 220, tribunalul fiind alcătuit din 500 judecători: cu aproximativ 30 da voturi ar fifost achitat. De ce atare condamnare a unui înţelept pe care Pitia îl desemnase ca cel mai ştiutor dintre oameni?Cum ne putem explica hotărîrea judecătorească ce trece, încă de pe vremea scrierilor lui Platon şi Xenofon înfavoarea lui Socrate, drept ruşinea de neşters a democraţiei ateniene? Cercetarea împrejurărilor în care a avut locprocesul ne îngăduie să răspundem uşor.

76

Respectabilii cetăţeni ce formau tribunalul He-liaiei, şi a căror anticipata caricatură este Filocleon al lui Aristofandin Viespile, au reţinut fără ezitare împotriva lui Socrate vina de a fi contribuit, prin conversaţiile şi prietenia sa, laformarea unora din ambiţioşii cu sînge rece de pe urma cărora Atena suferise atît în ultimii cincisprezece ani: Al-cibiade, promotorul expediţiei dezastruoase din Sicilia, apoi foarte zelos sfătuitor al Spartei împotriva propriei salepatrii; Critias, cinicul şi avidul şef al Celor Treizeci, care a pricinuit moartea atîtor atenieni după ce răsturnasedemocraţia. Relaţiile ce uneau pe unul şi pe celălalt cu Socrate erau de toţi cunoscute şi judecătorii erau scuzabili dea fi trecut în parte asupra maestrului responsabilitatea erorilor comise de discipoli. Cu atît mai mult cu cît de-alungul anilor tinereţii, prietenii lui Socrate n-au ascuns acele gusturi ale lor pe care cumsecadele popor al Atenei nule aprecia: prejudecăţi favorabile Spartei, considerată drept o cetate mai bine condusă decît Atena; o curiozitatefilosofică şi o virtuozitate dialectică pe care exemplul maestrului lor le dezvoltase foarte mult şi care în conversaţiele conferea o superioritate atît de netă asupra interlocutorului încît acesta era obligat să rămîna în umbră; o libertatede spirit care, dimpreună cu entuziasmul juvenil, îi făcea să pună în discuţie certitudinile cele mai temeinic aşezate;în fine — şi lucrul nu era lipsit de importanţă — o tendinţă mărturisită către pederastie, amorul „dorian" atît depreţuit la Sparta, despre care se discuta cu 2predilecţie în micul lor grup, precum o dovedeşte limpede Banchetul lui Platon, şi care era practicat fără nici un felde jenă. Or, atenianul de mijloc. aşa cum reiese clar din lectura lui Aristofan, nutrea pentru astfel de viciudeopotrivă dezgust şi dispreţ: în acesta el vedea, nu fără dreptate, în afara unei dereglări psihice şi a simţurilor,semnul de recunoaştere al unei „fraternităţi" aristocratice, al unui cerc cu vederi politice de care democraţia trebuiape buna dreptate să se teamă. Toţi aceşti tineri prea mulţumiţi de ei înşişi, aparţinînd în cea mai mare partefamiliilor celor mai bogate din Atena, stîrneau doar simpatie persoanelor din grupul lor. Ostilitatea ce-o insuflauera trecuta asupra lui Socrate, pe care-1 înconjurau cu o veneraţie greu de înţeles pentru profan. Acuzaţia decorupere a tineretului părea astfel întemeiată pe baze solide: prin scrierile cumsecadelui Xenofon şi ale lui Platon,aureolat de întregul său geniu, nu mai auzim astăzi decît glasul uneia diin părţile vestituluiproces.în afara acestor împrejurări ce sînt invocate mai mult ca scuze decît ca justificări, exista procesul religios care înacelaşi timp era şi un proces civic. Şi aici realitatea trebuie privină în faţă, fără a lua prea grabnic partea uriiindignate a discipolilor loviţi în admiraţia lor faţă de un maestru ce ştiuse să-i farmece. Reprezenta oare Socrate unpericol pentru echilibrul moral şi politic al democraţiei ateniene? Putem răspunde fără ezitare că da. Citind primeledialoguri ale lui Platon, mai degrabă decît mediocra hagiografie a Amintirilor. Socrate apare ca un sofist foarteabil, capabil să ţină în şah pe cei mai şireţi, un Protagora, un Gor-gias, prin folosirea unei dialectici superioare, eaînsăşi nedescotorosită de procedee discutabile, ca de pildă echivocul asupra diverselor accepţiuni ale unui termen.Socrate se foloseşte de această armă, PÎ care o manevrează ca un virtuoz, pentru a-şi pune interlocutorul încontradicţie cu el însuşi, de-monsţrîndu-i că nu mai poate fi sigur de nimic, 27î 5°7'l^e Pu^n con^odă şi care esteprobabil punctul de plecare necesar oricărei filosofii adevărate, darcare impusă unui spirit insuficient de puternic îl poate dispune la scepticism ori la descurajare sau chiar larenunţarea la orice scrupul. După distrugerea totală ar trebui sa urmeze reconstrucţia; or. Socrate nu trageniciodată nici o concluzie. El îndeamnă la îndoială, fără să propună vreo certitudine. Desigur, nobila-i viaţă degînditor şi cetăţean, participarea fără rezervă la serviciul militar şi la sarcinile civice (ca în cazul afacerii Arginu-selor), dezinteresul, sărăcia şi respectul său religios faţă de lege, iubirea lui pentru dreapta judecata şl adevăr, chiarcu preţul propriului cap, sînt admirabile exemple asupra cărora generaţiile n-au contenit să mediteze. Dar cîţi îlvedeau astfel dintre contemporani, cu excepţia celor apropiaţi? Lumea reţinea, în ce-1 priveşte, aspectul exterior,silueta pitorească evocînd un Silen, îndemînarea cu care manevra problemele dificile, îndoiala veşnic pusă înfrunte, lipsa nedezminţită a oricărei concluzii pozitive. Ea îl confunda lesne cu filosofii naturii, ca Anaxagora,condamnat odinioară pentru impietate, ori cu sofiştii, ca Protagora, şi el exilat din pricina scepticismului săudistructiv. Este adevărat că Socrate făcea deseori aluzie la acea voce lăuntrică, la acel demon familiar care-1 sfătuiaîn împrejurări grele şi a cărui intervenţie o socotea drept manifestarea unui zeu. Ideea însăşi a comuniunii intime şisecrete cu divinitatea, în afara oricărui ritual concret, deconcerta mulţimea: se vedea în aceasta un ştiu ceameninţare a religiei tradiţionale, ca şi cum străvechii protectori ai cetăţii urmau să cedeze într-o zi locul acelui zeunecunoscut. Cum ar mai fi putut dăinui structurile statului, clădite toate pe riguroasa şi benevola participare laculte, dacă cetăţenii de mîine, zdruncinaţi în convingerile lor de învăţătura lui Socrate, ar fi început să se îndoiascăde toate, fără a avea alta resursă decît acea stranie voce tainică pe care un singur bătrîn pretindea că o aude înadîncul inimii sale?Nu ştiu dacă aceste argumente au fost înfăţişate de către Meletos, Anytos şi Lycon tribunalului heliaştilor. Este însăprobabil că mulţi dintre ju-274decatori le-au luat în consideraţie, în decursul pledoariilor, înainte de a lăsa sa cadă în urna de bronz, în care eraustrînse voturile, jetonul cu tijă plină, care achita, ori cel cu tijă tubulară, care condamnă. Că 220 din cei cinci sute demembri ai tribunalului au preferat tija plină, votînd mai degrabă pentru eliberarea unui om drept decît pentru a

77

face din el un caz în aparenţă folositor statului, este un titlu de glorie al democraţiei ateniene, în ce-i priveşte peceilalţi, ei au crezut că-şi servesc cetatea; neîndoielnic că au greşit, căci cu siguranţă era prea tîrziu: spiritul analizeilibere, pentru care Socrate făcuse atîta, cîştigase deja prea multe capete gînditoare ca vechea religie să maisupravieţuiască, împreună cu ordinea socială, a cărei garanţie şi reflectare era.Capitolul VII CETĂŢEANUL FN CETATESpre a răspunde chemării cetăţii sale, grecul vremurilor arhaice şi clasice este un soldat. Partici-pînd la religiapărinţilor săi, o face, în esenţă, tot în cadrul cetăţii. Atare formă de organizare socială li se pare gînditorilor greciclasici (cu excepţia unor sofişti) a fi trăsătura distinctivă a omului civilizat. Respectiva concepţie este cel maibine exprimată în partea introductivă a Politicii lui Aristotel, unde filosoful, în amurgul unei vieţi închinate în mareparte studiului sistemelor politice ale lumii greceşti, defineşte omul drept „o fiinţă care trăieşte în cetate",arătînd că „dacă cetatea a fost creată spre a~i îngădui să trăiască, odată constituită, ea îi îngăduie să trăiască bine",oferindu-î mijloacele de a fi independent. Concepţie teoretică, desigur, dar care năzuieşte să dea seama de orealitate pe care Aristotel o cunoştea, mult mai bine decît maestrul său Platon, în concreta ei complexitate.Noţiunea de cetate, creaţie originala şi trainică a poporului grec, a dominat întreaga lui istorie şi gîndire.Transmisă Romei, remodelată şi îmbogăţită de aceasta pentru pro-pria-i utilitate, a fost lăsată moştenire întregiiEurope, care a dezvoltat din ea, în mare măsura, concepţia modernă de stat. Este deci limpede importanţa pecare o deţine în istoria civilizaţiei noastre.276încă de Ia Homer, cuvin tul „cetate", polis, are trei sensuri diferite. El desemnează cînd o aglomeraţie urbana, cîndo unitate politică ce constir tuie un stat, cînd totalitatea cetăţenilor privită ca un corp; trei sensuri ce-şi vor avearespectivele echivalente latineşti urbs, civhas şi cives. Această ambiguitate subzista şi în limba clasică, întrucitcuvîntul polis este folosit uneori de Herodot ori iXenofon. ca să desemneze oraşe ale barbarilor. Totuşi, îndată ceun autor grec gîndeşte în termeni politici, valoarea pe care o dă noţiunii de polis este foarte limpede: ea înseamnăunitatea politică şi socială ce serveşte drept bază lumii elenice şi care, dimpreună cu originalitatea limbii, o deose-beşte de lumea barbară. Să încercăm să analizăm conţinutul acestei noţiuni.După Aristotel, cetatea este rezultatul unirii politice a mai multor sate. Exemple istorice celebre ilustrează aceastăteză, ca vestitul synoikismos sau reunirea aşezărilor din Attica, ce a dus la formarea oraşului Atena, acţiune pe careistoriografia greacă o atribuia lui Tezeu, Consecinţa obişnuită era formarea unui centru urban mai important, sediual noului stat. Iată de ce se identifică îndeobşte cetatea politică cu oraşul al cărui nume îî poartă. Se putea însăfoarte bine ca nici o concentrare urbană să nu însoţească acordul realizat între sate: pentru aceasta, în ochii grecilor,cetatea nu era mai puţin constituită prin voinţa comună a locuitorilor ei. Faptul reiese clar dintr-un pasaj dinPausania (X, 4), în care menţionează o sărmană cetate a Focidei: „La douăzeci de stadii (cam 4 km) de Cheroneea seaflă cetatea panopeenilor, daca putem într-adevăr da nume de cetate unui grup de^oameni care n-au nici clădiriadministrative, nici gimnaziu, nici teatru, nici piaţă publică, nici conductă de apă care să alimenteze o fîntîna ?1inffe ^°fu^esc ac°l°5 pe marginea unei văi, în colibe pe jumătate scobite în pămînt, precum ca-Danele celor ^de lamunte. Totuşi, teritoriul îl au j ehrnitat faţă de cel al vecinilor şi trimit delegaţi o adunarea federală a Focidei. înfine, povestesc ca numele cetăţii lor vine de la cel al tatălui lui279sud, casa avea mai multe încăperi de locuit şi o cameră de culcare pentru stăpîni, cu spaţii de serviciu pentrubucătărie şi baie; existau cămări special amenajate pentru păstrarea fructelor, cerealelor, legumelor uscate si aboabelor; camere separate pentru sclavii bărbaţi şi femei; în fine, adăposturi pentru vite şi unelte. Evident,gospodăriile ţăranilor liberi erau mult mai modeste. Graţie evocărilor lui Aristofan ştim însă că viaţa grea dusăacolo nu era lipsită de farmec.în unele regiuni, unde siguranţa nu era deplin garantată, satele şi rezidenţele trebuiau să se fortifice: aşa seîntîmpla, de pildă, în Cirenaica, unde erau temute incursiunile prădalnicilor libieni veniţi din stepele interioare. Unsimplu turn de piatră, în chip de fortăreaţă, putea fi suficient pentru descurajarea agresorului: am văzut că acesteaerau frecvente în Grecia, în zonele de frontieră. Ţăranul liber, mereu supus obligaţiilor militare, îşi păstra el armele,fiind gata să răspundă îndată ordinelor de mobilizare.Cerealele erau cultivate peste tot, mai ales orzul şi griul, dacă era cu putinţă. Pămîntul grecesc nu prea era propiceagriculturii, dar idealul cetăţi^ fiind autarcia economică, se dorea întîi de toate asigurarea turtelor, a terciului şi apîinii, care reprezentau baza alimentaţiei. Bobul, lintea, mazărea, cîteva legume verzi, usturoiul şi ceapa, iatăprodusele grădinăritului. Livezile erau plantate cu smochini, cărora le mergea bine mai ales în Attica, gutui, peri şimeri. Măslinul, arborele sfînt al Atenei^ producea din abundenţa măsline şi ulei, ca şi astăzi, în întreaga Grecie.Plantele aromate, cimbrul, chimionul, busuiocul, sovîrvul erau apreciate pentru^ bucătărie. Viţa era fie ridicată înboltă, fie aşezata în rînduri, liberă ori pusă pe araci de doi coţi, ca cei pe care Trigeu intenţiona să-i taie din lemnulsuliţelor devenite nefolositoare în timp de pace. Oile şi caprele păşteau la munte. Cîteva vaci S1 boi, animale rate,păstrate cu atît mai mate grijă marile sacrificii, uşurau munca ţăranului.ii dădeau mierea, ce ţinea loc de zahăr.

78

Alte ocupaţii rustice aveau drept obiect exploatarea resurselor naturale în scopuri artizanale, dacă nuindustriale. E cazul tăietorilor, ce procurau lemnul de construcţie, şi al cărbunarilor, care făceau cărbune dinlăstărişul verde al stejarilor. Aristofan i-a adus pe scenă cu vervă şi simpatie în comedia sa Acarnienii.Răşina şi smoala proveneau din pădurile de răşinoase, ca şi lemnul pentru corăbii: dar producţia Grecieipropriu-zise nu ajungea necesităţilor construcţiilor navale, astfel că trebuia să se recurgă din plin la import. Inulera cultivat în Elida, singura regiune din peninsulă destul de umedă pentru această cultură; în alte părţi, inultrebuia adus din Asia Mică ori Egipt, în ce priveşte lîna, turmele greceşti dădeau esenţialul: fiecare casă torcea şiteşea lîna veşmintelor de care avea nevoie, aceasta fiind ocupaţia principală a femeilor. Doar produsele de luxveneau din străinătate şi formau obiectul negoţului. Aceeaşi era şi situaţia lucrurilor din piele: sandalele saumantalele din piele de capră, pălăriile de ploaie, precum şi sacoşele, erau confecţionate în familie; doar la oraşlumea se adresa meşteşugarilor specializaţi.Exploatările cele mai importante din mediul rural erau carierele şi minele. Zăcămintele de argilă dinAttica ori de la Corint dădeau materia primă numeroaselor ateliere de olari. Carierele de marmură dinmuntele Pentelic, de lîngă Atena, ca şi cele de la Aliki, din insula Tasos, erau exploatate sub cerul liber.Cele din insula Păros, în Ciclade, erau mai ales subterane si pătrundeau adînc în munte: marmura lor, de oexcepţională albeaţă şi transparenţă, era foarte căutată pentru statuarie, formînd obiectul unui comerţ activ.Era numită lyhnltes, de la lyhnos, opaiţ, evident nu aut pentru faptul că era luminoasă, ci pentru căextragerea ei se făcea la lumina opaiţelor. Diversele roci de construcţie se exploatau în acelaşi fel: sîntcunoscute vestitele cariere sau latomîi din Siracuza, care au fost martore ale agoniei prizonieriloratenieni după dezastrul din Sicilia. în Libia, în apropierea Ci-

renei, se văd şi astăzi în multe locuri paturile de calcar cochilifer de pe care au fost desprinse blocurile hărăzitemonumentelor marelui oraş a-frican.Minele de fier şi cupru ne sînt puţin cunoscute.în schimb, sîntem mai bine informaţi despre minele de metale preţioase, ce au reţinut atenţia scriitorilorantici din pricina poftelor ce le trezeau şi al rolului pe care 1-au jucat în politica internaţională. Ele au stat labaza prosperităţii Tasosului şi au conferit micii insule Sifnos, din Ciclade, o faimă care a durat puţin, darcare i-a permis, către 530, să ridice la Delfi un tezaur somptuos sculptat, în muntele Pangeu, din Tra-cia, minelede aur de la Scapte-Hyle, „Pădurea săpată", erau exploatate de indigeni în folosul grecilor: Tucidide, careposeda mai multe din ele, a trăit acolo în timpul exilului, scoţîndu-şi cea mai mare parte a venitului pedurata scrierii Istoriei. Cele mai însemnate mine au fost însă cele de la Laurion*, în extremitatea de sud-est a Aticii. Şi astăzi se mai văd galeriile joase şi strîmte în care, frînţi de mijloc, sclavii mineri înaintaude-a lungul filoanelor de plumb argen-tifer. Mai multe mii de sclavi erau folosiţi la extragerea şi la tratareaminereului, din care se scoteau la faţa locuim lingouri de plumb şi de argint destul de fin spre a fi utilizat labaterea celebrelor monede ateniene, „bufniţele de la Laurion", numite astfel după imaginea binecunoscută ce leîmpodobea reversul. Unul din atelierele monetare era instalat chiar acolo.Dacă cetatea îşi trăgea existenţa din munca ţăranilor, afacerile importante se tratau însă la oraş, atît decătre particulari, cît şi de stat. Iată de ce, încă din epoca arhaică, vşi în ciuda puternicului sentiment alnaturii care la greci a fost tot timpul foarte viu, civilizaţia acestora a- fost de la începuturi de tip urban: ea s-anăscut m. comunităţi de oameni trăind în grupuri dense, punmd pe primul plan relaţiile sociale. Cum arataun oraş elen în epocile arhaică şi clasică? Cît de Modest ar fi fost, el era capitala unui stat: adă-DnDDDDDnDenDDEDDq^-v.naannnanrîţztiDuŞDn c \nr-nnnnnnnnnnnnnn »» tFig. 19. PLANUL ORAŞULUI MILET(După A. von Gerkan şi R. Martin) Urbaniştii milesieni au reconstruit în secolul V oraşul după principiile raţionalecare au făcut şcoală. Lunga peninsulă (aproape 2 km.) a fost împărţită în trei cartiere principale separate de adîncileintrînduri ale celor două porturi, în punctul de în-tîlnire al celor trei cartiere, o zonă joasă a fost destinată (1)monumentelor publice şi pieţei principale (numită şi de sud). Portul cel mai larg deschis (2) este încadrat de teatrulsprijinit pe pantele colinei si de sanctuarul Atenei, la sud. Celălalt port (3), mai strimt, numit şi Portul cu Lei,deserveşte o piaţă lîngă care se află sanctuarul (4) lui Apolo Del-finios. Construcţiile elenistice şi romane care figu-rează pe planul de mai sus şi-au găsit lesne locul jn cadrul conceput de arhitecţii secolului V. Zidul de incintăurmează în mare un traseu zigzagat. Marea arteră rectilinie (5) care porneşte oblic către siid-est făcea legătura cuvestitul sanctuar al lui Apolo de la Didyma.postea deci principalele servicii ce sînt raţiunea de a fi a acestuia, şi le oferea clădirile potrivite. Aici seaflau sanctuarele cultelor publice, fortificaţiile, asigurînd apărarea cetăţenilor împotriva atacurilor din afară (fiecă era vorba de o acropola amenajată ca bastion defensiv, sau de o incintă fortificată înconjurînd întregul

79

oraş, ori de ambele în acelaşi timp), o piaţă mare sau agora*, ce servea tranzacţiilor comerciale şi caloc al adunărilor politice, fîntîni* pentru alimentarea cu apă, indispensabilă oricărei forme de viaţă, în fine,clădiri speciale, destinate diverselor organisme administrative şi judiciare, în jurul acestor clădiri publice,din care majoritatea sînt concentrate pe acropolă ori pe laturile agorei, se dezvoltă reţeaua stradala, într-odezordine care, înaintea veacului V, stă mărturie lipsei oricărui plan de ansamblu. Abia după războaiele persaneşi după felul în care s-a procedat la reconstruirea Miletului (distrus de perşi în 494), asistăm la apariţiaprimelor preocupări urbanistice, prin folosirea planului ortogonal, numit şi „în şah". Un rol important în atareevoluţie este atribuit arhitectului Hipodamos* din Milet, care a executat, la cererea lui Temistocle, planulPireului şi a participat în 444—443 la întemeierea oraşului Ţurioi. Aristotel, în Politica (1267 b), ni-1 jnfa-ţişează preocupat nu numai de arhitectură, ci Şi de filosofic politică, căci e lucru sigur că respectiva tendinţăde a înălţa în chip raţional un oraş se leagă de mişcarea intelectuală de inspira-Pe matematică creată de Tales laMilet şi dezvoltată de Anaximandru şi Anaximene, de unde Şi numele de scoală din Milet, ce i. s-a dat pei \j ^ J * •*•Duna dreptate. Totuşi aceste inovaţii au apărut •>$» *n oraşele noi, fără a modifica fizionomia283 vechUor cetăţi.în rest, extrema diversitate a aşezărilor urbane n-a favorizat la început cîtuşi de puţin generala adoptare a uneitrame logice. Oraşe ie de cîmpie s-au dezvoltat îndeobşte în jurul sau în vecinătatea unei înălţimi servind deacropola: de unde dificultăţile topografice de a stabili o legătură între oraşul de sus şi cel de jos. Oraşe ie de munte,ca Delfi, aveau foarte mari denivelări. Puţine din cetăţile Greciei propriu-zise si n t aşezate direct pe malul mării:nici Atena, nici Sparta, nici Argos, nici Teba, nici chiar Corintul nu sînt porturi. Chiar cînd coasta esie aproape, ca laCorint şi la Atena, portul este separat de oraş, ca şi cum grecii epocii arhaice s-ar fi temut de pericolele venind depe mare: amintire a pirateriei vremurilor geometrice, care se va transforma în Legile lui Platon (IV, 7C4 b şiurmătoarele) în condamnarea teoretică a aşezărilor maritime, în schimb, majoritatea coloniilor întemeiate deimigranţi sosiţi pe mare sînt situate pe coastă. Excepţia oraşelor Cirene şi Barce, mari aşezări din Libia, întemeiateîn interiorul continentului, nu face decît să sublinieze o dată mii mult caracterul original al implantării greceşti înaceastă parte a Africii.Casele particulare contrastau cu somptuozitatea obişnuită a monumentelor publice prin dimensiunile lor modesteşi extrema simplitate. Ele sînt rarerori construite în piatră: zidurile de cărămidă nearsă sau de chirpici, ridicate peun soci u scund de zidărie, uşurau treaba hoţilor ori a ,,găuritorilor de pereţi". Informaţiile ne lipsesc în ce priveşteperioadele foarte vechi, cîar pentru vremurile clasice, ştirile extrase din texte şi rej zultatele săpăturilor de la Olintne îngăduie sa ne închipuim cu oarecare precizie cum arăta casa grecească. Distrus în 348 de armatele lui Filip»oraşul nu a mai fost repopulat după aceea: arheologii americani i-au degajat metodic ruinele. astfel că planuldetaliat al mai multor cartiere ne este de atunci cunoscut. Este vorba de cartiere noi, al căror plan a fost trasat lafinele veacul»1TT A r l *i 1 A l* . M__* •*-/» 2'V. Astfel grupurile de case nu sînt distribuireFig. 20. PLANUL UNOR CASE DE LA OLINT(După R. Martin)Cele două case degajate de arheologii americani în cursul săpăturilor de la Olint aparţin la două cvartale diferite.Pot fi recunoscute părţile principale ale locuinţei, pe latura dinspre stradă: o curte pavată în care se intră din stradăprintr-un vestibul; un portic sau o logie care dă în această curte; sălile de locuit şi de primire, precum şi încăperilede serviciu, printre care bucătăria şi baia.î. Pală de zi 2. Grup sanitar 3. Portic 4. Bucătărie 5. Oficiu C. Atelier 1. Curte 8. Sală de primire 9. Vestibul 10. Salăde zi li. Sală ele primire 12. Potic 13. Grup sanitar 14. Curte 15. Vestibul 16. Bucătărie 17. Logie 18. Oficiuîn aglomerări informe, ca în cetăţile mai vechi, ci în ansambluri rectangulare delimitate de reţeaua străzilorortogonale: avem deja de a face cu sistemul blocurilor, care se va generaliza în epoca elenistică şi pe care romanii levor numi insulae. în vreme ce casele din Atena, de pildă, aveau rareori ziduri ce se tăiau în unghi drept, cele de laOlint sînt îndeobşte de plan pătrat, roai mult sau mai puţin regulat (în medie cu latura de 17 m). Pe aceastasuprafaţă se află 0 curte cu deschiderea pe faţada sudică, în care «au încăperile de la stradă, care o mărginesc pe treilaturi. Partea nordică a curţii este ocupată "e ^un portic (pastas), sub care se deschid încăperile ^de locuit aleapartamentului privat. Restul aţadei este ocupat de un oficiu, bucătărie, baie \oikos) şi de o sală de oaspeţi cuanticamera ei 2ss -O- Aripa nordică avea un etaj la care se ')ungea pe o scară de lemn şi ale cărui cameredădeau pe o galerie situată deasupra porticului Acoperişul nu era în terasă ca în oraşele Greciei' propriu-zise, ci deţigle semicilindrice, aşezate pe o şarpantă în două ape, din pricina climatului ploios al Calcidicei. După texte,încăperile de la etaj par a fi format apartamentul femeilor.Locuinţa individuala constituia regula în Grecia clasică. Desigur, textele menţionează în Atena secolului IV cîtevaimobile comune, numite sv~ noikîa, prin opoziţie cu casa obişnuită, oikîa, E vorba doar de excepţii, căci clădireaînalta cu mai multe etaje, va începe să se răspîndească abia ia Roma. Cîţiva privilegiaţi ai soartei locuiau în vile

80

mari, cu numeroase încăperi, vaste curţi cu portice şi grădini, ca cea a lui Calias unde Socrate îl întîlneşte peProtagora, în dialogul lui Platon. Şi în acest caz chiar, luxul era discret: mozaicurile pavimentale degajate la Oii n tîn cele mai bogate case, dealtfel primele mozaicuri cunoscute, sînt executate din pietricele negre şi albe, fără nici unfel de pretenţie. Pereţii erau daţi cu var ori împodobiţi cu un strat de culoare cu motive simple. Trebuie să fiiAlcibiade sau un personaj deopotrivă bogat şi excentric ca sa-ri împodobeşti cu fresce pereţii casei. Mobilierul secompunea din cufere, paturi, mese, scaune şi taburete, cărora li se adăugau covoarele şi ţesăturile, deseoriimportate din Orient, în afara veselei comune, din ceramică de fabricaţie locala, cei bogaţi posedau ceramicăpictată, de calitate superioară, precum şi vase din metal, bronz şi mai ales argint, care constituiau marele lux alospeţelor. Citind totuşi inventarul bunurilor Ini Alcibiade, care au fost vîndute după condamnarea sa în procesulMisterelor, inventar păstrat de o inscripţie contemporană, nu ai cîtuşi de puţin impresia unei opulenţeextraordinare, înţelegem de ce Socrate, în Alcibiade al lui Platon (123 b şi următoarele), sublinia diferenţa enormăîntre resursele celor mai bogaţi greci şi cele ale monarhilor orientali. Adevăratul fast era rezervat, pînă în epocaclasică, doar zeilor.28?Munca manuală cea mai grea era făcută, la oraş cît şi la sat, de către sclavi, întîi de toate, aceştia efectuau esenţialultreburilor casnice în fiecare gospodărie, unde minimum de personal servil trebuia să existe: doar un calic (sau, cuîncepere din secolul IV, un filosof cinic) nu avea nici un sclav, în afara îndeletnicirilor domestice, tot sclaviiasigurau funcţionarea întreprinderilor artizanale, căci de industrie nu se poate vorbi decît doar în cîteva cazurifoarte rare. Drept exemplu de excepţie este citat atelierul de arme pe care-1 aveau la Atena, la sfîrşitul veacului V,oratorul Lisias şi fratele acestuia, Polemarh. în momentul, în care, sub Cei treizeci de tirani, averea celor doi fraţi afost confiscată, ei aveau, după spusele lui Lisias însuşi (împotriva lui Era-tostene, 19), 120 de sclavi şi 700 de scuturiîn stoc. Chiar tatăl acestora, siracuzanul Cefalos, trecea drept unul din oamenii cei mai bogaţi din Atena, aşa cumne informează Platon, care-1 aduce în scenă la începutul Statului, în schimb, pentru majoritatea meşteşugarilor şinegustorilor, cîţiva sclavi erau de ajuns. Cel care, aidoma invalidului lui Lisias, practică un mic meşteşug, fărăajutorul unei mîini de lucru servile, este, într-adevăr, la un pas de sărăcie.Afară de aceasta, munca manuală era privită cu oarecare dispreţ: chiar termenul de muncitor, banausos, implică onuanţa peiorativă, ceva mai mică, e drept, decît cel de kapelos, care desemnează pe micul negustor. Cine exercităatare activitate, chiar dacă ea înseamnă artă autentică, nu se bucură de nici un fel de consideraţie în societateagreacă, fie şi cea mai democratică, ca la Atena. După cum se desprinde limpede din Platon, adevărata ocupaţiedemnă de un om liber este participarea la treburile publice: tinerii apar-ţmînd marilor familii, care-1 înconjurau peSomate, nu aveau altă ambiţie, iar educaţia „liberala" pe care aceştia o primeau n-avea alt scop decît să-ipregătească pentru aceasta, sau cel pu-Pn aşa se pretindea, lucru pe care Socrate îl Punea la îndoială. Cu cîţiva animai înainte,îierodot afirma că elenii, imitîndu-i pe egipteni, credea el, considerau puţin onorabilă exercitarea unei mesenimanuale (II, 167): Ia Sparta, ni se precizează, această prejudecata era mai puternica, în vreme ce la Corint ea nu eraatît de răspînditâ. Este adevărat că la Atena o lege a lui Solrm prevedea pedepse împotriva oricărui cetăţean leneş:dar nu ştim exact cum era definita lenea şi nu se pare ca legea amintită ar fi schimbat mentalitatea cetăţenilor faţăde munca manuala. Ideile moştenite din vremurile homerice au evoluat: într-adevăr, de mai multe ori în Odiseease subliniază îndemînarea practică a lui Ulise, al cărui spirit plin de resurse se complace deopotrivă de bine sămeşterească un pat şi să comande în lupte, fără ca în ochii poetului şi ai ascultătorilor săi regele Itacăi să aibă aerulcă face o excepţie, ba dimpotrivă! Neîndoielnic că în acel caz nu era vorba de o muncă plătită, care după opiniagrecilor clasici era puţin onorabilă, ci ele o activitate independentă. Sa comparăm totuşi admiraţia ce i-o inspiră luiHomer pluta ori patul Iui Ulise, cu dispreţul profesat de Calicles, în Gorgias al lui Platou (512 c), pentru capacităţiletehnice ale inginerului şi vom vedea cît de mult s-au schimbat timpurile.Astfel, contrariu celor ce s-ar putea crede» în practică, o cetate „democratică", precum era Atena, n-avea mai multăconsideraţie pentru munca manuală decît cetăţile aristocratice. Neîndoielnic ca Pericle, în vestitul discurs pe care i-1 atribuie Tucidide (II, 40), insistă asupra faptului că patria sa îngăduie meşteşugarilor şi muncitorilor, dacă sîntcetăţeni, să ia parte la conducerea şi treburile statului: acelaşi Pericle însă, instituind obiceiul plăţii uneiindemnizaţii zilnice (mi s t os) oricărui cetăţean însărcinat cu o funcţie publica, fie că e vorba de magistraţi, demembri ai Sia-tuluî, de judecători, sau de soldaţi în campanie, a contribuit din plin la abandonarea de cătrecompatrioţii săi a muncii productive pentru a-i face să prefere atare însărcinări modest retribuite, suficient însăspre a le asigura existenţa de pe ozi pe alta. Astfel, muncile manuale Ia Atena au fost tot mai mult lăsate în seama sclavilor şi a rezidenţilor străini,sau ?netecii, al căror număr era considerabil: studiind socotelile referitoare la construcţia templului numitErehteion, de pe Acropole, socoteli ce ne sînt cunoscute din inscripţii, se constata ca printre cei 107 lucratori care auputut fi identificaţi, doar 14 erau cetăţeni, restul fiind meteci şi sclavi.Din aceasta rezultă caracterul fundamental aristocratic al cetăţii greceşti, chiar cînd ea se proclamă unstat popular. Noţiunile de democraţie şi de aristocraţie sînt concepute de greci ca referindu-se exclusiv la

81

corpul cetăţenilor ce participă în mai mare sau mai mică măsura Ia treburile statului. Or, acest corpcetăţenesc, departe de a cuprinde majoritatea locuitorilor, reprezintă în fapt o minoritate privilegiată, cu ex-cepţia, poate, a unor cetăţi din regiunile muntoase, unde lumea era prea săracă pentru a cumpăra şiîntreţine mulţi sclavi, însă toate manie cetăţi greceşti oferă acelaşi tablou. Cetăţenii sînt singurii titulari nunumai ai drepturilor politice, dar şi ai principalelor drepturi civile, ca dreptul de a poseda bunuri imobiliare,pămînturi sau case. Alături de ei, rezidenţii străini, „conlocuitorii" (acesta fiind sensul propriu al cuvîntului me-tec) se bucurau de un statut special ce le asigura unele garanţii: ei participau Ia sarcinile fiscale şi militareimpuse de stat, fără a avea însă nici un drept politic. Sparta nu permitea străinilor sa locuiască pe teritoriul ei, înschimb Atena îi primea bucuroasa, aceştia jucînd un rol important in producţia meşteşugărească, în comerţ şiîn viaţa intelectuală.Alături de sclavii propriu-zişi, în Tesalia, în Creta şi în statul lacedemonian se afla o clasă de şerbi legaţi de pămînt.La Sparta ei se numeau hiloţi şi erau, pare-se, urmaşii unor populaţii supuse de dorieni la sosirea lor în Laconia oridupă cucerirea Meseniei: reduşi în stare de totală ser-vitute, aceştia cultivau loturile de pămînt pe care statul leatribuia stăpîniîor. în fiecare an se pro-în urma unei nenorociri, îl degradează pe om, fă-cîndu-l să-şi piardă orice demnitate. Sclaxail nu are niciviaţă personală, nici de familie. Fără rezervă ori scrupul, femeile sînt pentru stăpîn prilej de plăceri: captiveletroiene, Briseis, Andromaha, Casandra au fost astfel umilite, iar Aristofan vorbeşte cu o vervă îndrăcită de drăguţasclavă tracă răsturnată cu veselie într-un colţ de pădure. Desigur, obiceiurile ateniene, mai mult din spirit deeconomie decît din umanitate, au introdus în lege unele măsuri de protecţie care să-i apere pe sclavi de violenţeexcesive. Pe de altă parte, unele forme de religie le erau deschise: ei se puteau iniţia la Eleusis. în această privinţăpietatea eleusină deschidea cu multa discreţie poarta viitorului. In mare, însă, deosebirea între omulliber şi sclav a rămas în societatea grecească o deosebire fundamentala. Deoarece, din pricina riscurilorprilejuite de războaie, ameninţarea sclaviei plutea deasupra oricărui om liber (Platon însuşi a cunoscut în 388 atarenenorocire din care a fost scos doar prin intervenţia generoasă a cirenianului Anike-ris), destinul omenesc,supus prin firea lucrurilor atîtor primejdii de temut, apărea încă şi mai patetic în ochii grecilor, iar poeţiiacestora n-au scăpat prilejui de a exploata respectiva sursă atragicului.Sclavi sau hiloţi, meteci ori perieci, cetăţeni împreună cu familia lor, nu sîntem cîtuşi de puţin în măsură sădăm procentajul acestor diverse categorii per totalul locuitorilor din cetăţi. Ca totdeauna în istoria veche,datele statistice lipsesc cu desăvîrşke. Iată, totuşi, ca reper, evaluările a-proximative în ce priveşte Atena şiSparta, privite fiecare în perioada celei mai mari prosperităţi. Cifrele ce urmează au la bază calculele decurînd făcute de V. Ehrenberg, el însuşi subliniind clar marginea de incertitudine ce o comporta. La începutulrăzboiului peloponesiac, prin 432, Atena ya H numărat aproximativ 40 000 de cetăţeni (sau, ^mpreună cufamiliile lor, aproape 150000 de Persoane), 10000 pînă la 15000 de meteci (sau, lmPreună cu familiile, 40 000persoane) şi aproape110 000 de sclavi, -.adică o populaţie totală de 300000 de locuitori. Imediat după războaiele persane, prin 480—470,statul lacedemoriian număra fără îndoială 5 000 de spartani (adică 15000 de persoane, cu familiile), 50 000 deperieci şi între 150 000 şi 200 000 de hiloţi, deci aproape 250 000 de suflete. Multe din cetăţile mijlocii vor fi avut unnumăr de cetăţeni în jurul 'cifrei de 10000, pe care Aristotel, întemeindu-se pe datele experienţei, o consideraideala. Ţinmd seama de faptul că printre locuitorii privilegiaţi unii nu luau parte la treburile publice din neglijenţă,incapacitate sau boală, vedem cît de restrîns era cadrul cetăţii greceşti: în mijlocul unei populaţii compusa în mareparte din persoane inapte din punct de vedere civil şi politic, toţi cei ce jucau un rol, eît de mîc va fi fost el, secunoşteau cel puţin din vedere.Să-i analizăm acum pe aceşti cetăţeni, unici depozitari ai drepturilor care, în ochii grecilor, dădeau posibilitateomului sa fie cu adevărat un om. Calitatea de cetăţean o deţin prin naştere: cel puţin tatăl lor, uneori şi mama,după cum prevedea pentru Atena o lege a lui Pericle, aparţineau deja corpului privilegiat. De regula, sîn-geleconferea deci dreptul de cetăţenie; vechea tradiţie a clanului la care se aparţinea prin naştere se menţinea astfelîntr-un chip durabil în cadrul cetăţii. Acordarea acestui drept străinilor rămîne un privilegiu cu care statele greceştinu se arătau a fi prea darnice: el recompensa merite excepţionale sau se explica prin împrejurări deosebite. PoporulAtenei primea, de pildă, în 409, în rin-durile sale pe cel ce-1 ucisese pe Frynihos, una dintre căpeteniile partiduluioligarhic, urîtă peste măsură: faptul este amintit de Lisias în pledoaria sa Contra lui Agoratos (70—72) şi confirmatde o inscripţie descoperită. Puţin mai tîrziu, în 406. spre a recompensa pe metecii care serviseră ca vîslaşi în bătălianavală de Ia insulele Argintise, un decret le conferea cetăţenia în bloc. în fine,-în 405, în zăpăceala de dupăînfringerea de • Iaj\igospotamos, atemenii au acordat dreptul de cetăţenie samienilor care le-au rămas credincioşi în acele timpurigrele. Acestea nu sînt însă decît cazuri particulare ori expediente în vremuri de restrişte. De obicei, laAtena, ca şi în alte părţi, poporul este gelos pe prerogativele lui civice şi, departe de a extinde avantajeleacestora asupra unor noi locuitori, căuta, dimpotrivă, să Ie res-trîngă: astfel se explică legea lui Pericle mai

82

sus amintita, ce limita dreptul de cetăţenie la ate-nienii născuţi din tată şi mamă atenieni ei înşişi. Conformacelor prevederi, Temistocle, de exemplu, n-ar fi fost cetăţean fiindcă se născuse dintr-o sclavă traca! Dealtminteri, mai tîrziu, Pericle însuşi a trebuit să solicite o derogare pentru fiul ce-1 avusese cu Aspasia dinMilet: poporul a avut bunul simţ să nu-1 refuze. Sparta era încă şi mai drastică în această privinţă. Herodotafirma că prezicătorul Teisamenos din Elis şi fratele lui sînt singurii oameni din lume care au primit vreodatăcetăţenia spartană (IX, 35), la aceasta contribuind încrederea deplină pe care lacedemonienii o aveau în oracolul dela Delfi ce-i prezisese lui Teisamenos cinci mari victorii: fapt pentru care dornici sa-1 aibă la ei, s-au supusvrerii prezicătorului, acordîndu-i lui şi fratelui său imensul privilegiu pe care-1 cerea.Naşterea singura nu era de ajuns: copilul mai trebuia recunoscut oficial de către tată şi primit în cadrele sociale alecetăţii. Cită vreme această formalitate nu era îndeplinită, putea fi oricînd abandonat prin expunere. Obiceiulera ca pruncul abandonat să fie aşezat într-un vas de lut, adăugind cîteva obiecte, brăţări sau coliere, care arn^ putut eventual servi la recunoaşterea în cazul ca avea norocul să supravieţuiască: poeţii comediei noide după Euripide şi romancierii din epoca tîrzie au făcut uz în mod copios de atare recunoaşteri pricinuite deceea ce literatorii noştri, imitindu-i pe antici, numeau „crucea mamei mele". La ^Sparta, hotărîrea ele a lăsanoul născut în V]aţa nu aparţinea nici măcar tatălui, ci unuisfat al batrînilor tribului care, după ce examinau copilul, autorizau creşterea lui daca li se părea voinic şi bine făcut;dacă nu, îl aruncau într-o prăpastie a Taigetului. La Atena, ceremonia am-jldromiilor, ce avea loc a cincea zi (dupăSuda) ori a şaptea zi (după Hesychios) de la naştere, marca intrarea oficială în familie a nou-nascutului: femeile dincasă care asistaseră la naştere luau copilul în braţe şi îl purtau în fugă în juruj vetrei. Era deopotrivă un rit depurificare a prihanei provocate de naştere şi un rit de primire a copilului în sînul cultului familial. Ceva mai tîrziu,într-a zecea zi, copilul îşi primea numeie cu ocazia unui ospăţ la care erau poftiţi familia şi prietenii. Acestorceremonii li se adăuga şi india prezentare în faţa acelui grup, jumătate religios, jumătate politic, intermediar întrefamilie şi trib, ce se numea fratrle. După aceea copiluî avea o existenţă legala.Educaţia ce urma să o primească este cu totul diferita dacă e vorba de Sparta ori ele Atena (despre celelalte cetăţiinformaţiile noastre sini cu totul insuficiente). Tînărul spartan, îndată ce a împlinit vîrsta de şapte ani intră încomplexul sistem de educaţie colectivă organizat de stat. t,s trece dintr-o clasă de vîrsta în alta, dirijat de profesorişi monitori, supus la exerciţii regulate, deseori dure, si la o disciplina riguroasă ce are drept scop creşterearezistenţei fizice şi a forţei morale pentru ca tînărul să devină soldat. Aceasta educaţie se prelungea pînă la vîrstade treizeci de ani: nici căsătoria nu scutea pe tînărul spartan de viaţa în comun cu tovarăşii săi. Evident ca loculacordat educaţiei intelectuale în cadrul respectivului sistem era redus: ea se limita la cin-tecul coral, la studiereapoeţilor naţionali, Aic-man*, Terpandru*, Tirteu, şi la învăţarea unei morale civice exigente şi limitate. De undelipsa de încredere faţă de retorică, fapt ce surprindea pe ceilalţi greci, atît ele înclinaţi către arta cu-vîntului, şi-iumplea de admiraţie pentru aceie sentinţe scurte şi concise numite apoftegme ia-cedemoniene.La vîrsta de şase sau şapte ani, tînarul atenian scapă de exclusiva tovărăşie a femeilor din eineceu şi seduce la şcoala, însoţit ele mi sclav numit pedagog. Legile lui Solon prevedeau drept datorie a tatăluiunei familii sa vegheze Ia educaţia fiilor săi: în celebra prosopopee a legilor» introdusa de Platon înCriton (49 d), ele îşi revendica meritul de a-1 fi obligat pe tatăl lui Socrate sa-1 înveţe muzica şigimnastica. Profesorii funcţionau pe cont propriu, primind de la părinţii elevilor remuneraţia strădaniei lor.Gramaticul preda cititul, scrisul şi socotitul, apoi îi învăţau pe dinafară poemele lui Homer, Ile-siod, Solonsau Simonide: din dialogurile lui Platon se vede ce importanţă se acorda cunoaşterii poeţilor pentruformaţia intelectuală şi morală. Profesorul de muzică preda lira şi citară, cea din urmă mult mai greude însuşit şi necesîtînd o competenţa tehnică puţin compatibilă cu tradiţiile educaţiei liberale. Fluieruldublu (aitl'.is}, introdus pentru o vreme în şcoli şi foarte apreciat de publicul atenian, a fost ulterior eliminatpentru că, după cum ne spune Aristotel (Politica, VIII, 6, 1341 a-b), stîrnea emoţii prea puternice, caretulburau sufletul în loc să-1 disciplineze. Muzica juca în tot cazul un rol capital în educaţia tînărului grec.în fine, profesorul de gimnastică sau paidotribul îl învăţa pe copil principalele exerciţii atletice, în clădiri specialamenajate pentru acest scop şi care se numeau palestre*, începînd de la cincisprezece ani, tînarul frecventagimnaziile* publice, la Academie, U Liceu ori la Kynosarges, unde avea la dispoziţie instalaţii asemănătoarecu cele din palestrele particulare, în plus existînd şi o pistă de alergare, grădini şj săli de reuniune, undefilosofilor şi sofiştilor^ le plăcea să se întîlnească cu discipolii lor după exerciţiile corporale. După cei doi aniQe efebie, tinerii continuau să vină la gimnaziu, *°c^ preferat de antrenament, de destindere şi de lntilnire.Măsuri legislative foarte vechi stabileau Î95 re§ administrării stabilimentelor atletice, fixînd orele dedeschidere şi închidere şi pedepsind cuasprime exemplara încercările de iurt dinăuntru acestor amenajări rezervate exclusiv oamenilor liberi.Nu putem evita aici aluzia la o chestiune de moravuri ce datorează unei părţi a literaturii greceşti o dubioasăcelebritate: relaţiile amoroase între tineri şi bărbaţi maturi, desemnate cu numele de pederastie. Atare perversiunesexuală şi mentala s-a bucurat în lumea greacă de un anume prestigiu, din pricina calităţii sociale a adepţilor eişi a talentului unui Platon. Totuşi, ne-am înşela foarte tare crezînd că astfel de viciu era general răspîndit în

83

societatea elena şi ca el nu stîr-nea nici un blam. Desigur, morala sexuală a grecilor nu a fost niciodată riguroasa,excepţie fă-cînd cazul soţiei adultere şi al complicelui ei. Dar dacă moravurile admiteau fără rezervă întreţi-nerea unei concubine sau frecventarea curtezanelor, ele nu erau peste tot la fel de indulgente atunci cînd era vorbade relaţii nefireşti. Aici trebuie admisă o diferenţa între state, în unele cetăţi do~ riene, la Sparta, în Creta, ca şi laTeba, unde adolescenţii erau încredinţaţi adulţilor însărcinaţi sa-i formeze în meseria armelor, această„camaraderie militară" favoriza, încă din vremuri străvechi, naşterea unor prietenii „speciale" ce erau lesneurmate de refulări fiziologice. Atare legături personale erau uneori încurajate pentru a întări coeziunea morală atrupelor de elită: de pildă cazul „batalionului sacru" al tebanilor în vremea lui Epa-rninonda. Ulterior filosofii aucăutat o explicaţie utilitară acestui obicei straniu: Aristotel în POLI-tica II, 10, 1272 a) îşi închipuie ca legislaţia cre-tana admitea homosexualitatea drept o contramă-sură faţă de creşterea populaţiei. Dar la Atena_ ^ în restul lumiigreceşti atare viciu era privilegiul unei mici minorităţi pe care opinia publică îl condamna cu toată asprimea.Aristofan biciuieşte cu orice prilej pe acei dintre compatrioţii săi a căror perversitate era notorie: n-ar fi facut-o_cu atîta uşurinţă dacă n-ar B fost sigur că î>ntîmpurd o audienţă favorabilă din partea publicului. Pe" ( derastiaînflorea în rîndurile aristocraţiei şi nu aleÎ97poporului. Tocmai pentru a atrage aceasta clientela bogata, olarii attici de la sfîrşitul arhaismului înscriau pe vaseaclamaţii în cinstea unor băieţi frumoşi. Se ştie că Harmodios şi Aristogeiton erau legaţi de o simpatie reciprocă şică uciderea tiranului Hiparhos a avut ca motiv direct o ofensă sentimentala şi nu dragostea de libertate: faptcare n-a împiedicat democraţia să-4 cinstească pe Jiranoctoni. în vremea războiului peloponesiachomosexualitatea îşi recruta adepţii în cadrul societăţilor secrete sau hetairii aristocratice. Am văzut ca procesul luiSocrate reflectă ostilitatea -şi dispreţul poporului atenian faţă de aceşti tineri rătăciţi. Tot talentul lui Platon şipiruetele lui mentale în legătură cu presupusele avantaje ale acestor amoruri perverse nu pot ascunde repulsianaturală pe care ele o inspirau majorităţii opiniei publice. Legile ateniene erau severe cît priveşte împingereaadolescenţilor pe calea desfrîului: chiar violarea unui sclav se pedepsea la fel ca cea a unui copil liber, în aşamăsură detesta morala publică actul în sine. Cînd în 345 oratorul Eschine a vrut să-1 discrediteze pe Timarhos,prietenul Iul Demostene, care se pregătea să-i intenteze un proces politic, el 1-a acuzat de moravuri ruşinoase»obţinînd degradarea lui definitivă în faţa legii şi a opiniei cetăţeneşti: lectura discursului Contra lui Timarhos, dupăcea a lui Aristofan, sînt suficiente spre a ne lamuri despre adevăratele sentimente pe care poporul atenian le nutreapentru pederastie. Şi divinul Platon, spre bătrîneţe, lup devenit păstor, a căutat sa alunge din cetatea Legilor (VIII,836 b şi următoarele) amorul împotriva firii, în-ţelegînd în cele din urmă că acesta era puţin indicat dobmdirilvirtuţii.Cetatea greacă are o dublă natură, geografică şi umana: ea corespunde deopotrivă unui teritoriu determinat, îngeneral unitar, si unui grup de oa-meni, corpul civic. Dintre cele două aspecte ale i entităţi politice, al doilea este celmai 111'- există aici o simţitoare deosebire faţă noţiunea modernă de patrie, care în ochii noş-tri este strîns legată de pămînt. în schimb, ceta-ica grecească înseamnă înainte de orice totalitatea oamenalor ce ocompun. Motiv pentru care numele oficial ce-1 poartă în texte nu este cel al unei regiuni sau al unui oraş, ci numeleunui grup uman: nu se spune Atena, ci a temenii; nu Sparta, ci lacedemonienii; nu Corintul, ci corintienii şi aşa maideparte. Aceasta nu înseamnă că grecii n-au simţit, ca şi aioi, atare forma elementară a patriotismului care estelegătura cu pămîntul ari oraşul natal: poeţii şi oratorii lor au dat acestui simţămînt expresii mişcătoare sau măreţe,ce ne servesc încă de model, în împrejurări extraordinare însă, ei socoteau că esenţial nu era pămîn-tul, ci oamenii,şi considerau cetatea salvată, chiar după pierderea teritoriului, dacă se salvase corpul cetăţenesc şi putea face sărenască aiurea tradiţiile şi cultele sale. Cînd Harpagos, generalul însărcinat de Cirus cu supunerea Ionici, a începutsă asedic/.e Foceea, foceenii, ne spune Herodot (I, 164 şi următoarele), văzînd că orice rezistenţa este imposibilă,„şi-au tras la apă penteconterele, şi-au îmbarcat în ele copiii, femeile şi întregul calabalîc, precum şi statuile zeilorscoase din sanctuare şi toate ofrandele, cu excepţia sculpturilor de bronz, de piatră şi a tablourilor pictate. După ceau isprăvit îmbarcarea, au urcat ei înşişi la bord şi au luat-o spre Chios". De acolo, au plecat să întemeieze un nouoraş în Occident, la Ala-lia, pe coasta răsăriteană a Cor sicii. Populaţia din Teos a procedat în acelaşi chip,aşezîndu-se în Traci a, pe locul Abderei, veche colonie a clazoj menienilor, pe care primii colonişti au trebuit sa opărăsească, în momentul în care perşii au ocupat Atena, în 480, Temistocle, în numele atenie-nilor refugiaţi laSalamina, 1-a ameninţat pe amiralul spartan Eurybiade, care comanda flota gre~ ceaşca, ca va părăsi coaliţia dacăacesta va stărui să nu dea bătălia: „Dacă nu vei face ce-ţi propun, vom pleca îndată cu familiile noastre la Si-ris, înItalia, oraş ce ne aparţine de multa vreme şi unde, după oracole, va trebui să întemeiem o colonie". Şantajul a reuşitşi a avut ca urmarevictoria de la Salamina. Dacă însă atememi şi-ar fi pus în aplicare proiectul, n-ar fi avut sentimentul destrămăriicorpului lor civic: cetatea ateniană ar fi schimbat doar teritoriul şi în consecinţa si numele, dar oamenii care oformau şi-ar fi păstrat în noul loc demnitatea de cetăţeni ai uneicetăţi greceşti. ^Fiecare cetăţean avea, în principiu, partea sa în conducerea statului, simţindu-se direct legat de el prin obligaţii

84

imperative. Totuşi, între cetate şi individ nu existau în toate cazurile raporturi directe, fără intermediari. Defapt, în fiecare cetate, cetăţeanul participa la grupări mai restrînse, al căror rol era totodată religios şi politic,servind de legătura între stat şi particulari. Deasupra familiei, în sensul restrîns ai termenului, existauclanurile tradiţionale cu caracter nobiliar, ce se revendicau de la un strămoş mai mult sau mai puţin miticşi care-si aflau coeziunea în cultele comune. Desigur, cel puţin la Atena, evoluţia care a dus la apariţia cetăţiiclasice a avut loc m esenţă împotriva autorităţii odinioară atotputernice a şefilor de clan: după cum s-avăzut, astfel trebuie interpretată legislaţia lui Dracon privitoare la omucidere. Diversele legi somptuarece interziceau orice lux excesiv la funeralii aveau ds asemenea drept obiect împiedicarea familiilor nobile sărivalizeze în etalarea bogăţiilor lor cu ocazia fiecărui doliu. Oricum, apartenenţa la un ge-nos ilustru a rămas înAtena epocii clasice un titlu de glorie şi de mîndrie. Prin tatăl său Xanti-pos, Pericle era membru al genosuluiBuzygilor, iar prin mama sa Agariste era legat de clanul Alc-ttieonizilor, care luptase în secolul trecut împo-triva lui Pisistrate, un membru al lui, Clistene, fiind reformatorul democraţiei ateniene, în secolul ÎV, oratorulLicurg, care a jucat rolul de frunte |a Atena timp de doisprezece ani după bătălia de la Cheroneea, aparţineagenosului Eteobutazilor, alt clan familial străvechi ce poseda prin recunoscuta tradiţie sacerdoţiul lui PoseidonErehteus (pe care Licurg 1-a exercitat personal) şi cel al teriei Polias, cu alte cuvinte serviciile a douadivinităţi cinstite în Frehteion, cel mai venerabil sanctuar al Atenei. Din aceste exemple se vede de cît prestigiu semai bucurau încă în epocă familiile desemnate cu numele generic de eupatrizi, s nobilii".Nici vorbă ca toţi cetăţenii sa fi aparţinut vreunui genos. Toţi erau însă grupaţi în asociaţii cu caracter religiosşi civic, despre care ştim prea puţin şi care purtau denumirea de hetairii, „tovărăşii", întîlnite în Creta, la Tera, laCirene, dar pe care nu trebuie să le confundam cu asociaţiile politice cu acelaşi nume ce şi-au avut rolul lor ia Atenaîn vremea războiului pelopowesiac; „frăţiile" ori fratriile sînt mai larg răspîndite şi am văzut ca ele vegheaula Atena asupra dreptului de cetăţenie: tatăl îşi înscria fiii legitimi ori adoptivi în registrul fratriei, iar tînărulcăsătorit îşi prezenta soţia membrilor acestui grup. Dar constituţia ateniană a lui Clistene, fără sa fi retrasfratriilor privilegiile lor, a creat, alături de aceste asociaţii, subdiviziuni pe bază teritorială ale cetăţii, numite deme*;atare cartiere urbane sau districte rurale aveau să devină elementul de baza al organizării civice, începînd deatunci, apartenenţa la o cetate se definea oficial prin înscrierea în registrele unei deme, ele îndeplinind rolul destare civilă. Respectiva formalitate avea loc cînd tînărul atingea vîrsta de optsprezece ani, ea fiind consfinţităprintr-un vot al cetăţenilor ce alcătuiau dema, demoţii: după înscriere, tînărul atenian devenea efeb.Numele lui oficial era după aceea compus din numele propriu, urmat de numele tatălui la genitiv şi de un adjectiv(demoti-cul) care preciza dema, certificînd astfel calitatea sa de cetăţean: Pericle, fiul lui Xantipos, din demaHolargos (în suburbia de est a Atenei); De-mostene, fiul lui Demostene, din dema Peania (astăzi Liopezi, înMesogeea).Dincolo de repartiţia în fratrii ori în deme, majoritatea cetăţilor greceşti au păstrat vechea împărţire a cetăţenilor petriburi. După cum arata numele, tribul (jyle) e de origine etnică sau gen-tilică. Adeseori el e mărturia străveche a împărţirii poporului grec înaintea sosirii sale în bazinul egeean: astfel, încetăţile doriene se regăsesc frecvent cele trei triburi doriene cu numele lor tradiţionale, hyleenii, dymanii şipamfylii. Acestora li se adaugă uneori şi altele, care desemnau la început populaţia nedoriană: este cazul, de pilda,la Siciona, unde exista un ai patrulea trib, cel al aigialeenilor. Herodot ne povesteşte (V, 68) că la începutul veaculuiVI, tiranul Clistene, care aparţinea celui din urmă, i-a schimbat denumirea în arhelaoi, „tribul şefilor", impunmdcelor trei triburi doriene nume injurioase formate din cuvintele ce în greceşte însemnau porc (hyaţi şi hoi-raţi) şimăgar (oneaţi): noile denumiri au rămas în uz mai bine de şaizeci de ani după moartea tiranului, în cetăţile ioniene,cel mai des apar cele patru triburi ioniene (geleonţii, argadeii, aigikoreii ' şi hopleţii), însoţite uneori, ca la Milet, detriburi suplimentare. Pînă la sfîrşitul secolului VI, Atena n-a cunoscut decît cele patru triburi ioniene. Dar dupăcăderea Pisistratizilor, Alcmeonidul Clistene, descendent al tiranului din Siciona, le-a înlocuit prin zece triburiformate pe principiul teritorial, ele nefiind decît grupări ale clemelor. Desemnînd eroii eponimi ai noilor triburi,oracolul de la Delfi şi-a dat girul acestei reforme, a cărei importanţă politică, era deosebită deoarece ea sfărîmavechile cadre şi solidarităţi tradiţionale pentru a topi întregul popor al Atticei in noua organizare. De acelaşiprocedeu se folosiseră deja şi alţi reformatori: cînd la mijlocul veacului VI Demonax din Mantineea a fost chemat laCirene spre a da legi, ci a înlocuit triburile doriene formate de la începuturile coloniei cu trei triburi noi, în care arepartizat elementele de obîrşie diversă ce alcătuiau pe atunci populaţia marelui oraş african. A Oriunde există,r.tare împărţire, rolul tribului m cetatea arhaică şi'clasică este deosebit de important. Nu numai ca membrii tribuluisînt uniţi pnn Celebrarea cultelor comune, ca cel al eroului 301 ePoftini> .^ar repartizarea sarcinilor publice, poli-judiciare ori fiscale se face în cadrul tribu-lui. Respectiva organizare internă a statului o. putem cel mai bine surprinde la Atena. Marea majoritate amagistraturilor sînt colegiale, fiecare colegiu numărînd atîţîa magistraţi cîte triburi sînt (zece, de la Clistene), sau unmultiplu de zece. Aceeaşi regulă şi în ce priveşte alcătuirea tribunalelor. Din vremuri imemoriale, recrutarea înarmata se baza şi ea pe această împărţire a corpului civic, împărţire menţinută cu grijă în unităţile de infanterie oride cavalerie: astfel escadronul dat de fiecare trib se numeşte el însuşi „trib", f y le, fiind comandat de către un

85

fylarh. încă de la Homer, putem auzi din gura lui Nestor cum îl sfătuieşte pe Agamemnon în ce priveşte ordinea debătaie:„Armia tu întocmeşte-ţi acum după neamşi-nrudire, Neamul pe neam să s-ajute la luptă şi ruda peruda".(Iliada, II, 362—363)Stabilitatea armatei greceşti în acţiune (excepţie făcînd folosirea mercenarilor) rezulta din menţinerea cadrelorcivice înlauntrul formaţiilor militare, în domeniul fiscal, repartiţia sarcinilor- directe care cad în seamaparticularilor, numite fiind liturgii*, este organizată pe triburi: .atare cheltuieli publice, cărora cetăţenii bogaţi lefăceau faţă pe rînd, angajau dealtminteri prestigiul triburilor cînd era vorba de un concurs ce le -aducea încompetiţie prin persoanele gimnasiarhilor ori horegilor lor. Astfel cetăţeanul se află chemat să fie zilnic solidar cumembrii grupului său. în acest sens, spaţiul rezervat în Agora eroilor eponimi, în care patronii celor zece triburi îşiaveau statuile una lîngă alta, era ca un simbol al statului atenian: acolo erau afişate convocările oficiale, militare, caşi civile, în fine, cînd cetatea cinstea cu funeralii solemne pe cei ce-au pierit în lupte, fiecare trib îşi aduna resturilealor săi într-un singur sicriu din lemn de chiparos şi tot în ordî-nea triburilor se sapa în marmura numele celor căzuţi pentru patrie.Solid încadraţi deci în corpuri intermediare, cetăţenii participau mai mult sau mai puţin direct, după cetăţi, laconducerea statului. Vechea mo-narhie a vremilor homerice a cedat aproape peste tot locul, în epoca clasică, unuiregim aristocratic ori popular. Au mai dăinuit doar dinastiile naţionale ale populaţiilor puţin evoluate, aflate laperiferia elenismului, în Macedonia şi în Epir. Un fenomen în aparenţă aberant, cum e monarhia Batiazilor, caredurează la Cirene pînă la mijlocul secolului V, se explică prin caracterul tiranic căpătat de aceasta sub ultimii treiregi: comportîndu-se ca tiranii contemporani, ei au prelungit cu trei sferturi de veac un regim care altminteri ar fifost perfect anacronic. Peste tot, cu excepţia cazului foarte special al Spartei, amintirea regalităţii n-a mai dăinuitdecît doar în titlul purtat de vreun magistrat, ca arhontele-rege la Atena, ale cărui funcţii aveau un caracteronorific, fiind mai mult religioase decît civile. Exercitarea puterii era împărţită între adunarea cetăţenilor, sfat orisfaturi şi magistraţi. Cele trei elemente fundamentale ale sistemului politic grecesc reapar în majoritatea cetăţilor,cu prerogative variabile, indiferent de regimul politic, aristocraţie, oligarhie, democraţie. Modalităţile de recrutarea acestor corpuri şi principiile conform cărora participă ele la guvernare determină caracterul acestui regim într-unanume stat.Adunarea (eclesia) era formată, în principiu, din toţi cetăţenii ce se bucurau de drepturi politice. Deoarece ea nu seputea întruni decît rareori, u" sfat restrîns avea rolul să urmărească treburile: el purta de obicei numele de bule*.Cînd era alcătuit din bătrînii cetăţii, se numea genisie. Se Jntimpla ca sfatul şi gerusia să coexiste. Magistraţiiasigurau administrarea diverselor servicii pu-rjjj0^ executînd hotarîrile adunării şi ale sfatului. în"^!01^1 S"av?zu.tj e* s*nt Deseori constituiţi 303 în t° ' "' -^e P1"*110*?*11' reprezentării triburilor.teone, sistemul îmbină o formă de guvernaredirecta (decizii luate în adunare) cu un embrion de guvernare semireprezentativ (rolul sfatului) magistraţii fiindsupuşi controlului permanent al sfatului şi ocazional al adunării. Aşa cum s-a arătat decurînd, lumea greacă clasicănu a cunoscut sistemul reprezentativ propriu-zis, în care mandatarii delegaţi de popor să aibă întreaga putere de aacţiona în numele lui, fără să fie obligaţi a da seama: doar cîteva state federaliste, precum Confederaţia beoţiana, auputut practica un. sistem de acest gen. Dar în majoritatea cetăţilor puterea reală aparţinea fie unuia sau mai multorsfaturi restrînse (regimul avînd atunci un caracter aristocratic sau oligarhic), fie adunării, călăuzită mai mult saumai puţin eficient de către . bule. (cazul regimurilor democratice, ca cel de la Atena).Cu toate că teoreticienii, urmînd pilda lui Aristotel, au încercat să clasifice cît mai exact constituţiile cetăţilorgreceşti, nici una dintre ele nu reflecta în stadiul lui pur vreunul din regimurile enumerate. Definirea acestora,dincolo de infinita lor diversitate, este o chestiune subiectiva şi de filosof ie politică. Se ştie că discipolii Stagiritului,ca şi maestrul lor, au consacrat ••monograf ii constituţiilor a 158 de state greceşti sau barbare. Judecind dupăConstituţia atenienilor, astăzi păstrată graţie unui papirus, fiecare din aceste tratate cuprindea istoricul instituţiiloranterioare, apoi o descriere a stadiului lor actual. Din aceasta se desprindea complexitatea transformărilorinstituţionale de-a lungul veacurilor, într-o lume grecească extrem de compartimentata. Daca din întîmplarecunoaştem destul de bine funcţionarea constituţiei ateniene şi destul de aproximativ pe cea a Spartei, nu trebuiepierdut nia p clipă din vedere că majoritatea celorlalte cetăţi, ale căror constituţii ne lipsesc, îşi avea fiecareoriginalitatea sa, toate urmînd o evoluţie proprie.Ar fi desigur nesăbuit să voim a defini p tendinţă generală pe care progresul cunoştinţelor noastre ar risca să oinfirme. Putem spune numai că regimurile aristocratice rezervau reprezenţan-ţilor familiilor nobile accesul îndiverse consilii şipreferau ca membrii acestor sfaturi să fie numiţi pe viaţa: astfel era sfatul Areopagului la Atena, înaintea reformeilui Solon. în acest caz rolul adunării poporului se rezuma la aprobarea mai mult sau mai puţin spontană ahotărîrilor luate de membrii sfatului, în rest, se adoptau măsuri de limitare a numărului de cetăţeni cu drept de

86

exerciţiu, excluzîndu-se, de pildă, cum s-a întîmplat la Teba, orice cetăţean care şi-a vîndut personal marfa la piaţăîn cel puţin ultimii zece ani, cu alte cuvinte toţi micii proprietari rurali. Regimurile oligarhice nu se deosebeau deprecedentele decît prin metoda folosită pentru a alege minoritatea ce-şi aroga, înăuntrul corpului civic, cea maimare parte a puterii: nu mai conta originea sociala, ci bogăţia, în acest fel producîndu-se o anumită împrospătare aelitelor. Erau fixate norme censitare spre a intra în sfat, a ocupa magistraturi şi chiar pentru a face parte dinadunare, în funcţie de cît de mare era acuitatea problemelor sociale, oligarhia lua o formă violentă ori moderată, iarmăsurile de restrîngere a numărului cetăţenilor privilegiaţi erau mai mult sau mai puţin drastice. Aristotel aînşiruit toate artificiile menite să descurajeze elementul popular de a se interesa de treburile publice: ele fac cinsteimaginaţiei gînditorilor politici care au conceput atare formă de pseudode-Tiocraţie, mascînd un regim oligarhicpropriu-zis. Adevărata democraţie poate avea şi posedă, într-adevăr, instituţii destul de asemănătoare cu cele aleregimurilor aristocratice sau oligarhice, dar ele funcţionează într-un spirit cu totul diferit. Eclesia se întruneşte curegularitate, toţi cetăţenii participă la ea şi dispun de o deplină libertate de opinie; ea controlează în amănunţimeactivitatea magistraţilor şi a sfatului; decide asupra tuturor chestiunilor importante prin decrete votate prinridicarea manii, după prealabila lor discutare în p^n; adunarea practică deci o guvernare directă, cal*u.zită devederile oratorilor care îi orientează Pontica. Doar acestui sistem i se poate aplica re-• Fenelon: „La greci totuldepindea de , iar poporul de cuvîntul rostit", în statul)6cocit un procedeu, aplicat pentru întîia oara ta 487, ostradsmul: în fiecare an, într-a şasea pry-tanie, eclesia hotăradacă era cazul sau nu sa se aplice atare măsură. Dacă da, se trecea la vot, folosindu-se în chip de buletine cioburi devase ceramice (ostraca), de aici derivînd termenul însuşi de ostracism. Fiecare votant zgîria pe ciobul sau numeleomului politic pe care dorea să-1 proscrie. Cel desemnat de majoritate era alungat din Atena pe zece ani, lăsîndastfel drum liber adversarilor săi. Ostracizarea a fost aplicată în cursul veacului V mai multor conducători politiciinfluenţi, printre care Aristide, Temistocle, Cimon şi Tucidide, fiul lui Melesias, a cărui exilare în 443 i-a permis luiPenele să conducă Atena după voie. în săpaturile din Agora, mai ales, au fost descoperite peste l 600 cioburi, cuşaizeci de nume diferite înscrise, între ele figurînd toate cele ale ostracizaţilor cunoscuţi. Măruntele documente sîntdovada ascuţimii luptelor politice în Atena secolului V, dar şi a gradului de instrucţie atins de cetăţenii păturii demijloc, aproape toţi în stare să scrie corect un nume cu penelul sau cu un vîrf ascuţit. Ostracismul a căzut îndesuetudine după 417, cînd a devenit evident că intrigile partidelor alterau esenţa procedurii.Rolul tribunalelor democratice nu era mai puţin însemnat decît al adunării: stăpîn al votului său în tribunal,poporul era prin însuşi acest fapt stăpînul întregii vieţi politice din cetate, aşa cum remarcă pe bună dreptateAristotel în Constituţia, atenienilor (IX, 1). Sentimentul general al democraţilor se exprimă cel mai bine prin striga-tele mulţimii, cu ocazia tristei afaceri a judecării strategilor învingători în bătălia navală de la insulele Arginuse:„Este o infamie sa împiedici poporul sa facă ce-i place". Prin cuvintele de mai sus, cinstitul Xenofon devenea ecoulfidel al demagogilor timpului (Helenicele, I, 7, 12). Singur Socrate, pe atunci prytan a avut tenacitatea sa opunăpînă la capăt furiei populare autoritatea 307 &" ^5r a ^ost *n zadar, iar atenienii aveau să plătească crunt, mai apoi,atare neînfrînată în-•j, y -v*>i>.-.*•verşunare, de care s~au căit aproape imediat, însă prea tîrziu.Pericolul sistemului consta, evident, în versatilitatea şi credulitatea unei mulţimi, pe care oratorii dibaci o puteaumînui după bunul lor plac cu ajutorul unor argumente grosolane ori al sim-ţamintelor primare. O politica coerentăşi de lungă durată nu putea obţine aprobarea unei atare adunări decît dacă era aplicată de om capabil săcapteze şi să păstreze bunăvoinţa maselor: meritul excepţional al lui Penele a fost tocmai ca a reuşit acest lucruvreme de aproape treizeci de ani, m decursul cărora a dus la apogeu puterea şi prosperitatea Atenei. Miracolulnu s-a mai repetat însă, iar ulterior s-a văzut cum cel mai bogat dintre seratele greceşti a cunoscut înfrîngerea şidependenţa din pricină că nu a ştiut să adopte şi să menţină o linie politica precisă. Istoria conflictului cu Filip esteo crudă ilustrare a incapacităţii democraţiei ateniene, în, forma în care exista ea în secolul IV, de a face faţă uneigrave primejdii din afara, în vreme ce suveranul macedonean şi-a urmărit cu tenacitate planul timp de douăzecide ani, folosind cînd şiretenia, cînd forţa, după împrejurări, şi ştiind, la nevoie, să cedeze ori să negocieze,pentru ca imediat după aceea sa-şi continue drumul către ţelul propus, poporul atenian, derutat de sfaturicontradictorii, trecea de la indiferenţă la nelinişte şi de la nelinişte la descurajare; se măgulea că previne cujumătăţi de măsură un pericol îin care nu voia să creadă decît pe jumătate; multă vreme nu ştia dacă trebuie saaleagă între temuta prietenie a regelui şi ostilitatea făţişă; iar cînd, după ce ani de zile a închis ochii la crescîndaameninţare a intereselor şi independenţei sale, s-a hotărît, în fine, să lupte, curajoasa decizie s-a produs prea tîrziuşi nu putea duce decît la dezastru. Şi totuşi, judecind după superioritatea mijloacelor de care dispunea înlupta împotriva lui Filip, ca şi în războiul pelo-ponesiac, Atena ar fi trebuit în mod logic să-I înfrîngă, dacămecanismul instituţiilor ei n-ar n condamnat-o la neputinţă.308

87

Conştienţi de inconvenientele acestei democraţii, numeroşi oratori şi filosofi, chiar la Atena, obişnuiau saopună slăbiciunii ori uşurinţei propriului lor popor pilda seriozităţii şi încercatului oi-vism al spartanilor, făuritede instituţii neschimbate din acea străveche epoca, poate de la sfîrşitul secolului IX, cînd legendarulLicurg a întocmit pentru concetăţenii săi legea fundamentală sau retra, care definea principalele trăsături alesistemului. Chiar dacă în realitate lucrurile s-au petrecut mai puţin repede şi simplu decît ni le prezintătradiţia, dăinuirea instituţiilor lacede-moniene în•- epoca clasica este un fapt dovedit. Atare constituţie avea cascop tocmai prevenirea oricărei schimbări şi reuşita ei a fost în .acest sens depliină.Organizarea politică a Spartei este întemeiată pe dominaţia totală şi exclusivă a castei războinice a spartanilorpropriu-zişi asupra periecilor şî hiloţilor. Privilegiaţii se numeau ei înşişi Egali: unici cetăţeni, ei îşi dobîndeauveniturile de pe cele mai bune pămînturi ale Laconici şi Meseniei, pe care hiloţii le cultivau pentru ei. Fiecare spar-tan încasa veniturile lotului de pămînt ce îi era afectat, lot numit cler os. Format din copilărie la şcoala unei severediscipline colective, după majorat cetăţeanul rămînea supus unor obligaţii stricte: pînă la treizeci de ani trebuia să-şi duca viaţa în tovărăşia clasei sale de vîrstă, fără sa aibă dreptul decît la o viaţă conjugală restrînsă la minimum.După treizeci de ani, dispunea,de o libertate mai mare, avînd şi un cămin personal: dar şi atunci trebuia să ia omasă pe zi împreună cu tovarăşii din unitatea lui militară şi sa participe, ca mai înainte, pînă după şaizeci de ani, laantrenamentul intensiv de luptă. Este lesne de închipuit că influenţa sociala, menţinută atît de constant, a datbatalioanelor lacedemoniene coeziunea tactică şi morală ce a stîrnit admiraţia unanima şi le-a adus aşa de desbiruinţa.Constituţia spartană îmbina elemente împrumutate de la diversele regimuri politice cunoscute 9 de greci:monarhie, aristocraţie, democraţie. Doiregi ereditari, aparţinînd familiilor Agi/ijor şî Eurypontizilor, dispuneau în principiu de puterea executivă.Autoritatea lor se manifesta liber doar în domeniul militar, cînd armata aflată în campanie era pusă sub comandaunuia din cei doi regi. Un sfat de 28 de bătrîni, gerusia, îşi împărţea responsabilităţile puterii în ce priveşte ho-tarîrile politice capitale, servind totodată drept înalta Curte de justiţie. Geranţii care îl compun au peste şaizeci deani şi sînt aleşi pe viaţă de către cetăţenii strînşi în adunare: volumul aclamaţiilor ce salutau fiecare candidat eraapreciat de un juriu, care hotăra care sînt aleşii. Adunarea spartanilor, sau apela, ce alegea magistraţii dupăamintitul procedeu rudimentar, se întrunea cu regularitate ca să asculte rapoartele ce i le dădeau autorităţilestatului şi să aprobe hotărîrile propuse de acestea: apela nu delibera, ci îşi manifesta acordul cu conducătorii eicare, în împrejurări grele, puteau să se prevaleze de sprijinul moral acordat de adunarea cetăţenilor.Exceptînd supravieţuirea dublei regalităţi ereditare, recunoaştem în elementele sistemului spartan Staful şiAdunarea celorlalte cetăţi greceşti. Abia în practică apărea originalitatea Lacedemo-riei. De fapt, apela nu puteaţine în şah voinţa magistraţilor. Totul era prevăzut pentru asigurarea exercitării unei autorităţi ferme care fusese laînceput în mîinile celor doi regi şi pe care, după Licrug, gerusia o împărţea cu aceştia, în plus, un rol hotăritor înstat era jucat de magistratura colegială şi anuală a eforilor. Cei cinci efori sau „supraveghetori" au fost creaţi dupăLicurg. Aleşi de apela dintre membrii ei, eforii trebuiau să supravegheze în numele întregului popor deopotrivăactivitatea regilor, care au jurat în faţa lor să cîrmuiască conform legilor, precum şi supunerea cetăţenilor faţă detradiţie, în moravurile particulare şi publice. Responsabili cu securitatea statului, aveau deplina putere să o asigureprin hotărîri fără recurs: indicaţii date magistraţilor, blamuri, diverse sancţiuni. Toţi tremurau şi se înclinau în faţalor, neavînd a da 310tisocoteala decît urmaşilor lor în această magistratura supremă: în rest, pare-se că au acţionat multă vreme înconformitate cu aspiraţiile profunde ale concetăţenilor lor.Această societate închisă, orgolioasă, îngustă, profund conservatoare, voia să se păzească cu orice preţ decontaminările din afară, încep în d cu mijlocul secolului VI, ea a respins toate ispitele artei şi arhitecturii, încordatăde voinţa de a supravieţui identica sieşi, ea a interzis comerţul, pînă şi folosirea monedei de argint. Şi-a limitatambiţia la menţinerea propriei autorităţi în Me-senia, grînar ce-i hrănea casta militară, la dominarea Peloponesului,prin repetate acţiuni militare împotriva Argosului ori a oraşelor din Ar-cadia, în fine, la a zdrobi prin forţă oriceîncercare de hegemonie în Grecia propriu-zisă, indiferent că era vorba de invazia persană, de imperialismulatenian sau de politica lui Epamlnonda, împotriva căruia şi-a cheltuit vlaga. Urmărirea acestor scopuri ferme, dardeosebit de limitate, a fost multă vreme încununată de succes: ele nu erau însoţite însă nici de iradiere economică,nici de prestigiu cultural, în plus, datorită unei lente şi progresive degradări, însăşi baza statului spartan era încontinuă diminuare şi dezagregare: principiul egalităţii între cetăţeni, întemeiat pe posesia de către fiecare a unuilot de pămînt de valoare egala, a suferit nenumărate încălcări. Chiar victoriile Spartei au determinat unextraordinar aflux de bogăţii. După cum spunea Socrate tînă-rului Alcibiade în dialogul platonic cu acelaşi nume(123 a), „despre banii intraţi în Lacedemona se poate zice ceea ce zicea vulpea leului în fabula lui Esop: urmele spreoraş sînt foarte clare, zadarnic se vor căuta însă acelea ale banilor ie-Şiţi". în ciuda severelor poveţe ale tradiţiei, do-rinţa de a poseda, ascunsă sub faţada austerităţii, *-a ispitit pe mulţi dintre spartani, în zorii veacului al^ cincilea,milesianul Aristagoras, dornic obţină sprijinul militar al Spartei pentru răsin I°nia, a căutat să-1 cumpere pe regele

88

e prin daruri de preţ şi perspectiva uneiprăzi bogate: a trebuit un semn al zeilor — inspeţa cuvîntul ieşit din gura propriei copile__ca sa-1 determine pe Cleomene sa-1 alunge pe ofertant. Dorinţa din ce în ce mai mare de a creste averileparticulare a dus la concentrarea proprietăţii funciare în mîini tot mai puţine, în detrimentul prevederilorlegii referitoare Ia egalitatea averilor. Un mare număr de spartani, incapabili să achite taxa destinată meselorcomune, au căzut din casta Egalilor în cea a Inferiorilor. Numărul cetăţenilor cu drepturi depline descreş-teaneîncetat în cursul secolelor V şi IV: de la aproape 5 000 existenţi după războaiele persane se ajunge la maipuţin de 3 000 în vremea bătăliei de la Leuctra, în 371, conform aprecierilor lui V. Ehrenberg. O asemenealentă, dar constantă, pierdere a substanţei corpului civic le apărea chiar observatorilor din antichitate ca o boalamortală de care era atinsă Sparta, pe numele ei oligantropia sau lipsa de cetăţeni. Această lipsa ea singura arfi suprimat orice politică de anvergură, chiar dacă tradiţionala îngustime de vederi a conducerii lacedemoniene arfi îngăduit conceperea vreuneia.Oligarhice ori democratice, regimurile politice din cetăţile greceşti erau concepute pentru comunităţi restrînse,nepermiţînd cîtuşi de puţin, precum istoria a arătat-o limpede, urmărirea unor vaste proiecte şi nici formarea destate mari. în schimb, aceste regimuri, în ciuda extremei lor diversităţi, au definit limpede pentru întîia oarărelaţiile dintre stat şi cetăţean, punînd astfel bazele înseşi ale tuturor sistemelor politice moderne. Atare relaţii sîntîntemeiate pe lege, fie că va fi fost ea scrisă sau orală, raportată la o intervenţie divină, ori vădind o iniţiativăomenească. Doar tiranii, în sensul pe care cuvîntul 1-a căpătat în epoca clasică, ocîrmuiesc în afara legii: tocmailipsa referirii la legile tradiţionale caracteriza tirania mă* mult decît asprimea sau cruzimea puterii, în schimb,orice cetate civilizată, oricare i-ar fi fost regimul, viza să realizeze idealul unei vieţi sociale rînduite 31' după Je§* bune: acest ideal se numeşte Eunornia, armonia în cadrul legii, buna ordine inspirată deînţelepciune. Că arareori realitatea s-a apropiat de amintita perfecţiune ideala, nu-i împiedica pe greci saaspire sincer la atingerea ei prin diverse mijloace, care presupuneau, toate, ca element fundamental adeziuneasinceră a fiecărui cetăţean la pricipiile esenţiale ale cetăţii. Respectivele principii se exprimă prin cultele civice şiprin legi sau nomol, cele din urmă beneficiind de veneraţia religioasă nutrită pentru primele. Desigur,noţiunile juridice considerate la obîrşii drept sacre au avut tendinţa de a se seculariza încetul cu încetul, însufletul grecilor clasici a existat însă întotdeauna o înrudire strînsă între noţiunea de ilegalitate şi cea de impietate.Din celebra prosopo-pee a Legilor, cuprinsă în dialogul Criton al lui Platon, se vede cum, la începutulveacului IV, spiritele cele mai solide ale Atenei erau încă înclinate să cinstească legile ca şi cum ar fi fost de esenţădivină.Legile au drept scop să scoată relaţiile umane de sub incidenţa violenţei şi arbitrarului. Ele trebuie să facă a domniîn stat înţelegerea, Homo-noia, şi Dreptatea, Dike, cu condiţia ca fiecare cetăţean să se supună puterii lor. Desigur,au existat sofişti care avi pus sub semnul întrebării înseşi noţiunile de Justiţie şi de Lege, opumndu-Je Natura şiObiceiul, susţinînd că legalitatea, rod al convenţiei, este un obstacol în calea manifestării forţelor naturale, şimanipulînd în diverse sensuri, ca să-şi întărească afirmaţiile, formula lui Pindar: „Legea domneşte asupra tuturorfiinţelor, muritoare sau nemuritoare". Atare subtilităţi însă, care dădeau filosofilor de măcinat din belşug, aveauprea puţină audienţă la marele public, iar oratorii din secolul IV, în discursurile lor politice, ca şi în dezbaterilejudiciare, nu conteneau sa-şi arate respectul faţă de legi, păzitoare ale bunelor moravuri şi ale siguranţei cetăţenilor.Varietatea acestor legi era extremă: deosebi-313 *Ga *ntre ^rePtu^ public şii cel privat nu se făceam. Grecia arhaica şi clasică. Orice faptă a ce-tăţeanului interesa statul, care prin persoana je, giuitorilor săi intervenea în domeniile cele mai diverse.Dealtminteri, el era mai puţin preocupat sa edicteze principii, cît măsuri practice de rezolvare a unorprobleme anume. Coerenţa acestor măsuri nu era, aşadar, întotdeauna perfectă. N"u pentru că grecii n-ar fi ştiutsă întocmească coduri: unul din acestea ne-a parvenit, în textul original aproape complet, graţieinscripţiei monumentale de la Cortina*, în Creta, gravată cu litere mari pe blocurile enorme ale unui zid dinpiatră de talie, în cursul primei jumătăţi a veacului V. Textele menţionează şi alte culegeri: se ştie, de pilda,despre codurile ateniene, cel al lui Solon, ori codul numit al lui Nicomahos (gravat Ia sfîrşitul secolului V), căputeau fî consultate pe inscripţii şi nu numai în arhive. De regulă, orice nouă lege era gravată pe o stelă.Legislaţia rămînea astfel lesne accesibilă publicului. Şi totuşi, grecii clasici, mai puţin jurişti decît romanii demai tîrziu, n-au încercat sa unifice sistematic totalitatea acestor texte disparate. Logografii*, ce compuneaudiscursurile pronunţate de pledanţi în faţa tribunalelor, synegorii*, ce îşi puneau cu bunăvoinţă în serviciulprietenilor darul eîocinţei lor, şi oratorii care susţineau o propunere în faţa adunării, erau foarte versaţi înmînuirea textelor legale pe care îşi întemeiau demonstraţiile. Ei au lăsat însă pe seama filosofilor eşafodareaunor sisteme inspirate dealtminteri foarte îndeaproape din realităţile contemporane, cum este cazul Legilorlui Platou. Şi în această privinţa, împărţirea lumii elenice în atîtea unităţi politice independente ajucat un rol hotarîor: particularismul juridic al cetăţilor a făcut mai puţin necesara unificarea dreptului către care

89

constituţia unui mare stat ar fi tins în mod firesc.Dintre masurile juridice, cele mai multe privesc statutul persoanelor şi bunurilor, consfinţind astfel poziţiaprivilegiată a cetăţenilor cu drepturi depline, în raport cu femeile, care sînt mereu minore, a cetăţenilor ori alocuitorilor cu drepturi limitate (cînd existau, ca la Sparta), a stră- 31inilor şi <i sclavilor. Ele precizează drepturile şi obligaţiile indivizilor în raport cu colectivitatea civică. Fixeazăsancţiunile penale şi procedura de rezolvare a litigiilor dintre particulari, precum şi pedepsirea crimelor împotrivastatului, în afara acestor dispoziţii de ordin civil, politic, sau judiciar, cetatea legiferează şi în domeniul economic.Una din prerogativele ei esenţiale este baterea monedei*: emiterea de monede specifice fiecărei cetăţi dovedeşteindependenţa acesteia, iar tipurile originale adoptate de ea îi serveau drept embleme: în acest sens s-a putut vorbide adevărate „blazoane" ale oraşelor. De aici marea varietate a numismaticii greceşti.Tot cetatea fixează metrologia, în toate aspectele ei. Ea hotărăşte şi asupra calendarului", care se schimbă de la oraşla oraş şi ale cărui puncte principale de reper sînt solemnităţile religioase celebrate de colectivitate. Numele lunilorsînt de obicei împrumutate de la numele zeilor ori ale principalelor sărbători, în ciuda marii atenţii acordatefenomenelor astronomice, grecii n-au reuşit niciodată să rezolve dificultatea decalajului dintre calendarul lunar şicel solar: artificiile pentru restabilirea unei concordanţe între cele două, mereu repusă în discuţie, au avut preapuţin succes, iar Aristofan îşi bate joc de meteorologii care, departe de a fi introdus ordine în scurgerea firească azilelor, au lăsat totul anapoda (Norii, versul 615). Lucrurile se complicau încă şi mai mult cînd un calendaradministrativ, ca cel al prytaniilor de la Atena, se suprapunea celui astronomic şi religios.O^ mare complexitate exista şi în domeniul greutăţilor* şi măsurilor pe care autorităţile civice încercausă le stabilească pentru facilitarea schimburilor şi corectitudinea negoţului. Săpătu-nle au scos dinîntîmplare la iveală etaloane de greutăţi şi unităţi tipice pentru măsurile de ca-Pacitate a căror interpretare estedeseori dificila. re^cii au realizat diverse sisteme metrice com-înmd de obicei fracţiile zecimale cu celesexa-esir cele din urmă împrumutate din me-trologia orientala: astfel stadiul, măsură curenta a distanţelor mari, are 600 de picioare. Dar valoarea picioruluivariază între 0,27 şi 0,35 m. şi deci cea a stadiului între 162 şi 210 m. O alta unitate, cotul, era frecvent întrebuinţataca măsura de lungime: ea valorează un picior şi jumătate. Piciorul însuşi se subdivide în 16 „degete" sau dactili. Seînţelege cît de greu se efectuau culculele în atare sistem, la care se mai adăugau încă măsuri de origine străină, caparasanga persană, care valorează 30 de stadii (ceva mai mult de 6 km) şi pe care Herodot ori Xenofon oîntrebuinţează cu preferinţă. Măsurile de greutate şi de capacitate nu erau mai puţin complicate şi mai puţindiferite de la oraş la oraş. Totuşi, nevoile comerciale au dat unor sisteme, ca cel egi-netic şi mai tîrziu sistemul attic,o preponderenţa de fapt, mai ales în domeniul monetar: fie că era vorba de simple unităţi de calcul (ca talantul şimina) sau de monede reale (ca drahma* şi obolul) numele unităţilor monetare erau şi cele aie unităţilor ponderalecorespunzătoare.Pentru controlul tuturor acestor măsuri, cetatea întrebuinţa serviciile funcţionarilor specializaţi, ca metronomii,verificatori ai măsurilor şi greutăţilor la Atena. Nu e de altminteri decît unul din aspectele intervenţiei statului înviaţa economică: din cîteva texte ce menţionează pe agoranomi, inspectori ai pieţei, pe sîtofilad, însărcinaţii cuimportarea griului, sau pe ep'nneleţi (inspectori) ai portului comercial, se desprinde importanţa acestei intervenţiiîn cadrul statului atenian, în alte părţi, documente izolate sau fragmentare ne lasă a întrezări un întreg sistem detaxe ori de masuri protecţioniste, cum se întîmpla la Tasos în ce priveşte comerţul cu vinuri.S-ar înţelege, deci, ca lumea elenica a cunoscut o veritabilă economie de schimb? Nimic nu ne îndreptăţeşte sapresupunem acest lucru. Trebuie subliniat aici, o dată pentru totdeauna, cît de puţin informaţi sîntem asuprarealităţilor economice ale antichităţii greceşti. Chiar în cazuri pn-vilegiate, ca aprovizionarea cu cereale a aglome-rării ateniene, documentele sînt rare, deteriorate şi dificil de interpretat. Istoricul ce se dedică acestor cercetăriamăgitoare este tot timpul ispitit sa extrapoleze pornind de la informaţii insuficiente. Se cuvine deci a fi deosebit derezervaţi în ce priveşte relaţiile comerciale în Grecia arhaică şi clasică. Un lucru trebuie, oricum, precizat: atarecomerţ era în esenţă maritim. Micile nave de închiriat de care dispuneau marinarii greci constituiau, în absenţadrumurilor practicabile pentru care, singurul mijloc de transport la îndemînă în cazul schimburilor de oarecareimportanţă. Şi încă tonajul acestora era foarte redus: încărcătura lor varia între 80 şi 250 tone metrice, în plus,sezonul de navigaţie nu se deschidea decît în aprilie pentru a se închide la sfîrşitul lui octombrie. Epigramelefunerare închinate naufragiaţilor menţionează deseori primejdiile furtunilor solstiţiului de iarnă, la asfinţitulCapricornului, ori ale echinocţiului de primăvară, Ia răsăritul vesperal al lui Aroturus. Hesiod, în secolul VII, limitachiar la cincizeci de zile, în miezul verii, răstimpul în care se putea naviga. Vela pătrată a vaselor de transport, care,spre deosebire de triere, nu foloseau vîslele, nu putea fi utilizată la nici un fel de manevră. Nu existau faruri înaintede începutul epocii elenistice, iar hărţile marine, excesiv de sumare, erau mai puţin folositoare decît portulanelesau peri-plurile* de care dispuneau eventual cîrmacii.Toate acestea explică de ce tonajul mărfurilor transportate nu a fost niciodată foarte mare. Cerealele destinatemarilor oraşe veneau din Egipt, dm Cirenaica sau din sudul Rusiei: importurile anuale ale Atenei în secolul IV aufost evaluate la 500 COC hectolitri. Lemnul şi marmura, lingourile de cupru ori de plumb constituiau alt gen de

90

mărfuri grele.Existau însă şi alte mărfuri de mare valoare comercială, produse finite agricole sau ale meş-pSugurilor greceşti:vinuri de calitate, ca cele din Calcidica, din Tasos ori din Chios; ulei attic; Parfumuri; ţesături din Milet, din Samossau din nent; vase de argilă pictate, datorate olarilordin Corint sau Atena, exportate deseori împreună cu conţinutul lor; bronzuri de Corint; silfium din Cirenaica;argint în monede ori lingouri; fildeş; podoabe. De mic volum, asemenea încărcătură era deosebit de valoroasă. Eaoferea armatorilor şi bancherilor ocazia să realizeze averi, ducînd totodată pînă departe faima meşteşugarilor greci,Marele crater de bronz descoperit la Vix, pe Coasta de Aur, într-un mormînt hallstattian, a venit dintr-un ateliergrec din Italia de sud sau din Pelopones, în ultimii ani ai veacului VI. La Kul-Oba, aproape de Kerci, în Crimeea, aufost descoperite medalioane de aur cu efigia Atenei Partenos, capodopera lui Fidias: sînt bijuterii ateniene de lasfîrşitul secolului V ori de la începutul celui următor, într-o piramidă funerară de la Meroe, în apropierea cursuluisuperior al Nilului, o statuetă de teracotă attică din veacul V, reprezentând o amazoană călare, e mărturie arelaţiilor străvechi dintre Grecia şi Nubia, prin intermediul Egiptului.Atare dovezi, oricît de ciudate şi sugestive ar fi, nu trebuie totuşi să ne creeze iluzii. Schimburi de acest fel erausuficiente pentru dăinuirea prosperităţii doar a unui anumit număr de negustori si marinari; ele făceau dinanumite cetăţi privilegiate, Atena, Corint, Tarent, Siracuza, Cirene sau Naucratis locul importantelor tranzacţii alevremii. Dar majoritatea cetăţilor greceşti nu luau parte la respectivele schimburi, mărginindu-se la un negoţ local,bazat pe vinuri şi conform idealului autarcic sădit de către legiuitori: se ştie cît de severă era părerea lui Platoudespre oraşele maritime sau din apropierea marii, care „între-ţinînd negoţul şi traficul financiar fac să ia naştere însuflete nestatornicia şi şiretenia" (Legiie, 705 a). De fapt tradiţia ţărăneasca este mult mai puternică la greci decîtispita mării: dacă le place să privească marea, e mai ales de pe uscat, iar marinarii întreprinzători le-au stîrnitdintot-deauna mai puţină admiraţie decît hopliţii. Cina au părăsit uscatul, în vremea colonizării, făptui s-a petrecutsub imperiul necesităţii şi nu dinpofta de aventură: peste mări ei se duceau să caute mai curînd pămînturi noi decît noi pieţe.Cadrul restrîns al cetăţii, în care omul grec trăieşte, munceşte, îşi exercită drepturile lui civice şi închină un cultzeilor săi, aceasta entitate politica de dimensiuni restrînse pentru care era chemat sa lupte şi sa moară convenea deminune cerinţelor şi gusturilor sale. înainte ca geniul unui Filip sau Alexandru să fi impus lumii greceşti oconcepţie diferită despre stat, fără a face totuşi să dispară vechea noţiune de cetate, grecii n-au căutat să-şilărgească vederile şi nîci să reunească mai multe cetăţi într-o formă organică şi durabilă. Rarele tentative ce le-aufăcut în acest sens au fost trecătoare ori ineficace.Religia reprezenta, desigur, un principiu de unitate: ea a şi permis formarea cîtorva grupări regionale avînd cacentru un mare sanctuar. A-cesta a fost, de pildă, cazul Ligii oraşelor ioniene, întemeiată curînd după colonizareaAsiei Mici: ea cuprindea mai multe cetăţi (la început 12, apoi numai 9) unite prin cultul lor comun în jurulsanctuarului lui Poseidon Heliconios, de la capul Mycale, în apropiere de Milet, ligă ce purta numele de Panionion.Liga a reuşit în anumită măsură să coordoneze eforturile membrilor ei în momentul revoltei Ionici împotriva luiDarius, între 499 şi 494. Dar legăturile organice care le uneau nu erau suficient de puternice pentru ca întregul să fieîntr-adevăr eficace, iar revolta a eşuat, ducînd la destrămarea ligii. O asociere de acelaşi fel, Hexapolis, a reunitcetăţile doriene din Caria în jurul sanctuarului lui Apolo Triopianul, m peninsula Cnidosului. O confederaţiereligioasă din Ciclade, care purta titlul de a?nficţionie, grupa pe ionieni în jurul sanctuarului lui Apolo de la Ltelos.Am văzut că după războaiele persane, Atena a folosit-o drept punct de plecare al pro-Priei ligi.Cea mai vestită dintre confederaţiile religioase, * cărei istorie o cunoaştem cel mai bine, este Amficţionia propriu-zisă, cea de la Delfi. Aceastăorganizaţie are în realitate două centre cultuale, de faimă inegală: sanctuarul de la Delfi şi cel de laTermopile, numit pe scurt Pylal sau „porţile". Acolo se adunau delegaţiile a douăsprezece state, majoritateaaliate în Grecia centrală, tesa-iieni, focidieni, beoţkni, locrieni şi alţii încă, la care se alăturau dorienii şiionienii, singurii reprezentanţi ai restului lumii greceşti. La sfatul amficţionic fiecare oraş trimitea doidelegaţi, sau bieromnemoni, ceea ce permitea Atenei să dispună cîe obicei de unul din voturile ioniene, în vreme ceSparta era reprezentata doar din cînd în cînd de unul din voturile doriene. De aici se desprinde caracterul local şiarhaic al Amficţioniei, care n-avea pretenţia ca reprezintă întreaga grecitate! Rolul ei era să administreze prinintermediul hie-romnemoriilor treburile financiare ale lui Ap o Io delfic, să organizeze Jocurile şisărbătorile tradiţionale ale sanctuarului, în fine, să apere interesele zeului de orice prejudiciu. Cea din urmaîndatorire a determinat Amficţionia să proclame diversele războaie sacre, în afara acestor împrejurăriexcepţionale, cetăţile amficţionice sînt legate doar printr-o solidaritate morală destul de relativă, reflectată dejurămîntul ce le stipula obligaţiile: ele se angajau să nu se distrugă reciproc din temelii, în caz de război, şi săpedepsească pe oricine ar insulta pe zeul de la Delfi. Nici o legătură politică temeinică nu exista între ele, Am-ficţionia fiind, în ce priveşte politica internaţională, mai degrabă instrumentul unor ambiţii aparte decît unprincipiu al unităţii între statele greceşti.Au existat totuşi în unele regiuni eforturi de constituire a unor federaţii locale, dotate cu instituţii politice

91

permanente, care stabileau o solidaritate efectivă între cetăţile învecinate: în Te-salia, în Arcadia, de pildă, asistămla formarea în secolul IV, a unor ligi sau comunităţi (koinon) ale tesalienilor şi arcadienilor, cu adunări şi ma-gistraţi, federali. Teba, care se bucura de o supremaţie indiscutabila asupra celorlalte cetăţi din regiune, a constituitîn Beoţia, sub autoritatea ei, 32în doua rînduri, la 447 şi după 379, o federaţie puternic organizată. Olintul a creat în 432 în Calcidica o ligă acetăţilor calcidiene. Aceste încercări cu durate şi izbînzi diferite dovedesc ca exista o anumită nevoie de unitate, darnici una dintre ele nu a dus la formarea unui stat adevărat: devotamentul grecilor faţă de mica lor patrie întreţineaîn permanenţă sentimente centrifuge în cetăţile participante la atare ligi ori federaţii.Acelaşi lucru s-a întîmplat, din motive încă şi mai puternice, cînd unul sau altul din principalele state a vurt săstrîngă sub conducerea sa, sau, cum se spunea, sub hegemonia lui, o alianţă centralizată. Cazul, în speţa, al ligiipelopone-siace, care se numea oficial „lacedemonienii şi aliaţii lor", consfinţind preponderenţa militară a Spartei înPelopones: nu era vorba decît de o alianţă ofensiva şi defensivă ce lasă cetăţilor participante, fiecare legată deSparta prin juramînt şi tratat separat, întreaga lor autonomie internă. Mult mai îndrăzneaţă pare Liga de la Delos,organizată de atenieni după războaiele persane. Instituirea tributului, transferarea tezaurului federal chiar laAtena, instalarea de cleruhii pe teritoriile aliaţilor, supravegherea exercitată asupra lor de către funcţionari atenieni(episkopoi)> măsurile economice destinate să favorizeze comerţul attic sînt tot atîtea motive care, transformînd cu-rînd liga în imperiu, au făcut de nesuportat pentru cetăţile supuse jugul Atenei. Trădările şi revoltele aliaţilor ei aucontat mult în eşecul pe care 1-a cunoscut în cele din urmă imperialismul conceput de Pericle. A doua Confederaţiemaritimă de la Delos, inaugurată în 377, a căutat sa evite atare inconveniente, fără însă a reuşi în între-,gime, eaneputînd să împiedice un război între Atena şi aliaţii ei, în 357—355. Astfel toate eforturile de a da o anumităcoerenţă unui ansamblu de cetăţi unite prin legături organice au eşuat nnd pe rînd: a fost nevoie de pumnulmacedoneanului Filip spre a da Ligii de la Corint un adevărat caracter federal.în faţa acestui tenace reiuz de unire, dincolo de cadrele strimte ale cetăţii, ne putem întreba pe bunădreptate care era acel lucru ce în ochii grecilor înşişi îi îndreptăţea să susţină că aparţin unuia şi aceluiaşi popor.Căci atare solidaritate, în ciuda tuturor rivalităţilor intestine, devenea pentru ei evidentă cu ocazia marilorsărbători reli gioase panelenice sau cînd o mare primejdie din afară ameninţa însăşi existenţa lumiigreceşti: fapt dovedit de luptele contra perşilor, etruscilor şi cartaginezilor. Acest sentiment al solidarităţii sebaza pe comunitatea de limbă şi religie, pe tradiţia legendară şi pe operele ce asigurau transmiterea ei,adică pe creaţiile scriitorilor şi artiştilor. Mai mult decît alte popoare, poporul grec a avut nevoie deliteratura şi arta lui spre a-şi forma conştiinţa de sine. Prodigioasa bogăţie a uneia ca şi a celeilalte reflecta,dimpreună cu excepţionalele daruri hărăzite lor, atenţia pasionată pe care au dat-o, ca şi cum ar fi fost împinşide o nevoie vitală, realizărilor mîinii şi ale spiritului.Capitolul Viii GÎND1TOR! Si POET!Cunoaştem numele a aproape clouâ mii de scriitori greci antici. Chiar raportata la lunga perioadă ce-1separă pe Homer de triumful creştinismului, această cifră e considerabila şi ilustrează cum nu se poate maibine fecunditatea extraordinară a literaturii greceşti, în marea ei majoritate, această literatură adispărut în cele trei mari încercări prin care a trecut moştenirea antichităţii: incendierea bibliotecii dinAlexandria, înlocuirea volumen-ului de papirus cu codex*-ul de pergament şi, în fine, criza imperiului bizan-tin în perioada iconoclasmului, adică în veacurile VII şi VIII ale erei noastre. Totuşi, ceea ce a rămas, rod alhazardului sau al alegerii efectuate de erudiţi ori de dascăli, reprezintă o masă enormă de opere de totfelul, prea adesea fragmentare şi prost conservate, dar în care literaturile europene n-au încetat să-şiafle modelele. Cei mai mari dintre aceşti scriitori sau gînditori au trăit în epocile arhaică şi clasică, a căror bogăţiea fost fără egal. Nu se pune problema de a Achita aici o istorie, fie chiar sumară şi limitata la capodopere, aacestei literaturi, după cum acelaşi lucru este cu neputinţa în ceea ce priveşte arta. Dorim, cel puţin, săconsemnăm pe scurt un mare moment al civilizaţiei: apariţia primelor genuri literare pe care le datorăminventivi-taţii greceşti.Respectiva literatură, încă de la primele monumente păstrate, este o literatură scrisă. Am constatat-o studiindu-1 peHomer: astăzi se admite că Iliada şi Odiseea n-ar fi putut dăinui, în forma aproximativă pe care o cunoaştem, fărăajutorul scrierii alfabetice, singura capabila să fixeze cu precizie compoziţii atît de complexe şi de elaborate.Trebuie să ni-1 închipuim pe poet transcriindu-şi- opera pe acele pergamente din piele de oaie sau capră pe caregrecii le numeau diftere şi al căror nume, ne spune Herodot (V, 58) a fost ulterior folosit pentru a desemna princata-hreză rulourile de papirus. După cît se pare, abia către mijlocul secolului VII, aproape la un veac după Iliada,utilizarea papirusului s-a răs-pîndît în lumea greaca, atunci cînd Psameticos, primul faraon sait, a deschis Deltacomerţului grecesc. Ulterior, grecii aveau să citească operele scriitorilor lor pe „volume" de papirus. Lunga bandăde papirus, compusă din foile acestei plante lipite una lîngă alta pe două straturi, primul cu fibrele orizontale(recto) şi celălalt cu ele verticale (verso), se rula pe două tije de lemn formînd minerul, fixate fiecare la cîte o extre-mitate a bandei. Textul, scris cu majuscule, fără spaţii între cuvinte şi nici semne de punctuaţie, era dispus încoloane paralele aşezate transversal pe lungimea ruloului. Fiecare rujou (în greceşte tomos) putea cuprinde cam

92

şaizeci de coloane de text, de aproximativ treizeci de rînduri. Se derula lăţimea unei coloane, apoi, pentru a trece laurmătoarea, se rula prima pe minerul (tija) ţinut în mîna stingă, derulîndu-se a doua de pe rulouî ţinut în dreapta.Abia în epoca romana codex-\\\ cu paginile scrise pe ambele feţe şi strînse în caiete, iar apoi acestea în cărţi, va în-locui volumen-u\ (numele latinesc prin care era desemnat de obicei rulouî de papirus).Scrierea pe papirus, împrumutată din !:gipr-' era neîndoielnic un mare progres în raport cu difterele arhaismului'timpuriu. Folosirea volwnen-ului prezintă totuşi unele inconveniente: fiecare rulou este incomod şi constituireamarilor biblio-teca fost în consecinţa întîrziată. Pe de alta parte, manipularea unui volumen nu este deloc uşoara cînd e vorba săcauţi un citat: înainte de a-l găsi, trebuie sa derulezi întreaga parte a volumului care îl precede. Nu-i uşor nici sa ieinote, fiindcă volumen-\A este ţinut cu ambele mîini. Aceste motive de ordin practic explică în parte pentru ce înGrecia antică se dădea atîta importanţă educării memoriei şi pentru ce scriitorii citau textele de preferinţă dinmemorie, fără sa le mai verifice. Exista mai puţin decît astăzi respectul pentru detaliul expresiei, admiţîndu-se uşorvariantele dacă sensul general nu era alterat.Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama că [a greci lectura se făcea în general cu voce tare. Majoritatea operelorliterare au fost concepute spre a fi ascultate: ele sînt destinate recitării psalmodiate, cîntecului coral, reprezentăriidramatice sau lecturii publice în faţa unui cerc de ascultători, decît delectării şi cugetării unui cititor solitar. Multecaracteristici ale literaturii greceşti se explică astfel: partea atît de importantă rezervată poeziei şi apoi elocinţei;forma intenţional didactică a operelor în proză, ca şî cum ar fi vorba de conferinţe ori de lecţii; preocuparea de amarca foarte categoric trecerile prin indicaţii verbale, acolo unde limbile moderne se mulţumesc cu semne depunctuaţie; în fine, marele succes pe care 1-a avut dialogul, creaţie originală a geniului grec. Serviţi de o limbăextraordinar de bogată, atît în domeniul vocabularului cît şi m cel al sintaxei, avînd la dispoziţie resursele maimultor dialecte pentru a varia efectele literare şi de ^ ton, bazaţi pe o tradiţie care-i susţinea fără sa-i^ copleşească,scriitorii şi gînditorii acelor tirn-Puri au creat ori au dezvoltat principalele genuri uterare, expîorînd totodată, cu oîndrăzneală pîriă atunci neegalată direcţiile pe care putea păşi gindirea logică, înseşi acestei gîndiri i-au definit eî|':mpede, pentru prima oară, demersul şi prin-ule. Convinşi că aceasta nu se poate afirma devetai conştientă desine decît prin interme-diul cuvintelor, s-au dedicat perfecţionării neîncetate a admirabilului lor instrument verbal, pîna într-atît încît aufăcut din el mijlocul de expresie cel mai uimitor de subtil şi de maleabil ce se poate concepe. Poezie epica şi lirică,artă dramatică, istorie şi geografie, filosofie, eîocinţâ acestea sînt, în ordinea aproximativ cronologică în care auînceput să ie cultive, diferitele domenii în care grecii si-au dovedit măiestria. Urmează sa le trecem rînd pe rînd înrevistă.Am văzut că epopeea homerică" apare dintr-odata în istorie în forma ei imita, iar cele două capodopere ale luiHomer au constituit de la început modele de care emulii au încercat mereu să se apropie. O asemenea perfecţiunepresupune că Iliada şi Odiseea au fost pregătite de nenumărate încercări poetice anterioare, căzute cu totul înuitare. Mînia lui Alnle nu constituie decît un episod din războiul Troici, iar întoarcerea lui U lise nu relatează decîtaventurile unui singur erou, după căderea oraşului, încetul cu încetul, trebuia să se fi constituit o îndelungatătradiţie epica, esenţialmente orală, graţie cîntăreţilor sau aezilor de felul lui Demodocos, pe care Odiseea ni-1 în-făţişează la curtea lui Alcinous, regele feacienilor, A fost oare Homer primul care a elaborat o parte din acest bogatmaterial într-o operă de lungă respiraţie şi viguros compusă, graţie ajutorului scrierii alfabetice. Fără să putemafirma în mod absolut sigur, absenţa totala a oricărui indiciu referitor la epopei mai vechi face, cel puţin, aceastăipoteză verosimilă, în schimb, imitatorii au mişunat. Dacă operele acestora, considerate pe bună dreptate cainferioare celor ale lui Homer, nu au ajuns pînă la noi, cel puţin ştim mai multe titluri, cu cîteva nume de autori şirezumatul subiectelor tratate.în jurul îliadei s-au dezvoltat poemele Ciclului Troian, numit curent Ciclul prin excelenţa, ele transmiţînd episoadeanterioare Mîniei lui x\hilc-Crestomaţia, un rezumat şcolar compus de un oarecare Proclos, fie în veacul al doilea,fie înl de-aî cincilea al erei noastre (data este controversata încă), şi păstrat doar parţial,, ne dă despre acestea informaţiidestul de precise: Cîn-tecele cipriote evocau evenimente anterioare I Hâdei începînd cu nunta lui Tetis şi a lui Peleuşi cu 'judecata lui Paris pînă la răpirea Elenei şi la primele episoade ale asediului Troiei. Etiopicele, compuse poatela sfîrşitul secolului VII de către Arctinos din Milet, se legau direct de Iliada: în ele regele etiopienilor, Memnon,fiul Aurorei şi al 'lui Titon, un frate al lui Priam, venea în ajutorul unchiului său; el cădea sub loviturile lui Ahile,care a ucis-o şi pe Pentesilea, regina amazoanelor, o altă aliată a troienilor; murea şi Ahile la rîndu-i, lovit cu osăgeată de arcaşul Paris, ajutat de Apolo. O altă epopee a lui Arctinos, intitulată Distrugerea Troiei (Iliupersis},relata cucerirea oraşului. Cît priveşte pe poetul Leshes, el a compus o Mică Iliada, menită şi ea să o completeze pecea a lui Homer, şi în care trata în felul său aceleaşi teme ca şi Arctinos. Paralel cu Odiseea, Hagias din Troizen acompus epopeea întoarcerile (Nostoi), narînd aventurile căpeteniilor aheene, exceptîndu-1 pe Ulise, după războiultroian. Destinul tragic al lui Ulise însuşi forma subiectul Telefoniei datorate lui Eugamon*, care trăia la curtea

93

regilor din Cirene, Băţos II şi Arcesilau II, prin 570—560: după întoarcerea lui în Itaca, Ulise a plecat din nou înexpediţie în munţii Epirului, apoi, întors iarăşi la Itaca, şi-a aflat acolo moartea chiar de mîna unui fiu, Tele-gonos,j>e care 1-a avut cu vrăjitoarea Circe, şi care, cautîndu-şi tatăl, 1-a omorît fără să-1 recunoască, cu o lovitură delance.Alături de ciclul troian exista şi un ciclu te-ban, închinat legendei lui Oedip şi a urmaşilor săi. Kineton dinLacedemona trecea drept autorul ^ anei Oedipodii, căreia îi urma o Tebaidă, pusa^ uneori în legătură cu Homerînsuşi, ce relata asediul • nereuşit al Tebei şi duelul fratricid dintre Eteocle şi Polinice. O a treia epopee, Epigonii,era consacrată expediţiei victorioase întreprinse contra aceluiaşi oraş de către fiii Celor Şapte,zece ani mai tîrziu. Alte poeme se legau de diverse legende. Creofiîos din Samos a compus o Cucerire a Oihaliei,ilustrînd una din isprăvile lui Herakles: acest poem era uneori atribuit lui Ho-mer, al cărui contemporan şi prietenar fi fost Creofiîos, după cum ne informează o spirituala epigramă a lui Calimah. Legendele corintice erau cîntateîn Corintiacele lui Eumelos, iar cele din Naupactos în Naupacticele lui Karkinos. Chiar şi la începutul secolului V,Panyasis din Haiicar-nas, unchiul lui Herodot, a compus o Heraklâda în 14 cînturi, pare-se că nu lipsita de merite.Opera lui Hesiod, ca şi cea a lui Horner. a avut imitatori. Teogonia se sfîrşeşte cu promisiunea de a cînta peacele muritoare care, iubite de zei, au dat naştere unor descendenţe ilustre. Numeroase poeme pe care antichitateale atribuia cu uşurinţa lui Hesiod însuşi, fapt pus la îndoială de către moderni, au cîntat aceste amoruricelebre: ele erau adunate în Catalogul Femeilor, numit şi Eheenele (nume derivat din două cuvinte greceşti,mereu aceleaşi, cu care începea fiecare din aceste poeme). Mulţi autori ulteriori, începînd cu Pindar, s-au inspirat din bogatul fond de legende.Homer, Hesiod şi emulii acestora au definit prin exemplu! lor regulile genului epic şi au fixat limbaartificială a cărei folosire s-a impus ulterior pentru orice compoziţie ele acest gen. Desigur, după ei, epopeeapropriu-zisă n-a mai apărut în literatura greacă sub forma marilor capodopere. Nici Persicele luiHoirilos din Samos, la sfîrşitul secolului V, nici Tebalda lui Antimahos din Coîofon, în prima jumătate aveacului I "V. n-au meritat sa supravieţuiască. Dar Imnurile numite homerice, mai ales cele cîntînd peApoîo, Hermes sau Demetra sînt bune modele de poezie religioasa în stil epic şi au inspirat în chip util pepoeţii alexandrini. Şi, prin intermediul lui Vir-giliu, toate literaturile europene au moştenit de la Homerconcepţia lor despre epopee. 3iMai mult şi mai bine clecît prin posteritatea imediata a poemelor homerice, epoca arhaică s-a ilustrat în domeniulliteraturii prin înflorirea liricii sau a poeziei cîntate, sub dubla formă admisă de cei vechi pentru acest gen: pe de oparte cîntecul coral, î'ar pe de alta monodia (ori cîntecul solistului^. Astfel de compoziţii poetice, clin care ne-aurămas din păcate doar mărturii deseori infime, erau pe atunci foarte la modă. Ele răspundeau gustului deosebit algrecilor pentru muzica, socotita de ei drept un element fundamental al educaţiei. Aceste cîntece erau de obiceiacompaniate de liră, instrument cu şapte coarde prevăzut cu o cutie de rezonanţă, alcătuită Ia început din ca-rapacea unei ţestoase: crearea ei a fost atribuită lui Hermes, după cum stă mărturie Imnul homeric închinat acestuizeu. Diversele modificări şi perfecţionări au făcut ca sunetul ei să capete un volum sporit: citară este o liră avîndcutia de rezonanţă din lemn, mult mai mare decît rezonatorul de baga. Se folosea de asemenea şi fluierul* (aulos),nu fluierul transversal, care este o invenţiune moderna, ci acela drept, un fel de flaut mic, în general dublu, alecărui tuburi erau reunite la gura. Poezia şi muzica ramîneau strîns legate: ritmurile poetice pe care le analizăm şiastăzi graţie informaţiilor furnizate de metriciemi antici, ca Hefestion (sfîrşitul secolului I şi începutul celuiurmător, iale erei noastre), nu-şi căpătau deplină valoare decît în funcţie de muzica de acompaniament, astăzipierdută.JPoezia lirică era foarte variată, în Ioc sa aibă ^ ca epopeea, un limbaj special, ea admitea folosireatuturor dialectelor, după originea poetului şi publicului căruia se adresa. Temele tratate se refereau lapreocupările cele mai diverse: imnuri liturgice^ ca nomii, cîntece sacre ca peanurile ori "trambii*, cîntece demarş pentru procesiuni, corur^ pentru dansuri, elegii războinice, cîntece de yictorie (sau epinikii), carecelebrau pe învingă-lOiii la Jocuri, cîntece de dragoste, bocete, cîntece € ?a. /: îndemnuri civice, toatesimţămintele muiui îşi aflau expresia prin intermediul liriciigreceşti. Desigur, cum lesne se poate închipui, majoritatea acestor sentimente sînt legate de cetate şi de zeităţile ei.Dar poeţii sînt inspiraţi şi de pasiunile individuale, de dragoste şi ura, sub formele lor cele mai personale: grecii audat, într-o oarecare măsură, lirismului sensul poeziei intime pe care i-1 atribuim astăzi.Majoritatea acestor scriitori n-au supravieţuit decît doar prin fragmente mutilate, în secolul VII, Terpandru,originar din Lesbos, mai vestit ca muzician decît ca poet, s-a ilustrat prin virtuozitatea cîntecului la lira cu şaptecoarde, compu-nînd mai ales nomi. Lidianul Alcman din Sardes a scris imnuri pline de nobleţe şi graţie pentrusărbătorile Spartei, unde cîntecul coral era la mare cinste, în vreme ce Tirteu îi încuraja pe hopliţii lacedemonieni cuelegiile lui războinice, lomanul Mimnerem din Colofon, abil cîntăreţ din flaut, a cîntat dragostea şi plăcerile vieţii,cu accente deja epicuriene. Arhiloh din Păros, a cărui personalitate a devenit mai bine cunoscută datorităcercetărilor recente, a participat la lupta coloniştilor greci din Tasos împotriva adversarilor greci şi barbari: înelegiile sale şi în alte poeme lirice de o metrică rafinată, el dă frîu liber violenţei pasiunilor. După spusa lui Platon,

94

Socrate îl aşeza pe acelaşi plan cu Hesiod, dacă nu chiar cu Homer. Vivacitatea tonului sau ne izbeşte şi astăzi prinprea puţinele resturi ale operei lui.Ceva mai tîrziu, la hotarul veacurilor VII şi VI, lesbianul Arion din Metymna a frecventat curtea tiranuluiPeriandru al Corintului: figura lui a fost întunecată de legendă, ce ni-1 înfăţişa salvat de la naufragiu de către undelfin; se pare însă că el a transformat şi îmbogăţit genul ditirambului, legat de cultul lui Dionysos. Este deasemenea şi epoca lui Solon, legiuitorul Atenei, ce le adresa compatrioţilor săi elegii de înaltă inspiraţie civică.Contemporanul acestuia, Stesihor din Himera, în Sicilia, nara în imnuri legendele mitologice, deschizînd astfelcalea lirismului lui Pindar. Bl este acela care, vorbind-o de rău pe331Elena în unul din poemele sale, şi-a pierdut vederea, recapătînd-o abia după ce într-un nou poem, sau Palinodie, şi-a infirmat propriile spuse despre vestita eroină. Aceleiaşi generaţii aparţin, în fine, şi cei doi lirici din Lesbos, Alceuşi Safo, a căror opera ne este cunoscută prin fragmente ceva mai întinse, în vreme ce primul strecura în cîntecelesale de dragoste sau de ospăţ aluzii politice, ca invectivele adresate tiranului Pitacos din Mitilene, Safo evocă înversurile ei arzătoare doar pasiunea ce i-o inspiră tinerele sale tovarăşe, zugrăvirea acesteia păstrîndu-şi în ochiinoştri în-treaga-i prospeţime.Mai tîrziu, în decursul veacului VI, îşi afla locul ionianul Hiponax din Efes, ai cărui iambi sînt deosebit de satirici, şioccidentalul Ibycos din Region, în Grecia Mare, discipol al lui Stesihor, care a introdus în poezia corală amaestrului său preocupări mai personale. Ibycos a fost în relaţii şi cu Policrate, tiranul din Samos, care şi el a atrasla curtea sa pe Anacreon din Teos, un io-nian răsfăţat mai tîrziu de către Pisistratizi. Poemele erotice şi bahice alelui Anacreon au rămas ca model al lirismului graţios, în teritoriu dorian, îa Megara, poetul Teognis, sub numelecăruia ne-au parvenit l 400 de versuri elegiace de o autenticitate deseori îndoielnică, a tradus în maxime amaresentimentele unui aristocrat înăcrit de luptele politice, în schimb, Simonide* din Ceos, care a cunoscut pe rîndfavorurile Pisistratizilor, ale caselor princiare din Tesalia şi ale tiranilor din Grecia Mare şi Sicilia, a dat, înainte dePin-dar, forma definitivă a odei triumfale, trecînd, in _acelaşi timp, drept maestru în arta compunerii epigramelor,acele scurte poeme menite a fi să-paţe pe monumentele funerare ori comemorative. Lui jîi sînt atribuite multedintre cele inspirate de războaiele persane.Din^toţi aceşti poeţi, singurul pe care-1 putem judeca într-adevăr după operă este Pindar*, care a trăit în primajumătate a secolului V. în ciuda Apariţiei celei mai mari părţi a versurilor, pa-tru cărţi de Epmikii ce ne-au rămasilustreazăsuficient forţa geniului sau. în legătură cu victoriile atletice la Jocuri, şi ştim de cită glorie se bucurau ele în ochiigrecilor, marele liric teban se pricepe să evoce în scurte apropieri emoţionante anumite mituri potrivite pe care leîncarcă cu înalte semnificaţii religioase şî morale. Niciodată un limba) poetic n-a fost mai dens şi mai strălucitordecît al lui. în ciuda unei obscurităţi care ţine mai degrabă de textura strînsă a gîndirii decît de alegerea cuvintelorori de sintaxă. Pin-dar a fixat pentru eternitate cîteva formule celebre şi pure ca: „Omul este visul unei umbre" sauruga patetică ce şi~o adresează sieşi: „Nu tînji, suflet al meu, către nemurire, ci istoveşte ogorul posibilului!"După asemenea culmi ale geniului liric, acccta nu putea decît să decadă. Contemporan cu Pin-dar, Bachilide* dinCeos, de la care ne-au rămas cîteva ode, îi este mult inferior. La sfîrşitul secolului V, Timoteos din Milet, de la careni s-a păstrat pe un papirus poemul numit Perşii, a reînviat, modernizîndu-1, nomos-ul ilustrat odinioară deTerpandru, în vreme ce Filoxenos din Citera compunea ditirambi. Şi unul şi celălalt s-au aflat din plin sub influenţateatrului attic, care în acea epocă era singura formă deţ poezie într-adevăr vie. în veacul următor prea puţine numese impun memoriei: Antimahos din Colo-fon, care a scris o epopee intitulată Tehaida, a folosit metrul elegiac spre acînta, într-un lung poern numit Lyde, povesti nefericite de dragoste. Este considerat primul dintre poeţii erudiţi,des-chizînd astfel calea literaturii elenistice, care a luat faţă de el atitudini contradictorii: Calimah îl criticăvehement, dar alţii îl preţuiesc muit-Nimic nu ni s-a păstrat însă de la el. O poeta rodiană, Erina, care a murittînără, a reactualizat în schimb, în felu-i propriu, accentele safice într-un poem în hexametri, Furca de tors, ais căruifragmente au fost păstrate pe un papirus, inspiraţia, dacă nu forma, meritînd a fi numita lirică.Spre a ne da seama de excepţionala bogăţie a lirismului grec în epocile arhaică şi clasică, a trebuit sa recurgem lalunga şi seaca enumerare de mai sus. Ca şi în cazul epopeii, geniul grec a fixat şi aici legile genului, sub cele maidiferite aspecte ale acestuia. Neîndoielnic că literatura ulterioară, în lumea alexandrină şi romană, va îmbogăţi şimai mult resursele poeziei personale. Chiar lărgindu-şi cîmpul inspiraţiei, ea va rămîne în esenţă fidelă formelorpoetice concepute prima oară de greci.Din punct de vedere cronologic, tragedia şi comedia au apărut destul de tîrziu în raport cu celelalte genuri poetice.Am văzut că ele s-au născut la Atena, sub Pisistrate, una din ditiramb, cealaltă din cîntecele falice, în cadrulcultului lui Dionysos, de care au rămas ulterior legate reprezentaţiile dramatice. Se înţelege de ce cei mai străluciţipoeţi tragici au fost atenieni.Cel dintîi mare nume al tragediei este Fry-nihos*, ale cărui opere s-au pierdut, dar erau încă apreciate la sfîrşitulsecolului V. El nu folosea decît un actor, care dialoga cu corul, piesele avînd mai mult caracterul unui oratoriu decîtal unei drame adevărate. Meritul său constă în a fi fost primul care s-a inspirat din istoria contemporană: Căderea

95

Miletului evoca eşecul revoltei ioniene, în 494; Fenicienele, reprezentate prin 476—475, aveau ca tema urmărilebătăliei de la Saîamina. Eschil şi-a amintit de ea patru ani mai tîrziu, cînd a scris Perşii. Totuşi Frynihos îşi alegeaîndeobşte subiectele din bogatul repertoriu al le-t5n^el°r epice: urmaşii săi au procedat la fel, tara a se simţi legaţide o tradiţie mitologică ce nu avea cîtusi de puţin rigorile unei dogme.. Cei trei mari poeţi attici din secolul V repre-zmta pentru noi întreaga tragedie greacă: Eschil*, cel mai^ vîrstnicdintre toţi, în prima jumătate a yeacului, Euripide*, cel mai tînăr, într-a doua, ^r ^°fode*, care a trăit nouăzeci deani acope-333 nn *™ între§ime> imediat după războaiele persane. Prin intermediul operelor lor, din care nis-a transmis doar o selecţie limitata, efectuata de gramaticii din epoca tîrzie din raţiuni de ordin didactic, constatămcum evoluează încetul cu încetul concepţia despre tragedie. Rolul corului. Ia început foarte important, descreştetreptat odată cu locul, iniţial preponderent, acordat elementului liric. Dialogul se dezvolta şi se anima. Eschlîintroduce în drama al doilea actor, iar apoi, imi-tîndu-1 pe mai tînarul Sofocle, pe al treilea. Cum fiecare din aceştiactori, schimbîndu-şi costumele şi măştile, putea juca personaje diferite, resursele scenice devin considerabile, iaracţiunea, iniţia! destul de restrînsă, capătă o importanţă tot mai mare. La Euripide rolul corului nu mai este decîtcel al unui martor discret, ale cărui intervenţii servesc rnai ales la separarea principalelor momente ale tragediei,ocupînd orchestra şi atenţia spectatorilor în timpul corespunzător antractelor noastre, în schimb, interesul poetuluişi al publicului este acaparat de conflictul dramatic, de loviturile de teatru, de zugrăvirea treptată a sentimentelorpersonajelor, de duelurile oratorice dintre protagonişti. Autorul ne povesteşte o în-tîmplare, ne solicită emoţia, nestîrneşte mila şi teama, se comportă de acum înainte ca un adevărat poet tragic: scriitorii greci au fixat şi în aceastăprivinţă regulile genului, lăsîndu-le moştenire literaturii europene.Tragedia modernă datorează tragicilor greci, dincolo de tehnica literară, un lucru ce-i conferă mereu nobleţe şimăreţie: problema angoasantă a Destinului. La Eschil, ca şi la Sofocle şi Euripide, pe scenă se joacă soarta omului,aşa cum s ea hotarîtă de puteri supranaturale. Eschil, însufleţit de credinţa religioasă adăpată la izvoareletradiţionale ale sacrului, îi înfăţişează pe muritori supuşi zeiţei Nemesis, răzbunării zeilor geloşi care pedepsescorice lipsă de măsură, orice încălcare a legii rituale: şi totuşi un înalt sentiment de dreptate, al cărei instrument aştiut deveni cetatea Atenei prin vocea Areopagului, vine deja să tempereze în epilogul Orestiei rigoarea acestorcondamnări. Sofocle preferă să ne facă a urmări 334victimele crudului destin, ale cărui imprevizibile schimbări înşală calculele şi superbia oamenilor: din aceastăderizorie neputinţă ia naştere patetismul acut din Oedip rege. Dar o înaltă concepţie despre legea morala, ca înAntigona, înalţă în ochii noştri aceste victime predestinate, ce se sacrifica unui ideal. Euripide, cel mai complexdintre cei trei poeţi, cade cu uşurinţă în frazeologie, iar uneori pare ca se complace în intervenţiile divine; elsporeşte totodată numărul peripeţiilor dramatice şi a loviturilor de teatru spre a ne suscita compasiunea faţă denenorocirile personajelor sale, expuse tuturor încercărilor Destinului. Multe din tragediile lui se termină prinacelaşi cuplet semnificativ: „Ce ne vine de sus ia forme diferite. Felurită şi înşelătoare este purtarea zeilor. Ce seprevedea nu s-a împlinit. Căile voinţei divine sînt neştiute. Aceasta este învăţătura piesei". Zguduiţi de astfel deforţe care-i depăşesc, sărmanii muritori suferă de rele fără număr, de care uneori ei înşişi sînt răspunzători şi pecare mărinimia lor ştie cîteodată să le depăşească. Tema n-a încetat să ne trezească admiraţia şi simpatia.Mai îndepărtată de concepţiile noastre moderne este comedia greacă clasică, încă de la sfîrşitul veacului VI,sicilianul Epiharm* a compus în dialect doric comedii despre care ştim prea puţin, dar pe care cei vechi, şi Platon înprimul rînd, le apreciau deosebit pentru caracterul veridic al observaţiei care-şi făcea Ioc şi pentru valoarea ma-ximelor ce le dădeau culoare. Tot pe teritoriul doric, la Megara, aproape de Atena, era solid îm-p'întată tradiţiascenetelor comice, pare-se deosebit de grosolane. Influenţa acestor prime încercări, îmbinată în Attica cu cîntecelefoarte deocheate ale strigăturilor ce însoţeau procesiu-r'ile ^dionisiace, au dat naştere comediei numite vechi, careîn curînd avea să-şi aibă locul ei alături de tragedie în concursurile oficiale organizate cu ocazia sărbătorilor luiDionysos. Se numărau aproape 40 de autori de comedii „vechi", ceea ce dovedeşte cu prisosinţă succesul acestuigen literar tipic atenian pe întreaga durată a veacului V. Cratinos*, care a început să scrie prîa 455, Eupolis* şiAristofan*, în cursul ultimului sfert al secolului, au fost reprezentanţii cei mal vestiţi. Doar de la ultimul ni s-aupăstrat piese complete ce ne dau o idee foarte precisă despre ce publicul atenian aprecia mai mult.Comedia „veche" este totdeauna o operă de actualitate şi de luptă, căreia îi pasă foarte puţ!" de asemănările curealitatea, căutînd mai ales sa stîrnească rîsul prin invenţiuni bufone şi neîncetate aluzii la cotidian. Tema este deobicei o ac- i ţiune fantastică ori grotescă, condusă de actorul • principal în prezenţa unui cor depersonaje pitoresc deghizate, oameni, animale sau abstracţiuni personificate. Mai multe episoade înfăţişeazămodul în care eroul îşi atinge scopurile în ciuda piedicilor. Apoi, după un interludiu în care corul seadresează publicului, ca să-i exprime, fără nici o legătură cu intriga, părerile autorului în legătură cu un subiectsau altul din actualitate, urmează o nouă serie de scenete ce înfăţişează consecinţele situaţiei astfel create,precum şi procesiunea finală cu care corul părăseşte teatrul cele-brîndu-1 pe Dionysos. Pornind de la aceastăschemă tipică, poeţii aveau întreaga latitudine să-ş amuze publicul după bunul plac al fanteziei lor: totul erapermis, totul era apreciat, de la calambur pînă la parodia literară rafinată, de la scatologic, şi obscenitate pînă lapoezia cea mai subtilă, de la brutala injurie personală pînă la comicul de observaţie şi caracter. La Aristofan va-

96

rietatea tonurilor este foarte mare, ca şi uşurinţa cu care trece de la cel mai grosolan la cel mă; delicat, uirnindu-1pe cititorul modern. Dacă sîn-tem însă şocaţi de glumele prea decoltate ori derutaţi de aluziile politice care nescapă, ne seduc» în schimb, verva pe care secolele n-au veştejit-o, elanul poetic şi sentimentul naturii agreste, ce-şt păstrează încă şi astăzi aceeaşi prospeţime şi farmec. Nici o altă operă nu ne pune în legătură mai directă cupoporul atenian din epoca lui So-crate, Alcibiade şi Tucidide, nici una nu ne daîn aceeaşi măsură impresia de a fi totodată o mărturie asupra autorului şi a vremii sale.Ultimele piese ale lui Aristofan, scrise la începutul veacului IV, se deosebesc în mod evident de primele: cuAdunarea femeilor şi Plutos, poetul se orientează către o nouă formă de comedie, numita comedia „medie". Rolulcorului este acum redus, iar fantezia ceva mai puţin liberă. Satirizarea persoanelor face loc celei sociale, atacurileindividuale zugrăvirii tipurilor umane, inven-ţiunea bufă folosirii parodice a mitului. Urmaşii lui Aristofan, caAntifanes şi Alexis din Turioi, par a fi fost scriitori fecunzi, cărora le erau atribuite sute de piese. Nu ştim însăaproape nimic despre ei, iar comedia greacă, aidoma tragediei, n-a mai produs capodopere în secolul IV pînă laapariţia lui Menandru, ce aparţine deja epocii elenistice.Nu trebuie să ne mire faptul că în literatura greacă cei dinţii prozatori sînt cu mult posteriori primilor poeţi. Acestaeste un fenomen destul de răspîndit şi cei vechi şi-au dat seama de el: Plu-tarh îl relevă cu încîntare într-un pasajcelebru al dialogului său Despre oracolele Pitiel. Folosirea prozei simple, dezbărată de toate ornamentele stiluluipoetic şi de ajutorul pe care versurile îl constituie pentru memorie, marchează un important progres pe caleagîndirii raţionale, traducînd preocuparea primordială pentru căutarea şi înfăţişarea adevărului. Această cercetarese numeşte în greceşte historia: ea s-a preocupat la început de evenimentele umane şi de cadrul natural al desfă-şurării lor. De unde şi numele de istorie, inseparabilă de geografie, în perioadele mai vechi.Grecii îl socoteau pe Homer drept primul istoric, căci, de fapt, la început nu se făcea deosebirea între istorie şiepopee. Cele dinţii opere în care apar preocupări de ordin istoric sînt tot poeme epice, ca întemeierea Colofonuhu,compus în secolul VI de^ filosoful Xenofan. Tradiţia a fost menţmută la începutul veacului următor de către 337P°etu^ Panyasis, unchiul lui Herodot, despre care arn mai vorbit, ei relatînd în ale sale Ionice în-temeierea de către Codros şi Neleus, într-o epoca foarte veche, a primelor cetăţi din lonia. Curiozitatea mereu vie aionienilor se hrănea şi cu povestirile fantastice ale unei calatorii în ţinuturile necunoscute de la nordul Mării Negre:este vorba de Poemul arimas pilor, a cărui paternitate era atribuită unui personaj pe jumătate legendar, Aristeasdin Procones, ce ar fi trăit la mijlocul veacului VII. -Hecateu* din Milet, care a jucat un rol important la sfîrşitul veacului VI şi cu ocazia revoltei loniei, a rupt cuaceastă tradiţie, redac-tîndu-şi în proză ionică Genealogiile., o culegere de legende interpretate în lumina unuiraţionalism naiv, şi mai ales o descriere a întregului pămînt locuit, intitulată Periegeză, de care Herodot s-afolosit din plin. Din fragmentele păstrate se vede că-1 interesa mult etnografia şi că dădea dovada de un oarecarespirit critic. „Relatez aici, ne spune el, ceea ce cred eu că este adevărat, deoarece poveştile grecilor sînt foartediferite şi, după părerea mea, demne de rîs." A perfecţionat folosirea hărţilor geografice, iniţiate maiînainte de Anaximandru. în secolul V a avut mai mulţi imitatori, ca Acusilaos din Argos, Haron dinLampsacos, Helanicos din Mitilene şi pe atenianul Ferecide, nici unul neatingînd faima lui Herodot din Halicarnas,primul prozator a cărui operă ni s-a păstrat integral, cel pe care Cicero îl numea pe drept cuvînt „Părintele istoriei".într-adevăr, odată cu Herodot*, acest gen literar este definit pentru posteritate în liniile lui esenţiale. Este vorba deexpunerea cercetărilor istoricului pentru a salva de la uitare faptele însemnate ale oamenilor. Opera urmăreştedeopotrivă să desfete şi să instruiască, atare preocupări fiind implicite, obiectivitatea relatării este însă cea caretrebuie să primeze, în cazul nepotrivirii între izvoare, ori a unei tradiţii evident neverosimile, autorul îşi exercităspiritul critic, alegînd în funcţie de criterii ce i se par valabile. Bineînţeles că aceste criterii nu sînt obligatoriu celecare ne par astăzi cele mai bune, important esteînsă că ele aveau în principiu un caracter raţional. Herodot îşi propune să stabilească în chip conştiincios adevărul,sa evidenţieze legătura dintre efecte şi cauze, sa zugrăvească obiceiurile etniilor să prindă trăsăturile indivizilorremarcabili, să evoce scene pitoreşti şi vii, să consemneze faptele importante şi demne de aducerea aminte, sasugereze reflexii folositoare, stîrnind din cînd în cînd curiozitatea printr-un amănunt straniu ori surprinzător; toateacestea îi reuşesc de minune, graţie vastei sale informaţii, întemeiată deopotrivă pe lecturi întinse şi pe o temeinicăcercetare personala, graţie simpatiei voioase ce i-o inspira neamurile şi oamenii, fără prejudecăţi de rasă oricivilizaţie, graţie unei inteligenţe sprintene, neîncrezătoare în poveşti, dar respectuoasă faţă de legile morale şi dezei. Lumea greacă şi cea barbară prind viaţă în Istoriile sale, spre informarea şi plăcerea noastră, datorită însuşirilorunei arte inimitabile, cînd prolixă, cînd eliptică, în cadrul căreia povestitorul, variindu-şi efectele în funcţie deinteres ori fantezie, se lasă antrenat în lungi digresiuni, dezvoltînd detaliile care îl amuză şi revenind apoi cudezinvoltură la tema sa principală, procedînd cu o nepăsare ce presupune complicitatea cititorului, în plus, aceastaprimă mostră a prozei greceşti îşi păstrează o uimitoare prospeţime, ca şi cum, pe drept cuvînt, «privighetoarea dinHalicarnas", spre a folosi expresia^ unui erudit bizantin, a ştiut ,,să-şi împodobească frumosul stil cu toate floriledialectului ionic".Herodot era contemporanul lui Pericle, pe care 1-a ^ cunoscut dealtminteri la Atena. Atenianul Tucidide*

97

aparţine generaţiei următoare, cea careta văzut desfăşurarea războiului peloponesiac. uupa ce a fost unul dintreactorii conflictului, ca strateg la Tasos şi sub zidurile Amfipolisului cînd t>rasidas a cucerit oraşul, a fostîndepărtat din uncţu drept urmare a acestui eşec, trebuind să AC 5îu^u.mească cu rolul de spectator. A urmărit339 •Sa Peripeţiile războiului cu neîntreruptă aten-> devenind povestitorul fidel al acestuia. Operalui este sumara, idealizează foarte uşor personajele care-i sînt pe plac, într-un cuyînt istoriei ce ne-o propune îilipsesc densitatea şi profunzimea: de aici se desprinde şi mai clar cît de definitiv valabilă a fost recunoaştereaprincipiilor generale stabilite implicit de Herodot şi Tucidide, pentru ca Xenofon, dispunînd de mult mai puţinecalităţi, să merite incontestabil numele de istoric graţie faptului de a fi încercat sîrguincios să le urmeze.Alături de cele trei nume importante ale istoriografiei greceşti din secolele V şi IV, cunoaştem din simplemenţionări sau din citate mai mult sau mai puţin întinse, un număr destul de mare de autori şi de opere. Ctesiasdin Cnidos a scris la începutul veacului IV o Istorie a perşilor, terminată de Dion din Colofon. Teopomp din Chios,născut prin 377, a compus un rezumat al lui Herodot şi o istorie a lui Filip II al Macedoniei. Papiruşii ne-au păstratfragmentele unei lucrări anonime, căreia i s-a spus Helenicele de la Oxy-rinhos, scrisă, pare-se, în prima jumătate aveacului IV şi tratînd evenimentele anului 396—395. Eforos din Gume, care şi-a redactat cea mai mare parte aoperei sale după 350, a fost cel dintîi care a conceput o istorie universală, în care a adunat rezultatele unei imensecompilări: trei secole mai tîrziu, Diodor din Sicilia avea să se folosească din plin de ea în a lui Bibliotecă istorică. înfine, mai mulţi istorici minori, cunoscuţi sub denumirea de attidografi, şi-au consacrat operele istoriei Atticei, aşacum făcuse odinioară Hela-racos.Apariţia şi dezvoltarea istoriei nu sînt decît un a^ctj. privilegiat într-adevăr, al începuturilor gindiriiraţionale şi al reflecţiei ştiinţifice datorate J1 esenţă grecilor din epocile arhaică şi clasică, aralel cu preocupareaspecială referitoare la organizările ^ sociale omeneşti şi la evoluţia lor, asis-am ia ivirea în lonia, cu începere dinzorii vea-341 fi Ul f a unei* rea^e investigaţii ştiinţifice şî niosofice. Numele lui Tales* din Milet şi al luiPitagora* din Samos (exilat ulterior la Crotona), unul la începutul secolului VI, celălalt în a doua jumătate aacestuia, sînt legate de întîile speculaţii matematice şi astronomice, ultimele însoţite Ia Pitagora de o formă deasceza mistică, a cărei influenţa a fost profunda şi durabila. Alţi mile-sieni, ca Anaximandru, contemporanul luiTales, şi discipolul său Anaximene au meditat şi ei despre natură şi esenţa ei reală, încă de la sfîrşitul veacului,Xenofan din Colofon a elaborat în versuri teologia unui zeu unic, impersonal, criticînd politeismulantropomorfic. Parmenide din Eleea, ce-1 va forma în oraşul său natal pe discipolul Zenon, şi Empedocle dinAgrigent, cam în aceeaşi vreme, folosesc şi ei forma poetică, dar cu mai multă strălucire decît Xenofan, spre a-şi expune concepţiile ontologice. Contemporanul lor, Hera-clit din Efes, afirma că totul este în necontenită luptă,mişcare şi devenire. Vigoarea şi originalitatea acestor primi gînditori răzbate şi astăzi prin fragmentele destul denumeroase păstrate în citatele scriitorilor.în veacul V, Anaxagora* din Clazomene, care fusese la Atena prietenul lui Pericle, considera că principiulfundamental al lumii este Spiritul, care a orînduit haosul originar, în plus a aplicat critica raţionalistă maimultor prejudecăţi răspîn-dite, ca aceea despre divinitatea astrelor, şi chiar unor forme de divinaţie: atarelibertate de gîn-dire i-a atras exilul din Atena, ca urmare a unei acuzaţii de impietate. Democrit* din Abdera, cevamai tînăr decît Anaxagora, a conceput noţiunea de atom, prin care explica existenţa tuturor lucrurilor, inclusiv azeilor. Hipocrate* din Cos, apar-ţinînd unei familii de medici practicante a cultului lui Asklepios, a aplicat arteisale principiile observaţiei raţionale: prin lucrările lui a întemeiat medicina clinică şi totodată a fixat îndato-ririle medicilor în celebrul juramînt ce a rămas pînă astăzi regula lor de aur. în acelaşi timp, Atena primea cuentuziasm, chiar dacă ulterior avea să le intenteze un proces de impietate, pe sofiştii care dădeau contra banipeşin lecţii de 3 '313elocinţa şi dialectică. Graţie dialogurilor lui Platon putem aprecia virtuozitatea unui Gorgias* din' Leontini sau aunui Protagora* din Abdera, meşteri în a trezi îndoiala cu ajutorul ideilor contradictorii.De la speculaţia cosmogonica la scepticismul raţional, acesta este în mare drumul parcurs de afodireafilosofică grecească de la origini pînă fn momentul în care, către 430, învăţătura lui Socrate începuse să-şi dea roadele. Influenţa exercitată de acest moralist prin cuvîntul şi pilda sa a fost aşa de hotărîtoare încît toţifilosofii anteriori sînt numiţi astăzi presocratici. Protagora spusese că „omul este măsura tuturor lucrurilor".Socrate a aşezat studiul sufletului omenesc în centrul preocupărilor lui, propunînd fiecăruia să se străduiască ase cunoaşte mai întîi pe sine însuşi, conform interpretării pe care o dădea unui celebru adagiu delfic.Preocupările lui permanente erau observaţia psihologică şi reflecţia morală. Pornind de la exemple simpleluate din viaţa zilnică, inteligenţa sa, experta în abilităţile verbale ale sofisticii, ştia să le folosească, înaintînd încet,dar sigur, pe calea cunoaşterii adevărului şi a virtuţii. „Socrate cel dintîi", spune Cicero în Tus-culane (V, 10), acoborît filosofia din cer, adu-cînd-o în oraşele noastre, introducînd-o chiar în casele noastre şi obligînd-o să seocupe de morala practică, de problema binelui şi răului". Am văzut înrăită parte pentru ce eminentele lui merite decetăţean şi de gînditor nu 1-au apărat de pedeapsa capitală. El îşi jucase însă rolul de iniţiator şi pusese în mişcaregeniul filosofic al lui Platon.

98

Dacă Socrate n-a scris nimic, discipolul său •l laton* a fost de o extraordinară fecunditate şi este semni'f,V-*.;v fapţul că} în ciuda marelui nau-aturii antice, bogata lui operă a întregime. Mai mult decît o întîm-acestexcepţional privilegiu se ex-......0 răspîndită că operelei de poemele homerice, reprezen-,^ ri~--- i • ' • --Plare Plică n &i Platon. ,— j-- h'wwiunc iiumciice, ri Lea mai aleasa floare a elenismului.roasele lui dialoguri, fără a mai pune la socoteală pe cele apocrife, au fost clasate cronologic de către moderni dupăcriterii stilistice uneori discutabile, în mare, această seriere corespunde totuşi realităţii, permiţînd sa urmărim cuaproximaţie itinerarul spiritual al filosofului, de la Lahes pîna la Legile, de-a lungul unei existenţe ce a cunoscutdestule peripeţii. Primele dialoguri sînt fidele metodei socratice, redîndu-ne, se pare, o imagine veridică a genuluide învăţătură al acestuia. Apoi, personalitatea lui Platon prinde să se afirme şi propriile sale teze capătă glas pringura maestrului, care rămîne interlocutorul principal al dialogurilor. Preocupărilor mai ales morale — definireacurajului, a pietăţii, a virtuţii şi a dreptăţii, pornind de la cercetarea vorbirii şi comportamentului obişnuit — li seadaugă apoi investigaţii mult mai vaste şi mai ambiţioase: înţelegerea sistemului universului (şi aici Platon recurgela speculaţiile ontologice ale filosofilor presocratici) prin teoria Ideilor; sesizarea naturii sufletului nemuritor şi arelaţiilor sale cu trupul; în fine, formularea legilor după care trebuie să se conducă cetatea ideală, căci pentru Platonmetafizica şi psihologia duc în mod inerent la politică, aceasta fiind datoare sa traducă în practică justeţea gîn-dirii.Această reflecţie necontenit reînnoită este de o inepuizabilă bogăţie. Experienţa dobîndită de autor din lecturile lui,din călătorii, din contactele cu oamenii de stat, învăţaţii, scriitorii şi ceilalţi filosofi, explică atît varietateaproblemelor puse în discuţie cît şi a personajelor aduse în scenă sa-şi expună în fiecare controversă, cu admirabilăforţă şi veridicitate, diversele teze existente. Forma dialogului favorizează atare pluralitate, fără a-1 împiedica pePlaton să conchidă. Arta lui îi dă posibilitatea să insufle viaţă tuturor creaţiilor geniului său, graţie unui stil de omiraculoasă supleţe, potrivit în egală măsură cu ironia şi cu abstractizarea, cu evocarea poetică a unui peisaj ori aunui mit, dar şi cu parodierea unui sofist sau a unui orator. Limba lui Platon rămîneun model inegalabil al prozei attice: este cert ca niciodată un instrument verbal mai rafinat nu a fost pus ladispoziţia gîndirii omeneşti.Influenţa lui Platon s-a transmis deopotrivă prin operele sale, cît şi prin învăţămîntul practicat cu începere din 387în gimnaziul închinat eroului Academos, aflat la mică distanţă de poarta Dipylon, lingă Atena: de aici numele deAcademie dat acestei şcoli. Ea nu trebuie să ne facă să uitam că alţi discipoli ai lui Socrate au apucat pe căi diferite:atenianul Antistene, autor a numeroase dialoguri şi tratate pierdute, a întemeiat şcoala cinică, al cărei nume vine dela gimnaziul Kynosarges, cartier al Atenei în care-şi ţinea lecţiile, în vreme ce Aristip din Cirene, teoretician alplăcerii, deschidea calea la ceea ce va fi epicu-reismul. în ce priveşte pe elevii lui Platon, toţi au fost eclipsaţi depersonalitatea zdrobitoare a lui Aristotel, rector al gîndirii occidentale. Dar cu toate că filosoful a fost contemporancu De-mostene, el nu poate fi separat de colectivul ce lucra sub îndrumarea sa şi a cărui operă comună, călăuzită defapta maestrului, aparţine lumii ele-. nistice.Dacă demersul platonician, ca şi cel aristotelic, sfîr-şeşte în politică este pentru că în ochii grecului totul există prinprisma cetăţii. Cum asupra concetăţenilor nu se poate acţiona decît prin cuvînt, nu este de mirare că grecii au fostcreatorii elo-cinţei, codificînd retorica. Dintre toate genurile literare, acesta, strîns legat de evoluţia democraţieipolitice şi judiciare, nu s-a dezvoltat decît odată cu ea, apărînd ultimul, din punct de vedere cronologic, în istorialiteraturii clasice. Desigur, mea de la sfîrşitul veacului VI, judecind după mărturia lui Herodot, ionienii din Asiaaveau oratori abili, ca Aristagoras din Milet, de pildă. Ulterior, ^ luptele politice din Atena lui Temistocle Ş1^Pericle au dat prilej de afirmare celor ce se pricepeau să vorbească bine. Daca discursurile pe 345 °are ^uc^^.e i ^eatribuie lui Pericle nu sînt riguros autentice, cel puţin istoricul ne declară (I,adunării grecilor cu ocazia Jocurilor olimpice din 380), mînuieşte cu strălucire locurile comune, pe care le încarcăde tot prestigiul unei limbi armonioase şi cadenţate: elogiul făcut în Panegiric natriei sale Atena s-a bucurat de unastfel de succes încît însuşi titlul discursului a căpătat ulterior sensul de elogiu pe care i-1 dăm astăzi, în plus,Isocrate avea şi o^gîndire politica originală. Conştient de faptul că Grecia se vlăguia în lupte intestine, el consideracă trebuie să pună capăt acestor certuri spre a începe, sub un comandament unic, cucerirea Asiei persane. Cînd şi-adat seama ca Atena nu mai era în măsura să joace rolul conducător ce-1 visase pentru ea, şi-a îndreptat speranţelecătre Filip al Macedoniei: într-o viziune cu adevărat profetică, preconcepuse marele plan al lui Alexandru.N-am putea să ne închipuim o mai radicala opoziţie decît cea dintre Isocrate şi Demostene*. Primul era un om decabinet, celalalt unul de acţiune. Unul cizela cu răgaz perioadele rafinate, celălalt se lăsa purtat de o înflăcăratăelocinţă. Cel dintîi a crezut multă vreme că regele Macedoniei va scăpa grecitatea de decădere, cel de al doilea s-aopus cu neînduplecată hotărîre politicii lui Filip. Ambii erau legaţi, cu toate că în mod diferit, de măreţia patrieicomune, în cele din urmă istoria a dat dreptate profesorului în defavoarea omului politic: şi totuşi se spune că Iso-crate a murit în urma şocului sufletesc ce i 1-a pricinuit vestea înfrîngerii de Ia Cheroneea, în vreme ce Demostene,dîrz în faţa înfrîngerii, a primit însemnata cinste de a pronunţa elogiul funebru al soldaţilor căzuţi în luptă.

99

Sumbrul şi rnindrul crainic al independenţei Atenei a ştiut sa găsească în cursul luptei unele dintre cele mainunoase accente pe care dragostea de patrie şi pasiunea pentru binele public le-au insuflat vreo-ata^umii om: preapuţin contează pentru pro-b"*'1 ?lo^ie.că în cele dîn urmă s-a aflat în ta-17 l ^a lnv*n^or- Biciuind în cuvinteusturătoare Atâtea, moliciunea, mentalitatea huzurului şioarba uşurinţa a concetăţenilor săi, el lăsa moştenire naţiunilor viitoare un exemplu asupra căruia vor avea dereflectat întotdeauna cu folos, în comparaţie cu atare elocinţa directă şi uneori fulgerătoare, cît de hrănită va fi fostea de o arta desăvîrşit asimilată, operele altor oratori politici contemporani pălesc, indiferent de meritul lor:Eschine* marele rival al lui Demostene, Hy-peride* şi Licurg*, de la care posedăm unele lucrări, sînt uneori abili,locvaci, vii ori chiar pasionaţi. Nici pe departe nu ne mişcă vreunul, aşa cum o face Demostene. Este bine căterminăm cu el această scurtă trecere în revistă a literaturii greceşti în perioada cînd măreţia ei era legată de in-dependenţa cetăţii: în momentul în care aceasta independenţă e pe cale să dispară, omul care a luptat pentru eaeste totodată şi cel din urină monument strălucitor al literelor elene.Capitolul IXO ARTĂ PE MĂSURA OMULUICapodoperele literaturii şi gîndirii greceşti nu sînt accesibile contemporanilor noştri decît într-un mod cu totulimperfect datorita barierei limbii, în schimb, capodoperele artistice strînse în muzee, unde ne sînt înfăţişate deseoricu admirabil rafinament, mijlocesc un contact direct cu geniul elen care le-r„ conceput şi realizat. De la primeleentuziasme ale lui Winckeîmann şi ale emulilor săi, sculpturile, ceramica, „medaliile" ori bijuteriile greceşti n-auîncetat sa exercite asupra amatorilor o atracţie ce se traduce în chip elocvent prin preţurile ridicate ce le ating astfelde obiecte vîndute la licitaţiile publice. Cel mai mic vas micenian, cea mai neînsemnată statuetă geometrică, omonedă de argint, un intaliu sînt cumpărate cu aur pe pieţele de la Londra, Basel sau New York. Ce să mai spunematunci de piesele^ importante, marmure ori bronzuri arhaice Şi clasice, vase cu figuri roşii, pictate de un meştercunoscut? Valoarea lor este astăzi inestimabilă. Atare pasiune dovedeşte cît ele mult vorbeşte încă arta greacăgustului şi sensibilităţii noastre. A-ceasta nu înseamnă însă că trebuie să credem ca marturia ei despre civilizaţiacăreia îi aparţine e.ste *eAsne de descifrat. Formele ei familiare, uşu-înţelegerii nu sînt decît aparenţe. Plăcerea °are°Pera ^e arta grecească o procură 349 de t ' "ostru Pregătit să o recepteze de secole tradiţie clasică nu înseamnă înacelaşi timpşi pătrunderea mesajului ideatic ce îl cuprinde de obicei. Căci această operă are un sens: ea n-a fost menită, deregulă, doar satisfacţiei estetice, ci unui scop practic sau religios, căruia trebuia să-i răspundă în primul rînd. Secuvine deci de la început să sesizăm intenţia profundă a artistului, fără de care riscăm să-i interpretăm greşit opera.Două exemple sîot suficiente, referindu-xe la monumente binecunoscute.Vestitul basorelief al Atenei melancolice, care datează de la mijlocul veacului V, a făcut să curgă multă cerneală dela descoperirea lui pe Acropole, în 1888. Cîte interpretări felurite n-a suscitat? Zeiţa cu coiful pe cap, sprijinită delance, este aplecată înainte către un mic cip rectangular, pe care-1 priveşte cu atenţie puţin ne-păsătoare. S-apresupus că Atena citea (ca să fim drepţi, într-o poziţie puţin comodă) inscripţia de pe o stelă, socoteliletrezorierilor tezaurului sacru sau lista soldaţilor morţi pe cîmpul de luptă; alţii şi-au închipuit că un obiect sau unpersonaj fusese reprezentat pe pilastru, dar numai pictat pe marmura lisă, în loc să fie sculptat ca restul scenei, şi căacest detaliu esenţial s-ar fi şters cu timpul; un altul voia sa vadă în pretinsul pilastru imaginea simplificată azidului A-cropolei, aşa cum a fost el reconstituit în parte de Cimon; în fine, mai mulţi 1-au luat drept bornă asanctuarului zeiţei, care ar fi trasat cu lancea limita teritoriului sacru ce-i fusese consacrat. Toate aceste explicaţiierau eronate, aşa cum s-a demonstrat de curînd, recurgîndu-se la singura metodă sigură, ce constă în plasarea mo-numentului în contextul unor documente analoage, precis identificate. Numeroase picturi de pe vasecontemporane basoreliefului ne permit să interpretam, fără risc de a greşi, pilastrul în chestiune ca o borna sauterma, ce marca pe un stadion linia de plecare şi de sosire în cursa de viteză. Tocmai atare terma reţine atenţiaAtenei în onoarea căreia erau celebrate Jocurile panatenaice, ea însăşi practicînd, după cum ne spune legenda, în- 3!;ocerea de viteză. Zeiţa nu este deci cîtuşi detre -n melancolica, iar monumentul nu este alt-*r* decît ofranda pe care învingătorul la între-CcVti *-*w w p» w -ţ • *erea de alergare a pus sa ţie reprezentata divina Caţroană a acelor jocuri în faţa termei ce simboliza proba pecare e\ o cîstigase.^ Atare inter-retare foarte prozaica modifica evident în chip esenţial întreaga noastrăatitudine mentală fata de basorelieful lipsit pe viitor de misterul ce ne incita curiozitatea. Nu ne mai esteîngăduit sa visăm la pretinsa melancolie a Atenei, dar nu e mai folositor să înţelegem adevăratul sens a! uneiopere decît să ne lăsăm legănaţi de o închipuire lipsită de temeiuri?Un alt exemplu nu mai puţin elocvent. Vestita statuie de bronz din Muzeul de la Atena, numită Efebul de laMaralon, n-a încetat sa suscite interesul şi admiraţia cunoscătorilor de cînd pescarii au prins-o în mrejele lor pecoasta de nord-est a Atticii, la cîţiva ani după primul război mondial. Ea reprezintă un adolescent foarte tînăr,

100

într-o poziţie instabilă, cu mîna stîn^ă întinsă şi palma în sus, susţinînd un obiect azi dispărut; mînadreaptă este ridicată, cu degetul gros şi arătătorul unite. Ce zeu sau muritor reprezenta această capodoperă astatuarei secolului IV, de o eleganţă uşor molatecă ce ne duce deja cu gîndul la Praxitele? Este oare unbăiat ce se amuză trăgînd cu mîna dreaptă firul acelei jucării făcute din două discuri alăturate, cunos-cută şi celor vechi, care în vremurile moderne a căpătat denumirile succesive de emigretă, bancb-lora sau yo-yo?Este vorba de un tînăr învingător la jocuri, trăgînd cu mîna panglica, sim-k°l al victoriei sale, dintr-o cutieţinută în cealaltă mîna? învîrtea cu sfoara un prisnel aşezat Pe palma stîngă? E un culegător de fructe ori unPaharnic^umplînd o cupă? Soluţia corectă a fost orrrmlată^ puţină vreme după descoperire, fiind ,on PT^ataprin argumente hotărîtoare: este vorba j6 tln-arul Hermes care, conform textului din 151 o "°™encînchinat acestui zeu, găsise în drum ţestoasa; el a aşezat-o pe palma mîinii stingi,pocnind din degetele manii drepte ridicate, $>esţ expresiv folosit încă de grecii moderni spre a-sî manifestabucuria. Gîndind că într-o clipă avea să inventeze lira, pentru care carapacea broaştei îi va folosi drept cutie derezonanţă, tînărui zeu se lasă pradă entuziasmului naiv al imaginaţiei creatoare. Această interpretare, sprijiniră denenumărate observaţii concordante, permite ca statuia sa fie comentată cu precizie graţie Imnului homeric cătreHermes şi să i se redea atmosfera poetica şi sacră în care a fost concepută: opera nu se mărgineşte numai să neîncînte privirea, ci este şi o mărturie asupra gîndirii religioase a vremii ei.Exemplul Atenei melancolice şi cel al lui Hermes de la Maraton arată limpede că arta greaca a epocilor arhaică şiclasică nu trebuie numai gustată, ci şi înţeleasă. Ea nu este cîtuşi de puţin o artă gratuită, desfătare a rafinaţilor,vizînd simpla delectare a spiritului şi simţurilor. Opera de artă are o semnificaţie, ea răspunde unor nevoi şiintenţii precise. Calitatea estetică este un plus dobîndit, iar noi comitem o gravă eroare de optică crezînd că artistulşi-a propus ca prim ţel sa creeze frumuseţea. De fapt a vrut să realizeze un obiect propriu scopului căruia îi eradestinat: templul este casa unui zeu înainte de a fi un monument arhitectonic; statuia este o ofrandă înainte de a fi ooperă plastică; cupa este mai întîi un vas de băut, căruia materialul şi decoraţia îi sporesc doar valoarea. Stendhal aspus-o foarte bine: „La cei vechi frumosul nu e decît o excrescenţă a utilului". Arta pentru artă este o teorie străinăconştiinţei elenice.Cînd cercetăm locul ocupat de artişti în societatea greacă, avem confirmarea celor de mai sus. Celebritatea unoradintre ei, Fidias,* Ictinos*, Zeu-xis*, Praxitele* nu trebuie sa dea naştere la iluzii. Să nu atribuim contemporaniloracestora o opiniş care este rodul mai ales al posterităţii! Manj maeştri ai artei clasice ne sînt cunoscuţi în esenţa prinintermediul lucrărilor unor compilatori careo,-ris în epoca romană, ca Plinius cel Bătrîn a u '>'" . • • • • A • • j T-- i ...• pausania, inspiraţi ei înşişi de erudiţii elenistici.Această critica de artă — dacă avem dreptul s-o numim astfel — reflectă atitudinea unei epoci în care gustul pentruoperele de artă, hrănit de o lungă tradiţie, luase un caracter academic şi implicit retrospectiv: ş-a remarcat că în a saPe-riegeza sau „Călătorie în Grecia", scrisă în secolul II al erei noastre, şi în care pomeneşte atîtea nume de artişti,Pausania nu înregistrează nici unul posterior veacului II î.e.n. Atare curiozitate de anticar ne informează incompletasupra modului în care grecii arhaici şi clasici îşi preţuiau artiştii în viaţă. Doar rarele mărturii ale autorilor dinveacurile V şi IV, Herodot, Platou, Xenofon, permit unele concluzii sigure, ce ar putea surprinde la început.O primă constatare se impune: în corul celor Nouă Muze, fiicele lui Apolo, care patronează nobilele preocupări alespiritului, nici una nu-şi are în seama arhitectura şi artele plastice. Astfel de absenţă este grăitoare: ea înseamnă căîn ochii grecilor munca arhitectului, a pictorului sau a sculptorului nu aparţine aceluiaşi gen de activitate creatoareca cea a poetului, a astronomului ori a muzicianului. Artistul depinde în prea mare măsură de materialul cu carelucrează pentru a fi situat pe acelaşi plan cu cei ce armonizează sunete şi cuvinte. Oricîtă admiraţie s-ar nutri pen-tru rezultatele muncii sale, nu i se recunoaşte cîtuşi de puţin privilegiul inspiraţiei divine, ca favoriţilor Muzelor:artistul este socotit înainte de toate un meşteşugar.j. P6?PFe aceasta avem şi o altă mărturie, adusă de însăşi arta plastică. Se ştie că în epoca ro-mana Amatoriibogaţi ]dupa cum ne confirmă Cicero şi Plinius cej Ţmăr) se înconjurau cu plăcere de Portretele marilor filosofi,poeţi şi oratori. Ele în OraU ibliotecile şi grădinile. S-au copiat astfel mare număr efigiile reale ori presupuse alelui Corner, Platon, ^ Socrate sau Euripide, ale lui De-53 j- ene p1} Epicur, aşa cum au fost acestea rea-ateodinioară de sculptorii gjreci din veacul IVteşug, artistul trebuie _ să se dovedească pricepui în meseria lui: el nu şi-ar putea închipui sciziunea * tre inspiraţieşi priceperea manuală, nici că cea din urma ar putea dauna primei. Condiţia lui enrîila 1-a ferit astfel de ispitelenefinisării şi aleSU<-1«*" I-I^J'-'J"!primitivismului, ale cărui primejdii le putem aprecia astăzi din plin.Acestei înitîietăţi a meseriei, general recunoscuta de artişti cît şi de profani, trebuie să i se atribuie extraordinaracalitate medie a operelor greceşti numite „de epocă bună". Desigur, Grecia da atunci nu număra numai artişti deprimă mărime. Muzeele noastre au în depozite cantităţi de opere mediocre, fie că e vorba de sculptură ori deceramică. Chiar şi aceste opere mediocre se remarcă însă printr-o anume acurateţe de execuţie, ce reflectă întreaga

101

dăruire a meşterului şi siguranţa mişcărilor mîinilor lui. De aici decurge şi calitatea marilor ansambluri desculptura decorativă pe care grecii ni le-au lăsat şi care reprezintă marea masă a operelor autentice ale celei maiînfloritoare epoci: friza şi frontonul tezaurului sifnienilor, metopele tezaurului atenienl-lor de la Delfi, metopele şifrontoanele templului lui Zeus de la Olimpia, metopele, friza şi frontoanele Partenonului, friza de la Basai-Figalia,decoraţia Mausoleului din Halicarnas. Este clar ca ansambluri atît de importante sînt opere colective, datorate uneiîntregi armate de executanţi: sculpturile Partenonului au fost realizate într-un răstimp de cincisprezece ani, de la447 la 432, cmd s-au sculptat cele 92 metope, 160 de metri de friză (cu 360 de figuri) şi 40 de statui colosale alefrontoanelor. Ne închipuim cîte probleme de organizare punea atare operă maestrului responsabil, pe care nimeninu mai ezită astăzi să-1 identifice cu Fidias însuşi. Sute de muncitori lucrau pe şantierul de pe Acropole, pietrari şizi-^l"i, pictori şi aurari, fiecare cu ucenicii şi sclavii sa|- vi totuşi toţi aceşti executanţi, de vîrste şi a ente foarteinegale, evident, au ştiut sa se su-0 se realizeze ceva bine, nu trebuie sa se ţinăS ama de timp. Documente autentice ne laşa aîntrevedea grija penare artiştii greci o acordauoerelor lor. Posedăm fragmente ale socotelilorrivitoare la cheltuielile efectuate cu sculptoriifrizei Erehteionului de pe Acropole, la sfîrşitulBirului V. Pentru unul din grupurile păstrate,vC"1-"1" ^, r. . A , %. ţ. ^ u <compus din doua tiguri m altorelief un tmar ghemuit şi un bărbat în picioare, artistul a primit suma de 120drahme, adică o drahmă pe zi, ceea ce reprezintă salariul mediu al unui lucrător de înaltă calificare, timp depatru luni: or, grupul are o înălţime de numai 0,58 m, iar marmura era pusă la dispoziţia sculptorului. Se deducede aici încetineala şi minuţia lucrului. Aceeaşi conştiinciozitate plină de atenţie şi în ce priveşte execuţiamarilor bronzuri: cercetarea amănunţită a Aurigai de la Delfi a evidenţiat importanţa extremă a retuşuriloraduse statuii după turnare, în-depărtîndu-se prin ciocănire defectele de suprafaţă datorate bulelor de aer sauscoriilor şi nuan-ţîndu-se modelajul prin intervenţia cu dăltiţa,lai rece.Şi în arhitectură regăsim aceeaşi grijă pentru perfecţiunea riguroasă: coloanele unui edificiu doric nu erau canelatedecît după aşezarea în operă a tamburilor. Se obţinea astfel o corespondenţă exactă a finelor muchii de piatră,din vîrful pînă la piciorul coloanei. La templul de la Segesta*, în Sicilia, care datează de la sfîrşitul secolului V,evenimente neprevăzute au întrerupt construcţia înaintea acestei faze de execuţie, iar coloanele şi-au păstratforma lor lisă. Cînd un zid era finisat in chip special, el era supus unei fasonări de sus m jos, după aşezarea înoperă a asizelor. Se ştie cu ce tehnică rafinată erau ridicate astfel de ziduri: fiecare bloc era legat de celelalte cucram-ppane de metal iar feţele de îmbinare se încheiau ara cel mai mic joc, graţie planurilor lucrate cu gradma petoate suprafeţele de contact ale fie-cârma. Aşa stînd lucrurile, arheologii pot astăzi 357 f §aseasca aproapefără greş locul originar al secarei pietre în orice zid prăbuşit.j s_ar opri în acest moment, vasele ar fi înf£! ocrime negre, ca bucchero etrusc. Intervine însă iîiirc&iii „ ^1 «j . |U . \ja treia faza, cu o reoxidare parţiala şi cu o sca-j .a uşoară a temperaturii de la 945 la aproxi-aeie u?^<i.i» JT . JT. .ativ 875 de grade: se deschide orificiul de ieşire gazelor, permiţînd din nou intrarea aerului în tor. peste tot undeargila este poroasă, oxidul feros şi oxidul magnetic de fier absorb oxigenul • redevin oxid feric roşu, acestproces nepro-ducîndu-se pe părţile vasului acoperite cu firnis. Căci cel din urmă, datorită particulelor foartefjne care-1 compun, are o consistenţa compactă ce nu permite oxigenului să pătrunde din nou; reoxidareanu se mai produce deci şi firnisul ră-mîne negru. Cînd arderea este terminata, corpul vasului e roşu cu excepţiaporţiunilor acoperite cu firnis, rămase de culoare neagră, frumoasă şi lucioasă. O operaţie atît de delicată, pe careolarii din cartierul Kerameicos au pus-o la punct în mod empiric şi treptat, a păstrat mereu pentru ei uncaracter misterios, chiar cînd au învăţat să o ducă fără greş la bun sfîrşit. Se înţelege pentru ce aceşti meşteri aifocului şi-au pus munca sub protecţia divină a lui Hefaistos şi a Atenei, uniţi printr-un cult comun în templulcare pe atunci domina cartierul lor, templu numit astăzi, fără temei, Tezeion.^Gustul grecilor pentru înalta virtuozitate teh-nică^ se vădea cel mai bine în statuaria de aur Şi fildeş, numită şihryselefantină. Elaborată în perioada^ arhaică, această formă de artă, astăzi dispărută, a atins apogeul odată cucoloşii lui Fi-dias: Zeus de la Olimpia şi Atena Partenos de pe Acropole. Imensele statui atingeau 12 metri înălţime.Carcasele erau goale şi susţinute de o armătura de lemn. Şi astăzi se mai vede pe dalajul iartenonului lăcaşulstîlpului central care susţinea armatura Atenei Partenos. Corpul însuşi al sta-" era de lemn, sculptat în detaliu şisprijinin-u-se pe armătură. Se aplicau apoi fildeşul şiţiîe ' A ?Ul în ţ1*0' mici' Hpite la cald Pe P^'359 ns n ' aurul m foi decorate au repousse şi

102

Pnnse np IP™„ A r t,pe lemn m cuie, pentru veşminte, coafuraj ia moderna îi atribuie uneori o importanţă cesiva, vine în Aparte de aici. Fidelitatea faţă &A trecut traduceîmplîntarea temeinică a artistu-1 \ în mediul social. Liber profesionist printre concetăţenii săi, membru al clasei demijloc, cea a meşteşugarilor şi a micilor proprietari, care cel mai adesea constituie forţa cetăţii, el este pe deplin aptsa exprime sentimentele şi aspiraţiile unei societăţi în care-şi află în chip firesc locul.Această societate îi cerea în primul rînd să răspundă nevoilor ei în domeniul religios. O religie antropomorfă, încare cultul este strîns legat de imaginea divinităţii, cerea mult de la artist. El avea îndatorirea să dea o formăconcretă imaginii mentale pe care concetăţenii săi şi-o făceau despre divinitate. A fost adus astfel să studiezemodelul uman, deoarece zeii sînt asemănători oamenilor, şi să-i confere prin intermediul artei lui acea frumuseţeperfecta ce părea a fi singura pe măsura zeilor. Investigaţia naturalistă şi idealizarea sînt deci în arta greacă douătendinţe complementare şi nu antagonice. Prima se traduce printr-un efort, susţinut fără încetare de laînceputurile arhaismului, către realitatea şi exactitatea anatomică: în^ pictura ceramică şi în sculptură se poateurmări cu precizie progresul în redarea ochiului, a arcadei epigastrice sau a modelajului genunchiului, în acelaşitimp artistul se arată însă preocupat de a pătrunde pe cale intelectuală secretul corpurilor studiate: el esteconvins că frumuseţea rezida în raporturi matematice, raţionale sau iraţionale, a căror lege inteligenţa noastră opoate descoperi. De unde şi importanţa noţiunilor de n m^ şi simetrie, al căror conţinut adevărat ne scapăastăzi djn lipsa unei definiţii precise; dar textele stau mărturie că aceste neţiuni serveau de criterii estetice şistîrneau în cel mai înalt grad interesul artiştilor.defi tOF Pre.ocuP^ri ^ se adăugau încercările debile11^6 a TU"U* S1'stem ^ proporţii ideale aplica-51 «ri,i COrP,ului omenesc, în acest sens a procedatsculptorul Policlet* cînd şi-a redactat lucrarea nu-

Dacă statuia de cult este opera majora a sculptorului, iar templul, cea a arhitectului, artiştii sîntsolicitaţi şi de alte sarcini cărora li se dedică plini de pasiune şi conştiinciozitate. Decorarea edificiilor sacre, amonumentelor funerare, a mobilierului de cult necesita concursul lor şi le stimula imaginaţia, în limiteleprogramului stabilit de autoritatea responsabilă. Tezaurul miturilor ancestrale le punea la dispoziţie un amplumaterial pe care-1 foloseau şi pentru operele lor profane. Adresîndu-se unui public căruia miturile îi eraufamiliare, n-aveau nevoie să fie prolicşi: cîteva trăsături caracteristice, sau cel mult o inscripţie, erau suficientepentru identificarea personajului. Fiind sigur că va fi înţeles din pricina complicităţii prealabile cu publicul,artistul putea merge drept la esenţial. De unde şi simplitatea operelor greceşti, la care orice detaliucontează şi a căror forţă expresivă constă tocmai în sobrietatea lor. Două cupluri de războinici sugereazăo bătălie în faţa Troici, după cum un măr în mina lui Herakles reaminteşte episodul Hes-peridelor, iar untrunchi de copac fără crengi reprezintă o pădure. Acest popor inteligent ştia să înţeleagă din jumătate decuvînt: el aprecia mult o artă bogată în aluzii şi simboluri, ce apela continuu la concursul activ al spectatorului şivoia sa spună mult cu mare economie de mijloace, utilizînd din plin metonimia şi litota. Această artăse hrănea din observarea vieţii zilnice, dar aspira să exprime durabilul. Admitea violenţa, dar excludeagesticulaţia. Dacă se preta de minune la nararea unei întîmplări, îi plăcea încă şi mai n^ulţ să sesizeze esenţapermanentă a unei fiinţe: nimic nu simbolizează mai elocvent Grecia cla-Slca jlecît o figură izolată, şezînd sau înpicioare, goală ori înveşmîntată, bărbat sau femeie care ^editează ori visează, sau, şi mai bine, fără a i^absorbită de nici un gînd sau acţiune anume, trăieşte etern o existenţă calmă, disponibilă, su-^erana. Fără adispreţul anecdota, pe care pic-3*3 Otl1 ^eram\Şti au folosit-o cu mare succes, arta clasică ţinteşte îndeobştemai sus. Esteneîndoielnic o artă fremătătoare şi colorată: sa nu uitam că toate statuile de marmură erau pictate pentru aaccentua impresia de prezenţă fizică. Solicitînd simţurile, această artă se adresează spiritului, vizînd satisfacereaacestuia dincolo de plăcerea simţurilor.Aflat în serviciul unui individ sau al unei cetăţi, rămasă pe măsura omului, artistul grec capătă şi-şiîntăreşte sentimentul propriei individualităţi. Arta greacă a fost cea dintîi care a pus în deplina luminăpersonalitatea artistului, îneă de la origini, legenda s-a referit la numele vestit al lui Dedal*, strămoş şi patron alsculptorilor, din care Socrate se lauda, glumind, că descinde. Un alt artist legendar, Epeios*, trecea dreptconstructorul Calului troian. Opere ale unuia, cît şi ale celuilalt erau încă arătate în epoca clasica. Pornindde la aceşti iluştri strămoşi, seria sculptorilor este neîntreruptă: la finele veacului VII cretanii Dipoinos* şiScylis se proclamau „de-daiizi", aşa cum au făcut şi elevii lor Tectaios şi Angelion, autori ai colosalului Apolo de laDel os, pe care Calimah 1-a văzut şi 1-a cîntat. în Grecia s-a împămmtenit obiceiul ca sculptorii să-şi semnezeoperele: semnăturile păstrate sînt atît de numeroase încît au fost adunate în culegeri speciale, devenite izvorfundamental pentru istoria artei. Mărturia lor îmbogăţeşte sau confirmă pe cea a lui Pau-sania, care a consemnatcu grija numele artiştilor celebri ale căror statui îi erau arătate. De la sculptori, obiceiul s-a extins la olari:

103

în cursul veacului VI ceramiştii attici au început să-şi semneze vasele cele mai frumoase, fie ca pictori, fie ca olari-Şiîn acest caz documentele sînt atît de numeroase încît constituie pentru arheologi o bază solidă a clasamentelor lorcronologice şi stilistice. Definirea cu precizie a „manierei" principalilor artişti a fost dintotdeauna ambiţiaerudiţilor: faptul că un astfel de efort s-a dovedit deosebit de fructuos îi1 cazul ceramicii pictate, pictoriiacesteia nefiinu decît simpli meşteşugari, evidenţiază în ce măsurafavoriza societatea greacă dezvoltarea talentului individual.înseamnă oare că am ajuns sa deosebim cu uşurinţa aceste talente în toate domeniile? Nici pe departe, din păcate.Astfel, în ce priveşte sculptura, operele care s-au păstrat sînt în ge-neral anonime, iar semnaturile descoperite seaflă îndeobşte pe socluri goale, în vreme ce textele literare ne-au transmis informaţii doar despre marii artişti. Sedepun eforturi considerabile pentru a potrivi piesele acestui mozaic, lacunele ramîn însă imense, iar rezultatelenesigure. Cît despre pictura monumentală, ilustrată în veacul V de numele lui Polignot* şi Parasios*, iar în cel ur-mător, înaintea lui Alexandru, de cele ale lui Zeuxis*, Eufranor* şi Pausias*, ea ne este încă şi mai necunoscută:îndepărtatele şi imperfectele imitaţii pe care le ghicim pe frescele sau mozaicurile din epoca romană ne fac săregretăm amarnic că o artă atît de strălucita şi unanim admirată de cei vechi a dispărut fără să lase nici o operăautentică. Hazardul, în schimb, a făcut să ajungă la noi mai multe întalii şi monede semnate: ele atestă că gravorii,ca şi olarii, erau mîndri de virtuozitatea lor tehnică şi ţineau uneori Ia con-semnarea paternităţii propriilor opere.De fapt, Euainetos, Cimon şi Eucleidas, cărora li se datorează frumoasele monede siracuzane de la sfîrşîtulsecolului V şi începutul celui următor, nu erau cu nimic mai prejos de cei mai buni sculptori -că vremii lor.Faima de care se bucurau unii artişti le aducea comenzi ce depăşeau cu mult cadrul cetăţii lor de baştină ori chiar alregiunii respective. Această situaţie e bine conturată încă din epoca arhaică: J secolul VI Sparta apelează laarhitectul Teo-5J?r* din Samos şi la sculptorul Batykles* din Magnezia, ambii ionieni. Şi invers, Miletul, ceva maitîrziu, comandă sicionianului Canahos* să-i sculpteze statuia de cult pentru templul lui Apolo. Ţ-ra .. DorianCirene aprecia mult arta attică. 36s Irami din Siarcuza îşi realizau ofrandele cu con-rsul celor mai diverşi artişti.Sanctuarele pan-alenice de h J^elfi şi Olimpia atrăgeau sculptori din diferite părţi, în căutare de comenzi bănoase şl jucau rolul deexpoziţii permanente de opere de artă. Produsele artelor miniaturale, bronzuri podoabe, teracote, vase, ţesături,circulau de la un capăt la altul al lumii greceşti, înlesnind difuziunea stilurilor şi reciprocele lor influenţări.Se înţelege că în asemenea condiţii originalitatea şcolilor locale este destul de greu de definit: ea se estompeazădeseori în faţa evoluţiei generale a stilului, cam aceeaşi peste tot, şi a influenţei personale a marilor maeştri, cese exercită după hazardul întîlnirilor. în definitiv, ceea ce ne surprinde nu este atît gustul specific al unei cetăţi saual alteia, ci interesul general faţă de artă. Desigur, iradierea anumitor centre şi, mai ales, a Atenei a fostdeterminantă pentru formarea unei estetici comune. Este însă uimitoare rapiditatea şi eficacitatea difuziuniiacestei estetici: în Jocuri aşa de îndepărtate ca Cirene, Selinunt sau Posidonia-Paestum au fost descoperitecapodopere comparabile cu cele mai alese lucrări din Grecia propriu-zisă. în domeniul artistic, ca şi în celliterar, în ciuda dezbinărilor politice, grecitatea a devenit de timpuriu conştientă de unitatea ei.ÎNCHEIEREAm dorit ca paginile precedente sa lase cel puţin să se întrevadă bogăţia si complexitatea unei civilizaţii, ale căreitrăsături tind îndeobşte să se simplifice excesiv în amintirea noastră. După cum lumea greacă nu se reduce lasingura cetate a Atenei, elenismul nu trebuie restrîns doar la secolul lui Pericle, un „secol" care de fapt a duratnumai treizeci de ani. De la poeţii micenieni, precursori ai lui Homer, pînă la Plafon şi De-mostene, de laDedal, strămoşul antic al sculptorilor, pînă la Praxitele şi Scopas, de la olarii ăttici ai veacului XIII la cei ai„stilului Kerci", drumul este lung şi variat: zece secole de eforturi şi încercări, de explorări şi de confruntări,de rivalitate şi emulaţie. Zece secole de-a lungul cărora un popor mic, unitar şi diversificat totodată, <ţ ştiut săelaboreze cu răbdare, în ciuda luptelor intestine şi a ameninţărilor din afară, o cultură originală, nouă, completă,în care şi-au aflat locul concomitent principalele aspecte ale condiţiei u-tnane: credinţa religioasă şi încrederea înom, sim-tul misterului cosmic şi voinţa de a înţelege natura, ideea de ierarhie şi cea de egalitate, res-P^ctulfaţ% fo grupHl social şl interesul purtat individului. Nu trebuie să ne surprindă că aceste exigenţe contradictoriiau declanşat neîncetate con->llcte în suflete, ca şi în state. Dar înseşi aceste conflicte au fost nu o dată generatoareale pro-91 greşului.purtaţi de simpatia lor pentru Atena, pe care o asimilează în mod greşit democraţiilor moderne, fiu comit ogreşeală mai mică decît cei germani dintr-al treilea Reich care cinsteau în Sparta prefigurarea fascismului. Altetimpuri, alte obiceiuri: In acest sens Renan ne reaminteşte pe bună dreptate că „adevărata admiraţie este ceaistorică". Totuşi, dacă societăţile se schimbă, omul ramîne asemănător sieşi. Iată pentru ce lecţia Greciei este maipuţin o lecţie politică şi mai mult una morală. Lecţie de modestie şi de luciditate ce aşează omul la locul cuvenit:capabil să înţeleagă mult, dar ştiind deopotrivă să si ignore; iubind viaţa, dar ştiind-o trecătoare; folosindu-se cuplăcere de inteligenţa sa, fără a uita că viitorul aparţine zeilor, aceşti zei concepuţi după chipul lui şi prin caremăsura omenească, sub forma ei ideală, este supremul punct de referinţă al universului. Grecul trăieşte pasiunileomului. El ştie că nimic nu se obţine fără luptă. Dar, conştient de propria-i slăbiciune, nu-si dispreţuieşte

104

adversarul, în vreme ce reliefurile triumfale ale monarhilor Orientului îi reprezintă pe aceştia zdrobind sub carmulţimi copleşite şi tremurînde, arta greacă evocă marile fapte ale istoriei sau ale epopeii sub forma unor lupteegale, fie că-i vorba de centauri şi lapiţi, de greci şi de troieni, de atenieni si de amazoane. Duşmanul nu este veşniczdrobit, iar atunci cînd este înfrînt, are dreptul la îndurare. Nu întîmplă-tor troienii Priam, Hector şi Andromacasînt cele rnai mişcătoare personaje din Iliada. Se povestea că Ahile s-a îndrăgostit de războinica Pentesileea chiar înmomentul în care, pe cîmpul de luptă, ti dădea lovitura de graţie. Anecdota, ilustrată de o frumoasă cupă attică cufiguri roşii, este plină de tîlc: cel mai viteaz nu-i decit o jucărie în mîinile destinului.Pentru definirea gîndirii greceşti se foloseşte deseori cuvîntul umanism, citîndu-se pe bună dreptate vestitul cor albătrînilor tebani din Antigona lui Sofocle: „Multe minuni sînt pe lume, dar nici una nu este atît de minunată caomul!". Să amintim totuşi că pentru acest umanism omul este unpunct de plecare si o măsura necesara, nu o limita sau un scop. Dar orice speculaţie prea generala estemtrucîtva lipsita de temei: moştenirea Greciei arhaice şi clasice poate fi mai bine apreciata prin contactul direct cuoperele. Acestea sînt at\t de bogate şi de frumoase incit fiecare dintre noit abordîndu-le singur, poateafla în ele, pe lingă trasaturile eterne ale omului, partea de moştenire ce i se potriveşte mai mult.:UVÎNT ÎNAINTE.......PREFAŢA EDIŢIEI FRANCEZE .... INTRODUCERE .......Obiectul şi metoda acestei cărţi .Cadrul natural.......:apitolul I. CIVILIZAŢIA MICENIANA .Micenienii erau greci......Linearul B şi tabletele miceniene . Apariţia şi apogeul civilizaţiei miceniene . Schliemann. Morminte şi palatela Micene.Tirint. Pylos........Ceramica miceniană......Societatea miceniană......Dispariţia statelor miceniene. Invazia doriana Capitolul II. CIVILIZAŢIA GEOMETRICA SAUEPOCA LUI HOMER ......Colonizarea Ionici......Răspîndirea dialectelor greceşti Ceramica geometrică, întîietatea Atenei . Adoptarea scrierii alfabetice: Homer şicivilizaţia greacă în secolul VIII .... Grecia rurală în vremea lui Hesiod . Capitolul III. PERIOADAARHAICA (SECOLELE VIU—VI î.e.n.)......Criza socială si colonizarea. Exemplul Terei: întemeierea Cirenei. Falantos şi întemeierea Tarentului. Eroiifondatori .... Colonizarea nordului Mării Efiee. Calcidica Şi Tracia. Propontida şi Pontul Euxin. Mi-lesienişi megarieni în Marea Neagră .111 12 141920212426283034373939 40 4448 52545561

6567 69 717280Colonizarea Italiei şi a Siciliei. Aşezările dinAdriatica........

105

Colonizarea Extremului Occident. Spania,Sudul Franţei, Corsica.....Colonizarea Africii: Cirene. Grecii în Egipt.Elenismul în Cipru......Civilizaţia arhaică în Grecia propriu-zisă şiîn lonia; cetăţile greceşti.....Progresul social. Problema agrară. Bogătaşii şi poporul. Legiuitorii şi reformele lor. * Tirania şi tiranii.......Sparta: formarea statului spartan. Cuceririle sale. Războaiele lăuntrice din Grecia. Războiul lelantin. Dezvoltareacomerţului: prosperitatea Corintului. Apariţia monedei. Atena arhaică: Solon, Pisistratizii .... lonia. Relaţiile cuLidia şi Mermnazii. Civilizaţia orientalizantă şi arhaismul grec. Ameninţarea asiatică . . /Capitolul IV. EPOCA CLASICA (DE LA RĂZBOAIELE PERSANE LA URCAREA PE TRON A LUI ALEXANDRUCEL MARE, 490—336) . Primul război persan: Maraton. Importanţa istorică a victoriei ateniene .... Aldoilea război persan. Armata lui Xerxes. Luptele de la Termopile şi Artemision. Sala-mina. Plateea. Eliberarealoniei . Pentacoetia. Prima Ligă de la Del os. Cimon. Politica lui Pericle. Imperiul atenian. Originile conflictului cuSparta .... Războiul peloponesiac. Războiul lui Arhida-mos. Afacerea Sfacteriei. Victoriile şi moartea lui Brasidas.Pacea lui Nicias. Precaritatea ei. Expediţia în Sicilia. Războiul De-celeiei. Greutăţile politice şi militare aleAtenei. Aigospotamos. Luarea Atenei de către Lysandros.......Sparta şi Atena după 404. Cei Treizeci. Re-instaurarea democraţiei la Atena. Expediţia celor Zece Mii. Războiulcorintic. Elenismul occidental: Dionis cel Bătrîn .... Conflictele din Grecia propriu-zisă. A doua Ligă de la Delos.Epaminonda şi hegemonia tebană. Bătălia de la Mantineea . Dificultăţile elenismului occidental: Dionis celTînăr, Timoleon. Creşterea regatului Macedoniei. Filip II. Cuceririle sale. Al treilea război sacru. CădereaOlintului şi pacea lui Filocrate. Noile acţiuni ale lui Filip. Al patrulea război sacru. Bătălia de la Cheroneea. Liga dela Corint. Moartea lui Filip. .Capitolul V. POLEMOS .Importanţa războiului în lumea greacă . Armata de uscat: hopliţii. Armamentul grelein-143IU145 14895 98 105^^•K^»^*-™***'.s^is^'rrk'SSSiCavaleria. Căiţi tactic. ^«^ss^1 rci^^su, —Organizarea taci . .•-tnruor Doc-ateniana • / Rolul P^^caton • )r"SS^^iFSdr^:Inovaţiile taci &/bolului ^^ Forturi^o-ri^'^ Va"nor. «> «f^ "-t^r"Războiul naval. V^cnsmnii.- 5. "*A>M]lh». .•bnter.-i.Tr «a- ---------Dreptul ln\ma«v-----ţator. Apariţia scrupulelor moi u ic ~- -dulcesc asprimea. Ideea războiului just. Datoria militară şi năzuinţa depace . Urmările sociale ale stării de ruzbui. Mer-cenariatul. Importanţa lui istorică . Capitolul VI. RITURI ŞI"^113122129151 15515816"1781S-1 189-,i Sentimentul reluîU* ,ueial, btnw A„tron0nu»r-iyt201J133 $ 373statui funeraie m e ^tulogu*. . rea defuncţii^- i Eleusis . -mul. Misterele de

106

237Oracole şi divinaţie. Prevestiri întîmplătoare. Preziceri verbale. Sibile şi profeţi. Sanctuare oraculare. Dodona, Delfi:istoric, procedură de consultare, sanctuar. Zei tămăduitori: As-klepios.........215Politeismul. Polivalenţa şi pluralitatea zeilor, înmulţirea divinităţilor minore. Proliferarea eroilor. Divinizareaalegoriilor. Primirea făcută ZL'ilor străini. Demonii . . . 263 Spiritul critic împotriva religiei tradiţionale. Scepticismşi lipsă de credinţă: Xenofan, Anaxagora. Procesul lui Socrate . . . 209Capitolul VII. CETĂŢEANUL ÎN CETATE 276Definiţia cetăţii. Teritoriul ei. Zona rurală: agricultură şi mine. Oraşul: aşezări şi planuri urbane. Casa......277Munca. Sclavajul. Repartiţia numerică a populaţiei ........ 287Posesia şi conferirea dreptului de cetăţenie. Educaţia cetăţeanului. Problema amorului „grec".........292Drepturile şi îndatoririle cetăţeanului. Categoriile intermediare. Tribul. Diversele regimuri politice: aristocraţie,oligarhie, democraţie. Constituţiile Atenei şi Spartei . . 297 Legea. Reglementările economice: moneda, metrologia.Comerţul şi schimburile . . 312 Dincolo de cadrul cetăţii: ligi şi amficţionii. Eşecul acestor încercări de remediere afărî-miţării politice a lumii greceşti. Elenismul este înainte de toate sentimentul unei culturi comune........319Cnpitolul VIII. GINDITOUI ŞI POEŢI . . 323Fecunditatea literelor greceşti, O literatură scrisă destinată lecturii orale. Cartea greacă 324 Epopeea.Poemele ciclice. Tradiţia hesiodică. Imnurile........320Lirismul. Bogăţia şi varietatea lirismului arhaic de la Arltiloh Ia Simonide. Pindor . . 329Teatrul. Tr;i"CfHa attică în secuiul V. Comedia veclie . . . . . . . , 333Apariţia prozei. Isturia în lonia: Herudot. Istoria în Attică: Tucidide, Xenofon . . 338 Speculaţiaştiinţifică şi filosofică: şcoala io-niană. Sofiştii şi Socrate. Platon şi Academia . . .......Elocinţa. Cei dintîi retori attici. Isocrate şi Demostene........Capitolul IX. O ARTA PE MĂSURA OMULUI Arta la greci are un sens. Exemplele Atenei melancolice şi Efebuluide la Maraton . Artistul în societatea greacă, întîietatea meseriei. Sensul muncii în colectiv. Perfecţiunea tehnică........Exemplele ceramicii attice şi sculpturii hrys-elefantine. Noţiunea de scoală .... Arta îu serviciul religieiantropomorfice. Idealizarea modelului uman. Simplitate sisobrietate........Personalitatea artiştilor. Semnăturile. Artiştii itineranţi. Unitatea elenismului .ÎNCHEIERE........319 350352 3583513(51 307

pe coperta lCupaBibliotecaTABEL CRONOLOGICCronologia greaca fiind încă imprecisa în detaliu, mai ales pentru epocile îndepărtate, tabelul de mai jos nu arepretenţia decît să dea unele puncte de reper, alese dintre cele mai sigure, sau, cel puţin, dintre cele mai probabile.Chiar şi aşa, multe din datele menţionate rămîn încă în discuţie. Puţinele indicaţii privitoare la istoria artei vădescsărăcia informaţiei noastre în materie de date precise în acest domeniu, unde cronologia se întemeiază mai ales peevoluţia ^ stilistică, a cărei apreciere este, într-o oarecare măsură, mereu subiectivă.Evenimente politic.-

INDICE DOCUMENTARAcest indice nu este un dicţionar de antichităţi greceşti şi nu are nici un fel de pretenţie enciclopedică. Unicul lui ţeleste de a uşura cititorului consultarea lucrării. Aici se vor afla deci majoritatea noţiunilor importante ce figurează întext, insolite de trimiteri la pagini ,şi ilustraţii. Unele voci au fost mai mult sau mai puţin de/voltate pentru apermite fie subsumarea informaţiei dispersate, fie cuprinderea unor iamuriri complementare ele ordin biografic,topografic sau tehnic. Multe clin atare completări se referă ia istoria artei. Nu se afla, în schimb, nici o voce privindmitologia: bogăţia şi varietatea legendelor greceşti nu permiteau prezentarea lor aici iară simplificări abuzive, ce le-ar li falsificat spiritul. Cititorul dornic să se informeze în această privinţa se poate însă adresa lucrărilor despecialitate, a căror lista este dată în bibliografie. Cuvintele în alt caracr-cr de litera trimit ia vocile respective.ACARNAiAşezare din Altica. M lua ta la poalele muntelui Parnes, la xcce kiloinelri nord de Atena. Aristofan a adus pe scenă

107

pe ţăranii din accnstă regiune, producători de cărbune de lemn. in piesa ia Acarnienii.ACROPOLĂPorţiune înaltă a unui oraş antic, servind drept fortificaţie i\ fensivă Aici îşi au de obicei Incaşele principalele culteale cetăţii (P- 283*). ACROPOLA ATENEITeritoriul Atenei era locuit încă de la începutul mileniului IU. Acropole (a se vedea fig. 21; macheta, ii. 119> vederegenerală, ii. 120), colină stîncoasă şi abruptă care domină clmpia de la înălţimea de 80 m., a fost cea mai

Fig. 21. ACROPOLA ATENEI(După Dinsmoor)1. Propileele lui Mnesicles 2. Pinacotca Propileelor 3. Sanctuarul şi templul Atenei Nike 4. Sanctuarul ArtemideiBrau-ronia 5. Curtea halcotecii 6. Halcoteca 7. Partenonul 8. Erehteionul 9. Sanctuarul Pandrosei 10.Amplasamentul vechiului templul al Atenei 11. Marele altar al Atenei 12. Sanctuarul şi altarul lui Zeus Polieus 13.Casa areforelor 14. Baza statuii Atenei Promahos.

Fig. 22. PLANUL EREHTEIONULUI(După Dinsmoor)1. Sanctuarul Atenei 2. Porticul nordic 3, 4, 5. Sanctuarul lui Poseidon Erehteus, al eroului Butes şi al lui Hefaisloa8. Tribuna cariatidelor 7, Mormîntul lui Cecrops B. Incinta Pandrosei 9. zidul nordic al Acropolei.

* Paginile la care nu se specifică volumul fac trimitere la 25 voi. I.veclie parte locuită, în epoca miceniană pe ea se aflau palatul şi lăcaşele de cult ale zeilor tutelari, în secolul XIII afost întărită cu un zid gros, Pelasgikon, strâpuns de nouă porţi Platoul de deasupra a fost rezervat exclusivsanctuarelor încă de la sîîrşitul veacului X. Mai multe temple ale Atenei s-au succedat pînă în 480, cînd primulPartenon neisprăvit a fost incendiat de Xerxes, împreună cu toate ofrandele şi celelalte monumente alesanctuarului. TEMÎSTOCLE a refăcut zidul nordic cu material din edificiile distruse, iar CIMON, zidurile de la sudşi est. Dar abia marilc lucrări ale lui PERICLE au dat Acropolei întreaga ci strălucire. Parte-nonul (a se vedea planulîn lig. 32, p. 122, voi. II, şi ii. 180; friza, ii. 91, 94, -95) a fost ridicat între 447 si 432 de către ICTINOS, CALICRATESşi FIDIAS: este un pcripter doric de 8 x 17 coloane, totul in marmură de Pentelic, cu un vestibul, o cella cu ocolonadă interioară, şi un opistodom cu acces la o sală cu patru coloane, care era Partenonul propriu-zis. Templulera construit după calcule sofisticate şi împodobit cu o bogată decoraţie sculptată: frize exterioare dorice cu metopeistoriate (centauromahia la sud, gigantomahia la est, amazonomahia la vest şi scene din cucerirea Troici la nord),friză ionică în partea superioară a zidului exterior, sub colonadă (procesiunea Marilor Panatenee şi adunareazeilor), naşterea Atenei pe frontonul estic şi cearta dintre Poseidon şi Atena pentru stăpînirea Atticii pe frontonulvestic. Statuia de cult hryselefantină, operă a lui Fidias, a fost consacrată în 438. Propileele (ii. 185) au fostconstruite de MNESIGLES între 437 şi 432; ele se compun dintr-un corp central, cu şase coloane dorice pe fiecaredin cele două faţade cu frontoane, împărţit în interior în două vestibule de către un zid străbătut de cinci porţi.Vestibulul vestic avea înăuntru două rînduri de trei coloane ionice. Pinacoteca de la nordul corpului centraladăpostea picturi, iar la sud un simplu vestibul dădea spre sanctuarul Atenei Nike. Templul Atenei Nike, micedificiu ionic amfiprostil cu patrii coloane şi împodobit cu o friză (ii. 47 — 50), a fost construit prin 425. Bastionulpe care se ridică era înconjurat cu o balustradă de marmură decorată cu Victorii sculptate, în 421 a fost construittemplul ionic al Atenei Polias şi al lui Poseidon Erehteus(EreMeton, vezi îig.22, p.25, voi. U). Planul este complex

108

din pricina unor raţiuni de ordin religios. Edificiul reunea într-adevăr un sanctuar al Atenei (cella precedată de unportic cu şase coloane, a cărui faţadă este orientată spre est), un sanctuar al lui Poseidon-Erehteus, spre vest, avîndla nord un mare portic prin care se intra de asemenea în Pan-droseion şi, în fine, la sud, în faţa Partenonului,tribuna împodobită cu şase cariatide, a cărei destinaţie rămînc încă necunoscută, în faţa zidului vestic se aflasanctuarul Pand-rosei, măslinul sacru si altarul lui Zcus Herkeios. La stingă Căii Sacre se înălţau oirande, printrecare Atena Promahos si Lemnia ale lui Fidias. Pe povîrnisurile Acropolei se aflau mai multe sanctuare: la nord,grota Nimfelor şi a lui Pan, lăcaşele lui Apolo Hypakraios, Aglauros, Afrodita; la sud, ţ col al lui DionysosEleuterios, cu un templu datînd de pe.•încălui P1S1STHATE şi altul clădit după pacea lui si teatrul, la început de lemn, apoi de piatră. La est ^teatru se aflaOdeonul lui PER1CLE (vezi ODEON). La <,t 'ceva mai sus. era situat sanctuarul lui Asklepios.AGALMAimagine s zeului $>• *n special, statuie de cult (p. 199).AGES1LAUNăscut in 444. rege al Spartei în 401, duce strălucite cam-nanii împotriva perşilor, în Asia Mică, apoi, chemat înGrecia, infringe Teba şi Atena la Coroneea în 394 (p. 12T>). După pacea lui Antalcidas (386), întăreşte hegemoniaspartană, susţinînd în toată Grecia regimurile oligarhice; nu poate insa împiedica hegemonia tebană (p. 130). în 361se pune în slujba principilor egipteni Tahos şi Nectanebo, răsculaţi împotriva regelui Perşi ei, şi moare in 360 întimpul călătoriei de întoarcere. Plxvtarh i-a consacrat una din Vieţile paralele.AGO H APiaţă publică. Loc al cultelor legate de istoria mitică a cetăţii (eroi iondatori, zei tutelari) şi al sărbătorilor religioase(primele reprezentaţii teatrale la Atena), ea este şi centrul vieţii politice, servind drept loc de întrunire al adunării şiacoperindu-se cu edificii publice (bulenlerion, birouri ale magistraţilor, tribunale, arhive) şi cxi momente onorifice.Funcţia ei comercială se dezvoltă mai ales în epoca clasică. Deopotrivă centru religios, politic şi economic, agoraocupă un loc esenţial în plamirile urbanistice; evoluţia ei arhitectonică denotă o tot mai mare grijă pentru unificareaîntr-un ansamblu a unor edificii disparate (influenţă a urbanismului ionian) prin folosirea în special a porticelor cemărgineaxi şi delimitau piaţa (p. 283).AGORA DIN ATENA(Vezi ATENA şi fig, 23, p. 3f>, voi. 11.; macheta, ii. 118).AGORACR1TOSSculptor din a doua jumătate a veacului V, originar din Păros, dar care a lucrat mai ales în Attica. Elev şi prieten alhii Fidias, el a fost atît de mult infmcnţat de maestrul sau incit doxiă din operele lui principale, Mama zeilor (sta-tuie de cult pentru MeJroon-ul din agora Atenei) şi Nemesis de la Ramnus, treceau drept opere ale lui Fidias. S-augăsit o bucată din capul Nemesidei şi cîteva fragmente foarte deteriorate din reliefurile bazei aceleiaşi statui.AGORANOM1Funcţionari atenieni însărcinaţi cu poliţia pieţelor şi controlul măsurilor şi greutăţilor (p. 316). A se vedea Aristotel,Constituţia atenienilor, 51.

27(P- 279 şi urm. şi jl. 134-136, 138, 139).AGHIGENTOraş grecesc pe coasta sudică a Siciliei (p. 66 şi fig. 6, p. 5$\ întemeiat de GELA prin 580 pe un larg platou înclinatcătre mare, pe marginea căruia se aliniau principalele temple Agora se afla rnai jos, intre oraş şi port. Străzile largi,grăi dinile şi măreţia edificiilor publice şi a sanctuarelor ei făceau din Agrigent, la începutul secolului V, „cea maifrumoasă cetate a muritorilor", după Pindar (Pitica a XII-a). A fost cucerită şi jefuită de Gartagina în 40G şirepopulată în seco Iul IV (p. 126).A1GOSPOTAMOSRîu din Ghersonesul tracic. Bătălia navală de la Aigospota-mos din 405 (p. 122, 178).AÎGOSTENECetate din Megarida, situată pe malul golfului corintic, la picioarele muntelui Citeron. Zidurile de incintă, datînddin veacul IV, sînt deosebit de bine păstrate (p. 163 şi ii. 70).ALASIOTASDenumire a lui Apolo în Cipru (p. 200 şi ii. 21).ALCAMENESculptor atenian, contemporan şi emul al lui FIDIAS. Activitatea lui s-a desfăşurat mai ales în Attica în răstimpulultimilor treizeci de ani ai secolului V. I se datorau statuile de cult ale multor sanctuare (Afrodita din Grădini,Dionysos din noul templu de lîngă teatru, Ares din agora, Hefaistos şi Atena din Hefaisteion, HekateEpipgrgidia

109

de pe Acropole). Un grup de marmură, reprezentînd pe Procne şi Itys, descoperit pe Acropole, constituie probabilo ofrandă şi o operă a lui Alcamene, menţionată în acest loc de către PAUSANIA (I, 24). în plus, era şi autorulcelebrului Herrnes Propylaios, amplasat în apropierea intrării Propileelor şi care a fost deseori reprodus de copişti.ALGEUPoet liric, născut prin 630 la Lesbos, dintr-o familie aristocratică; amestecat în lupta împotriva tiranului Pitacos, atrebuit să se exileze în Tracia şi Egipt; apoi s-a reîntors in patrie. Fragmentele rămase ale operelor sale păstreazăamintirea acestor lupte politice. A scris, de asemenea, imnuri şi scolii destinate banchetelor (p. 331 şi ii. 161).ALGIBIADEAtenian, fiu al lui Clinias, născut prin 450, 1-a avut tutore pe PERICLE şi profesor şi prieten pe SOGRATE.Aristocrat prin naştere şi gusturi, seducător prin inteligenţă şi frumuseţe, dar egoist, vanitos şi lipsit de scrupule,şi-a uimit compatrioţii prin marea sa dărnicie, urmînd să joace în curîndun însemnat rol politic. Strateg, împreunăcu NICIAS, In 417, a propus în 415 expediţia din Sicilia; desemnat drept unul din comandanţii armatei, a fostacuzat de parodierea• terelor de la ELEUSIS si de mutilarea HERMEŞILOR, 15 să se întoarcă la Atena spre a se justifica.Condamnatr moarte în contumacie, s-a refugiat la Sparta, pe care a fătuit-o să sprijine SIRAGUZA şi să ocupe Decelcia, în At-t'ca • tot el a răsculat lonia împotriva Atenei. Devenit victi-l&& geloziei generalilor spartani, s-a retras pe lîngăsatrapul Tisafernes (412), apoi a reluat legăturile cu grupurile politice de la Atena, a ştiut să se facă recunoscutcomandant al escadrelor din SAMOS şi din Helespont, rămase credincioase celor Patru Sute. învingător la Abydos(411) şi la Cizic(410), stăpîn al Bizanţului (409,) a intrat triumfal la Atena în 407. A eşuat însă în alte expediţii şi atrebuit să se exileze în Tracia (406), unde a fost asasinat din ordinul Celor Treizeci (404). Plutarh i-a consacrat unadin Vieţile paralele (vezi p. 119 şi urm.)-ALCMANPoet liric, originar din Sardes, care a trăit la Sparta în a dona jumătate a veacului VI; autor de imnuri destinatecoruri lor de fete (partenee; p. 294, 330).ALCMEONIZIFamilie aristocratică din Atena, ai cărei reprezentanţi iluştri au fost Megacles şi CL1STENE. PERICLE se înrudeaprin mamă cu această familie (p. 76).ALEGORII (P. 266).ALTAR(P. 219 şi urm.).AMASIS1. Faraon din dinastia saită, cunoscut prin filoelenismul său. A domnit de la 568 la 526 (p. 70).2. Olar atenian a cărui activitate se situează în al treilea sfert al secolului V. A executat vase cu figuri negre de omare calitate tehnică, decorate adesea de un pictor elegant şi minuţios, numit Pictorul lui Amasis (a se vedeaCERAMICA şi n. loi).AMAZONOMAHIELupta grecilor contra amazoanelor, temă frecventă a decoraţiilor sculptate sau pictate (a se vedea ACROPOLAATENEI şi MAUSOLEU).AMFIARAOSUnul din comandanţii argieni ai expediţiei celor Şapte contra Tebei. A fost înghiţit de pămînt împreună cu carulsau. Cinstit ca prezicător şi erou vindecător lîngă Oropos, în nordul Atticei, pe lîngă sanctuarul său funcţiona unoracol 29 (P- 249).AMFICŢIONIELigă sau confederaţie a populaţiilor locuind în aceeaşi regiune, reunite în jurii J unui sanctuar comun. Membriisfatului ligii se numeau amficti/oni sau amficţioni: ultima ortografie, mai puţin obişnuită în textele literare, este ceaa monedelor şi inscripţiilor şi se potriveşte mai bine cu etimologia cuvîn-tului, „cei care sînt aşezaţi în jur".Antichitatea greacă a cunoscut mai multe organizaţii cu acest nume, de pildă cea de la DELOS, tn Ciclade (p. 321)sau cea de la CALAURIA, în Argolida. Cea mai vestită a fost cea care reunea în jurul sanctuarului Demctrei de laAntela (lîngă Termopile) şi a! lui Apolo de la Delfi douăsprezece populaţii din Grecia centrală şi de nord.Hotărîrilc ei aveau uneori grave consecinţe politice. Reuniunile bianuale ale delegaţilor populaţiilor aderente, sauhieromnemoni, aveau loc primăvara Ia Antela şi toamna la Delfi (p. 83,).AMFIDROMIICeremonie prin care noul născut era asociat cultului familial (p. 294).AMFIPOLISColonie ateniană din Tracia, pe cursul inferior al Strymonu-lui, întemeiată in 436 (p. 112 şi fig. G, p. 58). Asediată sicucerită de BRASIDAS în 422 (p. 116). Luată de Fi lip în 357 (p. 136). în ultimii ani au fost efectuate săpăturiimportante. AMF1 PROSTII,

110

Se spune despre un edificiu ale cărui faţade, anterioară şi posterioară, sînt precedate de un portic cu coloane (depildă templul Atenei Nike pe ACROPOLA ATENEI). ANACREONPoet liric născut la Teos. în lonia, către mijlocul secolului VI. Fugind din faţa cuceririi persane, a stat la curtea luiPOLI-CRATE (p. 331). iar apoi, după 522, la cea a PISISTRATI-ZILOR (p. 331); la moartea lui H1PARII (514), s-aretras în Tcsalia (ii. 162).ANAXAGORANăscut la CLAZOMENE, în lonia, pe la 500, a fost poale elevul filosofului milesian ANAXIMENE. S-a aşezat IaAtena, avîndu-i ca discipoli pe PERICLE, EURIPIDE şi poale şi pe SOCRATE. Acuzat de impietate de către adver-sarii politici ni Ini Perjele, s-a exilat şi a murit la Lampsacos, In Helespont, in 428 (p. 269, 342).ANAXIMANDRUFilosof originar din Milet, trăind în prima jumătate a secolului VI (p. 283, 342).ANAXIMENEFilosof milesian, elevul lui Anaxirnandru (prima jumătatea ^ veacului VI; p. 283, 342).ANDOCIDEOm politic şi orator atenian, născut prin 440 dintr-o familie aristocratică. Compromis în 415, împreună cuALGIBIADE, In parodierea misterelor de la EJeusis şi mutilarea Hermeşi-îor, a fost privat de drepturi politice şireligioase şi a trebuit să se exileze. Reîntors în 411, este din nou alungat şi revine cu Trasibul, în 40'.]. Discursuripăstrate: Despre Mistere (399), Despre pace (391).ANDOKIDESOlar atenian din a doua jumătate a veacului VI. Unul din colaboratorii săi, numit Pictorul lui Andokides, adescoperit poate, prin 530 — 520, noua tehnică a figurilor roşii (vezi CERAMICĂ).ANTALCIDASSpartan care a negociat cu Persia pacea din 387, numită şi Pacea lui Antalcidas (p. 120).ANTENOHSculptor attic de la sfîrsitul secolului VI. Fiu al lui Eumares, a sculptat statuile în bronz ale lui Ilarmodios şiArislogeiton, ridicate după înlăturarea PISISTRATIZILOR în 510 şi pe t-are perşii le-au luat ca pradă in 480(Alexandru sau unul dintre diadohi le-a retrimis la Atena). De la el s-au păstrat două semnături pe Acropole, dintrecare una aparţine unei magnifice kore. î se atribuie sculpturile frontoauelor templului zis al Alcmeoiiizilor, de laDelfi.ANTESTERI1Sărbătorile lui Dioiiysos în Attica (p. 219).ANTIFOXOrator atenian, născut prin 480. A jucat un rol principal în revoluţia celor Patru Sute, a negociat cu Sparta şi. acuzatde trădare de către TEUAMENE.'n fost condamnat la moarte In 411, A lăsat cîteva discursuri judiciare. Ca profesorde retorică, a fost maestrul lui TUCIDIDE (p. 121, 346). ANTIMAHOSPoet originar din Colofon, în plină putere creatoare la sfîrşitul secolului V şi la începutul celui următor. A compuso epopee, Tebaîda, şi un lung poem în versuri elegiace, Lijde, «3rc relata o dragoste nefericită. Foarte gustat dePlaton, Antimahos a fost ulterior aspru criticat, în special de Cali-mah în secolul III. Din opera Iui nu ni s-au păstratdeci t fragmente nesemnificative (p. 328).ANTISTENEFilosof, născut In Atena prin 4 {5, dintr-un cetăţean şi o sclavă. Elev al sofiştilor şi al iui SOCHATE, a întemeiatsecta cinicilor, numită astfel după gimnaziul Kynosarges, unde-şi răspîndea învăţătura. A murit către 3(55 (p. 345).(insule) între Lesbos şi coasta Asiei Mici. Bătălie navală iu406 (P-33Oraş din Argolida, situat In cimpie, la oarecare distanţă de mare (golful Naupliei), la picioarele colinelor Aspis şiLarisa ffig l, p- 14)- A moştenit influenţa exercitată mai înainte de MIOENE asupra bogatului bazin agrar ceserveşte drept centru al acestei regiuni a Peloponesului. Prosperitatea lui a crescut la sîirşitul veacului VIII subautoritatea regelui Fidon, ce trecea drept inventatorul monedei. Ulterior, păs-trlndu-şi totuşi suficientă putere sprea-şi exercita influenţa asupra cetăţilor învecinate, Argos a trebuit să lupte neîncetat împotriva acţiunilor Spartei,care a fost marea lui rivală în Pelopones. Argos a fost în chip firesc aliata Atenei In cursul luptelor din secolul V şidin cel următor. Amintirea prinţilor micenieni, a căror capitală a fost mutată de legendă de la Micene la Argos, cîtsi renumele sculptorilor săi din veacurile VI şi V (în special al vestitului POLICLET), au contribuit la faima oraşuluiîn lumea greacă (vezi SCULPTURA). Săpăturile franceze din cursul ultimilor ani au degajat mai multe cartiere aleoraşului, mai multe sanctuare şi o parte a necropolelor, cu morminte datînd din epoca geometrică. Marele sanctuaral Herei se ridica la 8 km spre est, pe o colină de la marginea cîmpiei. Acolo au fost descoperite ruinele templului(construit prin 420), In care se afla statuia hryselefantină a zeiţei, operă a lui Policlet, şi diverse clădiri . Coif şiarmură găsite la Argos (ii, 61). Monedă din Argos (ii. 83).

111

ARHEGETErou întemeietor al unei cetăţi.ARHELAURege al Macedoniei de la 413 la 399. Numeroşi poeţi, în special EURIPIDE, şi artişti greci, ca ZEUXIS, au poposit lacurtea sa de la Pela (p. 134).AR11ILOHPoet liric născut la Păros, la începutul secolului VII, A participat la colonizarea Tasosului şi la luptele dintrecolonişti şi barbari. De la el nu ni s-au păstrat decit fragmente (iambi) de un ton deseori violent (p. 330).ARHONTENume generic (cel ce conduce) dat unor magistraţi. La Atena, după mijlocul secolului V, cei nouă arhonţi nu maiau decit funcţiuni religioase şi judiciare. Arhontele eponim dă numele său anului, conduce Marile Dionisii,reglează calendarul, se ocupă de moşteniri, de văduve şi orfani; arhontele polemarh ^re grijă de funeraliilecetăţenilor morţi în război şi se ocupă . m^teci Şi de străini ; arhontele rege diriguieşte viaţa religioasă; ceilalţiarhonţi tesmoteţi sint preşedinţi ai tribunalelor.Arhonţii sînt traşi la sorţi dintre candidaţii aleşi de cctău-i -,-primelor trei clase, cîte unu! din fiecare trib ; Ia iesirta<r !funcţie, ei intră în consiliul Areopagului. Vezi Aristolf.t'Constituţia alenienilor, 55 şi urm. (p. 303).ARHYTASMatematician, filosof pitagorician şi om de stat, prieten as lui Platou; u trăit la Ţarcul intre 430 şi cea. 360.A H IONPoet liric născut la Mctynma, în insula Lesbos, lasfirşitu! veacului VII. Sespunecăa fost salvat de la înec de un delfin(p. 77, 330).ARISTIDEl. Om politic atenian, născut pe la 540 dintr-o faini lic aristocratică înrudită cu Kcrykizii de la Eleusis. Din pricinaintegrităţii lui a fost numit cel Drept. Strateg la Maraton, arhonte în 489, s-a opus lui TEMISTOCLE şi a fostostracizat in 483. Rechemat în vremea celei de a doua invazii persane, a luat parte la bătăliile de la Sa lamina şiPlateea, la operaţiunile navale din Cipru şi de la Bizanţ, statornicind cu echitate repartiţia tributului între aliaţi (p.306). A murit în 4GH. 2. Pictor originar din Telui, trăind in prima jumătate a secolului IV. A pictato Mamă murindîmpreună cu pruncii l ei. precum şi tablouri mitologice. Devenise celebru mai ales printr-o pictură de maridimensiuni, Lupta împotriva perşilor, in care figurau peste o sută de personaje. Este pentru prima dată în istoriaartei greceşti că mulţimea îşi află locul într-o reprezentare (vezi PICTURA).ARISTOCLHSSculptor atlic de la sfirşitul secolului VI cunoscut prin două senmăluri, dintre care una figurează pe vestita stelăînfă'.i-şîJidu-1 pe războinicul Aristion (p. 145 şi ii. 57).A HI.STOFA NCel mai mare dintre poeţii comici ateuieni, reprezentant tipie al comediei vechi. Fiu al lui Filip, s-a născut pe la 445,iar in 427, la 18 ani, şi-a reprezentat prima piesă sub un nume de împrumut. Avînd o inspiraţie foarte fecundă şi overvă jnegalată în ce priveşte invenţiunea comică şi virtuozitatea verbală, a fost autorul a cea patruzeci de piese,din care s-au păstrat unsprezece. Acestea sînt: Acarnienii (425), Cavalerii (424), .Varii (423), Viespile (422), Pacea(421). Păsările (-114), 1. y* ist rata sau Femeile la sărbătoarea Tesmo-foriilor (411), Broaştele (405), Adunareafemeilor (392?) ş* Plulos (388). Majoritatea acestor piese sînt opere de acluaîi-tatj. pline dealuzii contemporane şi desatiră politică. Primele, anterioare păcii lui Nicias, SI atacă deseori pe demagogul CI.EON, cerînd încheierea păciicu Sparta pentru ca ţăranii să se poată întoarce la muncile lor cîmpeneşli-SOCRATE în Xorii şi EUHIPIDE înAcarnienii şl Broaşte l (fac şi ei obiectul unor critici acerbe. Laudator temporis acti, Aristofan laudă cu convingere bunele moravuri dealtădată prin opoziţie cu cele din vremea lui. îi biciuieşte, spunîndu-le pe nume, pe politicienii corupţi, pefuncţionarii care luau mită* pevicioşi şi pedesfrînaţi. Ultimele două piese păstrate, tratlnd probleme mai generale(drepturile politice ale femeilor şi comunismul, visul unei mai drepte împărţiri a bogăţiilor), deschid calea comedieimedii (p. 336). _ şi „pacifismul" (p, 183). _ şi viaţa religioasă (p. 222, 226 şi urm.).ARISTOGEITON(Vezi Harmodios).ASKLEPIOSZeu al medicinii care-şi avea sanctuarul la Epidaur (p. 209,263).Sacrificii aduse lui Asklepios (p. 215).ASOSOraş din Troada, celebru prin templul Atenei, construit în a doua jumătate a secolului VI. Era un templu cu

112

colonadă exterioară (6x13 coloane) de stil doric, a cărei însemnată particularitate consta în decorarea cu reliefuri aarhitravei de deasupra colonadei exterioare: este singurul exemplu cunoscut de arhitravă sculptată în ordinul doric(fragmente la muzeele din Istanbul, Boston şi la Luvru).ATENAAtena melancolică (ii. 87).Atena Lenormant (ii. 88, 89).ATENA NIKE (templul). Vezi ACROPOLA ATENEI. Friza (vezi ii. 47 — 50).ATENA (topografie).Gîmpia Atenei, comuniclnd prin trecători uşoare cu celelalte regiuni ale Atticii (coline la nord, cîmpia Mesogeei laest, cîmpia de la Eleusis la vest), este delimitată de Himet, Pen-telic, Parnes, Aigaleos şi mare. în mijlocul acestuispaţiu vast, ACROPOLA, element al unui lanţ de coline înalte, încadrată fiind de cursul Cefisului şi ale afluentuluisău Ilisos, oferea o excelentă poziţie de apărare, la aproximativ 5 km de coastă (p. 163). Locuită încă din vremeamiceniană, ea avea să rămînă de-a lungul veacurilor, împreună cu AGORA, centrul principal al cetăţii. Vecheaagora se afla între Acropole şi colina Areopagului. Cea nouă s-a aşezat în timpul lui SOLON, la începutul secoluluiVI, la nordul Areopagului, într-o depresiune în care se încrucişau axele de circulaţie şi care servise pînă în veaculVIII drept cimitir. Principalele edificii se aflau în partea de vest, la picioarele colinei numită Kolonos Agoraios.Acestea erau: Tolos-\\l, clădire circulară, in care luau masa prytanii şi oaspeţii oficiali şi unde se afla

Templu! Momei Zeilor tîiul BuieuteriqnStatuile eroilor /"i eponim/re "l

Fig. 23. AGORA ATENEI ÎN SECOLUL V Î.E.N.(După J. Travlos)Agora a devenit centrul politic al cetăţii la începutul secolului VI. Era un loc jos, mărginit la vest de colina KolonosAgoraios, iar la sud de pantele Areopagului şi ale Acropolei. Principalele edificii civice şi religioase au fostconstruite pe o esplanadă amenajată la picioarele lui Kolonos Agoraios. Porticul lui Zeus, templul Mamei Zeilor,cele două clădiri destinate şedinţelor sfatului, Tolosul în care-şi aveau locul de reuniune prytanii sînt dominate demarele templu ridicat în vîrful colinei în cinstea lui Ho-faistos (edificiu numit în mod greşit Teseion). în partea denord a pieţii, Cimon a construit porticul Poikile (dispărut în întregime), împodobit cu picturi celebre. La sud, unmare portic construit sub Pericle, două fîntîni şi clădiri utilitare se aliniau la picioarele Areopagului. Strada urmatăde cortegiul Panateneelor traversa piaţa în diagonală. Ea trecea pe lîngă altarul celor Doisprezece Zei, punctul deplecare al drumurilor din Attica. Lîngă Buleuterion, se ridicau pe o lungă bază comună statuile eroilor eponimi aicelor zece triburi.

113

36tra sacră a cetăţii; Buleuterion-u\, unde se întrunea sfatul va,or cinci Sute; templul lui Apolo Patroos; templulMărci Mame, clădit la sfîrşitul secolului V pe locul primului Buleit-ri'on; porticul lui Zeus Eleuterios numit şiPorticul regal. /-eva mai departe, spre est, se ridica altarul celor Doisprezece Zei. PC colină, către mijlocul veaculuiV, s-a început construcţia templului lui Hefaistos (denumit greşit Te.sci'on). în faţa /Ju/eu/crum-ului se ridicaustatuile eroilor eponimi ,,i triburilor. Centrul pieţei, rezervat sub PISISTHATE sărbătoririi Marilor Dionisii, eraocupat de grupul Tiranoclo-'nilor lui Antenor, iar apoi de cel făcut de Critios şi Nesiotcs. Spre sud, se aflau untribunal, un portic şi două fîntîni; spre nord, porticul Poikile, decorat în interior cu picturi de Mikon(Amâzonomahia), Polignot (Prădarea Troici) şi Panainos (Bătălia de la Maraton), în jurul Acropolei şi al agoreise întindeau cartierele de locuit, construite fără nici o grijă pentru sistematizare. Ele formau diferitele DEMEurbane. Acolo se aflau şi alte sanctuare şi edificii publice. La vest de Acropole, pe Areopag, îşi avea sediul, subcerul liber, cel mai vecin tribunal al Atenei: la picioarele slîncii se afla sanctuarul Eriniilor. Şi mai la vest se găseaucolina Nimfelor şi Pnyxul, pe care se reunea adunarea, încă de pe vremea lui Clistenc, pe un hemiciclu de bănci delemn, în jurul unei tribune pentru orator, tăiată în stincă, şi ni altarului lui Zcus Agoraios. Drumul spre Pireucontura latura nordică a Areopagului. La nordul Acropolei se ridica Eleusinion-u} urban (sanctuaral Demetrci şiKorei), Ciloncion-u\ (consacrat ispăşirii morţii complicilor lui Cilon), sanctuarul lui Te/eu (unde au fost depuseresturile aduse de la Sciros) şi Prytaneul. Strada Trepiedelor, străjuită de monumente horegice (monumentul luiLisicrate), ocolea Acropola prin partea estică şi dădea în apropierea sanctuarului lui Dionysos şi a teatrului. Şi maila est se găsea amplasamentul Olim/iieionului, templul lui Zeus, început de Pisistrate după modelul marilortemple ionice din Asia Mică, dar a cărui construcţie a fost abandonată pînă în secolul II al erei noastre. Maideparte, către sud-cst, curgea Ilisos, pe malul căruia se ridica sanctuarul lui Apolo Pitios. în nordul oraşului erausituate cartierele meşteşugăreşti şi comerciale. Cel mni important, Keramei-kos-ul, în care lucrau olarii, depăşeazidul de incintă dincolo de Dipylon (poarta dublă) şi de Poarta Sacră; Ceramicul exterior era împărţit în două de ostradă mărginită de morminte oficiale (personaje cinstite de stat, soldaţi căzuţi la datorie), drum ce duce spreAcademie. Alte două mergeau la Elcusis şi la Colonos. Zidul de incintă, construit după războaiele persane încărămidă nearsă aşezată pe un soclu de calcar, completat apoi de CLEON în veacul V şi de CONON în celurmător, era flancat de turnuri pătrate. Cele mai importante porţi erau spre vest cea a Pireului, poarta Dipylon,spre nord-vest, şi poarta înspre Acarnai, la nord. Peri-ieriiie formau o centură de vile şi grădini, dintre care uneleAdăposteau gimnazii şi şcoli filosofice, în apropiere de Ilisos se găseau Me/roon-ul agraienilor, un mic templuionic de la sfirşitul veacului V, stadionul amenajat de LIGURG în 3-0 şi colina Ardetos, pe care heliaştii depuneaujurămînt i Mai la sud, dădeai peste gimnaziul Kynosarges, centrul scor cinice, iar spre nord-est se afla colinaabruptă a Licabertuin-1 si gimnaziul Liceului. La nord-vest deDipylon era Academia' cu sanctuarul Muzelor, undePLATON îşi ţinea lecţii}e' Atena era legată de porturile ei, Pireu şi Faleron, prin tre' Ziduri Lungi, construite dupărăzboaiele persane, şi carp </ uneau cu incinta în apropierea colinei Muzelor (p. Agora (vezi fig. 23, p. şi macheta,ii. 118). Cimitirul Ceramicului (vezi ii. 112). Atena şi Pireul (vezi fig. 17, p. 174). Vedere generală a Atenei (ii. 120).ATTIDOGRAFIIstoriografi ai Atticii (p. 341).BACHILIDEPoet originar din Ceos, nepot al lui SIMONIDE din Ceos. A înflorit în prima jumătate a veacului V, în acelaşi timpcu PINDAR, al cărui rival a fost. Autor de imnuri, de epinikii si de ditirambi, a cîntat, ca şi Pindar, victoriiledobîndite de HIERON din Siracuza la marile Jocuri. Importante fragmente ale operei sale au fost păstrate pe unpapirus (p. 78, 332).BATYCLESArhitect şi sculptor originar din Magnezia pe Meandru, în lonia. Activitatea lui se desfăşoară în a doua jumătate aveacului VI. A fost chemat la Sparta pentru a construi şi împodobi ansamblul monumental denumit Tronul luiApolo, care înconjura statuia acestui zeu din sanctuarul de la Amy-clai (p. 82, 365).BRASIDASGeneral lacedemonian, deopotrivă iscusit şi viteaz, care a repurtat mari succese în Calcidica şi în Tracia între 424 şi422. A murit apărind victorios împotriva lui CLEON oraşul Amfipolis, pe care 1-a smuls din alianţa ateniană (p.116).BRAURONSat (demă) situat la 8 km nord-est de aşezarea modernă Marcopulo, aflată la aproape aceeaşi depărtare de coastarăsăriteană a Atticii. După 1948 au fost întreprinse aici săpături arheologice în ruinele unui sanctuar al ArtemideiBran-ronia, în care au fost găsite numeroase sculpturi din veacurile V şi IV. Artcmis Brauronia avea de asemenea şiun sanctuar pe ACROPOLA ATENEI, între Propilee şi Partenon, alături de Halcotecă. Era o simplă incintămărginită de ziduri şi portice, fără templu. Statuia de cult, sculptată de Praxitele38cţ,uloicline în 34(>), ost t' probabil originalul din care derivă plebra Dianade /a(Ja/m(tH'lată la Luvru). Brauron

114

era patria tiranului Pisistratc. Ursoaicele Brauroniilor (ii. 102, 108). Relief din sanctuarul Artcmidei din Brauron (ii.90). portic de la Brauron (ii. 122).(t di n i ca)in luinea cgecană încă din a doua jumătatea mileniului 111. bronzul a jucat un rol fundamental în civilizaţiacretauă, apoi în cea miceniană pînă în veacul XII, vreme in care a început să se răspîndească folosirea fierului.Chiar şi după aceasta bronzul şi-a păstrat prestigiul său de metal nobil întrebuinţat cu preferinţă pentru armeledefensive (coifuri, scuturi, pulpare, ii. 59 — 63). pentru vase şi ustensile de lux (înlocuind deseori argintul), pentrustatuarie şi aplicele decorative. Nu t,e cunosc decît cu totul insuficient diferitele aliaje, despre care se face menţiuneîn texte (în special la Pliniuscel Bătrin. IK (oria n at ura la, cartea XXXIV) In schimb, studiul rarelor statui de maridimensiuni (ii. 85, 197, 234). al foarte numeroaselor bronzuri mici (ii. 38, 81, 217), va se şi obiecte diverse (ii. 80,157),precum şi a l nenumăratelor monede de bronz (destinate, spre deosebire de piesele de argint, unei circulaţiiexclusiv locale din pricina valorii lor reduse) ne uă^o idee asupra diversităţii acestor aliaje şi a tehnicilor deprelucrare a lor. Cei vechi au cunoscut ciocăni-rea, fie pentru fabricarea corpului vaselor mari (ca de pildă craterulde la Vix) din plăci de metal, fie pentru a acoperi cu bronz un miez de lemn sculptat in întregime în prealabil(procedeu cunoscut sub numele de sfyrelaton, adică de lucru cu ciocanul, folosit la statuile arhaice de la Dreros, deexemplu). Au cunoscut de asemenea şi au practicat mai ales turnarea directă, după procedeele folosite şi astăzi, cunisip şi cu ceară pierdută. Ce.1 din urmă procedeu era cel mai folosit: turnare masivă începînd din epoca miceniană(Apolo Alasiotas de la Rnkomi, in Cipru, ii. 21) şi turnare în membrană cu începere din perioada arhaică (procedeuprobabil pus la punct şi perfecţionat de sculptorii samieni HOICOS şi TEODOR, la mijlocul secolului VI). în agoraAtenei a fost descoperit un fragment de tipar pentru un A'uros de bronz de la finele veacului VI, vreme căreia îiaparţine şi marele kuros de la Pireu (ii. 187, 188). Instalaţii ale turnătorilor au fost săpate la Atena, Ungă Heîaisteion(pseuclo-Teseion),pe Kolonos AyoraioK,cil şi la Olimpia. După turnare statuile şi statuetele erau supuse uneiprelucrări la rece cu dalta şi dornul pentru a fi finisate artistic. De obicei bronzului îi era lăsată culoarea luinaturală. Pare-se că grecii din epoca clasică n-au încercat să-1 patineze artificial.BRYAX1SSculptor atenian din secolul IV, poate de obîrşie carianâ. A lucrat la decorarea mausoleului din Halicarnas (după352, P- 356). Opera sa cea mai celebră este o statuie a lui Pluton Şezînd pe tron, statuie executată pentru un sanctuardin Sinopc, de unde a fost transportată la Alexandria, la începu, tul secolului II, şi botezată ulterior Scrapis: existămimeronstropii ale acesteia. O bază cu semnătura lui Bryaxis şi împodobită cu reliefuri destul de mediocre sepăstrează la Muzeul Naţional din Atena.BULESfat cu competenţă politică, ales prin procedee care diferă cie la o cetate la alta. El joacă un rol esenţial înadministrarea majorităţii cetăţilor greceşti. La Atena, unde sîntem destul de bine informaţi în privinţa lui, a fostcreat de SOLON şi avea 400 membri, cîte 100 din cele patru triburi tradiţiona ie! După reformele lui CLISTENEsfatul număra 500 de membri în vîrstă de peste treizeci de ani, traşi la sorţi, cite 50 de fiecare trib, pentru o duratăde un an. în afara reuniunilor ordinare, sfatul este reprezentat de o comisie permanenta, prytanii, formată dinbuleuţii (p. 303) unui trib, comisie aflată în funcţie a zecea parte dintr-un an (prytanie), în ordinea obişnuită atriburilor. Prytanii sînt prezidaţi de un epis-tat tras la sorţi în fiecare zi şi care, deţinînd sigiliul oficial şi cheiletezaurului, este de fapt şeful statului. Prytanii sînt hrăniţi pe cheltuiala acestuia în Tolos. Ei pregătesc ordinea de zia şedinţelor, convoacă sfatul şi adunarea, iau măsurile de urgenţă. Sfatul studiază proiectele de lege, pe care le pre-zintă spre votare adunării. El controlează administraţia internă şi politica externă. Vezi Aristotel, Constituţia alenie-nilor, 8, 43, şi urm.BULEUTERIONClădire în care se întruneşte sfatul (bule). Tipul vechi este o sală lungă cu colonadă centrală; intrarea este pe unadin laturile lungi. Un nou tip apare la Atena, la finele veacului V: este vorba de un edificiu pătrat ce adăposteştebănci dispuse în U (fig. 23, p. 36, voi. II). Acest fel de sală de întrunire, deja folosit în scopuri religioase laTclesterion-ul de la Eleusis, a cunoscut o mare răspîndire în antichitate.GABIRIIVezi SAMOTRACE.CADMEEACitadelă a Tebei, numită astfel după eroul Cadmos, întemeietorul mitic al oraşului (p. 129).GALAMISSculptor din prima jumătate a veacului V, originar din Secţia ori poate din Attica. A executat la Atena, la Teba şi înalte oraşe statui de cult hryselefantine şi ofrande în marmură sau în bronz. Caii săi erau apreciaţi în reprezentărilecarelor învingătoare. Critica de artă antică îi lăuda graţia şi delicateţea, dar nu ne-a parvenit nici o copie sigur iden-tificată după operele sale.insulă a Argolidei în golful Saronic. Ea cuprindea un sanctuar al lui Poseidon, care fusese în epoca arhaică pentru obucată de vreme centrul unei amficţionii, din care făceau arte cetăţile din Argolida, Atena, Egina şi Orhomene din

115

Beoţia. Ştim prea puţin despre istoria acestei organizaţii, care a dispărut repede, în sanctuarul de la Calauria s-aotrăvit în 322 DEMOSTENE, urmărit de soldaţii macedoneni.CALC1DICApeninsulă din nordul Greciei, cu trei promonlorii: Palcne, Sitonia şi Acte. A fost colonizată în secolul VIII deeuheeni (p. 62 şi fig. G, p. 58).CALENDARDiferit după oraşe (p. 315). La Atena anul avea 12 luni lunare: 6 luni ciuntite (29 zile) şi şase luni pline (30 zile), iarcîteodată o lună intercalată pentru punerea de acord cu anul solar (în acest scop erau practicate diferite sisteme:ciclu de 8 ani cu trei ani prelungiţi; ciclu de 19 ani cu şapte an i prelungiţi, introdus în veacul V de Meton). Lunileateniene (din iulie pînă în iunie aproximativ) erau următoarele: Hecatombaion, Metageitnion, Boedromion,Pyanepsion, Mai-macterion, Posideon, Gamclion, Anlesterion, Elafcbolion, Munihion, Targelion, Skiroforion; lunaintercalată între Posideon şi Gamelion este eventual Posideon II. Fiecare lună era împărţită în trei perioade de zecezile (numai nouă pentru ultima perioadă a lunilor ciuntite). Anii erau individualizaţi prin numele arhonteluieponim, care figura în fruntea textelor oficiale.CALIASAtenian bogat din familia Kerykizilor, cumnat al lui CIMON, pe a cărui soră Elpinice a luat-o în căsătorie. Acondus delegaţia ateniană de la Susa, care a încheiat cu Marele Rege pacea zisă a lui Calias (449—448; p. 110).CALICRATESArhitect atenian din veacul V, colaborator al lui ICTINOSla Partcnon şi autor al planurilor templului Atenei Nike.CALIMAH1. Polemarh atenian care a murit luptînd la Maraton. La Atona se păstrează o Victorie de marmură, ofrandăpostumă a acestui general, cu o epigramă dedicatorie gravată pe coloana ce o susţinea (p.95).2. Sculptor şi orfevru atenian de la sfîrşitul veacului V. Arta lui trecea drept foarte rafinată. A lucrat pentru Erehte-lon o lampă de aur de mari dimensiuni al cărei fum era evacuat prin trunchiul gol al unui palmier de bronz, care-iservea de horn. Vitruvius îi atribuie paternitatea capitelului corintic.

EBGOTIMOS (autori ai celebrului Vas Franfois, produs 570 — 560). Arta figurilor negre înfloreşte între 550 şi 5-30cu EXEKIAS (ii. 78), AMASIS (ii. 101) şi Nikostenes ,.', 77). De atunci înainte ceramica atticărămine fărărivală /n'88) Introducerea, prin 530, de către ANDOCIDE a figurilor roşii îi dă un nou avînt. EUFRONIOS şi ELJTYMIDES,la finele secolului VI (ii. 131), Brygos, Makron şi Duris (li. 51» 132, 133), la începutul celui următor (înainte de 480),precum şi numeroşi pictori anonimi extraordinar de dotaţi realizează cele mai frumoase vase ale stilului sever.Du1)ă 480 apare stilul liber, în cadrul căruia calitatea desenului, încă remarcabilă (Pictorul PENTESILEEI, ii. 76;Pictorul Niobidelor), lasă totuşi să se întrevadă uncie neglijenţe. Influenţa picturii de mari dimensiuni(POLIGNOT) este vizibilă pe unele vase, dar producţia în ansamblu pare mai puţin îngrijită, în vremea lui FIDIAS(450 — 430) influenţa sculpturii clasice se manifestă la mai mulţi pictori (Pictorul lui Ahile, iî. 73; Ickijtefunerare cufond alb, ii. 55, 113 — 115), în vreme ce la finele veacului apare o notă de gingăşie în desen, cît şi în alegereasubiectelor (Pictorul lui ME1DIAS). Declinul este sensibil la începutul secolului IV. Ceramica attică mai cunoaşteîncă o scurtă perioadă de strălucire, între 370 şi 340, cu vasele stilului K erei (p. 65), Apoi tehnica figurilor roşiidispare subit, în cursul secolului IV, în sudul Italiei (Apulia, Lucania) a înflorit o ceramică imitînd-ope ceaattică,producînd cîtcva vase frumoase (ca cele ale pictorilor Astcas şi Pyton, care au lucrat la Poseidon ia-Pa estoni).Pentru principalele forme de vase, a se vedea: crater, ii. 16, 204, 205; cupă, ii. 76, 206; oinohoe (cană de vin), ii. 13,25, 28, 33, 3 l, 80, 202; lekytos, ii. 55 ;ryton, ii. 208; amorfă, ii. 24, 154, 171; skyfos, ii. 207.CETATEDefiniţie (p. 71 şi urm., p. 277 şi urm.).Descriere (p. 281 —283).Drept de cetăţenie (p. 292-293).Cirmuirea cetăţii (p. 303 şi urm.).Cetatea şi viaţa religioasă (p. 194 şi urm., p. 217 şi urm.).CHERONEEABătălia de la Cheroneea (p. 141 şi fig. 16, p. 140).C1BELEImportantă divinitate asiatică, numită şi Mama Zeilor, al cărei cult a fost introdus în Grecia la sfîrşitul epociiarhaice. Metroon, templul ei de la Atena, situat în agora, lingă Duleulcrion, servea drept depozit al arhivelor.Statuia de cult era opera lui Agoracritos.CII.QNlîruir nobil atenian, care în 632 a încercat să devină tiran, cu ajutorul trupelor venite de la MEGARA. După eşec aputut scăpa, dar complicii săi, refugiaţi ca suplianţi la

116

altarul Atenei, au fost executaţi. Amintirea acestui sacrilegiu a planat multă vreme asupra familiei Alcmeonizilorcare purta întreaga vină (p. 85).CIMON1. Om politic si general atenian, fiul lui Miltiade şi al unei prinţese trace. După o tinereţe plină de greutăţi, şi-areocupat rangul în Atena cu ajutorul bogatului său cumnat Calias Este strateg în 479 şi aliat al lui Aristideîmpotriva lui TEMISTOGLE. Conduce mai multe expediţii în Tracia, ia Bizanţ, la Sciros, de unde aduce în patrieosemintele lui Tezeu. Moartea lui Aristide şi exilul lui Temistocle îl fac stăpîn unic al politicii ateniene, înfrîngeflota persană la Eurymedon (468). La Atena, sistematizează agora şi reconstruieşte zidul de sud al Acropolei, în463 înăbuşă revolta de la Tasos. Favorabil Spartei în timpul revoltei mesenieue din 462, este ostracizat în 461 şirechemat în 457 la cererea lui PERICLE. în 450 conduce operaţiile navale contra Persiei şi moare în anul următorla asediul oraşului Kition din Cipru (p. 107 şi urm.).2. Gravor de matriţe monetare siracuzan, de la finele veacului V (p. 365)CIPRUAceastă insulă mare din Mediterana răsăriteană a cunoscut încă de timpuriu (mileniul IV) o civilizaţie preistoricăoriginală asupra căreia s-au exercitat ulterior influenţe venite din Asia Mică, apoi din Siria şi Palestina. Raporturilecu civilizaţia greacă încep în veacurile XIV şi XIII, după cum atestă numeroasele vase miceniene descoperite înnecropolele cipriote. Multă vreme insula, sub numele de AlasLa, a fost stăpînită de Egiptul Noului Imperiu. A jucatatunci un rol important ca loc de tranzit între lumea egecană şi cea asiatică. Oraşul cipriot Enkomi se află faţă înfaţă cu portul sirian Ugarit (Ras-Şamra), unde ciprioţii şi egeenii se aflau instalaţi laolaltă (f ig. 2, p. 24). Laînceputul secolului XII un val de imigranţi ahceni se abate asupra insulei, acesta corespunzînd legendelor despreîntoarcerea după războiul troian (întemeierea Salaminei din Cipru de către Teucros); un veac mai tîrziu un nou valde aheeni a venit din Grecia ca urmare a invaziei doriene. Civilizaţia Ciprului devine întru totul greacă pînă însecolul VIII, vreme în care fenicienii se aşază în partea de sud-est a insulei, începînd de atunci, oraşele feniciene(Amatus, Kition) sînt vecine cu cele greceşti (Salamina, Kurion, Pafos, Marion, Soles, Kerynia). După ce în a douajumătate a veacului VII a căzut. sub dominaţia asiriană, la puţin timp după 569, insula este cucerită de faraonulAmasis, iar apoi se supune autorităţii Marelui Rege. Ea era împărţită în mai multe regate, majoritatea greceşti, careşi-au păstrat autonomia cu condiţia să plătească tribut (p. 70). Regele din Salamina a antrenat celelalte oraşe(exceptînd Amatus) în revolta Ionici, dar perşii au restabilit controlul asupra insulei chiar din 497. în cursulveacului V, flota ateniană a operat deseori în apelei, fără a reuşi să elibereze definitiv insula (moartea CIMON sub zidurile Kitiouului, în 449, p. 110). în 411 puagorasa devenit rege al Salaminei şi a căutat, în cursul "nei lungi domnii (a murit în 374 — 373), să reunească întreagainsulă sub autoritatea sa, scoţînd-o de sub dominaţia persană, în ciuda sprijinului sporadic al Atenei, intenţiile saleau dat greş (p. 126). încercarea de independenţă n 351 — 344 n'a *ost n^ci ea ma* reuşită. Abia sub Alexan-din 351dru cel Mare devin grecii din Cipru liberi. Elenismul cipriot a ocupat un loc aparte în civilizaţia greacă. Ceramicaacestuia se caracterizează prin tendinţe originale, mă i ales în perioadele miceniană, geometrică şi arhaică, deo-potrivă în ce priveşte formele şi decoraţia (ii. 15, 16). Sculptura, în majoritatea ei în calcar local şi în teracotă, asuferit influenţa Asiei, a Egiptului şi apoi a Ionici înainte de a fi marcată de arta clasică preponderent ateniană. Pînâîn veacul III, s-a păstrat un sistem de scriere derivat din linearul B (filiaţia în detaliu nu este însă clara): acest silabarcipriot este bine cunoscut şi a fost utilizat în egală măsură cu scrierea alfabetică pentru a transcrie dialectul greclocal, precum şi o limbă încă necunoscută, numită eteocipriota. Pentru Cîntecele cipriote a se vedea p. 327.CIPSELOSTiran din Corint, care a domnit aproape treizeci de ani, întemeietor în 657 al dinastiei Cipselizilor. Şi-a vădit opu-lenţa consacrînd un tezaur la Delii şi bogate ofrande la Olimpia. A avut drept urmaş pe fiul său PERIANDRU (p.76 şi urm.).CIRENEOraş grecesc din Libia, întemeiat în 631 (p. 59, 79). A cunoscut o mare prosperitate sub dinastia celor opt regiBatiazi, care purtau alternativ numele de Băţos şi Arcesilau. Ultimii trei regi, de la cea. 525 la cea. 440, s-aucomportat aidoma tiranilor greci. Au stăpînit întreaga Cirenaică, unde grecii din Cirene au îundat coloniile Barce,Euhesperides şi Tauheira. Cu Grecia şi în special cu Atena s-au stabilit legături comerciale intense, bazate peexportul de produse agricole (grîu, lemn şi o plantă locală numită silfion, vezi ii. 135). După căderea monarhiei,prin 440. Cirene a fost condusă de reprezentanţii marilor familii, între partidele cărora aveau loc din timp în timplupte. Emisiunile ei monetare sînt bogate (aur şi argint). Oraşul este situat la 600 m altitudine, pe marginea unuiplatou. Portxil se află la o depărtare de aproximativ einsprezcce kilometri. Acropola e&te formată de două văi ce fierăstruiesc o parte a platoului. O cale monumentală o unea cu agora , unde se găsea mormîntul circular al luiBăţos, întemeietorul cetăţii, iar apoi urca din nou către sanctuarul lui Apolo, zeul protector al cetăţii, sanctuar încare îşi aflau locul izvorul sacru al divinităţii tutelare, templul doric cu colonadă exterioară de 6X11 coloane, datînd

117

de la începutul secolului VI şi reconstruit

la mijlocul veacului IV, marele altar a) acestuia (p. 220) un mic templu şi un altar al Artemidei, tezaure şi fîntinj'Spre est, o altă colină găzduia marele templu doric al iui Zeus, cu o colonadă exterioară de 8X17 coloane (construitprin 520 — 490; p. 77). De jur împrejurul oraşului se întindeau necropolele, mormintele avînd camere subterane sifiind uneori dotate cu faţade arhitecturale tăiate în stîneu-pe lîngă acestea existau şi capele funerare în formă detempk ' Săpăturile au scos la iveală un mare număr de sculpturi şj inscripţii. Circne era patria filosofului Aristip şi amatematicianului Teodor. Legile sacre de la Cirene (p. 203). Sculpturi descoperite Ia Cirene (ii. 196, l OS)).CLAZOMENECetate a Ionici situată pe coasta de sud a golfului SmirneL Patria filosofului ANAXAGORA. în secolul VI se lucrauaici rnari sarcofage din teracotă pictată cu scene în figuri negre pe fond deschis (p. 91).CLEOMENERege al Spartei, fiul lui Anaxandridas. Prin 520 i-a urmat tatălui sau (fratele lui vitreg Dorietis s-a exilat). Ambiţiosşi activ, a dat ajutor Alcmeonizilor să-i alunge pe PISISTHA-TIZI din Atena în 510, dar a eşuat în 508 în încercareade a sprijini împotriva lui CLISTENE partidul aristocrat atenian condus de Isagoras. în 499 a respins cererea dealianţă a lui Aristagoras, conducătorul ionienilor răsculaţi. Şi-a înlăturat colegul, pe regele Dernaratos, care s-arefugiat la Xerxes. înnebunind, s-a sinucis (prin 490). Urmaş i-a fost fratele Leonida.CLEONOm politic atenian. Ţinea o tăbăcărie. La moartea lui Pl-> HICLE, pe care-1 combătuse vehement, a luat conducereapartidului democrat: parti/.an al războiului total, a reprimat cu violenţă răscoalele aliaţilor; în ciuda strălucituluisucces de la Sfacteria (425), este aspru criticat de Aristofan in Cavalerii (424; p. 155). A fost trimis în Calcidicaîmpotriva lui Brasidas, murind în acelaşi timp cu adversarul său în lata Amfipolisului (422; p. 115 şi urm.).CLEPSIDRĂCeas cu apă folosit la procese pentru măsurarea timpuluiacordat fiecărei pledoarii.CLERUIIIEColonie trimisă de Atena în teritoriul duşman sau alial; este totodată un post militar şi o colonie de populare, alcă-tuită din cetăţeni săraci care primesc un lot de pămînt (flc-ros); ei rămîn cetăţeni atenieni (p. 88, 107, 144).CLISTENE1. Tiran din Siciona care a domnit aproximativ de la 600ja 570, Fiica lui s-a căsătorit cu un atenian, Alcmeonidul Megacles (p. 76 şi urm.).2 Legiuitor atenian, nepot al precedentului. După căderea pisistratizilor, ia conducerea apărării democraţieiîmpotriva aristocraţilor susţinuţi de Sparta; îndepărtat de către Isa-tforas, ridică poporul, alungă pe regele spartanCleomene şi restabileşte constituţia lui SOLON, modificînd-o în sens şi mai democratic. Reformele lui au stabilitcadrele politice durabile ale democraţiei ateniene (p. 88). Clistene şi oracolul de la Delfi (p. 253).CLITIASVezi ERGOTIMOS.CNIDOSOraş grecesc din Asia Mică, aşezat la extremitatea unui lung promontoriu legat de coasta Cariei. De dialect doric, elavea un sanctuar al lui Apolo Triopianos, unde, pe lingă cnidieni, se adunau dorienii din Halicarnas, din insulaCos şi din cele trei cetăţi ale Rodosului. Către 550, cetatea a ridicat la Delfi un tezaur în marmură de Păros şi maitîrziu o sală de întruniri (leshc), pe care POLIGNOT a împodobit-o cu picturi, în apele Cnidosului, CONON,comandînd flota persană întărită cu mercenari greci, a pricinuit o grea în-frîngere flotei lacedemoniene (394, p.125). Către mijlocul secolului IV, PRAXITELE a executat pentru un sanctuar de la Cnidos vestita sa statuie aAfroditei (ii. 203).CNOSOSPrincipalul oraş al Cretei minoice, cucerit şi ocupat de aheeni în secolul XV. Amintirea lui Minos şi a Minotauruluia rămas vie în epoca clasică, cum ne-o dovedesc monedele sale cu imaginea Labirintului (p. 28).CODEXNume latinesc (plural: codices) dat oricărei cărţi formate din unul sau mai multe caiete de papirus ori depergament. Către sfîrşitul antichităţii, folosirea codex-ului de pergament mult mai solid, s-a substituit celei avolumen-ului de papirus. Toate operele literare care n-au fost transcrise pe codex-uri (cu rarisime excepţii, datoratedescoperirilor papirologice) s-au pierdut (p. 323-324).COLOTESElev şi colaborator al lui FIDIAS. A lucrat cu el la Zeus de la Olimpia şi a realizat de asemenea şi masa deceremonie în aur şi fildeş pe care se depuneau coroanele destinate învingătorilor la jocurile olimpice.COMERŢ .',,, ţ(p. 316-319). * ' ş

118

CONCURSOriginea cultică (p. 227-228).Concursuri dramatice (p. 227 şi urm.).

Jocurile panelenice: olimpice, pitice, istmSce, nenu-ene (p. 228 şi urm.)-CONONGeneral atenian. A început să joace un rol în ultimii ani l ai războiului peloponesiac. Blocat in Mitilene, a fostdes, l presura t. graţie victoriei de la insulele Arginuse (406), ' învins de Lysandros laAigospotamos (405), s-a refugiat' în Cipru, punîndu-se în serviciul Pcrsiei şi înfrîngtnd Hota lacedemoniană înapropierea Cnidosului (394); a devastai; apoi coastele Peloponesului şi s-a reîntors triumfal la Atena. A ridicat dinnou Zidurile Lungi. Trimis în misiune diplomatică în Caria, a fost întemniţat de perşi şi a murii neîndoielnic înCipru. I s-au ridicat statui la Atena şi în mai multe oraşe ale loniei (p. 120 şi urm.).CORGrup de cîntâreţi şi dansatori (horcuţi), cărora li se alăturaula nevoie actori.Lirism coral (p. 329).Corul tragediei (p. 333-334).CORCIRĂ (Corfu).Străveche colonie a Eretriei (începutul veacului VIU) ocupată de Corint, in 733. Conflictul ei cu Corintul din 4',',?, aavut drept urmare intervenţia ateniană: a fost una din cauzele războiului peloponesiac (p. 112). Au fost descoperiteruinele unui templu al Art.emidei, curpinzînd sculpturi importante (începutul secolului VI).CORINTCetate din nordul Peloponesului, situată pe malul golfului cu acelaşi nume, pe un teritoriu locuit încă din perioadaneolitică. Supusă la început AKGOS-ului, a devenit independentă în secolul VIII. Este cîrnmită de o oligarhicaproprietarilor funciari, Bahiazii, care exercită puterea împreună, aleglnd dintre ei un magistrat cu atribuţii regale,în acea vreme au fost întemeiate coloniile din Corciră şi Siracuza (p. 67). Bahiazii au fost. îndepărtaţi la mijloculveacului VII, Cipselos instaurînd tirania pe care o vor prelungi Periandru şi Psameticos. Este perioada ceamai strălucită a istoriei Corintului; întemeierea de noi colonii în Kpir, în Acamania, în Calcidica; avînt almeşteşugurilor şi comerţului (bronz, ceramică, parfumuri, purpură, ţesături): construcţia de triere; vitalitateaartelor (pictură, sculptură). La mijlocul veacului VI, Atena începe să îndepărteze Corintul din comerţul cuceramică, acesta păstrîndu-şi intiietatea in prelucrarea metalului: bronzurile de Corint se vor bucura de o marefaimă pînă în epoca romană. Slăbită de războaiele corcirian (434, p. 112), peloponesiac (431 — 404) şi corintic(395—387, p. 125 şi urm,), cetatea rămine neutră în conflictele grecilor cu Filip; acesta a făcut din ea centrul Ligii din338, dîndu-i astfel o oarecare importanţă (p. 141 şi urm.). Oraşul era dominat de o acropolă stlncoasă, înaltă de 571m, 48rocorintul El avea un port la vest, Lehaion, şi altul pe Iful Saronic, Kenhrai (p. 84). Diolcos-vil făcea să comunice^°le două mări. Din epoca veche au rămas: templul lui Apolo, Ceripter doric (6 x 15 coloane cu fusul monolit,lucrat în Calcar moale şi acoperit, cu un strat fin de stuc), datînd de la mijlocul secolului VI (unul din cele maivechi din Grecia); elemente vechi (rezervoare şi bazine) ale îîntînilor pjrene şi Glauke; o agora refăcută înveacul IV cu un portic lung; o ţiglărie din secolul VI. Mai la est, în mijlocul terenurilor agricole, se ridica sanctuarullui Poseidon, unde aveau loc Jocurile istmice (p. 234). Coloniile Corintului, vezi fig. 6, p. 58. Vedere generală aCorintului (ii. 124). DlOLCOS-ul (ii. 123). Ceramică corintică (ii. 34 şi 74). Monedă corintică (ii. 37).CORINTIC (capitel)Vitruvius (IV, 1,9) atribuie paternitatea sculptorului CA-LIMAH, ce s-ar fi inspirat dintr-un joc întîmplător al na-turii: într-un cimitir al Corintului, pe mormintuî unei copile, o tufă de acant ar fi crescut sub coşul cu ofrande adusde doica ei. într-adevăr, capitelul corintic se compune dintr-o echină (corespunzătoare coşului din anecdotă) strînsăîn frunze de acant, peste care se suprapune o placă (sau abac), sub ea încovoindu-se volutele ieşite din mănunchiulde foi. Acest capitel este montat pe o coloană de tip ionic şi susţine un antablament ionic. El constituie deci ovariaţie sau o îmbogăţire a ordinului ionic. Exceptînd ipoteza conform căreia primul capitel corintic ar fi apărut lacoloneta ce susţinea mîna dreaptă a Atenei Partcnos a lui Fidias,atare capiteluri figurează în arhitectura interioară atemplelor, mai întîi la Basai, apoi la folos-ul de la Delfi, în fine, la Tegeea şi la tolor>-u\ de la Epidaur. Ele aucunoscut un mare succes în arhitectura elenistică şi romană (vezi ordin şi ii. 223).CORONEEAOraş din Beoţia, între Haliart şi Livadia, la sud-vest de lacul Copais. Bătălii între Teba şi Atena în 446 (p. 111); întrealiaţi şi Agesilau în 394 (p. 125).COSInsulă şi oraş din Dodecanez, aproape de Cnidos. De dialect doric, ea a făcut parte din Hexapolis-ul organizat înjurul sanctuarului lui Apolo Triopianul. HIPOCRATE era originar din Cos şi şcoala lui de medicină a continuat să

119

înflorească şi după el aici, pe lîngă As/cfepionunocal (p.263).CRATINOSPoet comic atenian din veacul V. Mai în vîrstă decît ARI-STOFAN, a repurtat primul succes la Dionisjile urbane din455. Compunea încă în vremea primelor comedii ale lui* Aristofan, cîştigînd în 423 premiul întîi cu piesa Urciorul,pe cînd Arom îl luau pe al treilea. I se atribuiau 28 de comedii. Pare-se că a fost creatorul genului comediei vechi culibertatea acesteia de invenţiune, ascuţita satiră poijl tică şi invectivele ei pasionate. Ridica In slăvi moravurile dealtădată şi biciuia pe politicienii contemporani, n^i ales pe PERICLE, pe care-1 socotea un demagog (p. 335)GRENIDESOraş din Tracia, în apropierea muntelui Pangeu. Ameninţat de triburile trace din vecinătate, a chemat în 356 înajutor pe Filip al Macedoniei, care 1-a salvat, 1-a întărit cu ziduri, a aşezat acolo coloniştii şi i-a schimbat numele înFilip'i (p. 137).CRESILASSculptor din a doua jumătate a veacului V, originar din Kydon, în Creta, dar care a lucrat mai ales la Atena. De la elni s--au păstrat mai multe semnături, precum şi menţionarea mai rmiltor opere, printre care o Amazoana rănită,lucrată pentru vestitul concurs de la Efes. Era autorul unei celebre statui portret, a lui PERICLE (pare-se postumă),al cărei cap este cunoscut prin numeroase copii (ii. 53).CRIT1ASOm politic atenian, născut prin 450. Discipol al lui Socrate (numele lui este dat unui dialog al lui Piaton), autor detragedii si de tratate politice pierdute, a fost exilat, în 410, după căderea regimului celor Patru Sute. S--a reîntors în404 şi a devenit unul din cei Treizeci de tirani; violent şi fără scrupule, 1-a condamnat la moarte pe şeful partiduluimoderat, TERAMENE. El însuşi a fost ucis în 403 într-o luptă împotriva democraţilor din PIREU (p. 123 şi urm.).CR1TIOSSculptor atenian care, împreună cu colaboratorul său Nesiotes au executat în 477—476 statuile TiranoctonilorHarmodios şi Aristogeiton pentru a înlocui în agora pe cele ale lui Antenor pe care Xerxcs le-a luat ca pradă. Avemde la el mai multe semnături. Statuile Tiranoctoni lor sini, cunoscute prin copii de bună calitate. Lui Critios i seatribuie şi un Efeb de marmură, descoperit pe Acropole printre ofrandele distruse de perşi în 480. Este posibil caAuriga de la Delfi să Ii ieşit din atelierul său (ii. 197).CROTONAOraş din sudul Italiei întemeiat la finele veacului VIII de colonişti din Ahaia. Rivală a vecinei Sibaris, a reuşit să odistrugă în 511 — 510. în acea perioadă Crotona avea un regim aristocratic inspirat de filosoful Pitagora, care serefugiase acolo de două decenii. O vestită şcoală de medicină a înflorit în această cetate. Crotona a fost cucerită deDionis cel Bătrin şi inclusă în posesiunile sale (p. 127). Dintre crotoniaţi, cel mai ilustru a fost atletul Mi Ion, care atrăit la finele veacului VI. 50rUME 's din sudul Italici, întemeiat în 757 de cnlcidieni pe Tetele Companiei Cp.65 şi fig. 6, p. 58). A avut de luptatpotriva etruscilor pînă ce HIERON din SIRACUZA a bătut, flota acestora în largul oraşului (474, p. 117). A fostdistrus de campanieni in 421.CUNAXA(Vezi ZECE MII).DADUHOSPreot de la Eleusis, a cărui denumire înseamnă „purtător detorţă", el jucîndun rol în ceremonia de iniţiere înMistere. Era ales prin tradiţie din rîndurile f/cnos-ului eleusin al Kerykizilor, care-1 dădea şi pe crainicul sacru (p.244).DAMOFONSculptor din Mesena, activ in prima jumătate a secolului II î., e.n, A fost, însărcinat cu restaurarea statuiihryselefan-tine a lui Zeus de la Olimpia, lucrată de Fi.dias, statuie ale cărei îmbinări se desprinseseră (Paur.nnia,IV, 31,6; p. 360).DECELEIAAşezare din At.t.ica, la nordul Atenei, pe pantele muntelui Parnes. Aici s-au fortificat lacedemonienii în 413 şi, solidimplîntaţi în acest cap de pod, au jefuit, chiar şi iarna, cimpia At.t.icei pîraă |la sflrsitul războiului peloponesinc.Este motivul pentru care ultima parte a acestui război a căpătat, numele de „războiul Deceleiej" (413—404; p. 166).DEDALSculptor mitic de origine ateniană, căruia tradiţia greacă ii atribuia, în afara construcţiei Labirintului şi a numeroa-selor invenţii tehnice, mai multe statui de cult de tip arhaic (xoana). Legenda spune că a fugit din Atena dupăuciderea nepotului său Galoş (sau Tăios). S-a dus la Minos, în Creta, şi, după ce a fost. aruncat în închisoare, ascăpat, refugiin-du-se în Sicilia. Trecea drept strămoşul tuturor sculptorilor, cum îl numea în glumă Socrate în

120

dialogul Alcibiade (121 a) al lui Platon, şi, în tot. cazul, drept, maestrul acestora. Sculpturile arhaice sînt numiteîndeobşte „dedalicc", acelaşi epitet, dîndu-se uneori arhaismului timpuriu (p. 364;vezi Şi SCULPTURA).DEINOMENESGrec din Sicilia, tată al lui Gelon şi Hieron, care au fost tirani la Gela şi apoi la Siracuza, şi al fraţilor lor Polyzalos,5« panal G-eleişi dedicant al Aurigăi de la Delfi, şi Trasibul. 1 ^ei patru fraţi se numeau Deinomenizi.de la tinete veacului V, care adăpostea şapte statui de zei dedicate de Pisistrate. La nord de temple erau amplasatem semicerc cinci tezaure. Partea de nord-vest a sanctuarului aparţinea Artemidei. Spre est, ceva mai departe, erauvenerate mormintele Fecioarelor hiperboreene, venite să aducă întîile ofrande lui Apolo. La marginea lacului sacru,format prin strangularea riului Inopos, o terasă străjuită de un aliniament de lei arhaici, din marmură, ducea cătreLetoon, mic templu ionic din veacul VI, dedicat lui Leto, mama lui Apolo şi a Artemidei. La sudul sanctuarului seaflau cele mai importante edificii profane: altarul lui Zeus Polieus şi pritaneul din veacul V, Suleuterion-ti\ şiagora. Pe o colină dind spre valea lui Inopos erau cinstiţi încă din veacul IV Cabirii, zeii din Samotrace. Pe munteleCintos erau situate cultele lui Zeus şi Atena Cintieni, al Artemidei Ilitia, iar mai jos s-a instalat încă din secolul VIIIun cult al Herei (mic templu de marmură, din veacul VI). Altarul lui Apolo (p. 220).DEMĂSubdiviziune teritorială a oraşului Atena, creată de CLISTE-NE. Se numărau o sută de deme rurale şi urbane.Adunarea demei alegea pe demarh, şeful demci. Acesta înscria In registre pe tinerii de 18 ani, care deveneaucetăţeni, întocmea situaţia proprietăţilor funciare, administra bunurile deniei, se ocupa de poliţie, îi reprezenta laceremonii pe locuitori sau demoţi. Treizeci de judecători ai demelor, traşi la sorţi, parcurgeau demele rurale pentrua judeca pricinile de mică importanţă (p. 300). A se vedea şi TRIB. Sanctuare şi culte ale demei (p. 217).DEMOCRITFilosof din Abdera, născut prin 460 şi mort în al doilea sfert al secolului IV. în cunoaştem lucrările doar primtr-olistă de titluri păstrată de un compilator din epoca romană. Importanţa lui este însă considerabilă ca întemeietor almaterialismului (p. 342).DEMONI (P. 269).DEMOSTENE1. General atenian din secolul V. A luptat împotriva eto-lienilor în 426, a ocupat Pylosul şi a cucerit Sfacteriaîn 425 (p. 115). Plecat să-1 sprijine pe Nicias în Sicilia, în 413, a fost făcut prizonier în cursul dezastrului şi ucisdesiracuzani (p. 119).2. Orator şi politician, născut în 384. Tutorii i-au delapidat averea; s-a făcut logograf, pregătindu-se cu tenacitatepentru viaţa politică. Primul discurs în 354: Contra legii p . LePtines. Luptă cu înverşunare împotriva luiFilip: Prima Filipică (351) j cele trei Olintice (349 — 348); Despre Pace (345). Participă la ambasada carenegociază pacea lui Filocrate, apoi îi îndeamnă pe atenieni să-1 folosească

pentru a le reface forţele: Filipica a doua, a treia ş[ a patra (344, 341, 340). Luptă în acelaşi timp împotrivă ad-versarilor săi politici: Contra lui Meidias (347), care i-a insultat în timpul funcţiei sale de horeg (p. 138); Asupraprevaricaţiunilor ambasadei (343), cu ocazia procesului ]Ui Esciiine. Caută pentru Atena aliaţi în Pelopones,denunţă aviditatea crescîndă a lui Filip, reorganizează flota. După „surpriza de la Elateea" (339), obţine alianţaTebei. în ciuda înîrîngerii de la Cheroneea (338), poporul îi decernează o coroană de aur, la propunerea luiGtesifon, atacată apoi de Eschine ca ilegală; procesul pledat în 330 este cîştigat de Demostene cu Discursul desprecoroană. Compromis în 321 în afacerea Harpalos, vistiernicul lui Alexandrii care s-a refugiat la Atena cu fondurilece-i fuseseră încredinţate, Demostene este condamnat şi se exilează la Troizen şi apoi la Egina. Se întoarce în patriela moartea lui Alexandru, ia parte la lupta împotriva lui Antipatros, fuge după în-f rîngerea atenienilor şi seotrăveşte la Calauria ca să scape de macedoneni (322; p. 138 şi urm., 347 şi ii. 175).IMDYMAAşezare din lonia, foarte aproape de Milet, unde se găsea marele sanctuar al lui Apolo, sediu al unuioracol,formînd obiectul pietăţii milesienilor. Pînă la războaiele persane, sanctuarul fusese încredinţat grijii familieiBranhizilor. O alee urca din port la sanctuar, străjuită fiind de statui arhaice de oameni şezînd şi de lei (mulţi aufost transportaţi la British Museum). Templul arhaic incendiat de perşi în 494 a fost înlocuit de un edificiu colosalridicat la începutul epocii elenistice (p. 93).D1EKPLUSManevră navală (p. 177).DIOLCOSPistă placată cu dale care traversa istmul corintic de la o marc la alta, permiţînd trecerea navelor din golful Saronicîn cel corintic şi viceversa. Săpăturile recente au scos la iveală urmele acestuia pe mai multe sute de metri. Pare-secă vasele erau aşezate pe un vehicul cu roţi, care era apoi tractat pe calea dalată, largă de 3,5 la 5 m. Construcţiaacestei amenajări datează din epoca arhaică. Ulterior a fost îmbunătăţită, în vremea războiului pcloponesiac (p. 84şi ii. 123).

121

DION1. Oraş din Macedonia aşezat la picioarele muntelui Olimp» la sud de Pidna.2. Unchiul lui Dionis cel Tînăr. Era fratele soţiei lui Dio-nis cel Bătrîn şi fusese învestit încă din timpul vieţiiacestuia cu importante funcţii administrative. S-a împrietenit cu Platou in 389, cu ocazia vizitei filosofului la Sira-cuza. Cînd Platou s-a reîntors spre a fi sfetnicul lui Dionis cel Tînăr, Dion a fost curînd exilat de nepotul său, dornicsa scape de sub influenţa sa, iar lui Platon i-a fost cu neputinţă să-i împace, în 357 Dion s-a reîntors la Siracuza cutrupe de mercenari şi 1-a alungat pe Dionis, după doi ani de lupte. Dar a fost asasinat în 354, pe cind încerca săimpună oraşului o constituţie aristocratică (p. 133).DIONISl cel Bătrin, tiran al Siracuzei, născut în 430 şi mort în367 (p. 126) şi fig. 13, p. 127).Dionis şi arta ducerii asediilor (p. 1G4).2. cel Tînăr, îiul şi urmaşul prunului (p. 133).DIONISIISărbători în cinstea lui Dionysos (p. 225).Aristofan şi Dionisiile rurale (p. 22G).DIONYSOSRitualul dionisiac (p. 224 — 225 şi ii. 101). pe o monedă din Naxos (ii. 84).DIPOINOSSculptor cretan, elev al lui Dedal, ca şi compatriotul şi colaboratorul său, Scylis, după datele tradiţiei. Ambii par a filucrat în secolul VII în mai multe locuri ale lumii greceşti, dar mai ales în Pelopones, unde Plinius cel Bătrîn şiPAUSANIA semnalează numeroase opere ale lor (p. 3G4).DIPOLIISărbători ale lui Zeus Polieus la Atena, descrise SANIA (I, 24, 4 şi 28, 10; p. 222).de PAU-DIPYLONNume dat unei porţi a Atenei di u partea de nord-vest a incintei. Pe acolo trocca drumul spre Academie şi spredema Tria, dincolo de Eleusis. Calea sacră dinspre Eleusis atingea incinta foarte aproape de acel loc, puţin mai lasud, prin poarta sacră. Dipylon, sau Poarta dublă, numită astfel cel puţin din veacul III i.e.n., constituie şi azi unexemplu admirabil de construcţie militară, datînd în forma ei de acum din a doua jumătate a veacului IV. O poartăinterioară şi alta exterioară, ambele încadrate de turnuri, delimitează o curte de 42x22 m, închisă de puterniceziduri laterale (5 m lăţime). Porţiunile de incintă, încă vizibile, sînt de la începuturile secolului IV. între Dipylon şiPoarta sacră se afla un edificiu numit Pompeion, care era folosit cu ocazia procesiunii (pompe) sărbătorilorelcusine. Cartierul Kerameikos se întindea pînă la Dipylon, după cum o dovedeşte descoperirea unei borne, înepoca geometrică această zonă era ocupată de o necropolă, unde au fost găsite vestitele vase cărora li s-a spusDipylon (p .46 şi ii. 26 — 29).DITIRAMBCompoziţie poetică şi muzicală destinată a fi cîntată de 55 un cor în cinstea unei divinităţi, mai ales Dionysos (p.224),dar şi Apolo. Ca gen literar, paternitatea i se atribuia p0e. tului Arion (finele veacului VII şi începutul celuiurmător) Dar deja Arhiloh în secolul VII pare-se că a compus ditirambi. Cei mai mari poeţi lirici greci, Pindar,Bachilide au cultivat acest gen poetic. La Atena unul din elementele principale ale sărbătorilor dionisiace eraexecutarea de ditirambi de către un cor de cincizeci de bărbaţi sau de tineri Cheltuielile pentru aceste coruri erausuportate dchoregii desemnaţi de triburi (p. 329, a se vedea iţi HOREGIE).DIVINAŢIE(P. 245 şi urm.).Preziceri înaintea luptei (p. 158--159).DODONASanctuar oracular al lui Zeus, în Epir (p. 249 şi urm.).DORIENIInvazia doriana (p. 37 şi urm.).Dialecte doricii e (p. 41 şi urm. şi îig. 5, p. 41).DORIC(A se vedea ORDIN şi p. 43 şi ii. 104 — 108, 122, 178-186, 222).DORIFORSoldat purtător de lance, făeînd parte din garda tiranilor(p. 76, 148).

122

Numele unei vestite statui a lui Policlct (iJ. 232).DRAGONLegiuitor atenian de la finele veacului VII (p. 74, 75).DRAHMĂUnitate ponderală şi monetară greacă. Greutatea ei variază în funcţie de sisteme (ceva mai mult de 6 g în sistemulegi-netic, cca4,37 g. în sistemul attic). Există piese monetare de argint de o drahmă, de două drahme (didrahme), depatru drahme (tetradrahme) şi uneori chiar de zece drahme (deca-drahme). Drahma se împarte în 6 oboli (a sevedea MONEDA şi GREUTĂŢI ŞI MĂSURI şi p. 316).DREROSOraş clin partea de răsărit a Cretei, în muntele de la vest de golful Mirabello, unde a fost descoperit un sanctuararhaic din veacul VII cu trei statui de cult (jumătate mărimea naturală), reprezentîndu-1 fără îndoială pe Apolo,Artcmis si mama lor Latona. Tehnica acestor statui este cea în sfyrelalon, adică plăci de bronz ciocănite pe o formăde lemn cu modelaj sumar (p. 200).DUR ÎSOlar si pictor de vase atenian (figuri roşii), activ în primulpătrar al secolului V. Avem de la el mai mult de treizeci 56. vase semnate, care ne dau posibilitatea să ne formăm idee despre gustul şi eleganţa stilului său. Tratează cuceeaşi reuşită subiectele cele mai diverse: teme mitice sau 'mec, scene din viaţa de. toate zilele (efebi în palestră,banchete). Personajele sale alungite, impecabil desenate, anunţă deja prima perioadă a epocii clasice (ii. 51, 132,138).ECLESIANume dat adunării poporului în multe oraşe greceşti şi în special la Atena, unde aceasta se reunea la început înagora, apoi pe colina Pnyx (p. 303, 30G).EDUCAŢIE(P. 294 şi urm. şi ii. 131—133).EFEBIJurămîntul efebilor (p. 217).EFEB IEInstituţie ateniană (p. 157).EFESCetate din lonia, situată la gura de vărsare a rîului Caystros. Foarte prosperă în epoca arhaică, a fost printreprimele, la finele veacului VII, care a bătut monedă de electrum,avînd albina drept simbol monetar, acestarămînînd pentru multă vreme şi cel al cetăţii însăşi. A întreţinut relaţii bune cu Cresus, care a contribuit, la mijloculsecolului, la ridicarea marelui templu al Artemidei, unul dintre cele mai vaste din lumea greacă (p. 89). Templul afost construit de arhitecţii cretani Hersifron şi Metagenes ce au scris şi o carte despre capodopera lor (citată încă învremea lui Augustus de către Vitruvius). Dimensiunile acestuia erau ieşite din comun: stilobatul de 55 x 115 m, cuo dublă colonadă exterioară (8 coloane la faţadă, 21 pe laturile lungi şi 9 în partea din spate), fiecare coloană avîndînălţimea de 12 m. Coloanele, aparţlnînd ordinului ionic, aveau tamburul inferior împodobit cu personaje în relief.Interiorul era împărţit într-un portic adînc, o cella şi un opistodom. Cruţat de Xerxes după răscoala Ionici, templula ars în 356, incendiat de un nebun pe nume Herostrat, chiar în noaptea în care se năştea Alexandru. A fostreconstruit în epoca elenistică după acelaşi plan. Efesul era punctul de plecare al Căii regale ce ducea la Susacapitala imperiului persan.EFIALTEOm politic atenian, autor al reformei din 462 (p. 108).EFORI 57 Magistraţi spartani (p. 310).r: G IN AInsulă din golful Saronic, locuită încă din cele mu i îndepărtate timpuri şi repopulată prin 9GO cu coloniştipeloponesi-eni (veniţi, după tradiţie, din EPIDAUR). De la finele veacului VIII pînă la începutul secolului Vputerea ei maritima, meşteşugăreaseă şi comercială nu încetează să crească,deoarece ariditatea solului nu îngăduiapracticarea agriculturii. Bronzurile şi ceramica ei erau apreciate în mod deosebii. Sistemul ponderal şi monetar seîntemeia pe drahma <U-6,14 g., fiind cel mai vechi (pe la 650) şi cel mai răspîndit în Pelopones. Egina a luat parte laîntemeierea oraşului Naucratis. Puterea ei economică i-a atras ostilitatea Atenei. Solon a interzis exportul de cerealedin Attica si a scos Atena din sistemul eginetic pentru a-1 adopta pe cel cubeic (p. 85). Egina bate flota ateniană în488, dar c învinsă in -158 şi capitulează după un scurt asediu, în 457 (p. 109). Atena (> obligă să primească ogarnizoană, să plătească un tribut zdro-bitor şi să intre în liga de la Delos; în 431, egineţii sînt expulzaţi şi înlocuiţicu cleruhi. în interiorul insulei se afla un sanctuar al Afaiei, divinitate locală identificată cu Atena. Templul doricdatează din primii ani ai secolului V (ii. 179, 180). Construit din calcar local, este împrejmuit de o colonadă (6x12coloane acoperite cu un stuc fin). Planul comportă un portic, o cella, cu colonadă interioară etajată, si nn

123

opistodom. Templul a fost restaurat de curîud. Fronton-nelc sculptate (aflate la Muzeul din Munchen) reprezintăscene de luptă (ii. 231); zeiţa Atena figurează în centrul fiecăruia din ele. Şcoala eginetică de, sculptură a fostilustrată succesiv, din epoca dedalică, de Smilis, Calon şi mai ales de Onatas.ELATEEAOraş din Focida, la sudul barierei muntoase a Calidromului pe drumul care leagă, prin Termopile, Grecia centralăde cea de nord. Ocuparea bruscă a acestuia de către Filip în 339 i-a uimit pe atenieni (Demostene, Despre coroană,169 şi urm., p. 139 şi fig. 15, p. 136).ELEEAAstăzi Velia, pe coasta Lucaniei, la sud de PAESTUM. Patria filosofilor PARMENIDE şi ZENON: motiv pentru carediscipolii acestora se numeau „eleaţi" (p. 342).EL ÎSPrincipala cetate a Elidei, de care depindea sanctuarul de la Olimpia. Elenii erau răspunzători de organizareaJocurilor olimpice (p. 229).ELEUSISDemă din Attica, centru al cultului Demetrei încă din epoca rniceniană, legat, după legendă, de Atena prinsynoicismul lui Tezeu, dar anexată în realitate la f inele veacului VIII sau la începutul celui următor. Situat la 20 kmvest de Atena, pe ţărmul golfului închis de insula Salamina,Eleusis 5

Fig 24. PLANUL TELESTERIONULUI DE LA ELEUSIS (După Dinsmoor)Sala hipostilă cu 42 de coloane a fost concepută de Ictinos şi colaboratorii săi. Asistenţa şedea pe opt trepte ceînconjurau sala, întrerupte fiind de şase intrări. Construcţia uşoară ce ocupa centrul sălii şi adăpostea obiectelesacre nu a lăsat nici o urmă. La faţadă se afla porticul construit în secolul IV de către arhitectul Filon.domină mica cîmpie agricolă a Triei. Calea sacră ce vine dinspre Atena trece peste colinele Aigaleos şi ajunge înfaţa porţii sanctuarului într-un loc unde se păstra fîntîna Cali-horos. Acolo s-ar fi aşezat, după legendă, Demetra întimp ce rătăcea în căutarea Korei. Se trecea apoi incinta, de mai multe ori modificată şi mărită (de PISISTRATE,CIMON Şi PERICLE). în interiorul acesteia se ridica, alături de alte edificii, Telesterion-ul, ce servea iniţierilor.Arhitectul Icţinos 1-a construit, din ordinul lui Periclc, pe locul unui edificiu înălţat anterior de Pisistrate. Era o salăhiposlilă pătrată (52x54 m), închisă pe toate părţile, cu 42 de coloane interioare mari menite a susţine acoperişulsupraînălţat în vîrî cu o lanternă. O mică construcţie (Anactorori), aflată pe o platformă, în mijlocul sălii, adăposteaobiectele sacre, în * a doua jumătate a secolului IV, arhitectul Filon a ridicatun portic, de 12 coloane + cîte 2 laterale, pe faţada răsăriteană a Telcsierion-nlui (p. 24-1 şifig. 24, p. 59, voi. îi).Intrarea în sanctuar (ii. 111). Procesiunea (p. 218). Misterele (p. 242-243).ELEUTERAIAşezare în apropierea frontierei dintre Attica şi Beoţia, ]a poalele Citeronului, la 47 km de Atena. De acolo a fostdus la Atena idolul lui Dionysos Eleuterios ce se păstra într-un templu din apropierea teatrului. Patrie asculptorului Miron. Pe un pinten al Citeronului, care domină aşezarea antică şi drumul ce duce spre Teba, se aflăîncă în stare bună de conservare o fortăreaţă din secolul IV (p. 104 si ii. 68, 71).EMPEDOCLEFilosof din veacul V, originar din Agrigent. Şi-a dezvoltat sistemul în versurile unei epici grandioase, pe tonul unuiprofet inspirat. Se zice că s-ar îi aruncat de bunăvoie în craterul Etnei (p. 342).ENDOIOSSculptor atenian dina doua jumătatea veacului VI, cunoscut prin mai multe semnături şi diverse menţionări în

124

texte. De la el avem în mod sigur o Atena şezînd, din păcate foarte deteriorată (Muzeul Acropolei).ENKOMIAşezare modernă din insula CIPRU, în apropierea coastei răsăritene a insulei, ceva mai la nord de Famagustaşifoartc aproape de aşezarea antică Salamina. De curînd au fost scoase la lumină rămăşiţele unei cetăţi miceniene,cu tablete scrise în linearul B şi documente interesante, ca statueta lui Apolo Alasiotas (ii. 21).EPAMINONDAGeneral şi om de stat teban. Vlăstar al unei familii nobile, dar sărace, cultivat, filosof, s-a întors din exil sprea-1ajuta pe Pelopida să elibereze Teba de oprimarea lacedemoniană, în decembrie 379. A colaborat la reformainstituţiilor şi ale forţelor armate (p. 1GO). După ce a ţinut piept lui Agesilau la congresul de la Sparta, şi-a văditgeniul militar cîştigînd bătălia de la Lcuctra (371). După numeroase succese diplomatice şi militare, a murit laMantineea (362; p. 130 şi urm.).EPEIOSPersonaj din ciclul troian, fiul lui Panopcu şi constructor al calului troian. Era socotit autorul acelui xoanon al luiHermes, venerat la Ainos. I se atribuia şi întemeierea, după terminarea războiului troian, a oraşului Metaponte dinItalia de sud. Pe un basorelief arhaic, provenind de la Samo-Luvru, este reprezentat in spatele luiiaEPIDAUR da costa golfului Saronic, celebră prinCetate dm Argolja P e ° la 9 km de oraş lasanctuarul lu\ A.sly^rHoI1 într-o cîmpie mică scăldata de "poalele munte m Kynor ti n, mtr o P^^ a ^ avjntSpe cu î^"^^v Splul doric al lui Asklepios îm-mai ales m secolul IV. v coloane, este ruinat înTimoteos (s-au P^^1 CGS , a realizat statuia hryselefantmaV, .recea drept opera ar,,-

Fig. 25. TOLOSUL DE LA EPIDAUR(După G. Roux)O rampă forma accesul la colonada dorică exterioară Cella era închisă de un zid circular O c°lo£ad? $ terioară cucapiteluri corintice contribuia la susţj nerea şarpantei. Podeaua era acoperita cu un dala ornamental dispus în jurulunui puţ central 6<1 rare se ajungea la un labirint subteran.nbasada lui Filocratc din 346 şi de atunci a devenit parti-a ul politicii macedonene, în 345 a făcut ca Timarhos să fieZ ndamnat pentru imoralitate, tocmai cină acesta se pre-^ătea să-1 atace. Acuzat de trădare de către DEMOSTENE,a fost achitat în 343 (p. 138). La Delfi, în 339, a acţionat astfel încît amficţionii să voteze războiul sacru împotrivaAmfisei, dîndu-i ocazia lui Filip să intervină în Grecia centrală. După Cheroneea 1-a acuzat pe Ctcsifon deilegalitate pentru a-i fi decernat lui Demostcnc o coroană de aur, dar neobţinînd nici măcar o cincime din voturi, atrebuit să se exileze în Asia Mică (330), A întemeiat o şcoală de retorică ]a Rodos şi a murit în 314 (p. 348 vŞi ii. 176).Eschine şi pederastia (p. 297).ESCHILPoet tragic, născut la Eleusis prin 525. A luptat la Maraton împreună cu fratele său Kynegiros, şi apoi la Salamina.A debutat în teatru în 500, prima victorie repurtînd-o in 484. în 474 a triumfat cu Perşii. S-a dus la Siracuza, invitatde tiranul HIERON. Reîntors la Atena, a fost din nou învingător cu Cei Şapte contra Tcbei (167) şi cu trilogiaOrestia (458). S-au mai păstrat încă două tragedii: Pngâtoa-rele şi Prometeu înlănţuit. Nemulţumit de reformele lui

125

Kf i-alte, s-a exilat în Sicilia şi a murit la Gela în 456. Chipul său ne este cunoscut din mai multe documentefigurative (p. 333; ii. 178, 164).ESOPFabialist din prima jumătate a veacului VI, căruia i se atribuie compunerea unor scurte apologuri în proză, foartegustate de greci încă din secolul V. După tradiţie, ar fi fost un sclav frigian, eliberat de stăpînul său pentruînţelepciunea şi talentul de care dăduse dovadă, călătorind apoi mult. A fost condamnat la moarte şi executat dedelficni, pe care-i înverşunase asemuindu-i cu beţele ce plutesc pe apă.ETEZIENE (vînturi)Vînturi care suflă vara pe marea Egee (p. 16).EUBULOm politic atenian din secolul IV. Excelent specialist in finanţe, a administrat vreme de mai mulţi ani importantultezaur al Teoricon-ului, exercitînd o influenţă hotărîtoare asupra chestiunilor administrative şi politice ale Atenei,Sn jurul anului 350. Partizan al păcii cu Filip, a combătut politica lui DEMOSTENE (p. 136).EUCLIDArhonte eponim al Atenei pentru anul 403 — 402, cînd a fost restaurată democraţia după tirania celor Treizeci (p.123). Este şi anul în care atenienii au abandonat folosirea alfa-petului attic în inscripţiile oficiale pentru a-1 adoptape cel lonian.EUFRANORPictor grec din secolul IV, foarte preţuit pentruîui cu scene de bătălie (Bătălia de la Mantineea, în carereprezentată ciocnirea unor trupe de cavalerie) şi peni.ru dec»rărea cu picturi a porticului lui Zeus de la Atena (TczeiîPoporul şi Democraţia, Adunarea celor doisprezece zei] Afost şi sculptor (p. 365; vezi şi PICTURA).EUFRONIOSOlar şi pictor de vase attice de la finele secolului VI şi {n. ceputul celui următor. După ce el însuşi a pictat un numărmare de vase cu figuri roşii, de foarte bună calitate, se p:ire că a condus un atelier în care diverşi pictori se aflau jnserviciul său, printre aceştia cel mai remarcabil fiind aşa-zisul Pictor al lui Panailios (vezi CERAMICA şiPICTURA).EUGAMONPoet epic originar din Cirene. A compus prin 565, la curtea regelui Băţos II din Cirene, un poem intitulat Telegonia,ce nara urmarea aventurilor lui Ulise, după cele din Odiseea, şi moartea sa tragică: eroul a fost ucis de fiul săuTelegonos, pe care 1-a avut CH Circe şi care nu--şi cunoştea tatăl (p. 327).EUHESPERIDESCea mai vestică dintre cetăţile greceşti din Africa, întemeiată de cirenceni pe coasta apuseană a Cirenaicii (astăziBen-ga/.i; p. 78 şi fig. 16, p. 140).EUMELOSPoet epic din a doua jumătate a veacului VIII, originar din Corint. Aparţinea puternicei familii a Bachiazilor. înpoemul Korintiaka el evoca originile mitice ale cetăţii natale. Printre alte opere, a mai compus pentru mesenieni şiun imn către Apolo (p. 54).EUMOLPIZIFamilie nobilă din Eleusis, din rîndul căreia era recrutat hieroţantul (p. 244).EUPALINOSArhitect şi inginer din a doua jumătate a vccului VI. Originar din Megara, a lucrat pentru Policrate Li SAMOS,săpînd pe sub acropole un tunel lung de mai bine de un kilometru spre a alimenta oraşul cu apă (p. 77, vezi APE-DUCTE).EUPATRIZINume dat in Attica familiilor aristocratice.EUPOLISPoet comic atenian din secolul V, contemporan cu ARIS-TOFAN, al cărui prieten şi colaborator a fost la un momentdat, înainte de a-i deveni rival, între 429 şi 412, anul morţii lui premature, a scris circa cincisprezece piese, toatepier- «dul e- Era preţuit pentru fecunditatea invenţUrnii, gratia şi spiritul său satiric (p. 336).EURIP1DEpoet tragic atenian din secolul V. Fiu al unui negustoras şiîl unei vînzătoare de legume, se spunea că s-a născut în chiar ziua de septembrie 480 a bătăliei de la Sa lamina. Eleval sofiştilor ANAXAGORA, PRODICOS şi PROTAGORA, â fost prieten cu SOCRÂTE. A debutat în teatru în 455 şise spune că a scris 100 de piese (92 tragedii şi 8 dramu satirice). Pare-se că a avut parte de neplăceri conjugale, fapt

126

ce ar explica unele reflecţiuni misogine din operele sale. La sfirşitul vieţii, a părăsit. Atena si a murit în 406 la Pela,în Macedonia, găzduit de regele Arhelau. Cunoaştem titlurile a 74 de piese, dintre care s-au păstrat doar 18, printreele figurînd: Alcesta (438), Medeea (431), Hipolit (428), Ijigcnia In Taurida şi Ifigenia In Aulida, Atacat de poeţiicomici şi în special de AR1STOFAN, n-a triumfat decît de 5 ori la concursurile dramatice. După moarte a cunoscutînsă o mare glorie: operele sale erau deseori reluate şi i s-au ridicat statui, îi cunoaştem chipul prin numeroase c6piide bună calitate (p. 333 şi ii. 165). Părerile lui Euripide despre război (p. 182).EURYMEDONRîu de pe coasta Asiei Mici, în Pamfilia, pe malurile căruia CIMON a repurtat în 467 o victorie decisivă asupraperşilor (p. 107).EUTYMIDESOlar şi pictor de vase atenian de la finele veacului VI. Rival al lui EUFRONIOS (unul din vasele sale poartăinscripţia: Eufronios n-a făcut niciodată aşa ceva !), excelează în personaje solemne şi atitudini nobile. Este unul dinmarii maeştri ai figurilor roşii (vezi CERAMICA).EXEKIASOlar şi pictor de vase attice din secolul VI (către 550 — 530). Este cel mai celebru reprezentant al picturii ceramicecu figuri negre: claritatea compoziţiei, eleganţa şi firescul atitudinilor, extrema preciziune a desenului (graţienumeroaselor incizii ce detaliază silueta neagră) sînt însuşirile sale dominante ca desenator (vezi CERAMICA).FALANGA(P- 73). VFARNABAZOS * ' <Satrap persan din Asia Mică, la sfîrşitul veacului V şi îuce-'5 putui celui următor (p. 120).FARSALOSOraş din Tesalia în apropierea căruia a fost descoperită fouia de aur „orfică" (p. 241).F1DIASSculptor atenian din veacul V, fiul lui Harmidcs. Plinjus cel Bătrîn situează apogeul carierei sale în cursulOlimpiadei 83 (448 — 445): perioadă ce va fi corespuns terminării capodoperei sale, statuia lui Zeus din templul dela Olimpia. Elev al lui HAGELADAS, Fidias a început să lucreze după războaiele persane. Ex-voto--ul atenian de laDelfi (Miltiade, împreună cu Atena şi Apolo, însoţiţi de eroii eponimi ai triburilor attice), ridicat în amintireabătăliei de la Maraton pare să fi fost consacrat înainte de 461, în vremea în caro CIMON, fiul lui Miltiade, călăuzeapolitica Atenei. La marea Atena de bronz, înaltă de 8 m, ridicată pe Acropole şi denumită mai tîrziu AtenaPromahos, se referă un document epigrafic din 453—452. între această dată şi începutul lucrărilor la Partenon, în447, se va fi dus Fidias la Olimpia spre a realiza pe Zeus hryselefantin destinat templului ridicat de LIBON, templucare tocmai fusese terminat. De curînd a i'ost. descoperită o modestă cupă attică ce aparţinuse marelui sculptor carezgîriase pe picior cu mîna lui grafitul: „Aparţin lui Fidias" (ii. 235). însărcinat apoi de către Pericle cu conducereatuturor lucrărilor întreprinse pe Acropole Atenei. Fidias s-a ocupat în mod special de decoraţia sculptată aPartenonului, ce--i datorează remarcabila unitate de concepţie si execuţie (p. 219). în acelaşi timp sculpta statuiacolosală a Atenei Partenos (12 m înălţime), care a fost terminată în 438. între această dată şi începutul războiuluipelo-ponesiac. Fidias a fost acuzat de delapidarea fondurilor puse la dispoziţia sa în Vederea realizării statuii;condamnat, n murit în închisoare, după informaţia lui Plutarh. O tradiţie attică, neîndoielnic dornică de a spălaAtena de ruşinea unui atare act de ingratitudine faţă de artist, pretindea ca acesta s-ar fi exilat, ducîndu--se înElida, unde abin atunci ar fi sculptat pe Zeus de la Olimpia. Cu excepţia celor două mari statui hryselefantine,cunoscute datorită descrierilor detaliate ale lui Pausania, din reproducerile de mic format, mai mult sau mai puţinfidele (numai pentru Atena Partenos). şi prin documentele numismatice prea puţin precise, sînteir. informaţi destulde Vag asupra celorlalte opere ale artistului pe care textele le menţionează. I se atribuie cu verosimilitate un Apolo(copia de la Cassel), o Amazoană (tipul numit „Mattei" de la Vatican, confirmat de o recentă descoperire de laTivoli) şi o Atena (tipul „Medici" de la Luvru, cu care au fost puse în legătură alte documente). Cei vechi admiraula Fidias nu numai o tehnică ireproşabilă, evidentă deopotrivă în statuaria în bronz, cît şi în arta complexă act'i£iil°r hryseîefantine, în orfevrărie şi în pictură (interiorul scutului Atenei Partenos era împodobit cu oGlGANTOMAHH-pictată), ci mai ales nobleţea inspiraţiei sale: înalta idee f e si-o făcea despre divinitate, i-aîngăduit, după spusa l"i Qnintilian, „să îmbogăţească într-am anumit fel religia tra-cSiţională". Prin aceasta se explică în mare măsură influenţa decisivă pe care a cxerci1.at.~o asupracontemporanilor şi a întregii arte ulterioare.FI DONRege din Argeş, din secolul VII, căruia tradiţia îi atribuiaintroducerea monedei (p. 85).FILĂRIIOfiţer de cavalerie la Atena (p. 156, 302).FILDEŞURI

127

(P. 34 şi ii. 18, 19).FI LIP II (al Macedoniei)(P. 135 şi urm.).Expansiunea Macedoniei sub Filip II, vezi fig. 15, p. 136.FILOCRATEOm politic atenian de la mijlocul secolului IV, principalulnegociator al păcii carc-i poartă numele (p. 138.)FILONArhitect atl.ic din veacul IV, originar de la Eleusis. începind din 347 a construit arsenalul sau skeuoteca din PIREU(p. 175 şi urm.).F1LOXENOSPoet originar din Ci t era, autor de ditirambi (finele veaculuiV — începutul celui următor; p. 332).FÎNTÎNIFîntînile publice constituiau un element, esenţial al vieţii din cetate, căci locuinţele particulare nu aveau conductede apă, ci eventual cisterne sau puţuri. Apa era luată fie de la guri aplicate pe un perete natural sau construit inacest scop, fie dintr-un bazin săpat în adîncime, prevăzut cu trepte ori împrejmuit de un parapet la nivelul solului,precedat deseori de un vestibul pardosit cu dale. Unele fintîni erau mai complexe, dotate cu rezervoare ceserveau şi la decantarea apei (fintinile Glauke şi Pirene, la Corint), încadrate într-un ansamblu arhitectural (săli,faţade cu coloane, cel mai adesea ionice, ori un simplu portic) şi împodobite cu sculpturi (guri de apă, cî t codatăstatui ale Nimfelor sau ale Muzelor), în epoca clasică însă aceste construcţii erau simple şi uşoare. „Scenele lafîntînă" sînt frecvente pe vasele pictate. Exista un serviciu al apelor, încredinţat îndeobşte unui „responsabil alfintînilor", care veghea la întreţinerea lor, pedepsind orice abuz sau poluare.Pentru alimentarea fintînilor a se vedea: APEDUCTE şi P. 283. 67 F in tina cu nouă guri de la Atena (p. 77 şi urm.)-FLUIERAcest, nume tradiţional, clcs!;ul de impropriu, se dă autos-iilui, în realitate era un instrument, cu clape precumclarinetul, în general avea două ţevi cilindrice, reunite printr--o aplică de bărbie, ale căror capete atingeau buzelecintăreţului. Orificiile laterale permiteau varierea înălţimii sunetelor. Cunoscut din vremurie preelinice (elfigurează deja pe monumentele cretane), autos-ul era întrebuinţat pentru ritmarea mişcărilor unui grup (trupă înmarş, lucrători, vîslaşi), dar şi pentru calităţile sale acustice, ca acompaniator al corurilor, în special în teatru, undevaloarea lui expresivă ieşea deosebit de bine în evidenţă. Virtuozii fluierului (sau auleţii) erau foarte apreciaţi depublic: pentru ei se organizau şi concursuri (în special la Jocurile pitice). Pitica a XII-a a lui PINDAR a fost scrisă încinstea unui aulet ciştigător (p. 329 şi ii. 131, 133, 160).FOCEEACetate greacă din lonia, pe coasta Asiei Mici, la nordul gurii de vărsare a rîului Hermos (p. 68 şi fig. 6, p 58). Multăvreme prosperă, ea şi-a extins comerţul de la Marca Neagră pînă în Egipt (unde a participat la întemeierea oraşuluiNaucratis) şi Mediterana occidentală, jucînd un rol capital pe coastele Spaniei, Galici şi Corsicei. Asediată de perşi,a fost părăsită de locuitori în 545. O parte din aceştia s-au îndreptat către Marsilia, ceilalţi s»au reîntors acasă şi s-ausupus lui Ciriis (p. 298). Meterezele Foceci (p. 163).FOCIONStrateg atenian din secolul IV. Cu începere din 351 a condus mai multe operaţii militare şi 1-a obligat pe Filip săridice asediul Bizanţului în 340 (p. 139). După înfrîngerea de la Cheroneea, s-a arătat favorabil unei înţelegeri cuMacedonia, socotind că Atena nu mai era în măsură să reziste. Se bucura de o mare reputaţie de om integru, motivpentru care Plutarh i-a şi consacrat una din ale sale Vieţi paralele.FOR M IO NStrateg atenian din a doua jumătate a veacului V, celebru prin victoriile sale navale de la Patras şi Naupactos, din429 (p. 115).FRATRIEUna din subdiviziunile societăţii greceşti din lăunlrul cetăţii (p. 217, 294).FRYNECurtezană celebră dinsecolul IV. Afost' amanta lui PRAXI-TELE si a închinat la Delfi propria-i statuie aurită, operăa acestui sculptor. Acuzată de impietate în faţa unui tribunal atenian, a fost apărată de HIPERIDE, care a recurs laun efect patetic, dezvelindu-i brusc frumuseţea (a se vedea PRAXITELE).68poet tragic atenian de la începutul sec. V. Trecea drept primul care a introdus în teatru roluri de femei (jucatedealtminteri cu mască de către un bărbat). Atît în Luarea. Miletului (494), pentru care a fost amendat din pricină căa evocat nenorociri recente, cît şi în Fenicienele (476), care au deschis drumul Perşilor lui Eschll, poetul s-a inspiratdirect din evenimentele contemporane (p. 333). 2. Şeful unei partide oligarhice extremiste de la Atena în vremea

128

guvernării Celor patru sute. A f ost asasinat în 411, iar ucigaşul său a primit apoi cetăţenia ateniană (p. 292).GAMOROINume dat la SIRACUZA marilor proprietari funciari (p. 72).GELAColonie doriana întemeiată la începutul veacului VI pe coasta de sud a Siciliei de către cretani şi rodieni din Lindos(p. 66şifig. 6, p. 58); centrul cetăţii şi majoritatea sanctuarelor se aflau pe o acropolă, spre est. La înaeputul veaculuiV, tiranul Hipocrate şi-a întins stăpînirea asupra unei părţi a Siciliei orientale. După el, GELON, apoi f raţii aces-tuia, HIERON şi POLYZALOS, au fost tirani ai Gelei (p. 79). Ultimul a consacrat în această calitate pe AURIGA dela DELFI. După căderea Deinornenizilor (466), Gela a avut un regim aristocratic moderat: ESCHIL s-a retras şi amurit aici (456). Oraşul a căzut în 405 sub atacurile cartaginezilor (p. 126). în ultimii ani s-au făcut săpăturiimportante, descoperindu-se o incintă din cărămizi nearse (P. 163 şi ii. 09).GELONFiul lui Deinomencs. Era comandantul cavaleriei lui Hipocrate, tiranul GELEI, căruia i-a şi urmat. S-a căsătorit cuDemarete, fiica lui TERON, tiranul din Agrigent, şi în 485 a devenit tiran al Siracuzei (p. 79). I-a învins pe cartagi-nezi la Himera, în 480, şi a murit în 478 (p. 117).GEOMOROINume dat la SAMOS marilor proprietari funciari (p. 72).GERUSIASfat al bătrînilor, mai cu seamă la Sparta (p. 303 şi 310).GIGANTOMAHIELupta zeilor cu giganţii, temă decorativă frecventă pe monumentele arhitectonice şi pe vase.GIMNAZIUDestinat la început antrenamentului atleţilor, odată cu dez-" voltarca infanteriei şi necesitatea dea pregăti cetăţeniiprinî iGRAVURĂ ÎN ADÎNCIMEGrecii au excelat în atare artă, căreia i-au dat numele de dliptică. Deja cretanii şi apoi micenienii practicau, imitîndOrientul, gravarea de intaliî în pietre dure, care le serveau drept sigilii, în epocile arhaică şi clasică, gravorii n-aucontenit să creeze delicate şi minuscule capodopere, gravînd pietrele semipreţioase (cornalină, sardonic,calcedonie, agată, cristal de stîncă) cu ajutorul unor mici sfredele,al căror vîrf era acoperit continuu cu o pulbereabrazivă. Aceiaşi artişti au fost solicitaţi şi pentru gravarea matriţelor monetare, 'în ambele cazuri era vorba de arealiza un negativ menit să fie folosit fie ca stanţă monetară, fie pentru a obţine o amprentă în ceară (ii. 177, 220,221).GREUTĂŢI ŞI MĂSURIDin pricina diversităţii sistemelor metrologice folosite în lumea greacă (p. 315 — 316) şi a caracterului fragmentaral informaţiei noastre privitoare la unele dintre acestea, ne mărginim a înfăţişa aici principalele elementealesistemului attic, amintind totodată că echivalările cu sistemul metric actual sînt mai degrabă teoretice decît reale,măsurile antice neavînd niciodată precizia riguroasă a alor noastre.1. Măsuri de lungime, l stadiu (177,6 m.)=6 pletra (29,6m) =100 orgyai (1,776 m). =400 coţi (0,44 m) =600 picioare(0,296 m.). La rîndul său, piciorul se împarte în 16 degete de 0,0185 m.2. Măsuri de capacitate: a) solide: l medimn (52,50 1) — =6 hectes (8,75 l.)=48 hoinikes (1,091). Hoinixulse împarteÎn4kotylaide0,273 1. b) lichide: l mctret (26,20 l.) = 8hues (3,27 1.). Husul se împarte în 12 kotylai de 0,273 1.3. Măsuri de greutate: l talant (26,196 kg)=60mine(436,6g) =600 drahme (4,386g.) Drahma se subîmparte în 6 obolide 0,728 g.(vezi DRAHMA).GYLIPOSGeneral spartan care i-a învins pe atenieni la SIRACUZAîn 413 (p. 119).GYTIONPort din Laconia, la 45 km, sud de SPARTA a cărei sigurăieşire la mare era.HHABRIASGeneral atenian din prima jumătate a secolului IV (p. 129). A cîştigat bătălii navale în Ciclade şi pe coasta Tracici în376 — 375. A murit la Chios în cursul frămîntărilor sociale, 'n 357. Legase prietenie cu Platon.HAGELADASSculptor argian de la finele veacului VI şi începutul celuiurmător. A realizat mai multe statui de bronz pentru atleţi'1 învingători şi un cx-volo alcătuit din mai multe statui (cai

129

şi femei captive), închinat la DELFI de către tareuliui (soclul parţial păstrat). A lucrat şi statui de /.ei. Trecea dreptmaestrul lui M1RON, POLICLET şi FID1AS (ve-/i, SCULPTURA).HALCOTECÂDepozit de obiecte de bronz (în special de arme) aparţinînd cetăţii şi păs trate p e Acropola Atenei,într-o clădirespeciala, situată între sanctuarul Artemiaei Brauronia şi Partenon (a se vedea fig. 21, p 25, voi. II).HALICARNASColonie greacă din Caria, unde se amestecau tradiţii doriene cu influenţe ioniene, patrie a lui PANYASIS şi a luiHERO-DOT. Supusă Persiei, a fost multă vreme condusă de tirani, ce deseori erau femei, ca de pildă Artemisia,care a participat, împreună cu flota persană, la bătălia de la Salamina. în secolul IV, Halicarnasul a fost capitalasatrapilor Cariei. Unul dintre ei, MAUSOLOS, a avut drept mormîntvestitul MAUSOLEU (p. 135),HARMODIOSUnul din Tiranoctoni. După spusele lui TUCIDIDE (I, 20 şi II, 53 şi urm.), Hiparh, îndrăgostit şi respins de Hurmo-dios (acesta manifestînd interes pentru Aristogeiton), s-a răzbunat retrăgîndu-i surorii lui Harmodios atribuţia decaneforă ce ar f i trebuit să o aibă în cursul unei ceremonii religioase. Pentru a răzbuna această ofensă, Harmodios,ajutat de Aristogeiton, s-a hotărît să-i ucidă pe PISISTRA-TIZI, ceea ce a dus la asasinarea lui Hiparh şi la întărireatiranici lui Hipias. HERODOT însuşi (V, 55-50) combătuse eroarea istorică, foarte răspîndită, care făcea din Tira-noctoni campioni ai libertăţii, animaţi de un ideal politic. Această interpretare interesată a fost acreditată încă de laînceput de Clistene şi de Alcmeonizi atunci cînd, cuajutonu Spartei, 1-au alungat în 510 pe Hipias, consacrînd deîndată în agora statuile lui Harmodios (imberb) şi Aristogeiton (cu barbă), realizate de sculptorul Antenor (p. 79,297).HARMOŞTI Guvernatori instalaţi greceşti(p. 123).de Sparta, după 404, în cetăţiiHECATEUScriitor şi om politic din MILET ce şi-a sfătuit zadarnic coin-partioţii la prudenţă cu ocazia revoltei Ionici de laînceputul veacului V. Primul istoric şi geograf care a scris în pro/â, compunînd patru cărţi de Genealogii şi oPeriegeză în doua cărţi, una referitoare la Europa, cealaltă la Asia. A fost foarte citit pînă în epoca elenistică (p. 338).HECATOMBASacrificarea a numeroase victime (p. 213). '235. Scrisul lui Fidias

^ iu al lui Hefaistos menţionat de Pausania (1,14,6) ca ^en^nînd AGORA şi Porticul regal (adică porticul lui Zeus).^t^ln mod sigur vorba de templul numit acum îndeobşte #s ion> jn picioare şi astăzi pe colina KolonosAgoraios •(Tntificarea eronată provine din faptul că unele metope Iptate reprezintă faptele lui Tezeu; ii. 118).înconjurat jCU colonadă dorică (6x13 coloane), templul avea o cella -olcnadă interioară pe două niveluri,precedată de un CU tic si urmată de un opistodom. Construcţia se pare că a P° ut fn 449, imediat înainteaPartcnonului. în interior, 'tatuia de cult a lui Hefaistos era însoţită, pe aceeaşi bază, H o statuie a Atenei. Ambeleerau datorate probabil lui Alcamene si par a fi fost executate prin 421 — 415. Un decor sculptat îmbogăţea frizadorică exterioară (metopele faţadei dinspre est şi în continuare încă patru metope la colţurile laturilor lungi)» iar ofriză continuă de tip ionic era amplasată sub colonadă, deasupra porticului de la intrare şi de la intrareaopistodomului (respectiv, bătălie în prezenţa zeilor si centauromahie). Transformat mai tîrziu în biserică, templuleste cel mai bine conservat dintre toate cîte au rămas în Grecia (vezi ATENA şi fig. 33, p. 122, voi. II).Arbitri la unele concursuri

130

HELIAIATribunal popular la Atena, instituit de SOLON (p. 87): 6 000 de juraţi (heliaşti) sînt traşi în fiecare an la sorţi decătre arhonţi, din rîndul cetăţenilor ce se autopropun şi care au depăşit vîrsta de 30 de ani. Aceştia sînt repartizaţiîn zece secţii de 500 de membri, plus 1000 supleanţi. Heliaştii depun jurămînt şi primesc în fiecare zi o indem-nizaţie de trei oboli (doi în vremea lui Pericle). în momentul procesului, judecătorii erau traşi la sorţi, în numărvariabil după importanţa cazului; ei sînt prezidaţi de un magistrat instructor. Heliaştii hotărăsc prin vot asupravinovăţiei inculpatului. Fiecare jurat dispune de două jetoane de vot, cel ce achită, traversat de o tijă plină, şi cel cecondamnă, cu tijă goală. Există două urne, una pentra voturile valabile şi alta pentru cele inutile. Apoi juraţiistabilesc pedeap-a; daca legea nu prevede vreo pedeapsă pentru delictul trih8UZ^' acuzarea şi apărarea propunfiecare cîte una, iar 'sl!nalul se pronunţă în final în favoarea uneia din ele. ntmţa heliaştilor este fără apel. VeziAristotel, Consti-'«/'« «tententlor, 63 şi urm.IIELANODICILiteral, „judecători ai grecilor(p. 229)."ascut ]dC la finele veacului VI şi începutul celui următor, în pro *a f-fes. Filosofia sa, pe care şi-a expus-o în lucrărid°Mâ or-'?'* su§erat formulări celebre ca: „Nu te scalzi deBrii1 « acela?i rîu" şi „Războiul este mama tuturor ilor" (p. 143? 342)Re. = ,,cu sub forma unuiRM t iţional& a acesu supcrioară capulprezentare jr ^ avind în P la înălVmea ume-atiu eiaiu ^ se;f«&doupro.oar& a puas-uui, rilor,ieş^um pc faţa ai Vpilastru treceaatîrna coroane i 26)_ ife rn ^ nul lu.ulptat st atribuita » AlcamcnePl&^ ACOPOLE1. 1 1 scandall-

HERODOTNăscut la Hulkarnas prin 490 — 480, viitorul istoric aparţi-1 -\ unei familii de vază care luptase împotriva tiranuluii"vgdamis, Hui Artcmisjci. Unchiul lui Herodot, poetul PANYASIS, a fost executat de către tiran. Herodot a emi-grat, probabil la SAMOS. Apoi a călătorit mult, vizitînd Grecia, imperiul persan (Siria, Mesopotamia, Egiptul,lonia), Puntul Euxin, Traciii şi Macedonia, Circne. Cronologia călă---x «„„« ^h;,^t de. discuţie. A stat multăr,

131

Pontul Euxin, l răcnişi Maceonia, .riilor sale formează încă obiect de discuţie. A stat multăvreme la Atena, unde i-a cunoscut pe PERICLE si SOFOCLE, >1 din urmă dedicîndu-i un poem. Atenieniî i-audecernat noruri ta urmare a haturilor publice. Herodot s-a dus DOI la TUHIO1. oraş întemeiat în 443 din iniţiativaluiPerie Ic î" italia de sud, devenind cetăţeanul acestuia (p.112) de unde a călătorit în coloniile greceşti din Occident. \ niurit după începutul ră/bojului peloponesiac, dar dataexaclă a morţii nu se cunoaşte. Bustul său apare pe copii romane, asociat m cel al HiiTUClDlDE (p. 338 şi ii. 166).Herodot şi viata religioasă (p. 191). Herodot şi divinii ăl ile străine (p. 267).HEROS(F. 239, 265).HESIODPoet de ia linele veacului VII, originar din Ascra, în Beoţia, unde tatăl său venise din Kyme, în Eolida, după nere-uşite încercări de a face negoţ pe mare. în satul său a dus viaţa unui mic proprietar agricol, practicînd totodatăo poezie de un fel foarte personal. Cea mai lungă călătorie a sa a fost piuă la Calcis, în Eubeea, spre a participa laun concurs de poezie, unde a ieşit cîştigător. în afara Teogoniei şi a Muncilor şi zilelor, i-au fost atribuitenumeroase poeme, pe care critica alexandrină, urmată de cea modernă, le-au considerat drept apocrife (p. 52 şiurm.).Importanta lui Hesiod în religia greacă (p. 198 şi urm.).HETAlRll1- Grupări religioase şi cetăţeneşti în unele cetăţi dorieneU>. 296).2- Societăţi secrete ale aristocraţilor din Atena (p. 296). «olul politic a] acestora în revoluţia din 411 (p. 120).H1EKOFANTErcot de la Eleusis, ales din familia Eumolpizilor, Numele lnseamnâ „cel ce dezvăluie lucruri sacre" (p. 244).ONla' comunităţilor amficţionice în sfatul Amfic-(p. 320).75flU al 1Ui Deinomenes- !"a urmat fratelui său întîi ca tiran al GELEI, apoi ca tiran al SIRAGUZEI, în 478 (p. 79). I--abătut în 474 (p. 117) pe etrusci pe mare, în faţa Gumei.Moartea lui TERON din Agrigent, în 472, îl lasă stăpin al aproape întregii Sicilii. întemeiază oraşul Etna, dobîn.deşte o seamă de victorii hipice la Jocuri, punîndu--i np SIMONIDE, BACHILIDE şi PINDAR să le cînte. îl Pof.teste pe ESCHIL să stea la curtea sa. Moare în 466. 2. Olar attic ce a semnat un mare număr de vase cu figuri roşii,în primul sfert al veacului V. L-a folosit pe pict.orul Makron care a pictat aceste vase cu scene de familie oridionisiace, scene de mare cursivitate şi supleţe (vezi CEHA MICA).HILOŢINume dat la Sparta unei categorii de sclavi de un fel deosebit (p. 289, 309).HIMERACetate întemeiată la mijlocul secolului VII în vestul Sici-liei (p. 66 şi fig. 6, p. 58) de către calcidienii din Zânele şiexilaţii siracuzani. A cerut ajutorul lui TERON din Agrigent şi al lui GELON împotriva cartaginezilor, care aU fostinfrînţi în 480 sub zidurile ei (p. 126).H1PARHComandantul cavaleriei la Atena (p. 155).H1PERIDEOrator atenian din secolul IV, elev al lui ISOCRATE şi poate al lui PLATON. A intrat în viaţa politică in 360,pledind un proces de ilegalitate. De moravuri nu prea severe, se ştie că a apărat-o în faţa Areopagului pe curtezanaFryne, acuzată de impietate. Ca politician a participat activ la lupta împotriva lui Filip. Mai tirziu, 1-a'acuzat, peDEMOS-TENE, în vremea afacerii Harpalos (324). După nereuşita răscoalei împotriva macedonenilor, urmîndimediat morţii lui Alexandru, a fost prins şi executat (322; p. 348).HIPOCRATEMedic născut la Cos, dintr-o familie de medici ce pretindeau că descind din Asklepios. Activitatea lui s-a desfăşuratmai ales în cursul ultimei treimi a veacului V. A călătorit mult şi a murit, în Tesalia. Colecţia scrierilor hipocraticecllPri^2, în realitate puţine opere ce-i pot fi sigur atribuite (p- a4^'HIPODAMOSapoi a venit la Atena, unde, prin 475, a alcătuit pw»"- • lui; neîndoielnic că a luat parte şi la întemeierea i» ^oraşului Turioi. A scris un tratat despre construc' , *sonal a cetăţilor. Numele lui rămîne legat de planul Op_0^a Şi funcţional al oraşului, la a cărui răspîndire î" ur ' % contribuit (p. 283).

132

HIPONAXP pt originar din Efes, autor de poeme satirice, către mij-locul secolului VI (p. 331).HLAMIDĂ(Vezi P- 154 şi VEŞMÎNT).HOLOCAUSTSacrificiu în cursul căruia victima este arsă în întregime(p. 214).HOMER(P. 49 şi urm.; 326 şi urm. şi ii. 158).HOPLITSoldat din infanteria grea (p. 73).Armamentul său (p. 145 şi urm. şi ii. 51, 56, 57, 72, 73).HOREG1EUna dintre cele mai importante LITURGII nttice. Ea constă In a face faţă cheltuielilor unui cor destinat uneireprezentaţii publice cu ocazia unei ceremonii. Horegul trebuie să-i plătească pe horeuţi, pe instructorul acestora(care deseori este şi autorul textului, poem, tragedie ori comedie, şi al muzicii), pe muzicant sau pe muzicanţi şieventual să achite costumele şi decorurile. Cum de obicei între numeroşii horegi, fiecare reprezentîndu-şi tribul,avea loc un concurs, amorul propriu al cetăţeanului învestit cu această costisitoare cinste intra în competiţie dinplin. în caz de reuşită, horegul primea un premiu (îndeobşte un trepied) şi diverse onoruri. El îşi sărbătoreabucuros succesul închi-nind o ofrandă (monument horegic). Strada Trepiedelor de la Atena îşi datora numeletrepiedelor votive ce o mărgineau, înălţate pe monumente comemorative ridicate de horegi, ca, de pildă,monumentul lui Lysicrate (datînd din 334 î.e.n.) şi care se află încă în picioare, cu toate că tre-Piedui din vîrf adispărut (p. 302).HRYSELEFANTINA (statuarle) Descrierea tehnicii (vezi p. 359).HYPERBOLOSOln Politic atenian, ostracizat, în 417 (p. 117).lFerai> în Tesalia. A fost asasinat în 370, după• în Grecia de nord un rol important vreme de am (p.IBYCOSPoet liric născut la Region în prima jumătate a veacului VtA stat multă vreme la SAMOS, la curtea lui(p. 77, 331).Arhitect de la mijlocul veacului V, poate atenian. Autor al Partenonului (447—438), împreună cu CALICRATES şiFID1AS, şi al Telesterion-ulai de la Eleusis. I se mai atri buie, probabil, însă fără temei, templul lui Apolo Epicuriosde la Basai (Figalia; p. 352, vezi şi ACROPOLA ATEîsW Templul de la Basai (ii. 178).IFICRATEGeneral atenian ce s-a tăcut remarcat de nenumârate'ori in cursul primei jumătăţi a secolului IV (p. 129 şi 157) Afolosit cu succes PELTAŞTII (p. 125).IONIC (ordin)Y e/, i ORDIN şi p. 43 şi ii. 224, 225).1ONIENIMigraţia ionienilor (p. 39 şi urm.).Dialecte (p. 41 şi urm. şi fig. 5, p. 41).ISOCRATERetor atenian, născut în 436. Tatăl său era fabricant, de fluiere. A fost elevul lui PRODICOS, al lui SOCRATE şiGORGIAS. Pierzîndu-şi averea, ca să trăiască a trebuit să se facă logograf; a părăsit politica din pricina timidităţii şislăbiciunii vocii şi a întemeiat în 393 o şcoală de retorică, al cărei succes i-a permis să-şi refacă averea. A compusmai ales discursuri festive, de un stil deosebit de şlefuit, în care şi-a expus concepţiile politice: Panegiricul (380),Panatenaicul (339). în Anlidosis, pledoarie fictivă pentru un schimb de bunuri, şi-a dezvoltat, în chip de apologiepersonală, ideile privitoare la educaţie, retorica şi filosofie. A murit în 338 (p. 346). Isoerate şi MERCENARII (p.187).JJOCURI PANELENIGE Vezi CONCURS.KK ORE(Vezi SCULPTURA şi ii. 198, 226).

133

turoi.1.7.T ACEDEMONAAlt nume al Spartei, în vreme ce numele de Sparta desem-ează oraşul însuşi, cel de Lacedemona are o extensiuneînai mare; el era folosit de cetăţenii spartani pentru a desemna fie oraşul, fie statul, mai ales în relaţiile lor cu altecetăţi greceşti. Lacedemonieni sînt deopotrivă spartanii propriu-zişi, cit şi periecii. Se presupune că numele deLacedemona desemna deja statul organizat în Laconia, la sosirea năvălitorilor dorieni (care a avut loc prin veaculIX, vezi SPARTA).LADEInsulă din lonia, în apropierea MILETULUI, lingă careperşii au înîrint în 491 flota ionienilor răsculaţi (p. 92).LAMPADODROMIE Cursă cu torţe (p. 228).LAMPONCelebru prezicător atenian, contemporan cu PERIGLE (p.248).LATOMIICariere de piatră. Cuvintul este folosit pentru a desemna în special pe cele din SIRAGUZA, care au servit dreptînchisoare pentru prizonierii atenieni după expediţia din Sicilia (p. 119, 280 şi ii. 125).LAURIONRegiune muntoasă din extremitatea sud-estică a Alticii, vestită prin minele ei de plumb argentifer, exploatatecu începere din Veacul VI. Acestea au jucat un rol important în economia Atenei în secolele V şi IV. Minereul eraextras ^in galerii de adîncime (unele la mai mult de 100 m de la suprafaţa solului), scunde şi strimte (t m înălţimeşi mai PJţin de l m, lărgime). Separarea plumbului argentifer de celelalte produse se făcea prin spălarea în baainede decan-^are, iar apoi, prin topire in cuptoare, se obţinea separarea fgmtului de plumb. Au rămas însemnatevestigii ale aces-I0r instalaţii antice (p. 120, 281).L-EBADEEATrof â-lU Be°tia> nstâîr'i Livadia. Sediu al oracolului lui•?9 ceînfr-10-' Care cra consul'-at într-o grotă după o procedură«uiacara imaginaţia (Pausania, IX, 39, 9 şi urm.; p. 251).LEKYTOSVas pentru parfum, deseori întrebuinţat în riturile funP în CERAMICA attică din secolul V există o categorie e>cială de lekyte funerare, pe care decoraţia figurativă n^.~ cromă este aşternută pe un fundal alb (p. 238, ii. 55 ifo115). ' ^~~LELANTINĂ (cîmpia)Cîmpin Lelantină se întinde între Calcis şi Eretriu, în P beea. Ea a fost disputată între cele două cetăţi în cursul unuirăzboi care în veacul VII a împărţit Grecia în dn„-tabere (p. 83). UaLENEENESărbători ale lui Dionysos în Attică (p. 219 şi 225).LEOHARESSculptor atenian din secolul IV. Prin 350 a luat parte la împodobirea MAUSOLEULUI din Halicarnas. A realizatnumeroase statui de zei şi portrete (printre care cel al lui ISOCRATE). După Cheroneea, a lucrat pentru suveraniimacedoneni. I se atribuie originalul vestitului Apolo din Belvedere, de la Muzeul Vatican (p. 356).LEONIDARege al Spartei, mort eroic la TERMOPILE in 480 (p. 100).LESHEClădire servind ca sală de întruniri. Leslie a cnidieniîor de ia Delfi a fost decorată cu picturi de către POLIGNOT (p.260).LEUCTRAAşezare din Beoţia, la cincisprezece îdlometri sud-vest de Teba, într-o cîmpie în care EPAMINONDA a zdrobit în371 armata lacedemoniană (p. 130).LIBIANume dat de greci Africii, care pentru ei începea la vest deEgipt, în sens restrîns, denumirea se aplică Cirenaicii,singura regiune de pe continent ocupată de colonii greceşti.Populaţiile libiene, descrise de HERODOT în cartea a iV-aa Istoriilor, au avut cu grecii relaţii cînd paşnice, cînd deostilitate.Colonizarea Cirenaicii (p. 69 şi fig. 6, p. 58).

134

LIBONArhitect, clin Elis, care între 468 şi 456 a construit templu'lui Zeus din Olimpia (vezi OLIMPIA şi ii. 105).LICURG ,1. Legiuitor legendar al Spartei, de viţă regală. Ar; f i j-la finele veacului IX şi s-ar fi inspirat din instituţiile o ene dinCreta (p. 81).r atenian din secolul IV. Aparţinea vechii familii 2' °hitazilorşi a fost preotul Iui Poseidon Erehteus. A luat a Eteo""nă cu DEMOSTENE la lupta împotriva lui P?r.te'pupâ Cheroneea, a gospodărit finanţele Atenei, iniţiind ^iliP naşelucrări: arsenalul din Pieru, teatrul lui Dionysos, nUI"?ziul Liceului etc. A murit în 324. Dintre discursurile 5~apăstrat cel pronunţat contra lui Leocrate, un atenian ot de a se fi sustras obligaţiilor militare după bătălia "aCheroneea (p. 348).Degat din Asia Mică, avînd drept capitală Sardes, care a -'rât sub dinastia Mermnazilor pînă la cucerirea persană(P546; P- 89 şi fig. 2, p. 24).LIGI(P. 320 şi urm.).LINEARUL BScriere silabică folosită de miccnieni (p. 10 şi ii. M),LISIASNăscut la Atena prin 440, era fiul unui siracuzan bogat, Cefalos, stabilit ca metec la Pireu, unde avea un atelier dearme. A petrecut cîţiva ani la TURIOI, apoi s-a reîntors în 412 la Atena, unde a preluat conducerea atelieruluipărintesc (p. 287). Bunurile îi sînt însă confiscate de cei Treizeci, fratele său Polemarh este asasinat, iar el însuşi estenevoit să fugă la MEGARA (404). Se întoarce cu democraţii în 403 şi pledează, spre a--şi răzbuna fratele, împotrivalui Eratostene, unul din cei Treizeci. Constrîns din pricina pierderii averii să practice meseria de logograf, a compusmai multe discursuri: Despre invalid, Contra lui Diogeiton, Despre măslin (p. 346).LISIPSculptor vestit din SICIONA. Activitatea lui începe înainte de 368 (statuia lui Pelopida de la Delfi) şi se continuăpînă cel puţin la 318. De o mare fecunditate, a fost un maestru al turnării bronzului şi al reprezentării mişcării, l sedatorează statui de zei, portrete, alegorii (ca cea a Prilejului, Katros). A fost sculptorul favorit al lui Alexandru celMare.LITURGIESarcină financiară impusă de statul atenian unuia sau mai multor cetăţeni bogaţi. Liturgiile periodice erau legate desărbătorile religioase. Horegia consta din echiparea şi întreţinerea unui cor dramatic, comic ori ditirambic, subraport manciar, dar şi din recrutarea actorilor şi horeuţilor şi su-Pj^vegherea repetiţiilor. Corurile participau la unconcurs şi / regul cîştigător închina de obicei o ofrandă divinităţii |™Pnumenţe horegice). Hestiasis consta dinasumarea chcltu-rere-rUnUi ospăt comun al tribului, cu ocazia unei sărbători (P IT-vf6' Existau Ş* Hturgiiexcepţionale, ca trierarhia '*>• Prea greaua sarcină a fost în cele din urmă împăr-

ţită IVă între mai mul^i cetăţeni şi chiar. la mijlocul secolul , între membrii unei symorii. Orice atenian a cărui bo^-t • ceadrept considerabilă era supus liturgijlor, dar 7? -el socotea că un altul mai bogat, căruia ar fi trebuit ^ revinăsarcina, se eschiva, atunci putea propune, prinţ 9' acţiune intentată în faţa heliaştilor, schimbarea (arm* T'-'°averilor lor (p. 302). <<"»"tois)LOGO GRAFRetorce compune discursuri pentru procese civile. Logo-Taf nu pledează el însuşi, ci furnizează pledantului doartextul pe care acesta îl va citi în faţa tribunalului. LISIAS, IIIPE. RIDE au practicat meseria de logografi. A sedeosebi ti SYNEGOROS (p. bl 4). eLYGDAMISt. Tiran din Naxos (prin 5-15 — 525), prieten al lui PQL1-CRATE din Samos (p. 78).2. Tiran din Halicarnas, în al doilea sfert a] veacului v. LYSANDROSGeneral spartan. Ca n a varii în marea Egee în 407, şi-a întărit flota cu ajutorul lui Cirus cel Tînăr. înlocuit pentru ovreme de Calicratidas, care este înfrînt la insulele Arginuse, reia comanda şi bate flota ateniană la Aigospotamos(405). Asediază şi cucereşte Atena în 404, dar se abţine sa o distrugă, mărginindu--se doar la a dărîma ZidurileLungi. Ameţit de succese, primeşte să-i fie aduse onoruri excepţionale: statuie la Delfi, altare şi un adevărat cult îndiferite oraşe. Rechemat de efori, este ţinut departe de putere. Moare în bătălia de la Haliartos din 395 (p. 120 şiurm.).MMACEDONIARegat situat la nordul Greciei (p. 134 şi fig. 15, p. 136). MANTINEEA

135

Cetate din partea răsăriteană a Arcadiei. Distrusă de Sparta Sn 385, a fost reconstruită de EPAMINONDA In 370,care a împrejmuit-o cu o puternică incintă ovală de cărămizi nearse pe un soclu de piatră, incintă însumindaproape patru kilometri lungime, flancată de 126 de turnuri şi străbătută de 10 por[i.Bătălia de la Mantineea, în 362 (p. 133). MARATON _Demă din nord-estul Atticei. Bătălia de la Maraton (P- y/ şi fig. 8, p. 96 ca şi fig. 9, p. 99).MARMURĂ•ile d^ --- ----..„v. i, ţ_irtii ufuhejju ac aprenaLt, tmai ales (p. 280), cu granulaţie mare, foarte•"^ v i l Iţi U I\ 21Marmurile din Ciclade erau deosebit de apreciate, cea dex/VliUb mai nlps fr, oon\ _., __ , .. . t. „>KO 82lucidă, rezistentă, cea mai apreciată de sculptori, în tralîs marmura de Himet, cu granu.lat.ie fină, uşoară tentă •lCu'aU>'ăstrie, dură, era un excelent material de construcţie; nS de Pentelic, dură şi densă, albă la extracţie,capătătn r o tenta aurie; este folosită în arhitectură (Partenonul, ileele), dar şi în sculptură (decoraţia Partenonului).Agenţie comercială a Foceei, întemeiată prin 600 pe coasta de sud a Franţei (p. 68 şi fig. 6, p. 58). Foarte prosperă,cetatea a consacrat un tezaur la DELFI.MAUSOLEUMormîntul monumental al lui Mausolos, la Halicarnas, proiectat poate încă din timpul vieţii beneficiarului ;început de soţia sa, Art emisia, a fost întrerupt probabil la moartea acesteia în 351 şi terminat prin grija luiAlexandru cel Mare (prin 333). Era compus dintr-un soclu înalt, rectangular, dintr-o cella înconjurată de 36 coloaneionice şi dinf.r-o piramidă în trepte, ce susţinea o cvadrigă. Arhitecţi au fost SATYROS şi PYTEOS. Decoraţiasculpturală era opera lui SCOPAS, TIMOTEOS, BRYAX1S şi LEOHABES şi cuprindea două frize(CENTAUROMAHIA şi AMAZONOMA-HIA) pe soclu şi o friză cu cursă de care pe cella ( p. 145). Cvadrigă,operă a lui Pyteos, purta statuile lui Mausolos şi a Art emisiei ; alte statui şi o serie de lei împodobeau terasa şiintercolonamentele cellei (p. 356).MAUSOLOSFiul lui Hecatomnos, satrap al Cariei de la mijlocul veacului IV. Activ şi puternic, a contribuit la desprinderea dinconfederaţia ateniană a insulelor Chios, Rodos şi Cos (357 — 355). Foarte deschis faţă de cultura greacă, şi-amodernizat capitala Halicarnas, făcînd din ea un mare port. : a bătut monedă in stilul rodian. A murit în 353 (p.135).MEGALOPOLISCapitală federală a ligii arcadiene, întemeiată în 370 de EPAMINONDA pe malurile Helisonului şi reunind prinSiNOlCISM aproximativ patruzeci de aşezări, împrejmuită cu o incintă de 9 km, era împărţită în două de rîu. Lanord se aflau centrele municipale: agora dreptunghiulară, sanctuare (Zeus Sotcr şi divinităţi arcadiene), gimnaziul.La sud, clădirile federale: Tersilton-ul , mare sală hipostilă cu coloa-nc'e dispuse în cinci dreptunghiuri concentrice,susţinînd ^n ^c°Periş în patru pante, sală destinată adunării perma-ente (tribună centrală pentru orator); porticuldoric de ^laţadă servea drept scenă a teatrului (unul dintre cele ii,i'.mari din Grecia), construit în a doua jumătate aseco-luhl1 IV (p. 131).83 lians™lpoli1'ical Megaridei, regiune situată între Istm, Beo-»l Attica. înfloritoare iucă din veacul VIII, Megara afost o mare colonizatoare (metropolă a Megarei a Seliuuntului, în Sicilia, a Calccdonului, Bizanţulu' ^ Heracleei, înPropontida; p. 63 şi urm. şi fig. Q^ p L*1 în a doua jumătate a secolului VII a fost condusă de tiran Teagene,realizator de mari lucrări; în veacul următor avut un regim oligarhic. Multă vreme rivală a Atenei pent ^posesiunea Salaminei, a fost aliată a acesteia între 460 ^ 446} ulterior, ostilitatea renăscind între cele două celăf !'fost pretextul războiului peloponesiac (decretul din 430* ce excludea Megara de pe piaţa attică). Invadată şi dev'as'taf.ă anual de Atena, apoi supusă hegemoniei spartane, M'/ gara si-a rcdobîndit o oarecare prosperitate încursul'secolului IV. A fost patria poetului elegiac Teognis (570—483) s" a arhitectului EUPALINOS, care a lucrat laSamos în vrenic-! lui Policrate. Din oraşul aşezat pe două coline aţi mai rămas astăzi cîteva ruine ale apeductului şifîntînei construite de Teagene.MEGARA HYBLAEAColonie grecească de pe coasta răsăriteană a Sicilici, întemeiată în 750 de dorienii veniţi din MEGARA. Micimeateritoriului ei a obligat-o să întemeieze la rîndu-i Selinuntul (p. 66 şi fig. 6, p. 58). A fost distrusă în 483 de GELONsi repopulată la finele veacului IV. De curind au fost executate aici săpături importante.MEGARONSală dreptunghiulară, precedată de un vestibul, devenită principala sală a palatelor miceniene (p. 30 şi vrm. şl fig.27).

136

Fig. 27. MEGARONUL LA TIRINT, PYLOS ŞI MTCENERecunoaştem porticul cu două coloane de la intrare, anticamera şi sala cea mare cu patru coloane, cu vatrăcirculară în centru. La Tirint şi la Pylos tronul princiar se afla adosat peretelui din dreapta. 1. Tirint 2. Pylos 3.Mlcenetenian din ultima treime a secolului V. L-a folosit °larp-ct.0rul iui Meidias", desenator al cărui nume este "se atribuie decorarea mai multorvăzute cu veş-c însufleţite de mii de falduri, însoţite de Amoraşi ^discrete' element e de peisaj (vezi CERAMICA).MERCENARI (P. 184-187).p-ct.0rul iui Meias, esenaor a cru nu ^6 " scut, dar căruia i se atribuie decorarea mai necun ' rţjnînd „stiluluiînflorat", pe care pot fi vase 'Jj£cu|.ej grupuri de femei tinere şi graţioase,KCeUri»--Dinastie ce a domnit asupra Lidiei, în veacul VII şi în prima jumătate a celui următor (p. 89).MESENAOraş întemeiat de EPAMINONDA în 371 pe panta muntelui Itomos pentru a-i adăposti pe mesenienii regrupaţi.Era apărat de o incintă lungă de 9 km, construită din blocuri de talie, prevăzută cu turnuri pătrate sausemicirculare, incintă ce cuprindea deopotrivă lanuri şi păşuni. Vestigiile sînt impresionante (p. 131, 163).MESENIARăzboaiele meseniene (p. 82 şi urm., 107 şi urm.).METECIStrăini domiciliaţi la Atena. N-aveau drepturi civile, nici politice, erau supuşi unor taxe speciale şi trebuiau să aibăun chezaş atenian, îşi aveau însă partea lor de obligaţii cetăţeneşti, serveau în armată şi participau la sărbătorilereligioase. Pentru servicii aduse cetăţii, puteau primi drepturi civile (meteci isoteli). Se ocupau mai ales cumeşteşugurile şi negoţul (p. 289).METOPĂPlăci de piatră sau de teracotă intercalate, în friza doriră, intre triglif e. Uneori sînt sculptate sau pur şi simplupictate, (vezi ORDIN şi p. 355 şi ii. 191-193).METRONOMIVerificatori ai greutăţilor şi măsurilor la Atena (p. 316).METROPOLĂCetate întemeietoare a unei colonii.

* aţe din nord-vestul Argolidei, situată într-un peisaj mun-cîrn ^6- ° înăltime de unde privirea răzbate departeasupra lulu A ^R^PSULUI, permiţînd controlul asupra principa-nia/ (lrurn către Corint. Locuită deja în neolitic,cea mai 85 e prosPcritate a cunoscut-o în cursul mileniului II, în al cărei nume 1-a dat (p. 26). Distrusă denăvălitori^ tantă cetate a Ionici, situată la intrarea Golfului lat-ltiţP°T 'inaiul sudic al acestuia, unde ocupa o peninsulă n"°J deapărat, încă la mijlocul mileniului II se stabilise ll.?°.r aşezare comercială cretano-miceniană. Colonizată H*" ătre'i'onieni în momentul migraţiei acestora (p. 40), a -Cnit np0i un focar de comerţ şi de cultură, precum şi o (leX£etropolă colonizatoare. Rolul ei. a fost preponderent Neagră (p. 04 şi fig. 6, p. 58) şi foarte important cu Egiptul. S-anumărat printre primele cetăţi care au adoptat inovaţia lidiană a monedei. A Eretria în războiul LELANTIN. Aspru

137

cîrmuită de tiranul TRAŞIBUL, la finele veacului VII şi la "nceputul celui următor, a cunoscut apoi lupte interne. Afost singurul oraş grecesc ce a căzut la înţelegere cu Cirus. \ fost făcut, vestit în veacul VI de savanţi şi filosofi caTALES, ANAX1MENE şi ANAX1 MÂNDRU. Antrenat de Aristagorns în revolta loniei, a foct cucerit şi distrus în494. Reconstrucţia lui în cursul veacului V a permis unor urbanişti ca HIPODAMOS să-şi pună în aplicare teoriile(vezi fig. 19> P- 282). Miletul a făcut parte din prima ligă de la Delos.MILOInsulă vulcanică în sudul Cicladelor, locuită încă din mileniul III. în aşezarea de la Fylacopi au existat trei cetăţisuccesive; cea mai recentă (1500 — 1100. palat, fresce) a fost distrusă de dorieni. Cetatea Melos, de la nord, a fostinte-meiată de spartani abia pe la 700. Membră a ligii maritime de la Delos, a părăsit-o în timpul războiuluipeloponesiac, fiind de două ori asediată de Atena, crunt depopulată (416) şi ocupată de cleruhj (p. 117).MILTIADEGeneral atenian provenit dintr-o familie aristocratică pe care P1SISTRAT1ZII au fost la un moment dat geloşi.Unchiul său a fost tiran în Chersoncsul tracic, el însuşi ducîn-du-se acolo în 516. Supus lui Darius pînă la revoltaIonici, s-a reîntors la Atena în 493, fiind zadarnic acuzat de adversarii politici; ales strateg în 490, a jucat un rolimportant în victoria de la Maraton (p. 94). în 489, în fruntea flotei ateniene, a asediat zadarnic Părosul (p. 98). Rănitintr-un accident petrecut în timpul asediului, s-a întors la Atena, e a fost- acuzat în faţa poporului şi condamnatIa o re amendă. A murit la puţină vreme după aceea din pricina rănii. Portretul, a cărui copie o avem (ii. 44),trebuie i fost executat după moartea sa prin grija fiului Cimon.87 a veac»??0,? flaut-is1' "riginar din Colofon (ultima treime 1Ul VII; p. 330).MINĂ(Vezi MONEDA, GREUTĂŢI Şl MĂSUlll).MINE (P. 280--281).MI HONSculptor din secolul V, originar din Eleuterai, la hotărî dintre Attica şi Beoţia. Elev al lui Ilageladas din Areo pare-se că şi-a desfăşurat activităţii mai ales la mijlocul veacului. O mărturie pomeneşte de rivalitatea iui cu PITA GORAdin Region. A fost în primul rînd un maestru ai bronzului care s-a străduit să redea mişcarea. Textele î)menţionează ca autor de statui de atleţi şi de divinităt" Două dintre operele sale ne sînt cunoscute prin copii sauprin documente figurate: grupul Atena şt M ars y as (pe Aer», pola Atenei) şi vestitul Discobol, reprezentat în plinăacţiune Miron era vestit şi ca sculptor animalier: a sculptat o vacii al cărei realism extraordinar este lăudat de maimulte texte (se spune că vitejii şi taurii credeau că e vie).MIŞTO SIndemnizaţie zilnică plătită fiecărui cetăţean însărcinat cu o funcţie publică (p. 288, 306).MNESICLESArhitect atenian care, între 437 şi 432, a construit PI10PI-LEELE ACROPOLEI ATENEI. Unii îi atribuie şi construcţia Erehteionului.MONEDADacă obiceiul de a folosi drept monedă de schimb o anumită cantitate de metal datează din vremuri foarte vechi,idee;) de a autentifica lingoul printr-o marcă, garantindu-i calitatea şi cantitatea, nu a apărut decît destul detîrziu.Atare inovaţie era atribuită fie lidienilor, fie lui Fidon din Argos: în tot cazul ea datează din secolul VII (p. 85). Nuelectrum-ul lidian, ci argintul a fost folosit la baterea monedelor în cetăţile greceşti. La aur se recurgea mult mai rar,cu excepţia imperiului persan, monctizarea acestuia corespunzînd Jn-deobşte unor împrejurări ieşite din comun(„monedă de criza"). Cu toate acestea, în veacul IV, unele cetăţi (Gircnc, Lam-psacos, Panticapaion) şi Filip alMacedoniei au bătut in mofl regulat monede de aur. Bronzul nu servea dccit pentru monede divizionare de micăvaloare şi cu circulaţie eminamente locală. Dimpotrivă, argintul era folosit şi Pen'L' tranzacţii externe, iar unelemonede (ale Eginei, în pcrioat. arhaică, şi ale Atenei, în epoca clasică) au constituit u1 adevăr mijloace de schimbinternaţionale. Feluritele sis ci^<-monetare se bazau pe greutatea principalelor m«'lc^ argint. De obicei, unitateaera drahma, care se înlP^ropt f în 6 oboli. Piesa esenţială a sistemului, ce servea

Fig. 28. BATEREA MONEDELOR GRECEŞTI i Ciocan 2. Ponson mobil cu matriţa reversului 3. Fîanul de

138

metal preţios 4. Nicovală fixă cu matriţa aversului.greutate-ctalon, era fie cea de 4 drahme (telradrahma), fie cea de 2 drahme (didrahma), numită şi statcr.Baterea unor monede mai mari de 10 drahme (decadrahma) constituia o excepţie. Pe lîngă atare valori, grecii sefoloseau de unităţi de calcul ce n-au corespuns niciodată pieselor emise în realitate: aceste unităţi de calcul,împrumutate din sistemele ponderale, craii mina (valorînd 100 drahme) şi talantul (de 60 mine sau 6000 drahme).La început, monedele erau bătute cu o emblemă pe o singură faţă, iar mai apoi pe ambele. Fîanul de metal cuanumită greutate, dar de formă puţin regulată, era bătut la cald, manual, între două matriţe gravate în adîncime.Una din matriţe era fixată într-o nicovală, iar cealaltă într-un ponson mobil, ţinut în mînă de lucrătorul ce lovea lacelălalt capăt cu ciocanul. Matriţele puteau fi de fier sau bronz. Cea inferioară corespundea la ceea ce se numeşteavers, iar cea superioară reversului. Feţele monedei sint recunoscute în practică prin aceea că reversul areîntotdeauna o mică margine supraînălţată, i lanul ieşind în afara ponsonului mobil, lucru imposibil citpriveşte matriţa aversului, fixată in nicovală. Matriţele se uzau foarte repede, cea mobilă de două sau de trei oriroai repede decît cea fixă. Evoluţia acestei uzuri, ce poate 1 UrmŞrită în unele cazuri, ajută la clasarea cronologică aemisiunilor. Baterea monedei era un privilegiu al cetă-™ autonome (p. 315), de unde şi mulţimea emisiunilor tatf.mca. Sreacă, extrema varietate a tipurilor, împrumu» agri i6 tradiţiile religioase locale, fie de la produselelo»ir 7 ale părnîntul"i; fie chiar din calambururile etimo-sau n? 7 a Ia Rodos> t elina sau selinon, la Selinunt,mărul ţinuta Mil°)' M'll1-cdin aceste monede sînt de o înaltă136 OA/ tică (fl Rc Vedea H- 35-37, 54, 82-84, 135, ' 201' 209-210 şi fig. 28).Coasta asiatică, în faţa SAMOSULUI.- Jîl Capul Mycale (p. 104 şi fig. 9, p. 99).

NNAUCRATISAşezare comercială grecească în Delta egipteană (n ^nfig. 6, p. 99). ŞlNAVARHAmiral al flotei lacedemoniene.NAXOS1. Cea mai mare şi cea mai bogată insulă a Cicladelor. în r.ecolele VII şi VI a jucat un rol dominant în Marea E»eeîn confederaţia insulară, al cărei centru religios era DELO-SUL, a ocupat un rang de prim ordin, după cum ne aratăofrandele pe care le-a consacrat în insulă: colosul de mai mult de 5 m înălţime, de marmură (prin 600; au rămasfragmente însemnate), sala (oi/cos) şi porticul naxienilor (începutul veacului VI). în plus, ea a consacrat prin575 Sfinxul naxienilor de la Delfi. Insula cuprinde importante cariere de marmură, în care statui arhaice, colosale şineterminate, au fost lăsate la faţa locului. A bătut monedă cu însemnul kantarosului, aluzie la viile sale. în vremealui POLICRATE din Sainos, s-a aflat sub tirania lui Lygdamis, pe care partidul aristocratic, susţinut delacedemonieni 1-a alungat prin 525. în vremea războaielor persane, a fost cucerită şi jefuită de perşi. A luat apoiparte, împreună cu ceilalţi greci, la bătălia de la PLATEEA şi a intrat în liga de la Delos. A primit coloniştiatenieni. în veacul IV, la 376, atenienii au distrus o flotă lacedcmoniană în apele Naxosului.2. Cetate din răsăritul Siciliei, la nord de Catana, întemeiată de calcidieni la mijlocul vacului VIII. Trecea dreptcea mai veche colonie grecească din Sicilia (p. 66 şi fig- 6j p. 58). A bătut prin 460 o foarte frumoasă seric monetarăavînd pe avers capul lui Dionysos, iar pe revers un Silen ghemuit (ii. 84, 214).NEMEEAAşezare din Pelopones, pe teritoriul cetăţii Cieonai. Acolo, Herakles ar fi omorît, după legendă, un leu ce răspînaisegroaza în regiune (vezi ii. 216). Lîngâ sanctuarul lui /eu. Nemeeanul se celebrau din doi în doi ani Jocurilenemeene. Şi astăzi se mai văd ruinele templului doric al lui„ ridicat la mijlocul veacului IV. Colonada interioaracapiteluri corintice. Jocurile nemeene (p. 234).NESTORErou grec djn războiul troian, cel mai vîrstnic şi înţelept comandant al grecilor. Dinastiei sale i -a buit palatulmicenian descoperit la PYLOS, i» (fig. 4, p. 31).ce90NICIAS , - , . ,Om politic şi general atenian dm vremea războiului eloponesiac. Dispunînd de o mare avere (avea mai bine de miede sclavi, a căror forţă de muncă o închiria pentru un obol pe zi de fiecare cap), era un om religios şi moderat. Fiindstrateg în 425, i-a lăsat lui CLEON grija de a rezolva afacerea Sfacteriei. în 424, a ocupat insula Citera spre a blocacoastele Laconici, în anul următor, a cucerit Mendc, în Calcidica. Aceste succese militare nu 1-au împiedicat să facătotul pentru încheierea păcii îndată după moartea lui Cleon, in 422. Iată de ce tratatul din 421 poartă numele depacea lui Nicias (p. 116). Ulterior s-a opus politicii aventuriste preconizată de ALCIBIADE, dar în ciuda con-

139

vingerilor sale, poporul 1-a însărcinat cu comanda expediţiei din Sicilia, împotriva proiectării căreia luase mereuatitudine: moartea şi-a aflat-o acolo, în înfrîngcrca d'in 418 (p. 119). Pietatea şi-a manifestat-o consacrîndu-i luiApolo, în sanctuarul acestuia de la DELOS, un splendid palmier de bronz, ridicat în 418.2. Pictor atenian din a doua jumătate a veacului IV. PRA-XITELE îl aprecia atît de mult încît 1-a însărcinat cu colo-rarea statuilor sale de marmură, A pictat o Evocare a morţilor de către Ulise, reluînd astfel o temă ilustrată odini-oară de POLIGNOT. Unele din tablourile lui mitologice, Io şi Argus, Perseu şi Andromeda, Ulise si Calipso ne sîntcunoscute prin frescele de la Pompei, pe care, probabil, le-au inspirat. Ele confirmă opinia celor vechi ce apreciaumai ales figurile lui feminine şi delicateţea modelajului său. Lui Nicias îi plăceau compoziţiile puţin încărcate, încare domneşte o atmosferă de reculegere. Alegea momentul ce preceda sau urma acţiunea, în care amintirea oriideea premonitoare impregnează scena cu gravitate sau emoţie dramatică. Prin aceasta, aria lui discretă şi sobrăeste foarte clasică.NUMISMATICĂ (Vezi MONEDA).

ODEONSală de concert. Cel mai vestit, odeon este acela construit de PERICLE în 443, lîngă teatrul lui Dionysos, la sud-pstde ACROPOLA ATENEI^ spre a găzdui corurile ditirambice Şi concursurile muzicale. Planul său era pătrat, cunouă rin-duri de 9 coloane, ce susţineau din interior acoperişul în formă piramidală, totul amintind, zice-se, decortul de campanie al lui Xerxes. Clădirea, distrusă în timpul asediului Atenei de către Sylla, în 86 î.e.n., a fost.ulterior reconstruită după acelaşi plan.OFRANDĂ<-p- 206 şi urm. şi ii. 92, 97, 99).OLIMPIASanctuar al lui Zeu s în Elida, situat la confluenţa Alfci, lui cu Cladeos, la poalele muntelui Kronion, pe un tcr-^locuit încă din mileniul II. în 776, odată cu interneicrp» oficială a Jocurilor şi instituirea unui armistiţiu sacru ca'i^permitea pelerinilor să participe în deplină siguranţă'r aceste sărbători ţinute o dată la patrii ani, sanctuarul adevenit paneîenic. Era administrat în numele celor 16 cetât' ale Elidei de către oraşul Pisa, iar după 576 de Elis,caiv-si exercita autoritatea în ciuda frecventelor certuri cu vecini: (jefuirea în 364 a sanctuarului de către arcadieni),DezvoK tarea arhitectonică a sanctuarului începe în epoca arhaică-în incinta sacră numită Altis, plantată cu arbori,se înălţa' templul Herei, ridicat prin 600 pe locul unuia mai vechj templu compus dintr-un portic cu două coloane,dinir-o cella, un opistodom şi o colonadă exterioară de 6 x 16 coloane dorice. Cel puţin zece tezaure se aflau peterasa nordică, oferite de oraşele Siciona, Siracuza, Epidaur, Bizanţ, Sibat-ris, Circne, Selimmt, Metapont, Megara şiGela. Ln nord-vcst!

Fig. 29. SANCTUARUL LUI ZEUS DE LA OU^'ÎN EPOCA CLASICA1. Templul Herei 2. Templul lui Zeus 3. Victoria lui Paioruos 4. Terasa tezaurelor 5. Porticul lui Eho G.Buleuterion •• Incinta lui Pelops 8. Prytancul 9. Filipeion 10. Templul Man<-Zeilor 11. Stadion 12. StatuileZanes 13. Drum ™"Heirn Muntele Cronion.fia Prytarieul, ce adăpostea altarul Hestiei şi unde erau —--•••i învingătorii şi oaspeţii de seamă. La est erastadionul e 600 picioare olimpice (191,27 m). La sud, în afara i se găseau Bu.leuterion.nl şi două clădiri cu absidă n

140

d un edificiu pătrat. Templul lui Zeus a fost con-JtJluiTde Libon din Elis între 468 şi 456, avînd o colonadă ^crioarăde 6x13 coloane dorice. Frontoanclc şi metopele ulptate de un artist necunoscut (poate Paionios din Mende) 6fntcapodopere ale stilului sever (frontonul de est: Zeus, Pelops şi Oinomaos înaintea cursei de care; frontonul de vest:Apolo, centaurii şi lapiţii; friza dorică de deasupra porticului intrării şi opistodomului, în partea interioară: muncilelui Herakles). Statuia de cult, colosală, în aur şi fildeş, era opera Iui FIDlAS, pentru care a fost construit un atelier înpârlea de vest a sanctuarului. Aspectul sanctuarului a fost complet modificat în secolul IV prin ridicarea de noiclădiri: templul Marii Mame, la nord, şi mai multe portice la est şi la sud. După Cheroneca (338), Filip a ridicat unedificiu circular, Filipeionul, cu 18 coloane ionice în exterior şi 9 coloane corintice în interior, în care se aflau statuilehryselefantine ale membrilor familiei sale, opere ale lui LEOHARES. Ofrandelor clin epocile geometrică şi arhaică(trepiede, figurine din bronz, armuri votive etc.), li s-au adăugat în perioada clasică statuile învingătorilor, realizatede cei mai mari sculptori ai timpului şi ofrande de tot felul, ca Victoria sculptată de PAIONIOS, pentru mesenieni,sau Ilermes al lui PRAX1TELE adăpostit in templul Herei. Pausania a consacrat cea mai mare parte a cărţilor V şiVI ale Perie-gezei sale descrierii sanctuarului de la Olimpia (p. 209). Organizarea Jocurilor (p. 229 şi urm.) Altarullui Zeus (p. 219 şi p. 247). Altarul ridicat Moirelor (p. 228).Sanctuarul (f j g. 29, p. ant şi ii. 101. 105, 190 şi 233). Victoria lui Paionios (ii. 86).OLINTOraş din Calcidica. Distrus de perşi în 479, reconstruit şi repopulat la mijlocul veacului V, el a devenit centrul^ligiicetăţilor greceşti din Calcidica (392; p. 321). Atacat de regele Macedoniei, asediat şi cucerit de SPARTA în 379, aintrat în 375 în alianţa ateniană, dar a părăsit-o în 371. Se aliază în 366 cu Filip al Macedoniei, dar neliniştit dePolitica de cucerire a acestuia, încheie cu Atena o alianţă defensivă. Filip a pus stăpînire pe ci în 348 şi 1-a ras com-Pjet de pe faţa pămintului (p. 138). Săpăturile americane au lacut posibilă studierea planului cetăţii şi a minelorlocu-JJteîor datînd din veacurile V şi IV (p. 284 şi fig. 20, p.. P or ^m prima jumătate a veacului V, originar din Tcxtele *i menţionează citeva statui de divinităţi şi printrecare se numără o cvadrigă pentru.H1ERON al Siracuzei, după victoria acestuia de la OL djn 468. Onatas era mai ales un maestru al bronzului. copieprobabilă a operelor sale nu a fost. identificată acum.ORACOLE(P. 245 şi urm.)-ORDIN (in arhitectură)Arhitecţii greci au respectat îndeobşte anumite reguli privitoare la înlănţuirea principalelor elemente în elevaţiaedificiilor meşteşugit lucrate, mai ales cînd era vorba ca acestea să cuprindă o colonadă. Ansamblul acestor regulidefinesc în esenţă două ordine, ordinul doric şi ordinul ionic. Cel din urmă, mai bogat, a cunoscut variaţii: colicul,în vremurile vechi, şi corinticul, în epoca clasică şi după aceea. Ordinul doric se defineşte înainte de toate princoloana sa. Aceasta se sprijină direct pe asiza superioară a postamentului (numită stilobat), fără intermedierea uneibaze. Ea este canelală (20 caneluri şi muchii ascuţite, uneori 16, rareori 24). Deasupra coloanei se află un capitelcompus dintr-o echină circulară (pernă în formă de turtă sau de trunchi de con) şi clintr-un abac, placă pătrată cesusţine arhitrava. Arhitrava (sau epistilul) este elementul portant care leagă o coloană de alta. Ea este decorată cu obandă îngustă, profilată, dispusă de-a lungul marginii superioare, şi care poartă numele de tenie. In plus, subfiecare triglifă, tenia este subliniată de o baghetă cu gute (pictături). Asiza de deasupra arhitravei se numeşte friză.Aceasta este compusă dintr-o alternanţă de irig Uf e, decorate cu trei batoane verticale, despărţite de caneluri bi-zotate, şi de metope lise ori sculptate. De obicei în axa fiecărei coloane se află cîte o triglifă şi tot cîte una la mijloculfiecărui intercolonament. Mai sus vine cornişa, ieşită în afară deasupra frizei: respectiva parte se numeşte lacrimarpentru că pe faţa inferioară are plăci în relief (mulu.lt) decorate cu picături atîrnînde. Partea superioară a cornişeipoate fi prevăzută cu un jgheab (cu orificii de scurgere deseori decorate cu boturi de leu). Dacă nu există jgheab,capătul ţiglei ce acoperă îmbinarea a două ţigle alăturate este împodobit cu un motiv vertical laumit antefixă. Lafaţadă, acoperişul în dublă pantă formează un fronton, închis de un zid triunghitilar numit timpan. Cele douăcornişe înclinate ce acoperă frontonul se numesc sime. Cornişa orizontală a frontonului poate servi uneori dreptsoclu pentru statui, dar aceasta nu este o regulă, în fine, colţurile edificiului şi vîr-ful frontonului sînt îndeobşteprevăzute cu motive decorative numite acrotere (ii. 104 — 108, 122, 178-186, 222). La ordinul ionic coloana, maielansată ca proporţii, este aşezata pe o bază cu profilaturj. Fusul are în mod obişnuit 24 caneluri cu muchiileaplatizate. Capitelul este compus dintr-o echină, decorată în general cu ove, pe care se sprijină U1J motiv cu dublăvolută, format din extremităţile a d°ua rulouri orizontale; abacul rectangular, subţire, este de obicei\rhitrava formează două ieşinduri succesive ce profilat. Arni suprapuse. Deasupra, urmează tnzadetermin^ tm / ^ ^^ lngă ş. sculptată. Aceasta conţinu^ -™ & de U11 rlnd de mici ciubuce, numite denti-P°aUAf care urmează cornişa ; ea n-are mutule şi comporta cuU, după care u în ordinul ionicfrOntoanelede obicei un Jf^sLtc de orice decoraţie sculptată (ii. 224. sint î«^racal f uî corintic, a se vedea ii. 223. Capitelul 225)-tTvlic w două volute ieşind din fus şi separate de o numit eo ac, c - lc cu pfl/me sall cu frunze rasfrmte suit

141

varlaţn' vechi şi puţin răspîndite ale capitelului ionic.eshatologică puţin cunoscută, exprimată In poemele cîntăreţului tracic Orfeu (p. 241-242).OSTRACISM(P. 307).OXYRYNHOS (Helenicele de la)Oceri istorică anonimi, ale cărei masive fragmente au fost KpSite Pe papirusuri provenind din aşezarea egipteanade la Oxyrynhos (p. 341).PAESTUM .Nume roman dat de obicei coloniei greceşti de la Poseid întemeiată de sibariţi pe coasta italiană, în nordul Luc*Instalaţi la început pe malul mării, coloniştii s-au mutat apoi ceva mai în interior, pe o terasă din partea de sud acimpiei formate de rîul de coastă Silaris (astăzi Sele) Trei temple din calcar local sînt încă în picioare: Bazilica(prima jumătate a secolului VI), templul numit al lui Neptun (mijlocul veacului V) si templul zis al lui Ceres (adoua jumătate a secolului VI). Ceva mai la nord de oraş, la gura de vărsare a Silarisului, se găsea un sanctuar alHerei Argeia; aici au fost degajate ruinele mai multor clădiri, temple şi tezaure cu frumoase şiruri de metopearhaice. Poseidoma a fost cucerită de indigenii lucanieni la începutul secolului IV (temple: ii. 181, 182, 222; metope:191—193).PAIDOTRIBProfesor de gimnastică al copiilor şi adolescenţilor. Activitatea şi-o desfăşura în palestră (p. 295).PAIONIOS DIN MENDESculptorul din veacul V, originar din Mende, colonie aEretriei în Calcidica. Pausania (VI, 26, 1) îi atribuie Victoriaridicată de mesenieni în apropierea templului lui Zeus de lari Olimpia, prin 455, precum şi sculpturile frontonului răsări-tean al acestui edificiu (VI, 10, 8). Pe lingă Victoria de marmură (din păcate mutilată, vezi ii. 86) avem şi dedicaţiaacestei ofrande, menţionînd numele lui Paionios şi atribuindu--acroterele templului. Există temeinice motive caPaionioc să fie socotit maestrul responsabil pentru decoraţia sculptată (acrotere, frontoane şi metope) a întreguluitemplu de la Olimpia (p. 356).PALESTRĂPalestra este o anexă a GIMNAZIULUI. Există şi palestre particulare unde copiii, sub conducereaPAIDOTKIBULUI execută exerciţii corporale. O palestră se compune dintr-o curte, înconjurată de clădiri servinddrept vestiar, săli de gimnastică, de odihnă, uneori şi de baie (p. 295).PAMFILOSPictor din veacul IV, originar din Amfipolis. Era autorul celebrului tablou Bătălia de laFlius (care a avut loc în 366).A scris tratate teoretice despre pictură şi desen şi a întemeiat la SIGIONA, la mijlocul veacului IV, o adevăratăacademie de pictură, în care. profesa nu numai artele plastice, ci şi aritmetica şi geometria. Elevii săi cei mai vestiţiau fost PAUSIAS si Apeles (vezi PICTURA).PANAINOSPictor atenian din veacul V, frate sau nepot al lui FIDIAS. A colaborat la execuţia lui Zcus de la Olimpia şi ladecorarea Poicilului.PANATENEEMarile Panatenee sînt cea mai importantă sărbătoare civică a zeiţei Atena, la ATENA. Din 566-565, ele au fost cele-brate cu f ăst o dată la patru ani, în timp ce sărbătoarea anuală era mult mai puţin importantă. Ele cuprindeauconcursuri hipice şi atletice, la care cîştigătorii primeau drept premiu o amforă „panatenaică" plină cu ulei provenitdin măslinii sacri. Aveau loc în iulie şi durau patru zile. Exista o sărbătoare nocturnă, o cursă cu făclii(LAMPADODROM1E) şi celebra procesiune care începea la răsăritul soarelui, întregul popor se aduna înapoiavictimelor ce urmau a fi sacrificate, fecioarelepurtătoareale coşurilor sacre (CANEFORE> şi nia" gistraţii. Călăreţi şicare participau la ceremonia pe care FIDI~ AS a imortalizat-o pe friza ionică a Partenonului (p. 208 şi iî. 94, 95).Atenei Polias i se oferea un PEPLOS ţesut de femeile şi fecioarele din Atena, numite ERGASTINE, care lucraseră Iael vreme de nouă luni: pe acest veşmînt__sacru erau reprezentate episoade ale GIGANTOMÂHIEI, l"Pta în carezeiţa jucase un rol fundamental.96P' -hi au iubit şi au practicat această artă cel puţin cu G°' V^!,*,,ra iar virtuozitatea marilor pictori lestîrncaentu-• • i = :!.•. i.,Honărtate ale operelor lor, aflate peG°* ^ latura* iar virtuozitatea marilor picion icnium.« v*,^. *• SCl\il P»'r imitaţiile îndepărtate ale operelor lor,aflate pe ziaS, s'iu in decoraţia murală şi mozaicul epocii romane nu va&Vy decît o palidă idee despre mareapictură greacă. p0 > ca era. deja cunoscută în epoca miceniană (picturile din latele de la Micene şi Pylos, p. 30). Eas-a practicat intens Pa vrcmurile următoare, adăugîndu-i-se pictura pe panouri ^ • de lemn. Aristotel puneape seama unei rude a lui nEDAL începutul picturii greceşti. Rarele nume ale piclu-•tnr arhaici care nc-au fost

142

transmise nu reprezintă însă "'mic pentru noi pînă la Cimon din Cleoneea (finele veacului VI?), care se pare că aintrodus diverse inovaţii în desen, în epoca de înflorire a picturii ceramice cu figuri roşii. pOLlGNQT din Tasos, înal doilea sfert al secolului V, şi-a eclipsat toţi predecesorii prin simţul compo/.iţiei si profunzimea sentimentelorexprimate de tablourile sale. Contemporanul lui, M1KON, avea însuşiri asemănătoare. Ca pictori s-au făcutremarcaţi apoi F1DIAS însuşi (spatele scutului Atenei Partenos) şi i ratele sân nepotul acestuia, PANA1NOS. Lafinele veacului, PARASIOS şi T1MANTES au atins efecte psihologice atîl de rafinate incit divorţul între pictura domari dimensiuni şi cea ceramică, deja evident încă de la Polignot, a îost ulterior definitiv. Secolul IV este v'poca deaur a picturii greceşti. APOLODOR Skiagraful a descoperit efectele umbrei şi a codificat legile perspectivei.ZEUX1S (la finele veacului V şi începutul celui următor) a aplicat îndată consecinţele, în ce priveşte natxiralismu!modelajului. ARISTIDE din Teba a încercat să reprezinte mulţimile în mişcare. Elevul său EUFRANOR, în primajumătate a secolului IV, s-a impus prin tabloiirile lui cu scene de bătălie. PAMF1LOS a scris lucrări teoretice şi aformat elevi în atelierul său din Siciona, din care aveau să iasă PAUSIAS, virtuoz al efectelor dificile detransparenţă şi al racursiului, şi APELES, cel mai mare dintre toţi pictorii greci, ar t ist favorit al lui Alexandru celMare. în fine, NIC1AS, prietenul lui Praxilele, este tipul pictorului clasic. După el, Ape Ies şi Protogencs vorinaugura, in vremea lui Alexandru, marea pictură elenistică. Cu ei, ne spune Cicero, „perfecţiunea a fost atinsă" (p.3G5).aris-m,, rcgP1NDAR .Poet liric bcoţian, născut ttngâ Teba , Intoeraţiei doriene, păst.rind toată viaţa, ^obîrşiei sale, o preferinţă deosebită pentru ce a .t murile aristocratice. Spirit profund religios a »"" ; raţie apartepentru Apolo de la Delfi: »«" ^'^ în templul zeului scaunul de fier pe care se aşeza Lunga lui activitate poeticăîncepe pentru noi cu P > ™ X-a (498), compusă la vîrsta de douăzeci de ani, .şi ^ «» -.Pitici a V UI, a (446), pe cîndavea W1"601 , «i- A murit în 438 Poet inspirat, conştient de 1 » scris poeme lirice de tot felul, religioase (imnuri

ditirambi ctc.) şi profane (ciogii, cintecc de jale, cîntece d victorie pentru Jocuri). Ne-au rămas, în afară ele citev-8foarte scurte fragmente din alte poeme, cele. patru cărţi </* ode triumfale (sau eplntcii), Olimpicele, Piticele,htmic ;* şi Nemcenele (p. 331). e'ePindar şl sentimentul sacrului (p. 100). Pindar şi jocurile celebrate la Circne (l'ilica a IX-a; p •><>Q\ la Olimpia (p.231). " """ '•Pindar şi orfismul (p. 211).PIREUCel dinţii port al Atenei a fost o radă comercială din golful Falcron. Temistoclc a început amenajarea Pireului înspalel» peninsulei Acte. Acolo se află trei porturi apărate de aceeaşi incintă: Munihia, Zea şi Cantaros. Toate treiputeau primi nave de război, dar principalul port militar era Zea, golf aproape închis, dotat cu 196 lacaşe pentrucorăbii şi cu arsenale, dintre care Skciioteca a fost construită în 346 de către Filon. Cantarosul era bazinul cel maimare şi a devenit pori comercial (cmporion), înconjurat cu portice: depozitul d0 cereale, bursa comercială, piaţa (p.174). între cele două porturi se afla agora ; nu departe de ea, teatrul şi, ceva mai la est, sanctuarele, printre care celal Artemidei Munihia. Cartierele de locuit se aflau la sud şi la nord, de o parte şi de alta a agorei. Ele eraudelimitate prin borne. Multe dintre acestea au fost regăsite. Planul oraşului a fost trasat de HIPODAMOS din Milet.Pire.ul a fost legat de Atena prin două ziduri lungi, paralele, numite „Picioarele" (skele), construite unul deCIMON, celălalt de PERICLE (fig. 17, P- 174).PISAMică cetate din E li da, în apropierea Olimpici. Legendarul Oinomaos era rege al Pisoi. După 580, clccnii din Elis i-nu luat Pisei privilegiul organizării Jocurilor olimpice şi I-au păstrat, după aceea, cu excepţia unor scurte perioade.PISISTRATETiran al Atenei în veacul VI. Provenind dintr-o nmrc familie din BRAURON, aşezare din apropierea coastei de est aAtticei, a devenit şeful partidului popular, A condus o campanie victorioasă împotriva ME GA f IE l şi a recuceritSa lamina. După atentat simulat împotriva SA, a obţinut din partea poporului o garda de bătăuşi înarmaţi cu care aP"s mîna pe Acropole şi a instaurat tirania (560). Expulzat ne două ori de aristrocraţi, n rcdobîndit puterea primada* graţie înţelegerii cu Alcmconidul Megacles, pe a cărui flic' a luat-o în căsătorie, iar a doua oară prin forjă. Amurit " 527 (p. 77 şi urm.),PISISTRATIZI >f.Această denumire o poartă fie întreaga dinastic a lui ' lS'u trate şi a fiilor săi, fie numai Hipias şi Hiparb, rare şi-*împărţit puterea după moartea tatălui lor. Iliparb a. t in 514 de către HARMODIOS şi A1USTOGE1TON. asasin^ 51()^ Hjpias. s-a refugiat în Persia. A participat Aledtti8 lui Darius şi la bătălia de la Maraton (1901 * 87, 97).

143

la Mitilene, în secolul VII (p. 80).PITAGORAF'losof din veacul VI, născut la Samos. Părăsindu-şi oraşul tal poate pentru a scăpa de tirania lui POLICKATE, s-a""tras la Crotona, unde a întemeiat o şcoală filosofică, avînd ^tractorist ici le unei adevărate secte: mese în comun,abţinerea de la anumite alimente, îşi învăţa discipolii că sufletul nemuritor se reîncarnează după moarte într-o altăfiinţă vie (metempsihoză; p. 241). A dus departe speculaţia matematică (teorema lui Pitagora): pentru el întregulunivers se conduce după numere. La Crotona a jucat un rol politic de seamă, secta conducind cetatea după teoriileei oligarhice, în cele din urmă Pitagora a fost alungat din Crotona, refu-giindu-selaLocri, apoi laMetapont, unde amurit. Influenţa sa, răspîndită de către discipoli în întreaga lume greacă, a fost adincă şi durabilă (p. 341).2. Sculptor din veacul V, originar din Samos. Ulterior a devenit cetăţean al Rcgionului. Era meşter in turnareabronzului şi a realizat numeroase statui de atleţi, în al doilea sfert al secolului. A creat şi statui de zei şi de eroi,printre care un Filoctet, apreciat pentru expresia durerii fizice. Pare-se că a căutat anumite efecte realiste şi a pus înaplicare, ca îji alţi artişti contemporani, un sistem de proporţii pe bază matematica. Opera lui ne este însă preapuţin cunoscută.PITIA(P. 255 şi urm.).PITICE (Jocuri) (P. 233).PLATEEACetate beoţiană pe pantele nordice ale muntelui Gitcron. Bătălia de la Platcea, în 479 (p. 104 şi fig. 9, p. 99). Pla-Icenii, fideli alianţei cu Atena de la bătălia de la Maraton, au constituit ţinta atacurilor t coane în timpul războiuluiPcloponesiac (p. 115).PLATONn'pw' di" sccolul IV- Născut in 472 la Atena, dintr-o familie (unu H prirmt ° strălucită educaţie literară şi ştiinţifica407 mtre maeştrii săi a fost heracliteanul Cratylos). îu fiiLţ?.10111^11 PC SOCRATIÎ şi s-a dedicat în întregime le'(p. 121). La moartea lui Socratc, la care nu a putut103

e.el Bătrîn ; certîndu-se cu acesta, s-a reîntors la Atena, ce era cît pe ce să cadă în sclavie, întemeind acolo Îtv387.Următoarele sale călătorii în Sicilia în 367 şi în ki Diunis cel Tînăr, au fost şi ele nişte eşecuri. A muri j ' 347. îubogata lui operă pot fi deosebite dialogurile de ineenm încă puternic marcate de amintirea şi gindirea personala luiSocrate (Apologia lui Socrate, Ion, Eutyfron, Prota yora, Goi'(jius); cele de maturitate, unde capătă l'orm-" definitivăpropria-i metafizică şi teoria sa despre idei c-esenţe pure, lumea noastră vizibilă nc.fiind decit o reflectar a acestora(Stalul, Banchetul, Faidros, Faidon); în j-jn " dialogurile de bătrineţe (Parmcnide, Timaios, Crilias, Lcqile) îu carestilul este mai puţin suplu, iar giudirea se co m place fie în a retţăsi preocupările cosmogonice ale presocraticilor fieîn a compune în cel mai mic amănunt imaginea unt>j cetăţi ideale, împrumutîndmult din domeniul istoriei (p. 144}Kczultă destul de clar că creaţia filosofică si literară a servit drept substitut acţiunii politice către care un atenian eaPlatou putea aspira în chip legitim şi de la care a fost îmU--părtal de împrejurări (p. 343 şi urm. şi ii. 170).I'NYXC-oliuă ateniană siluată la vestul Acropolei si Areopagului si pe virîul căreia se încetăţenise, obiceiul de a se strîngecelesta (în loc de a se reuni în AGORA), cu începere de pe la 500. în cursul veacului V asistenţa se grupa pe pantalină a colinei, privind către nord, în vreme ce tribuna oratorului se afia pe o terasă artificială, cil faţa spre sud, decispre mare. După Plutarh (Viata lui Temisiocle), cei Treizeci de Tirani au modificat în 404 — 403 în mod radicalaceastă orientare, aşezînd tribuna în vîrful colinei, cu faţa spre nord, către interiorul Atticii, în ideea că vedereamării era prea favorabilă democraţiei. De fapt dispunerea de la început a fost întoarsă la finele veacului V dinpricina construcţiei pe panta colinei a unui zid de susţinere semicircular ce servea drept sprijin importantelorterasamenle menite să primească auditoriul, întors de atunci înainte spre sud. O a treia remaniere, produsă în adoua jumătate a secolului IV, nu a inodi-lieat această orientare, ci a mărit numărul locurilor, a deplasat puţintribuna pentru ca pe vîrful colinei să poată fi construite două porlice. Vestigiile vizibili- astăzi aparţin acestui altreilea stadiu (p. 300, vezi şi ATENA).POARTA CU LEI(Vezi M1GENE şi ii. 12).POICILEPortic diu as'ora Atenei, care-şi datora numele (.Stoa Potkile, literal „porticul pestriţ") decoraţiei lui picturale.Construit în al treilea sfert al secolului V de către Peisianax, cumnatul lui C1MON, acest portic se ridica în parteade nord a agorei (actualmente nesăpată). Picturile pe care le adăpost e1 «râu-datorate lui POLKiNOT, MIKON şiPANAlNOS (vezl şi ATENA).

144

POIVTKETP tonta perioada arhaismului arfa greaca nu a fost preocu-tă de. redarea trăsăturilor individuale caracteristice. Ima-^. a chiar întovărăşită de un nume, era uri simbol şi nu im trct. Aceasta este situaţia stelelor şi statuilor funerarejP°că din epoca clasica. Abia în veacul V apar cîteva efigii •dividualizate, dealtminteri puţin numeroase.Harmodios l" Aristogeiton din grupul Tiranoctonilor lui Critios, din 477 sînMncă tipuri convenţionale: bărbatulimberb şi cel iatur(deci cu barbă). In schimb, ceva mai tirziu, portretul lui TEMISTOCI.E (ii. 46}.. păstrat în copia deIn Ostia, şi cel aî lui Pansiuiia (ii, 41) sînt. adevărate portrete (data-bile prin 470 — 460). Efigia postumă a luiMILTIADE (ii. 45) şi apoi «-ea a lui PERICLE, executată de CRESILAS (iL53), vădesc limpede că în ciudatendinţelor idealiste ale artei parf.enonice interesul pentru asemănarea cu cel reprezentat n-a dispărut în epoca luiFlDlAS. Ulterior, înmulţirea statuilor onorifice ridicate oamenilor de seamă in timpul vieţii lor, precum şi evoluţiaideilor, favorabilă de/.volt.ării individului, vor permite progresul rapid al artei portretistice (p. 353 şi urm.).POSEIDONPoseidon de la Histiea (ii. S5).POSEIDON1A(Vezi PAESTI;M). :POTIDEEACplonie corintică din Cakiriica. întemeiată la finele veacului VIII pe istmul Pa lene (p. 62 şi fig. 6 p. 58). AsediulPotideei de către Atena Ia începutul războiului pdo-poncsiae (p. 113, 160).PRAXlTIiUiSculptor atenian din secolul IV, fiul sculptorului CEFISO-DOT: AP°geui său este situat de Plinus într-a 104-a Olim-piadă (364—,'!80). A trăit mai ales la Atena, unde a avut drept iubită pe curtezana FîVYNE. Textele îi atribuie unmarc număr de statui de cult şi de ofrande nu numai la Atena, ci Şi în Bcoţia, la Mantineea, la Olimpia şi în AsiaMică (Cnidos, Efes, Parion). A lucrat în bronz şi marmură, cu Predilecţie pentru cea din urmă. Recurgea la pictorul9IA-S,Pcntru a-i colora statuile de marmură. De la iui ar ist atît de unanim admirat nc-a rămas, poate, o singurăPeru autentică, liermes cu copilul Dionysos In braţe, descoperita in Heraionul de la Olimpia (unii'însă, nu fărăargu-il IoJo\Cme"1*cc' soc°tcsc lucrarea o excelentă copie romană: de ir Cunoa?tt>m. datorită unor replici bune,Afrodita Satir ,idos (il- 203)' A Polo saurostonul (omorînd şopirla), "Dian lurnln(i y"1 §i- Poate, Arlemis Brauronia(ce ar fi Ârinon' la Gabii"' al']ată la Luvru) şi alte cîteva opere, oarec'i 'C' ^ra''e> suPfemă detaşare, obţinută cupreţul unei •• re moliciuni, precum si o inspiraţie religioasă rămasămultă vreme necunoscută, acestea stnt, împreună cu o virtuozitate tehnică fără reproş, calităţile unei arte ce a măre;-î mai intens dccît oricare alia sensibilitatea celor Vechi. pţîj.\ Ia sfîrşitul antichităţii (p. 352).PRODICOSSofist din secolul V, originar din insula Ccos. Contemporan cu PROTAGORA, apare împreună cu acesta Indialogul iu-PLATON. Era preocupat, în special de precizia vocabularului, de deosebirile de nuanţă între sinonime.Este croitorul vestitului apolog al lui Herakles, care trebuie să alea "â Intre cele două căi, a viciului şi a virtuţii (p.346).PROPILEEIntrare monumentală formată dintr-un portal cu coloane, situat în faţa unei porţi. Cînd poarta sau porţile sînt prac-ticate într-un zid de incintă, poate exista şi un al doilea portal, plasat spre interior, în mod simetric cu primul înacest, caz (care este cel al ACROPOLEI DIN ATENA) cnvîntul se întrebuinţează la plural: propilee (iî. 119, 120 385).PROTAGORASofist din veacul V, născut la Abdera. Figurează în dialogul platonic ce-i poartă numele, sub chipul unui om deja invirstii (în 432), ilustru şi conştient de aceasta, încrezător cio;ir în talentul său de a preda arta persuasiunii. El esteacela care a formulat ideea cu omul este „măsura tuturor lucrurilor". Scepticismul său i-a atras un proces deimpietate care î-a obligat să părăsească Atena, \rnde stătuse în mai mult c rînduri. Datorită celebrităţii, lecţiile luierau foarte scump plătite. A murit în 411 într-un naufragiu (p. 3-13).PRYTAN, PRYTANEU (Vezi BULE),PROXENCetăţean aî unei cetăţi greceşti însărcinat de o altă ct-tate su se ocupe de interesele locuitorilor ei în oraşul in care elîşi svea domiciliul: ospitalitate, asistenţă juridică, politică ori financiară. Calitatea de proxen, proxenia, se conferăprii^ decret. Este deopotrivă onorifică şi liturgica.PYLOSNumele antic al regiunii din apropierea golfului Navnnn, pe. coasta vestică a Mcscnici. Săpăturile americane audegajat nu de mult un important palat micenhm (p. 28 şi fio- ''• p. 31).PYTEOSArhitect al Mausoleului din IIAL1CAHNAS. Trecea drept autor şi al cvadrigei care forma coronamentulmonumentul*'1 (vezi MAUSOLEU).uci« do câtr, Apolo cu săgeţi.

145

fiAMNUSn mă din nordul AUicii, pe consta din fjiţa Eubcei, la nord de Maraton. Punct, deosebit de Line fortificat (incintădin colul'l V» p. 157, 104). Ceva mai in interiorul coastei se h'dicA sanctuarul Nemsidci, cu un templu doricconstruit ţn i doua ţumăt.ate a secolului V. Statuia de cult, din mar-mură, era oPem lui AGORACRITOS din Păros,Au fost. descoperi t. e un fragment al capului (la BriUsh Museum) şi ci t. ev a bucăţi foarte deteriorate dinreliefurile ce împodobeau baza.BEG10NColonie calcidiană întemeiată prin 730—720 pe coasta italiană a strîmtorii Mesina (fig. 6, p. 58). Printre colonişti senumărau şi mesenieni ce- şi părăsiseră locurile în urma cotropirii lacedemonienc: aceştia au jucat, un rol de seamăîn rîndurlle aristocraţiei aflate in epoca arhaică la conducerea oraşului. La începutul veacului V. tiranul Anaxilas i-adat o deosebită strălucire, în 387, oraşul a fost cucerit, şi distrus de către D10NIS cel Bătrîn (p. 127), DIONIS celTînăr 1-a reîntcmeiat. A fost patria poetului 1BYCOS şi cetatea adoptivă a sculptorului sa m ia n P1TAGQRA.RETRALege fundamentală la S par Ui, stabilită, după tradiţie, de către Licurg (p. 309).RODOSDupă ce a jucat un rol important iu epoca miceniană ca verigă de legătură pe drumul către Asia şi Cipru, insula afost colonizată de doricul. Cele trei oraşe ale sale — Cami-ros, Lindos şi lalysos — membre ale hcxapolei doriene,au fost prospere în perioada arhaică (frumoasă ceramică rodiană din secolele VII şi VI). Rodicnii au luat parte laîntemeierea 6ELEI, la începutul secolului VII, alţii erau prezenţi la ^JAUCRATI S, alţii s-au alăturat tereenilor laCircne, prin J80-575 (fig. o,p. 58). Un cetăţean din Lindos, Cleobul, ora s°cotit în rinduî celor şapte înţelepţi,contemporan fiind cu SOLON şi PERIANDRU: l se atribuia zicala „Nimic ^-1 mai bun decit cumpătarea", însecolul V, Rodosul a Sna t Parte din lign aicniailă P'Ilă î" 412, cînd s-a aliat cu CîSM CelC trci cctă^ rodienc s-auunit în 408 prin SYNO1-Intr ^entru a întemeia noul oraş Rodos. Acesta a intrat Prins î °T^C°nfedpra*ie mariliniăateniană de care s-a des-1^ ţat d^ AT în Vrcmea războiului social, dar amenin-e iVIax'solos, iar apoi de Artemisia, a cerut din nou pro-tecţia Atenei, tn 350. în ciuda sprijinului lui rodienii n-an fost ajutaţi şi s-nu supus satrapului caruas pînă laexpediţia lui Alexandru,U01COSArhitect, samian din veacul VI, care a fost. şi sculptor. \ construit împreuna cu TEODOR marele templu al l\,.re-dela Samos (cu puţin înainte de mijlocul secolului V U pe care POLICRATE 1-a refăcut sau 1-a reconstruit dupft vininccndixi. Roicos dimpreună cn Teodor treceau drept descoperitorii Urmării bronzului în ceară pierdută (veziBRONZ),Poetă de la finele secolului VII şi începutul celui următor, originară din Lesbos (p. 331)..SALAM1NA1. Insulă din golful Saronic ce închide accc.sul maritim către lileusis. Atenienii s-au aşezat acolo pentru prima oarăpe la 600, alungludu-i pe coloniştii megarieni. După repetate războaie, P1S1STRATE a pus definitiv stăpinirepe insulă. în cursul secolului VI au fost instalaţi acolo clcruhi. Pentru bătălia din 480, a se vedea p. 103, îig. 10, p.101 şi fig. 9, p. 09. După tirania celor Treizeci, Salamina împreună cu Eleusis au constituit locurile de refugiu aleoligarhilor, tn insulă era venerat in chip deosebit eroul Alax, fiul lui !l\>b-inon, eponim al unuia din c.ele zecetriburi attice.2. Oraş din insula CIPRU.SAMOSInsulă întinsă in Marea Egee, vecină cu coasta asiatică, locuită de pelasgi, apoi de carieni şi colonizată în secolul XIde ionianul Procles, ai cărui urmaşi au domnit prin fiSO. Perioada celei mai mari prosperităţi a insulei a fost subtirania lui POL1GRATE (535-522). Cucerit de perşi, Samosul a luat parte la revolta Ionici şi a intrat apoi în Liga dela Delos. După ce s-a ridicat împotriva Atenei, în 140-439, a trebuit să capituleze si să se supună lui Perlele (p. 112),în timpul războiului peloponesiac, insula a fost una din bazele, flotei ateniene. Ea a servit drept refugiu demo-craţilor în timpul regimului celor Patru Sute, şi a rSmnS credincioasă pînă in vremea celor Treizeci, fapt ce a deter-minat acordarea globală samienilor a dreptului de cetăţenie ateniană, în 405. în 404, după victoria Spartei, Sam°sJ)cdesprinde de Atena, iar apoi Intră in alianţa t.ebana, i'^"^' Din nou supusă de perşi şi recucerită de atenieni in jiOo,a trebuit să primcasciî cleruhi, Tratatul semnat după neea a lăsat Samosul snb jurisdicţie ateniană (p. 141). ^a turilegermane au degajat în apropierea aşezării auticecritioasă a compatriotului său CEF1SODOT. în secolul n^a de y voltă genuri noi, ca portretul, puţin practicat mu ite In care Re ilustrcază S1LANION, portretistul lui Tvf-um (ii- 1"°)' Dar mal ales maril maeŞtri îf?i impun întregii••• ulterioare sensibilitatea şi viziunea lor plastică: SCO-•p\S* care a ştiut să exprime neliniştea şi moliciunea,PRAXI-FlV* cc a dat expresie detaşării şi voluptăţii calme, iu • " i ISIP maestru viguros şi polivalent ce aparţinedeja lîwV elenistice. Alţi artişti ca LEOHARES, BUYAX1S V TlMOTEOS, colaboratori ai lui Scopas la maur,oleul dela H-ilicarnas, sînt nume aproape tot. at.it de ilustre. Nu trebui e trecut cu vederea nici artizanatul micilor brom.uri

146

şi al siluetelor de teracotă ce au făcut celebră localitate beoU-iiiă Tanagra. Sculptorii greci au lucrat, in lemn (pentruî clinica hryselefantină a se vedea p. 359), in lut ars (statui mari de teracotă au îost descoperite la Olimpia şi la Paes-tuni), in bronz, tn calcar şi MARMURA. Cel din urma material, cu care solul grecesc era înzestrat din abundenţă in.280), a permis executarea marilor decoraţii arhitectonice sculptate, a stelelor votive şi funerare, precum şi, în egalămăsură cu bronzul, a nenumăratelor statui. Trebuie să avem mereu prezent în minte îaptul că în sculptura greacăpolicromia constituia o regulă: toate sculpturile de marmură erau pictate. Albe şi goale, aşa cum sînt ele astăxi,statuile le-ar îi părut marilor maeştri de odinioară triste şi lipsite de viaţă.SCA'LIS(P. 364, vcxi şi D1P01NOS).SEGESTACetate indigenă din vestul Siciliei, locuită de clinii, unul din cele trei triburi principale ale băştinaşilor (celelaltedouă erau ale sicanilor şi siculilor). A iost îvi relaţii neîntrerupte cu grecii şi cartaginezii. Aliată a Atenei împotrivaSiracuzci în 458, ameninţată de Selimmt în 426 şi în 415, după inîrîngerea ateniană, Segesta a apelat la intervenţiapunilor care au dus, intre 409—405, la distrugerea Selinun-Uilui, Agrigentului, Gelei şi Himerei. Se parc căgreutăţile economice care au urmat acestor evenimente i-au împiedicat Pe şege&tani să termine templul doric pecare au începui să-1 ridice, după model grecesc, în oraşul lor şi din care a tost înălţată doar colonada exterioară (G x14 coloane ce au ră-uias Tiecanelate, iar blocurile pe care erau aşezate acestea au Stl<;ă limbile de manipularenedetaşate: p. 357 şi ii. 184).greccnRoâ din estul Siciliei, întemeiată de Megara la miîlocul ^eacului VI (p. 66 şi îig. 6, p. 58). Groşul vă c°^n^Perpendiculară pe ţărm, cuprinsă intre douăpin a ,ruP1-e> Foarte prosperă pînă la distrugerea ei de către pn»»1.- ^^' ea JXVea numeroase temple grupate pecolina cel Cl^?^ şi altele pe o colină mai la est. Dintre primele, ln;vi important este templul C, din al treilea sîert al

147

veacului VI, unde au fost guşile mai multe met opt; arhau-o Celălalt grup se compunea din templele E (fărăîndobip consacrat llcrei, cu metopc în stil sever, tic prin 470—.459. ii. 227), F (mijlocul secolului VI) şi G (fineleVeacului yj' consacrat lui Apolo). Sculpturile se află la muzeul di:' Palermo, Selinuntul a băl.ut importante emisiunimonetar» de argint.SFACTERIAInsuliţă ce închide golful Pylos, unde, In 421, a avut j0c o important ă operaţiune militară (p. 151).SICILIA(Colonizarea (p, 65 şi urm., fig. O, p. 58).Expediţia ateniană din 415 — 41 li (p. 119 şi tig. \'.i, p. \\.$).Plecarea expediţiei, relatată de Tucidide (p, 176).

148

Holul mercenarilor (p. 186).Ameninţarea punică şi Dionis cel Băţ rin (p. 120 — 128 şi urmfig. 13, p. 127).S1CIONACetate din Pclopones, vecină cu Corintul, Ea domina o cîinpie fertilă aflată pe coasta sudică a golfului corintic.Deservită de un port artificial de mică importanţă, u-a jucat niciodată mi rol economie comparabil cu al Corintului:ea a cunoscut insă o oarecare strălucire de la mijlocul veacului VII pină la mijlocul celui următor, sub tirania Orla-gorizUor şi în special sub cei mai strălucit dintre aceşti tirani, CLISTENE, care n, domnit aproximativ între 600—570 şi a consacrat la DtH'i două monumente foarte ingrjitc (p. 76 şi ii. 40). Artiştii din Siciona, pictori şi .sculptori,se.bucurau de mare reputaţie (de pildă sculptorii CANAHOS, apoi LISIP şi pictorul FAUSIAS).SIFNOSInsulă şi oraş in Ciclade. Descoperirea pe teritoriul ci,'prin 530, a unor mine de aur şi argint i-a adus o scurtă şi stră-lucitoare prosperitate (Herodot, 111, 57—58), despre care stă mărturie consacrarea la Dclîi a unui tezaur inîntregime de marmură şi bogat sculptat (p. 281 şi ii. 62).S1LANIONSculptor atenian activ 3a mijlocul si-in a doua jumătate a secolului IV, autor al unui celebru portret al lui Platou (ii.164) şi al unei statui ideale a poet.ei SAF'O. ;S l MO NI DEPoet liric originar din insula Ceos. Născut prin 5.'j6, n devc-Hit curînd celebru, ciştigind prietenia pisistratiduluiIliparn (p. 78). Ulterior a frecventat curtea Scopazilor, prinţi^1 tesa'liei. A cîntat victoriile grecilor în timpulră7.boaiclor persane (p. 100), iurnpoj s-u dus la Hi erori, la Siracuza, murind, la Agrigent, în 468. A compus peani,cpinicii, treno^ (cintece de doliu) şi epigrame. Multe dintre, cele din urm s-au păstrat. Era unchiul poetuluiBACHIUOE (P- 3'u;>SINOPE întemeiată prin 030 pe coasta sudică^SS»rsrs?sr,rswr5:SIRACUZA sirilici întemeiată de Corint iu^^SâSsiat^^fr-^-iHt^r^^irss;««'^ÎSf DdnL;ni,U GELON ,1 HIERON ,! apo,SJONIS col BStrin şl DIONIS cel l.nar.î„tcrocl«ra (!>• 00).Gclon Si HU-ron (p. l")• U, p. 118 şi 11.125).^tt^r^V^urn.'"... «- '" 12^ Ss cel Tînăr (p. 133 şi urm.).SITOFILAC1SITOFILAControlorii comerţului ele cereale la Atena. Vc/i Arislotei, Constituţia atcnienilor, 51 (p. 316).SKEUOTECĂArsenal (p. 175). Vezi PIREU.SOCRATESFilosof născut la Atena prin 470. Fiul sculptorului Soîronis-kos şi al unei moaşe, învaţă la început meseria desculptor, dedicind pe Acropole un relief care înfăţişa Graţiile; se consacră apoi filosofici, după ce mai întîi s-aocupat de fizică şi astronomie. Practica o metodă originală de Invă-ţămînt, maieutica, sau arta de a facespiritele să născu adevărul, stimulîndu- le cu întrebări succesive. Participă cu hoplit la expediţia de la Potidoca, în431, şi luptă Iu DeJion în 424. Prytan în vremea procesului ce a urmat după bătălia de la insulele Argiruise, încearcăzadarnic să împiedice condamnarea ilegală a strategilor. Compromis prin faptele. Discipolilor săi CR1TIAS şiALCIBIADE, stinjenitor pentru democraţia ateniană prin propria-i atitudine filosofică, csli; ™7'31111 3" <*e a ficorupt tineretul şi de impietate faţădin„ <e a corue ze cetăţii: condamnat la moarte, refuză să evadeze din respect pentru legile patriei sale şi bea cucuta în închisoare.Motivele condamnării sale (p. 124 şi 271-271). Glndirea lui (p. 343).PnS*1? Şi drePlul războiului (p. 179). p°rtrctuî lui Socrate (ii. 169).SOFISTICAP. 346). ....SOFOCLEPoet tragic, născut, la Colonos, lingă Atena, în 490. £ copilul unui armurier bogat. A condus, chitind la ]jră, eoni]efebilor ce intona imnul victoriei după bătălia d(> j;\ gaja mina. încă de la primul concurs dramatic la cart a

149

pârtie;' pat 1-a învins pe Eschil (468). .Strateg In 441. l-;v însoţit pe Penele în expediţia împotriva Sa moşului. Annirit ia Atena in 406. A cîştigat douăzeci de concursuri. Din ceje 130 de piese pe care le-a scris, ni s-au păstrat doarşapte tragedii: Aiax, Antigona (442), ELcctra, Oedip rctjc, Trahi-nienele, Filoctct (409), Oedip LaColonoa (Jucată în4(tî, după moartea poetului), precum şi fragmente dintru dramă satirică: Copoii (p, 333). Portretul lui Sofocle (ii.1(53).SOLO NPoet şi legiuitor născut la Atena prin 640. Originar dintr-o lamilic de vază, dar sărac, s-a îmbogăţit prin comerţ, înpoemele lui a pledat pentru anexarea Salaminei. Arhonte în 594 — 593, reformează constituţia şi economiaateniană, îşi declară legile intangibile vreme de y.ece ani, călătoreşte departe, apoi se întoarce la Atena, unde amurit prin 550, dnpă ce a încercat zadarnic să lupte împotriva lui Pisistrate. Elegiile lui morale şi politice constituieprima operă literară ateniană ce s-a păstrat. A fost trecut în rîndul celor şapte înţelepţi.Legile sale (p. 74, 86, 288). Poezia lui (p. 330).SPARTACetate laeoniană întemeiată în secolul IX prin SYNOICISMUL a patru sate şi orînduită de un legiuitor pe jumătatelegendar, LICURG, ca un stat oligarhic şi militar ce a dăinuit vreme de secole fără transformări vizibile. Devenităcea mai puternică cetate din Peloponcs (p. 80), Sparta s-a aflat în veacul V într-o lungă rivalitate cu Atena (p. 114 şiurm.) asupra căreia a ieşit victorioasă (p. 122), Dar după o scurtă perioadă de incontestată hegemonie (p. 124).puterea ei a fost înfrlntă de către EPAMlNONDA. Pentru constituţia spartană a se vedea p. 309 şi urm. Oraşul fiecompunea din mai multe aşezări destul de îndepărtate unele de altele, de la Pitane, la nord, pînă la Amyclai, lasud, dc-a lungul văii Euro-tasuluL Bizuindu-se pe Vitejia soldaţilor săi, n-a avut niciodată o incintă fortificată pînăla sfirşRul epocii clasice-Săracă în monumente, poseda totuşi sanctuare venerate, ca cel al Atenei Halkioikos („culăcaşul de bronz")-- a' car1" templu era împodobit cu plăci de bronz, al Artciuidei Orna (divinitate agrară) sau cel allui Apolo do, la Amyclai- c statuia zeului şezînd pe „tronul"' său, operă datorată lul BATYCLES din Magnezia (p.82).SPONDOFORI y ( tiAmbasadori însărcinaţi cu proclamarea Sn cetăţile "r^^Q\ a arm i sUţ iu Ui i sacru, prijejuit de Jocurile olimpice (P--STAFILODKOMIEriTcâ cu ciorchinele de strugure ce făcea parte din sărbătoareaCarneenelor, la Sparta (p. 228),STELE FUNERARE(p. 239 şi ii- ^> 58 $i 9:î- U7>-STEPTERIONDramă sacră ce se juca odată la opt ani, la Delii (p. 223, 259),STESIIIOUpoet liric născut ia Uinu-ra, că!.re mijlocul secolului Vii (p. 330).STRATEGIComandanţi niilifnri in nuuiăr de ?.oce. aleşi îa Atena pe termen de un an. Vezi Aristotel, Constituţia atcnienilor,61. Rolul lor în armata (p. 155),SYCOFANŢIIndivizi ce dădeau in judecată sub diverse pretexte pe cetăţenii bogaţi în speranţa de a primi o parte din bunurileacestora în cazul in care ar fi fost condamnaţi. Originea cuvintului nu este clară, dar folosirea lui de către oratoriarată cîtă teamă şi dezgust deopotrivă inspirau aceşti denunţători aproape profesionişti.SYNEGOROSPrieten al unui pledant (intimat), ca re-1 ajută benevol cuelocinţa sa, in faţa unui tribunal. A mi s c confunda cuLOGOGRAF.SYNOICISMUnire a mai multor sate intr-o cetate. Atare act politic nu este însoţit întotdeauna şi de o concentrare urbană. Tczeutrecea drept reali/atonii synoicismului atenian. Unele cetăţi, ca Mcgalo polis, nu luat fiinţă prin synoicism chiar înepoca clasică (p. 7t, 277).SYNOIKIAImobil de locuit pentru mai multe familii (p 286).•,v

150

TALES't H 'in Pr*ma Juniătate a veacului VI, originar din Milet. ^ Y• deopotrivă matematician, astronom şi filosof alnaturii. 117 rtnrtîi apa drePt elementul primordial. A fost .trecut în uul celor şapte înţelepţi (p. 80. 283. 341).TAMUCSSentiment tîe respect şi de teamă religioasă (p, 195-. 19^TANAGRAOraş din Bcoţia, aproape de hotarul cu Altîca, celebru prja descoperirea in necropola din vecinătate a numeroaseIjoy. rine de teracota, dalînd mai ales din secolul IV, Bătălia de la Tanagra, din 457 (p. 100).TARENTColonie a Spartei în sudul Italici, întemeiată la finele Veacului VIII (p. 00 şi i'ig. G, p. 58).TASOSInsulă din Marea Tracici. A fost colonizat ă la începutul secolului Vil de către parieni, conduşi de Telesiele.s. tatălpoetului Aruiloh (p. 02 şi l'ig. 5, p. 41). La sfîrşitul arhaismului era cetatea cea mai prosperă din nord, graţieexploatării minelor de aur şi argint din muntele Pangcu, situat pe continent. După ce în 481 s-a supus lui Darius,a intrat în Liga de ia Delos, pe care a încercat s-o părăsească în 466 — 465. A fost asediată şi cucerită deCimon în 403 (p. 108). Bogăţia ei a rămas însă considerabilă pină la stîrşitul antichităţii (marmură, ulei, vin, piaţă desclavi traci). Patrie a pictorului POLIGNOT şi a atletului Teogenes. Oraşul antic era situat în nordulinsulei, dominat de, o dublă acropole (sanctuarele Atenei şi al lui Apolo) şi încins de un puternic zid de marmurăşi gnais (începutul secolului V), Au fost identificate portul, agora şi mai multe. Ranetuare, printre care cel al luiHeraklcs, al cărui cult era deosebit de important în acest oraş. Basorelief cu Hermes şi Graţiile (ii. 194).TEAGENESTiran clin Megara, din a doun jumătate a veacului VILTEATRUDacă scările largi ale palatelor crctane, dominîm! cile o piaţă, pot fi considerate prototipurile îndepărtate ale tea-iruiui grec, abia la Atena, la fin«le veacului V. apare teatrul propriu-zis, compus dintr-o esplanadă de pămîntbătătorit (orchestra).unde.corul evoluează în jurul altarului lui Diony-SOK, dintr-o amenajare pentru spectatori,realizată pe o schelărie o vi pe un teren în pantă şi dintr-o baracă de pînza sun lemn pentru actori. O evoluţie destulde rapidă a dus In realizarea unor construcţii în materiale solide: primele vestigii de acest gen au ieşit la iveală înteatrul lui Dionysos tilcuterios, situat pe panta de sud a Acropolei; ele datează chiar din ultimul sfert, al secoluluiY. în a doua jumătate a veacului IV, tipul teatrului grec in piatră este bine fixat (teatrul lui Dionysos la Atena, fig.HI, ?• ^, voi. II, teatrul de la Epidaur, fig. 30, p. 119, voi. »• şi ii. 121). Băncile de piatră ale spectatorilor se etajau înhcmiciclu pe panta unei coline, împărţite prin scan

Fia. 30. TEATRUL DE LA EPIDAUR(După DorpMd)In jurul orchestrei circulare, în mijlocul căreia se ridică altarul lui Dionysos, băncile formează un semicerc depăşit.Pe înălţime, ele sînt împărţite în două zone, inferioară si superioară, de o trecere (diazoma) deasupra căreia scărileîşi dublează desimea. Clădirea scenei (skene) este precedată de un portic aflat în faţa orchestrei (proskenion). Intrescenă şi bănci se află do fiecare parte cîte o trecere (parodos) prin care se ajunge în orchestră.în sectoare şi uneori şi in zone suprapuse, de către unul sau două coridoare orizontale, în centru se aflaorchestra circulară, în spatele căreia si; ridicau clădirile scenei (skene) ce făceau oficiul de fundal, do, decor şide culise. O estradă joasă, de lemn, coinmiicînd cu orchestra prin scări de cîteva trepte, găzduia actorii cin

151

d aceştia TIU luau parte la mişcările corului din orclicslră. Zidul scenei este străpuns de patru uşi care dau peaceastă estradă. Apariţiile (mai ales ale divinităţilor) se puteau produce la etaj. în faţa zidului scenei se putea aflaun portic puţin adine (proskenion), care dădea mai multă amploare cadrului. Element, e mobile, în lemn sau pînză,îmbogăţeau decorul. Divers r maşini de scenă erau folosite pentru efecte speciale. Actorii, cu toţii bărbaţi, purtaumăşti ce defineau personajele, servind totodată de megafoane.Originea cultuală a teatrului grec (p. 224 şi urm.). Reprezentaţiile (p. 220 şi urm.). Poeţii tragici şi' comici (p. 333 şiurm.).TEBADupă legendă, acest oraş al Beoţiei a fost întemeiat de fenicianul Gadmos, condus apoi de dinastia Labdacizilor(căreia » aparţineau Laios si Oedip), asediat de cele şapte căpe-enii argieue şi distrus de fiii acestora (Epigonii). Ela -1^ ^a s^l'Situl epocii micenienc cetatea cea mai importa din Beoţia, dar a trebuit să lupte multă vreme împo-

xrro 1 SANCTUARUL LUIDIONYSOS ELEUTERIOS DE LA ATENA(După DSrpfeld)1. Vechi ui templu 2. Noul templu (secolul IV) 3 Altar 4 Portic 5. Orchestra teatrului 6. Clădirea scenei 7 s Acceselaterale ce dau in orchestră 9. Monumentul hore "ic al M nrasylos (secolul IV), tăiat In faleză, deasSpra" băncilorteatrului.triva rivalei sale Orhoraene. S-a aliat cu perşii în timpul războaielor medice, iar apoi a luptat împotriva Atenei(bătăliile de la Tanagra în 457 şi de la Coroncea în 447). ocupata în 3<S2 de o garnizoană lacedemoniană, eliberatăîn 379 de PELOPIDA, Tcba n devenit o mare putere militară graţie lui EPAMINONDA (p. 130 si urm.). Dar moar-tea acestuia la Mantineea (362) a pus capăt hoaeinonlei li-banc. Hăsculîndu-sc împotriva lui Alexandru în 336, ora-şul a fost cucerit, depopulat şi distrus. Pe acropola tebaml numită Cadmeea, a cărei incintă era străpunsă de şapteporţi., au fost identificate resturile unui palat micenian din vencul XIV, care a ars prin secolul XIII.12°Cetate din Arcadia, celebră prin templul Atenei Alea ale ^cărui planuri au fost făcute de SCOPAS, la mijlocul scco- llului IV. Au fost găsite cilcva fragmente ale statuilor ce : frontoancle.;TEMISTOCLEOm politic atenian, născut prin 525. Arhonte !n 403. con-'dricător politic de marc autoritate Intre 490 — 480, a creatputerea navală a Atenei, amenajînd porturile de la PIREU si construind triere din venitul minelor de argint de la

152

Laurion. în 482 1-a ostracizat pe adversarul său Aristide. Gînd s-a produs cea de a doua invazie persană, i-a sfătuitpe atenieni să evacueze oraşul şi a constrîns flota greacă să dea bătălia la Salamina (480). începe construcţia Zidu-rilor Lungi între Atena şi Pireu. Ostracizat Ja rindu-i în 471, după un conflict cu Cimon, a uneltit împreună cuPausania. Implicat în acţiunile îndreptate împotriva celui din urmă, s-a refugiat la Marele Rege, care 1-a primit cugenerozitate. A murit la Magnezia pe Sipylos în 459 (p. 102 şi urm.). Portretul i-1 cunoaştem datorită unui bust dela Ostia (iî. 46).TEMPLUEste casa zeului. Derivă din megaron: elementul principal este sala cea mare. precedată de un portal susţinut dedouă coloane între prelungirile zidurilor laterale (numite anfae). In epoca clasică, planul obişnuit comportă unvestibul (pronaos), care de obicei dă spre est, o încăpere sau cella ce adăposteşte statuia zeului, în fine un portalposterior (opistodom), unde se păstrează tezaurul şi ofrandele. In exterior, templul este uneori înprejmuit cu ocolonadă continuă: în acest caz se numeşte peripier. Faţada poate avea pur şi simplu două coloane între ante, unportic anterior (templu prostii), sau cîte un portic la ambele capete (templu amfiporstil). întreaga clădire esteaşezată pe sub-strucţii acoperite de un nivel de reglaj pe care se ridică postamentul, format în genere din treirinduri de blocuri, dintre care ultimul, ce susţine colonada, se numeşte stilobat. Clteodată accesul este facilitat de orampă. Coloanele susţin ontablamcntulpccare se sprijină extremităţile şarpantei, sprijinită deasemcnea, cînd cnevoie, de o colonadă interioară, aflată în cella, avîncî, în genere, două niveluri suprapuse. Un exemplu edificatoreste interiorul Hefaisteion--a]m, pse-ud»-Teseion (fig. 33, p. 122, voi. II). Vezi ORDIN. Delfi (p. 259 şi ii. 106)Partcnon (fig. 32, p. 122, voi. II, si i). 183, 186). Olimpia (ii. 104, 105). Basai (ii. i78)-Pacstum (i), îşi, 182, 222). 1Segesta (fi. i84). ; . '•,..

Fig. 32. PARTENONUL1. Porticul de intrare sau pronaos 2. Sala principală sau

153

cella. 3. Soclul statuii Atenei Partenos 4. Sala cu patrucoloane (sau Partenonul propriu-zis) 5. Porticul posteriorsau opistodom.Fig, 33. INTERIORUL HEFAISTEIONIJLUI (Reconstituire de G.P. Stevcns, 1947)TEODOR1. Sculptor, arhitect şi orfevru din secolul VI, originar di'1 Samos. A. descoperit turnarea In ceară pierdută a marilorstatui de bronz (vezi BRONZ), a construit împreună cu Uoicos templul Horei clin Samos şi a cizelat vestitul ine allui Policratc, precum şi un crater mare de argint, încln- ^ nat la Dclfi de către tiran (p. 365).iterelor de pe faţada vestică. Mai tîrziu a luat parte la - mausoleului de la Haljcarnas (p. 356).TJRANOCTONIjuniire dată lui Harmodios şi Aristogeiton, care au ucis i ^514 peunul din fiii şi urmaşii lui Pisistrate, tiranul Atenei," Hiparh. Statuile lor de bronz, opere ale lui Antcnor Frtupâ 510)' se afl;ul î° a8'ora'> <^c au *ost luate de Xerxes «480 şi înlocuite in 477 de un al doilea grup datorat lui rritios şi Nesiotes (p. 79, 87,297). A se vedea HARMODIOS,ANTENOR, CR1TIOS.(P. 28 şi fig- 27, p. 8-1, voi. II; ii. 9 şi 10).TIHTEUPoet liric cârca t răi l la Sparta iu a doua jumătate a secolului VII. Elegiile lui marţiale (p. 82, 1(50. 330).TRAGEDIE (P. 333 şi urm.).TRASIBUL1. Tiran din Milet (finele secolului VII şi începutul celui următor, p. 76).2. General şi om politic atenian care a jucat un rol important în a doua parte a războiului pcloponesiac. în timpulrevoluţiei celor Patrii Sute a comandat flota ateniană la Saiuos şi a contribuit la restabilirea democraţiei, învremea bătăliei navale de la insulele Arginuse era Irierarh şi s-a numărat printre acuzatorii strategilor. Exilat laTeba de către cei Treizeci, s-a reîntors în 403 cu cîţiva adepţi, a cucerit fortăreaţa Fyle, apoi Pireu l şi a fostprincipalul autor al căderii tiranilor. A condus apoi, în 389, operaţii militare în nordul Mării Egce şi a murit Snanul următor (p. 120).TRIBPrincipala subdiviziune a unei cetăţi greceşti (p. 300).TRIBUTContribuţie bănească vărsată de un stat sau altul unui organism federal. Plătit de membrii primei Ligi maritime de'^ Delos proporţional cu averile lor respective, tributul era ridicat în fiecare an de către funţionari anume,lielanotamii. 1 mă in 454 a fost depus in templul lui Apolo de la Delos, ^Poi a fost transferat la Atena .şi păstrat peAcropole. De ' .U"C1 a instituit un venit esenţial al -statului atenian, care- i cet-t^ mărimca ° dată la patru ani,perceptîmln-l de la Kraf- imPcriului» grupate în cinci districte. Listele i-pi-tant -CC PC CarC au fost trccute sumeledatorate sînt impor-tinit)6 i • CUmentc P°!ltru istoria politică şi economică a

Fig. 34. DISPUNEREA VÎSLAŞILOR PE TRIERA1. Talamit 2. Zeugit 3. Tranit 4. TalamHi 5. Zeugiţi 6. Traniţi7. Galerie exterioarăTRIER ARHComandantul unei triere (p. 172).

154

TR IERARHIEVezi LITURGIE şi p. 172TRIERĂVas de luptă eu trei rînduri de vlslaşi,'a cănii primă construcţie era atribuită corintienilor (p. 169 şi urni. fig. 84, şi ii.79).TUCIDIDE1. Om politic atenian, fiul lui Melesias. Adversar al |u! PERICLE, a fost ostracizat în 414.2. Istoric atenian, fiul lui Oloros, născut prin 460 di»tr-o familie bogată înrudită cu prinţii traci. Poseda mine deaur în regiunea muntelui Pangeu. Strateg în 421, nu 1-a putut opri pe Brasidas să nu cucerească Arnfipolisul şi <itrebuit să se exileze în Turcia. A început atunci să scrie istoria războiului peloponesiac (p. 339). La întoarcerea înA*-0"^' după 404-403. a fost asasinat. Portretul lui Ţucicîie(il. H'»"/-

XENOFANFilosof din secolul VI, născut la Colo fon, in loniti Q exilat cin d Cirus a anexat cetăţile ionîcnc (540),refugjîmjn/.'' în (talia, Ja Eleea,undea inteincint scoală de filosofic imn.^' eleată (p. 270, 342). 'llaXENOFONSeriilor atenian născut in 427. A urmai învăţătura sofiştilor aj>oi pe cea a lui Socrate (p. 124). De familie aleasă'şi cuopinii aristocratice, părăseşte Alena la căderea celor Trei-xeei si participă cu mercenarii greci la expediţia lui ('Arulcel Tîuăr, apoi la retragerea celor ZECE Mii (p. 12:>). i .., urmat pe Agesilau în lonia (.'396), apoi la Coroneea '(394j,unde ia parte la bătălie ia armata laccdcrnoniană. Alungat din Atena, se retrage la Sparta, iar laccdcrnonienii îi dauun domeniu la Scilus, aproape de Olimpia. Acolo a scris Banchetul, Memorabilia, în care îl aduee în scenă peSocrate, 1 ratatele despre vînătoare,şi echităţi e, o Constituţie a Lacede-monei, Ciropcdia, Anabasis şi Hclenicele.Eleenii îi devastează moşia în 371; se retrage atunci la Corint, în 307 sen-iinia de exil este anulata, iar Xeuofon seîntoarce la Atena, unde moare în 355 (p. 340 — 341).XOANONStatuie cu înfăţişare primitivă, în piatră sau lemn. La pluralse spune xoana (p. 200).ZNV veacul V, originar din Eleea, în Italia de sud. filosof {. Jggtitele sofisme care negau existenţa mişcării o„.82,}5, 196).•<»inar din Ileracleca (existau mai multe oraşe cu pictor o"» ^^.^ la finclc sccoiului V şi la începutulaCCS- Amator.*A stat o vreme la Atena şi a lucrat pentru celui u" elall ai Macedoniei, îi erau mult admirate carac-rcgele Aturajist al picturii sale şi virtuozitatea jocului do tcrul na mo(jelajului. A pictat şi tablouri într-o singurăXarMP- 352, 365, vez i şi PICTURA).

ZANlîSStatui de bronz ale lui Zeu s pe care helanodicii le ridicau la Olimpia din amenzile încasate (p. 231).ZECE MIICorp de mercenari greci care a luat par!c la expediţia lui Cîrus cel Tînăr împotriva lui Artaxerxes II, in 401. Dupăînfringerea şi moartea lui Cirus la Cunaxa, căpeteniile acestor mercenari, aflate sub comanda unui spartan pe numeClearhos, au fost arestate şi executate de perşi in cursul unor negocieri. Xenofon. care urina expediţia ca particular,fiind oaspete, şi prieten :tl unuia dintre strategii astfel masacraţi, a întărit curajul /druncinat al grecilor şi a fost alesstrateg împreună cu alţi patru ofiţeri. Aspra retragere, pli"ă de lupte şi de peripeţii, a durat întreaga iarnă 401 — -100. pinii la sosirea pe ţărmurile Mării Negre, salutată cu vestitele strigăte: Talasa, Talasal (marea, marea!). Hfin-torşi in Europa după noi aventuri, supravieţuitorii s-au pll!j in serviciul Spartei, în 390, spre a reîncepe îndatărăzboiul în Asia împotriva satrapilor Tisaferne şi Farnabazos (P 124, 186).128

155

BIBLIOGRAFIEIndicaţiile date mai jos constituie rezultatul unei alegeri foarte severe. Au fost reţinute fie lucrări fundamentale, fiecele ce înfăţişează stadiul recent al cunoştinţelor şi problemelor şi, pentru uşurinţa cititorului, ele sînt înşiruite înordinea capitolelor acestei cărţi.î. CIVILIZAŢIA MICENIANADescifrarea linearului B a constituit o cotitura hotarîtoare în studiul acestei civilizaţii. Ea a fost adusă la cunoştinţaînvăţaţilor de un articol al lui M. Ventris şi J. Chadwick, Evidence for Greek Dialect in the Mycenean Arcbhes, în,Journal for Hellenic Studies, 73, 1953, p. 84—105. A se vedea şi J. Chadwick, The Decipherment of Linear B, NewYork, 1958. Culegerea de texte fundamentală este: M. Ventris, J. Chadwick, Document s in Mycenean Greek,Cambridge, 1956. Au urmat alte culegeri şi studiile continuă. Ca exemplu de cercetare lingvistică poate fi citat: M-Lejeune, Memoires de philologie mvcenienne, Pa~ ris, 1958.în ce priveşte tabletele de la Cnosos, datate în general în secolul XV, o părere diferita a susţinută de L.R.Palmer, Mycenaeans and^ noans, Londra, 1961, care le situează abia secolul XII.Despre principalele aşezări, se pot consulta: \ Generalităţi: F. Matz, Kreta, Mykene, Troja, Stuttgart, 1956;S.Marinatos, M. Hirmer, Crete and Mycenae, 1960 (bogat album fotografic). 2 Micene: AJ.B. Wace, Mycenae tPrinceton, 1949; G E. Mylonas, Mycenae and tbc Mycenaean Agc, Londra, 1966. Recentele descoperiri de la Tern,datorate lui S. Marinatos, au pus într-o noiui perspectivă problema distrugerii lumii miceniene: a se vedeaexpunerea vie şi nuanţata a lui H. Van Effenterre, La scconde fin du monde, Afycencs ct la mort d'une civilisation,Toulouse 1974 (cu ilustraţii şi bibliografie).3. Tirint: G. Karo, Fiihrcr dare!} Tiryns, Alena, 1934 şi publicarea săpăturilor, Tiryns, 4 volume, 1912 şi urm.4. Pylos: dările ele seama ale lui C. Blegen, în American Journal of Archaeology, 43, 1939, p. 557 şi urm şi,din 1953, anual, în acelaşi periodic.5. Treia: C. Blegen şi colaboratorii, Troy, 4 volume, Princeton, 1950 — 1958.Despre ceramica miceniană esenţiale sînt lucrările lui A. Furumark, The Chronology oj Mycenae, 1941 şiMycenaean Pottery: Analysis and Classijication. Ceramica attică a format obiectul unui studiu special: F. J.Stubbings, Mycenaean Pottery of Attică t Annual of tbc British School of Athens, 42, 1947, p. l şi urm.H. PERIOADA GEOMETRICABibliografie recentă, foarte extinsă, privitoare la problema homerică pusă deopotrivă în legătura cu civilizaţiaperioadei geometrice (contemporană poetului) şi Cu civilizaţia miceniană (la care se relera retrospectiv). Pot ficonsultate: *• In franceză: A. Severvns, Homerc, I, Le cadre et son oeitvre. III, U artiste.. > 1950 19431948; F. Robert, Homere, Paris,131germană: W. Schadewaldt, Vo« Homen und Werk, ed. a IH-a, Stuttgart, 1959; A. ut>eck, Dlc HomerischeFrage, Darmstadt, 1974;importanta serie publicata sub titlul Archaeolog'ia Homerica (numeroase fascicule redactate de diverşi specialişti).3. în engleza: H.L. Lorimer, Homer and the A10, numents, Londra, 1950; M.I. Finley, The World of Odysşeus,Londra, 1956; T.B.L. Webster, From Homer to Mycenac, Londra, 1958 (tradusa în franceza sub titlul La Grece deMycenes a Homere, Paris, 1962); D. Page, History of the Homeric Iliad, Berkeley (California), 1960; G.S. Kirk, TheSongs of the Homer, Cambridge, 1962. Trebuie semnalată şi lucrarea colectivă- condusă de A.J.B. \Vace şi F.J.

156

Stubbings, A Companion to Homer, Londra, 1963 (priviri generale, asupra diverselor aspecte ale problemei, utile şiuneori discutabile). O importantă expunere referitoare la perioada intermediară dintre epoca miceniană şi ceageometrică este cartea lui A.M. Snodgras-S, The Dark Age of Grecce, Chicago, 1971.Privitor la ceramica geometrică se vor consulta lucrările generale despre ceramică indicate la capitolul IX,adaugîndu-li-se V.R. d'A. Desbo-rough, Protogeometric Pottery, Oxford, 1952. A se vedea, de asemenea, B.Schv.reitzer, Dlc Geo-metriscke Kunst Griechenlands, 1969 şi J.N. Cold-stream, Greek Geometric Pottery, Londra,1968.III şi IV. EPOCILE ARHAICA ŞI CLASICĂPentru istoria acestei perioade trebuie să ne_ adresăm mai întîi textelor marilor istorici greci, He-rodot, Tucidicle şiXenofon, cît şi istoricilor „minori" (pentru cei din urmă a se vedea mai vechea, dar încă utila, ediţie a lui C. Miiller,Fragmenta Historicorum Graecorum, Paris, 1841 —1870, cu traducere latină, şi ediţia recentă a Iui F. Jacob}% DlcFragmente der gricchhchen Hisîoriker, Ber-lin-Leida, în curs de apariţie din 1923, cu comentarii în germana).Expuneri istorice de ansamblu: 1. în franceza-F. Chapouthier şi A. Aymard, în _ P. Jouguet: ş» colaboratorii, Leşpremiere* civilisation, Paris 193 (capitolele referitoare la Grecia); Ed. Will, ^e

nf)f »rec et f Orient, I Le V-e sihle (510— Î03) Paris, 1972; II, Le iV-e sticle et l'epoyte iifenirtiaue (cu colaborarea luiC. Mosse şi P. roukowsky), Paris, 1975. G. Glotz şi R. Cohen, Hi<toire grecque, I, Des ongmes aux guerres mc-iiai'es. H» La Gr*ce au V~e s'l^e' î11' La Gr*C€ V "iV-e sihle: la lutte poitr l'begemonie^ Paris, 5*925-—1936 (lucrareamănunţita, dar depăşită); P. T eveque, Vaventure grccque, Paris, 1964. 2. în germana': H. Bengison, GriecbischeGeschichte, ediţia a IV-a, Miinchen, 1969 (excelent manulal critic şi foarte bine informat). A se vedea, de asemenea,I. Weiler, Griechische Geschichte, Ein-)îă:rung,' Qitellenkunde, Bibliograpbie, Darmstadt, 1976. 3. In engleza: înCambridge Ancient His-tory se vor consulta mai ales volumele IV, V şi V3\ ediţia a IV-a, 1953. Expunere recenta şisintetica: N.G.L. Hammond, A Ilistory ol Greecc to 322 B.C., ediţia a Il-a. Oxford, 1967.Hărţi utile la tî. Bcngtson şi V. Milojcic, Groaser bistoriscber Weltatlas, I, Vorgcschichte unei Altertttm, Munchen,1953.O expunere de ansamblu despre colonizare la J. Berard, Ucxpansîon et Ia colonisation grecqucs jissqu'aux. guerrcsmediques, Paris, 1960; a se vedea şi C. Roebuck, lonum T rade and Colonisation, New York, 1959. Despre epocaarhaică: A.R. Bum. The Lyric Age o j Greece, Londra, 1960; Th.J.. Dunbabin, The Greeks and tbeir Eastern Neigb-bours, Londra, 1957 şi The Western Greeks, Oxford, 1948. A se vedea şi C. Mosse, La colonisation dans rantiquite,Paris 1970.V. RĂZBOIULPot fj consultate: J.P. Vernant (şi colaboratorii), Probleme* de la Guerre cn Grece ancienne, Paris, J968; A.M.Snodgrass, Arms and Armours of the Greekf, Londra, 1967; J.K. Anderson, Military theory and Practice in the ageof Xenophon, 133 7-°; ş^ ^ucrănle lui Y. Garlan. Despre fortificaţii, ve*i F.E. Winter, Gree k Fortificat ion s, Toronto,

Gorce şi Mortier, Histoire generale des s, Grece-Rome, Paris, 1944 (analiza fina,-ofunda şi sugestivă, întemeiată pe mărturia lui Pausania şi Pe cea a inscripţiilor şi monumentelor arheologice); L.Gernet si A. Boulanger, Le genic „r€c dans la religîon, Paris, Jl 932 (punct de vedere preponderent sociologic). 2. îngermană: M.P. Nils-Gescbicbte der gricchischen Religion, I, ed,135sona lil-a, 1967; II, ed. a Il-a, 1961, Miinchen. Este manualul de baza pentru orice studiu privind re-lieia greaca.Volumul II tratează despre religia elenistica şi a epocii romane, dar conţine şi preţioase indicaţii pentru epocaanterioara. 3. în engleza: J. Harrîson, Prolegomena to tbe Study of Greek Rt'ligion, Londra, 1903 (punct de vedereetnologic); L.R. Farnell, Cults of the Greek States, 5 volume, Londra, 1896—1909.Referitor la mitologie, se va consulta micul Dictionnalre de la mythologie grecqite et romaine al lui P. Grimal, Paris,

157

1951 (foarte comod: dă principalele referiri la textele vechi); masivul Aus-_ fiirlicbes Lexicon der griechischen andromischen Mythologie al lui W.H. Roscher, Leipzig, 1884— 1937; sau manualul lin H. J. Rose, A Handbook ofGreek Mythology, Londra, 1928 (reeditată de mai multe ori, ultima oară în 1958). Numeroase articole despremitalogje în Real-Encydopadie (a se vedea sfîrşitul cap. X). De asemenea şi L. Se-chan şi P. Leveque, Leş grandesdivinites de la Grece, 1966.Despre culte: P. Stengel, Die griechiscben Kul-twaltertumer, ed. a III-a, Miinchen, 1920, şi Uptfrbraucbe derGriechen, 1910; L.R. Farnell, Greek Hero C nit f, Londra, 1921. Culegeri de Jegi sacre: I. Von Prolt şi L. Ziehen, Leges sa-<-rae: 1896—1906; F. Sokolowski, Lois sacrees de M-«;e Mine tir e, Paris, 1955 şi Leş hi s sacrees des citcsgrccques (supplemenl), Paris, 1962.Despre cultul morţilor: K. Friis Johansen, The Grave-Rcliefs of the Classical Period, an of Interpret ation.Copenhaga, 1951. Despre p, ^. îa ^-leusis: G.R. Myîonas, Flcusis and zleufinian Mysteries, Princeton, 1961.DespreTeogenes din Tasos: J. Pouillotix, Recherches sur l'histoire et Ies cultes de Thasos, I, Paris, 1954 p. 62 şi urm. (curezervele exprimate în Revne des etudes grecques, 72, 1959, p. 359—361). Ţa, bleta de la Farsalos cu textul orfic afost publicata de N. M. Verdelis, Arheologike Epherneris, 195C__ 1951, p. 99. Studiu recent: G.D. Kurtz şi jBoardman, Greek Burial Custonis, Oxford, 197].' Despre oracole: micul volum al lui R.Flace-liere, Devins etoracles grecs, Paris 1961, cx:>n-stîtuie o excelenta punere în tema. A se vedea şi M. Delcourt, L'oracle deDelphes, Paris, 1955-HAV. Parke şi D.E. \Vormell, The Delphic Oracle, 2 voi., Oxford, 1956; P. Amandry, Lamantlque apolimlenne â Delphes, Paris, 1950. Prezentare generala a sanctuarului de la Delfi, cu excelentefotografii: P. de la Coste-Messeliere şi G. de Mire, Delphes, ed. a II-a, Paris, 1957.VIL CETATEAO excelentă introducere în problema este lucrarea lui V. Ehrenberg, Der Staat cler Griechen, I, Dsr hellenische Staat,Leipzig, 1958, tradusa în engiieză, The Greek State, ed. a II-a, Londra, 1969; tradusa în franceză sub titlul Ufctatgrec, Paris, 1976, cu adăugiri bibliografice de Ed. \Vill. Lucrarea lui G. Glotz, La c/te grecqite, reeditată de P.Cioche, Paris, 1953, este în egală măsura sistematica şi confuză. O foarte bogata documentaţie despre in-stituţii, în G. Busolt şi H. Swoboda, Griechischc Staatsknnde, ed. a III-a, 2 voi., Miinchen, 1920-1926. Introducere înizvoarele epigrafice, în G-Klaffenbach, Griechische Eplgraphik, ed. a II-3; Gottingen, 1966; A.G. \Voodhead,The Stttdy of Greek 'inscriptions, Cambridge, 1959; J. Pouilloux. Choix d'inscriptions grecques, Paris, 1960; X-nt~veau choix d'inscriptîons grecques, Paris, 1971: L. Robert, L'Epigraphie, în Encyclopedie de i<* Pleiade,L'histoire et şes metbodes, p. 453-—-^9'7' Paris, 1961. 1°Caracteristicile cetăţii greceşti: E. Kirsten, Die ariecbiscbe Polis als historisch-geographiscbes Pro-hlem desMittelmeerraumes, Bonn, 1956; C.B. \Velles, The Greek City, în Stitdi in onore di A. Calderinî e R. Paribeni, I, 1956,p. SI—-99.Despre economia lumii greceşti: F.M. Heichel-heim, Wirtschaftsgeschichte des Altertwns, ed a II-a, Leida, 1970.Despre sclavaj, \Y/.L. Wester-mann, The Slave System of Greek and Roman Antiquity, Filadelfia, 1955; M.î. Finley,Slavery in Classical Antiquity, 1960 şi The Ancient Eco-nomy, 1973, cît şi Probleme* de la terre en Grece ancienne,Paris, 1973.Despre urbanism: R. Martin, Uitrbamsme dans la, Grece antique, ed. a II-a, Paris, 1975; R.E. Wycherley, Howthc Grccks built the Citiel, Loiv dra, 1949, reeditată în 1962. Despre educaţie: H. I. Marrou, Histoire del'education dans l'An-tiquite, ed. a Vl-a, Paris, 1965; W. Jaeger, Paideia, The Ideals of Greek Culture Oxford I1936; 11,^1944; III, 1945. Despre viaţa zilnica':' R. Hacehere, La vie quotidienne en Grece au vede dePericles, Paris, 1959; Ch. Picard, La vie pnvee dans la Grece classique, Paris, 1930. Despre monedele greceşti: Ch.Seltman, Greek Coins ed a II-a, Londra, 1955; B.V. Head, Historia Nummo-nun ed, a II-a, Oxford, 1911. Despremărimea vaselor comerciale: L. Casson, în Stitdi.. . A Cal-aermi e R. Paribem, î, Milano, 1956, p. 231—238. .Despre relaţiile dintre cetăţi: V. Martin, La vie internaţionale dans la Grece des cites (VI-e-'*--<? f iede), Geneva,1940.yni. FILOSOFIE ŞI LITERATURA- '«f^ura greaca: R. Flaceliere, ve• Arairc/le la G>^> Paris, 1962 (alertă cel mâir r.°?anea^ 1970). Manualul recentdersrferri info.rmat este A. Lesky, Geschichte Privhor l en Lltfrat»'> ^- a JH-a," Berna, 1971. •7 K. S<î,Jai?°rS?teIescr»"torilor şi filosofilor greci: ^ Die Bildnisse cler antren Dichter,

158

Redner ttnd Denker, Bale, 1943. Vezi şi G.M.,\. Richter, The P or t mit s of tbc Grcekt, Londra, 1965.Pentru gîndirea filosofica, în afara lucrării lui Jaeger citată la cap. VII, se va consulta A. R;, vaud Histoire de lapbilosophic, I, Des ongines ^ la scolastiqiie. Paris, 1948; P.M. Scnuhi, /{,,.;, sur la fortrwtion de ia pensee grccque,cd. a II-a, Paris, 1949; C.J. de Vogei, Greek Pbilosphy. u Collection of Texts selectcd and supplicd with some notesand explanathns, I, ThalesJoPlat,, 1963; W.K.C. Guthrie, -l History of Greek Phi-losophy, 3 voi., 1962—1969. Desprestanţe a se vedea P.H. Michel şi J. Beaujeu, în II. Taton, Histoire generale des sciences, i, La set etice an-tique etmedievale, Paris, 1957. Vezi şi K. von Fritz, Grundprobleme der Gescbicbtc aer anttken Wissenschaft, 1971.IX. ARTAAm făcut o scurta şi sintetica trecere în revista a artei greceşti din sec. VI pîna în IV în R. Huyghe, L'art et l'honmn',î, Paris, 1957, p, 251 — 298. A se vedea şi albumul meu Ar t grec, Paris-Lausanne, 1966. Despre Atena melancolicase va vedea fiul le t in de correspondance helleniquc, 81, 1957, p. 141—159. Despre Hermes de la Maraton, vezi Eiude s d'archeogie dassique, II, Anuale s de r Est, memoire no 22, Paris, 1959, p. 38 şi urm. Despre tehnica ceramiciiattice, a se consulta C.P.T. Naude, Acta Classica, II, Capetovvn, 1939, p. 106—116 şi J.V. Noble, American Jnurndlof Archaeologv, 64,' 1960, p. 307—318.Exista vi mulţime de lucrări generale despre arta greacă. O iniţiere lesnicioasa o constituie cartea lui G.M.A.Richter, A Handbook o/ Gree* Art, Londra, 1959 şi cea a lui R. Ginouves, U*rt grec, Paris, 1964. O strălucită sintezărecenta:^ G-Hafner, Gescbicbtc der griechischen I\nnst, Zli~ rich, 1961. Despre arta arhaică: G.M.A. Richter,Archaic Greek Art, New York, 1949. Desp^D0geul artei clasice: P. Devambez, U ar t au T pericles, Lausanne, 1955. Album: J. Board-man, J- D°riS' NV' Fuc%>part grec^ Paris, 196-V fKpunere bogat ilustrată, în cele trei volume ale colecţiei L'univers des formes (Paris): P.Demargne, tfaissance de l'art grec (1964); J. Charbonneaux, R Martin, F. Villard, Grece archa'ique (1968), Grecehellenistique (1969).Manualele de baza privitoare la arhitectura sînt: D.S. Robertson, A Handbook of Greek and Roman Architecture,ed. a II-a, Cambridge, 1945; 1945; \X7.B. Dinsmoor, The Architecture of An-c'ient Greece, Londra, 1950; AAV.Lawrence, Greek Architecture, Londra, 1957; R. Martin, Marinei d'architecture grecque, I, Materiaux et techniques,Paris, 1965;Despre sculptura: Ch. Picard, Manuel d'ar-cheologie grecque: la sculpture, 4 tomuri în 7 volume, Paris, 1935 —1963 (tratat foarte detaliat, de la origini pînă în secolul IV); G. Lippold, Die griechische Plastik (în Handhuch derArcha»-hgie), Munchen, 1950 (manual foarte bogat, într o prezentare obiectivă şi neîncărcată); G.M.A. Rieîv ter,The Sculpture and Sculptor s of the Greeks, ed. a IlI-a, Yale, 1950. Cărţile lui J. Charnonneaux, La sculpture grecquearcha'ique şi La sculpture grecque classique, 3 voi., Paris, 1945-—-1946, râ-mîn o lectură deosebit de sugestiva.Despre pictura şi ceramică: M. Robertson, La peinture grecque, Geneva, 1959. O excelentă introducere în ceramicăîn F. Villard, Leş -vases grecs Paris, 1956. Manualul de bază aparţine lui A. Rumpf, Malerej und Zeichnung (înHandhuch der Archaologie}, Munchen, 1953. A se vedea Şi R.M. Cook, Greek Painted Pottery, Londra, i960. Despre

159

numismatică, a se vedea G.K. Jen-Kins, Monnaies grecques, Paris, 1972.Privitor la gliptică, se va consulta introducerealui G.M.A. Richter, Metropolitan Museum of Arî,New }'ork, Catalogue of Engravcd Gems, Greek,Etruscan and Roman, Roma, 1956, n. XV 51"9 urm. , fX. GENFRALITAŢICititorul dornic să-şi precizeze cunoştinţele des pre principalele aşezări antice din Grecia va putea afla o primiiorientare în: J. şi G. Rou\-La Grece, Collection Leş Beaux Pays, Paris-Gre-noble, 1964; P. Levcque, Notis partonspour la Grece, Paris, 1961; Fougeres, Bequignon şi continuatorii, La Grece , Collection Leş Guides blem Paris(numeroase reeditări); E. Kirsten, \V. Krai-ker, Griechenlandkunde, ed. a IV-a, Heidelberg, 1962; M. Cary, TheGeographic Background of Greek and Roman Hislory, Oxford, 1949.O menţionare aparte merita două sinteze recente despre civilizaţia greacă: A. Aymard, în Ilistoire generale descivili sations, I, LOrlent ct ia Grece antique, Paris, 1953, p. 256—383 (capitole despre Grecia arhaică şi clasică); A.J.Toynbee, HeHenism, the History of a Civilisation, Londra, 1959.în fine, nu pot fi trecute cu vederea trei mari enciclopedii ce constituie o inepuizabilă mină de informaţii despreantichitatea clasică: G. Darem-berg, E. Saglio, E. Pottier, Dictionnairc des an-tiquites grecques et romahies, 5tomuri, în 9 volume, Paris, 1877—1919 (da despre instituţii şi termeni referitori la viaţa privată şipublica o documentare foarte abundentă, bazata pe despuierea deosebit de amănunţită a textelor literare:titlul articolelor este în latină, iar textul în franceză); Rcal-Encyclopadic cler klassischen Altertum-ivissenschaft, dePauly, Wissowa, Kroll şi colaboratorii, Stuttgart, din 1893, în curs de apariţie (aproximativ 70 de volume deo mare bogăţie de informaţie; unele aricole sînt lungi monografijî se referă atît la nume proprii din antichitatecit şi la evenimente şi monumente); Encichpcdia dcll'Arte Classica, realizată sub conducerea H» R.Bianchi-Bandinelli, Roma, 1958—1966, 7 volume (puneri Ia punct recente şi bine ilustrate)^-Complexeleprobleme ale cronologiei greceşti ^ ş* procedeele de calcul folosite în antichitate sînt expuse într-un modinteligibil de E.J. Bikerman, în Ghronology of Ancient World, Londra, 1968.L|STA FIGURILOR DIN TEXTi.2.3.4.5.6.7.8.9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29.30. 31.32.Grecia şi insulele Mării EgceOrientul Apropiat îa finele mileniului îlPlanul tezaurului lui Atreu de la ML:eaePalatul de la PylosDialectele greee.şti în secolul VIII î.e.n.Coloniile greceştiImperiul persan înaintea războaielor mediceBătălia de la MaratonRăzboaiele persaneBătălia de la Salam i naGrecia în ajunul războiului piAsediul SiracuzeiSiracuza în vremea iui D i omGrecia în 862 î.e.n.Expansiunea Macedoniei subBătălia de la CheroneeaAtena şi PireulSanctuarul de la DelfiPlanul oraşului MiletPlanul unor case de la Olint

160

Acropola AteneiPlanul ErehteionuluiAgora Atenei în secolul V î.e.n.Planul Teîesterionului de la EieusisTolosul de la EpidaurHermă pilaştriiMegaronul la Tirint, Pylos şi Miceneeaterea monedelor greceştiSanctuarul lui Zeus de ia Olimpia în epoca cîa-S1C3.Teatrul de la Epidaurteatrul şi sanctuarul lui Diouvsos Elouterios de*a AtenaPartenonulInteriorul Hefaisteionului"«punerea vîslaşilor pe trieră

LiSTA ILUSTRAŢIILOR1. CAPUL SUNION (Vedere aeriană)La extremitatea sud-estică a Atticei, promontoriul abrupt Sunion este dominat de templul lui Poseidon cu colonadasa dorică încă parţial în picioare. Coasta stîncoasă este foarte fierăstruită, iar vegetaţia puţin bogată.2. PENINSULA ACTE ŞI MUNTELE ATOS (Vedere aeriana)în prirn-plan istmul de-a curmezişul căruia Xer-xes a tăiat un canal pentru ca flota sa să nu fie obligată a trece prinzona primejdioasă a Muntelui Atos (2 000 m. altitudine), al cărui profil se zăreşte la orizont, .'î. VALEA TEMPE(Vedere aeriană)După ce a udat cîmpia Tesaliei, rîul Peneu îşi croieşte drum spre mare printr-un defileu adine între eontraforţiimuntelui Osa, Ia sud, (în partea dreaptă, pe fotografie) si masivul Olimpu-lui. Poeţii au cîntat răcoarea acestei văiumbroase, în contrast cu munţii golaşi ce o înconjoară.. VEDERE A INSULEI PATMOS Peisaj tipic al insulelor din Marea E^ree; sol muntos, fierăstruiri adineiale coastei, lipsa Ş" proape totală a arborilor, culturi în terase, ziduri de piatră fără liant.. PEISAJ DIN EPIDAURCîmpie mică, închisă, în Argolida. Sol fertil şi bine cultivat. Măslini şi pini. în zare, munţi acoperiţi de zăpadă, cătreinteriorul Peloponesului-Sanctuarul lui Asklepios se întindea In picioarele colinei teatrului, de pe care a fost lu.i^această fotografie.VALEA RÎULUI PLEISTOS IN APROPIERE DE ^ DEL FIVale adîncă, plantată cu măslini între pantele abrupte. La dreapta, primele pante ale Parna sului, la stingă, munteleKirfis. Stînca ce înaintează la capătul văii purta cetatea miceniană Krisa. Sanctuarul de ia Delfi se afla ceva mai sus,spre dreapta. In fund, golful It.-u şi munţii Locridei apusene. 7. PLAJA DE LA TOLOX Alături de Nauplia, iAlături de Nauplia, in goiuil Argolidei, pitorescul Sol!, de la Tolon era dominat iu epoca miceniană de acropolaAsinei. Nisip şi prundi.ş, Eucaliptul din planul al doilea, destul de răs-pîndit în Grecia de azi, n~a fost introdus

161

decît de curînd în ţările mediteraneene. 8 ACROPOLA MICENEI (Vedere aeriana)Se vede bine forma triunghiulară a acropolei. In primul plan, la stînga, intrarea principală (Poarta cu lei) cuputernicele ziduri. Imediat în spate, „cercul mormintelor". Mai sus, terasa ce poartă palatele. 9, PALATULMICENIAN DE LA TIRINTLa 20 m. deasupra cîmpiei Argeşului (ce se vede în planul doi), colina de la Tirint purta în vîrf un palat datînd de lafinele secolului XIII. înlătura nordică a curţii interioare, cu solul betonat, se deschidea porticul ce precedaanticamera megaronnlui. N-a mai rămas decît baza zidurilor. Două mari blocuri rectangulare susţineauextremităţile (antele) zidurilor laterale, între ante, se observă pe sol amplasamentul a două coloane cilindrice (delemn) care susţineau arhitrava. Zidul din blocuri neregulate, care se vede în dreptul celei de a doua coloane,aparţine unui .templu al Herei, ridicat în secolul VI î pe locul mega-ronului,10. RAMPA DE ACCES A PALATULUI DE LA TIRINTFortificaţii puternice în zidărie grosolană mărginesc culoarul care, de-a lungul fortăreţe;, permite accesul i.i platoulsuperior al colinei.11. INTERIORUL TEZAURULUI LUI ATREU DE LA MICENESe vede obîrşia boitei cu nsizo în retragere. Peste enormul lintou monolit deasupra intrării se află un triunghi dedescărcare. Zidurile cavoului sînî formate de asize regulate de blocuri uria.se.12. POARTA CU LEI DE LA MICENEIn zidul de incintă cu apareiaj regulat (zis ciclopic din pricina dimensiunii uriaşe a blocurilor degro.şate ce-1alcătuiesc) se deschide o poartă accesibila carelor, încadrată de patru enorme nionolite (liritoul are 4,5 m, lungime, lm. înălţime şi 2 m. lăţime). Relieful cu Iei ocupă triunghiul de descărcare. Capetele celor două fe-

line au fost lucrate separat şi au dispărut. pa? nici ai porţii, leii afrontaţi au labele din fa{-sprijinite pe unaltar, de o parte şi cealaltă a un^ coloane ce-i separă. "!n. URCIOR MICENIANCeramică attică din veacul XIV. Formă amplă imitind vasele de metal. Decor pictat cu ,,firnis'-brun pe angobăcrem. Pe pîntece, motiv linear cu trei spirale derivat din cele trei braţe ridicate ale nautilului atît de îndrăgit deceram;^ cretană. (Colecţie particulară).14. TABLETA ÎN LINEARUL BAceastă tabletă în lut ars, clasată in rubric'n AN l, este cea dinţii care a fost descoperită în săpăturile de la Pylos. Peea este însemnată repartiţia vîslaşilor trimişi la Pleuron, în Etolia Fiecare din rîndurile de la 2 la 5 indică: l pro-venienţa grupului de vîsla.şi; 2 numărul vîslaşilor fiecărui grup, printr-o linie verticală pentru fiecare om,precedată de cîte o ideogramă (însemnînd bărbat) de forma siluetei umane. (Muzeul Naţional din Atena).15. AMFORA MICENIANAAceastă amforă din secolul XIV este împodobită, conform tradiţiei, cu o mare caracatiţă (din care se observă, lastînga, trei braţe coborînd vertical), dar şi cu o scenă mai deosebită, reprezentau! două personaje pe un car, în faţaunui al treilea, care poartă o balanţă. Unii comentatori văd aici o scenă homerică (Zeus cumpănind soartaluptătorilor de sub zidurile Troiei). Astfel de scene amintesc de frescele din palate. {Muzeul din Cipru).•16. CRATER MICENIANAcest vas din veacul XIII este împodobit cu tauri şi capre. A fost descoperit in săpăturile de la Eftkomi. (Muzeuldin Cipru).

162

17. VASUL CU RĂZBOINICIAcest crater, descoperit pe acropola Micenci, datează de la finele secolului XIII, adică din perioada imediatpremergătoare războiului Troici. El ne dă o imagine vie a războinicilor aheeni pornind la luptă, în formaţie strînsă,cu coiful pe cap, scutul scobit ţinut cu braţul stîng şi suliţa în mîna dreaptă. Desen viguros si puţin caricatural.Impresie do disciplină şi do fermă n°" lărîre. (Muzeul Naţional din Atena).18 FILDEŞ MICENIAN CU RĂZBOINICAcest relief din secolul XIII, găsit într-un do-pozit votiv scos la lumină în 1946 de sub sanctuarul Artemidei de laDelos, reprezintă un războinic aproape nud (doar cu bazinul acoperit). purtînd un scut mare în formă de opt şiîna.l'ir!a" c u o lance. Pe cap are un coif împodobit c •de mistreţ, al cărui tip este cunoscut din arheologice şi texte. (Muzeul din20.21.145ÎN FILDEŞ DE LA MICENE 19 Descoperit în împrejurimile palatului de la Mi-ene, grupul de statuete(secolul XIII) în ronde bosse reprezintă două femei şezînd, înlănţuite n braţele şi avînd între ele un copil.Unii cer-r'^tători le consideră divinităţi (Demetra, Kore, Triptolem), dar interpretarea nu este sigură (Mu-7PUl Naţional din Atena). FIGURINA DE LUT ARSStatuetă miceniană de un tip foarte răspîndit, numit si în corn lunar. Provine de la Tirint (secolele XIII — XII). Esteimaginea foarte stilizată a unei divinităţi feminine, ai cărei sîni apar sub veşmîntul bogat. Capul, foarte simplificat(în „profil de pasăre"), este acoperit de o amplă bonetă. Pe ceafă atîrnă o coadă. Are braţele ridicate. (MuzeulLuvru). APOLO ALASIOTASFigurină de bronz, descoperită la Enkomi în 1948. înaltă de 55 cm., ea reprezintă un bărbat doar cu bazinul acoperitşi purtînd un coif conic împodobit cu coarne mari de taur. împrejurările descoperirii permit datarea în secolul XII şifac posibilă interpretarea piesei ca înfăţişîndu-1 pe Apolo Alasiotas, divinitate adorată în acele locuri. (Muzeul dinCipru).22. CUPĂ DE AUR DE LA DENDRADescoperită într-o importantă aşezare miceniană, ; situată pe latura estică a cîmpiei Argeşului, a-' ceasta frumoasă piesă de orfevrărie din secolul'*•" XIII este decorată cu un motiv caracteristic acărui origine se află în arta cretană şi care afost foarte răspîndit în npoca miceniană. (Muzeul; Naţional 'din Atena).23. MASCĂ DE AUR DE LA MICENEUna din măştile lucrate au repousse ce acopereau feţele trupurilor înhumate în mormintele cu groapă de laMicene (secolul XVI). Chipul, cu trăsăturile stilizate, cu ochii închişi, cu bărbia : parţial rasă, întremustaţă şi barbă, ambele în-Srijite, poartă amprenta durităţii şi maiestăţii. (Muzeul Naţional din Atena). 24-AMFORĂ GEOMETRICAAcest vas attic aparţine aşa-numitului „geome-: tric^ timpuriu" (secolul IX). Zonele decorate sînt încădespărţite de largi benzi negre, între toarte se află xm motiv dispus „m metope": cercuri • concentrice, înmaniera perioadei precedente, zisă Protogeometrică. în schimb, apare noul motiv al meandrului . atît pe gît,: cîtşi pe pîntece, situat

163

vertical între două „metope". Ansamblul, cu pa, ternicul contrast intre benzile negre si cele decol rate, stă mărturiea unui gust deosebit de siyur" (Muzevil Kerameikos, Atena).25. URCIOR GEOMETRIC ATTICFrumos exemplar al geometricului „matur" (se colul VIII): întregul corp al vasului este acupe. rit cu motive linearedispuse în benzi, cu un perfect simţ al adaptării fiecărui motiv la locul ce i-a fost destinat. Meandrul este multfolosit sub diverse forme. Zvastica figurează pe umerii vasului. Corpul globular şi gîtul cilindric sînt clardelimitate. Nu se recurse deloc la inspira. ţia naturalistă, exceptînd figurarea unei păsări servind drept apucătoarea capacului. (Muzeul naţional din Copenhaga).26. MAREA AMFORA DE LA DIPYLON (DETALIU) Acest vas monumental, înalt de mai bine de l,;") m., trecepe drept cuvînt ca o copodoperă a atelierului attic, zis de la Dipylon. în afara motivelor geometrice abstracte,ceramistul din secolul Vili a folosit două frize cu animale (pe gît) şi mai ales, între toarte, o scenă figurativă încare apare figura umană: expunerea mortului pe un catafalc, în mijlocul asistenţei care jeleşte în picioare sauîn genunchi. Atare vase erau aşezate pe morminte. (Muzeul Naţional din Atena).27. DETALIUL UNUI MARE CRATER GEOMETRIC Pe un alt vas funerar de la Dipylon, ceva mat recent,defilarea carelor (ale căror două roţi sînt reprezentate una în faţa celeilalte) ocupă zona de dedesubtulscenei expunerii mortului, aşezată între toarte. Recunoaştem şirul „bocitoarelor", cu braţele ridicate însemn de doliu. (Muzeul Naţional din Atena).28. MIC URCIOR GEOMETRICPe acest vas din veacul VIII elementul naturalist este mai dezvoltat: friză de cocostîrci, pe pîn_-tec, cîini alergînd,pe umeri şi mai ales o scenă curioasă pe gît. Ea reprezintă un naufragiat călare pe o corabie răsturnată, în vreme cetovarăşii săi morţi sînt presăraţi în jur. Se înclină a se vedea ilustrarea unui mit, naufragiul lui Ulise' de pildă.(Muzeul artei miniaturale antice, Miin-chen).29. FRAGMENTUL UNUI MARE CRATER GEOMETRICScena vie evocă o luptă în apropierea unei corăbii. Nava este reprezentată cu precizie (pinten, ornamentul pupei,puntea superioară, pivoţi i peiv" tru vîsle de-a lungul bordului). Pictînd, în Par~ tea stingă, cadavrele (văzute ci osus). ceramisW a dat siluetelor simplificate ale acestora al'"- " \. dini deosebit de veridice. In legătură cu ropre•ntarea30.31.32.34.35.evocate pasaje din IliutJa. (MuzeulIN FORMA DE CORABIE (SE-VIII)în "spate, un personaj îndeplineşte rolul de pilot: , faţă, pintenele şi un ochi profilactic. Decoraţiegeometrică. (Muzeul din Boston). CUPA LIII AHCESILAUpe această cupă laconiană pictorul a reprezentat prin 560, o scenă contemporană. Regele Ar-ces'ilau II de la Cirene,şezînd în stingă, bogat înveşrnîntat, priveşte la depozitarea tributului a-dus de indigeni, tribut constînd dintuberculi de silfion. Regele se află sub un cort, iar funcţionarii din faţa lui cîntăresc, înregistrează si împacheteazămarii tuberculi de culoare albă pe care cărăuşii îi depun apoi în pivniţele regale, supravegheaţi de un paznic'.Numele personajelor sînt înscrise alături de ele, în alfabet laco-nian arhaic. Vesel spirit de observaţie, detaliipitoreşti (animale caracteristice unui oraş african), simţ al realităţii. (Biblioteca naţională, Cabinetul de medalii.Paris).POLIFEM ORBIT DE TOVARĂŞII LUI ULISE Fragmentul aparţine unui mare crater lucrat în secolul VII într-unatelier argian. In mijlocul motivelor geometrice (zigzaguri şi reţea), o scenă figurativă se inspiră, nu fără unelevariante, din legenda relatată în cîntul JX al Odiseei. (Muzeul din Argos). OINOHOEFrumos exemplar de ceramică rodiană (a doua jumătate a secolului VII). Decor în frize, în cadrul cărora animalelese detaşează pe un fond presărat cu motive variate. Pe gît, o tresă. Influenţa ţesăturilor orientale este vizibilă. (Mu-

164

zeul din Argos).OINOHOE CORINTICAIn ceramica corintică, foarte prosperă în perioada tiranilor (a doua jumătate a secolului VII şi prima jumătate a celuiurmător) reîntîlnim procer deul decoraţiei cu frize de animale, realizată însă eu o tehnică specială: siluete pline,detaliate Pnn incizii. (Muzeul Luvru). MONEDA ATENIANApe reversul pieselor figurează bufniţa Atenei, împreună cu două frunze de măslin şi primele J01 litere ale numeluipoporului atenian. (Bi-oiioteca naţională, Cabinetul de medalii, Paris). MONEDA DIN EGINArtf„ avorsv o ţestoasă de uscat. Această emisiune clasică nu ş-a bucurat de larga răs-a „ţestoaselor"eginetice arhaice pe care

figura o broască ţestoasă de mare. (Bibu0j.0, naţională, Cabinetul de medalii, Paris). "c'a37. MONEDA CORINTICAPe avers, vestitul Pegas, emblemă a Corintul n-din pricina căruia monedele oraşului au fost n/' mite „mînji". Subanimal, o literă arhaică (u~ kopa), iniţiala numelui corintienilor. • (Bibliotec** naţională, Cabinetul de medalii,Paris). a38. CĂPRIOARA CU PUIUL EIMic bronz geometric din secolul VIII. Baza a-cestor figurine folosea uneori drept sigiliu. pe crupa căprioarei se aflăo pasăre. (Muzeul din Boston).39. CVADRIGA ÎN LUT ARSDescoperită în Beoţia (secolul VII). Simplificarea moştenită din stilul geometric nu exclude viata în atitudineacailor, ca şi în cea a ambilor răz' boinici. Auriga şi-a atîrnat scutul la spate, în vreme ce stăpînul său îl ţine pe braţ.Ddur a-cesta din urmă poartă coif. Evocare a bogaţilor aristocraţi crescători de cai din societatea grecească aarhaismului timpuriu. (Muzeul Naţional din Atena).40. JAFUL. METOPA UNUI MONUMENT SICIO-NIAN DE LA DELFISculptorul (către 580—570) reprezintă capturarea turmelor de către Dioscurii Castor ş.i Po-lux, împreună cu alţi doieroi. Oameni şi boi sînt redaţi la pas, într-o defilare triumfală. Războinicii îşi ţin în mînă suliţele. Sînt înveşmîn-taţiîn hlamidă şi poartă părul lung. A se observa multiplicarea planurilor în adîncime. (Muzeul din Delfi).41. CAPUL RAMPINAceastă capodoperă a sculpturii attice, datind din anii 570—560, a fost cumpărată în Grecia de diplomatul francezal cărui nume îl poartă. Torsul călăreţului căruia îi aparţine acest cap, descoperit mai tîrziu, se află acum la MuzeulAcropolei. Tratarea bărbii şi a părului (împodobit cu o coroană) este deosebit de rafinată. Urme de policromie.(Muzeul Luvru).42. HIDRIE ATTICA CU FIGURI NEGREIn ultimul sfert al secolului VI, vreme în care in avînt tehnica figurilor roşii, cîţiva ceramiştî au încercat să menţinăvechiul procedeu al f1" gurilor negre, îmbogăţindu-1 cu retu.se de ^ cU~ loare şi făcînd ca acestea să iasă înevidenţă^ cu ajutorul unui fundal alb. Aici, o femeie tînăra. cu tunică şi manta bicoloră, oferă o coroană unui tînărcare ţine o pateră pentru sacrificii şi Pe care caduceul ne obligă să-1 identificăm cu Her-mes (a se compara cu ii.194). La stingă, o ca-149- A. se observa capul de leu In relief care îm-prdobeşte obîrşia toartei. (Muzeul de la Petit p^lais colecţiaDutuit, Paris). rOLFUL MARATON (Vedere aeriană)43. r1 centru, muntele Kotroni separă actualul oră-l Maraton (la stingă) de satul Vrana (la dreap-t Ungăpantele împădurite ale muntelui Agri-rki) Bătălia a avut loc în cîmpia de pe coastă, stăzi acoperită demăslini, între ultimele po-vîrnişuri ale muntelui Kotroni şi mare. Puţin mai la stingă se observă îngustul şilungul promontoriu Kynosura, care închide golful. In fund, Eu-beea.44 PAUSANIACopie romană a unui portret din secolul V care a fost în chip plauzibil identificat cu învingătorul de la Plateea.(Muzeul din Oslo).45. MILTIADEpe partea superioară a herniei de epocă romană, ce ne-a păstrat copia acestui portret, se poate citi o epigramăgrecească astfel concepută: „Perşii toţi, Miltiade, îţi ştiu glorioasele fapte, iar Maratonu-i un templu-al memorieivitejiei tale".Originalul era o statuie întreagă, ridicată în secolul V, după moartea lui Miltiade. (Muzeul din Ravenna).

165

46. TEMISTOCLEHernia de epocă romană care reproduce fidel un portret al lui Temistocle executat în timpul vieţii acestuia (470—460). Identificarea este certificată de o inscripţie. Faţă cu trăsături viguroase, demnă de acest personaj cu daruriexcepţionale. (Muzeul din Ostia).47—50. BĂTĂLIA DE LA PLATEEANeîndoielnic că pe bună dreptate au fost puse în legătură frizele nordică, sudică şi vestică ale templului AteneiNike de pe Acropola Atenei, sculptate prin 420, cu episoadele acestei bătălii. Războinici greci în nuditate eroică sîntreprezentaţi în încleştări cu orientali (tunică lungă, scut în formă de corn lunar: ii. 48 şi 49), ori cu alţi greci (ii. 47 şioO) ce ar putea fi tebanii, aliaţii lui Xerxes. (British Museum).51. GREC LUPŢIN'D CU UN PERSANAceastă cupă attică cu figuri roşii, din păcate foarte deteriorată şi restaurată (întreaga jumătate superioară arăzboinicului grec este repic-tată), este opera pictorului ceramist Duris. Ea evocă, în vremea Maratonului (490),luptele dintre cetăţile greceşti si imperiul ahemenid. Persanul căzut, cu costumul lui colant si multicolor, • era unstegar. (Muzeul Luvru).

166

405, cOnfr -dreptul de cetăţenie samienilor care au r- , fideli Atenei după Aigospotamos (pn M,\lu^U3 stelăfigurează şi alte două decrete 'pentru ^ datînd din 403—402). Basorelieful r0p^lor printr-o strîngere de mînă. Citim: „CefT.'U fon, din demul Peania, fiind secretar (al sf' t^" lui). Pentru samieniirâmaşi fideli poporului '•ito" nian". Urmează textul decretului. Numele "iu" (Cefisofon este pomenit în fruntedeoarece a f,->st însărcinat cu gravarea celor trei decrete 402. (Muzeul Acropolei, Atena).53. PER1CLEHermă ele epocă romană, identificată inscripţiei. Statuia originală, operă a lui C'resilas" a fost lucrată cu puţinînainte sau cu putui după moartea marelui om, prin 430—120. Coiful purtat de Perlele simbolizează funcţiile salede strateg. Chip de o nobleţe şi demnitate clasice, ale cărui trăsături se apropie de tipul ideal; fără a pierde totuşi în

167

întregime caracterul individual. (British Museum).54. MONEDA EMISA DE FIL1P II AL MACEDONIEIIn 356, anul naşterii lui Alexandru, Filip a bătut, spre a sărbători victoria calului său la Jocurile olimpice, o serie detetradrahme purtînd pe avers capul lui Zeus, iar pe revers un cal călărit de un călăreţ nud. Acesta are capulîncununat cu o panglică si ţine în mînă o ramură de palm: însemnele victoriei sale. Sub cal, (Biblioteca naţională.Cabinetul de ris).55. LEKYTOS CU FOND ALBScenă funerară: un tînăr şi o tînără stau in faţa unui mormînt a cărui stelă are drept coronament o palmetă şi frunzemari de acant. Despre aceste vase attice clin a doua jumătate a secolului V, vezi ii. 113—11"). (Muzeul de w PetitPalais, colecţia Dutuit, Paris).56. HOPLIT ' . Acest bronz miniatural descoperit la Doduna citează de lafinele secolului VI. Războinicul, aparat de scut, înaintează cu lancea ridicata (a^' părută). Poartă un coif„corintic1' cu mare co armură metalică „în clopot" şi pulpare,îl are lung. (Muzeul clin Berlin). \mS-57. STELA FUNERARA A ATENIANULi I A A TION r.cu M-wt'.fL153peste părul săli buclat huplitui poarta corintic" ridicat (în parte dispărut). Deasupra "]nei tunicc finopoartă o armură cu lambrechi-nud- Are pulpare, şi lancea o ţine în mîna stîn-Multe detalii erau doarpictate, cîtova urme58' LEOSAcest călăreţ, mort în 394 în timpul operaţiunilor militare ale războiului corintic, este reprezentat în momentul încare loveşte cu lancea (dispărută) un adversar căzut. Cel din urmă este înfăţişat în nuditate eroică, Dexileos, cutunica si hlamida sa, purtînd costumaţia militară a timpului (Muzeul Kerameikos, Atena). 59.—60. DOUACOIFURI „CORINTICE" DE BRONZ Acest tip de coif, cu calota lui rotundă subliniată uneori de o nervură, cuapărătoarea de nas, de ceafă şi obrăzarele sale, nu avea nici o parte mobilă (excopund panaşul, care de regulă a dis-părut), îndată după luptă (vezi ii. 62) era purtat ridicat (vezi ii. 53. 57, 87). Putea fi decorat cu incizii (ii. 59) si chiarcu basoreliefuri, pe obru-zare. Era prevăzut eu o căptuşeală interioară de piele. (Muzeul din Olimpia).61. ARMURA GEOMETRICADescoperite într-un niormînt de la Argos, coiful şi armura datează clin a doua jumătate a secolului VIII. Cea dinurmă este alcătuită dintr-un plastron si un dorsal ce se asamblau prin îmbucare şi strîngere cu şireturi. Coiful esteprevăzut cu obrăzare şi creastă înaltă ce susţin.ea un panaş din păr de cal. (Muzeul din Argos).62. COIF „CORINTIC"Acest detaliu al frizei nordice a tezaurului sif-nienilor de la Delfi, sculptată prin 530. exemplifică cum se purta înluptă coiful „corintic". Gigantul care fuge, în planul al doilea, privind în urmă, are un coif prevăzut cu o f Ţeastă înformă de cantaros cu două panase, fiecare fixat de cîte o toartă a acestui cantaros. La stingă, chipul Artemidei.(Muzeul din Delfi).63. SCUT DE BRONZFotografiat în momentul descoperirii, scutul da formă circulară este turtit de greutatea pămin-ţului.Pe margine se observă fragmentele unei inscripţii dedicatorii. (Olimpia). °*—66, ATACI'L UNUI ORAŞFORTIFICATAceste frize provin de la mormîntul monurnen-îal al unui prinţ indigen din Trysa (Giolbaschi), m Licia (finelesecolului V). Au fost lucrate în calcar local de către un sculptor grec. Soldaţi înarmaţi greceşte iau cu asalt ufortificaţie crene-dta apărată de alţi soldaţi. In mijlocul celor dia151Urmă, prinţul şi soţia lui şed, în aparentă • diferenţi la bătălie. Efort remarcabil de reri*31' agrupurilor numeroase de combatanţi, în re da dificultăţilor tehnice ale basoreliefului- ClU~ babilinfluenţă a picturii de mari Această scenă a fost interpretată, în mod greşit, drept cucerirea Troici, rischesMuseum, Viena).67. AMAZOANA CALAREAcest vas plastic attic, semnat de olarul Sotad (mijlocul secolului V), a fost descoperit într-$ piramidă de laMeroe, în Nubia. Călăreaţa poartă coiful „attic", cu creastă înaltă şi obrăzarele n dicate. (Muzeul din Boston).68. UN COLŢ AL CETĂŢII ELEUTERAI Interiorul fortificaţiei, aproape de un turn de pe zidul de nord. S-apăstrat doar partea inferioară a zidului. Frumos apareiaj regulat. Poarta din mijloc dădea spre interiorulturnului. La dreapta se află în zid o ieşire secretă (vezi ii. 71)69. ZIDUL DE INCINTĂ AL GELEIPartea superioară a zidului, de cărămidă ne-arsă, este parţial păstrată deasupra soclului de zidărie de piatră.

168

Pentru a proteja aceste rămăşiţe fragile au fost montate un cofraj şi un acoperiş. A se observa ieşirea secretă ogivală,asemănătoare cu cele ale oraşului asediat de pe friza de la Trysa (vezi ii. 65, 66).70. FORTIFICAŢIILE AIGOSTENEI (Vedere aeriană) Intr-un colţ izolat al Megaridei, la poalele Cite-ronului,mica cetate ocupa o colină în apropierea mării. Incinta este destul de bine conservată şi dominată încăde siluetele înalte ale mai multor turnuri (a se remarca mai ales turnul de colţ, din dreapta).71. FORTĂREAŢA ELEUTERAI (Vedere aeriană) Ridicată în a doua jumătate a veacului IV, eaîncununează o înălţime stîncoasă ce domină principalul pas al Citeronului, pe drumul de la Atena In Teba.întreaga parte nordica a incintei se vede încă foarte bine, cu turnurile ei pătrate ce ies în exterior. Turnuldin ii. 68 este ultimul din stînga (situat în punctul de schimbare a jantei). Imediat Ia dreapta sa se vededeschizătura porţii secrete.72. AHÎLE , Amforă attică cu figuri roşii. Pe acest vas datina din al treileasfert al secolului V (contemporan cu Partenonul), Ahile este reprezentat ca un n°Pn din acea vreme, care şi-a lăsat coiful şi sc* tu). Poartă o armură cu lambrechinuri şi cu np<._-rătoare ale umerilor. Pe piept,chipul Gorgon-j Ca veşminte, o tunică scurtă şi o manta iniJ-, rată pe braţul sting. Nu are pulpare. Eroultu152

lunga-sa lance cu apucătoare mediană cărei talon este prevăzut cu un vîrf meta-; f 'pentru a putea fi înfiptă înpămînt. O scurtă 1*-° gonală susţine sabia al cărei mîner apare la îfbtioara stingă. (Muzeul Vaticanului).TRIPLUL GERYON73. *mforă attică cu figuri negre (al treilea sfert al ^colului VI). Adversarul lui Herakles are un s p triplude hoplit. Monstruosul său cîine are două capete. Desenul îngăduie să se observe bine cele' două feţe ale scutuluirotund aflat în dotarea armatelor greceşti. Pe faţa exterioară, o emblemă, pictată sau în relief, are o valoare ma-gică: ea trebuie să-1 sperie pe duşman şi să îndepărteze loviturile primejdioase (aici e vorba de chipul unui Silen).Pe partea interioară, scutul are o umplutură (uneori pictată ori brodată) de care sînt fixate prin ataşe demetal sau curele o brasardă mediană, pentru antebraţ, si un mîner lateral, pentru mînă. (Bibliotecanaţională, Cabinetul de medalii, Paris).74. LUPTA CORP LA CORPCrater corintic (al doilea sfert al secolului VI). Doi eroi înarmaţi ca hopliţi se înfruntă deasupra cadavrului unuipersonaj numit Hipolit (nume scris în alfabet corintic). In spatele fiecărui luptător se află cîte un scutier călare.(Muzeul Luvru).75. RĂZBOINICI SPARTANI INTORCINDU-SE DE LA LUPTĂCupă laconiană (mijlocul veacului VI). Pictorul a decupat un fragment de friză pentru a decora fundul cupei sale.Războinicii nuzi aduc trupurile camarazilor lor morţi. Asprimea izbitoare a acestei defilări funebre ilustrează deminune idealul militar al Spartei. In predelă, fără nici o legătură cu scena principală, sînt reprezentaţi doi cocoşiafrontaţi. (Muzeul din Berlin).76. AHILE ŞI PENTESILEEACupă attică cu figuri roşii (de prin 470—460). în momentul în care Ariile o răneşte mortal pe amazoană, seîndrăgosteşte de ea. El e reprezentat tn nuditate eroică, iar Pentesileea este înveşmîn-tată ca o tînără grecoaică(tunică scurtă, părui strîns cu o panglică). Războinicul din stingă însă are echipamentul unui hoplit din veacul V(vezi ii- 73), cu coif „attic" cu obrăzarele lăsate, iar amazoana moartă din dreapta poartă îmbrăcămintea colantă aorientalilor, ca în ii. 51. (Muzeul <iin Munchen).?7' pOl\ABlI DE RĂZBOI CU PlNZELE SUS 153 ;-upă attică cu figuri negre a olarului Nicos-tenes (prin 530—520). Cele două nave, cu vislele

78.79.80.

169

81.82.^sto °^~ aza-trase, ţin capul constant spre jar.t:, < ^ teza. Nu se văd decît pilotul de la cj observator la proră.Pintenele este în bot de animal. In spate, sub ornamentul pupă (aplustru), se află scara ce serveşte borîreape uscat atunci d n d nava aco (Muzeul Luvru). PENTECONTERA ATENIANĂ Cupă" attică a olaruluiExekias (al treiU-a al secolului VI). Nava, de acelaşi tip cu denta, merge cu vîsle şi cu ajutorul vîntuhVspate. Pictorul n-a reprezentat decît 22 de \lsl~-~K* în loc de 25. (Roma, Muzeul de la Villa Giuli\\' TRIERAATENIANA ''Acest basorelief, din păcate deteriorat, dă cele mai precise indicaţii privitoare la dispunerea vîslaşilor pe trieră. Sevăd traniţii, ale căror rame se sprijină pe galeria ieşită în afară. Nu se văd decît vîslele zeugiţilor si tăiam iţilor caretrec prin deschizăturile practicate între elementele de structură ale navei. Deasupra traniţilor se află o puntesuperioară susţinută de o şarpantă la vedere. (Muzeul Acropolei, Atena). O1NOHOE DE LA SALA .CONSILINAFrumos exemplar din seria acelor bogate vase de bronz pe care grecii le apreciau atît si pe care le vindeau celorlaltepopoare, etrusci ori chiar celţi (craterul de la Vix). Piesa de faţă a fost descoperită în sudul Italiei, in munţiiLucaniei. Ea datează din ultimul sfert al secolului VI. Toarta reprezintă un kuros încadrat la pici oare de .berbeci side Ici la înălţimea umerilor. Vase de acest fel erau lucrate în diverse locuri ale lumii greceşti; cele corintice sebucurau de cea mai mare faimă. (Muzeul de Ia Petit Palais, colecţia Dutuit, săpăturile de la Sala Consilina, Paris).APOLO AL LUI MANTICLOSStatuetă de bronz de la începutul Veacului VII, rcprozentînd un bărbat nud în picioare (Apolo?). In mîna stingă,întinsă înainte, ţinea neîndoielnic un arc. Pe pulpe este gravată o dedicaţie către Foibos-Apolo, în două versuriepice evocînd un pasaj din Homer. Exemplu tipic de artă „de-dalică". (Muzeul din Boston).ZEUS AMON . „Pe monedele de la Cirene, din epoca clasvca, 7,e'us apărea cu coarne de berbec, prin _ asimilarea zeului grec cudivinitatea egipteană Amon, care avea capul de berbec şi un oracol la Siwan. în deşertul Libiei. Atare atributanimalier ra" mîne însă discret, fără ca chipul lui Zcus sa.e*~ prime mai puţin nobleţea zeilor bărboşi creaţi oeFidias şi emulii acestuia. (Biblioteca naţionala. Cabinetul de medalii. Paris).86.87(MONEDA DIN ARGOS, SECOLUL IV) * avers, profilul zeiţei lîera, purtînd un pofo.s, decorat cu palmetelegate prin volute, şi cercei o'nconici. Chipul cu trăsăturile regulate poate <r replica miniaturală astatuii hryselefantine reată de Policlet pentru Heraionul din Argos, C ' 420: după descrierea lui Pausaniaînsă, or-83-namentul capilar al acesteia era de un tip dife-it (Biblioteca naţională, Cabinetul de medalii, •paris)DIONYSOS (MONEDA DIN NAXOS) Oraşul sicilian Naxos (care nu trebuie confundat cu insula cu acelaşi numedin Ciclade) a bătut in secolul V admirabile tetradrahme avînd pe avers profilul lui Dionysos, iar pe revers figurauimitoare a unui Silen şezînd (vezi ii. 214). Acest Dionysos, cu părul lung, încununat cu iederă şi strîns pe ceafăîntr-un coc, este o capodoperă a stilului sever. (Biblioteca naţională, Cabinetul de medalii, Paris). 85 POSEIDONStatuia pescuită în mare, în largul capului Arte-mision, aproape de Histieea, în Eubeea, este, împreună cu Aurigade la Delfi, reprezentanţii cea mai do seamă a marii statuarii de bronz a stilului sever (prin 460). Este un Poseidonnud, ţinînd în mînă tridentul ridicat, gata să lovească o ţintă arătată de mîna stingă întinsă. Faţa divinităţii, căreiaochii policromi (astăzi dispăruţi) îi adăugau un plus de viaţă, este impresionantă prin forţa si maiestatea ei.(Muzeul Naţional din Atena).VICTORIA LUI PAIONIOS DE LA OLIMPIA Unul dintre foarte rarele originale ce ne-au rămas, a cărui atribuireunui mare sculptor clasic este sigură. Menţionată de Pausania, ale cărui indicaţii au fost confirmate prin descoperi-rea inscripţiei cu semnătura artistului, această Victorie a fost consacrată pe un pilastru cu trei muchii ridicat în faţatemplului lui Zeus, puţi u după 455. Faţa a dispărut, dar trupul, conturat de vesmîntul strîns de vînt, este de omare frumuseţe plastică. Efect îndrăzneţ al acestei siluete surprinsă în plin zbor. La picioare, vulturul lui Zeus. Esteposibil ca acelaşi Paionios să fi sculptat cu zece ani mai înainte frontoanele templului vecin. (Muzeul din Olimpia).ATENA „MELANCOLICA"Mic relief votiv de la mijlocul secolului V re-Prezentînd-o pe zeiţă gînditoare în faţa unuia din pilaştrii ce marcaulinia de plecare si de sosire pe Pista stadionului. Atena apare astfel drept pa-tvounu Jocurilor panatenaice celebrateîn cin-stea ei. (Muzeul Acropolei, Atena).100SCENA DE SACRIFICIUVas attic cu figuri roşii din al treilea veacului V. In vreme ce preotul depune

170

fertmăruntaiele victimei ce vor fi arse în întrefim<lr un tînăr asistent face o libaţie dintr-un ur°'le în cu alcu vin. Altul frige pe focul altarului, înfipte '°r frigări lungi, cărnurile ce vor fi consumate ocaziabanchetului ritual care va urma. \]n treilea ministrant, încununat ca si ceilalţi cu la ţine în mînă o ramurălungă. Un dafin aflat în sn"' tele altarului ne face să credem că sacrificiul <^t celebrat în cinstea lui Apolo.(Muzeul Luvru) °101. DIONYSOS ŞI DOUA MENADEVas attic cu figuri negre lucrat de olarul Ania si s (al treilea sfert al secolului VI). Deasupî--, personajelor se aflăscris: „Dionysos. Lucrat ele Amasis". Zeul ţine în mînă un mare cantaros Iese în întîmpinarea a două Menadeînlănţuite si dansînd, îmbrăcate în rochii multicolore (una poartă şi o piele de panteră) si împodobite cu coliore şicercei. Fiecare ţine cîte un vrej de iederă, plantă dionisiacă, şi un animal (una un iepure, cealaltă un cerbreprezentat în miniatură). Ele vor sfîşia aceste animale şi le vor devora carnea crudă conform ritualului homofagiei.(Biblioteca naţională, Cabinetul de medalii, Paris).102—103. DOUA „URSOAICE"Aceste statuete din secolul IV, descoperite de curînd în sanctuarul Artemidei de la Brauron (vezi ii. 90 şi 122),reprezintă cu o fermecătoare naturaleţe pe micile ateniene participante la cultul Artemidei Brauronia, sub numeleritual de ursoaice. (Muzeul Naţional din Atena).104. TEMPLUL HEREÎ DE LA OLIMPIAAflat în mijlocul pinilor care umbresc Altisul. este cel mai vechi templu din sanctuar (pe la 600). Vedere frontală afaţadei principale. Cele două coloane, încă în piciore, în apropierea colţului sud-estîc, au căpiţele arhaice în formade „turte". Pe fusul uneia din ele se află prevăzut un lăcaş menit a primi un mic panou votiv de lemn, pictat. Sevede baza zidurilor laterale ale edificiului, cu zidul transversal, străbătut de o uşă largă, ce separa porticul de laintrare do sala cea mare. In fund, un zid fără uşă, despărţea ceZZa de opistodom. In depărtare, se vad coloanelepalestrei elenistice.105. RUINELE TEMPLULUI LUI ZEUS DE LA OLIMPIAConstruit între 468 şi 456 din calcar local, templul este foarte ruinat. Vedem aici o parte d ni colonadaexterioară de pe latura lungă, suciica-La dreapta, baza zidului; la stingă, tuinbun coloane în locurile lorde pe stilobat.TEMPLUL LUI APOLO DE LA DELFI l^- QU excepţia faţadei, unde au putut fi ridicate cî-teva coloane, n-a mairămas decît o parte a postamentului edificiului. Este vorba de templul reconstruit în secolul IV, după catastrofa din•573. Lucrarea era realizată în calcar de Parnas. 'fju mai poate fi reconstituită în detaliu dispu-.nrrea interioară atemplului în care aveau loc Consultările oraculare. In ultimul plan, faleza stîncoasă a uneia dintre Fedriade, lapicioarele căreia trece drumul către Livadia. 107. TOLOSUL DE LA DELEIConstruită în marmură, în prima jumătate a secolului IV, această rotondă se ridica în sanctuarul Atenei Pronaia, lao oarecare depărtare de sanctuarul lui Apolo, pe drumul spre Livadia. Capodoperă a arhitectului Tcodoros, avea ocolonadă exterioară dorică (parţial restaurată) de douăzeci de coloane, care împrejmuia o sală circulară. In interior,linsă perete, se ridica, pe un .soclu continuu ce formează o banchetă (vizibil în dreapta fotografiei), colonada cucăpiţele corintice. N;u se cunoaşte destinaţia culturală a acestuiedificiu.108. TEZAURUL ATENIENILOR DE LA DELFI Construit pe la 500, în marmură, este tipul însuşi almicilor tezaure dorice, cu un portic cuidouă coloane între ante, urmat de o mică sală,: fără ferestre. Pe metope, decoraţie sculptată (ama-, zonpmahie, muncile lui Herakles si Tezeu). Clă-, direa a fost reconstruită în întregime cu ele-: mentele antice reaşezate în locurile lor iniţiale.109. COLOANA CELOR TREI ŞERPI ÎMPLETIŢI DE LA DELFI, COMEMORÎND VICTORIA DELA PLATEEA:I?upă victoria din 479, cetăţile aliate au consacrat la Del f i o ofrandă comună: un trepied de aur aşezat pe ocoloană de bronz al cărei fus era format din trei şerpi împletiţi. Această coloană a fost ulterior transportată laConstantinopol, unde se află acum pe locul vechiului hipodrom bizantin. Partea superioară a dispărut, dar pe celeunsprezece spirale inferioare mai pot fi citite numele celor treizeci de cetăţi care au luptat împreună împotrivatrupelor lui Mardonios. (Constantinopol, Atmeidan). HO. QMFALOSUL DE LA DELFIExista un sanctuar (neîndoielnic alături de statuia lui Apolo, vezi ii. 89) o piatră sacră 'de for-!^a conică, acoperităcu o reţea din fire de lînă. Era numită buric (omfălos) căci marca centrul 'Urnii. Existau şi copii, ca cea de faţă,descope-S9 ; îl|ta în partea de est a templului. (Muzeul din111. INTRAREA ÎN SANCTUARUL DE LA ELElJS -• Esplanada cu dale din primul plan, precum Marile

171

Propilee, ale căror ruine se văd pe po-t^ mentul lor format din şase trepte, dateaxă '<v epoca romană, în stingăPropileelor se afla nui Calihoros, lingă care se spune că s-ar f\ Od |f nit Demetra, atunci cînd îşi căuta prinlume ft-(Kore) răpită de Hades. Drumul care urcă T ultimul plan, pe stingă, duce la Telesterion, s-n tuatîn spatele pintenului stîncos pe care se 'an ~ acum o capelă a Fecioarei. d112. CIMITIRUL KERAMEIKOSIii această zonă situată imediat în afara inci" tei, aproape de poarta Dipylon, săpăturile au degajat un mare numărde morminte dintre care unele erau prevăzute cu stele funerare de mari dimensiuni, adăpostite cîteodată de un micedificiu cu streaşină (ca cel din ultimul plan, dreapta) iar altele erau marcate doar de un simplu cin cilindric.Chiparoşii plantaţi în zilele noastre ascund casele moderne din acest popular cartier al Atenei.113—114. HARON ŞI HERMES PSIHOPOMPUL Pe un lekytos funerar attic cu fond alb, din secolul V, pictorul 1-areprezentat pe Hermes, călăuza sufletelor. Poartă o pălărie mare (petasos) şi o hlamidă, aidoma călătorilor, iar înmîna dreaptă ţine caduceul. Lîngă el, barcagiul infernului, Haron, îşi împinge barca cu prăjina. Poartă tunicamuncitorului, cu un umăr gol, si o căciulă de blană. Artistul i-a făcut un profil caricatural, cu totul diferit defrumuseţea clasică a zeului. (Muzeul Naţional din Atena).115. OFRANDĂ FUNERARALekytos attic cu fond alb, din secolul V. De obicei, aceste vase sin t împodobite cu scene funerare, căci eraudestinate a fi depuse ne morminte. Tînăra femeie reprezentată aici ţine tocmai unul din aceste lekytoi, gata să-1depună pe mormîntul ce se vede în dreapta şi deasupra căruia se află o stelă cu palmetă înaltă, în n"una stingă ţineun coş mare cu ofrande. (Muzeul Naţional din Atena).116. JELUIREA MORTULUIîn jurul patului funerar pe care se află întins defunctul, cu capul încununat cu o coroană, doua femei bocesc,ridicîndu-şi braţele în semn de durere. Vas attic cu figuri roşii, din secolul Iv-(Colecţia von Schoen, Lugano).117. STELA FUNERARA A LUI TEANO. Exemplu tipic de relief funerar attic (ultimii an ai secolului V). Tînăra moartă, al cărei nume est consemnat deinscripţie, este aşezată pe un scau^ fără spătar, odihnindu-şi picioarele pe un taD161t Soţul ei Ctesileos, sprijinit de un baston lung ; sub subţioara stînga, priveşte intens către ce i-a fost răpită.Scena mărturiseşte fără crandilocvenţă că legăturile afective ce i-au unit e cei în viaţă nu sînt sfărîmate demoarte. A ?e remarca decoraţia arhitecturală, cu frontoriul acrotere şi cei doi pilaştri de antă, care fac dinstelă echivalentul unui templu miniatural. (Muzeul Naţional din Atena).TEMPLUL LUI HEFAISTOS ŞI LATURA VES-TICA A AGOREI DIN ATENA Această machetă înfăţişează aspectulrestaurat •îl zonei, astfel cum a fost văzută de Paxvsania în secolul II e.n. (configuraţia ei în secolul IV era uşordiferită: a se vedea fig . 23. Recunoaştem, de la sud la nord: în primul plan, în spatele unui zid străpuns depropilee, rotonda sau tolosul prytanilor. Ceva mai departe, templul Mamei zeilor şi anexele sale, precedat la faţadăde un portic lung. Mai la stînga, clădirea mai ridicată este Buleuterionul, destinat şedinţelor sfatului. Mai la nord,uşor retrasă, faţada micului templu al lui Apolo. In fine, Porticul Regal sau porticul lui Zeus, cu aripile laterale ie-şind în faţă. Necunoscută rămîne destinaţia marii clădiri elenistice care se înalţă pe pantă, în partea stînga aPorticului Regal. Mai sus, templul lui Hefaistos ocupă înaltul colinei Kolonos Ago-raios, dominînd întreaga agora:este templul care se află si astăzi în picioare, numit prin tradiţie Teseion. (Muzeul Agorei, Atena). 119. ACROPOLAATENEIMachetă realizată de arheologul american G. Ph. Stevens. Ea înfăţişează monumentele platoului sacru în secolul Ie.n. în dreapta rampei ce urcă spre Propilee se află bastionul şi templul Atenei Nike. Corpul central al Propileeloreste flancat la stînga de Pinacotecă, iar la dreapta de porticul prin care se ajunge pe bastion. Mai în spate se aflăincinta Artemidei Brauronia, cu un portic cu aripi laterale, iar apoi Halcoteca cu un portic la faţadă, plasată într-oincintă prevăzută cu mici propilee. La stînga, în faţa unui zid, colosala Atena de bronz a lui Fidias, numită siPromahos. Şi mai la stînga, în spatele unei clădiri de serviciu, Erehteionul cu înaltul său portic nordic, cu faţadavestică dînd spre sanctuarul Pandrosei, si, în spatele măslinului sacru, tribuna cariatidelor, în partea de sus aplatoului se observă incinta lui Zeus Polieus, care^ cuprinde doar un altar. Intre această incintă şi Partenon, micarotondă a Romei si a Jui. Augustus. Masa armonioasă a Parteonului domină ansamblul. (Muzeul Agorei, Atena).120. ATENA ŞI ACROPOLE VĂZUTE DE i>r r LINA MUZELOR J:^0,De la stingă la dreapta se văd: clădirile .p,. leelor (cu porticul de la intrarea Pinacotecii)0^" cadrînd templulAtenei Nike de pe bastion;^ lru teionul (din eare se observă latura vestica Lî n0 cului dinspre nord şi tribunacariatidelor) şi p ţenonul (faţada vestică şi latura sudică). y\"j1", ridicat de Cimon, spre a susţineterasamentef1 -de pe latura sudică a platoului, este astăzi îmare parte acoperit de refaceri medievale şi ni ^ . ;... derne. In faţa şi la picioarele pantei Propilec,il" vedem faţadaînaltă de epocă romană a OdocT nului lui Herodes Atticus (secolul II e.n.), prc!~ lungită spre dreapta de ruinelelungului 'portic al lui Eumene II (secolul II î.e.n.). La orizont silueta triunghiular aplatisată a muntelui Peni telie sedetaşează ca un fronton pe cer, în spatelo Partenonului. Mai aproape, şi la dreapta, colina înaltă şi ascuţită a

172

Licabetului.121, TEATRUL DE LA EPIDAUR (Vedere aeriană) Vasta scoică cu bănci se sprijină de colină. l\\ spateleamenajării provizorii a scenei pentru o reprezentaţie, se observă orchestra. Mulţhru-a, totuşi numeroasă, aspectatorilor moderni n\î ocupă decît o mică parte a băncilor care puteau găzdui în cele cincizeci şi sase de rîndurîsuprapuse ale lor circa 14 000 persoane.122. PORTICUL SANCTUARULUI DE LA BRAURON Vedere interioară din colţul nord-vestic al colonadei dorice(restaurată) a porticului cu aripi (secolul V) ce delimita o curte dreptunghiulară deschisă către sud. Fundalulporticului era format pe două laturi din camere ce dădeau sub colonadă. In primul plan se văd uşa şi pragul uneiadin aceste camere. Edificiul era în calcar local, cu excepţia capitelurilor, care erau de marmură. 123. DIOLCOS PEISTMUL CORINTICSăpăturile recente au degajat pe mai multe sute de metri drumul (Diolcos) ce permitea transportarea navelor dintr-o mare într-alta, de-a curmezişul istmului. Un dalaj de calcar forma o şosea largă de circa 4 m. pe care erau săpatedoua şanţuri paralele, la o depărtare de 1,5 m. (circa 5 picioare). In aceste şanţuri rulau sau alunc' cau vagonete orişasiuri pe care erau trase ci'-râbiile. Se pare că lucrarea datează din secolul v *• 124. AGORA DIN CORINT (Vedereaeriană).Fotografia este luată de la nord spre sud. y stingă, drumul ce duce spre portul Lehaion t1^ nord, pegolful corintic). La dreapta acestui dru • o movilă, care domină agora, poartă templul l Apolo, construit prinf)40 î.e.n., din eare diwcîtevâ coloane au mai rămas în picioare (faţada . vestică Şi colţul sud-vestic). Agora formează un maredreptunghi mărginit de portice si monumente de epocă romană: aici a predicat sfîntul paul- l n stîngalocului unde drumul spre Lehaion pătrunde în agora, se află fîntîna Pirene, cu instalaţii săpate în stîncă. 125LATOMIILE DIN SIRACUZA' Muncitorul care lucrează în această parte a carierelor antice ne face să apreciem scara acestor exploatărigrandioase, în aceste grote artificiale au fost închişi în 413 prizonierii atenieni.126. SĂRITORExteriorul unei cupe attice cu figuri roşii (finele secolului VI). In faţa antrenorului lor, care ţine în mînă o vergeasimbolizînd funcţia sa, doi atleţi se antrenează la sărituri. Ei folosesc haltere ca să aibă un avînt mai mare. (Muzeuldin Boston).127. ARUNCĂTOR CU DISCULFund de cupă attică cu figuri roşii (linele secolului VI). Un efeb nud (a se observa părul său lung, strîns la spateîntr-un fel de coc) se pregăteşte să arunce discul. Mişcarea, care a fost reconstituită în detaliu, era mult diferită demetoda modernă de aruncare. In spatele atletului, o greblă pentru netezirea sau afînarea nisipului, In cîmp, douăhaltere pentru săritură. (Muzeul din Boston).128—129. BAZA UNEI STATUI DECORATA CU SCENE DE PALESTRAAcest basorelief împodobea laturile bazei unei statui (finele secolului VI), el fiind refolosit după 480 ca material deconstrucţie în incinta lui Te-mistocle. Lespezile reprezintă jocuri de palestră: jucători cu mingea (ii. 128), într-o marevarietate de poziţii, şi efebi distrîndu-se să asmuţă unul împotriva altuia un dine si o pisică, ţinuţi în lesă (ii. 129). Ase remarca înrudirea cu pictura vaselor contemporane. Aceste basoreliefuri cu profihiri foarte nete erau întărite cuculoare din care s-au mai păstrat unele urme. (Muzeul Naţional din Atena).130. FEMEI CINTlND DIN LIRAPe o pixidă (cutie cu capac) de lut ars, decorată in. aceeaşi tehnică policromă ca şi lekytoi cu fondul ^ alb, pictorulceramist attic a reprezentat două cîntăreţe (mijlocul secolului V). Una, şe-zînd pe un scaun pliant, ţine o liră cuşapte coarde avînd drept cutie de rezonanţă o carapace de ţestoasă (ii. 132). în mîna stingă ţine plectrul, bastonaşpentru ciupitul coardelor. Femeia din stînga, în picioare, cîntâ din citară,

instrument cu şapte corzi, ca şi lira, dar H construcţie mai complexă, cu cutie de rezon ? din lemn, careamplifica şi mai mult sun tn^ (Muzeul din Boston). tele-131. ÎNAINTE DE CONCERTCrater attic cu figuri roşii, semnat de Eufron1 (finele secolului VI). In mijlocul unui cerc ^ tineri cure şedpe scaune, un cîntăreţ din fin-rtil dublu urcă pe estradă spre a da un co cert. In mînă îşi ţine

173

instrumentul, aulos aT" cărui două ţevi sînt lipite una de alta. Ele nu sînt legate decît la gură, iarcîntăreţul ie ţin în direcţii diferite atunci cind cîntă; vezi ii. m (Muzeul Luvru). 132—133. EDUCAŢIAATENIANAAceastă cupă celebră a pictorului Duris (începutul secolului V) este decorată la exterior cu scene reprezentînd lecţiidate de profesorul de muzică şi de gramatic (învăţător). Lecţii de liră şi de recitare în ii. 132 (se va observa că textullizibil pe ruloul de papirus este scris, pentru comoditatea spectatorului, într-un fel ce nu corespundea realităţii),lecţie de dublu flaut şi corectarea unui exerciţiu de scriere (profesorul, cu stilul în mînă, reciteşte exerciţiul spre asublinia greşelile), în ii. 134. De fiecare dată, la dreapta, un bărbat cu barbă asistă la lecţii: este, fără îndoială, tatălunuia din elevi. Pe perete, instrumente de muzică, un paner, cupe de băut, tăbliţe de scris. (Muzeul din Berlin).134. ARATULîn ciuda sărăciei mijloacelor, acest grup în teracotă (Beoţia, secolul VII) este plin de viaţă. O pereche de boi trage unplug de lemn de tipul cel mai primitiv, asemănător celui descris de Hesiod (Munci şi zile, v. 427 şi urm.). Ţăranul îimînă şi, aplecat de efort, apasă pe singurul corn al plugului spre a înfunda tăişul de lemn. (Muzeul Luvru).135. SILFIONAceastă plantă sălbatică, pe care botaniştii moderni n-au putut încă să o identifice cu precizie, creştea în Cirenaica,în stepa de la marginea deşertului. Adunată de indigeni, care o aduceau ca tribut regilor Batiazi (vezi cupa luiArcesilau, ii. 31), din ea se scotea un suc folosit în medicină sau drept condiment. Cireneenii au făcut din ea, petoată durata epocii clasice, emblema monetară a oraşului lor. Numele poporului cirenean se C1~ teste, aproape înîntregime, pe monede, de la stingă la dreapta şi de jos în sus, de ambele părţi ale plantei. (Biblioteca naţională,Cabine- ^ ; tul de medalii, Paris).„« SPIC DE GRI UEmblemă a oraşului Mctapont {al cărui nume Orescurtat se citeşte în cîmpul sting) din sudul Italiei', spiculfigurează pe reversul monedelor sale. El- simbolizează fertilitatea solului italic, earc stîrnea admiraţia ţăranuluigrec. (Biblio-tpc'i naţională. Cabinetul de medalii, Paris). ? vî^ATOARE DE MISTREŢCupă attică cu figuri roşii (prima jumătate a secolului V). Vînătorul, purtînd tunică şi hlamidă, se apără cu spadacontra atacului unui mistreţ. In mîna stingă ţine un par. (Muzeul Luvru).138. ARATUL ŞI SEMĂNATUL'cupă attică cu figuri negre (seria numită a micilor maeştri, al treilea sfert al secolului VI), Ţăranul nud, custrămurarea în mînă, îndeamnă atelajul format din doi tauri enormi (vezi ii. 134). In spatele lui, un alt ţăranparcurge invers brazda, lăsînd să cadă seminţele pe care le scoate dintr-o traistă. Desen viguros şi evocator, puţincaricatural. (British Museum).139. SCUTURATUL MĂSLINELORAmforă attică cu figuri negre (al treilea sfert al secolului VI). Trei ţărani cu prăjini lungi lovesc ramurile pentru aface măslinele să cadă: unul dintre ei s-a urcat în pom ca să ajungă la ramurile de pe vîrf. Al patrulea adunăfructele căzute pe pămînt si le pune într-un coş. (British Museum).140—141. ANIMALE DE LUT ARSAceste statuete de la Tanagra (a doua jumătate a secolului VI) mărturisesc, ca şi cea din ii. 134, preferinţa ţăranilorbeoţieni pentru scenele rustice. Doi moloşi enormi ţin în gură un berbec (dimensiunile sensibil reduse). Pe spateleunui cîine la pîndă s-a cocoţat, fără frică, o pasăre. Toate aceste teracote erau pictate. (Muzeul Luvru).142—144. BUCÂTÂRESE ŞI BRUTÂRIŢETeracote beoţiene de la finele secolului VI. O bucătăreasă şezînd pe un scăunel se apleacă asupra unui platou maresau lighean dreptunghiular; lingă ea, pe pămînt, două străchini (ii. 142). Alta amestecă cu o lingură lungăconţinutul unei oale de mari dimensiuni; pe pămînt, un vas rotund şi un cîine de casă (ii. 143). Patru brutăriţefrămîntă coca în acelaşi ritm pe care li-1 imprimă o cîntăreaţă din fluier, ii. 144. (Muzeul Luvru).145. SCENĂ DOMESTICABasorelief în teracotă lucrată cu tiparul (mijlocul secolului V). O femeie tînără, în peplos, fără 165cingătoare, asază un ve.şmint împăturit cu grijă într-un cufăr. Marginile acestuia sînt împodo-

p ebite cu meandru, iar panourile eu scene logice (la stingă poate fi identificat un gigantomahiei: o zeiţăzdrobeşte un armat). In spatele femeii, un jilţ cu perne perete, un cantaros, un lekytos, o oglindă şi coş delucru răsturnat. Atmosferă calină de •" neceu. (Muzeul din Tarent). ' gl~140—147. OCUPAŢII ALE FEMEILOR

174

Lekytos attic cu figuri negre (al treilea s f ort al secolului VI). Două femei ţes o bucată de stofă în faţa unui marerăzboi vertical. Una trece su' veica printre firele urzelii, cealaltă asază bâtă" turn cu un fel de pieptene (ii. 146). Maila stingă o femeie îşi umple furca cu lina dintr-un paner' în vreme ce vecina ei toarce. Alte două femei strîng şiclădesc bucăţile ele stofă. (Metropolitan Museum, New York).148—149. SCENE CASNICETeracote beoţicne de la finele secolului VI. Un bărbat este tuns cu briciul de către un frizer foarte atent la ceea ceface (ii. 148). Un bunic cu fruntea ridată, părul şi barba albe, întinde un ciorchine nepoatei sale (ii. 149). Cîtevnurme de policromie. (Muzeul din Boston).150—151. SCENE DE BUCĂTĂRIETeracote beoţiene de la începutul secolului V. Modelatorul îşi răscumpără neîndemînarea prin simţul' înnăscut alobservaţiei şi viului. Urme de vopsea albă ori de strat pe care se aşter-nea policromia. (Muzeul din Boston).152. LA CIZMARAmforă attică cu figuri colului VI. In vreme ce (în picioare, la dreapta) urcat pe masa de lucru Meşterul cizmar, înîn mînă custura, înmunceşte în dreapta. Pe pereţi, bucăţi de piele, un paner, botine. Tînăra femeie şi-a ales pielea pe care o întindecizmarului. Pe podea, un vas şi o pereche de sanda;le. (Muzeul din Boston).153. LA FIERAR, Reversul amforei precedente, în prezenţa a doi flecari care le comentează treaba, doi lucrători fierari îşi văd demuncă. Unul fasonează cu barosul pe nicovală o bucată de fier ţinută de celălalt cu nişte cleşti lungi. Pe perete, ooino-hoe, xinelte, o mărita. Alte unelte se aflu pe podea. (Muzeul din Boston).154. CINTARIREAAmforă attică cu figuri negre din al treilea sfert al secolului VI. Pe o mare balanţă, asemă-nătoare celei pe care ovedem pe cupa 1": Ar~negre de la finele se-soţul ei asistă la scenă o ateniană elegantă s-a ca să i se ia măsurile. stingă, oserveşte, ţinînd vreme, ce lucrătorul săului Ar-• j,lU (U. 31), un bărbat completează greuta-f° unei baniţe de bunuri alimentare, probabil ,'lunţe saulegume uscate, pentru ca aceasta â ajungă egală cu taraua aşezată pe celălalt taler £>oi ajutoriînlesnesc operaţiunea, ţinînd cu mina talgerele balanţei, în cîmp se citeşte aclamaţia: „Clitarh e frumos!" şisemnătura olarului: „Taleides 1-a făcut". (Metropolitan Mu-cpnm New York). ,- IN ATELIERULSCULPTORULUICrater cu figuri roşii, provenind dintr-un atelier din sudul Italiei (prima jumătate a secolului IV). Artistul, purtîndo pînză în jurul şoldurilor şi o bonetă conică de fetru, tipică muncitorilor, tocmai a terminat sculptarea unei statuide marmură a lui Herakles. Execută ultimele operaţii, colorînd-o spre a obţine un efect realist. Herakles în persoanăasistă la operaţie. Victoria care domină scena simbolizează reuşita artistului. (Metropolitan Museum, New York).156 ÎN ATELIERUL OLARULUICrater attic cu figuri roşii de la începutul secolului IV. Trei lucrători se află la lucru. Unul pictează un crater, aldoilea duce un vas de acelaşi fel, iar al treilea pleacă cu un pahar mare. Pe perete, cupe, cană şi o teacă cilindricăconţinînd un fluier dublu. (Muzeul din Oxford).157. OGLINDA CU PICIORDiscul de bronz lustruit servea drept oglindă. La finele epocii arhaice oglinzile au început a fi montate pe un piciorîn formă de kore. Exemplarul de faţă datează din al doilea sfert al secolului V. fînăra femeie cu peplos este flancatăde doi Amoraşi înaripaţi. (Muzeul d«> la Petit Palais, colecţia Dutuit, săpăturile de la Sala Consilina, Paris).158. HOMERDe-a lungul antichităţii au existat mai multe tipuri de „portrete" ale lui Homer, toate absolut imaginare. Cel de faţă,cunoscut prin mai multe copii romane, răspunde ideii despre poet în epoca elenistică şi romană: un bătrîn orb şiinspirat. (Muzevil din Napoli).159. ClNTĂREŢ DIN CITARĂAmforă attică cu figuri roşii de pe la 430 î.e.n. Cîntăreţul loveşte coardele cu plectrul, care-i legat de instrumentprintr-o sfoară lungă. In acelaşi timp, cu mîna stingă, opreşte vibraţia corzilor în momentul dorit. Citară eraprobabil atîrnată cu o curea de umărul sting (pentru deosebirea . dintre liră şi citară, a se vedea ii. 130). Citaris-tulcîntă în acelaşi timp şi din gură, dîndu-şi

capul pe spate sub impulsul inspir-Hiei zeul din Boston). " '

175

160, CÎNTARET DIN DUBLU FLAUTAmforă attică cu figuri roşii, lucrată de torul Cleofrades pe la 500 î.e.n. Dublul sau auto s este ţinut-lipit de buze .printr-o prevăzută cu două bride. Cîntăreţul poartă deasupra lungii lui tunice unveşmînt scurt P fără mîneci, de un tip cu totul ieşit din Mişcarea faldurilor arată că în timp ce îşirăsuceşte puternic trupul. (British Museim161 ALCEU ŞI SAFO ' lVas attic cu figuri roşii, datînd de prin 48Q-— 470 î.e.n. Pe acest vas de un tip foarte special (existenţa unui orificiula bază permite golirea fără a-1 deplasa), un pictor ceramist, de mare talent, a reprezentat pe cei doi mari lirici de laLesbos, morţi de aproape un secol. Atare „portrete" fanteziste vădesc felul în care cei de pe atunci şi-i închipuiau peaceşti poeţi, ale căror cîntece erau acompaniate de liră. (Muzeul din Munchen).162. ANACREONCopie romană a unei statui din secolul V. Originalul, care era neîndoielnic de bronz, este atribuit pe bună dreptatelui Fidias. Este un portret imaginar, executat la o jumătate de veac ; după moartea lui Anacreon. Trunchiul decopac constituie o adăugire a copistului. Poetul era reprezentat cîntînd la liră (instrumentul a dispărut, împreunăcu mîinile care-1 ţineau): el era uşor ameţit de beţia inspiraţiei (Gliptoteca Ny Carlsberg, Copenhaga).163. SOFOCLECopie romană a unei statui din secolul IV. Cu toate că este vorba de un portret postum, trăsăturile individuale nupot fi puse în discuţie. Sculptorul ce a executat originalul, prin 340— S'.W î.e.n., trebuie că s-a inspirat dinportretele . autentice ale poetului. (Muzeul Lateran, Roma).164. ESCHILBust de epocă romană după un portret original executat în ultimii ani ai vieţii poetului, cu puţin înainte de moarteasa, în 456. Identificarea a fost recent făcută, cu argumente temeinice. Multe pietre gravate din epoca romană derivădin acest portret; a se vedea ii. 178. (Muzeul Capitoliului, Roma). 165: EURIPIDEBust de epocă romană după o statuie din secolul IV, ea însăşi inspirată de un portret autentic. Acest tip estereprezentat, de. mai mult de douăzeci şi cinci de copii păstrate, ceea ce-i dovej deşte popularitatea, egală cu cea arpoptului, după1*8rtea acestuia. In comparaţie cu severitatea lirl0'tretului lui Eschil şi cu nobleţea senină a p°, ,; -a lui Sofocle, chipullui Euripide exprimă bunătatea şi melancolia. (Gliptoteca Ny Carls-herg Copenhaga). , 167 HERODOT ŞITUCIDIDElt>fr~Tn admiraţia lor pentru literatura greacă, romanii cultivaţi au pus deseori să fie sculptate, centru grădinile şibibliotecile lor, portretele autorilor clasici, grupînd pe acelaşi pilastru capetele adosate a doi scriitori. Este şi cazulher-nlei duble a istoricilor Herodot (ii. 166) si Tu-c;dide (ii. 167), identificaţi după o inscripţie. Pupă caracterele lorstilistice, cele două portrete par a fi inspirate de originale executate la finele secolului V sau la începutul celuiurmător Trăsăturile sînt destul de individualizate ca să 'ne dea dreptul să le socotim drept portrete fidele. (Muzeuldin Xapoli).168. H1POCRATE _ _ . . Bust de epocă romana, după un portret original de lafinele veacului V ori de la începutul celui următor. O celebră maximă hipocratică se află gravată pe soclulce susţine bustul, identificînd astfel personajul. (Muzeul din Ostia).169. SOCRATEBust de epocă romană. Se cunosc trei tipuri principale ale portretului lui Socrate, toate trei conforme, exceptîndunele variante de detaliu, tipului tradiţional descris de Platon, după care filosoful avea urîţenia pitorească a unuiSilen. Tipul căruia aparţine acest document este cel mai vechi, datînd de la începutul secolului IV, puţin dupămoartea lui Socrate. (Muzeul Vatican).170. PLATONHermă din secolul II e.n. Se cunosc aproape douăzeci de replici ale acestui portret, derivînd probabil din statuiaexecutată de sculptorul Si-lanion în timpul vieţii lui Platon, prin 365. (Gliptoteca Ny Caiisberg, Copenhaga).171. VASUL LUI PRONOMOSAcest vestit crater cu volute îşi datorează numele cîntăreţului din dublu flaut pe care-1 vedem în mijloculregistrului inferior (o inscripţie de deasupra capului indică numele acestuia). In jurul său, un cîntărcţ din liră si maimulţi coreuţi costumaţi ca satiri (unul îşi ţine masca în mină). In registrul superior, Dionysos şi Ariadna stau întinşipe un pat, chiar deasupra lui Pronomos. Mai la dreapta, o femeie şezînd la picioarele patului, tine o mască. Eros îiîntinde o ghir-9 landă. Şi mai la dreapta, doi actori, cu măştile în mînă, îi reprezintă pe Herakles şi Silen. Evo-care vie a personajelor care participă };i Q prezentare dramatică la Atena, la finelp cului V şiînceputul celui următor. (Mu/eul Napoli). 172—174. CORURI COMICECupă attică cu figuri negre (începutulV), decorată cu două grupuri de coreuţi,cui u'

176

17317176.177178., , Uîlcălărind struţi, altul delfini, în faţa fiecărui gnT cîte un cîntăreţ din flaut. Exemple tipice de " tezie a costumaţiei,menită să atragă tea publicului încă de la începuturile comedie attice (Muzeul din Boston).I. CAVALERIIAmforă attică cu figuri negre (al treilea sjert al secolului VI). Un cor de cavaleri călare p^ oameni deghizaţi în caiînaintează în sunete!" dublului flaut, în vremea lui Tespis, mai bjn<> de un veac înaintea Cavalerilor lui Aristoîanavem deja de a face cu aceeaşi mascaradă. (Mu, zeul din Berlin).DEMOSTENECopie romană a unui celebru portret postum datorat sculptorului Polieuct si ridicat în agora Atenei în 280 î. e. n.Oratorul este reprezentat în vesmîntul pe care-1 purta de obicei cînd îşi ţinea discursurile. Cu mîinile împreunate,meditează înainte de a vorbi. (Gliptoteca Ny Carlsberg, Copenhaga).ESCHINECopie romană a unui portret al oratorului executat în a doua jumătate a secolului IV. A se compara cu statuiapostumă a lui Sofocle (ii, 163) care datează din aceeaşi vreme. Originalele acestor statui, ca si cea a lui Demostene,erau de bronz. (Muzeul din Napoli).ESCHILPe un intaliu de cornalină de epocă tîrzie gravorul a reprodus profilul portretului cunoscut prin bustul de laMuzeul Capitoliului (ve/i ii-164), care a fost pe bună dreptate identificat cu Eschil. (Colecţie particulară).TEMPLUL DE LA BASAIIzolat în munţii Arcadiei, templul lui Apolo Epicurios a fost ridicat în a doua jumătate a secolului V, după planurilelui Ictinos, arhitectul Partenonului. împrejmuit de o colonadă dorică. era împodobit în interior cu o colonadă ionicăformată din semicoloane lipite de pereţi prin intermediul unui fel de pilaştri, totul constituind o serie de nise. Dupăcinci perechi de coloane laterale se afla un zid transversal decorat cu două semicoloane de acelaşi tip şi o coloanămediană detaşată, toate trei avînd capiteluri corintice, cele mai vechi cunoscute. Deasupra a-170171stei colonade interioare se desfăşura o friză 'onică sculptată (amazonomahie şi centauromahie, -um la BritishMuseuni). Templul era construit >din Calcar local, cu excepţia capitelurilor interioare şi a frizei care erau demarmură. J-180. TEMPLUL AFAIEI DE LA EGINA 1 Construit în primii ani ai secolului V, este un perfect exemplude arhitectură dorică. Materialul folosit este o excelentă piatră de talie. Un strat de ^tuc îi dădea strălucire. Decurînd au fost reaşezate la locurile lor o parte a antablamen-tului de deasupra colonadei exterioare şi cîteva coloaneale ordinului interior cu două niveluri (vezi ii. 180), pe care se sprijineau plafonul şi şarpanta. Cele două frontoaneerau decorate cu statui de marmură (vezi ii. 231) reprezentînd luptele din faţa Troici, cu Atena în centrul fiecăruifronton. Statuile descoperite sînt la Mun-181—182. TEMPLUL ZIS AL LUI NEPTUN DE LA PAESTUMUnul dintre cele mai bine păstrate temple greceşti. Construit din calcar local, el îşi păstrează încă întreaga-icolonadă exterioară, cu cele două frontoane (vezi ii. 222), şi o parte a colonadei interioare, cu două niveluri (ii. 181).în partea opusă faţadei principale, dinspre est, se mai află încă baza altarului (ii. 182). Templul era, probabil,dedicat Herei.183. PARTENONUL VĂZUT DINSPRE PROPILEE Edificiul se desprinde de pe fundalul luminos aldimineţii, deasupra solului stîncos al Acropolei. In antichitate, clădirile Halcotecii acopereau în partefaţada apuseană a templului ce nu putea fi văzută în întregime decît de la aproape jumătateadistanţei.184. INTERIORUL TEMPLULUI DE LA SEGESTA De la finele veacului V acest templu a rămasneterminat: singură colonada exterioară a fost pusă în operă. Coloanele nu au fost canelate, căciaceastă operaţie se făcea abia în ultimă instanţă.185. PORTICUL INTERIOR AL PROPILEELOR VĂZUT DINSPRE SUDAceastă vedere laterală arată, pe faţa sudică a zidului antei, urmele nefinisării: penele de apucare (ce serviserămanipulării blocurilor de marmură) sînt încă vizibile, ultima operaţie de fă-ţuire nefiind niciodată efectuată.186. PARTENONUL: COLŢUL VESTIC AL LATURII LUNGI DE NORDA se remarca rigoarea perfectă a câmpurilor, datorată faptului că erau tăiate pe coloana încu un gest larg de întîmpinare. In spatele lui, o femeie ţine o cunună ori un colier. Pe plintă se află gravată

177

interdicţia cultuală de a sacrifica Graţiilor capre sau porci. (Muzeul Lu-vru)..05 PROFILUL LUI ZEUS DE LA OLIMPIA ' Această monedă de bronz, bătută la Elis, sub domnia împăratuluiHadrian, dă cea mai fidelă reproducere a copodoperei lui Fidias. în ciuda uzurii, recunoaştem maiestatea severăcare i-a impresionat atît de mult pe cei vechi. (Cabinetul de medalii din Berlin).196. ZEUSReconstituit din mai multe fragmente, acest cap, mai mare decît dimensiunile naturale, aparţinea unei statuiaşezată în templul lui Zeus Olimpianul de la Cirene. El datează din vremea lui Hadrian. Sculptorul s-a inspiratsubstanţial din Zeus al lui Fidias, fără a fi voit să-1 copieze in chip fidel. Marmura a păstrat o parte din policromiaoriginală (Muzeul din Cirene).197. CAPUL AURIGĂI DE LA DELFIStatuia făcea parte dintr-un grup reprezentînd carul lui Polyzalos, tiranul Gelei, fratele lui Ge-lon şi al lui Hieron alSiracuzei, după ce acesta dştigase victoria la Jocurile pitice din 478 sau 474. Capul aminteşte mult de operelesculptorului attic Critios. A se remarca ochii realizaţi din pastă de sticlă albă pentru cornee şi din pietre coloratepentru iris si pupilă. Buzele sînt acoperite cu o foaie de aramă roşie. (Muzeul de la Delfi).198. O KORE ATTICASculptată prin 500—490, ea are graţia arhaismului tîrziu şi faţa abia surîzînd, ceea ce anunţă stilul sever.Importante urme de policromie. Un vîrf de metal era fixat pe creştetul capului spre a îndepărta păsurile ce ar fivrut să se aşeze pe această ofrandă în aer liber. (Muzeul Acropolei, nr. 674, Atena).199. CAP FEMININ APARŢINÎND STILULUI SEVERUna din capodoperele ce împodobeau sanctuarele din Cirene. Contemporan cu sculpturile lui Paionios de laOlimpia (prin 470—460), se apropie si mai mult de arta attică prin „caligrafia" sa un pic cam rece, dar de mareţinută stilistică. (Muzeul din Cirene).200. BOL DE AUR DEDICAT DE CIPSELIZI Ofranda somptuoasă făcută de fiii lui Cipselos, tiranuldin Corint (a doua jumătate a secolului Vil), acest bol polilobat ilustrează virtuozitatea bijutierilorcorintieni. O inscripţie în alfabet corintic arhaic glăsuieşte: „Cipselizii au consa-

]vVi)cruţ vasul rămăşiţelor lui Herakles". Este de un oraş cucerit de armatele lor, în vestul Greciei. (Muzeul din Boston).201. MONEDA A CALCIDIENILORLiga cetăţilor calcidiene a bătut în secolul monede federale avînd pe revers o citară. pînd din stingă sus,citim pe trei laturi calcidienilor (la genitiv).202. CANA ATTICÂOlarul Lisias (a doua jumătate a veacului a semnat acest vas pe îngusta bandă roşie de »« mijlocul pîntecului. Pedrept cuvînt era mînd'ru de atare reuşită tehnică: formă simplă şi pură „timiş" negru impecabil acoperind întreguldin n' fără a fi nevoie de vreo decoraţie. (Muzeul Lu-vru). 203. AFRODITA DIN CNIDOSUna din bunele replici antice (deosebit de numeroase) ale capodoperei lui Praxitele. Originalul a fostexecutat pe la mijlocul veacului IV, He-prezentînd-o pe zeiţă nudă, în momentul eobo-rîrii în baie,sculptorul ilustra un aspect ritual; se obişnuia ca statuile de cult ale zeiţei să fie îmbăiate. Pe dealtă parte nuditatea completa constituie o aluzie la puterea fecundantă a divinităţii. Frumoasele versuriale lui Lucreţiu prin care o cîntă pe Venus, la începutul poemului său Da natura rcrnm, răspundaceleiaşi idei, (Muzeul Luvru).ILUSTRAŢIILE INDICELUICERAMICAArtizanatul grec a triumfat în artele miniaturale şi mai ales în ceramică. Olarii attici, în secoleleVI şi V, au produs din abundenţă o veselă pictată ce intra uneori în competiţie cu cea de bronz ori de argintde pe mesele bogaţilor amatori, atît din Grecia cît şi din străinătate: în Etruria erau plasate în

178

morminte, de obicei, vasele la care ţinuse defunctul şi care, împreună cu alte obiecte, figurau îninventarul funerar. Datorăm astfel necropolelor italice vasele attice cele mai bine păstrate. Varietateasi eleganţa formelor iese bine în evidenţă din reunirea acestor cîteva documente alese pentru calitatealor excepţională. 204 CRATER CU VOLUTECeramică attică cu figuri negre din a doua jumătate a secolului VI. Pe gît o friză cu războinici (care,hopliţi, arcaşi sciţi, călăreţi) ritmata de personaje sezînd. (Muzeul din Boston). 205. CRATER CUCALICIUCeramică attică cu figuri roşii din al treilea sfert al veacului V. Gigantomahie. Zeus şi Atenatncă pe giganţi înarmaţi ca hopliţi. în centru, carul lui Zeus condus de o Victorie. (Muzeul d:u •jrerrara).nr CUPA ATTICÂTip de cupă caracteristic celui de al treilea sfert al secolului VI, perioada de înflorire a ceramicii atticc cu figurinegre. Cupa, destul de adîncă, prezintă la mijlocul corpului o uşoară profila-tură, subliniată la exteriordo o linie neagră. Buza înaltă ce lua astfel naştere a dat acestor vase mimele de „cupe cu buze11.Semnătura olarului Neandros la înălţimea torţilor. (Muzeul Luvru).207. VAS DE BĂUTCeramică attică cu figuri roşii din primul sfert al secolului V. Triptolem, sez.înd pe x\n car înaripat,încadrat de şerpi, primeşte într-o fială de libaţii vinul vărsat do Koro-Persefona (desemnată cucelălalt nume al ei: Ferefata). Iu stînga, Demetra, care i-a dat tînărului grîul ce-l va răspîndi printreoameni. Cele două zeiţe de la Eleusis au fiecare cîte o făclie aprinsă în mină. (British Museum). 208.RYTON ATTIC CU FIGURI ROŞIIVas „plastic" în formă de cap de catîrcă cu hăţuri. Se bea din ţîsnitură. destupînd un orificiu plasat înpartea inferioară a vasului, în cazul de faţă la extremitatea botului. Gîtul este decorat cu o scenă de gen:un bătrîn cherchelit face salturi (prima jumătate a secolului V). Forma aceasta de vas descinde din.epoca mieeniană. (Petit Palais, Paris).MONEDELEDescoperitori ai monedei, grecii rămîn maeştrii inegalabili ai acestei arte miniaturale în cadrul căreiagravorii lor au creat o mulţime de capodopere de o uimitoare bogăţie plastică. Posibilităţile de care dispunefotografia au permis mai buna apreciere a valorii, într-adevăr, monumentale a acestor mici reliefuri înargint sau aur, care suportă fără nici G depreciere mărirea pînă la douăzeci de ori. Fiecare cetate ţineala onoarea de a avea propriul ei atelier monetar, precum si tipuri originale care să-i ilustreze cultele silegendele ei specifice. Arta monetară greacă ne-a păstrat astfel un mare număr de informaţii, preţioasepentru istoric.| 209. APOLOMonedă de la Amfipolis, de la începutul seco-i lului IV. îndrăzneţ racursiu al chipului, văzutj ! ţ-. din faţă. Zeul poartă o cunună de laur. (Cabinetul de medalii, Paris).

210. IJERMESMonedă din Ainos (începutul secolului IV). « eaşi îndrăzneală a racursiului. Hermes poartă °e" cap o calotăde fetru, a cărei margine strîtTl?? este împodobită cu un şir de perle. Moneda i'ost mutilată în parteadreaptă. (Cabinetul ^ medalii. Paris). °e211. NIMFA SAU ZEIŢAMonedă din Opus (începutul secolului IV). Qr vorul s-a inspirat mult din magnificele deca' drahme cu capul nimfei

179

Aretuza. semnate <ju Evainetos, bătute la Siracuza, la finele secolului V. El a păstrat cununa de frunze acvatice, dara îmbogăţit şi îngreunat cerceii. (Cabinetul de medalii, Paris).212. ATENAMonedă corintică din secolul IV. Tip obişnuit al aversului, pe revers aflîndu-se „mînzul" (vezi ii. 37). Zeiţa poartăcoiful „corintic" ridicat şj încununat cu laur, cu o mare si suplă apărătoare de ceafă din piele. Egida din cîmp esteun simbol complementar, care marchează emisiunea, ca .şi litera A. (Cabinetul de medalii, Paris).213. TAUR ATACÎNDMonedă din Turioi, de la finele veacului V. Viguros realism animalier, în exergă, un peşte mare. probabil un tondintre cei pescuiţi în apropierea coastelor clin sudul Italiei. Inscripţie: „Tu-rion". (Cabinetul de medalii, Paris),214. SILEN GHEMUITMonedă din Naxos, în Sicilia (de pe Ia 460). Acestui tip de revers îi corespunde un avers cu efigia lui Dionysos (ii.84). Racursiu îndrăzneţ, caracteristic pentru iniţiativele tehnice ale stilului sever. Silenul ţine în mina dreaptă uncan-taros fără picior; sub el, coada lui de cal. Inscripţie: „Xaxion". (Cabinetul de medalii. Paris),215. FALANTOS SAU TARAS PE DELFIN Monedă din Tarent (secolul V), întemeietorul cetăţii a intrat înlegendă, aceasta spunîndu-ne că după un naufragiu a fost salvat de un delfin (Pausania, X, 13, 10).Scoica simbolizează valurile marine. Atitudine degajată, realismul părului bătut de vînt şi al rnîinii întinsecătre ţărm. Inscripţie: „Tarantinon". (Cabinetul de medalii, Paris).216. HERAKLES ŞI LEUL DIN NEMEEAMonedă din Heracleea (finele secolului V şi începutul celui următor). Colonie apropiată de Turioi, acest oraş are pereversul monedelor sale ~:- prima dintre faptele lui Herakles, patronul ei. Bufniţa dintre picioarele erouluisimbolizează "'177sprijinul Atenei. Lingă el, măciuca. La dreapta, numele heracleenilor. (Cabinetul de medalii, Paris).ggONZURI MINIATURALE ŞI PODOABEMinuţia şi conştiinciozitatea exemplară a meste-ilor greci este evidentă în bronzurile miniaturale, statuete menitesă servească drept ofrande ori ca obiecte utilitare, lucrate după modelul operelor de 3rtă majore, în orfevrărie,tehnica repusajului a fost folosită pentru vasele şi podoabele de aur, din vre-mea arhaismului timpuriu. Tot aşa şiarta gravării j.n adîncime, atît de bine cunoscută prin decoraţia monedelor (acestea fiind bătute cu matriţe gravateîn adîncime), era o moştenire a mileniului II, vreme în care a fost intens practicată de cretani si micenieni. Gravareapietrelor dure, destinate utilizării ca sigilii, nu a încetat nici în epoca romană. 217. ARTEMIS DAIDALEIAStatuetă de bronz (a doua jumătate a secolului VI), provenind din împrejurimile Olimpiei. Dedicaţie a luiHimaridas către Daidaleia. Ar-temis, cu peplos arhaic, fără pliuri şi puţin răs-frînt, ţine arcul în mîna stingă.(Muzeul din Boston).218—219. BIJUTERII DE ELECTRUM (SECOLUL VII)S-au descoperit un număr mare de plăcuţe de aur, electrum sau argint, lucrate au repousse, elemente ale unorbogate podoabe. Artistul a reprezentat în stil „dedalic" un centaur, conform tipologiei arhaice (un om cu partea dinspate de cal), ţinînd un iepure de urechi (ii. 218) si o divinitate feminină înaripată (ii. 219) de tipul „Mumei fiarelor",ţinînd două animale de labele dinapoi. (Muzeul din Boston).220—221. MULAJE DE INTALII (A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI V)Aceste două admirabile figuri de animale, un cal şi un bîtlan, sînt desprinse de pe două sigilii în calcedonie. Sîntatribuite gravorului (litoglifului) Dexamenos din Chios, care a semnat mai multe intalii de o excepţională calitate.(Muzeul din Boston).ORDINELE GRECEŞTICaracterul original al ordinelor greceşti poate fi cel mai bine sesizat în cazul colonadelor, elemente de compoziţiefolosite frecvent la temple şi la porticuri.222. ANTABLAMENT ŞI CAPITEL DORIC (AŞV • ZISUL TEMPLU AL LUI NEPTUN DE LA PAESTUM)

180

Templul E, dedicat probabil Herei, era împodo-ţ)it cu metope de calcar, ale căror chipuri feminine erau lucrateseparat din marmură de Păros, şi apoi remontate (al doilea sfert al secolului V). Acest cap provine de la o metopăpierdută. Ea demonstrază că „stilul sever" care a lăsat capodopere în Attica, la Olimpia, la Ci-rene şi în alte părţi, n-a avut nici cea mai mică influenţă în Sicilia.228. „SUPLÎANTA BARBERINI"'Statuie originală, datînd de prin anii 430 — 420, sau copie executată în epoca romană, făcea parte dintr-un grup(poate dintr-un fronton). Nu se ştie ce personaj si ce scenă reprezenta. Regularitatea trăsăturilor şi răceala expresiei,proprii artei acelui timp, nu ne ajută să împrăstiem aceste incertitudini. (Muzeul Luvru).229. CAP DE FEMEIEPlină de graţie fără moliciune, opera se leagă de creaţiile praxiteliene din a doua jumătate a secolului IV. A secompara cu Hermes de la Olimpia, ii. 233. (Muzeul din Smirna).230. „CLEOBIS"Una din cele două statui de la Delfi ce glorificau pe argienii Cleobis şi Biton, doi fraţi a căror poveste a fost istorisităde Herodot. Realizate la începutul veacului VI, sînt semnate de un sculptor din Argos. Vigoare şi simplitate amodelajului cu volume mari. Omul se înfăţişează, încrezător în zeul său. (Muzeul din Delfi).231. RĂZBOINIC DIN EGINAUnul din răniţii întinşi în colţurile frontonului vestic al templului Afaiei (începutul secolului V). Suferinţa nu aparepe chipul marcat încă de su-rîsul arhaic, multă vreme numit „eginetic" din pricina acestor sculpturi. (Gliptoteca dinMun-chen).232. CAPUL DORIFORULUICopie fidelă executată sub forma unei hernie de bronz de către atenianul Apolonios, fiul lui Arhias, pe vremea luiAugustus. Frumuseţe regulată, puţin cam rece, caracteristică operelor lui Policlet. (Muzeul naţional din Napoli).233. HERMES AL LUI PRAXITELEOperă originală a marelui sculptor sau copie extrem de îngrijită din epoca romană; este cea mai bună mărturie ce oavem privitoare la graţia uşor evanescentă care a făcut faima lui Pra-xitele. Pe braţul sting al zeului se află Diony-sos copil. (Muzoul din Olimpia).ŞI PRAXITELE în lipsa unei opere în mod cert autentice a vreunuia din cei doi vestiţi sculptori greci,iată trei

documente ce ne îngăduie să-i evocăm: numele tns. al lui Fidias scris de mîna sa pe o cupă ce i-a apa^ ţinut, ocopie parţială a scutului Atenei Parter^ şi frumoasa statuie de bronz a tînărului Hermes, ? păstrează reflexul

181

tulburător al graţiei praxitelienp234. HERMES DE LA MARATONBronz original de la mijlocul secolului IV, pps cuit în mare, in golful Maraton, îl înfăţişează pi tînărul Hermes,încîntat de a fi găsit o broască ţestoasă (dispărută acum de pe palma sa stingă) din care va face cutia de rezonanţă alirei, (jy^ zeul Naţional din Atena).235. SCRISUL LUI FIDIASGrafit pe piciorul unui mic vas de băut, în ceramică attică foarte simplă, de care Fidias s-a folosit pe vremea cîndlucra la Zeus din Olim. pia. Se citeşte: „Sînt al lui Fidias". (Muzeul din Olimpia).236. SCUTUL STRANGFORDCopie în marmură, sumară şi foarte simplifi. cată, a scutului Atenei Partenos, care era împodobit în exterior cu oamazonomahie în relief. După o tradiţie antică, poate legendară, personajul cu capul gol, chel şi în hlamidă, careţine în mîna ridicată un fel de secure sau baros de sculptor, puţin la stingă, sub masca Gorgo-nei, ar fi Fidias însuşi.(British Museum).TABEL CRONOLOGICINDICE DOCUMENTARBIBLIOGRAFIELISTA FIGURILOR DIN TEXTLISTA ILUSTRAŢIILOR521 130 111 112. C,Bun de tipar: 1.03,1985; ^Apărut: 1085; Coli de tipar: 7,66; planşe bb. întreprinderea poligrafică Sibiu SoţAlba lulia nr. 40 Republica Socialistă Re.mân iaJBSB