DĂNUŢ TANISLAV

GEOGRAFIA FIZICǍ A ROMÂNIEI

- NOTE DE CURS -

- 2010 -

Cuprins

1. Poziţia geografică …………………………………………………….. 4

2. Evoluţia paleogeografică ……………………………………………... 5

3. Relieful 3.1. Caractere generale ………………………………………………… 13 3.2. Tipuri de relief 3.2.1. Relieful vulcanic ………………………………………….. 20 3.2.2. Suprafeţe de nivelare ……………………………………... 23 3.2.3. Piemonturi ………………………………………………... 26 3.2.4. Relieful glaciar ………….………………………………... 29 3.2.5. Văi carpatice transversale ………………………………… 35 3.2.6. Terase …….……………………………………………... 38 3.2.7. Lunci ………….………..………………………………... 41 3.3. Procese geomorfologice actuale …………………………………... 44

4. Clima 4.1. Factorii genetici ai climei …………………………………………. 54 4.2. Principalele caracteristici climatice 4.2.1. Temperatura ………………………………………………. 58 4.2.2. Precipitaţiile ………………………………………………. 61 4.2.3. Vântul …………………………………………………….. 64 4.3. Regionarea climatică ……………………….……………………... 67

5. Hidrografia 5.1. Izvoarele minerale ………………………….……………………... 5.2. Apele curgătoare 5.2.1. Configuraţia reţelei hidrografice şi modul ei de organizare. 5.2.2. Fluviul Dunărea - caracteristici hidrologice ……………… 5.3. Lacurile …………………………………………...……………….. 5.4. Marea Neagră ……………………………………………………...

73

75808388

2

6. Biogeografie

6.1. Zone şi etaje biogeografice 6.1.1. Zona stepei ……………………………………………….. 6.1.2. Zona silvostepei …………………………………………... 6.1.3. Zona pădurilor nemorale …………………………………. 6.1.4. Etajul pădurilor nemorale ………………………………… 6.1.5. Etajul pădurilor boreale …………………………………... 6.1.5. Etajul subalpin ……………………………………………. 6.1.6. Etajul alpin ……………………………………………….. 6.2. Regionarea biogeografică…………….…………………………….

959899

101103105106107

7. Solurile 7.1. Factorii pedogenetici ……………………………………………… 7.2. Zonalitatea, intrazonalitatea şi azonalitatea ……………………….. 7.3. Influenţa omului în degradarea solurilor ………………………….. 7.4. Diversitatea solurilor………………………………..……………...

112113114114

8. Regionarea fizico-geografică ………………………………………… 124

Bibliografie …………………………………………………………….. 129

3

1. POZIŢIA GEOGRAFICĂ

România este situată în emisfera nordică, la intersecţia paralelei de 45° lat. N cu meridianul de 25° long.E, aproximativ la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord. Teritoriul ţării se întinde pe 4°37’07” de latitudine, adică 525 km între 48°15’06” lat.N (Horodiştea) în nord şi 43°37’07” lat.N în sud (Zimnicea) şi între 20°15’44” long.E (Beba Veche) în vest şi 29°41’24” long.E (Sulina) în est. În Europa, România se găseşte în sud-estul Europei centrale, la contactul cu Peninsula Balcanică şi Europa orientală. România este situată la 2800 km de Capul Nord, 1050 km de Capul Matapan, 2750 km de Capul Finisterre şi 2600 km de Munţii Ural. Suprafaţa (238.391 km²) o încadrează printre ţările de mărime mijlocie şi reprezintă 4,8% din suprafaţa continentului. În nord şi sud-est, România se învecinează cu Ucraina (lungimea frontierei este de 344 km pe ape curgătoare – Tisa, Suceava, Dunăre, braţul Chilia şi braţul Musura; 274 km pe uscat şi 32 km pe mare), iar în est cu Republica Moldova (681 km pe ape curgătoare – Prut). În sud, cu Bulgaria, frontiera se desfăşoară în lungul Dunării pe 470 km (de la confluenţa cu râul Timok), 139 km pe uscat şi 22 km pe mare. Frontiera sud-vestică, cu Serbia, cuprinde 290 km pe ape curgătoare (Dunăre, Timiş) şi 257 km pe uscat. În nord-vest, graniţa cu Ungaria se desfăşoară în cea mai mare parte pe uscat – 420 km şi numai 32 km pe Mureşul inferior. Caracteristicile geografice fundamentale ale României sunt date de aşezarea sa în spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Poziţia geografică în sud-estul părţii centrale a Europei şi prezenţa Carpaţilor, fac ca pe teritoriul ţării noastre să se interfereze influenţe geografice vest- şi est-europene, balcanice şi pontice, rezultând o mare varietate a climei, vegetaţiei şi solurilor. Astfel, clima este temperat continentală, de tranziţie între clima continentală excesivă din est şi cea continentală moderată din centrul Europei, la care se adaugă influenţe mediteraneene şi baltice. Solurile fac tranziţia între solurile cenuşii ale Europei răsăritene, solurile brune caracteristice Europei centrale şi solurile brun-roşcate dezvoltate în sud-vestul continentului. Pe teritoriul ţării noastre sunt două importante limite biogeografice: limita vestică a stepei (în sud-estul României) şi limita estică a fagului. Fondul general faunistic şi floristic al României este central-european, însă este completat cu specii de origine pontică şi submediteraneană.

4

2. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICǍ

Conformaţia actuală a reliefului României este rezultatul unei îndelungate şi complicate evoluţii paleogeografice. Aplicarea tectonicii plăcilor sau a teoriei tectonicii globale a avut un rol important în precizarea cadrului morfostructural în care s-a desfăşurat această evoluţie. Structura teritoriului României este strâns legată de evoluţia oceanului Tethys, situat între plăcile africană (la sud) şi euroasiatică (la nord), şi de formarea lanţului muntos alpino-carpato-himalayan, proces început în urmă cu 200 milioane ani. Evoluţia teritoriului s-a desfăşurat în strânsă legătură cu deplasarea plăcii est-europene şi a unor microplăci situate în faţa ei, precum şi cu apariţia rifturilor. Pe teritoriul României, microplăcile transilvană, panonică, moesică şi a Mării Negre vin în contact cu placa euroasiatică. (a) Etapele de dezvoltare a reliefului Pe baza studiilor din domeniile stratigrafiei, tectonicii, paleontologiei, geofizicii şi geomorfologiei, s-a putut stabili istoria formării şi evoluţiei reliefului, ce cuprinde trei epoci: prehercinică, hercinică şi carpatică, fiecare incluzând mai multe etape, faze şi subfaze (Geografia României, vol.I, 1983). Epoca prehercinică (proterozoic – paleozoic inferior) este perioada în care se formează şi se nivelează soclurile platformelor Moldovenească, Valahă, Dobrogei Centrale şi de Sud. În prima etapă, s-a desfăşurat consolidarea Platformei Moldoveneşti după mişcările baikaliene şi a Platformei Moesice după orogeneza assyntică, la sfârşitul proterozoicului. Ambele uscaturi (Podişul Moldovei, sudul Câmpiei Române şi al Dobrogei), alcătuite din roci metamorfice şi magmatice, erau delimitate de un geosinclinal extins în Dobrogea Centrală şi de Nord. O altă arie geosinclinală funcţiona în partea de vest, în spaţiul carpatic, unde în cadrul a două cicluri – prebaikalian şi baikalian, s-au format şisturi cristaline mezometamorfice şi epimetamorfice. În cambrian, în condiţiile unui climat cald şi secetos, s-a format peneplena soclului precambrian, care alcătuieşte astăzi fundamentul Podişului Moldovei, Câmpiei Române şi Podişului Dobrogei de Sud. Ulterior, marginile platformelor au coborât spre aria geosinclinală (către vest, fundamentul Podişului Moldovei, iar cel al Câmpiei Române spre nord), iar intensificarea mişcărilor epirogenice negative a iniţiat un îndelungat proces de sedimentare. Într-o etapă ulterioară, în silurian, s-a desfăşurat orogeneza caledonică, care a determinat cutarea strânsă a sedimentelor din geosinclinalul Dobrogei Centrale, cu formarea şisturilor verzi. În geosinclinalul carpatic s-au format

5

cordiliere, în general paralele cu marginea Platformei Moldoveneşti, iar Dobrogea Centrală şi de Sud au fost exondate. În condiţiile unui climat cald, a rezultat o suprafaţă de nivelare care retează structurile şisturilor verzi, corelată cu stratele de Carapelit din regiunea Măcinului. Epoca hercinică s-a desfăşurat în decursul paleozoicului superior şi mezozoicului, interval în care au fost definitivate principalele trăsături structurale ale Dobrogei de Nord, s-au format şi consolidat blocurile cristaline carpatice, acestea fiind înălţate tectonic, peneplenizate şi fragmentate. Orogeneza hercinică (carbonifer şi permian) a determinat cutări, exondări şi magmatism granitic, atât în aria nord-dobrogeană, cât şi în geosinclinalul carpatic. S-au format Munţii Măcinului, regiunea devenind rigidă la începutul mezozoicului şi alăturându-se Dobrogei Centrale. Procese tectonice s-au manifestat şi-n geosinclinalul carpatic, unde s-au format cordiliere şi catene ce urmăreau vechiul contur al cordilierelor caledonice, însoţite de fenomene vulcanice intense, care au dus la apariţia unor lacolite şi batolite granitice. Datorită reactivării unor fracturi, în spaţiul dintre Platforma Moldovenească şi Dobrogea de Nord, prin fenomene de coborâre, s-a format Depresiunea Predobrogeană, continuată spre nord cu Depresiunea Bârladului. După carbonifer, masivele hercinice din Dobrogea de Nord şi din aria carpatică au fost supuse unei denudări intense, desfăşurată într-un climat cald şi umed, iniţial, apoi secetos. În aceste condiţii, în Dobrogea de Nord s-a format o suprafaţă de eroziune de tip pediplenă, fragmentată ulterior şi acoperită parţial în est şi sud de depozite triasice şi jurasice. Fenomene similare de denudare s-au desfăşurat şi în aria carpatică, pediplena carpatică fiind fosilizată. Mişcările kimmerice au avut ca efect fragmentarea blocurilor cristaline hercinice şi formarea bazinelor de sedimentare cretacice şi neogene, conturând practic cadrul structural al Carpaţilor. Prima fază – mişcările kimmerice vechi (triasic – jurasic inferior) – s-a manifestat prin erupţii puternice de-a lungul liniilor de falie, ce au format platoul de diabaze de la Niculiţel. Fenomene vulcanice s-au manifestat şi-n regiunea situată la nord de Mureş, unde continuă până în cretacic. Se înregistrează mişcări tectonice intense pe verticală, care au determinat fragmentarea masivelor hercinice şi formarea unor depresiuni tectonice (Haţeg, Reşiţa–Moldova Nouă). Ca urmare a acestor mişcări are loc o exondare de ansamblu a reliefului, urmată de procese intense de denudare, desfăşurate într-un climat cald şi umed. A doua fază – mişcările kimmerice noi (jurasic mediu şi superior) – provoacă modificări semnificative în aria Munţilor Apuseni, unde se accentuează structura de horsturi şi grabene, prin mişcări tectonice diferenţiate, care au

6

conturat structurile bloc ale acestora. În Carpaţii Orientali, se conturează geosinclinalul flişului cretacic, în care au loc procese intense de scufundare. Din jurasicul superior până în cretacicul inferior, într-un climat umed tropical, s-au format cuverturile lateritice din Munţii Bihorului şi Pădurea Craiului. Epoca carpatică (cretacicul inferior – actual) este cea mai importantă pentru configuraţia reliefului României. S-a realizat o consolidare structurală a unităţilor cristalino-mezozoice, urmată de formarea unei întinse peneplene carpatice. Au fost caracteristice mişcări epirogenice intense cu sensuri opuse, ce au înălţat ramurile carpatice şi scufundat ariile depresionare şi platformele. Mişcările neotectonice au dus la ridicarea Carpaţilor în ansamblu, inclusiv a unităţilor scufundate anterior. Etapa carpatică veche (cretacic mediu – paleogen) se caracterizează prin procese intense de cutare, vulcanism, dar şi prin formarea complexului sculptural Borăscu. În cadrul orogenezei austrice s-au produs fenomene intense de cutare şi şariaj. În Carpaţii Meridionali s-a format pânza getică, iar în Munţii Apuseni, peste autohtonul de Bihor a încălecat pânza de Codru. În Carpaţii Orientali pânza transilvană a încălecat spre est depozitele din aria depresionară, iar pânza bucovinică a dus la încălecarea cristalinului peste aria flişului intern. În ansamblu, a avut loc o ridicare a regiunii cristalino-mezozoice şi o coborâre tectonică a bazinelor Haţeg, Borod, Ghimbav-Rucăr. În cretacicul mediu s-au produs procese intense de modelare a reliefului în condiţiile unui climat tropical umed. Orogeneza laramică (senonian superior – paleocen) a definitivat configuraţia structurală a zonei cristalino-mezozoice în Carpaţii Orientali, precum şi cutarea formaţiunilor aparţinând flişului cretacic conturat într-un sistem de pânze de şariaj. În Dobrogea, s-a individualizat structural Podişul Babadagului. În vestul ţării, formarea şi activarea unor fracturi a produs scufundarea blocurilor transilvan şi panonic, conturând conformaţia de horst a Munţilor Apuseni. S-au înregistrat erupţii vulcanice acide, care au pus în loc banatitele. Spre sfârşitul acestei faze, trăsăturile de ansamblu ale Carpaţilor erau conturate, şi cea mai mare parte a teritoriului României era exondată. Modelarea s-a desfăşurat în condiţiile unui climat tropical, ce a dus la formarea pediplenei carpatice (complexul sculptural Borăscu). Etapa neocarpatică ajunge să contureze edificiul carpatic, prin continuarea proceselor de cutare din geosinclinalul carpatic şi prin mişcările epirogenice predominant pozitive, manifestate nu numai în Carpaţi şi Subcarpaţi, dar şi în podişuri şi chiar în câmpii. Erupţiile au creat lanţul vulcanic din vestul Carpaţilor Orientali. Concomitent, agenţii subaerieni formează mai multe trepte de relief.

7

Mişcările savice definitivează flişul paleogen, ca unitate structurală distinctă. De asemenea, se schiţează depresiunile-golfuri de pe latura vestică a Munţilor Apuseni şi Banatului. Se continuă subsidenţa în Depresiunea Transilvaniei şi Depresiunea Panonică. La contactul dintre munte şi spaţiile mai joase din jur s-au format piemonturi întinse acvitanian-burdigaliene. Modelarea prebadeniană a dus la sculptarea nivelului superior al complexului sculptural Râu-Şes, care nivelează şi flişul cretacic al Carpaţilor Orientali. Mişcările stirice (badenian) şi moldavice (badenian–sarmaţian) au determinat cutarea formaţiunilor din Subcarpaţii Moldovei. Tot acum s-au înregistrat primele erupţii neogene din nordul Carpaţilor Orientali şi Munţii Apuseni. S-a continuat scufundarea Masivului Transilvan şi a celui Panonic, s-a pus în evidenţă avanfosa de la exteriorul Carpaţilor, în care se acumulau depozite mio-pliocene. În sarmaţianul mediu şi superior se înregistrează o nouă fază de formare a piemonturilor. Mişcările attice (sarmaţian superior) au determinat o ridicare accentuată a arcului carpatic, însoţită de exondarea unor depresiuni-golfuri şi bazine interne. La curbura Carpaţilor, a început cutarea formaţiunilor din avanfosă. Concomitent se desfăşoară erupţii vulcanice din ce în ce mai intense în vestul Carpaţilor Orientali şi Munţii Apuseni. În condiţiile unui climat mediteranean, s-a format nivelul inferior al complexului sculptural Râu-Şes. Mişcările rhodanice (dacian) au determinat o ridicare de ansamblu a Carpaţilor şi a regiunilor periferice şi retragerea apelor din Bazinul Transilvaniei, Podişului Moldovei, ca şi din regiunile colinare şi din golfurile din vestul ţării. Mişcările valahe s-au manifestat în Subcarpaţii Curburii şi Subcarpaţii Olteniei, determinând cutarea formaţiunilor de molasă în cute largi şi cute diapire. În Podişul Transilvaniei, se definitivează structura în domuri şi cute diapire. În Carpaţi, continuă procesul de înălţare în două faze, formându-se două nivele în cadrul văilor. În villafranchian, la exteriorul Carpaţilor s-au acumulat depozite groase fluvio-torenţiale, creând piemonturi (în Piemontul Getic, în depresiunile Lăpuşului, Oaşului, Beiuşului). În romanian, s-a realizat o fragmentare intensă a regiunilor deluroase şi o detaşare prin eroziune a depresiunilor şi culoarelor de contact. Tot acum se înregistrează erupţii vulcanice intense în vestul Carpaţilor Orientali, unde s-a clădit lanţul vulcanic Călimani-Harghita. În cuaternar, se formează Câmpia Banato-Crişană, Câmpia Română, începe conturarea Deltei Dunării şi se definitivează trăsăturile de bază ale Piemontului Getic. O parte importantă a Subcarpaţilor a fost modelată şi a ajuns la conformaţia actuală în postvillafranchian. Tot acum se înregistrează mişcări

8

neotectonice diferenţiate, evidente mai ales în Subcarpaţi, ce determină o evoluţie a acestora pe compartimente tectonice.

Fig. 1. Situaţia paleogeografică a teritoriului României

(Dumitrescu et al., 1962; Saulea et al., 1963; Giuşcă et al., 1969) (1).uscat; (2) domeniu marin şi lacustru; (3) erupţii vulcanice

(b) Condiţiile morfogenetice specifice cuaternarului Condiţiile climatice au cunoscut variaţii, de la tipul polar şi subpolar, la cel subtropical şi temperat. În günz, clima a fost rece, cu temperaturi medii anuale negative pe întreg teritoriul ţării. Întreaga arie carpatică avea un climat de tundră. În interglaciarul günz-mindel exista un climat cald şi uscat, caracterizat prin diferenţieri anotimpuale evidente. În mindel, climatul era rece, favorabil unor

9

procese periglaciare intense. Interglaciarul mindel-riss este caracterizat printr-un climat mai cald decât cel actual, cu precipitaţii mai bogate. În riss s-a înregistrat un climat rece şi umed, ce a favorizat instalarea gheţarilor în Carpaţi. Interglaciarul riss-würm, cel mai scurt dintre toate interglaciarele (circa 10.000 ani), a avut condiţii climatice asemănătoare celor actuale. În würm, climatul rece a favorizat extinderea unui peisaj de tundră; în ultima sa parte, climatul a fost deosebit de secetos. În holocen, s-a înregistrat o încălzire bruscă a climatului în toată Europa, temperaturile fiind cu 8-10°C mai ridicate. Încălzirea rapidă din postglaciar a fost urmată de o răcire continuă în faza atlantică, în jurul anilor 5800-6000, când etajul forestier a ajuns în Munţii Rodnei mai sus de 2000 m. Mişcări neotectonice extrem de variate ca sens şi intensitate au fost puse în evidenţă în cuaternar. Pentru Carpaţi a fost evaluată o înălţare de ansamblu de aproximativ 1000 m, la sfârşitul pliocenului şi în cuaternar, fenomen mult diferenţiat ca intensitate, de la o unitate la alta. Evaluările de ansamblu ale sensului şi intensităţii medii a mişcărilor arată foarte clar instabilitatea generală a teritoriului. Astfel, sectorul curburii Carpaţilor (estul Munţilor Făgăraşului, Munţii Bucegi şi Munţii Buzăului) se suprapune unei arii cu intensitate a înălţării de 5 mm/an, cea mai accentuată din întreaga arie carpatică. Intensitatea acestor mişcări scade treptat spre nord (Carpaţii Orientali), ajungând în jur de 2 mm/an. Blocurile cristaline ale Carpaţilor Meridionali se înalţă cu 1-2 mm/an, valorile scăzând treptat spre vest. Munţii Banatului şi Munţii Apuseni cunosc o înălţare ceva mai redusă, de 1 mm/an. Aproape în totalitatea ei, Depresiunea Transilvaniei se manifestă ca o arie antrenată într-o mişcare de coborâre de până la 1 mm/an. Podişul Moldovei este supus unei uşoare înălţări de 1 mm/an.

Aria dobrogeană înregistrează mişcări neotectonice negative accentuate, de 3-4 mm/an, cu excepţia părţii de sud-vest, caracterizată de o relativă stabilitate. Câmpia Română apare ca o arie marcată de mişcări pozitive, a căror intensităţi ajung la 1-2 mm/an, chiar 3 mm/an în apropiere de Bucureşti. Mişcări accentuate de coborâre, diferenţiate în funcţie de blocurile din fundament s-au înregistrat şi în Câmpia Banato-Crişană, aproximativ 1-2 mm/an (Zugrăvescu et al, 1998).

Sensul general al mişcărilor neotectonice a fost deci de înălţare şi de reducere continuă a ariilor subsidente.

Eustatismul cuaternar interesează prin oscilaţiile nivelului marin, ca nivel de bază, în funcţie de care s-a desfăşurat denudarea reliefului. În ansamblu, din pliocen până în holocen a avut loc o retragere, dar nu continuă, ci cu numeroase faze de stagnare şi chiar de revenire, cu transgresiuni regionale şi locale. În pleistocenul inferior părţile supuse subsidenţei din Câmpia Banato-Crişană se menţineau domenii lacustre. La exteriorul Carpaţilor, retragerea lacului pleistocen din Câmpia Română s-a realizat în mai multe faze, începând din villafranchianul superior. În pleistocenul mediu, câmpia de la est de Argeş era

10

domeniu lacustru. În mindel-riss se înregistrează o transgresiune de amploare, ale cărei depozite au fost puse în evidenţă pe latura externă a Subcarpaţilor. În pleistocenul superior, lacul din Câmpia Română a fost treptat înlocuit cu un regim mlăştinos, care a persistat în cuprinsul ariei de divagare până în holocen. Oscilaţiile de nivel ale Mării Negre au provocat transgresiuni şi regresiuni, cu importante consecinţe asupra nivelului de bază al teritoriului României. În villafranchian (faza guriană), linia ţărmului se afla cu 150 km mai la est de poziţia actuală. În timpul transgresiunii uzunlar de la sfârşitul stadiului mindel şi din mindel-riss, linia ţărmului a înaintat mult spre vest ca urmare a ridicării nivelului maritim cu 30 m. În riss, se înregistrează o regresiune (euxinul mediu), urmată de transgresiunea karangat din riss-würm. În prima parte a würmului a avut loc o regresiune puternică, nivelul mării coborând cu 80-100 m. Râurile ce se vărsau în Marea Neagră au creat pe actualul şelf văi foarte bine conturate. Transgresiunea valahă, în ultimele câteva sute de ani, cu o intensitate de 20 cm pe secol, a determinat transformarea gurilor râurilor dobrogene în limane, colmatarea acestora şi intensificarea proceselor de aluvionare din Delta Dunării. Tendinţa generală de ridicare a nivelului Mării Negre din timpurile istorice se înscrie în tendinţa generală de înălţare a nivelului oceanului planetar. (c) Unităţi morfostructurale Se deosebesc două tipuri majore de unităţi structurale: (1) unităţi de platformă sau de vorland – unităţi vechi, suprapuse, în linii generale, unităţilor de podiş sau câmpie şi (2) unităţi de orogen – mai noi, ce corespund regiunilor muntoase, dealurilor, piemonturilor, câmpiilor periferice, depresiunilor inter- şi intracarpatice. Limita dintre acestea este linia tectonică pericarpatică, evidentă în relief de la graniţa de nord a ţării până în valea Trotuşului, dar mascată de depozite pliocene şi cuaternare, în sectorul curburii.

I. Unităţile de platformă reprezintă 35% din suprafaţa ţării şi sunt alcătuite dintr-un fundament rigid precambrian (şisturi cristaline strâns cutate şi nivelate) şi dintr-o cuvertură de roci sedimentare.

a) Unitatea Podişului Moldovei prezintă un fundament în trepte, ce coboară în faţa ariei carpatice, fiind acoperit de sedimente paleozoice, mezozoice şi neozoice (pliocenul acoperă întreaga suprafaţă a podişului).

b) Unitatea Câmpiei Române are un fundament cristalin, acoperit cu sedimente mezozoice şi neozoice. Platforma se afundă spre nord, iar cretacicul apare la zi în malul Dunării ajunge la 8000 m adâncime în apropierea Carpaţilor.

c) Unitatea dobrogeană se diferenţiază în: 1) subunitatea Dobrogei de Nord cu fundament predominant hercinic; 2) subunitatea Dobrogei Centrale, cu şisturi verzi acoperite de sedimente jurasice, cretacice şi sarmaţiane; 3) subunitatea Dobrogei de Sud cu un fundament de şisturi verzi şi şisturi mezozoice, acoperite de sedimente paleozoice, mezozoice şi neozoice; 4)

11

subunitatea Deltei Dunării cu un fundament cristalin, faliat, acoperit de formaţiuni mezozoice şi neozoice, peste care s-au depus depozitele deltaice.

II. Unităţile de orogen carpatic se extind pe circa 65% din suprafaţa ţării. Sunt caracterizate printr-o mare diversitate litologică (cu predominarea şisturilor cristaline), prin structuri cutate, şariate sau larg ondulate, faliate şi vulcanice.

a) Unitatea carpatică muntoasă prezintă mai multe subunităţi, ce pun în evidenţă succesiunea în etape a evoluţiei lanţului carpatic.

1) subunităţile cristalino-mezozoice sunt reprezentate prin trei masive (Oriental – cu o regiune nordică: Maramureş, Rodnei, Bistriţei, Giurgeului, Curmăturii şi una sudică: Perşani, Bucegi, Piatra Craiului; Meridional – cristalinul Lotrului sau pânza getică: Făgăraş, Lotru, Cindrel, Şureanu, Poiana Ruscă, Semenic, Locvei şi cristalinul Parângului, danubian sau autohton: Parâng, Vâlcan, Retezat, Cernei, Almăj, Podişul Mehedinţi; Apusean – pânza de Codru: Pădurea Craiului, Codru-Moma, Bihor; autohton: Gilău-Muntele Mare, Pădurea Craiului) alcătuite din roci cristaline, uneori cu sedimente paleozoice şi mezozoice. 2) subunitatea flişului (roci detritice în alternanţe repetate; cute simple, cute-solzi şi pânze), localizată în estul Carpaţilor Orientali între valea Sucevei şi a Dâmboviţei, este o fâşie cu lăţimi de 20-25 km în nord şi 80 km în regiunea de la curbură. Se diferenţiază în două subzone: flişul intern (format prin mişcările din cretacicul superior) şi flişul extern (alcătuit din depozite paleogene).

3) subunitatea vulcano-sedimentară, localizată în vestul Carpaţilor Orientali (Ţibleş-Bârgău) şi în sudul Munţilor Apuseni (Munţii Metaliferi), cuprinde roci flişoide, străpunse sau acoperite de roci vulcanice.

4) subunitatea neovulcanică din partea de vest a Carpaţilor Orientali (Oaş-Gutâi-Văratic; Căliman-Gurghiu-Harghita), s-a format prin erupţiile vulcanice desfăşurate din paleogen până în cuaternar.

5) subunitatea depresiunilor intramontane - cele mai vechi în Carpaţii Meridionali (Loviştea, Petroşani, Haţeg), iar cele mai noi în Carpaţii Orientali.

b) Unitatea pericarpatică deluroasă a funcţionat, din miocen, ca avanfosă, fiind umplută treptat cu depozite de molasă: 1) subunitatea Subcarpaţilor Moldovei şi ai Curburii, cu o structură cutată şi faliată, cu cute diapire; 2) subunitatea dealurilor subcarpatice şi a Piemontului Getic dintre Dâmboviţa şi Dunăre, cu structură în cute simple şi monoclinală.

c) Unitatea depresiunii intercarpatice a Transilvaniei este încadrată de lanţul carpatic, în nord-vest fiind blocurile cristaline insulare ale „munţilor ascunşi ai Transilvaniei” (Preluca, Meseş): 1) subunitatea Podişului Someşan, cu formaţiuni eocen-helveţiene, cu structură monoclinală; 2) subunitatea Podişului Transilvaniei, cu un sector al cutelor diapire şi un sector central al domurilor.

d) Unitatea Câmpiei şi Dealurilor Banatului şi Crişanei este amplasată pe un fundament carpatic scufundat în trepte la adâncime mică. Sedimentarea s-a desfăşurat în mai multe etape începând din paleogen şi până în cuaternar.

12

3. RELIEFUL

3.1. Caractere generale

Relieful României, prin forma şi poziţia lanţului carpatic, prin dispunerea aproape concentrică şi proporţională a treptelor mari morfologice, prin desfăşurarea sa pe o diferenţă de altitudine de 2544 m, prezintă o alcătuire armonioasă. Se disting trei trepte majore şi anume: cea înaltă a munţilor (Carpaţi) – la peste 700 m altitudine, cea medie care corespunde dealurilor şi podişurilor şi cea joasă (sub 200 m), a câmpiilor, luncilor şi Deltei Dunării.

Fig. 2. Principalele unităţi de relief ale României

I. Munţii Carpaţii Româneşti (cu o lungime de peste 900 km şi lăţimi ce oscilează

între 50 km - Munţii Făgăraş şi 140 km peste Obcinele Bucovinei, la Curbură şi Munţii Apuseni) fac parte din lanţul Munţilor Carpaţi (circa 1600 km lungime), constituind partea cea mai importantă a Carpaţilor sud-estici. Sunt munţi tineri, de vârstă alpină. Carpaţii se întind de lângă Viena, unde Dunărea îi desparte de Alpi, şi până la valea Timokului, unde intră în contact cu Balcanii.

Carpaţii Româneşti au o formă circulară. Ca structură, îmbină două stiluri: cel alpin (fliş cutat puternic) cu cel hercinic (unele masive cristaline care apar la

13

suprafaţă). Prezintă cel mai lung şi mai complex lanţ vulcanic din Europa. Sunt foarte fragmentaţi (prin depresiuni - 23% din spaţiul carpatic -, văi transversale, longitudinale, grupări diferite de culmi şi masive, înşeuări). Păstrează cel mai bine nivele şi suprafeţe de eroziune.

Sunt munţi mijlocii şi mici (altitudinea medie 840 m; aproape 90% din suprafaţa lor este situată la altitudini sub 1500 m), dar cu evidente diferenţieri între cele trei ramuri principale (Carpaţii Meridionali – altitudinea medie 1136 m; Carpaţii Orientali – 950 m; Carpaţii Occidentali – 654 m).

Energia de relief are valori medii de 600 m, dar valorile maxime pot depăşi 1000 m (pe 7% din suprafaţă). Densitatea medie a fragmentării este de 0,64 km/km2, însă în unele regiuni valorile maxime depăşesc 3 km/km2. Predomină pantele de 10-30° (70% din spaţiul carpatic), dar sunt frecvente şi înclinări mai accentuate, în funcţie de alcătuirea litologică.

Sunt formaţi din toate tipurile de roci, îmbinate diferit de la un sector la altul, ceea ce dă imaginea unui mozaic petrografic. În Carpaţi există creste ascuţite la peste 2000 m înălţime, culmi rotunjite şi netezite (adevărate platouri), circuri şi văi glaciare (la peste 1900 m). Pe culmile şi platourile calcaroase s-au format peşteri, chei, iar în munţii vulcanici au apărut platouri şi cratere.

Poziţia centrală, desfăşurarea generală cvasicirculară şi altitudinea Carpaţilor influenţează în mod evident toate celelalte componente ale mediului natural, impunând etajarea fenomenelor şi proceselor.

Tipuri de munţi Munţii sunt caracterizaţi, în general, după vârstă, geneză, structura geomorfologică şi morfotectonică, precum şi după caractere morfometrice şi morfografice.

(a) În funcţie de stilul morfotectonic, se întâlnesc munţi de tip alpin, respectiv Carpaţii, şi munţi de tip hercinic, respectiv Munţii Măcinului (culme restrânsă, mai dură, rămasă uşor înălţată în cadrul peneplenei posthercinice, fragmentată în creste şi inselberg-uri prin pedimentaţie şi procese periglaciare). În ceea ce priveşte Munţii Carpaţi, ei reprezintă un tip aparte în lanţul alpino-himalayan şi anume tipul carpatic, caracterizat prin combinarea formelor rezultate din structuri cutate complexe, blocuri hercinice, vulcanism şi suprafeţe de nivelare (de Martonne, 1908).

(b) După structura geomorfologică (aspecte structural-tectonice şi eroziune externă), se disting patru tipuri (Posea, 1981):

- carpato-alpin (fliş cutat, cu sau fără masive cristaline, şi vulcanism) – obcine (Feredeu, Obcina Mare, Baraolt, Bodoc), clăbucete (Clăbucetele Predealului, Întorsurii), culmi cu aspect de hogback (Munţii Stânişoarei), culmi şi creste structural-petrografice (Culmea Lăcăuţi), masive cu influenţe tectonice de fundament (Penteleu, Podu Calului, Siriu), masive structural-petrografice (din calcare – Postăvaru, din conglomerate – Ceahlău);

14

- carpato-hercinic (masive cristaline, cu sau fără cuvertură mezozoică, combinate sau nu cu grabene interne sau marginale) – horst (Poiana Ruscă), semihorst (Preluca), grabene sau culoare tectonice (Timiş-Cerna), masive insulare (Ghiţu, Prisaca), masive cupolare (Bihor, Muntele Mare), grupări de masive axiale (Parâng, Retezat-Godeanu);

- carpatic-mixt (fliş, masive hercinice şi vulcanism) - Apusenii; - munţi vulcanici – platouri de aglomerate (vestul şirului vulcanic sudic),

conuri de lave (estul Munţilor Căliman-Harghita), neck-uri (şirul vulcanic nordic), platouri de lavă (Igniş).

(c) După criteriul morfometric, se deosebesc: munţi înalţi (cu altitudini dominante între 1500 şi 2000 m şi cu vârfuri ce trec adesea de 2000 m) – Maramureş, Rodna, Ceahlău, Făgăraş, Parâng, Ţarcu; munţi mijlocii (altitudini între 1000 şi 1400 m) – Obcinele, Stânişoarei, Frunţi, Ghiţu, Almăj, Gilău; munţi joşi (sub 1000 m) – Oaş, Dognecea, Zarand, Meseş. (d) Pe harta geomorfologică 1:400.000 (Posea, Badea, 1980) s-a adoptat un criteriu mixt (altitudine, roci predominante, vârstă):

A. Munţi formaţi din roci cristaline fără cuvertură sedimentară (a) peste 1500 m (Maramureş, Rodnei, Suhard, Leaota, Făgăraş,

Parâng, Retezat-Godeanu, Muntele Mare, Vlădeasa); (b) între 1000 şi 1500 m (Obcina Mestecăniş, Semenic, Almăj,

Gilău); (c) sub 1000 m (Zarand, Plopiş, Meseş).

B. Munţi formaţi din roci cristaline cu cuverturi sedimentare mezozoice (a) peste 1500 m (Rarău, Giurgeu, Hăşmaş, Vâlcan, Bihor); (b) sub 1500 m (Perşani, Mehedinţi, Aninei, Dognecei, Codru-

Moma, Pădurea Craiului). C. Munţi formaţi din roci sedimentare mezozoice şi neozoice (a) peste 1500 m (Ţibleş, Ceahlău, Tarcău, Ciuc, Nemira, Vrancei,

Penteleu, Siriu, Ciucaş, Grohotiş, Baiu, Piatra Mare, Postăvaru, Bucegi, Piatra Craiului);

(b) sub 1500 m (Bârgău, Obcina Feredeu, Obcina Mare, Stânişoarei, Goşmanu, Berzunţ, Baraolt, Bodoc, Clăbucetele Întorsurii, Podu Calului, Trascău).

D. Munţi formaţi din roci vulcanice (a) predominant din lave (Oaş, Igniş, Lăpuş, Călimani, Gurghiu,

Harghita); (b) predominant din aglomerate (vestul munţilor Călimani,

Gurghiu, Harghita). E. Masive hercinice (resturi din lanţul muntos hercinic): Măcin. F. Culoare, înşeuări de înălţime (Rucăr-Bran, Timiş-Cerna, Bistra,

Mureş).

15

G. Depresiuni intramontane (numărul lor trece de 300, iar spaţiul ocupat în Carpaţi este de 23%), având o serie de subtipuri (Posea, Velcea, 1967):

- după geneză: tectonice (Braşov, Petroşani, Haţeg, Bozovici, Brad-Hălmagiu, Zarand, Beiuş), tectono-erozive (Întorsura Buzăului, Ciucea, Loviştea, Gurahonţ, Zlatna), tectono-acumulative, de baraj vulcanic (Maramureş, Ciuc, Giurgeu), de eroziune diferenţială (Oaşa, Câmpeni, Abrud), bazinete (Siseşti, sectoare din valea transversală a Dunării);

- după altitudine: depresiuni înalte (Vatra Dornei) şi joase (în Defileul Dunării);

- după relieful dominant: depresiuni cu aspect deluros (Maramureş, Petroşani, Loviştea); câmpii intramontane (Braşov).

II. Dealurile şi podişurile Dealurile şi podişurile ocupă 37% din suprafaţa ţării şi au o altitudine

medie de 345 m. Ele au înălţimi medii între 200 şi 500 m (circa 60% din suprafaţă), dar în unele locuri acestea depăşesc 900-1000 m (în dealurile subcarpatice), iar periferia, în mod obişnuit, coboară chiar sub 200 m. Cele mai multe se află la exteriorul Carpaţilor; pe când în spaţiul din interiorul munţilor se află doar Depresiunea colinară a Transilvaniei.

Energia de relief oscilează între 100 şi 300 m (în Subcarpaţi sunt situaţii locale cu valori ce depăşesc 300 m), densitatea fragmentării este de 1,5 km/km2 (dar poate ajunge şi la 35 km/km2), iar pantele au valori medii de 15-25° (peste 40° pe frunţi de cueste şi râpe de desprindere).

După geneză, diferă: fie că se suprapun platformelor vechi (Podişul Moldovei, Dobrogea Centrală şi de Sud), fie direct pe fundament carpatic (Podişul Mehedinţi), fie că au rezultat prin lăsarea unor compartimente între lanţurile muntoase, formând bazine de sedimentare (Podişul Transilvaniei), ce au fost ulterior exondate şi fragmentate, fie că au luat naştere la baza munţilor prin acumularea materialelor transportate de ape, rezultând piemonturi ce au fost ridicate şi parţial fragmentate (Podişul Getic), fie prin procese de cutare şi ridicare (Subcarpaţii).

Alcătuirea litologică, înclinarea versanţilor şi activităţile antropice au favorizat o accentuată modelare actuală a reliefului (deplasări în masă, eroziune în suprafaţă şi ravenare).

Tipuri de dealuri şi podişuri După geneză, structura geomorfologică, structura geologică, altitudinile dominante, gradul de evoluţie al văilor şi versanţilor, lăţimea şi dispunerea interfluviilor, se conturează mai multe tipuri şi subtipuri:

A. Subcarpaţii cuprind masive şi culmi axate pe anticlinale dispuse aproape paralel cu muntele, ce alternează cu şiruri de depresiuni ce urmează aliniamente de sinclinale. Apar uneori şi inversiuni de relief, structuri de

16

monoclin, ca şi varietăţi locale: a) Subcarpaţii de tip moldav se caracterizează prin dealuri şi depresiuni cu dispunere oblică faţă de munte şi glacis prelung şi un larg culoar de vale la contactul cu podişul; b) Subcarpaţii de tip curbură, cu 2-3 şiruri de dealuri şi depresiuni, discontinui ca aliniamente, cu pinteni montani ce pătrund uneori pe latura lor internă, cu structuri piemontane monoclinale în exterior (Măgura Odobeştilor) sau cu dealuri de brahianticlinal în formare (Dealul Ţintea, Dealul Găgeni); c) Muscelele sunt culmi deluroase, desfăşurate perpendicular pe munte, pe structură monoclinală, cu bazinete depresionare de contact, pe văi; d) Subcarpaţii de tip oltean prezintă o depresiune subcarpatică unitară, închisă la exterior de un şir de dealuri mai puţin unitare, combinate chiar cu unele depresiuni bazinete; e) Subcarpaţii de tip transilvan reprezintă o asociere de dealuri şi depresiuni ce au multe caractere subcarpatice (Lăpuş, Homoroade), cu muscele (Năsăud), cu dealuri de sinclinal şi depresiuni de anticlinal (Târnave) şi dealuri cu caracter piemontan combinate cu depresiuni de eroziune (Bistriţa şi Mureş).

B. Dealurile piemontane (Dealurile Vestice) apar strâns lipite de masivele Carpaţilor Occidentali, fiind ca o treaptă joasă a acestora, pătrunzând inclusiv în depresiunile-golf. Pietrişurile piemontane lipsesc aproape în totalitate, deoarece au fost retezate de o suprafaţă de eroziune dacian-romaniană. Sunt mai puţin fragmentate, cu interfluvii ce păstrează suprafeţe netede extinse. Tipul de rocă şi structura geologică determină o serie de particularităţi locale. Astfel de dealuri, sub formă de umeri sau măguri lipite de munte, alteori chiar culmi nu prea lungi, dar depăşind altimetric nivelul culmilor depresionare, apar şi pe rama montană a unor depresiuni cum ar fi Făgăraş, Orăştie.

C. Dealurile provenite din podiş cuprind: a) coline larg ondulate, cu văi largi şi alunecări de teren (Câmpia Transilvaniei şi Câmpia Moldovei); b) coline de monoclin (Colinele Tutovei şi Colinele Fălciului); c) dealuri joase de tip inselberg formate din fragmentarea puternică şi reducerea Podişului Nord-Dobrogean prin pedimentaţie (estul şi sudul Platoului Niculiţel şi Dealurile Tulcei);

D. Podişul tabular, deosebit de neted, pe calcare sarmatice în structură orizontală, acoperite la suprafaţă de loess (Dobrogea de Sud).

E. Podişul piemontan, rezultat din înălţarea unei câmpii piemontane, este reprezentat prin Podişul Getic. Suprafaţa topografică se suprapune stratului pietrişurilor de Cândeşti. Relieful este reprezentat de interfluvii din ce în ce mai largi şi netede spre câmpie, dar tot mai fragmentate către Subcarpaţi.

F. Podişul structural de monoclin se suprapune unui strat dur de gresii şi calcare sarmatice, care înclină spre sud şi sud-est, cu un relief tipic de cueste, suprafeţe structurale, văi şi depresiuni subsecvente (Podişul Central Moldovenesc).

G. Podişul de platformă peneplenizat, reprezentat prin Podişul Dobrogei Centrale, se dezvoltă pe peneplena ce retează şisturile verzi, acoperită la suprafaţă

17

cu loess. În sud, apar şi calcare mezozoice, cu mici depresiuni de contact (aliniamentul sudic), cu o fragmentare largă de tipul cupolelor pedimentare şi al pedimentelor, în est (Podişul Istriei), şi cu văi adânci şi înguste în vest (Podişul Gârliciului).

H. Podişul peneplenizat pe roci (dure) mezozoice apare dezvoltat pe peneplena postcretacică ce retează calcarele Podişului Babadag şi care a fost înălţată la nivel de podiş de mişcărilor valahice. Este un podiş fragmentat, cu dealuri şi inselberg-uri (în nord, est şi vest), iar partea dinspre Baia-Ceamurlia a fost redusă la o câmpie de pediment.

I. Podişul fragmentat în dealuri masive, tipic pentru Podişul Someşan, cuprinde dealuri masive de tipul Feleacului, Dejului, podişuri mici calcaroase, mai mult sau mai puţin netede (Păniceni, Boiu), creste şi cueste calcaroase (Prisnel, Căpuş), depresiuni suspendate dominate de cueste (Huedin), depresiuni deluroase de eroziune (Almaş-Agrij).

J. Podişul fragmentat în dealuri mici cu cumpene înguste asimetrice (Podişul Târnavelor) se remarcă prin cumpene principale înguste plasate asimetric faţă de văi, din care pornesc cumpene secundare, adesea sub formă de creste. Versanţii sunt dominaţi de alunecări, văile principale sunt largi, formând adevărate culoare.

K. Podişul de diabaze (Podişul Niculiţel), situat în estul Munţilor Măcin, include roci sedimentare dure mezozoice, dominate de curgeri de lave.

L. Podişul cu structură carpatică, Podişul Mehedinţi, este o suprafaţă cristalino-mezozoică nivelată puternic în timpul complexului culmilor medii carpatice (Râu-Şes), înălţat ulterior până la altitudini de 600-700 m. Se mai întâlnesc şi calcare, ce dau o serie de forme carstice.

III. Câmpiile

Câmpiile României ocupă 33% din teritoriu şi se găsesc în sudul şi vestul ţării. Constituie treapta de relief cea mai joasă (sub 200 m altitudine) şi cea mai nouă. Relieful este reprezentat de interfluvii netede şi foarte largi (câmpuri), complexe ca geneză, realizate prin sedimentare lacustră, lacustro-fluviatilă, fluviatilă, divagări ale râurilor, prin terasări laterale executate de apele curgătoare în detrimentul unui podiş marginal, prin abraziune; în mare parte şi depunerea loessului a jucat un rol important în aspectul actual al multor câmpii (procesele de tasare au creat crovuri şi găvane), iar pe alocuri chiar nisipurile acumulate de vânt sub formă de dune. Între câmpuri există două categorii de văi. Unele sunt largi, aparţinând râurilor cu izvoare în munţi sau în Subcarpaţi şi au permanent apă. Celelalte sunt înguste, iar vara albiile seacă. Cea mai mare extindere o au câmpiile tabulare şi cele joase nefragmentate. Urmează câmpiile piemontane, situate la contactul cu unităţile vecine.

18

Tipuri de câmpii În funcţie de geneză, altitudine (inclusiv faţă de nivelul râurilor), pantă, prezenţa depozitelor loessoide sau nisipoase, poziţia faţă de dealuri şi procesele actuale dominante, câmpiile prezintă mai multe subtipuri:

A. Câmpiile piemontane şi de glacis se dezvoltă la contactul cu dealurile. Se subdivid astfel: a) câmpie piemontană cu conuri de dejecţie relativ bine individualizate şi cu terase convergente spre aval (Câmpia Târgovite-Ploieşti); b) câmpie piemontană cu aspect tabular (câmpie înaltă cu aspect piemontan – Câmpia Râmnicului); c) câmpie de glacis subcarpatic (o fâşie îngustă în exteriorul Subcarpaţilor de Curbură între Teleajen şi Trotuş), formată prin retragerea versantului deluros; partea înaltă reprezintă un glacis de eroziune, iar partea mai joasă este de acumulare coluvio-proluvială; d) câmpie de glacisuri-terase, specifică pentru Câmpia Banato-Crişană, unde mai e numită şi Câmpia înaltă; cuprinde trei glacisuri uşor înclinate şi largi, care continuă terasele râurilor din depresiunile-golf, îmbinându-se lateral în trepte unitare sub rama fiecărei unităţi deluroase.

B. Câmpiile piemontane terminale (sau piemontano-deltaice) sunt cele care s-au realizat în continuarea Piemontului Getic, prin divagări repetate în câmpiile Găvanu-Burdea şi Vlăsiei, în timpul depunerii primelor formaţiuni loessoide, dar înainte de ultimul loess.

C. Câmpiile de subsidenţă şi divagare prezintă aspectul unor lunci inundabile, dar au şi întinse câmpuri interfluviale cu caracter de terasă joasă; se extind de la Titu la Siretul inferior, iar în Câmpia Banato-Crişană (Timişului, Crişurilor, Someşului) apar ca o fâşie vestică cu lărgituri şi gâtuiri; sunt în general lipsite de loess.

D. Câmpiile tabulare au fost realizate prin acumulări lacustre sau fluvio-lacustre, acoperite cu loess, uneori şi cu nisipuri eoliene; ele se înalţă relativ mult peste luncile râurilor. Pot fi de trei categorii: a) înalte, nefragmentate (Bărăganul); b) înalte şi fragmentate (Câmpia Covurluiului şi, în parte, Burnasul); c) joase, provenite din câmpii de divagare mai vechi înălţate uşor prin depuneri loessoide, ca în Câmpia Jimboliei.

E. Câmpiile de terase, mai tipice fiind: cea mai mare parte din Câmpia Olteniei, Câmpia Piteştiului şi, în parte, Câmpia Covurluiului şi Câmpia Tecuciului, care s-au realizat prin terasări ce au extins câmpia în detrimentul podişurilor vecine.

F. Câmpiile deltaice sunt cele în curs de formare pe sectorul dunărean Călăraşi-Deltă. Au altitudini de 2-15 m şi se compun din şesuri aluviale joase ce se îmbină cu areale mlăştinoase şi lacustre. Se subdivid în: a) bălţi (Călăraşi-Tulcea); b) deltă (cu două subtipuri – fluviatilă şi marină).

G. Câmpiile de pedimente sunt specifice în estul Dobrogei de Nord şi Depresiunea Nalbant.

H. Câmpiile litorale, care cuprind şi Complexul lagunar Razim.

19

3.2. Tipuri de relief

3.2.1. Relieful vulcanic

Prin prezenţa intruziunilor magmatice vechi în blocurile cristaline şi a lanţului vulcanic nou, relieful vulcanic reprezintă o categorie cu stil aparte al formelor, bine diferenţiat în configuraţia generală a reliefului României. Cu toate că activitatea vulcanică a fost prezentă în toate erele geologice, din punct de vedere morfologic, se disting două categorii mari de magmatism: unul preneogen, vechi (care impune mai ales forme petrografice) şi altul neogen (cu forme vulcanice primare, aflate în stadii diferite de evoluţie). Magmatismul vechi, începând din precambrian, a însoţit toate fazele orogenice, sub formă intrusivă şi efuzivă, până în cretacic. Se impune în peisaj printr-un relief greoi, cu forme rotunjite, rezistent la eroziune, ce domină prin altitudine şi masivitate regiunile înconjurătoare.

Fig. 3. Răspândirea vulcanismului pe teritoriul României (Posea et al., 1974) 1. Vulcanism hercinic şi prehercinic (granite, sienite, gabbrouri, riolite); 2. Vulcanism mezozoic

(a.-diabaze, gabbrouri, porfire; b.-banatite; vulcanism subsecvent); 3. Vulcanism neogen şi cuaternar (vulcanism subsecvent; andezite, dacite, bazalte, piroclastite)

20

În Carpaţii Meridionali şi Occidentali, corpurile granitoide din munţii Parâng, Retezat, Muntele Mic, Almăj, Gilău, Muntele Mare sau diabazele mezozoice din Munţii Maramureşului (Farcău), ca urmare a rezistenţei mari la eroziune, se înscriu în relief ca noduri orografice mari. În Carpaţii Orientali, gnaisul de Rarău, filoanele porfirice din Munţii Bistriţei, tăiate de cheile de la Zugreni şi masivul sienitic de la Ditrău domină regiunea din jur.

În Munţii Apuseni, ofiolitele şi diabazele, intercalate rocilor sedimentare mezozoice, se mai păstrează fragmentar prin abrupturi şi trepte în Munţii Metaliferi şi Trascău, iar în vestul Munţilor Banatului (Dognecea-Ocna de Fier), banatitele apar ca nişte cupole.

În Dobrogea de Nord, se găsesc diabazele din Podişul Niculiţel, iar lacolitul granitic de Pricopan a impus culmea principală a Munţilor Măcin. Magmatismul neogen, manifestat pe latura vestică a Carpaţilor Orientali şi în sudul Munţilor Apuseni, este evidenţiat de intensitatea erupţiilor în mediu aerian sau acvatic, natura lavelor şi substratul geologic. Relieful se dezvoltă pe dacite, andezite şi formaţiuni vulcanogen-sedimentare. Apar conuri vulcanice (cu cratere şi caldere parţial erodate, în lanţul Călimani-Gurghiu-Harghita) şi platouri vulcanice, la care se adaugă forme rezultate prin punerea în evidenţă a corpurilor intruzive (dykuri, neckuri, stâlpi şi domuri, în Munţii Oaş-Gutâi şi Metaliferi), iar în regiunile în care rocile vulcanice sunt intercalate cu roci sedimentare, formele vulcanice se detaşează prin eroziune diferenţială (măguri, în Munţii Ţibleş şi Bârgău). Manifestările vulcanice neogene s-au desfăşurat în trei cicluri:

- (1) ciclul badenian a fost mai mult exploziv (în mediu acvatic), cu predominare de piroclastite, riolite şi andezite în Munţii Oaş-Gutâi şi în Munţii Apuseni (Almaş-Stănija, Brad-Săcărâmb şi Roşia Montană). Tot acum au apărut formaţiuni vulcanogen-sedimentare. Stratovulcanul este tipul caracteristic (Puturosul din Munţii Gutâi, Pleşa şi Gliganul din Munţii Metaliferi). - (2) ciclul sarmaţian-pliocen inferior s-a manifestat atât efuziv (în Munţii Apuseni, unde erupţiile au fost cele mai însemnate şi vestul Carpaţilor Orientali), cu formare de stratovulcani (Câinel, Barza, Coraciu, Cetraş, Poeniţa) şi corpuri intruzive, cât şi subvulcanic (în Munţii Ţibleş, Masivul Rodna şi Munţii Bârgău), cu dacite şi andezite, cu importante fenomene metalogenetice. - (3) ciclul pliocen superior-cuaternar inferior a fost mai puţin intens, având caracter efuziv, cu formarea predominantă a andezitelor cu piroxeni, andezite bazaltoide, bazalte. Erupţiile s-au localizat în Munţii Călimani-Gurghiu-Harghita, Perşanii de Nord şi suprafeţe restrânse din Munţii Oaş-Gutâi şi Metaliferi. După încetarea erupţiilor, au continuat manifestările postvulcanice reprezentate prin gheizere, fumarole, iar în prezent, se observă numai emanaţii de solfatare şi mofete.

21

Morfologia vulcanică, influenţată de manifestările vulcanice, vârsta şi natura rocilor constituente, a impus separarea, sub aspect regional, a mai multor unităţi. Grupa Oaş-Igniş-Gutâi-Lăpuş-Ţibleş prezintă înălţimi reduse (600-1400 m, excepţie Ţibleşul 1839 m), o frecvenţă mare a măgurilor, depresiuni (Oaş) şi bazinete interioare (Chiuzbaia, Firiza), văi puternic adâncite. Aparatele vulcanice se pot reconstitui cu mare greutate, între valea Cavnic şi Baia Sprie sau în Culmea Săcădaşului. Munţii Gutâi au vârful de tip dyke (Creasta Cocoşului), iar coşurile vulcanice au forme conice, cunoscute local sub denumirea de „chicere” (Mogoşa, Blidar, Măgura). Grupa Călimani-Gurghiu-Harghita, cu extensiunea cea mai mare, se desfăşoară de la izvoarele Bistriţei şi Dornei până la est de Olt (în Munţii Bodoc), în Munţii Baraolt şi Perşani (la sud de Racoş). Intensitatea mare a erupţiilor a format un lanţ vulcanic ce se extinde pe 150 km lungime şi 40-50 km lăţime, cu altitudini ce depăşesc 1600-1700 m (altitudinea maximă 2100 m în Pietrosul Călimanilor). Formele vulcanice sunt bine păstrate. Reţeaua hidrografică este divergentă pe conurile principale şi convergentă în interiorul craterelor, întâlnindu-se şi trei defilee (pe Mureş, la Topliţa-Deda şi pe Olt, la Tuşnad şi Racoş). Eroziunea diferenţială a pus în evidenţă (în piroclastite, lave andezitice cu piroxeni şi aglomerate vulcanice) forme spectaculoase (ace, turnuri, „Cei doisprezece apostoli”). În Munţii Călimani este prezent pseudocarstul (grotele din Negoiul Românesc).

Conurile vulcanice (17), păstrează 15 cratere (din care 6 caldere): un con mixt şi trei caldere cu diametre de 7-13 km în Căliman; 5 conuri, din care două îngemănate (Ciumani, Ferăstraie), cu 2 cratere şi 2 caldere, între care Fâncel-Lăpuşna este cea mai mare (13 km diametru) şi Şumuleu (4 km), în Munţii Gurghiu; 10 conuri (Răchitaş, Ostoroş; Muntele Mic, Harghita, Arotaş, Luci, Cucu, Pilişca, Murgu, Ciomatu), aproape toate cu cratere (Harghita şi Cucu de circa 3-4 km diametru; două cratere gemene: Sfânta Ana, cu lac, şi Mohoş) şi 2 caldere (Harghita şi Luci), în Munţii Harghita (Posea, 2001).

Platourile vulcanice (de aglomerate) se extind în vestul masivelor, iar în Călimani şi Harghita şi în sudul lor, inclusiv în nordul Perşanilor. Apar suspendate faţă de Podişul Transilvaniei, la 1400-1600 m în nord şi 750-1000 m în sud. Regiunea Munţilor Bârgău constituie domeniul eroziunii diferenţiale. În Bârgău, apar vârfuri vulcanice conice: Heniul Mare (1610 m), Heniul Mic, Miroslava, Măgura Mare, Măgura Tisei, deasupra unui relief sculptat în sedimentar paleogen. În sudul Munţilor Rodnei, lavele au străpuns cristalinul şi sedimentarul (Sângeorz, Rodna Veche). În Munţii Maramureşului, masivul Toroiaga (1930 m) reprezintă un coş vulcanic. În Munţii Apuseni, erupţiile s-au produs în lungul unor linii de fractură, mai ales din Munţii Metaliferi şi împrejurimi (Zarand, Codru-Moma, Poiana

22

Ruscă). Eroziunea a scos la zi corpuri subvulcanice sau conuri (Barza, Caraciu, Săcărâmb), dykuri (Stănija), microlacoliţi (Măgura) (Ianovici et al, 1969). Erupţiile de bazalte au creat forme deosebite în Munţii Perşani (Racoş), Munţii Călimani (la nord de Mureş), Munţii Apuseni (Detunate, defileul Mureşului), Banat (Lucareţ, Gătaia). Tufurile vulcanice din Transilvania şi exteriorul Carpaţilor formează trepte structurale.

3.2.2. Suprafeţe de nivelare

Aspectul actual al reliefului este datorat acţiunii de modelare a agenţilor

externi, care au acţionat în decursul a numeroase etape şi faze morfogenetice, rezultând o serie de suprafeţe nivelate, diferite ca poziţie, aspect şi stadiu de conservare. Dacă suprafeţele de eroziune precretacice apar sub forma discordanţelor în formaţiunile geologice, fiind acoperite de sedimente cu grosimi de mii de metri, cele formate în etapele următoare (epoca morfosculpturală carpatică) se întâlnesc în relieful Carpaţilor şi al unităţilor înconjurătoare.

Pe măsura analizei evoluţiei de ansamblu a reliefului, cele trei suprafeţe de nivelare „clasice” (de Martonne, 1906, 1907) au fost apreciate ulterior ca fiind complexe de modelare policiclice. Cu timpul termenii utilizaţi de geomorfologi au evoluat de la platformă de eroziune şi suprafaţă de eroziune, la suprafaţă de modelare, de denudare, de nivelare sau peneplenă, pediplenă.

Suprafeţele de nivelare au fost explicate prin mecanisme morfogenetice diferite: peneplenizarea (de Martonne, 1907), gipfelflurul sau nivelul de creste aliniate altitudinal din Făgăraş (Sârcu, 1958), treptele de piemont în Munţii Poiana Ruscăi (Popp, 1972), pedimentaţia (Pop, 1957, 1962).

După geneză, vârstă şi gruparea treptelor principale de relief, se disting patru complexe sculpturale (Posea et al, 1974): pediplena carpatică, culmile medii carpatice, suprafeţele şi nivelele carpatice de bordură, nivelele carpatice de vale şi suprafeţele colinare.

Complexul sculptural Borăscu (pediplena carpatică) Cel mai vechi şi mai neted nivel sculptural care se păstrează în relieful

actual al masivelor carpatice cristalino-mezozoice s-a definitivat între danian (cretacic superior) după definitivarea şariajului getic (faza laramică) şi sfârşitul oligocenului (faza savică). Spaţiul afectat de eroziune a cuprins atât unităţile carpatice, cât şi regiunile platformelor Moesică, Moldovenească şi Dobrogeană.

Desfăşurarea morfogenezei pe o perioadă de peste 50 milioane ani a avut loc pe fondul unor condiţii tectonice (mişcări de amploare redusă) şi climatice favorabile (climat tropical – subtropical cu două anotimpuri şi caracter musonic, caracterizat prin alternanţa proceselor de alterarea rocilor în sezonul umed şi evacuarea intensă a produselor rezultate în sezonul uscat).

23

Ca formă de relief, această suprafaţă a fost identificată pentru prima dată de Emm. de Martonne (1907) în Carpaţii Meridionali şi denumită platforma Borăscu, fiind dominată pe alocuri de o serie de vârfuri şi creste.

Ea a fost recunoscută şi în alte unităţi carpatice, antrenată în mişcări diferenţiate de ridicare, astfel că astăzi se găseşte la altitudini absolute foarte variate: 2000-2400 m în Carpaţii Meridionali, 1800-2200 m în Munţii Rodnei şi Maramureşului, 1000-1850 în Munţii Apuseni, 750-1400 m în Munţii Banatului.

Suprafaţa de nivelare superioară se păstrează sub formă de poduri (platouri) larg ondulate sau culmi teşite şi martori de eroziune la altitudini apropiate. Arealele cele mai extinse, care constituie cele mai mari înălţimi, se găsesc în Carpaţii Meridionali (munţii Ţarcu, Godeanu, Cindrel, Iezer), mărginite de circuri şi văi glaciare, în Munţii Apuseni şi în Munţii Semenicului. În schimb, în Retezat, Parâng şi Făgăraş, această suprafaţă este dominată de un relief mai înalt cu circa 300 m, modelat intens prin procese crionivale. De asemenea, se mai păstrează sub formă de pediplenă fosilă în fundamentul depresiunilor inter- şi intracarpatice sau în regiunile de platformă (peneplena preeocenă fosilă exhumată din masivul Preluca, peneplena fosilă paleogenă moldavă în Podişul Moldovei, peneplena dobrogeană postcretacică în Dobrogea, peneplena moesică în Câmpia Română).

Cercetările ulterioare au pus în evidenţă faptul că acest complex sculptural cuprinde două sau chiar trei trepte uşor diferenţiate altimetric, interpretate ca nivele de pedimentaţie.

Fig. 4. Repartiţia complexelor sculpturale în Carpaţii Meridionali (de Martonne, 1907)

24

Complexul sculptural Râu Şes (suprafeţele medii carpatice) Mişcările savice au determinat fragmentarea vechii suprafeţe de nivelare,

înălţarea diferenţiată a reliefului pe compartimente tectonice, la care se adaugă flişul, dar şi coborârea altora, formându-se noile bazine de sedimentare transilvan şi panonic.

În condiţiile unui climat de tip mediteranean, nivelarea reliefului a continuat până spre sfârşitul miocenului, pe un interval de circa 15 milioane ani, prin procese intense de pedimentaţie, desfăşurate atât pe marginile masivelor înălţate, cât şi în lungul văilor.

Emm. de Martonne (1907) a semnalat în Carpaţii Meridionali, sub nivelul platformei Borăscu un al doilea complex de nivelare (ce reprezintă un ciclu neterminat de eroziune) sub denumirea de platforma Râu Şes.

Suprafeţele de nivelare au aspectul unor culmi prelungi, uşor înclinate spre

periferia spaţiului montan, diferenţiate în două nivele. Culmile respective se desfăşoară perpendicular şi radiar faţă de interfluviile centrale înalte, în care apar sub forma unor largi bazinete de obârşie (Posea et al, 1974). Există un contrast evident între masivele cristaline din Carpaţii Meridionali şi Occidentali (unde aceste culmi ocupă o poziţie intermediară şi au înclinare mai accentuată – 20-30‰ – faţă de celelalte două suprafeţe între care se situează) şi unităţile constituite din fliş din Carpaţii Orientali (unde domină altitudinal şi se dispun mai orizontal).

Cercetările efectuate au pus în evidenţă desfăşurarea secvenţială a proceselor de nivelare (pedimentaţie), rezultând în relieful actual două nivele (trepte) de eroziune aparţinând complexului sculptural Râu Şes, diferenţiate altimetric şi cu diverse denumiri locale.

Nivelele complexului sculptural Râu Şes au cea mai mare extindere actuală în Carpaţi (12-15%) şi se păstrează la altitudini foarte variate. Astfel, nivelul superior se întâlneşte la peste 1500 m în Carpaţii Meridionali, în Carpaţii Curburii atinge 1700 m, iar în Carpaţii Occidentali se situează la 1000-1200 m. Nivelul inferior se păstrează la 1200-1500 m în Carpaţii Meridionali, 700-800 m în Carpaţii Occidentali, fiind semnalat şi în unele regiuni de dealuri şi podişuri (Podişul Someşan, Subcarpaţii Moldovei, centrul şi nordul Podişului Moldovei) la 300 – 600 m.

Prima treaptă denumită „Râu Şes I” (în Carpaţii Meridionali), „Mărişel I” (în Munţii Apuseni) şi „Plaiurile I” (în Carpaţii Orientali) s-a realizat în miocenul inferior, când relieful carpatic era mai coborât decât cel actual, iar treapta inferioară denumită „Râu Şes II” (în Carpaţii Meridionali), „Mărişel II” (în Munţii Apuseni), „Plaiurile II” (în Carpaţii Orientali), „Tomnacica” (în Munţii Banatului), „suprafaţa circumtransilvană” (în Podişul Someşan), „Corni” (în Subcarpaţii Moldovei), „Dealu Mare-Holm” (în Podişul Moldovei) este considerată de vârstă miocen superioară (sarmaţian-meoţian).

25

Complexul sculptural Gornoviţa (suprafeţele carpatice de bordură) Începând din sarmaţianul superior, modelarea reliefului s-a desfăşurat în funcţie de existenţa unor nivele de bază diferite (transilvan în interiorul regiunii carpatice, panonic şi getic la exterior), tendinţa de ridicare generală şi existenţa unui climat mediteranean.

Efectul general al eroziunii (în timpul pliocenului, într-un interval de circa 8 milioane ani) a fost crearea unor trepte dispuse aproape orizontal la periferia regiunii muntoase, suspendate cu 200-300 m deasupra unităţilor limitrofe, prelungite în interiorul muntelui sub forma unor umeri de vale, iar în exterior la nivelul interfluviilor unităţilor colinare (Posea et al, 1974).

Nivelele acestui complex sculptural se păstrează astăzi atât în spaţiul montan, cât şi în Podişul Transilvaniei, Subcarpaţi, Podişul Moldovei şi Dobrogea, la altitudini foarte diferite şi cu denumiri locale diverse. Astfel, este denumit „Gornoviţa” în Carpaţii Meridionali (se desfăşoară la 800-1000 m, dar altitudinile oscilează de la 400 m în regiunea Tismana la 1200-1250 m în Depresiunea Loviştei), „Teregova” şi „platforma Caraşului” în Munţii Banatului (la 400-450 m în Munţii Almăj şi 650-750 m în Munţii Semenic), „Feneş-Deva” în Munţii Apuseni (în vest la 500-600 m şi în sud la 700-800 m), „Predeal” în Carpaţii Curburii (la 1000-1200 m), „Mestecăniş” sau „Dornelor” în Carpaţii Orientali (1100-1300 m). În unităţile nemuntoase, se extind în Subcarpaţi la 850-1000 m („Ghindăoani” în Subcarpaţii Moldovei, „Simila” în Subcarpaţii Curburii, „Săcelu” în Subcarpaţii Getici), în Podişul Transilvaniei („suprafaţa transilvană” la 600-800 m), în Podişul Moldovei („Repedea” şi „Bolohani-Sângeap” la 400 m) şi Podişul Dobrogei („Tulcea” la 180-300 m).

Nivelele carpatice de vale, suprafeţele şi nivelele colinare Constituie tranziţia de la cele trei complexe sculpturale carpatice spre

primele terase, în condiţiile unor mişcări tectonice de înălţare şi a unui climat de tip mediteranean (perioada dacian-cuaternar inferior).

În spaţiul montan, apar două nivele de umeri de vale (cel superior foarte bine dezvoltat, cu lăţimi de 2-4 km şi lungimi de 10-30 km, iar cel inferior, situat cu circa 100-150 m mai jos, este mult mai restrâns), iar în unităţile de deal şi podiş se întâlnesc interfluvii nivelate şi culoare suspendate de vale (în depresiunile intramontane, Podişul Transilvaniei, Subcarpaţi, Podişul Moldovei, Dealurile Vestice, Dobrogea).

3.2.3. Piemonturi

Noţiunea de piemont a fost introdusă, pentru prima dată în literatura geografică românească în 1946 de V.Mihăilescu, în lucrarea Piemontul Getic.

Geneza piemonturilor este explicată prin succesiunea mai multor faze evolutive: faza piemontului aluvionar, faza peneplenizării piemontului, faza

26

fragmentării pe verticală a piemontului peneplenizat (Geografia României, vol. I, 1983).

Pe teritoriul României au existat posibilităţi de formare a piemonturilor, impuse de conlucrarea condiţiilor climatice (succesiuni de climate calde şi umede, care au favorizat o eroziune intensă în regiunile înalte şi acumulări fluviatile puternice în regiunile joase) cu cele tectonice (mişcări de înălţare sau subsidenţe de amploare diferită).

În evoluţia reliefului României au existat mai multe faze favorabile pentru formarea piemonturilor, încadrate la două epoci morfogenetice (Posea, 2003).

Piemonturile din epoca posthercinică s-au depus la marginea unor masive hercinice, păstrându-se sub forma conglomeratelor cretacice din Bucegi, Ciucaş, Perşani, Hăşmas, Ceahlău şi Trascău, sau în sudul Munţilor Măcin sub forma pietrişurilor apţiene.

Fig. 5. Piemonturile din România (Geografia României, vol. I, 1983)

1, câmpii piemontane şi de glacis cuaternare; 2, piemonturi pliocen-cuaternare; 3, piemonturi pliocen-cuaternare deformate tectonic; 4, dealuri provenite din erodarea unor piemonturi; 5, resturi

din piemonturi vechi, miocene

Piemonturile din epoca morfosculpturală carpatică s-au constituit în mai multe etape: acvitanian-burdigalian (conglomerate şi pietrişuri pe marginea

27

nordică a Carpaţilor Meridionali, în Culmea Breaza şi Dealurile Năsăudului, pe latura internă a Podişului Someşan, în culmile Pietricica şi Pleşu, dar şi în sudul Carpaţilor Meridionali); sarmaţian (pe rama internă a Carpaţilor, ale căror urme apar în Dealul Feleacului, la poalele Munţilor Trascăului şi în depresiunile Haţeg-Orăştie şi Petroşani, cât şi piemontul pericarpatic moldovenesc din estul Orientalilor, cu resturi ce se mai găsesc în dealurile Ciungi, Repedea, Mare); pliocen-cuaternar (formaţiuni fluvio-torenţiale pe latura vestică a Munţilor Banatului şi a Munţilor Apuseni, în sudul Carpaţilor Meridionali – Piemontul Getic, în depresiunile intramontane şi câmpii piemontane).

Piemonturile păstrate în relieful actual al României se grupează în mai multe unităţi:

Piemonturile extracarpatice cuprind Piemontul Moldav (în estul Carpaţilor Orientali, sub forma unui relief colinar cu altitudine de 450-500 m, mărginit de câmpii piemontane sau de glacis, desfăşurate la 100-300 m); Piemontul Curburii (include Piemontul Râmnicului, mai puţin fragmentat şi o serie de glacisuri şi câmpii piemontane); Piemontul Getic (cu o desfăşurare considerabilă, se păstrează sub formă de podişuri piemontane, fragmentat de văi în culmi paralele); Piemontul vestic (între Tur şi Nera, se găseşte sub formă de dealuri piemontane joase, discontinui sau de câmpii piemontane).

Piemonturile intracarpatice se întâlnesc atât în depresiunile intramontane (situate pe laturile depresiunilor Haţeg – Piemontul Clopotivei, Braşov – Piemontul Săcele, Piemontul Timişului, Ciuc, Giurgeu, Dorna, Maramureş, Loviştei – Piemontul Mlăcii, Petroşani – Piemontul Maleii, Oaş – Piemontul Negreşti, Beiuş), cât şi în interiorul Transilvaniei (mai bine păstrate sunt piemonturile din depresiunile Făgăraşului – glacisuri piemontane şi conuri fluvio-periglaciare, Sibiului şi Săliştei – Piemontul Bercu Roşu, conurile aluviale ale Sadului, Cibinului şi din Dealurile Bistriţei).

Piemonturile din câmpii s-au format în villafranchian şi se găsesc în Câmpia Română (câmpie tabulară nefragmentată – Vlăsia; câmpie terminală, cu aspect tabular, fragmentat – Boian, Găvanu-Burdea; câmpie cu terase şi conuri de dejecţie, în trepte – Târgovişte-Ploieşti).

În funcţie de starea actuală a piemonturilor, în România se disting următoarele tipuri (Posea, Popescu, 1973): piemonturi actuale, funcţionale (de dimensiuni mici, având aspectul mai mult de conuri de dejecţie întinse: Piemontul Săcele sau conurile aluviale ale Mureşului, Timişului, Buzăului, Prahovei, Moldovei); piemonturi nonfuncţionale (reprezentate de actualele unităţi de piemont, păstrate fie în stadiul evoluţiei ascendente: glacisuri aluviale – în Depresiunea Făgăraşului, conuri piemontane – al Argeşului, câmpii piemontane – Câmpia Râmnicului, fie în faza evoluţiei descendente: platouri piemontane – Cotmeana, culmi de piemont – Piemontul Olteţului, poduri de piemont – Fântâna Rece-Teleajen, creste de piemont); piemonturi fosile (acoperite de formaţiuni mai

28

noi, în estul Transilvaniei şi Câmpiei Române); piemonturi relicte (incluse altor unităţi şi forme de relief, cum sunt conglomeratele şi pietrişurile miopliocene din Transilvania).

3.2.4. Relieful glaciar

În cercetările sale din Carpaţii Meridionali, Emm. de Martonne (1899, 1904, 1907) a argumentat pentru prima dată existenţa reliefului glaciar, analizând cauzele glaciaţiunilor, limitele şi fazele acestora. Ulterior, studiile privind problematica glaciaţiei cuaternare au continuat: Sawicki (1912), Krautner (1929), Someşan (1933), Morariu (1940), Iancu (1958), Nedelcu (1959, 1962), Velcea (1961), Mihăilescu (1963), Sârcu (1963, 1978), Niculescu (1965, 1969, 1990), Posea (1981), Florea (1998), Urdea (2000). Instalarea gheţarilor în Carpaţi a avut drept cauze răcirea climei şi înălţarea reliefului muntos cu până la 1000 m în Carpaţii Meridionali. Repetarea a cel puţin două etape de scădere a temperaturii în timpul fazelor glaciare şi a numeroase răciri în timpul stadialelor relevă deosebita importanţă a cauzelor generale ale glaciaţiei pleistocene faţă de cauzele locale (Bojoi, 2000). Condiţiile climatice, caracterizate prin temperaturi scăzute (medii anuale sub - 10ºC) şi precipitaţii solide bogate, au favorizat acumularea, pe resturile suprafeţelor de nivelare, poduri structurale şi în unele văi existente, unor mari cantităţi de zăpadă, transformată în firn şi apoi în gheţari montani. În fazele glaciare, gheţarii de platou alimentau gheţarii de circ, iar uneori aceştia pătrundeau în sectoarele superioare ale văilor montane. Când precipitaţiile erau mai scăzute, gheţarii, cu grosimi mai reduse, se formau numai în circuri. Eroziunea glaciară a modificat intens văile atât în profil transversal (au fost lărgite şi au căpătat forma de „U”), cât şi în profil longitudinal (trepte sau praguri). Acolo unde gheţarul nu a ocupat în totalitate valea sculptată anterior, se întâlnesc văi glaciare şi neglaciare îmbucate, aşa cum sunt cele de la obârşia Ialomiţei în Bucegi sau a Bistricioarei în Rodna. Deplasarea gheţarilor a determinat o adâncire mai intensă a circurilor şi văilor în partea din amonte şi apariţia unor praguri şi contrapante spre avale. Atunci când grosimea masei de gheaţă depăşea nivelul interfluviilor, s-au format difluenţe cu direcţii de înaintare diferite. Grosimile maxime ale gheţarilor, variabile de la un loc la altul, au atins se pare 100-200 m. Pe măsura dezvoltării acestora, circurile glaciare au ajuns la diametre de circa 1 km, iar văile s-au lărgit treptat, atingând lăţimi de 600-800 m (Niculescu et al, 1960). Structura geologică a influenţat într-o anumită măsură morfologia glaciară. Forma circurilor reflectă influenţa structurii: cele consecvente sunt mai alungite, cele obsecvente sunt scurte şi lăţite, cele diasecvente au o configuraţie mixtă, cele

29

subsecvente sunt asimetrice. Astfel, se remarcă asimetria circurilor şi văilor glaciare subsecvente, determinate de contactele litologice, în Bucegi, Parâng, Retezat, Ţarcu. Intercalaţiile de roci dure (cuarţite, gnaise) se înscriu în relief prin praguri, brâne, cascade (Rodna, Bucegi, Făgăraş). Modelarea glaciară a afectat insular etajul superior al Carpaţilor, fiind sigură prezenţa acesteia în munţii Maramureşului, Rodnei, Bucegi, Făgăraş, Iezer, Şureanu, Parâng, Retezat, Godeanu, Ţarcu şi ca forme incipiente, cu caracter glacio-nival, în Ţibleş, Călimani, Ceahlău, Leaota, Bihor.

Limita zăpezilor perene (stabilită prin diferite formule, cât şi în funcţie de altitudinea circurilor glacio-nivale) era la circa 1750-1800 m în Carpaţii Meridionali şi la 1500-1550 m în nord, Munţii Rodnei, în timpul glaciaţiei maxime şi la peste 2000 m în Carpaţii Meridionali şi 1800 m în Munţii Rodnei, în cea de-a doua fază glaciară. Astăzi, această limită se află la peste 2800 m, depăşind înălţimile maxime ale Carpaţilor.

În ceea ce priveşte modelarea, aceasta s-a realizat prin acţiunea: gheţarilor de circ (pirinieni) – de dimensiuni reduse, sub vârfuri sau culmi înalte în jur de 2000 m, care au dat circuri suspendate; gheţarilor de vale (alpini) – cu bazine de alimentare largi, continuate cu limbi glaciare de 3-8 km lungime, în masive intens fragmentate, care au dat circuri şi văi glaciare; gheţarilor de platou – la nivelul suprafeţei de nivelare superioară, cu urme de scrijelituri glaciare.

În relieful carpatic, formele glaciare mai vechi au fost distruse total sau parţial de glaciaţia würmiană sau procesele fluvio-torenţiale actuale. Astfel, în stabilirea fazelor şi vârstei glaciaţiunii este nevoie de analiza depozitelor corelate din depresiuni şi a depozitelor morenaice prin utilizarea unor metode moderne de datare.

Se disting două tipuri de relief glaciar, în funcţie de modul de asociere al culmilor şi văilor glaciare (Atlas R.S.România, 1972-1979):

- (1) tipul Godeanu – circuri şi văi glaciare caracteristice suprafeţelor de nivelare şi culmilor rotunjite (în munţii Godeanu, Ţarcu, Cindrel, Iezer, Bucegi);

- (2) tipul Făgăraş – circuri şi văi glaciare de mari dimensiuni, asociate crestelor de intersecţie şi vârfurilor proeminente (în munţii Făgăraş, Retezat, Parâng). (a) Faze glaciare Majoritatea cercetătorilor pun în evidenţă existenţa a două faze glaciare în Carpaţii Meridionali: riss şi würm (de Martonne, 1907; Velcea, 1961; Niculescu et al, 1960; Niculescu, 1965; Popescu, 1990; Florea, 1998; Urdea, 2000). Printre argumentele morfologice directe sunt: existenţa morenelor terminale şi a două nivele de umeri. Acestora li se adaugă determinările bazate pe analizele de polen, ce evidenţiază două răciri climatice majore, echivalente a două perioade glaciare (Cârciumaru, 1980).

30

Emm. de Martonne (1899-1907) a distins două nivele de morene terminale, în Munţii Retezat (pe valea Pietrele – la 1300 şi 1620 m), Parâng (pe valea Cărbunele la 1600 m; Găuri la 2000 m) şi Făgăraş, precum şi circuri suspendate şi circuri mari prelungite cu văi glaciare. De asemenea, în Munţii Godeanu au fost indicate două etaje de morene (1350-1450 şi 1700-1900 m) şi două tipuri de circuri, complexe şi izolate (Niculescu, 1965). Toate acestea ar evidenţia două faze glaciare distincte. Prima a fost mai puternică şi a permis dezvoltarea unor gheţari ce coborau până la 1300-1450 m în Carpaţii Meridionali, lăsând seria de morene joase şi trogurile. A doua fază a fost mai redusă, cu gheţari de circ şi morene (la peste 1600 m) situate în vecinătatea nucleului glaciar. Două faze glaciare sunt amintite şi în Masivul Bucegi, corespunzătoare celor două nivele de văi glaciare din complexul Mălăeşti-Ţigăneşti şi celor două strate de cruste calcaroase din Peştera Ialomiţei (Velcea, 1961). În Munţii Făgăraş, morenele frontale de pe văile Capra şi Arpăşel corespund cu cele două nivele de umeri glaciari, iar în Retezat, valea ce secţionează circul Bucura pare că aparţine unei faze glaciare ulterioare formării circului (Niculescu et al, 1960). Existenţa circurilor glaciare în trepte, prezenţa văilor glaciare îmbucate şi a două nivele de morene frontale, precum şi corelaţiile cu glaciaţiunea manifestată în Munţii Tatra şi în estul Alpilor, atestă două faze glaciare în Făgăraş (Florea, 1998) şi Retezat (Urdea, 2000). Sawicki (1912) şi Sârcu (1978) au admis trei faze glaciare în Munţii Rodnei (mindel, riss şi würm), primele două cu gheţari alpini (văi şi circuri), iar ultima numai cu circuri suspendate.

Urmărind poziţia morenelor frontale de pe versantul nordic, Sawicki (1912) indică faptul că aceşti munţi au putut fi afectaţi de trei glaciaţiuni. Ulterior, Sârcu (1978), deşi nu se bazează pe argumente certe, susţine acelaşi lucru. Prima fază, cea mai puternică (mindel sau riss), cuprinde morenele frontale situate la 1100-1350 m (Lala –1340 m; Bila – 1350 m; Bistricioara – 1190 m; Cimpoieşu – 1100 m; Pietroasa – 1100 m), cea de-a doua fază (riss sau würm I) a lăsat morene la altitudini de 1500-1600 m (Bila – 1640 m, Bistricioara – 1550 m, Pietroasa – 1450 m), iar ultima fază (würm I sau würm II), cu gheţari reduşi la simple lentile de gheaţă, a dat morene de circ la peste 1800 m (Lala – 1820 m, Bila – 1840 m). Posea (1981), în urma analizei glaciaţiunii din Făgăraş (văile Capra şi Bâlea) şi după o serie de observaţii efectuate în Parâng, Retezat şi Rodna, a indicat existenţa unei singure faze glaciare (würm), cu trei stadiale, würm I–würm III, impuse de oscilaţiile climatice din timpul anaglaciarului, maximului glaciar şi cataglaciarului. Astfel, a existat un singur rând de văi glaciare importante. Aliniamentele de umeri din lungul văilor glaciare, indicând fundul unor văi rissiene, sunt interpretate ca fiind de natură periglaciară, formate prin retragerea versantului de deasupra limbii glaciare, în würm. Circurile suspendate au funcţionat concomitent

31

cu gheţarul de vale, deci au aceeaşi vârstă, fapt relevat de situarea fundului acestor circuri la aproximativ aceeaşi altitudine, pe fosta limită a zăpezilor veşnice şi, în plus, au uneori văi glaciare incipiente, care coboară până la nivelul umerilor. În ceea ce priveşte seriile de morene dispuse la nivele diferite altitudinal, se apreciază că gheţarii prezintă fluctuaţii foarte mari, pe termen scurt sau lung (înaintări în anaglaciar şi retrageri în cataglaciar), reflectate în poziţia de depunere a morenelor. Şi nu în ultimul rând este adusă în discuţie altitudinea Carpaţilor, ei înălţându-se mai mult în interglaciarul riss-würm, în faza pasadenă. (b) Localizare În Carpaţi, glaciaţiunea s-a desfăşurat diferenţiat, în funcţie de poziţia, altitudinea, conformaţia şi fragmentarea masivelor montane. Carpaţii Meridionali, datorită înălţimii mai mari şi masivităţii, păstrează aproape în totalitate forme de relief glaciar, foarte bine conturate în Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat, Godeanu şi mai puţin în Leaota, Iezer, Cindrel, Şureanu, Ţarcu. Munţii Bucegi grupează forme glaciare (văi, circuri şi morene) şi glacio-nivale, între 1400 şi 2500 m, în complexe, distribuite radiar în jurul vârfului Omu: pe obârşiile văilor Mălăeşti, Ţigăneşti şi Ialomiţa. Munţii Leaota au un circ suspendat şi unul glacio-nival în nord-estul vârfului Leaota. Munţii Făgăraş păstrează peste 175 de circuri, 50 de văi glaciare lungi de 2-8 km (mai scurte spre nord), morene, umeri glaciari, custuri. Relieful glaciar se găseşte de o parte şi de alta a crestei principale, între vârfurile Ciortea (în vest) şi Urlea (în est), grupate în complexele glaciare Ciortea-Avrig, Negoiu-Călţun, Bâlea-Capra, Arpaş-Buda, Podragu, Viştea Mare-Moldoveanu, Sâmbăta, Urlea-Zârna. Munţii Iezer grupează forme glaciare sub vârfurile Păpuşa şi Iezer, la peste 1650 m. Munţii Şureanu şi Cindrel cuprind 15 circuri (orientate spre nord, est şi sud) şi morene.

Munţii Parâng au relieful glaciar bine dezvoltat la obârşiile Jieţului, Lotrului şi Latoriţei. Acesta cuprinde complexe de circuri şi văi glaciare (6-7 km lungime). Munţii Retezat păstrează cele mai complexe şi mai extinse forme glaciare, evidenţiate în mari complexe glaciare: Râu Bărbat, Nucşoara-Pietrele, Zlătuia, Judele, Bucura-Peleaga. Văile ating lungimi de 6-8 km, între 2200 m şi 1400-1300 m. Munţii Godeanu, cu întinse suprafeţe de nivelare, au forme glaciare bogate, dar mai reduse ca dimensiuni (circuri şi văi glaciare de 1-2 km, morene până la 1450-1600 m), dispuse simetric faţă de culmea principală, în complexe glaciare: Cârnea, Valea Mâţului, Scărişoara, Godeanu, Scăriţa, Vlăsia, Stâna Mare

32

Munţii Ţarcu înregistrează dominant circuri, în jurul vârfurilor Ţarcu, Căleanu, Baicu, Pietrei.

Fig. 6. Repartiţia reliefului glaciar din România (Posea et al., 1974; Niculescu, 1994)

Carpaţii Orientali au fost afectaţi de glaciaţiune în culmile cu înălţimi de peste 1900 m (munţii Rodnei, Maramureşului şi Călimani). Munţii Rodnei prezintă un relief glaciar bine dezvoltat, mai ales pe versantul nordic, unde se întâlnesc 22 de circuri, 10 văi glaciare (alungite pe 1-2 km) şi morene care coboară sub 1000 m. Formele glaciare se desfăşoară în jurul vârfului Ineu (Lala, Galgea, Izvorul Oii, Cobăşel, Bila), pe versantul nordic dintre Ineu şi Pietrosu (văile Putredu, Bistricioara, Cimpoieşu, Paltinu, Negoiescu, Repedea, circurile Izvorul Cailor, Puzdrele, Buhăiescu Mare, Buhăiescu Mic), în jurul vârfului Pietrosu (Pietroasa, Şarampin, Sforac) şi pe versantul vestic al culmii Pietrosu-Rebra-Buhăiescu (Pietrosul, Izvorul Dragoşului). Munţii Maramureşului au fost afectaţi mai puţin de glaciaţiune, în special pe versanţii cu expunere nordică, nord-estică şi sudică (tipice sunt circurile din Pop Ivan, Pietrosu Bardăului, Mihailec).

Munţii Călimani prezintă un circ glaciar (sub vârful Reţiţiş) şi unul glacio-nival (în nordul vârfurilor Negoiu şi Pietrosu Călimanilor). În alte masive montane există forme asemănătoare celor glaciare (circuri, văi cu profile caracteristice, acumulări asemănătoare morenelor), însă geneza lor glaciară este acceptată de unii cercetători şi contestată ulterior de alţii. În Munţii Ţibleş, unele forme glaciare semnalate sunt de fapt nivale, în Munţii Ceahlău, deşi nu există dovezi morfologice evidente, s-a considerat că platoul dintre Toaca şi Ocolaş ar fi fost modelat de un gheţar de platou, în Munţii Siriu şi Munţii Ciucaş

33

excavaţiile semicirculare de la obârşia unor văi sau de sub unele abrupturi conduc la o origine nivală sau crionivală. Munţii Apuseni nu păstrează forme glaciare, deşi au fost presupuse în nord-estul Munţilor Bihor. Circurile dezvoltate în nord-estul vf. Curcubăta Mare, la 1500-1800 m, şi sub vf. Piatra Grăitoare au caractere glacio-nivale. (c) Tipuri de forme Relieful glaciar din Carpaţii Româneşti cuprinde forme de eroziune (circuri, văi glaciare, praguri, roci mutonate, etc) şi forme de acumulare (morene). Circurile numite şi căldări glaciare au dimensiuni şi forme variate, impuse de amploarea modelării, raportul cu structura, natura rocilor şi relieful preglaciar. Circurile simple apar ca nişe sau cuiburi pe marginea platourilor alpine, sub formă semicirculară (diametre de 200-400 m), cu vatra concavă şi versanţii în trepte slab schiţate. Sunt suspendate deasupra văilor glaciare şi se dispun pe două etaje, separate prin trepte şi cascade, în masivele Rodna (Iezerul Pietrosului, Ştiol), Călimani (Reţiţiş), Bucegi (sub Mecetul Turcesc, la obârşia văii Şugărilor), Godeanu (Gârdomanul, Izvorul Morarului, Groapa Olanului), Retezat (Groapele, Pilugu). Circurile complexe (conjugate sau lobate) se întâlnesc în masivele aflate la înălţimi de peste 2300 m. Au diametre de peste 500 m, contur festonat, mai multe trepte de flanc, acumulări de grohotiş pe versanţi şi morene, care închid cuvete lacustre (Bâlea, Podragu, Capra, Avrig, Urlea din Făgăraş; Roşiile, Gâlcescu şi Tăul Negru din Parâng; Zănoaga-Judele, Râu Bărbat şi Bucura din Retezat; Buhăescu şi Lala din Rodna). Văile glaciare se desfăşoară în aval de circurile glaciare mari. Au lungimi de 3-5 km, dar pot atinge chiar 6-8 km în munţii Retezat (Lăpuşnicu Mare - 15,7 km) şi Făgăraş (Capra - 6 km şi Buda). În secţiune tranversală, au formă de „U”, cu 1-2 nivele de umeri glaciari, iar în profil longitudinal, prezintă frecvente rupturi de pantă. La partea inferioară a văilor glaciare sunt caracteristice morene, destul de bine conservate la altitudini de 1350-1500 m. Rocile mutonate şi striurile glaciare, rezultate în urma şlefuirii rocilor dure de către gheţari în deplasarea lor, s-au păstrat atât pe versanţii circurilor şi văilor glaciare, cât şi pe umerii de confluenţă (amonte de Lacul Podrăgel, pe malul nordic al Lacului Bâlea, în Făgăraş; la sud-est de Lacul Pietrele şi amonte de Lacul Groapele, în Retezat). Carlingurile se datorează acţiunii combinate a proceselor glaciare şi crionivale, în masivele înalte, fiind reprezentate de interfluvii foarte subţiri şi zimţate, de tipul crestelor. Asemenea forme, cunoscute şi sub numele de custuri, se găsesc în Munţii Făgăraş, la nivelul crestei principale Ciortea-Urlea (custura Sărăţii, custura Şerbotei, custura dintre Lespezi şi Lăiţu, custura dintre Vânătoarea lui Buteanu şi Vârtop), dar şi al derivaţiei central sudice Arpaşu Mic-Buda-Râiosu-Muşeteica. Şeile de transfluenţă sunt legate de modelarea exercitată de

34

masele de gheaţă care traversau crestele de la un circ la altul sau de la o vale la alta, cum este Curmătura Bâlei (între circurile Bâlea şi Doamnei) sau peste creasta principală în punctele Mâzgavu (între bazinele Şerbotei şi Topologului), Călţun (între Laita şi Călţun), Curmătura Zârnei (între bazinele Pojortei şi Zârnei), în Munţii Făgăraş (Florea, 1998), între circurile Văsiel şi Ţapului, Valea Rea şi Peleaga, Pietrele şi Bucura, Stânişoara şi Ştevia, Ştirbu şi Bucura, în Munţii Retezat (Urdea, 2000), între văile Mălăieşti şi Ţigăneşti, în Bucegi. Morenele, ca forme de acumulare glaciară (de la blocuri mari până la material argilo-nisipos), se păstrează în sectorul de topire al foştilor gheţari, la altitudini diferite şi slab conservate (datorită energiei de relief au fost îndepărtate prin eroziunea fluvio-torenţială). Morenele terminale, mai bine păstrate pe alocuri în relieful de vale, se întâlnesc pe valea Ialomiţei (Bucegi), văile Pietrele, Stânişoara, Râu Alb şi Judele (Retezat), văile Soarbele, Olanului şi Vlăsiei (Godeanu), văile Capra, Călţun şi Bâlea (Făgăraş), valea Groapelor (Iezer). Au fost descrise până la 1350 m în Carpaţii Meridionali şi chiar la altitudini mai coborâte, între 762 şi 1020 m, în Carpaţii Orientali, în Munţii Rodnei (Sârcu, 1978).

3.2.5. Văi carpatice transversale

O trăsătură esenţială a reliefului carpatic o constituie numărul mare al văilor total sau parţial transversale, la care se adaugă şi culoarele transversale (Timiş-Cerna, Bistra-Poarta de Fier a Transilvaniei, Rucăr-Bran, Oituz)

Văile transversale din România se împart în (Mihăilescu, 1965, Orghidan, 1969): 1) văi total transversale – (Dunărea între Baziaş şi Gura Văii; Jiul între Livezeni şi Bumbeşti; Oltul între Turnu Roşu şi Cozia; Mureşul între Deva şi Lipova; Crişul Repede la Ciucea; Someşul între Dej şi Ţicău); 2) văi total transversale barate de ridicarea lanţului vulcanic din estul Transilvaniei (Bistriţa între Vatra Dornei şi Chiril, Bistricioara, Neagra Broştenilor, Bârnarul, Bârnărelul); 3) văi transversale care au depăşit cumpăna morfologică a Carpaţilor (Suceava, Moldova, Bicazul, Trotuşul, Oituzul, Buzăul, Prahova, Jiul, Mehadica-Cerna, Nera, Timişul, Crişul Alb); 4) văi transversale care nu au reuşit să depăşească înălţimile cele mai mari ale Carpaţilor (Argeşul, Ialomiţa, Putna, Siretul, Olteţul, Motrul, Caraşul, Crişul Negru).

Cele mai importante văi transversale din Carpaţii Meridionali, Munţii Banatului şi Munţii Apuseni s-au constituit odată cu retragerea lacurilor din bazinele transilvan şi getic, fiind legate de liniile tectonice preexistente, variaţiile climatice şi mişcările diferenţiate de înălţare din pliocen-cuaternar, astfel că rolul principal în formarea lor a revenit captărilor. În Carpaţii Orientali şi de la Curbură, văile parţial transversale străbat succesiv fâşiile geologice de la cele mai vechi la

35

cele mai tinere, mecanismul de bază în geneza acestora fiind antecedenţa (Posea, 1967).

Fig. 7. Principalele văi transversale din România (Orghidan, 1969)

1. Munţi; 2. depresiuni intramontane; 3. dealuri şi podişuri; 4. câmpii; 5. văi total transversale; 6. văi parţial transversale; 7. văi transversale în regiuni vulcanice.

Defileul Dunării (între Baziaş şi Gura Văii) este valea transversală cea mai lungă şi mai impresionantă. Este practic sectorul asupra căruia s-au emis cele mai multe ipoteze, fiind puse în evidenţă fie captarea, fie antecedenţa, fie moştenirea unui culoar în lungul căruia s-a realizat scurgerea lacului panonic spre cel getic.

Primul care a cercetat amănunţit relieful defileului a fost Cvijič (1908), care considera că defileul actual s-a format prin antecedenţă, pe locul unei strâmtori marine miocene, folosită ulterior, în pliocen, ca o vale pontică, reconstituită la altitudini de 270-370 m deasupra nivelului actual dunărean. În sprijinul acestei idei aduce şi existenţa unui aparent con aluvionar dunărean în Oltenia. Mihăilescu (1965) este de părere că dacă râuri cu debit mai redus din Carpaţii Meridionali de pildă, au putut să-şi păstreze vechiul traseu, atunci Dunărea (cu un debit mai important, luând în discuţie marele con de dejecţie) şi-a menţinut traseul iniţial în timpul mişcărilor de ridicare a munţilor. Vechimea

36

acestui sector este dovedită şi de prezenţa relictelor bentonice ponto-caspice păstrate până astăzi în sectorul Porţile de Fier (Orghidan, 1969).

Geneza prin captare cunoaşte mai multe variante, în funcţie de locul de fixare a cumpenei de ape:

- captarea peste o cumpănă de ape care trecea prin dreptul localităţii Sviniţa, la sfârşitul pliocenului-începutul cuaternarului (Vâlsan, 1919). Valea Porecic şi bazinul Milanovăţului constituiau izvoarele unui râu care curgea spre Câmpia Olteniei, iar Bolietinul se îndrepta către Câmpia Panonică. Este argumentată pe baza interpretării cartărilor lui Cvijič şi a unor elemente care demonstrează că Dunărea este mai nouă decât Jiul, în Oltenia.

- captări succesive, pe bazine hidrografice, dinspre bazinul pontic (Ficheux, Vergez-Tricom, 1948), prin semnalarea vechilor talveguri etajate pe versantul românesc.

- captarea în arealul Porţile de Fier (Posea et al, 1969). Dunărea s-a instalat iniţial pe un sistem de falii şi foste bazinete tectonice miocene, legate prin strâmtori, de la Orşova către Bahna. Cercetarea suprafeţelor de nivelare şi a teraselor a stabilit faptul că formarea Dunării actuale în defileu s-a realizat înaintea terasei de 90-115 m (t5), prima care poate fi urmărită până la Olt, datată cuaternar mediu. Terasele mai vechi şi existenţa unui con piemontan în arealul Deliblat indică un curs invers.

Valea Oltului (defileul Turnu Roşu-Cozia) s-a format prin captare, urmată de o antecedenţă. O captare dinspre sud, imediat la sud de gura Lotrului, este reliefată de lăsarea părţii joase a Munteniei, concomitent cu ridicările din Transilvania, ajutată de existenţa unui culoar de eroziune în defileu (de Martonne, 1907), echivalent Gornoviţei. Începând cu dacianul, Oltul avea deja un curs unitar pe acest sector, astfel că înălţările de la sfârşitul pliocenului au impus o antecedenţă puternică pe actualul traseu.

Valea Mureşului (Zam-Lipova) moşteneşte o strâmtoare marină miocenă şi un golf pliocen fragmentat de câţiva pinteni duri prelungiţi din Munţii Zarandului; are deci un caracter epigenetic şi antecedent. În schimb, pătrunderea Mureşului, care iniţial izvora din Parâng, în bazinul transilvan s-a produs prin captări succesive ale unor râuri care curgeau către Someş (Sebeş, Ampoi, Arieş) şi Olt (Secaş, Târnava Mare).

Valea Nerei, în sectorul Munţilor Locvei, este epigenetică şi mai puţin antecedentă, fapt susţinut de existenţa pietrişurilor şi a unor meandre încătuşate din platoul Cărbunari.

Valea Bistriţei s-a format prin captare, în urma barării cursurilor râurilor care curgeau spre vest şi formării unui lac, odată cu individualizarea Călimanilor, argumentată de existenţa unor formaţiuni lacustre daciene în Depresiunea Dornelor (Naum, 1965). Problema originii antecedente a fost documentată de analiza continuităţii şi înclinării suprafeţelor de nivelare, precum şi de forma de

37

meandre adâncite ale cheilor (Nordon, 1933; Mihăilescu, 1965). Considerând Bistriţa ca vale tipică pentru Carpaţii flişului, antecedenţa apare ca normală, fapt evidenţiat de argumente petrografice: pietrişuri cristaline în terase, în delta din amonte de Bacău şi în piemontul precarpatic de la nord de Putna, începând chiar din sarmaţian (Donisă, 1968).

Valea Prahovei (între confluenţa cu Izvorul şi Posada) depăşeşte linia marilor înălţimi, ceea ce conduce la o origine antecedentă, care însă nu exclude unele captări (a unui râu care curgea de la Sinaia pe sub Păduchiosu pe valea Ialomicioarei).

Valea Buzăului pare un caz evident de captare, cu „întorsura” ei caracteristică, dar fenomenul de antecedenţă este temeinic argumentat, prin existenţa celor cinci trepte sub culmea Siriului, din care două sunt sigur nivele de eroziune, precum şi prin vasta ramificare a bazinului Buzăului (Orghidan, 1969).

3.2.6. Terase

Studiul teraselor fluviatile permite identificarea evoluţiei reţelei hidrografice, evaluarea adâncirii râurilor, reflectând schimbări ale condiţiilor modelării reliefului din cuaternar. Terasele prezintă diferenţieri din punct de vedere al numărului, altitudinii relative, depozitelor acumulative şi dispunerii în cadrul văilor, în funcţie de condiţiile morfoclimatice şi intensitatea mişcărilor neotectonice. De aceea, cercetarea acestora este bine să se realizeze în limitele unităţilor de relief sau a bazinelor hidrografice. Analizând seriile de terase din lungul râurilor principale se diferenţiază sistemele de terase de pe latura exterioară a Carpaţilor faţă de cele de la interiorul lor. Pe valea Prutului se întâlnesc şapte nivele de terase cu următoarele înălţimi relative: 10-15 m, 20-25 m, 30-35 m, 50-60 m, 85-100 m, 110-120 m, 130-150 m (Băcăuanu, 1978). Profilul longitudinal al teraselor nu prezintă deformări importante, cu excepţia unei inflexiuni în sectorul Bivolari-Trifeşti. Valea Siretului are dezvoltate 12 nivele (5-7 m, 10-15 m, 15-20 m, 35-40 m, 50-60 m, 60-70 m, 90 m, 100 m, 130-140 m, 150 m, 160-170 m, 200-210 m), mai ales pe dreapta, larg dezvoltate în arealele de confluenţă cu Moldova (între Roman şi Gherăieşti), Bistriţa (între Bacău şi Galbeni) şi Trotuş (între Adjud şi Sascut). La sud de Mărăşeşti, terasele se pierd la nivelul câmpiei piemontane sau se afundă în Câmpia Siretului inferior. Cel mai complex sistem de terase a fost identificat în lungul Bistriţei (Donisă, 1968), ce cuprinde 14 trepte: 5-7 m, 15-17 m, 20-30 m, 35-40 m, 40-50 m, 60-70 m, 80-90 m, 100-110 m, 125-130 m, 140-150 m, 170-180 m, 200-210 m,

38

240-250 m, 260-275 m. Aval de Piatra Neamţ, scade numărul acestora, dar creşte extensiunea lor. Cel mai extins sistem de terase se întâlneşte în lungul Dunării, numărul acestora variind de la vest către vărsare. În defileu există 9 nivele de terase (7-10 m, 15-20 m, 27-35 m, 45-55 m, 60-70 m, 75-90 m, 100-105 m, 125-140 m, 200 m), cel mai înalt reprezentând momentul instalării cursului fluviului pe actualul traseu. Pe măsura înaintării spre est, numărul lor se reduce treptat: 8 terase până la Desnăţui, 7 până la confluenţa cu Jiul, 6 terase până la Argeş, 3 până la Mostiştea şi mai departe rămân numai două, din care cea mai înaltă se pierde în nivelul văii Jegăliei, iar cea mai joasă se observă până la Călmăţui, după care nu se mai diferenţiază de suprafaţa netedă a Câmpiei Brăilei (Geografia văii Dunării româneşti, 1969). Reducerea treptată a numărului de terase se explică prin retragerea neuniformă a lacului getic spre est şi influenţa ariilor cu mişcări pozitive şi negative. Acest lucru se resimte şi la râul Argeş. Astfel, acesta este însoţit de 7-9 nivele de terasă (Paraschiv, 1965), care se reduc ca număr, dar se extind considerabil în Câmpia Piteştiului, pentru ca apoi să se piardă total în aria de divagare Titu; reapar la sud de Bucureşti, dar numai în număr de trei trepte distincte.

Valea Oltului prezintă în Depresiunea Făgăraşului 4 nivele de terasă dezvoltate pe partea stângă, în Defileul Turnu Roşu-Cozia fragmente cu altitudini de la 25-30 m până la 150-160 m, în sectorul subcarpatic şi în nordul Podişului Getic 9 nivele, cel mai înalt fiind de 200-210 m (Badea, 1970). Spre confluenţa cu Dunărea, terasele scad ca număr, dar capătă o extensiune considerabilă (în special la confluenţa cu Olteţul). Mureşul şi Someşul au 8-9 nivele de terasă în Podişul Transilvaniei, dar altitudinile lor sunt foarte greu racordabile datorită poziţiei nivelelor de bază şi deformărilor neotectonice. În Subcarpaţii Getici şi de la Curbură, terasele au cunoscut importante deformări neotectonice. O situaţie interesantă a fost pusă în evidenţă în lungul văii Teleajenului (Niculescu, 1963). Sistematizând informaţiile existente privind caracteristicile structurale şi morfologice, numărul, vârsta, modul de desfăşurare a teraselor reper şi a deformărilor neotectonice, se constată o anumită omogenitate a teraselor dată de dispunerea concentrică a treptelor de relief şi caracterul radiar al reţelei hidrografice (Popescu et al., 1973). Văile din Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni prezintă serii de 5-7 terase, bine exprimate structural şi morfologic, în timp ce în Carpaţii Orientali apar 2-3 terase cu dezvoltare periferică în depresiuni. În Subcarpaţii Getici şi ai Curburii se remarcă existenţa a 8-9 terase (de la 5-8 m până spre 200 m), la care se asociază uneori şi nivele locale. Râurile din Podişul Moldovei, Subcarpaţii

39

Moldovei şi Podişul Transilvaniei au un număr de 6-7 terase, la care în unele situaţii (Prut, Siret) se adaugă un nivel superior. În Piemontul Getic şi Câmpia Română, terasele se reduc ca număr de la nord la sud şi de la vest la est, în sensul retragerii treptate a lacului cuaternar (5 terase la Dunăre, Jiu şi Olt şi 1-3 terase la Argeş, Dâmboviţa şi Ialomiţa), o notă aparte introducând prezenţa ariei de subsidenţă unde terasele se efilează. La contactul Dealurilor Vestice cu Câmpia Banato-Crişană se desfăşoară un sistem de 5 terase, iar în sectorul de câmpie nu se păstrează decât 1-2 terase inferioare (sub 10 m), îndeosebi la Timiş, Mureş şi Crişuri. Văile râurilor dobrogene se caracterizează prin existenţa a 3 terase, ce se racordează perfect cu nivelele de abraziune.

Fig. 8. Terasele din arealul de confluenţă a Râului Doamnei cu Argeşel şi Râul Târgului

(Popescu-Argeşel, 1965)

Două nivele de terasă prezintă caractere morfografice şi morfostructurale similare pe aproape întreg teritoriul ţării; este vorba de terasele de 30-35 m şi de 90-115 m, care sunt considerate terase reper, în funcţie de care se pot separa trei complexe: a) complexul teraselor aluviale (aluviuni în care predomină nisipurile şi

40

pietrişurile mărunte bine sortate, cu baza sub nivelul talvegului actual; geneză climatică, vârstă pleistocen superior – holocen inferior); b) complexul teraselor aluviate (strat aluvionar deasupra talvegului; pietrişuri grosiere, bolovănişuri, nisipuri, slab sortate, acoperite de luturi cu grosimi apreciabile; orizonturi de soluri fosile; geneză tectono-climatică şi vârstă pleistocen mediu şi superior); c) complexul teraselor în rocă (lipsesc aluviunile sau se află într-un orizont subţire; apar fragmentar pe suprafeţe reduse, în defilee; geneză complexă, predominant tectonică, dar şi cu influenţe climatice; vârstă pliocen superior şi pleistocen inferior).

3.2.7. Lunci

Extinderea şi conformaţia reliefului de luncă se diferenţiază pe principalele trepte de relief, în funcţie de condiţiile variate în care se desfăşoară procesele fluviatile. În regiunea muntoasă, luncile au o dezvoltare redusă (lăţimi de la câţiva metri la 30-50 m) şi sunt discontinui, dar prezintă lărgiri în cadrul depresiunilor (ocupând uneori până la o treime din vatra acestora). În Subcarpaţi, luncile sunt mai extinse, dar influenţate de condiţiile petrografice şi mişcările neotectonice. Se lărgesc în depresiunile dezvoltate pe sinclinale, dar se îngustează la traversarea anticlinalelor sau rocilor mai rezistente. În podişurile Moldovei, Transilvaniei, Getic, Dobrogei şi în Dealurile Banatului şi Crişanei, luncile sunt largi (2-5 km lăţime, pe văile râurilor mari). În cîmpii, luncile sunt extinse (pantele reduse favorizează procese de despletire şi meandrare), în ariile de subsidenţă ocupând în întregime fundul văilor (10-11 km lăţime în Câmpia Siretului inferior) (Geografia României, vol. I, 1983).

Morfologia luncilor pune în evidenţă aspecte destul de diferenţiate. În general, la cele mai mari artere hidrografice se remarcă prezenţa a trei fâşii longitudinale dezvoltate inegal: fâşia grindurilor, cu înălţimi de 2-5 m şi cu lăţimi de la câteva zeci până la câteva sute de metri; fâşia centrală, mai joasă, cu depresiuni şi cuvete lacustre, cu grinduri joase acoperite de vegetaţie şi braţe părăsite sau folosite uneori de afluenţi; fâşia externă, mai înaltă, constituită din acumulări coluvio-proluviale (Posea et al, 1974).

Structura luncii reflectă condiţiile din timpul formării acestora, în holocen. În general, grosimea depozitelor aluviale variază de la 1-2 m (la râurile carpatice sau subcarpatice, în sectoarele afectate de mişcări de înălţare) până la 5-10 m (la râurile principale din dealuri, podişuri şi câmpii). Se evidenţiază clar două orizonturi: unul inferior, în care predomină formaţiuni grosiere de tipul pietrişurilor şi nisipurilor şi altul superior, format din depozite mai fine, nisipoase sau nisipo-argiloase, uneori cu sol fosil sau urme de cultură materială.

Vârsta a fost stabilită ca fiind tardiglaciar-holocen inferior pentru luncile din regiunile carpatice şi subcarpatice (prin analize sporopolinice pe valea

41

Someşului Cald – Pop, 1961) şi atlantic-subboreal pentru luncile din podişuri şi câmpii (prin datarea urmelor de cultură materiale din depozitele de luncă ale Crişului Negru – Berindei, Dumitraşcu, 1969).

Fig. 9. Bălţile Ialomiţei şi Brăilei în anii 1928 şi 1997

(Geografia României, vol. V, 2005)

Pe fondul variaţiilor climatice s-au impus o serie de factori cu caracter local, care au determinat diferenţieri în morfologia de amănunt a luncilor. În sectoarele de defilee şi vale îngustă (din regiunea montană şi uneori subcarpatică), luncile au lăţimi mici, o desfăşurare alternantă şi discontinuă, cu depozite de

42

câţiva metri, predominant grosiere. În depresiunile intramontane (Giurgeu, Ciuc, Beiuş) sau subcarpatice (Cracău-Bistriţa, Vrancei, Cislău), au o extindere mai mare, având caracter de şesuri aluviale (Depresiunea Braşov), depozite groase, mai ales în ariile subsidente (Depresiunea Târgu Jiu), unde prezintă o micromorfologie variată (sectoare mlăştinoase, cursuri şi meandre părăsite). În culoarele largi de vale din regiunile de podiş, luncile se dispun bilateral, fiind mai extinse în sectoarele de confluenţă (la confluenţele Sucevei, Moldovei şi Bistriţei cu Siretul), cu depozite groase de 2-10 m. În câmpie, aspectul albiilor majore diferă în funcţie de gradul de stabilitate neotectonică. Astfel, în arealele stabile sau aflate într-o uşoară înălţare, luncile au o desfăşurare bilaterală şi depozite subţiri, pe când în regiunile de subsidenţă, ocupă aproape în întregime complexul de vale şi prezintă numeroase părăsiri de cursuri, grinduri şi microdepresiuni lacustre.

În funcţie de caracteristicile luncii (complexitatea morfologică şi structurală impusă de unităţile de relief străbătute, rocă, structură, neotectonică şi aportul afluenţilor), se pot distinge mai multe grupe de văi (Posea et al, 1974):

(1) văi care traversează unităţi morfostructurale complexe, care îmbină caracteristici specifice fiecărui sector (montan, colinar, de câmpie):

a) tipul Olt este cel mai complex şi întâlnit la văile care străbat toate unităţile morfostructurale (Olt, Mureş, Jiu, Someş). Se remarcă lunci bine conturate, încă din cursul superior, înguste în defileu şi mai largi în depresiuni, dealuri, podişuri şi câmpii (lunca Oltului în avale de Slatina atinge 4-6 km lăţime). Panta generală, grosimea şi granulometria depozitelor, precum şi structura luncilor variază diferenţiat pe sectoare.

b) tipul Gilort este caracteristic văilor râurilor ce izvorăsc din Carpaţi şi care traversează Subcarpaţii şi Podişul Getic (Argeşel, Râul Doamnei, Topolog, Olteţ, Gilort, Motru). Luncile se lărgesc treptat, iar pantele medii scad, diferenţieri locale dând neotectonica.

c) tipul Ialomiţa se distinge la râurile (Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Buzău, Putna) cu obârşie în munţi, care străbat Subcarpaţii şi diferite sectoare ale Câmpiei Române. De la aspect îngust în defilee, lunca se lărgeşte în sectoarele de bazinete şi depresiuni, pentru ca în câmpiile piemontane să domine albia minoră cu 1-1,5 m, suferind o aluvionare intensă cu formarea unor trepte (Argeşul avale de Piteşti, Ialomiţa avale de Târgovişte). În aria de subsidenţă, malurile sunt puţin conturate, rezultând o micromorfologie specifică, iar în câmpiile tabulare, luncile sunt înălţate, dar cu suprafaţa mai netedă.

d) tipul Bistriţa este specific râurilor ce izvorăsc din Carpaţii Orientali şi traversează Subcarpaţii şi Podişul Moldovei (Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş). Nota caracteristică este dată de faptul că cea mai mare parte din lungimea luncii se află în munte (75% la Bistriţa).

43

e) tipul Crişul Negru cuprinde râurile din vestul ţării (Crişul Alb, Crişul Negru, Crişul Repede). Se remarcă lunci înguste şi discontinui în spaţiul montan, dar care se lărgesc mult la ieşirea în câmpie.

f) tipul Siret înglobează cele două râuri mari (Siret, Prut) care străbat numai Podişul Moldovei şi nord-estul Câmpiei Române. Datorită uniformităţii litologice, luncile au lăţimi de câţiva kilometri, prelungindu-se pe văile afluenţilor. Sunt prezente meandre, braţe prărăsite, grinduri longitudinale şi conuri aluviale extinse în sectoarele de confluenţă (ce impun cursuri paralele cu râul principal: Sireţelele şi Pruteţele).

(2) văi autohtone, care străbat o singură unitate morfostructurală: a) tipul Colentina – specific râurilor mici ce izvorăsc de la

contactul câmpiilor cu celelalte unităţi de relief, cu limane sau bălţi în sectorul inferior.

b) tipul Călmăţui – dezvoltat pe cursurile părăsite ale unor mari artere hidrografice.

c) tipul Amaradia – caracteristic văilor din regiunile piemontane. d) tipul Carasu – pentru văile râurilor dobrogene. e) tipul Bahlui-Hârtibaciu – întâlnit la râurile din podişurile

Moldovei şi Transilvaniei. (3) valea Dunării, prin complexitate şi extindere, are o luncă ce se

detaşează ca o unitate de relief aparte. Dacă în defileu, apare numai în bazinete (4 km lăţime la Moldova Veche), avale de Drobeta Turnu Severin, lunca Dunării are o desfăşurare continuă. Se lărgeşte treptat, căpătând o extensiune considerabilă în sectorul bălţilor Ialomiţei şi Brăilei (peste 15-20 km lăţime), cu grinduri înalte de 3-10 m, depresiuni lacustre, conuri aluviale la debuşarea râurilor mari (Olt, Argeş, Ialomiţa), cursuri paralele şi limane la vărsarea râurilor mici (Mostiştea, unele râuri dobrogene). Amenajările antropice au schimbat radical condiţiile naturale din acest sector (fig. 9).

O variantă aparte a reliefului de acumulare fluviatilă, bine dezvoltat de altfel în lungul Dunării, este reprezentată de relieful deltaic, o câmpie terminală pe cale de colmatare. În ansamblu, cuprinde forme pozitive alcătuite din grinduri fluviale (dispuse longitudinal, de o parte şi de alta a braţelor principale), fluvio-maritime sau cordoane (dezvoltate transversal, ca Letea, Caraorman, Sărăturile) şi continentale (Chilia), care include între ele depresiuni (ocupate de lacuri şi plaur).

3.3. Procese geomorfologice actuale

Ansamblul teritoriului României conturează o gamă variată de procese actuale de modelare, diversificate regional, în funcţie de specificul factorilor generatori şi treptele de relief pe care se grefează. Modul diferit de manifestare al

44

proceselor, în spaţiu şi timp, complică şi mai mult direcţiile actuale de evoluţie. Astfel, procesele apar frecvent conjugate (ca forme de manifestare şi intensitate) sau se suprapun unor forme relicte (Velcea, 1973). Diversitatea condiţiilor fizico-geografice şi activităţile umane tot mai intense, determină diferenţieri majore în morfodinamica actuală pe treptele principale de relief (munţi, dealuri şi podişuri, câmpii). Carpaţii sunt modelaţi prin asociaţii variate de procese, individualizate sub aspectul ritmului şi formelor, în funcţie de altitudine (agenţi morfogenetici) şi substratul geologic pe care se grefează (roci dure cristaline sau fliş). Cuprind două subetaje: alpin (crionival) şi montan forestier (munţii cu înălţime medie şi joasă). Procesele crionivale sunt proprii culmilor cele mai înalte, situate la peste 1700 m, lipsite în mod natural de vegetaţie forestieră. Modelarea reliefului se desfăşoară prin acţiunea alternanţei îngheţ-dezgheţ (gelivaţie), zăpezii (nivaţie) şi vânturilor puternice, în funcţie de altitudine, rocă, declivitate, expunere. În majoritate, se continuă modelarea periglaciară din pleistocen. În masivele fragmentate, cu culmi înguste şi puternic înclinate se dezvoltă relieful criogen, iar în masivele cu platouri extinse domină relieful de nivaţie.

Crestele ascuţite, abrupturile tectonice şi structurale şi pereţii circurilor şi văilor glaciare sunt afectate de frecvente procese de gelivaţie, cu formarea unor mase mari de grohotiş la baza versanţilor (Piatra Craiului, Bucegi, Ciucaş, Ceahlău, Rarău, Făgăraş), reactivate în fiecare an. Uneori pot influenţa întregul masiv (Piatra Craiului, Postăvaru), schimbând profilul versanţilor sau colmatând culoarele de vale. Pe calcare şi conglomerate, dar şi pe aglomerate vulcanice, prin dezagregare, se formează un relief ruiniform caracteristic cu turnuri, ace, babe, stâlpi şi piramide coafate (Piatra Craiului, Bucegi, Ceahlău, Ciucaş, Trascău, Călimani, Harghita). De asemenea, un rol morfogenetic semnificativ au avalanşele, mai ales primăvara. Pe suprafeţe puţin înclinate, în înşeuări şi culoare mai adăpostite, unde zăpada persistă o mare perioadă din an, se formează microdepresiuni nivale, de formă ovală şi dimensiuni de sute de metri. În sectorul superior al versanţilor, se găsesc nişe şi circuri nivale. Acumulările nivale (sub forma potcoavelor nivale) rezultă pe versanţii din munţii Făgăraş, Retezat, Godeanu, Ţarcu, Iezer. Solifluxiunea se dezvoltă pe suprafeţe mari, moderat înclinate, şi cunoaşte o continuă reactivare, iar marghilele (muşuroaie înierbate) se întâlnesc frecvent la peste 1650 m altitudine, formându-se fie prin procese biopedogenetice, fie prin diferenţierea materialelor în mai multe orizonturi şi bombarea depozitelor afânate (Niculescu, Nedelcu, 1961). Modelarea fluvio-torenţială constituie procesul cel mai activ, sub altitudinea de 1700 m, cu toate că el îmbracă caracter sezonier, fiind legat direct de succesiunea anotimpurilor. Predomină eroziunea, limitată însă de duritatea rocilor şi prezenţa pădurii.

45

Albiile râurilor carpatice prezintă variaţii insesizabile, acestea manifestându-se mai ales în timpul viiturilor, prin modificarea microreliefului patului aluvial (praguri aluviale, repezişuri, excavaţii, migrarea ostroavelor). La confluenţă, se remarcă prezenţa conurilor de dejecţie, uşor bombate, rezultate din aportul de aluviuni al afluenţilor (confluenţele Boiţa-Olt, Frumuşiţa-Olt, Mara-Iza), ce se constituie în arii de instabilitate (la creşteri de nivel, se produc decantări de aluviuni şi migrarea afluenţilor). Erodarea malurilor în detrimentul luncii, în sectoarele de bazinete sau concavităţi de meandru, poate periclita căile de comunicaţie sau aşezările din apropiere, sau poate conduce la subminarea bazei versanţilor şi declanşarea unor alunecări de teren (în Carpaţii flişului). În cadrul versanţilor, natura petrografică accelerează ritmul de manifestare al torenţilor, printr-o continuă adâncire (0,5-1 m anual) şi înaintare a obârşiilor (bazinul superior al Buzăului, Ialomiţei, Teleajenului), la contactul muntelui cu regiunile periferice dominând acumulările torenţiale (Velcea, 1973). Alunecările şi curgerile de noroi se diferenţiază pe bazine hidrografice, în funcţie de substratul litologic (fliş paleogen constituit din gresii în alternanţă cu argile şi marne) şi amploarea activităţilor antropice (defrişările afectează versanţii văilor principale, în jurul localităţilor). Cu caracter local, în regiunea de curbură, intensificarea acestor procese este legată şi de manifestările seismice, mobilitatea neotectonică şi meandrarea râurilor. Sunt alunecări adânci, lineare (sub formă de limbă sau în trepte, pe Bâsca Rozilei, Bâsca Mare şi Mică, Zăbala, Putna, Ialomiţa, Prahova, Bistriţa) sau ştrangulate (alunecarea Valea Oii de la Nehoiaşu), dispuse adesea în complexe de alunecare (Posea, 2002). Uneori, după ploi torenţiale sau lungi perioade excedentare pluviometric, materialele se îmbibă puternic, ajungându-se la curgeri noroioase. La nord de Trotuş, alunecările active sunt mai restrânse în suprafaţă, dar aici predomină arealele cu deluvii groase, periglaciare, ce prezintă un potenţial ridicat de reactivare. Prăbuşirile sunt frecvente pe versanţii carpatici abrupţi alcătuiţi din roci rezistente (şisturi cristaline, calcare, roci vulcanice, gresii, conglomerate), dar cu numeroase fisuri. Se întâlnesc pe abrupturile văilor despădurite, în chei (Bicaz) şi defilee (Jiu, Olt, Buzău), pe marginile circurilor şi văilor glaciare. Deplasarea materialelor (bolovani şi stânci de diferite dimensiuni) se realizează sub impulsul gravitaţiei, prin căderi individuale de blocuri sau rostogoliri de pietre. Unele grohotişuri acumulate în timpul periglaciarului, fixate prin împădurire pe văiugile unor versanţi, pot fi afectate de prăbuşiri şi rostogoliri (aval de barajul Râul Mare au acoperit o cabană a muncitorilor).

46

Aceste procese prezintă pericol pentru căile de comunicaţie din regiunile montane, de aceea se impun o serie de măsuri de protecţie a versanţilor: utilizarea unor plase de sârmă pe versanţi (defileul Oltului); realizarea unor tunele de protecţie (defileul Jiului) sau copertine (Transfăgărăşan).

Fig. 10. Procesele geomorfologice actuale (Geografia României, vol. I, 1983; Bălteanu, 1997).

I, Munţi: 1, procese crionivale, eoliene şi de şiroire; 2, procese fluvio-torenţiale, prăbuşiri şi rostogoliri; 3, procese fluvio-torenţiale, alunecări, curgeri de noroi. II, Dealuri şi podişuri: 4, eroziune în suprafaţă şi ravenare, asociate cu deplasări în masă (a, intensă; b, moderate); 5, ravenare şi eroziune în suprafaţă asociate cu deplasări în masă (a, intense; b, moderate); 6, deplasări în masă asociate cu ravenări şi eroziune în suprafaţă (a, intense; b, moderate); 7, eroziune în suprafaţă, slabă şi moderată, numai în limitele văilor. III, Câmpii şi podişuri joase: 8, eroziune în suprafaţă, ravenare, asociate cu sufoziune: intense (a); moderate (b); 9, eroziune în suprafaţă, asociată cu sufoziune: intense (a); moderate (b); 10, tasare şi sufoziune; 11, acumulare coluvială, proluvială şi aluvială; 12, acumulare fluvială (a), fluvială, mineral şi biogenă (b); 13, acumulare fluvială la viituri excepţionale, cu stagnări locale ale apei; 14, deflaţie şi acumulare eoliană; 15, disoluţia rocilor carbonatate; 16, disoluţia sării; 17, abraziune; 18, acumulare litorală.

Dealurile şi podişurile cuprind cea mai mare varietate de asociere a

proceselor geomorfologice actuale, datorită predominării pe mari suprafeţe a rocilor moi (argile, tufuri, nisipuri şi pietrişuri în Subcarpaţi; nisipuri, pietrişuri şi argile în Podişul Getic; loessuri în Dobrogea; argile, marne, conglomerate, gresii

47

şi nisipuri în Podişul Transilvaniei sau Moldovei), densităţii fragmentării ridicate, pantelor în general moderate şi presiunii antropice ridicate. Pe spaţii restrânse, se întrepătrund deplasări în masă cu procese de eroziune (în suprafaţă, în adâncime şi fluviatile).

Alunecările şi curgerile de noroi dau nota principală în modelarea versanţilor, prin desfăşurare, aspecte şi intensitate. Prezenţa argilelor şi marnelor, fragmentarea intensă, declivităţile ridicate şi versanţii despăduriţi, oferă condiţii declanşatoare propice. Procesele actuale sunt axate în cea mai mare parte pe fondul relict al aceloraşi categorii, ceea ce complică mult echilibrul acestor forme (alunecări secundare care afectează valurile vechilor alunecări din Câmpia Transilvaniei sau Subcarpaţii Buzăului).

Cea mai mare frecvenţă şi cele mai extinse areale se întâlnesc în Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei şi Subcarpaţi, unde peste 50% din suprafaţa versanţilor este afectată de alunecări şi curgeri noroioase.

Podişul Moldovei prezintă diferenţieri de la un sector la altul, impuse de marea varietate a rocilor şi structurii. Astfel, în Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc, se observă alunecări vechi, pleistocene, pe care s-au produs numeroase reactivări, mai ales sub abrupturile de cuestă, dar şi alunecări recente, în trepte şi monticuli, dispuse de obicei în lungul cuestelor. În schimb, în faciesul marno-argilos al Câmpiei Moldovei, dominante sunt alunecările active, îndeosebi pe versanţii defrişaţi, cele mai multe fiind simple, de mică adâncime, dar şi forme complexe. Spre sud, sunt frecvente alunecările superficiale, care colmatează albiile (Hârjoabă, 1968).

Podişul Transilvaniei se remarcă prin răspândirea alunecărilor vechi (glimee), cu reactivări actuale, suprapuse formaţiunilor sarmaţiene. Cele mai răspândite sunt alunecările consecvente şi insecvente, cu lungimi de 2-5 km şi lăţimi de până la 3 km, dispuse în trepte, ce afectează suprafeţe de sute de hectare la Saeş, Movile, Saschiz (Morariu, Gârbacea, 1968), în Câmpia Transilvaniei, centrul şi estul Podişului Târnavelor. O largă extindere au şi alunecările superficiale, în valuri şi în brazde.

Subcarpaţii cuprind alunecări profunde (Godeni, Păuşeşti-Otăsău, Ciofrângeni, Bezdead, Pătârlagele, Gura Teghii) şi alunecări superficiale pe deluvii vechi, care sunt adesea asociate cu curgeri de noroi (Pucioasa, Pănătău).

Procesele de eroziune în suprafaţă şi ravenare se manifestă cu intensitate accentuată, în funcţie de substratul litologic friabil, pantele accentuate, regimul precipitaţiilor (intensitatea ploilor torenţiale) şi varietatea utilizării actuale a versanţilor.

Eroziunea determină modificarea unor proprietăţi ale solului, care contribuie la reducerea fertilităţii şi scăderea producţiei agricole. De asemenea, provoacă mari dificultăţi în exploatarea terenurilor şi are un impact deosebit asupra mediului (Ioniţă, 2000).

48

În România, ariile cele mai afectate de procesele de degradare prin eroziune sunt Subcarpaţii (30-45 t/ha/an la Curbură), Podişul Bârladului (20-30 t/ha/an), Podişul Transilvaniei (15-20 t/ha/an) şi Podişul Getic (10-15 t/ha/an). Judeţele cu relief deluros înregistrează cele mai întinse suprafeţe şi valori ale eroziunii în suprafaţă (Vrancea 17,0 t/ha/an, Alba 14,3 t/ha/an, Prahova 14,2 t/ha/an, Dâmboviţa 14,0 t/ha/an, Bacău, Buzău, Vâlcea 12,0 t/ha/an) (Moţoc, 1982).

Deşi eroziunea solurilor este puţin perceptibilă în natură, cercetările experimentale relevă pierderi medii anuale de sol semnificative: de la 20 t/ha/an pe suprafeţe neprotejate cu pante de 2º la 500 t/ha/an pe pante de 14º. În Subcarpaţi, pe terenuri cu viţă de vie, pe pante de 14º, se pierd 173 t/ha/an, în Câmpia Transilvaniei, pe terenuri cu porumb, pante de 4º, se pierd 9 t/ha/an, iar în Podişul Dobrogei, pe terenuri cu viţă de vie şi pante de 6º, se pierd 44 t/ha/an (Posea et al, 1974).

În funcţie de agresivitatea ploilor torenţiale (Drăgan, Stănescu, 1970), spaţiul colinar se înscrie în categoria regiunilor cu potenţial pluviodenudativ ridicat (Subcarpaţii, Podişul Getic) şi mediu (Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei, Dealurile Silvaniei). Perioada critică de erodare a solurilor este aprilie-iulie, în estul ţării şi mai-august, pentru restul teritoriului.

Ravenele prezintă o mare varietate de forme şi stadii de evoluţie, afectând suprafeţe întinse, scoase practic din circuitul agricol productiv (180.000 ha). Pe teritoriul ţării a fost inventariată o reţea care însumează peste 19.000 km, răspândită astfel: Podişul Transilvaniei – 5.800 km, Subcarpaţii – 6.200 km, Dealurile Vestice – 2.200 km, Podişul Getic – 2.100 km, Podişul Moldovei – 2.000 km, Podişul Dobrogei – 800 km (Mircea, 2003).

În Podişul Moldovei, au fost inventariate peste 9000 de ravene, cu rate medii de avansare de 1-1,5 m/an, mai frecvente în lungul cuestelor din colinele Tutovei şi Covurluiului, pe roci nisipoase şi argiloase. Cele mai multe ravene şi cea mai mare densitate a lor se înregistrează pe versanţii văilor consecvente, cu expoziţie nord-estică şi sud-vestică, cu energie de 50-100 m şi lungimi de 250-500 m, pante de 16-32 m/100 m (Rădoane et al, 1999).

Eroziunea în adâncime deţine un aport considerabil la eroziunea specifică totală în judeţele Buzău (24,4 t/ha/an), Prahova (14,4 t/ha/an), Vrancea, Argeş (12,5 t/ha/an), Vâlcea (8,5 t/ha/an), Gorj (8 t/ha/an) (Moţoc, 1982).

Procesele fluviale de eroziune şi transport ating intensităţile cele mai ridicate de pe teritoriul ţării. Este vorba de un transport masiv de aluviuni, mai ales în suspensie, cu un maxim înregistrat în jurul altitudinii de 500 m. Turbiditatea medie atinge cele mai ridicate valori în Subcarpaţi, Podişul Moldovei şi Dealurile Silvaniei (2500-5000 g/m³).

Sunt caracteristice albiile despletite, cu braţe secundare (pe văile Bistriţei, Buzăului, Teleajenului, Prahovei), cu o instabilitate accentuată, mai ales la viituri,

49

procese de eroziune laterală care subminează stabilitatea malurilor sau versanţilor (Podişul Transilvaniei), aluvionări în lunci, cu formarea de ostroave (Podişul Getic, Podişul Moldovei).

În bazinele hidrografice mici, precipitaţiile torenţiale generează o eroziune intensă a albiilor în sectorul mijlociu şi o tendinţă de acumulare în cel inferior, aşa cum se remarcă în cazul Topologului (Dinu, Bălteanu, 1985), Vâlsanului, Râului Doamnei şi Argeşelului (Bălteanu et al, 1976; Teodorescu, 2001).

În sectoarele de confluenţă, datorită cantităţilor mari de material solid transportat, s-au constituit conuri de dejecţie extinse (Mureş, Someş, Buzău, Bistriţa), care uneori deviază în sens opus râul principal (devierea Siretului spre est la confluenţele cu Suceava, Moldova, Bistriţa) sau se conjugă cu grindurile laterale, determinând afluenţii să curgă paralel cu râul colector (Prut).

Aportul mare de aluviuni în sectorul subcarpatic şi de podiş contribuie la colmatarea puternică a lacurilor de acumulare (pe Olt, Argeş, Siret, Bistriţa). Astfel, lacurile Bascov, Piteşti şi Rm. Vâlcea au fost colmatate în proporţie de 75-98% într-o perioadă de 6-13 ani. Ritmuri medii anuale de colmatare rapidă se înregistrează la lacurile de pe Argeş, Piteşti 15,7%, Bascov 11,7%, Oieşti 9,5%, Cerbureni 7,3% şi Curtea de Argeş 5,3%, pe Olt, Govora 8,2% şi Rm. Vâlcea 5,6%, pe Siret, Galbeni 10,6%, pe Bistriţa, Pângăraţi 3,4%, pe Ialomiţa, Pucioasa 2,5% (Gâştescu et al, 2003), situate în arii restrictive sub aspectul amenajărilor hidrotehnice. Câmpiile, teritorii relativ uniforme, se remarcă printr-o serie de aspecte specifice, astfel că se întâlnesc două categorii de procese: cele care afectează suprafeţele interfluviale (tasare, sufoziune, procese eoliene) şi cele din lungul albiilor (procese fluviatile). Tasarea are cea mai mare frecvenţă pe suprafeţele acoperite cu loess, prăfos şi fin nisipos, cu grosimi mari şi în condiţii de umezire lentă. Formele de relief rezultate sunt crovurile, mai numeroase în estul Câmpiei Române. În Câmpia Mostiştei şi Bărăganul Central se constată o densitate maximă de 4-5 crovuri la km², în Câmpia Călmăţuiului şi pe terasele Argeşului 2-3 crovuri la km², în Câmpia Brăilei un crov la 5 km², iar pe terasele Dunării din Oltenia şi în Bărăgan, la sud de Buzău, Călmăţui şi Ialomiţa, ca şi în Câmpia Banato-Crişană, crovurile sunt în număr extrem de redus (Posea et al, 1974). Uneori, activităţile antropice contribuie la apariţia unor procese de tasare, prin amplasarea unor construcţii (Brăila, Galaţi) sau drumuri situate la partea superioară a versanţilor (valea Cricovului). Sufoziunea afectează cu precădere loessurile cu grosimi mari, fiind caracteristică regiunilor cu un climat secetos (Câmpia Română de la est de Olt). Microforme specifice (pâlnii de sufoziune cu diametre de 4-7 m, avene cu adâncimi de 4-5 m, hornuri sufozionale, hrube, ace, poduri suspendate) se dezvoltă în lungul versanţilor văilor adâncite în loess (Dunăre, Olt, Călmăţui),

50

scăzând ca dimensiuni spre interiorul câmpurilor. Prezenţa unor orizonturi de soluri fosile, argile sau nisip, în cadrul păturii de loess, creează discontinuităţi, determinând o etajare a formelor de sufoziune (pâlnii, firide, văi sufozionale). Pe versanţii cu depozite loessoide, formarea reliefului sufozional se întrepătrunde permanent cu procese de degradare a acestuia, prin eroziune torenţială şi deplasări în masă. Procesele eoliene sunt prezente pe întreaga suprafaţă a Câmpiei Române şi Câmpiei Banato-Crişene, manifestându-se atât asupra versanţilor expuşi cât mai ales asupra unor formaţiuni mobile (nisipuri). Potenţialul de deflaţie are cele mai mari valori în estul Câmpiei Române şi Câmpia Olteniei, perioada critică fiind începutul primăverii. În sudul Olteniei, nisipurile se localizează în lungul Dunării (între Ostrovul Corbului şi Corabia) şi pe stânga Jiului (de la nord de Craiova până la Dunăre), pe o suprafaţă de aproape 250.000 ha. Sunt caracteristice dune paralele alcătuite din nisipuri fine, reactivate în urma defrişărilor masive şi păşunatului excesiv. În Bărăgan, nisipurile sunt situate pe dreapta Ialomiţei, Călmăţuiului şi Buzăului, totalizând 100.000 ha. Sunt în mare parte solificate, fiind puţin supuse acţiunii vânturilor. În Câmpia Tecuciului, pe stânga Bârladului şi Siretului, pe o suprafaţă de 14.000 ha şi în Câmpia Valea lui Mihai, între Someş şi Barcău, pe 31.000 ha, sunt printre cele mai active procese de deflaţie din ţara noastră. Procesele fluviatile indică o acumulare activă în lungul albiilor, manifestată printr-o uşoară tendinţă de înălţare, cu instabilităţi ale cursurilor de apă (meandrări, despletiri, ostroave), precum şi modificări survenite în timpurile istorice. Procesele actuale au caracter sezonier sau accidental, în funcţie de topirea bruscă a zăpezii, ploile de lungă durată sau cele torenţiale. Tipice sunt cursurile de apă cu pante reduse (0,005-0,010 m/km) şi patul aluvial format din nisip fin. Albiile înregistrează mobilităţi accentuate, cauzate de volumul mare de aluviuni transportate la viituri. Astfel, în perioada apelor mari din aprilie-mai 1970, Dunărea a transportat în suspensie 3200 kg/s, aluviuni fine sub 0,1 mm, la intrarea în deltă (Bondar, 1970). Accentuarea meandrelor (prin eroziunea malurilor în sectoarele concave) determină creşterea lungimii arterelor hidrografice (văile Câlniştea, Desnăţui, Burdea, Glavacioc). În primăvara anului 1970, s-a subminat un volum de circa 50.000 m³ din malul dobrogean al Dunării (Bondar, 1970). Mobilitatea albiilor este evidenţiată de aspectul, numărul şi densitatea ostroavelor din cursul Dunării. În sectoarele de micşorare a pantei, sub influenţa mişcărilor neotectonice, creşte numărul acestora: 12 ostroave între Calafat şi Turnu Măgurele, numai 3 între Gruia şi Cetate.

51

Reţeaua hidrografică din câmpie cunoaşte o serie de manifestări torenţiale, care determină o supraînălţare a cursurilor prin acumulări de aluviuni în albii (pe Vedea, Vediţa, afluenţii Câlniştei), fapt ce conduce la scăderea competenţei râurilor. Valurile de aluviuni create împiedică scurgerea apelor, astfel explicându-se apariţia unor lacuri temporare în lungul văilor (Velcea, 1973). Datorită unui aport solid sporit, în avale de confluenţe se remarcă o redistribuire a aluviunilor, reflectată în dinamica bancurilor aluvionare submerse sau emerse, precum şi modificări ale liniei talvegului (confluenţa Argeş-Dâmboviţa). Litoralul Mării Negre este supus acţiunii valurilor şi curenţilor, dar şi vânturilor, aportului fluviatil de aluviuni şi proceselor gravitaţionale, atât în lungul liniei de ţărm, cât şi în ariile limitrofe, îndeosebi în deltă, limane şi lagune. Modelarea actuală a ţărmului se manifestă în funcţie de tendinţa de creştere a nivelului mării cu 2 mm/an, diminuarea cantităţii aluviunilor transportate de Dunăre şi intervenţiilor antropice (diguri, construcţii portuare). Analizele efectuate au indicat predominarea eroziunii (60% din lungimea litoralului), cu rate de la 1 m/an la 17-20 m/an, dar diferenţiat de la un sector la altul (Gâştescu, Şelariu, 1994): - în sectorul deltaic-lagunar, se produce acumularea şi înaintarea uscatului în mare (la gura braţului Chilia s-au format bancuri submerse, cordoane litorale şi o deltă secundară; sectorul Sulina-sud, amenajările portuare au favorizat formarea unei „bare”, dragată periodic; la gura braţului Sfântu Gheorghe s-au acumulat un cordon-insula Sacalin şi o deltă secundară; sectorul Perişor-Periteasca-Pahane Rânec favorizează reîntoarcerea parţială a aluviunilor de către curentul longitudinal; sudul grindului Chituc prezintă acumulări de nisip ce provine din sectorul nordic, datorită barajului creat de promontoriul Capului Midia), dar şi retrageri ale ţărmului (sud de Golful Musura; între braţul secundar Împuţita şi Câşla Vădanei; în dreptul insulei Sacalin; Ciotica-Perişor; Leahova-Portiţa-Chituc); - în porţiunea de tranziţie dintre Capul Midia şi Constanţa, cu excepţia unui mic sector de acumulare lângă digul portului Midia, predomină eroziunea, care atinge la Mamaia 2 m/an; - litoralul sudic este afectat, în porţiunile neamenajate, de alunecări, prăbuşiri şi sufoziuni (Eforie Sud-Tuzla, nord Costineşti, Mangalia-Vama Veche), datorită prezenţei apelor freatice la baza depozitelor loessoide, iar amenajările antropice au determinat modificări în morfologia ţărmului. Predomină procesele de abraziune, cu efecte directe asupra falezei (mai rapide pe porţiunile formate din depozite loessoide şi mai lente pe calcare sarmatice). Sectoarele de acumulare sunt mai reduse (Eforie Nord, Mangalia). Pe plajele nisipoase şi cordoanele litorale se produc procese eoliene, lagunele şi limanele fluvio-marine sunt supuse colmatărilor, iar ţărmul vestic al

52

complexului Razim-Sinoie este afectat de o uşoară abraziune lacustră (Posea, 2003). Procesele geomorfologice actuale (din munţi, dealuri, podişuri şi câmpii) prin desfăşurare, intensitate şi extindere în suprafaţă, corespund celor mai recente modificări ale peisajului. Specificul morfodinamicii actuale evidenţiază o multitudine de aspecte practice, deosebit de importante în organizarea spaţiului geografic.

53

4. CLIMA

4.1. Factorii genetici ai climei

Analiza elementelor climatice implică interacţiunea dintre factorii cosmici şi factorii fizico-geografici regionali şi locali, pentru o perioadă lungă de timp. Radiaţia solară, dinamica atmosferică de la latitudinea ţării noastre şi suprafaţa subiacentă, definesc trăsăturile climatice ale diferitelor unităţi teritoriale.

1. Radiaţia solară

Poziţia teritoriului României în plină zonă temperată (extindere latitudinală de 4°38’, de o parte şi de alta a paralelei de 45° latitudine nordică) asigură un flux radiativ moderat (influenţat de unghiul de înclinare al fasciculului de raze solare şi opacitatea amosferei), cu diferenţieri regionale semnificative. Variaţia anuală a unghiului de incidenţă a razelor solare determină o durată a zilei mai mare la solstiţiul de vară faţă de cel de iarnă, cu 7 ore şi 40 minute în nord, în timp ce în sud această diferenţă este de 6 ore şi 30 minute (Geografia României, vol. I, 1983), fapt ce impune deosebiri în desfăşurarea proceselor climatice, între cele două extremităţi ale ţării. Cantitatea de energie solară se obţine prin măsurători şi calcule efectuate la staţiile actinometrice (Timişoara, Cluj Napoca, Bucureşti-Afumaţi, Iaşi, Constanţa), vizând următoarele componente ale radiaţiei solare: directă, difuză, globală, reflectată, absorbită, efectivă. Radiaţia directă este influenţată de unghiul de înălţime a soarelui, opacitatea atmosferei şi unghiul sub care cad razele solare pe suprafaţa terestră. Se remarcă astfel diferenţieri latitudinale şi anotimpuale, dar şi cele impuse în mod special de configuraţia reliefului (prezenţa Carpaţilor): 0,70 cal/cm²·min în interiorul arcului carpatic; 1,11-1,14 cal/cm²·min în aria extracarpatică. În condiţii locale favorabile, toamna, în spaţiile montane înalte (Bucegi), valorile pot depăşi 1,2-1,5 cal/cm²·min. Radiaţia difuză variază în funcţie de înălţimea Soarelui deasupra orizontului, nebulozitate şi opacitatea atmosferei, având valori mai ridicate la partea inferioară a atmosferei, sub nivelul maxim de condensare. Pe parcursul anului, valorile medii cresc de la 0,02-0,03 cal/cm²·min (iarna) la 0,40-0,44 cal/cm²·min (începutul verii). Radiaţia globală depinde de altitudine, latitudine şi poziţia faţă de lanţul carpatic (care influenţează caracteristicile maselor de aer). Ponderea celor două componente (directă şi difuză) variază de la un anotimp la altul: radiaţia difuză reprezintă 65% iarna şi 35% vara.

54

Prezintă cele mai mari valori medii anuale pe litoral şi la gurile Dunării (peste 132,5 kcal/cm²). Câmpia Română beneficiază de un potenţial radiativ de peste 125 kcal/cm², Câmpia Banato-Crişană, Subcarpaţii Getici şi de Curbură, de 120-122,5 kcal/cm², Podişul Transilvaniei şi Podişul Moldovei, de 115-117,5 kcal/cm², cele mai mici valori fiind în regiunile de munte, sub 110 kcal/cm² (Atlas R.S.România, 1972-1979).

Radiaţia reflectată este în funcţie de albedoul suprafeţei active (vegetaţie, apă, zăpadă, clădiri) şi caracteristicile fizice ale atmosferei joase. Iarna, datorită stratului de zăpadă (culoare deschisă, albedou mare), proporţiile în care energia solară este reflectată ating valori de 60-70%, în timp ce vara acestea scad la 25-30% din radiaţia totală.

Radiaţia absorbită creşte în prima parte a anului, de la 40-50% în ianuarie, la 80-85% în martie (din energia solară prelucrată de suprafaţa activă), de o mare importanţă în procesul de dezvoltare al vegetaţiei.

Radiaţia efectivă variază sezonier, de la 0,03 cal/cm²·min în nopţile de iarnă, la 0,18-0,22 cal/cm²·min vara, influenţată fiind de opacitatea atmosferei.

Bilanţul radiativ reflectă schimbul energetic dintre atmosferă şi suprafaţa subiacentă activă şi are valori negative noaptea şi pozitive în timpul zilei. Variază de la -0,07 cal/cm²·min, pe litoral în nopţile de vară, la peste 0,60 cal/cm²·min, în timpul amiezilor de vară, pe tot teritoriul ţării (0,78 cal/cm²·min la Constanţa).

În concluzie, variaţiile radiaţiei solare determină diferenţe în evoluţia fenomenelor climatice pe teritoriul României, pe fondul climatului temperat-continental. 2. Circulaţia generală a atmosferei Pe baza poziţiei şi intensităţii sistemelor barice (centri de presiune mare şi mică), pe teritoriul României se disting patru tipuri principale de circulaţie atmosferică (Topor, Stoica, 1965): vestică (după direcţia din care vine), polară, tropicală (după originea aerului din locul de pornire) şi de blocare (după efectul pe care-l are asupra altor direcţii de deplasare), fiecare cu mai multe variante. Circulaţia vestică (45% din totalul cazurilor) se realizează în condiţiile în care deasupra părţii de sud a continentului este o arie cu presiune mare, iar în nord o zonă depresionară. Iernile sunt blânde, cu ploi şi zăpezi, iar verile au un grad accentuat de instabilitate atmosferică (Geografia României, vol. I, 1983). Circulaţia polară (30%) este legată de extinderea spre Islanda a anticiclonului Azorelor, direcţia predominantă fiind dinspre nord-vest spre sud-est. Are uneori şi o direcţie dinspre nord, când dorsala anticiclonului azoric se uneşte cu anticiclonii groenlandez sau scandinav. Ambele variante de circulaţie provoacă răciri de primăvară-vară şi toamnă, iar iernile se caracterizează prin temperaturi foarte coborâte (mai ales în depresiunile intracarpatice), zăpadă şi viscole.

55

Circulaţia tropicală (15%) aduce un exces de căldură din regiunile tropicale (de sud-vest, dinspre nordul Africii şi vestul Mării Mediterane şi de sud-est, dinspre Asia Mică). Se caracterizează prin ierni blânde, cu cantităţi mari de precipitaţii şi veri cu vreme instabilă, frecvente averse şi numeroase descărcări electrice (în situaţia unui transport de aer maritim tropical din sud-vest) şi veri cu timp călduros şi secetos (când predomină advecţiile de aer fierbinte din sud-est). Circulaţia de blocare (10%) se produce când peste Europa se instalează un regim de presiune ridicată, care deviază perturbaţiile ciclonice ale aerului atlantic spre nordul şi nord-estul Europei. În aceste condiţii, în Europa Centrală, se menţine o presiune ridicată, cu vreme frumoasă, cer mai mult senin, vara călduroasă şi în cea mai mare parte secetoasă, iar iarna mohorâtă, dar cu precipitaţii reduse. Influenţa Carpaţilor asupra circulaţiei atmosferice se impune prin perturbarea dezvoltării pe mari dimensiuni a proceselor atmosferice, modificarea traiectoriilor ciclonilor şi anticiclonilor, deformarea fronturilor atmosferice (Geografia României, vol. I, 1983), punându-se în evidenţă rolul de baraj orografic şi etajarea climatică. Principalii centri barici ce influenţează diferit teritoriul României sunt reprezentaţi prin: anticiclonii azoric, ruso-siberian, groenlandez, scandinav, nord-african şi ciclonii islandez, mediteraneeni, arab, care acţionează cu o frecvenţă mai mare sau mai mică. Anticiclonul azoric, care determină circulaţia vestică, este activ tot timpul anului, fiind o componentă secundară estică a marelui anticiclon atlantic. Este centrat pe insulele Azore (20-40° latitudine nordică), de unde în timpul verii se deplasează către nord, spre Scandinavia şi către est, peste Marea Mediterană. Este alimentat continuu cu aer cald subtropical, prin partea de mijloc a atmosferei. Ciclonul islandez se formează în nordul Atlanticului (sud-vestul Islandei) sau în mările polare, de unde migrează spre această arie. Acţionează simultan cu anticiclonul azoric, fiind foarte activ şi extins iarna, când poate ocupa tot Atlanticul de nord, dar mai restrâns vara, când este împins mult spre nord şi influenţa sa se resimte foarte puţin. Masele de aer polar determină temperaturi scăzute, nebulozitate şi averse vara (Posea, 2004). Anticiclonul ruso-siberian se impune în sezonul rece (septembrie-martie), prin aer rece şi uscat deasupra nord-estului Europei. Când înaintează mult spre sud-vest, se întâlneşte cu ciclonii mediteraneeni deasupra Mării Negre, determinând căderi abundente de zăpadă şi viscole în sud-estul şi estul ţării. Ciclonii mediteraneeni se formează în partea central-vestică a Mării Mediterane, la contactul aerului polar cu cel tropical, frecvent iarna. Provoacă schimbări ale vremii şi precipitaţii bogate în sudul ţării. Anticiclonii groenlandez şi scandinav, cu o frecvenţă mai mare în anotimpul cald, produc schimbări bruşte de vreme, cu îngheţuri timpurii şi târzii.

56

Anticiclonul nord-african aduce aer tropical şi praf, determinând vreme caldă, timp senin, cu fenomene orajoase, în sudul şi sud-vestul ţării (adesea cad precipitaţii, când transportă umezeală de deasupra Mediteranei). Ciclonul arab are o influenţă redusă, imprimând o direcţie estică circulaţiei aerului. 3. Suprafaţa subiacentă activă Suprafaţa terestră, cu toate particularităţile ei (relief, vegetaţie, roci, sol, reţea hidrografică, aşezări), devine factor climatogen, influenţând distribuţia elementelor climatice. Relieful este cel mai important factor geografic, determinând o mare variabilitate regională şi locală în caracteristicile climatice, reflectată în separarea regiunilor climatice şi topoclimatice.

În primul rând, prezenţa lanţului carpatic pune în evidenţă rolul de barieră climatică, cu diferenţieri semnificative în aspectul vremii de o parte şi de alta a Carpaţilor. Carpaţii Orientali şi Meridionali limitează acţiunea maselor de aer maritim, dinspre vest şi sud-vest (deteminând un regim climatic mai moderat în Câmpia şi Dealurile Banato-Crişene, Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei, cu nebulozitate mare şi precipitaţii relativ abundente) şi a maselor de aer estic (favorizând în estul şi sudul ţării un climat mai continental, cu amplitudini termice mari, nebulozitate mai redusă, precipitaţii puţine, frecvente fenomene de uscăciune şi secetă).

Altitudinea reliefului determină etajarea proceselor şi fenomenelor climatice. Astfel, temperatura medie anuală a aerului scade cu 0,5-0,7ºC/100 m, umezeala relativă medie anuală creşte cu 1-1,5%/100 m, nebulozitatea medie anuală creşte cu 0,1 zecimi/100 m, precipitaţiile medii anuale cresc cu 70-100 mm/100 m (Geografia României, vol. I, 1983).

Expoziţia versanţilor faţă de circulaţia generală a atmosferei şi faţă de radiaţia solară, determină diferenţe semnificative. Astfel, versanţii cu expunere vestică şi nord-vestică înregistrează precipitaţii mai multe (cu 100 mm), umezeală mai ridicată (cu 2-4%) şi nebulozitate mai mare (cu 0,4-1,0 zecimi), decât cei cu expunere estică şi sud-estică, unde au loc şi procese de föhn, legate de încălzirea adiabatică a aerului (Atlas R.S.România, 1972-1979). Pe de altă parte, versanţii cu expunere sudică (însoriţi) primesc o cantitate mai mare de energie solară, faţă de cei cu expoziţie nordică (umbriţi), impunând diferenţe altimetrice (150-200 m) în distribuţia izotermelor şi durata stratului de zăpadă (circa o lună).

Văile şi culoarele de vale principale (defileul Dunării, valea Oltului) canalizează masele de aer în lungul lor, favorizând o mai bună ventilare a aerului şi o creştere a turbulenţei atmosferice, cu influenţe în uniformizarea elementelor climatice şi dispersia mai rapidă a poluanţilor industriali (Bogdan, 1994). Depresiunile intramontane determină apariţia inversiunilor de temperatură (temperaturile minime absolute din ţara noastră s-au înregistrat în aceste spaţii –

57

Braşov, Ciuc, Giurgeu, şi nu pe cele mai înalte culmi carpatice) şi valorilor mari ale calmului atmosferic (Petroşani, 70%). Vegetaţia impune modificări proceselor şi elementelor climatice, în funcţie de tipul formaţiunilor (forestiere sau ierboase), densitatea plantelor, speciile caracteristice, stadiul vegetativ, coronamentul arborilor şi desimea frunzelor. La nivelul superior al vegetaţiei se formează cea de-a doua suprafaţă activă, unde sunt reţinute 80% din energia solară şi 15-20% din cantitatea de precipitaţii. Pădurea se caracterizează printr-un topoclimat aparte (regim moderat termic, umezeală mare a aerului, strat de zăpadă relativ uniform distribuit, calm atmosferic predominant), dar, în acelaşi timp, se constituie într-un obstacol în direcţia maselor de aer, dezvoltându-se şi o circulaţie locală de tip briză. Suprafeţele acvatice induc modificări climatice locale, prin evaporaţie intensă şi inversiuni termice (Bogdan, 1993), vizibile în temperatura aerului, umezeală, frecvenţa ceţii. Marea Neagră îşi exercită influenţa asupra unei fâşii de 20-25 km de-a lungul litoralului, printr-un regim termic moderat (cele mai reduse amplitudini termice din ţară) şi o circulaţie locală de tip briză. Umezeala mare a aerului determină apariţia inversiunilor de temperatură şi formarea curenţilor descendenţi, care destramă norii, rezultând timp senin şi precipitaţii reduse cantitativ. De asemenea, Marea Neagră funcţionează şi ca arie de ciclogeneză, influenţa sa extinzându-se până la Carpaţii de Curbură. Aşezările umane modifică substanţial unii parametri climatici. Prin construcţii înalte, zone industriale, trama stradală, circulaţia autovehiculelor, se constituie în arii topoclimatice aparte. Temperatura medie a aerului este cu 1-1,5°C mai mare, frecvenţa calmului atmosferic este dublă, intensitatea vântului este micşorată cu 1,5-2,5 m/s, umezeala aerului este mai scăzută în partea centrală a oraşelor comparativ cu împrejurimile acestora (Dumitrescu, 1976).

4.2. Principalele caracteristici climatice

4.2.1. Temperatura

Diversitatea condiţiilor fizico-geografice şi influenţa Carpaţilor impunparticularităţi distincte în distribuţia valorilor temperaturii aerului pe teritoriul României. Temperatura medie anuală variază pe un ecart de peste 13ºC. Valorile cele mai ridicate, de peste 11ºC, se întâlnesc în sudul Câmpiei Române, de-a lungul Dunării, pe litoralul Mării Negre şi în Delta Dunării. În restul Câmpiei Române, Câmpia Banato-Crişană şi cea mai mare parte a Dobrogei, temperatura se menţine între 10 şi 11ºC. În regiunile de deal şi podiş, temperatura oscilează

58

între 6 şi 10ºC, iar în regiunile muntoase scade accentuat, ajungând ca izoterma anuală de 0ºC să fie întâlnită la altitudinea de 2000 m în Carpaţii Meridionali şi la 1800-1850 m în Carpaţii nordici. Pe marile înălţimi din masivele Bucegi, Făgăraş, Retezat, valorile sunt chiar sub -2ºC. Văile adânci (Jiu, Buzău, Trotuş, Bistriţa, Arieş) şi depresiunile intramontane (Braşov, Maramureş) au temperaturi în jur de 7ºC.

Se observă în acelaşi timp că valorile medii anuale sunt mai scăzute în nordul ţării cu circa 2-3ºC în comparaţie cu sudul şi cu circa 1ºC pe versanţii cu expunere nordică faţă de cei sudici.

Interacţiunea circulaţiei atmosferice cu particularităţile suprafeţei active scoate în evidenţă diferenţe semnificative în variaţia temperaturii medii lunare.

În luna ianuarie, în regiunea de câmpie din estul şi sud-estul ţării, sub influenţa advecţiei maselor de aer rece, continental, temperatura aerului este de -3…-2ºC, iar în Câmpia Banato-Crişană şi sud-vestul Câmpiei Române, unde sunt advecţii de aer cald, temperatura aerului este de -2…-1ºC. În Dobrogea şi pe litoralul Mării Negre, se remarcă valorile cele mai ridicate, peste 0ºC, datorită rolului moderator al Mării Negre (la Mangalia, sunt cele mai mari temperaturi medii din ţară).

Sunt evidente diferenţe între vestul ţării (sud-vestul Câmpiei Române şi Câmpia Banatului), cu temperaturi mai ridicate cu 1-2ºC, comparativ cu estul Câmpiei Române, datorită barajului Carpaţilor Orientali în calea maselor de aer.

În Subcarpaţi, se înregistrează temperaturi cu 1-2ºC mai ridicate decât câmpia, unde au loc frecvente inversiuni termice. Regiunile montane sunt delimitate de izoterma de -6ºC. Temperaturile scad altitudinal, astfel că pe vârfurile cele mai înalte ajung la -10…-8ºC (chiar sub -10ºC, la peste 2500 m, în Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat). Însă, în masivele de peste 2000 m altitudine, cea mai scăzută temperatură se produce în luna februarie (datorită echilibrării mai târzii a temperaturii solului şi aerului), când se ating, de asemenea, valori sub -10ºC.

Iarna, sunt frecvente inversiunile de temperatură, specifice depresiunilor intracarpatice (Neamu et al, 1968), unde se întâlnesc temperaturi mai scăzute decât pe culmile carpatice. De exemplu, la 14 ianuarie 1965, în Depresiunea Braşov, temperatura înregistrată era de -23,2ºC, pe când la Vârful Omu, la aceeaşi oră, se înregistrau numai -14,2ºC (Mihai, 1975).

În luna iulie, temperaturi de peste 23ºC se găsesc doar pe o fâşie îngustă în sudul ţării, de-a lungul Dunării. În general, regiunile de câmpie înregistrează valori termice de peste 20ºC (22-23ºC în Câmpia Română, 20-21ºC în Câmpia Banato-Crişană). În dealuri şi podişuri, temperatura scade lent, sub 20ºC, izoterma de 16ºC delimitând baza arcului carpatic. În regiunea de munte, scăderea temperaturii aerului este mult mai rapidă, ajungând la nivelul celor mai înalte vârfuri la mai puţin de 6ºC (5,3ºC la Vârful Omu).

59

Amplitudinea medie anuală, expresie a gradului de continentalism, atinge valori maxime de peste 25ºC în Câmpia Română şi bazinele inferioare ale Siretului şi Prutului. În Dobrogea, Podişul Transilvaniei şi Podişul Moldovei, valorile depăşesc 23ºC, iar în Câmpia Banato-Crişană şi în lungul litoralului 22ºC. Cu creşterea altitudinii, amplitudinea scade treptat, de la 20-21ºC în regiunea subcarpatică, la sub 17ºC pe culmile montane.

Variaţiile de lungă durată ale temperaturii anuale evidenţiază abateri maxime de 2-2,5ºC (abateri medii negative de -0,1…-0,2ºC în nordul şi centrul ţării, dar pozitive de 0,2-0,4ºC în partea de sud-est) faţă de media multianuală. De-a lungul anilor, se remarcă, în luna ianuarie, încălzirea din deceniul 1914-1923, de 2-2,5ºC, precum şi răcirile accentuate din deceniile 1888-1897 (-1,5ºC în nord şi -2,9ºC în sud) şi 1938-1947 (-1,5ºC în nord-vest şi -2,5ºC în est şi sud); în iulie, se conturează încălzirea din deceniul 1931-1940 (0,5-1,1ºC) şi răcirea din deceniul 1977-1986, cu abateri negative de 0,8-1,5ºC. Pe baza valorilor actuale, este posibilă o tendinţă generală de încălzire, cu 0,1-0,7ºC (Iliescu, 1994).

Temperaturile medii zilnice înregistrează variaţii mai mari iarna (peste 1ºC) şi mai mici vara (sub 1ºC). În ianuarie, valorile oscilează între -6ºC la câmpie şi -12ºC în regiunea montană, iar în iulie, între 23ºC în regiunile joase şi 7ºC în cele de munte, cu mari variaţii neperiodice de la un an la altul.

Prima zi cu temperaturi medii zilnice peste 0ºC se plasează înainte de 11 februarie pe litoral şi în sud-vestul Banatului şi mai târziu în restul ţării, până după 1 mai în etajul alpin. Ultima zi cu temperaturi medii zilnice peste 0ºC apare la sfârşitul lunii octombrie pe înălţimile carpatice şi chiar în primele zile ale lunii ianuarie pe litoral. Durata medie anuală a intervalului cu temperaturi medii zilnice peste 0ºC diferă de la 325 zile în Delta Dunării şi pe litoral, la sub 150 zile în regiunile montane înalte. Suma anuală a temperaturilor medii zilnice pozitive scade cu creşterea altitudinii, de la peste 4200ºC în lungul Dunării, la sub 600ºC la peste 2500 m altitudine (Atlas R.S.România, 1972-1979).

Temperaturile extreme sunt dependente de advecţiile frecvente de aer cald sau rece, având repercursiuni negative asupra organismului uman şi activităţilor economice.

Temperaturile maxime înregistrate au depăşit 41-42ºC în Câmpia Română, 39-40ºC în Câmpia Banato-Crişană, 37-39ºC în Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei, Subcarpaţi şi 22ºC pe culmile montane de peste 2500 m. Maxima absolută a fost de 44,5ºC, înregistrată la 10 august 1951, la Ion Sion (concomitent cu 44ºC la Valea Argovei şi Amara-Slobozia), în estul Câmpiei Române.

Temperaturile minime ating valori de sub -30ºC, aproape pe întreg teritoriul ţării, excepţie făcând litoralul, Banatul şi parţial Subcarpaţii, unde coboară sub -28ºC. Minima absolută, –38,5ºC, s-a înregistrat la 24 ianuarie 1942 la Bod (Depresiunea Braşov), alături de -38,4ºC, la 14 ianuarie 1985, la Miercurea

60

Ciuc, -38ºC, la 18 ianuarie 1963, la Joseni şi -38ºC, 10 februarie 1929, la Vârful Omu (Bogdan. Niculescu, 1999).

Frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi caracteristice prezintă o importanţă practică deosebită. Zilele cu îngheţ totalizează 60 pe litoral, 95-100 în regiunile de câmpie din sud şi vest, valorile crescând cu altitudinea, depăşind 260 anual la peste 2500 m. Zilele de iarnă înregistrează valori sub 15 pe litoral, 20-35 în Câmpia Română, Câmpia Banatului, Câmpia Moldovei şi depresiunile intracarpatice, peste 155 anual pe cele mai înalte vârfuri montane. Zilele de vară se produc din martie până în octombrie şi totalizează peste 100 în Câmpia Română, sub 50 pe litoral, scăzând cu altitudinea, astfel că lipsesc la marile înălţimi. Zilele tropicale se produc din mai până în septembrie, ca urmare a advecţiilor de aer foarte cald: 35-40 în Câmpia Română, 20-30 în Câmpia Banato-Crişană, sub 10 în depresiunile intracarpatice.

4.2.2. Precipitaţiile

Poziţia geografică a ţării noastre în partea centrală a Europei şi prezenţa Carpaţilor, impun diferenţieri în distribuţia teritorială a precipitaţiilor atmosferice (lichide şi solide). Cantităţile anuale de precipitaţii sunt repartizate neuniform pe principalele trepte de relief, dar, în ansamblu, se remarcă o diminuare a acestora de la vest (600 mm) la est (sub 400 mm). Cele mai mari valori sunt în regiunea muntoasă, unde au depăşit 1200 mm (pe versanţii orientaţi spre vest şi nord se înregistrează cu 100-200 mm mai mult decât pe cei orientaţi spre est şi sud). Pe versanţii vestici ai Munţilor Apuseni, la Stâna de Vale (1100 m altitudine), se înregistrează polul ploilor din ţara noastră – 1600 mm. Datorită rolului de baraj orografic al Carpaţilor, cantităţi mai mari se înregistrează în jumătatea nord-vestică a ţării, sub influenţă oceanică (550-650 mm în câmpie şi 700 mm în regiunile de deal) şi mai reduse în sud-est (550 mm în câmpie şi 600-700 mm în regiunea deluroasă), sub influenţa aerului continental (Geografia României, vol. I, 1983). În Podişul Transilvaniei, mediile anuale variază între 600 şi 800 mm. În ariile cu föhn, cantităţile de precipitaţii se reduc semnificativ: Subcarpaţii Curburii (470-480 mm), culoarul Turda-Alba Iulia-Deva (480-510 mm), Podişul Mehedinţi (600 mm).

Cele mai reduse cantităţi se întâlnesc pe litoral (300-400 mm) şi în sectorul maritim al Deltei Dunării (sub 300 mm), unde suprafeţele mari cu apă favorizează formarea curenţilor descendenţi şi destrămarea norilor (România. Mediul şi reţeaua electrică de transport. Atlas geografic, 2002).

61

Regimul multianual al precipitaţiilor cunoaşte mari variaţii neperiodice, care evidenţiază perioade excedentare sau deficitare. Cele mai mari cantităţi s-au înregistrat în anii cu predominarea activităţii ciclonice şi frontale, la scara întregii ţări (1897, 1912) sau numai regional, anii 1969, 1970, 1971, 1972 în Câmpia Română (Gâştescu et al, 1979), 1970, 1974, 1995 în Depresiunea Transilvaniei (Sorocovschi et al, 2002), 1924, 1941, 1969, 1975 în Carpaţii şi Subcarpaţii Getici, 1908, 1933, 1940, 1955, 1991 în Moldova (Niculescu, 1997). Cele mai mici cantităţi s-au înregistrat în anii cu circulaţie predominant anticiclonică: 1896, 1904, 1907, 1934, 1945, 1946, 1948, 1953 (Topor, 1964), iar mai recent 1992, 1998, 2000, când precipitaţiile căzute au reprezentat între un sfert şi jumătate din media multianuală (intensitatea maximă în 1945-1946). Cantităţile semestriale de precipitaţii se diferenţiază, astfel că, din cantitatea medie anuală, circa 2/3 se realizează în sezonul cald (aprilie-octombrie). Repartiţia lor teritorială urmăreşte aceleaşi legi de variaţie: cresc de la est la vest şi în altitudine. Cantităţile lunare de precipitaţii sunt repartizate neuniform în timpul anului. Maximul pluviometric se înregistrează în intervalul mai-iunie (şi iulie în spaţiul montan), când dorsalele anticiclonului azoric antrenează ciclonii oceanici. Minimul pluviometric se înregistrează în februarie-martie şi se datorează frecvenţei mai mari a aerului continental. În regiunile cu influenţe submediteraneene, mai apar un maxim secundar (octombrie-noiembrie) şi un minim secundar (august-septembrie). Cele mai mari cantităţi lunare de precipitaţii sunt de 200-300 mm (uneori peste 500 mm) şi provin din averse puternice de natură frontală sau convectivă, iar cele mai mici cantităţi lunare se pot înregistra în tot cursul anului, fiind sub 10 mm (în câmpie şi dealuri) sau 20 mm (munţi). Absenţa totală a precipitaţiilor generează secetele (Bogdan, Niculescu, 1999). Unele luni sunt deficitare pluviometric, frecvent primăvara (martie 1929, 1948, 1953), toamna (septembrie 1903, 1953) şi vara (iulie-august 1946, 1992), căpătând o importanţă deosebită prin diminuarea semnificativă a producţiei agricole. Recordul de 19 luni consecutive deficitare pluviometric (din mai 1945 până în decembrie 1946) a fost la Iazu, în Bărăganul Central (Bogdan, 1980). Variaţiile de lungă durată ale precipitaţiilor se încadrează în anumite cicluri (de aproximativ 40 de ani). Se remarcă intervalele cu ani foarte ploioşi (1876-1885, 1910-1919, 1932-1941, 1966-1975), cu cele mai mari abateri faţă de „normală”, de 65,2-171,3 mm, ca şi cele cu ani foarte secetoşi (1902-1911, 1942-1951, 1983-1992), când abaterile negative cele mai mari au fost de 70-174 mm.

În ceea ce priveşte cantităţile anotimpuale de precipitaţii, se observă: perioadele ploioase din intervalele 1878-1887 (vara), 1936-1945 (toamna), 1962-1971 (iarna) şi 1970-1979 (primăvara); secetele din perioadele 1971-1980 (iarna), 1945-1954 şi 1981-1990 (primăvara), 1943-1952 (vara) şi 1982-1991 (toamna).

62

Scăderea cantităţilor de precipitaţii mai ales după deceniul 1976-1985, se înscrie într-o anumită variabilitate naturală. Ca urmare, în prezent, se observă o tendinţă de creştere a valorilor medii (Iliescu, 1996).

Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 de ore au un rol important în generarea proceselor de eroziune şi alunecare, provocând nu de puţine ori inundaţii. Frecvenţa cea mai mare (40%) o au cantităţile de 100-130 mm; urmează valorile de sub 100 mm (30%) şi cele de peste 150 mm (6,5%). Cele mai mari cantităţi în 24 de ore au fost: 530,6 mm la 29 august 1924, C.A. Rosetti în Delta Dunării; 348,9 mm, la 26 iunie 1925, Ciupercenii Vechi în Oltenia; 306,0 mm, la 19 iunie 1924, Fundata în Culoarul Rucăr-Bran; 280,4 mm, la 16 iunie 1938, Cârlibaba în Culoarul Bistriţei moldoveneşti. Durata şi intensitatea ploilor evidenţiază o mare variabilitate temporală şi spaţială, în funcţie de direcţia de deplasare a maselor de aer şi poziţia arcului carpatic. Astfel, ploile cu durata cea mai mare (peste 190 minute) se produc în vestul şi nordul ţării, iar cele cu durata cea mai mică (sub 150 minute) apar în regiunile cu manifestări föhnale sau advecţii de aer continental. Intensitatea medie a ploilor este de 0,04 mm/min, intensitatea maximă are valori de 0,20-0,35 mm/min, iar cea maximă absolută este de 6 mm/min, în regiunile de câmpie (Dragotă, Bălteanu, 1999). Ploile torenţiale variază teritorial în funcţie de altitudine, forma de relief, poziţia Carpaţilor, condiţii locale şi timp, fiind însoţite uneori şi de grindină. Intensitatea scade treptat cu altitudinea până la valori sub 3 mm/min în regiunile montane (cea mai intensă ploaie s-a produs la Viziru, la 27 mai 1939, cu o intensitate medie de 6,63 mm/min). Durata cea mai mare (peste 4 ore) o au ploile torenţiale de origine frontală, însă intensitatea lor scade brusc, sub 0,20 mm/min. Cantitatea de precipitaţii cea mai mare se înregistrează în timpul ploilor de origine frontală (peste 120 mm), în timpul unor averse cu durata de peste două ore, dar şi în cazul ploilor cu caracter local (Bărăgan, Câmpia Olteniei), cu durate de până la 60 minute (Bogdan, Niculescu, 1999). Numărul de zile cu diferite cantităţi de precipitaţii variază foarte mult teritorial, crescând în general cu altitudinea. Astfel, cel mai mare număr mediu anual de zile cu precipitaţii se înregistrează la 1700-1800 m înălţime, la nivelul plafonului maxim de condensare. Se remarcă 140-180 zile cu precipitaţii peste 0,1 mm în spaţiul montan, 100-135 zile în dealuri şi podişuri, 90-115 zile în câmpii şi doar 70-85 zile pe litoral. Iarna, precipitaţiile cad mai ales sub formă de ninsoare. Data medie de producere a primei ninsori corespunde datei când temperatura scade sub 2ºC, iar a ultimei ninsori când depăşeşte 5°C (Clima R.P.Române, vol. I, 1962). Numărul mediu anual de zile cu ninsoare este diferit de la o regiune la alta: 10-12 zile pe litoral, 15-20 zile în câmpii, 20-30 zile în dealuri şi podişuri, peste

63

40 zile în munţi (chiar peste 100 zile pe marile înălţimi). De-a lungul timpului, s-a înregistrat o mare variabilitate anuală. Faţă de primele ninsori, stratul de zăpadă apare ca dată medie cu circa două săptămâni mai târziu (Clima R.P.Române, vol. I, 1962). Numărul mediu anual de zile cu strat de zăpadă este sub 25 zile pe litoral, 50 zile în Bărăgan, 65-75 zile în regiunile de dealuri şi peste 100 zile în ariile montane.

4.2.3. Vântul

Pe teritoriul României, caracteristicile vântului depind de particularităţile circulaţiei generale a atmosferei şi configuraţia reliefului (Carpaţii au rol dominant în modificarea şi canalizarea direcţiei maselor de aer). Deasupra crestelor montane (la altitudini de peste 2500 m) predomină vânturile din direcţie vestică, cu o frecvenţă de 67%. La altitudini mai joase, circulaţia generală este influenţată de orientarea văilor şi culoarelor de vale, desfăşurarea culmilor montane secundare, astfel că ponderea circulaţiei vestice este de 60-65%, la 1800 m. În interiorul arcului carpatic, direcţia vântului dominant este diferită regional. Astfel, în Podişul Someşan, vântul predominant este cel din nord-vest, în Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor din nord şi nord-est (datorită modificării circulaţiei aerului de către versantul vestic al Carpaţilor Orientali), în Culoarul Orăştie-Aiud din sud-vest. În regiunile extracarpatice, direcţia dominantă a vântului este influenţată de orientarea culmilor carpatice. În estul Carpaţilor Orientali, predomină vânturile dinspre nord-vest şi nord, iar la Curbură, vânturile dinspre nord-est. În sudul Carpaţilor Meridionali, se face tranziţia spre direcţia nord-vestică, iar în vestul Carpaţilor Occidentali, domină vânturile dinspre sud-est şi sud.

În Câmpia Banato-Crişană, predomină vânturile de sud, sud-est şi est, iar în Câmpia Română, cele de vest şi est, cu unele modificări la cele două extremităţi (dinspre nord-vest şi nord-est). În Dobrogea şi pe litoral, domină vânturile de vest şi nord-vest, iar în Delta Dunării, cele de nord şi sud. Viteza vântului este în funcţie de rugozitatea suprafeţei terestre, orientarea reliefului şi altitudine. Astfel, pe platoul Ceahlăului (1850 m), viteza medie este de 10,4 m/s, pe versantul nordic este de 4 m/s, iar la baza acestuia scade la 1,8 m/s (Geografia României, vol. I, 1983).

În spaţiul montan, viteza medie anuală a vântului este cuprinsă între 8,0 şi 10,5 m/s (pe cele mai mari înălţimi carpatice, la peste 2000 m), 4 m/s pe platourile montane, 2-3 m/s pe versanţii adăpostiţi şi sub 1 m/s în depresiunile intramontane.

În Depresiunea Transilvaniei, arie relativ adăpostită, viteza medie a vântului este de 1,6-2,5 m/s, în podişurile piemontane extracarpatice şi Podişul

64

Moldovei 3-4 m/s, în Câmpia Română 4 m/s, în Câmpia Banato-Crişană 3 m/s şi 4-5 m/s pe litoral (cu viteze mai mari la gurile Dunării, 7 m/s).

Potenţialul energetic eolian al României se diferenţiază pe treptele de relief, fiind mai ridicat pe litoral şi pe înălţimile carpatice. Pentru a putea fi utilizate, vitezele vânturilor active trebuie să depăşească 3 m/s. Deşi vânturile cu viteze energetice de peste 10 m/s cumulează frecvenţe de 1600 ore/an, pe cele mai mari înălţimi carpatice şi la gurile Dunării, un impediment major în valorificarea acestora este reprezentat de regimul eolian neuniform.

Fig. 11. Regimul eolian (Geografia României, vol. I, 1983)

Perioadele cu calm atmosferic variază teritorial. Astfel, cea mai redusă frecvenţă se înregistrează pe marile înălţimi (9%) şi pe litoralul Mării Negre (13%), unde vânturile sunt dominante. Valori mai mari se întâlnesc în regiunile extracarpatice estice (20-35%), în sud-vestul Câmpiei Române (35-45%), în Podişul Transilvaniei (45-55%). Cea mai mare frecvenţă (60-80%) se realizează în depresiunile intracarpatice: Ciuc (60%), Baraolt (64%), Giurgeu (65%), Haţeg (70%), Loviştei (75%). În afară de vânturile dominante, care depind de circulaţia generală a atmosferei, pe teritoriul ţării se produc şi vânturi locale. Unele au o periodicitate zilnică, depinzând de încălzirea inegală a diferitelor tipuri de suprafeţe (brizele), iar altele sunt dependente de circulaţia atmosferică (föhnul, crivăţul, austrul), acţionând regional, într-un anumit anotimp sau stare climatică specifică.

65

Vânturile de munte-vale (brizele de munte) se manifestă dinspre regiunile joase spre cele înalte, în timpul zilei, iar noaptea sub formă de flux descendent. Pe timp senin, ating o frecvenţă de 80-90%, pe valea Bistriţei, la ieşirea din spaţiul montan (Mihăilescu, 1975). Brizele marine se produc datorită contrastelor termice dintre suprafaţa uscatului şi a Mării Negre. Ca direcţie, ziua, se manifestă dinspre mare spre uscat (între orele 10 şi 20), iar noaptea dinspre uscat spre mare (între orele 23 şi 8), cu mici perioade de relativ calm (Neacşa et al, 1974). Fenomene de briză se produc şi în împrejurimile marilor bazine acvatice, fiind întâlnite în lungul Dunării (Geografia văii Dunării româneşti, 1969) şi a marilor oraşe (Gugiuman, Cotrău, 1975; Erhan, 1979). Föhnul este un vânt cald şi uscat, care se formează pe versanţii opuşi (adăpostiţi) faţă de circulaţia maselor de aer din vest şi sud-vest. Are cea mai mare pondere la exteriorul Carpaţilor şi Subcarpaţilor de la Curbură, nordul Munţilor Făgăraş (denumit Vântul Mare), depresiunile din Munţii Banatului (denumit Coşava), sud-estul Munţilor Apuseni. Crivăţul este un vânt puternic, foarte rece şi uscat, dezvoltat la contactul dintre periferia dorsalei anticiclonului siberian cu o depresiune situată în Peninsula Balcanică sau estul Mării Mediterane. Bate iarna, din direcţie nord-estică, în regiunile din sud-estul şi estul României. Uneori viteza vântului ajunge la 120 km/h şi se asociază cu viscole puternice, provocând geruri mari, spulberarea şi troienirea zăpezii, ruperi de arbori, distrugeri ale conductorilor aerieni. Nemira este o variantă a Crivăţului, care pătrunde pe valea Oituzului şi afectează culoarul depresionar Giurgeu-Ciuc-Braşov, manifestându-se ca un vânt foarte violent. Austrul este un vânt uscat, cu direcţie sudică, sud-vestică şi vestică, care bate în toate anotimpurile în regiunile din sudul ţării. Apare la periferia nordică a anticiclonilor din Peninsula Balcanică, în condiţiile existenţei unui minim barometric în Transilvania. Iarna determină scăderi accentuate ale temperaturii, iar primăvara şi vara o uscăciune pronunţată. Băltăreţul este un vânt umed, specific bălţilor Dunării, având originea în ciclonii din Marea Neagră şi Marea Mediterană. Se manifestă primăvara şi vara, provocând ploi de scurtă durată. Munteanul este un vânt înregistrat la curbura Carpaţilor; bate dinspre Munţii Buzăului spre Bărăgan, din direcţie nord-vestică. Generează precipitaţii cu caracter torenţial şi căderi de grindină. Suhoveiul afectează sudul şi estul ţării, în perioada caldă a anului, fiind fierbinte şi uscat. Poate fi asociat cu furtuni de praf, provocând eroziunea solului, creşterea deficitului de umezeală din sol şi pierderea recoltelor. Frecvenţa medie anuală este de 4-6 zile în sudul Moldovei şi Câmpia Română, unde este cunoscut

66

sub numele de Sărăcilă, Traistă goală sau Traistă-n băţ şi 2 zile în Dobrogea, unde este denumit Vântul negru.

4.3. Regionarea climatică

Pe fondul climatului temperat-continental de pe teritoriul României, se pun în evidenţă diferenţieri regionale în repartiţia elementelor climatice, influenţate de sistemele barice şi de etajarea reliefului. Ca urmare, în literatura de specialitate, se delimitează mai multe sectoare de provincie climatică, dacă regionarea se bazează pe criteriul influenţelor climatice exterioare (oceanice, submediteraneene, de tranziţie, de ariditate, baltice, pontice), impuse de circulaţia generală a atmosferei şi de regiuni climatice (litoral, câmpie, deal, munte), dacă se porneşte de la criteriul influenţei orografice, adică particularităţile suprafeţei active. Configuraţia Carpaţilor diferenţiază areale cu anumite particularităţi ale circulaţiei atmosferice, astfel că la nivelul teritoriului ţării se resimt următoarele tipuri de influenţe climatice (Geografia României, vol. I, 1983): - influenţele oceanice (vestice) sunt caracteristice regiunilor nord-vestice şi centrale ale ţării (Depresiunea Transilvaniei, Câmpia şi Dealurile Crişano-Someşene, Munţii Apuseni). Sunt frecvente advecţii ale aerului temperat-maritim, care determină cantităţi mai mari de precipitaţii (un maxim principal în mai-iunie şi un maxim secundar în decembrie). Iarna, au loc pătrunderi frecvente ale aerului rece din nord-vest (produse de anticiclonii azoric şi scandinav) şi ale aerului mai cald (prin intermediul ciclonilor mediteraneeni). - influenţele submediteraneene (sud-vestice) se suprapun Câmpiei şi Dealurilor Banatului, Munţilor Banatului, vestului Carpaţilor Meridionali, Podişului Mehedinţi, Platformei Strehaei şi Câmpiei Olteniei. Sunt caracteristice advecţii frecvente de aer cald din sud-vest (transportat de ciclonii mediteraneeni), care determină ierni blânde. Precipitaţiile înregistrează un maxim principal în mai-iunie şi unul secundar în decembrie. - influenţele de tranziţie de la cele oceanice şi submediteraneene la cele continentale, se extind în partea central-sudică a ţării (Podişul şi Subcarpaţii Getici, Câmpia Română până la est de Bucureşti). Advecţiile de aer temperat-maritim din vest şi nord-vest alternează cu cele ale aerului continental din est şi sud-est. Precipitaţiile scad treptat spre est. Iarna, alternează advecţii de aer cald din sud-vest cu cele din est. - influenţele de ariditate (continentale) se resimt în sud-estul şi estul ţării (estul şi nord-estul Câmpiei Române, Dobrogea, centrul şi sudul Podişului Moldovei, Subcarpaţii dintre Bistriţa şi Dâmboviţa). Invaziile de aer foarte rece (origine polară sau arctică) determină îngheţuri, brume şi ninsori, la începutul şi

67

sfârşitul sezonului rece. În sezonul cald, advecţiile de aer fierbinte (origine tropicală) impun cantităţi reduse de precipitaţii, cu secete frecvente. - influenţele baltice (nord-vestice) se manifestă în Podişul Sucevei, sectorul nordic al Culoarului Siretului, Obcinele Bucovinei. Invaziile de aer temperat-continental (polar şi arctic) determină nebulozitate mare şi precipitaţii abundente, în timp ce advecţiile de aer foarte rece din timpul iernii produc scăderi accentuate ale temperaturii. - influenţele pontice apar în lungul litoralului, fiind specifice advecţii de aer cald şi umed din sud-vest, generate de ciclonii mediteraneeni cu caracter retrograd sau de ciclonii care se formează deasupra Mării Negre. Se înregistrează o circulaţie locală sub formă de brize, umezeală relativă mare, temperaturi moderate. Regiunile climatice, individualizate pe baza zonalităţii altitudinale, corespund treptelor majore de relief. În cadrul lor, diferenţierile teritoriale provocate de desfăşurarea unităţilor de relief în latitudine şi longitudine, ca şi de trăsăturile orografice proprii, au impus delimitarea de subregiuni climatice (Bogdan, 1980).

Tabelul nr.1 Regiuni şi subregiuni climatice

Regiuni climatice Subregiuni climatice 1. Câmpia Banato-Crişană 2. Câmpia Română de câmpie 3. Dobrogea Centrală şi de Sud 4. Depresiunea Transilvaniei 5. Dealurile Vestice 6. Subcarpaţii şi Podişul Getic 7. Subcarpaţii şi Podişul Moldovei

de dealuri şi podişuri

8. Dobrogea de Nord 9. Carpaţii Occidentali 10. Carpaţii Meridionali de munte 11. Carpaţii Orientali 12. cu deltă şi lagune de litoral 13. cu faleză

(1) Regiunea climatică de munte. Corespunde spaţiului carpatic, fiind cuprinsă între treptele altimetrice de 800 şi 2500 m. Cuprinde o multitudine de topoclimate complexe şi se caracterizează prin diferenţieri importante determinate de etajarea principalelor elemente climatice şi de expoziţia diferenţiată faţă de advecţia maselor de aer maritim din vest, cărora relieful le imprimă modificări şi devieri termodinamice. Modificări esenţiale impun orientarea şi dispunerea principalelor culmi montane, culoarele de vale şi spaţiile depresionare.

68

Temperatura medie anuală variază: 6ºC la baza masivelor muntoase (800 m) şi -2°C pe cele mai mari înălţimi. Iernile sunt lungi, cu o persistenţă a stratului de zăpadă, cu temperaturi medii de -4…-10°C şi minime de sub -20°C. La altitudinile cele mai mari, îngheţul este specific pentru o perioadă de peste 8 luni pe an, iar stratul de zăpadă are posibilităţi de menţinere de peste 5 luni. Precipitaţiile cresc cu altitudinea de la 850 mm la 1400 mm. Vântul este predominant vestic, cu viteze medii anuale de 4-10 m/s. În depresiuni şi culoare sunt frecvente inversiunile de temperatură.

Rezultă o distribuţie eterogenă a valorilor parametrilor meteorologici, care se diferenţiază pe anumite etaje, versanţi cu expoziţie variată, aliniamente şi grupări de masive montane. a) subtipul climatic al munţilor înalţi cuprinde culmile cele mai înalte ale Carpaţilor, deasupra altitudinii de 1700 m în nord şi 1900 m în sud. Clima este aspră şi umedă. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare globale prezintă valori de 100-105 kcal/cm2·an. Temperatura medie anuală a aerului scade chiar sub 0ºC. Amplitudinile termice medii anuale nu depăşesc 20ºC, iar media temperaturilor minime absolute coboară sub -25ºC. Cantităţile medii anuale de precipitaţii variază între 1000 şi 1400 mm. Stratul de zăpadă durează 100-200 zile anual, iar grosimea lui maximă depăşeşte uneori 5-6 m, grosimile medii fiind cuprinse între 1,5-3,0 m. Viteza medie a vântului depăşeşte 6-7 m/s, iar vitezele maxime ating 50-60 m/s, pe direcţii dominante nord-vest şi vest. b) subtipul climatic al munţilor joşi, se află situat aproximativ între 800 şi 1700 m în nord şi 800-1900 m în sud. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare globale se cifrează la 110-115 kcal/cm2·an. Temperatura medie anuală are valori de 2-6ºC. Amplitudinile termice anuale sunt cuprinse între 21 şi 22ºC. Cantităţile medii anuale de precipitaţii depăşesc 750-800 mm. Predomină vânturile de nord-vest, cu viteze mai mari iarna şi primăvara (peste 4 m/s), iar pe versanţii adăpostiţi apar manifestări föhnale. În cadrul acestei regiuni se întâlneşte şi nuanţa climatică specifică depresiunilor, cu frecvente şi intense inversiuni termice, ceaţă şi situaţii de calm atmosferic. (2) Regiunea climatică de dealuri şi podişuri. Se desfăşoară pe un ecart altimetric de 500 m (300-800 m). Prezintă caractere climatice de tranziţie între munte şi câmpie, cu diferenţieri importante între vestul şi estul ţării. Temperatura este cuprinsă între 8 şi 10°C, precipitaţiile medii anuale sunt de 600-850 mm, umezeala relativă depăşeşte 75%, iar vânturile sunt influenţate de poziţia spaţiului deluros respectiv. Sunt caracteristice scurgeri de aer cu efecte de föhn (Subcarpaţii Getici şi de Curbură), pe versanţii opuşi circulaţiei maselor de aer vestice, situaţii de calm şi inversiuni de temperatură în depresiuni. Principalele caracteristici topoclimatice pun în evidenţă zonalitatea verticală a elementelor climatice:

69

a) subtipul climatic al dealurilor şi podişurilor înalte (500-800 m). Media anuală a temperaturii aerului variază între 7 şi 8ºC în nord şi între 8 şi 9ºC în vest şi sud. Amplitudinile medii anuale ajung la 22-23,5ºC, iar media temperaturilor minime absolute anuale coboară sub -32ºC. Cantităţile medii anuale de precipitaţii atmosferice se cifrează între 650 şi 750 mm. Îngheţurile, ceaţa şi brumele timpurii de toamnă şi târzii de primăvară, poleiul şi chiciura sunt frecvente mai ales în culoarele de vale şi depresiuni. Stratul de zăpadă atinge grosimi de până la 1 m pe culmile subcarpatice cele mai înalte. În perimetrul Subcarpaţilor de la Curbură acţionează efectele de föhn.

b) subtipul climatic al dealurilor şi podişurilor joase (300-500 m). Temperatura medie anuală este de 9-10ºC, mai ridicată în sudul ţării, amplitudinea medie anuală este de 23,5-24,5°C, iar temperatura minimă absolută are valori de -30…-32,5°C. Cantităţile anuale de precipitaţii sunt de 500-650 mm. Se înregistrează 60-75 zile cu strat de zăpadă, ce măsoară grosimi de 20-30 cm. Pentru regiunile din partea de est şi sud-est a ţării sunt specifice vânturile de nord şi nord-est, a căror frecvenţă medie se cifrează la 18-20%, cu viteze medii de 4-6 m/s. Se întâlnesc şi vânturi locale: Vântul Negru în Dobrogea şi Coşava în Banat.

Fig. 12. Regiuni climatice (Bogdan, 1980)

1, munţi (a, înalţi; b, mijlocii şi joşi); 2, dealuri şi podişuri (a, înalte; b, joase); 3, câmpie; 4, deltă şi litoral. I-VI, Influenţe climatice (I, oceanice; II, submediteraneene; III, de tranziţie; IV, de

ariditate; V, baltice; VI, pontice)

70

(3) Regiunea climatică de câmpie. Corespunde arealului cuprins între 7 şi circa 300 m altitudine. Temperatura aerului prezintă valori de 10-11°C, cu maxime absolute de peste 44°C în aer şi 65-75°C la sol. Iarna, se înregistrează sub -30°C. Apar cele mai accentuate amplitudini de temperatură, 23-25°C. Precipitaţiile totalizează 550-650 mm în vest şi 400-450 mm în sud-est, iar evapotranspiraţia are valori ridicate, în special în sudul şi sud-estul ţării. Se remarcă diferenţieri pregnante între partea vestică şi sudică a ţării:

a) subtipul climatic al Câmpiei Banato-Crişene este supus advecţiilor frecvente ale aerului temperat-maritim, bariera carpatică ocrotindu-l de invaziile aerului rece continental din nord-est. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare globale ajung la 120-125 kcal/cm2·an. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 9 şi 11ºC, cu unele abateri locale, temperaturile maxime absolute nedepăşind 40ºC, iar cele minime absolute –30ºC. Cantităţile medii anuale de precipitaţii atmosferice sunt cuprinse între 550 şi 650 mm, creşterea acestora realizându-se de la vest către est. Stratul de zăpadă prezintă grosimi medii de 10-15 cm. Predomină vânturile de vest, cu frecvenţe medii de 10-12% şi viteze de 2,5-3 m/s.

b) subtipul climatic al Câmpiei Române prezintă foarte mari contraste de temperatură în decursul anului. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare globale ajung la cca 120-127 kcal/cm2·an. Temperatura medie anuală prezintă valori cuprinse între 10 şi 11,5ºC. Sunt frecvente invaziile maselor de aer continental, gerurile şi viscolele, iarna, iar vara, secetele. Amplitudinile termice medii depăşesc 25°C, iar cele absolute 72ºC. Cantităţile medii anuale de precipitaţii scad pe direcţie nord-sud, dar şi vest-est, de la 600 la 450 mm. Iernile sunt însoţite de ninsori care generează depunerea unui strat de zăpadă cu grosimi medii de 10-12 cm. Vânturile dominante sunt cele din direcţiile nord-est şi nord, a căror frecvenţă este de 20-25%. Vitezele medii ale vântului sunt de 3-3,5 m/s.

(4) Regiunea climatică de litoral maritim. Apare ca un tip aparte, specific Deltei Dunării şi litoralului românesc. Se resimt influenţele moderatoare ale Mării Negre. Cantităţile de precipitaţii sunt cele mai reduse din ţară.

a) subtipul climatic al litoralului nordic (cu lagune şi deltă) cunoaşte temperaturi medii anuale de peste 11ºC, amplitudinile termice depăşind 23ºC. Cantităţile medii anuale de precipitaţii atmosferice se menţin sub 350 mm. Iarna şi la începutul primăverii sunt frecvente vânturile puternice din direcţiile nord şi nord-est, cu frecvenţe medii de 16-20% şi viteze de 4-5 m/s. În timpul verii se dezvoltă circulaţia de tip briză.

b) subtipul climatic al litoralului sudic (cu faleză) înregistrează temperaturi medii anuale mai mari de 11ºC şi amplitudini medii anuale de peste 22ºC. Cantităţile anuale de precipitaţii nu depăşesc 380-400 mm. Circulaţia aerului se află sub influenţa directă a Mării Negre, cu brize marine, în timpul verii.

71

Tabelul nr. 2 Particularităţile regiunilor climatice

Regiunea

climatică de munte

Regiunea climatică de deal

şi podiş

Regiunea climatică de câmpie

Regiunea climatică de

litoral

Regiuni climatice

Elemente climatice

munţi înalţi

munţi joşi înalt jos Câmpia

Română Câmpia de Vest

nordic sudic

Temperatura medie anuală (°C)

2…-2 2-6 8-9 9-10 10->11 9->11 >11

T° medie în ianuarie (°C)

-8…<-10 -4…-8 -3 -2 <-3 >-2 -0,5 0,0

T° medie în iulie (°C) 8-14 14-18 19-

20,5 20,5-21 22-23,5 20-21 22,5 22

Temperatura max. absolută (°C)

20-22 30-32 35-38 38-40 40-44 39-40 36-37 38-38,5

T° min. absolută (°C)

-34… -38

-33… -34

-32… -33

-30… -32,5

-30… -32,5

-29… -30 -25

Cant.medie anuală de precip (mm)

1000-1400

750-1000

650-750 500-650 450-600 550-650 <350 <400

Precipitaţii în sezonul cald (mm)

500->600

450-500

375-450 350-375 250-350 300-375 <200

Precip. max. anuale în 24 h (mm)

80->200 80-140 60-120 100-500

100-200

Zile cu precipitaţii 0,1 mm

150->170

140-150

120-140 100-120 90-115 100-125 70 85

Vânturi locale

vânturi de munte-vale föhn föhn,

Sărăcilă Crivăţ,

Suhovei Austrul brize marine

72

5. HIDROGRAFIA

5.1. Izvoarele minerale

Geneza şi apariţia apelor minerale sub forma izvoarelor sunt legate de prezenţa unor falii de adâncime, de existenţa lanţului muntos de natură vulcanică, precum şi de zăcămintele de petrol, gaz metan, cărbuni şi sare. Pe teritoriul României au fost identificate aproximativ 2000 de izvoare minerale, ceea ce exprimă un mare potenţial balnear. Din punct de vedere al compoziţiei chimice se individualizează mai multe tipuri de ape minerale: carbogazoase (cu bioxid de carbon, rezultat al manifestărilor postvulcanice), clorosodice (cu mineralizare ridicată, datorită levigării masivelor de sare sau dizolvării sărurilor din diapir sau soluri), sulfuroase-sulfatate (legate de formaţiunile gipsifere miocene şi din fliş, rocile metamorfice din Orientali sau zăcămintele de cărbuni). Aceste ape conţin şi unele elemente secundare (fier, arseniu, potasiu) sau prezintă proprietăţi fizice variabile (au caracter termal sau sunt radioactive). Apele carbogazoase simple sunt răspândite în aureola mofetică a Carpaţilor Orientali (Vişeu de Sus, Lunca Ilvei, Suseni, Căpâlniţa, Jigodin Băi, Peteni, Zăbala), în Culoarul Mureşului (Banpotoc, Bretelin) şi în Câmpia Timişului (Fibiş, Pişchia). Apele bicarbonatate carbogazoase apar în aureola mofetică a Carpaţilor Orientali (Teceu Mic, Bixad, Oraşu Nou, Valea Mariei – în Depresiunea Oaş; Săpânţa, Onceşti, Slătioara – în Depresiunea Maramureş, Valea Vinului, Parva, Sângeorz – în Munţii Rodnei; Bilbor, Borsec, Topliţa, Bicazu Ardelean, Lunca de Jos – în depresiunile intramontane), în Munţii Baraolt şi Bodoc (Băţanii Mici, Biborţeni, Crăciunel, Bodoc, Olteni, Câlnic, Arcuş, Hăghig, Turia, Zizin) şi în Culoarul Mureşului (Şoimuş, Veţel, Băcia, Rapolţel). Apele bicarbonatate simple sunt puţin răspândite şi apar în Câmpia Română (Craiova, Urzicuţa, Mitreni), Câmpia Banato-Crişană (Arad), Podişul Moldovei (Leţcani) şi Podişul Getic (Ploştina). Apele feruginoase carbogazoase sunt larg răspândite în aureola mofetică a Carpaţilor Orientali (Tarna Mare, Certeze, Baia Mare, Chiuzbaia, Baia Sprie, Romuli, Borşa, Ilva, Dorna Cândreni, Iacobeni, Vatra Dornei, Poiana Negrii, Drăgoiasa, Broşteni, Bicaz, Remetea, Corund, Vlăhiţa, Miercurea Ciuc, Tuşnad, Sântimbru, Racoşu de Sus, Micfalău, Malnaş, Vâlcele), în Câmpia Banato-Crişană (Buziaş, Ţipar, Acâş, Pădurea Neagră) şi în Culoarul Mureşului (Boholţ, Valea Căoi, Păuliş, Lipova). Apele feruginoase simple se găsesc în Dealurile Barcăului şi Crasnei (Plopiş, Bobota, Zalnoc), în Munţii Oaş (Turţ), în Subcarpaţii Gorjului (Gurani),

73

în Câmpia Banato-Crişană (Mocrea, Sântimrâu) şi Munţii Apuseni (Stâna de Vale). Apele sulfuroase apar în depozitele paleogene şi neogene cu conţinut de substanţe bituminoase: Subcarpaţii Moldovei (Brusturosu, Găineşti, Pipirig, Horaiţa, Luncani, Solonţ, Moineşti), Subcarpaţii de Curbură (Motnău, Aluniş, Cozieni, Măgura, Năeni, Apostolache, Ceraşu, Vâlcăneşti, Câmpina, Pucioasa), Subcarpaţii Getici (Albeşti, Bughea, Brădet, Călimăneşti, Olăneşti, Govora, Dobriceni, Hirişeşti, Săcelu), Podişul Moldovei (Mihălăşeni, Ştefăneşti, Băiceni, Strunga, Răducăneni, Drânceni, Pungeşti), Podişul Getic (Ciocadia, Lupşa de Jos, Malovăţ, Drobeta Turnu Severin), Depresiunea Maramureş (Breb, Botiza, Ieud, Dragomireşti, Sălişte), Depresiunea Baia Mare (Dăneşti, Cărbunari), Depresiunea Lăpuş (Măgureni), Dealurile Crasnei (Valea Pomilor), Depresiunea Şimleu (Meseşenii de Sus), Podişul Someşan (Jibou, Bizuşa, Băiţa), Podişul Mehedinţi (Balta, Bala), valea Cernei (Băile Herculane), Dobrogea (Hârşova, Topalu, Mangalia). La Balta, Băile Herculane, Hârşova, Mangalia sunt şi termale. Apele sulfatate se întâlnesc în depozite paleogene şi neogene, în Subcarpaţii Moldovei (Oglinzi, Bălţăteşti, Borleşti), Subcarpaţii de Curbură (Berca, Sărata Monteoru, Moreni, Vulcana Băi, Cândeşti), Dealurile Crasnei şi Barcăului (Zăuan, Chieşd, Ghenci), Câmpia Timişului (Ivanda), Podişul Someşan (Leghia), Câmpia Moldovei (Breazu) şi în estul Câmpiei Române (Lacu Sărat, Ciocile, Tătaru, Fundata, Amara). Apele clorurat sodice sunt puternic mineralizate şi se întâlnesc în depozite salifere, în Subcarpaţii Moldovei (Brusturi, Vânători Neamţ, Petricani, Piatra Neamţ, Tazlău, Sărat, Slănic Moldova, Târgu Ocna, Oituz), Subcarpaţii Curburii (Vizantea, Jitia, Chiojdu, Teişani, Slănic, Ţintea, Băicoi, Brebu, Telega, Bezdead, Lăculeţe), Subcarpaţii Getici (Câmpulung, Ocnele Mari, Oteşani, Viteştii din Vale, Ţicleni), Depresiunea colinară a Transilvaniei (Crişeni, Ocna Dejului, Slătiniţa, Sic, Someşeni, Cojocna, Turda, Sovata, Praid, Ocna Mureş, Ocna Sibiului, Săcel, Miercurea Sibiului). Se mai găsesc şi în Depresiunea Maramureşului (Ocna Şugatag), Podişul Sucevei (Cacica), Câmpia Română (Balta Albă, Câineni, Ianca, Movila Miresii, Batogu) şi în Dobrogea (Murighiol, Sinoie, Nuntaşi, Agigea, Techirghiol, Costineşti). Apele iodurate se întâlnesc în formaţiuni salifere şi sarmaţiene, în Subcarpaţi (Nechit, Calu-Iapa, Berca, Sărata Monteoru, Moreni, Gura Ocniţei, Vulcana Băi, Goruneşti), Depresiunea colinară a Transilvaniei (Bazna, Sângeorgiu de Mureş). Apele oligominerale au o cantitate redusă de săruri minerale, ca cele din Câmpia Banato-Crişană (Bogda, Socodor, Chişineu-Criş, Cermei, Acâş, Beltiug), în culoarul Mureşului (Roşcani), bazinul Trotuşului (Zemeş, Brusturoasa, Palanca, Poiana Uzului, Comăneşti), valea Siretului (Mărgineni, Sascut),

74

Subcarpaţii Curburii (Chiojdeni, Lopătari, Terca, Slon), Subcarpaţii Getici (Nucşoara, Domneşti, Râmnicu Vâlcea) şi valea Prahovei (Sinaia, Azuga). Apele termale, legate şi de liniile de falii, sunt la Băile Felix şi Băile 1 Mai (hipertermale), Salonta, Tinca, Şumal, Răbăgani, Moneasa, Bocşa Română, Mehadica, Ciclova Montană, Călan, Geoagiu-Băi, Siriu, care au şi caracter oligomineral, precum şi cele de la Băile Tuşnad, Topliţa, Olăneşti, Mangalia, care conţin şi o mare varietate de săruri. Apele radioactive sunt răspândite la Băile Herculane, Băile Tuşnad, Sângeorz-Băi. Aceste resurse de ape minerale sunt valorificate în diferite staţiuni de cură şi tratament, precum şi în consumul alimentar, prin îmbuteliere (Borsec, Biborţeni, Zizin, Dorna, Poiana Negrii, Tuşnad).

5.2. Apele curgătoare

5.2.1. Configuraţia reţelei hidrografice şi modul ei de organizare

Situarea ţării noastre în zona climatului temperat-continental şi prezenţa arcului carpatic, imprimă reţelei hidrografice o configuraţie radiar-divergentă şi determină valoarea principalilor parametri hidrologici. În distribuţia şi conformaţia actuală a reţelei hidrografice, un rol important l-a jucat evoluţia paleogeografică. Dezvoltarea reţelei actuale de văi s-a realizat în etape succesive. Râurile României sunt carpatice ca obârşie şi danubiano-pontice ca drenaj (Geografia României, vol. I, 1983). Majoritatea izvorăsc din regiunea carpatică şi subcarpatică, iar 97,8% din suprafaţa ţării este situată în bazinul dunărean. Lungimea totală a reţelei hidrografice este de 78.905 km (4864 cursuri codificate), ceea ce înseamnă o densitate de 0,33 km/km². Dacă se iau în considerare şi celelate artere mai mici, se ajunge la o lungime totală de 115.000 km şi o densitate de 0,49 km/km².

În funcţie de modul de asociere a ramurilor hidrografice, se pot deosebi mai multe tipuri de reţele hidrografice (Coteţ, 1951; Zăvoianu, 1978): - reţeaua dendritică este caracteristică pentru multe sisteme hidrografice, mai ales în regiunile cu structură plană sau slab înclinată, pe conuri de dejecţie, în piemonturi sau la ţărmul mării (de exemplu, Vedea şi Teleorman, Caraş, Jiu, Călmăţui, Neajlov, Bârlad). - reţeaua rectangulară, cu confluenţe unghiulare (între 65 şi 90º), este specifică regiunilor cristaline, în cursurile superioare ale râurilor Hideg, Râu Mare, Bistra şi Bela (din Munţii Godeanu-Ţarcu), Lotru, Bistriţa cu afluenţii Neagra, Bistricioara, Bicaz. - reţeaua radiară este caracteristică regiunilor de conuri vulcanice (Pietrosul din Căliman, Fâncel în Gurghiu, Harghita) şi domurilor din

75

Depresiunea Transilvaniei (Sărmăşel, Saroş, sud Mediaş, Daia); aceeaşi înfăţişare apare în regiunea Leu (Câmpia Olteniei), unde se impun direcţii contrare pentru afluenţii Oltului şi Jiului. - reţeaua convergentă se prezintă ca un nod hidrografic (toate sistemele se unesc într-un punct), fiind specifică regiunilor cutate sub formă de brahisinclinale, craterelor vulcanice şi subsidenţelor locale: Jiul, Gilortul şi Amaradia (la Filiaşi), Oltul, Bistriţa, Luncavăţul, Topologul (la Râureni), Argeşul, Vâlsanul, Râul Doamnei, Bratia, Argeşelul (la nord de Piteşti), Ialomiţa, Prahova, Sărata (la Coşereni), Mureşul, Ampoiul, Sebeşul (la Alba Iulia), Someşul Mare, Someşul Mic, Bandăul, Sălătrucul, Olpretul (la Dej), Siretul, Bârladul, Putna, Râmnicul Sărat (în Câmpia Siretului inferior), Neagra Şarului cu afluenţii săi (craterul Călimanului), Sălardul cu afluenţii săi (craterul Fâncel).

- reţeaua inelară se desfăşoară ca o cingătoare, fiind caracteristică regiunilor de domuri şi bazine. Se formează din reţeaua subsecventă, pe laturile butonierelor sau cuvetelor: Sâmnic, Slatina şi Zapozi, care înconjoară Dealul Ienciu (sud Tigveni-Argeş).

- reţeaua opusă se desfăşoară ca două sisteme paralele, dar opuse, dispuse pe doi versanţi, separaţi de o creastă: culmea principală a Făgăraşului.

- reţeaua sucită este cea care nu se poate încadra în nici un tip, întâlnită în regiuni diferite tectonic, fiind rezultatul unei eroziuni intense: Oltul între Tuşnad şi Rm. Vâlcea, Buzăul, Someşul între Dej şi Seini. Analiza morfometrică a reţelei hidrografice ierarhizate, codificate şi incluse în Atlasul cadastrului apelor din România (1992) oferă rezultate semnificative.

Astfel, între numărul de râuri şi ordinul lor de mărime există o legătură inversă, adică lungimea cursurilor scade şi numărul lor creşte (96,6% dintre cursuri au lungimi mai mici de 50 km, 2% au între 50 şi 100 km, 1,1% între 100 şi 500 km şi numai 0,1%-respectiv patru cursuri, Siret, Prut, Olt şi Mureş–au peste 500 km). Dintre râurile interioare, cele mai mari lungimi le au: Mureşul (761 km), Prutul (742 km), Oltul (615 km), Siretul (559 km), Ialomiţa (417 km), Someşul (376 km), Argeşul (350 km), Jiul (339 km); cele mai mari bazine sunt ale Siretului (42.890 km²), Mureşului (27.890 km²), Oltului (24.050 km²), Someşului (15.740 km²), Argeşului (12.550 km²), Prutului (10.990 km²), Ialomiţei (10.350 km²). Analizând distribuţia suprafeţelor drenate faţă de axa râului principal, se constată că la cele mai multe bazine ea este echilibrată, dar sunt şi cazuri de bazine cu un coeficient de asimetrie mare (Vişeu, Iza, Cerna, Vedea, Argeş, Ialomiţa, Moldova, Buzău), rezultat al mişcările tectonice (de exemplu, asimetria principalelor bazine ale râurilor de la est de Olt, influenţată de existenţa ariei de subsidenţă Titu-Siretul inferior).

76

Fig. 13. Reţeaua hidrografică

În ceea ce priveşte forma bazinelor hidrografice, cu implicaţii asupra modului de formare şi de transmitere a undelor de viitură, se observă că valorile raportului de formă oscilează între 0,844 (pentru bazinul râului Mislea, afluent al Teleajenului) şi 0,208 (pentru bazinul râului Dâmboviţa). Bazinele alungite predomină în Podişul Transilvaniei, sudul Carpaţilor Meridionali, nordul Munţilor Făgăraş şi Podişul Moldovei (Geografia României, vol. I, 1983). În funcţie de distribuţia spaţială, dispunerea arterelor hidrografice în raport cu colectorii principali şi cu influenţa maselor de aer care determină unele caracteristici ale regimului de scurgere, se poate stabili o anumită grupare a sistemelor hidrografice. Grupa sistemelor hidrografice nord-vestice cuprinde afluenţii de nord ai Tisei, care drenează versanţii nordici şi vestici ai munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş, Maramureş şi Rodnei. Suprafaţa totală este de 4540 km² (1,9% din suprafaţa ţării). Tisa străbate teritoriul României pe 61 km şi primeşte ca afluenţi principali: Vişeul (82 km; 1581 km²; alt. med. 1011 m), Iza (80 km; 1293 km²; alt. med. 681 m), Săpânţa (19 km; 145 km²; alt. med. 766 m) şi Turul (68 km; 1114 km²; alt. med. 308 m). Valori mari ale coeficientului de asimetrie se întâlnesc la bazinele Vişeului (mai dezvoltat pe partea dreaptă) şi Izei (mai dezvoltat pe stânga).

77

Grupa sistemelor hidrografice vestice cuprinde trei mari bazine hidrografice (Someş-Crasna, Crişuri, Mureş-Aranca), care drenează 26% din teritoriul ţării. Sunt bazine alungite, cu un coeficient de formă mic (0,374 la Someş; 0,210 la Mureş) şi cu asimetrii pronunţate pe anumite sectoare. Panta medie a bazinului este mai scăzută în cazul Crişurilor (133‰ la Crişul Alb, 125‰ la Crişul Repede şi 68‰ la Crişul Negru), Barcăului (72‰) şi Crasnei (71‰), decât a Someşului (170‰) şi Mureşului (179‰). Someşul, cu izvoarele în Munţii Rodnei, se formează prin unirea Someşului Mare (130 km; 5033 km²) cu Someşul Mic (178 km; 3773 km²) în amonte de Dej, după care primeşte ca afluenţi principali Almaşul (68 km; 813 km²) şi Lăpuşul (119 km; 1875 km²). Crasna (134 km; 2100 km²), un fost afluent al Someşului, care în prezent se varsă în Tisa, izvorăşte din Depresiunea Silvaniei şi primeşte ca afluent important Zalăul (38 km; 266 km²). Barcăul (134 km; 3397 km²) izvorăşte din platoul calcaros Ponor şi drenează sud-vestul Depresiunii Şimleu. Ierul (61 km; 420 km²), cu obârşia în Depresiunea Şimleului, nu are afluenţi. Crişul Repede (171 km; 6383 km²), cu obârşia în Depresiunea Huedin, primeşte ca afluenţi Drăganul (42 km; 254 km²) şi Iada (46 km; 220 km²). Crişul Negru (164 km; 3820 km²) izvorăşte de sub vârful Curcubăta (Munţii Bihor) şi primeşte ca afluenţi râurile Holod (60 km; 560 km²) şi Teuz (87 km; 725 km²). Crişul Alb (234 km; 4240 km²), considerat colectorul Crişurilor, izvorăşte de sub vârful Certezul (Munţii Bihor) şi primeşte ca afluenţi, pe teritoriul ţării, Cigherul (56 km; 856 km²) şi Canalul Morilor (45 km; 630 km²).

Mureşul (761 km; 27.890 km²), cu izvoarele în Depresiunea Giurgeului, are următorii afluenţi principali: Arieşul (166 km; 3005 km²); Târnavele (246 km; 6253 km²), din unirea Târnavei Mici cu Târnava Mare la Blaj; Sebeşul (96 km; 1304 km²); Streiul (93 km; 1983 km²). Aranca (114 km; 1080 km²) izvorăşte din Câmpia Aradului, având legături subterane cu Mureşul. Grupa sistemelor hidrografice sud-vestice drenează Munţii Banatului, sistemele principale de râuri fiind afluenţi direcţi ai Tisei (Bega) sau Dunării (Timiş, Nera). În ceea ce priveşte coeficientul de formă, valori mai ridicate înregistrează Bega Veche (0,70) şi Caraşul (0,664), restul având bazine alungite (Bârzava 0,243; Bega 0,269; Pogăniş 0,305; Timiş 0,497). Panta medie a acestor bazine variază de la 100‰ la Bârzava, 103‰ la Bega, 105‰ la Caraş, 151‰ la Timiş până la 217‰ la Nera. Altitudinea medie a bazinelor variază de la 576 m (Nera) la 390 m (Timiş), 301 m (Caraş), 289 m (Bârzava) şi 230 m (Bega). Bega (170 km; 2362 km²) izvorăşte din Munţii Poiana Ruscă şi primeşte, în afara teritoriului ţării, singurul afluent mai important, Bega Veche (107 km; 2108 km²), cu obârşia în Piemontul Lipovei. Timişul (244 km; 5673 km²), cu izvoarele în Munţii Semenic, primeşte ca afluenţi principali: Bistra (60 km; 919 km²) şi Pogănişul (107 km; 671 km²), dar şi Bârzava (154 km; 1202 km²), cu obârşia în Munţii Semenic, în afara ţării. Caraşul (79 km; 1280 km²) izvorăşte tot

78

din Munţii Semenic şi colectează afluenţi de dimensiuni mici (Ciornovăţ, Ciclova, Vicinic). Nera (143 km; 1380 km²) izvorăşte din Munţii Semenic şi primeşte afluenţii Prigor şi Miniş. Grupa sistemelor hidrografice sudice include afluenţii de pe stânga Dunării, de la confluenţa cu Cerna până la confluenţa cu Ialomiţa. Toate aceste sisteme hidrografice, cu excepţia Oltului, îşi au obârşia în Carpaţii Meridionali şi Carpaţii de la Curbură. Bazinele sunt, în general, alungite, râurile principale având valori mici ale coeficientului de formă: 0,422 la Jiu, 0,252 la Olt, 0,492 la Argeş, 0,316 la Ialomiţa. Bazinele situate la est de Olt înregistrează un grad ridicat de asimetrie (Vedea, Argeş, Ialomiţa). Altitudinea medie şi panta medie a bazinelor variază semnificativ: Cerna (737 m; 310‰), Olt (624 m; 135‰), Jiu (417 m; 93‰), Argeş (379 m; 90), Ialomiţa (327 m; 59‰) şi Vedea (166 m; 25‰). Cerna (79 km; 1360 km²) izvorăşte din Munţii Vâlcan şi primeşte un singur afluent important: Bela Reca (36 km; 713 km²). Jiul (339 km; 10.080 km²), cu izvoarele în Retezatul Mic, se formează prin unirea Jiului de Vest cu Jiul de Est (din Munţii Parâng) în bazinul Petroşanilor şi are ca afluenţi principali: Tismana (42 km; 894 km²), Jilţul (49 km; 377 km²), Gilortul (116 km; 1358 km²) cu Blahniţa, Motrul (134 km; 1895 km²) cu Coşuştea şi Huşniţa şi Amaradia (106 km; 879 km²). Oltul (615 km; 24.050 km²), format în masivul Hăşmaşu Mare, străbate centrul şi sudul ţării, primind următorii afluenţi principali: Râul Negru (88 km; 2349 km²); Bârsa (73 km; 937 km²); Homorod (62 km; 855 km²); Cibin (82 km; 2194 km²) cu Hârtibaciu şi Sadu; Lotru (83 km; 990 km²); Topolog (111 km; 543 km²); Luncavăţ (60 km; 274 km²) şi Olteţ (185 km; 2663 km²) cu Cerna şi Geamărtălui. Tesluiul (110 km; 569 km²), format la limita sudică a câmpiei piemontane, se varsă în acumularea Frunzaru. Vedea (224 km; 5430 km²), cu izvoarele în Piemontul Cotmeana, are un afluent principal, Teleormanul (169 km; 1427 km²). Argeşul (350 km; 12.550 km²), cu obârşia în Munţii Făgăraş, primeşte apele Râului Doamnei (107 km; 1836 km²), Neajlovului (186 km; 3720 km²) cu Dâmbovnicul şi Câlniştea, Sabarului (174 km; 1346 km²) şi Dâmboviţei (286 km; 2824 km²) cu Ilfov şi Colentina. Ialomiţa (417 km; 10.350 km²), cu obârşia în Munţii Bucegi, are următorii afluenţi principali: Cricov (80 km; 579 km²) şi Prahova (193 km; 3738 km²) cu Teleajen şi Cricovul Sărat. Se mai adaugă o serie de sisteme hidrografice care se varsă direct în Dunăre: Desnăţuiul (115 km; 2015 km²), cu izvoarele în Piemontul Stehaiei; Călmăţuiul de Teleorman (139 km; 1413 km²), cu obârşia în Câmpia Boianului; Călmăţuiul de Buzău (152 km; 1668 km²), cu izvoarele în Câmpia Buzăului. Grupa sistemelor hidrografice estice cuprinde bazinele Siretului şi Prutului. Numărul mare de afluenţi care vin din Carpaţii Orientali face ca altitudinea medie a bazinului Siret să fie de 507 m şi panta medie de 110‰. Densitatea reţelei este de 0,41 km/km² la Prut şi 0,35 km/km² la Siret. Sunt

79

caracteristice bazinele alungite şi asimetrice (Siret, cu afluenţii Suceava, Moldova, Bistriţa, Buzău; Prut, cu afluentul Jijia). Siretul (559 km; 42.890 km²) străbate, în cea mai mare parte Podişul Moldovei şi Câmpia Siretului inferior, primind o serie de afluenţi importanţi: Suceava (173 km; 2298 km²), Moldova (213 km; 4299 km²), Bistriţa (283 km; 7039 km²), Trotuş (162 km; 4456 km²), Putna (153 km; 2480 km²), Râmnicul Sărat (137 km; 1063 km²) şi Buzău (302 km; 5264 km²), pe dreapta şi numai Bârladul (207 km; 7220 km²), pe partea stângă. Prutul (742 km; 10.990 km²) formează graniţa de est a ţării şi primeşte ca afluenţi: Başeul (118 km; 965 km²); Jijia (275 km; 5757 km²) cu Sitna, Miletin şi Bahlui; Elanul (73 km; 606 km²) şi Chineja (79 km; 780 km²). Grupa sistemelor hidrografice litorale cuprinde toate cursurile de apă din Dobrogea care se varsă direct în Marea Neagră (inclusiv în lacurile de pe litoral). Bazinele au altitudini medii reduse: Teliţa, 100 m; Casimcea, 145 m; Taiţa, 148 m. Cele mai semnificative cursuri de apă sunt: Teliţa (48 km; 287 km²); Taiţa (57 km; 591 km²), cu izvoarele în Munţii Măcin şi Casimcea (69 km; 740 km²), ce izvorăşte din Podişul Casimcei. Se mai adaugă Canalul Dunăre-Marea Neagră (67 km; 1031 km²).

5.2.2. Fluviul Dunărea – caracteristici hidrologice

Dunărea, al doilea fluviu al Europei (2860 km lungime şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 805.300 km²), izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră (Germania), prin doi afluenţi: Breg şi Brigach. Cursul superior (sectorul alpin) se desfăşoară până la Poarta Devin, primind majoritatea afluenţilor de pe flancul nordic al Alpilor: Iller, Lech, Inn. Cursul mijlociu (sectorul panonic), ce se extinde până la Baziaş, cuprinde cei mai importanţi afluenţi din tot cursul: Drava, Sava, Morava, Tisa. Cursul inferior (sectorul pontic, valah sau românesc) are o lungime de 1075 km, de la Baziaş până la vărsare. Pe teritoriul ţării noastre, se deosebesc patru sectoare secundare: defileul de la Porţile de Fier; Drobeta Turnu Severin – Călăraşi; Călăraşi – Brăila; Brăila - vărsare. Defileul de la Porţile de Fier (Baziaş - Gura Văii) este constituit dintr-o alternanţă de îngustări (Pescari, Greben, Cazanele Mari, Cazanele Mici, Porţile de Fier) şi mici depresiuni sau bazinete depresionare (Moldova Veche, Liubcova, Dubova, Ogradena, Orşova). Aici a fost construit barajul Porţile de Fier I (1971), cu scop energetic, dar şi pentru regularizarea scurgerii şi favorizarea navigaţiei. Înainte, exista insula, Adakale, ce a devenit submersă. Sectorul Drobeta Turnu Severin – Călăraşi (566 km) se caracterizează printr-o asimetrie pronunţată a malurilor, lunca având o extindere mai mare pe

80

partea stângă, mai joasă. Se întâlnesc numeroase ostroave. Cei mai importanţi afluenţi se găsesc pe partea stângă (75%), faţă de cei balcanici (25%). În trecut, existau o serie de bălţi, majoritatea desecate astăzi şi utilizate în scopuri agropiscicole (Nedeia, Potelu, Suhaia, Greaca). În acest sector a fost construit barajul Porţile de Fier II. Sectorul bălţilor (Călăraşi-Brăila) cuprinde: (1) Balta Ialomiţei (Borcei), între braţele Borcea şi Dunărea Veche, cu o lungime de 90 km şi o lăţime de 16 km şi (2) Balta Brăilei, între braţele Dunărea Veche, Cremenea şi Vâlciu, cu o lungime de 60 km şi o lăţime de 20 km. Prin lucrări hidroameliorative, acest sector a fost amenajat pentru agricultură. Sectorul maritim (Brăila-vărsare) include şi Delta Dunării (la Ceatal Izmail, Dunărea se desparte în braţele Chilia şi Tulcea, iar la Pătlăgeanca, se desprind alte două braţe, Sulina - amenajat pentru navigaţie şi Sf. Gheorghe). Regimul scurgerii apei înregistrează variaţii anotimpuale evidente. Primăvara, topirea zăpezilor şi ploile mai abundente determină apele mari de primăvară, care, ca urmare a alimentării pluvionivale, apar în luna mai. Toamna, se produc apele mici de toamnă, în septembrie-octombrie. Iarna şi vara se caracterizează prin valori moderate ale scurgerii lichide. Debitele medii, ca urmare a aportului afluenţilor, cresc din amonte spre avale. Astfel, la intrarea în ţară, la Baziaş, Dunărea are un debit de 5300 m³/s. După ce primeşte o serie de afluenţi din România (Cerna 23 m³/s, Jiu 90 m³/s, Olt 180 m³/s, Vedea 12 m³/s, Argeş 52 m³/s, Ialomiţa 45 m³/s, Siret 222 m³/s, Prut 85 m³/s) şi din Bulgaria (Timok 40 m³/s, Isker 57 m³/s, Iantra 42 m³/s), debitul creşte la 6480 m³/s (Ceatal Izmail), unde se repartizează diferit pe cele trei braţe astfel: Chilia 60%, Sfântu Gheorghe 21,2% şi Sulina 18,8%. Debitele maxime se întâlnesc primăvara sau la începutul verii. De exemplu, s-au înregistrat 15.900 m³/s la Olteniţa (mai 1942), 15.500 m³/s la Ceatal Izmail (iunie 1970) şi 15.100 m³/s la Orşova (aprilie 1940).

Debitele minime se produc de regulă toamna, dar sunt ani în care au loc iarna sau vara. De exemplu, s-au înregistrat 1250 m³/s la Orşova (ianuarie 1954), 1350 m³/s la Ceatal Izmail (octombrie 1921) şi 1450 m³/s la Olteniţa (ianuarie 1964).

Scurgerea de aluviuni variază direct proporţional cu debitul lichid, crescând din amonte spre avale. Valoarea medie multianuală este de 1873 kg/s la Ceatal Izmail (turbiditatea medie de 340 g/m³, ce corespunde unui volum anual de 58,75 mil.t). Faţă de această valoare medie, cel mai mare volum de aluviuni s-a scurs în 1941 (162,5 mil. t) şi cel mai mic, în 1967 (19,4 mil. t).

Temperatura apelor este legată de temperatura aerului şi, într-o măsură mai mică, de condiţiile locale (relief, surse de alimentare). Încălzirea apelor începe din martie şi ţine până în august (temperatura medie a apei este mai mare decât temperatura medie a aerului), după care urmează procesul de răcire.

81

Temperatura medie anuală a apelor creşte din amonte spre avale, atingând 17,2ºC la gurile de vărsare. În luna cea mai rece (ianuarie) temperatura apei scade sub 1ºC, iar în luna cea mai caldă (iulie) înregistrează 26ºC.

Fig. 14. Bazinul hidrografic al Dunării şi hidrografe ale debitelor medii lunare

(Pişota, Zaharia, 2002)

Îngheţul apelor se produce în prima decadă a lunii decembrie şi durează până la începutul lunii martie. În iernile mai blânde, fenomenele de îngheţ lipsesc. Durata medie a podului de gheaţă este de 45-50 de zile (apare frecvent în sectoarele înguste, determinând formarea zăpoarelor – la Zimnicea, Călăraşi, Topalu, Cotu Pisicii), iar grosimea medie a gheţii este de 15-50 cm. Dezgheţul se produce primăvara, din avale spre amonte, într-o perioadă de 4-8 zile.

Mineralizarea apelor este redusă, valorile crescând în perioadele cu ape mici. În cursul inferior, mineralizarea variază între 280 şi 500 mg/l, aparţinând tipului bicarbonatat calcic. Reacţia pH variază de la 7,5 la 8,1, cu tendinţă de uşoară alcalinitate.

Intervenţia antropică din lunca Dunării (între Drobeta Turnu Severin şi Brăila), prin lucrări de îndiguire şi desecare, a produs o serie de modificări ale parametrilor scurgerii lichide şi în special în faza scurgerii maxime.

82

5.3. Lacurile

Pe teritoriul României, există o mare varietate de lacuri, răspândite de la marile înălţimi ale munţilor până la ţărmul mării.

Suprafaţa lor variază de la câţiva ari (unele lacuri glaciare), până la sute de km² (complexul Razim-Sinoie, peste 800 km²). În prezent există circa 4200 de lacuri (2300 de lacuri naturale – 55% şi 1900 de lacuri artificiale – 45%), însumând circa 4621,5 km² (1,93% din suprafaţa ţării). Originea acestor lacuri este atât naturală, cât şi artificială. În funcţie de distribuţia marilor unităţi de relief şi de factorii care au favorizat formarea cuvetelor lacustre, acestea au fost grupate în lacuri de munte, lacuri de deal şi podiş şi lacuri de câmpie.

Lacurile naturale sunt răspândite în toate unităţile de relief. Diversitatea tipurilor genetice este dată de procesele dominante care au dus la formarea depresiunilor lacustre. În regiunea montană, lacurile au dimensiuni reduse, iar temperatura şi gradul de mineralizare a apelor sunt scăzute. După geneza cuvetelor se disting: lacuri glaciare, lacuri de nivaţie, lacuri vulcanice, lacuri de baraj natural şi lacuri din relief calcaros.

(a) Lacurile glaciare sunt cel mai bine reprezentate (circa 200), îndeosebi în etajul alpin. Cele mai numeroase şi mai caracteristice sunt lacurile din circuri glaciare. Se găsesc în: Munţii Retezat (58 de lacuri, din care Bucura este cel mai mare în suprafaţă (10,5 ha), iar Zănoaga, cel mai adânc (29 m), Tăul Custura Mare, Tăul Ţapului, Galeşul, Gemenele, Lacul Negru), Munţii Făgăraş (25 de lacuri, din care Buda, Capra, Căpriţa, Călţun, Bâlea, Podragu Mare, Podrăgel, Avrig, Urlea, Podu Giurgiului sunt cele mai importante, iar lacul Mioarelor este situat la cea mai mare altitudine – 2282 m), Parâng (28 de lacuri, din care Câlcescu, Tăul fără Fund, Zănoaga Mare şi Oglinda Mândrei sunt mai mari), Munţii Rodnei (23 de lacuri de dimensiuni mai mici, din care Lala Mare, Lala Mică, Iezerul Pietrosului şi Ştiol sunt mai importante), iar în număr mai redus în munţii Şureanu (Iezerul Şureanu), Godeanu (Scurtele, Zănoaga Lungiţa, Scărişoara, Moraru, Gugu), Ţarcu (Pietrele Albe, Netiş, Bistra, Baciului) şi Maramureş.

Lacurile din văi glaciare sunt mai puţine la număr, au forme alungite şi prezintă un afluent principal în amonte şi un emisar în avale. Se înşiră în salbă pe valea Bucura (Retezat): Tăul Porţii, Tăul Agăţat, Florica, Viorica, Ana, Lia; în Făgăraş : Viştişoara, Văiuga, Doamnei; tăurile de pe valea Buhăescu (Rodna). (b) Lacurile de nivaţie s-au format prin acţiunea mecanică a zăpezii (Lacul Vulturilor din Siriu, considerat de origine nivostructurală; Lacul Roşu din Penteleu) sau prin tasarea depozitelor sub acţiunea apei rezultată din topirea zăpezii: în munţii Iezer (pe culmile Bătrâna, Păpău, Ţefeleica, Brătila), Făgăraş (pe Berivoescu, Luţele, Faţa Unsă, Suru), Retezat (pe culmea Drăgşanu), Godeanu

83

(pe suprafaţa Borăscu, în valea Soarbele, pe culmea Scărişoara), Bihor (Tăul Mare şi Tăul Mic), Semenic (Baia Vulturilor). Tot în această categorie intră şi lacurile (Iezerul Mare şi Iezerul Mic) din Cindrel, a căror depresiune s-a format prin eroziune glaciară, dar barajul morenaic a fost rezultatul avalanşelor de zăpadă. (c) Lacurile în depresiuni carstice au, în cea mai mare parte, caracter temporar (Padiş şi Vărăşoaia din Munţii Bihorului; în valea Soarbele din Retezat; Corongiş din Rodna), dar, în unele situaţii, se formează lacuri permanente (Ighiu din Munţii Trascăului). (d) Lacurile vulcanice sunt foarte slab reprezentate. În extremitatea sudică a Munţilor Harghita (Masivul Ciomatu), se găseşte singurul lac de crater din ţara noastră, Sfânta Ana (22 ha). (e) Litologia variată a permis acţiunea proceselor de eroziune şi formarea depresiunilor lacustre de tipul celor de pe poliţe structurale: Lacul Negru din Masivul Penteleu şi Lacul Vulturilor din Masivul Siriu (s-a format prin procese de eroziune nivală, tasare, sufoziune, dar şi dezagregare şi şiroire) (Gâştescu, 1971).

(f) Lacurile de baraj prin surpare şi alunecare se formează prin bararea naturală a unor cursuri şi acumularea apei în spatele barajului. Nu au o durată de existenţă prea mare. Cele mai cunoscute sunt: Lacul Roşu-Bicaz (12,6 ha), format în 1837; lacul Bălătău (6 ha), pe un afluent al Uzului din Munţii Nemira, din 1883; lacul Betiş, pe Novăţ, un afluent al Vaserului din Munţii Maramureş, format în 1957; lacul Hânsaru (0,5 ha), pe Bâsca fără Cale din Masivul Siriu.

(g) Lacurile de excavaţie pe masive de sare se întâlnesc în Depresiunea Maramureş: lacurile de la Ocna Şugatag (Mihai, Vorosig, Pipiriga, Alb) şi Coştiui. În regiunea de dealuri şi podişuri predomină lacurile formate între valurile de alunecare (cele mai multe cu o existenţă efemeră), dar şi cele rezultate prin acţiunea de dizolvare.

(a) Lacurile între valuri de alunecare, de baraj prin surpare şi alunecare au dimensiuni mici (suprafeţe de 2-5 ha şi adâncimi de 2-3 m) şi o stabilitate destul de redusă. Sunt frecvente în Subcarpaţi (între Argeş şi Râul Doamnei, la Malu cu Flori pe Dâmboviţa, pe valea Buzăului), Podişul Transilvaniei (lacul Rath, lângă Porumbenii Mari, în dealul Rez), Podişul Moldovei (pe interfluviul Moldova-Siret, în apropierea localităţii Soci-Paşcani; Ibăneasa), Podişul Getic (pe interfluviul Cerna-Olteţ).

(b) Dizolvarea rocilor uşor solubile determină apariţia unor depresiuni lacustre pe calcar (lacurile temporare Balta şi Zăton în Podişul Mehedinţi), depozite de gips (lacul Învârtita de la Nucşoara, în Subcarpaţii din bazinul Văii Doamnei şi Lacul Stânii din Depresiunea Transilvaniei) şi în exploatările de sare la zi (din epoca antică) şi subterane, frecvente în aria subcarpatică internă şi externă – prin procese de prăbuşire (Ursu-Sovata, Aluniş, La Suhat); prin dizolvare superficială (lacurile Roşu, Verde, Şerpilor, Dulce, Berţului, de la

84

Sovata; Lacul Sărat-Telega; Slănic; Ocnele Mari-Vâlcea; Săcelu-Gorj; lacuri mici la Ocna Sibiului, Ocna Mureşului, Ocna Dejului, Cojocna, Turda); prin tasarea depozitelor acoperitoare, în urma dizolvării în adâncime (lacurile pseudosaline de la Vintileasca şi Lopătari din Subcarpaţii Curburii – în orizonturi grezoase, lacul Brebu de la Câmpina – în depozite de terasă, lacul Ştiucii din Câmpia Transilvaniei – în aluviuni fluviatile şi depozite badeniene). În regiunea de câmpie, lacurile sunt foarte numeroase şi variate ca geneză: lacuri de luncă, limane fluviale, lacuri de baraj eolian, lacuri clastocarstice şi lacuri litorale. (a) Lacurile de luncă (bălţi) reprezintă cel mai răspândit tip genetic din România. Numeroase sunt lacurile de luncă propriu-zise, răspândite în cursurile inferioare ale râurilor mari - lunca Dunării (Gârla Mare – 550 ha, Salcia, Fântâna Banului, Golenţi, Făţana, Begu, Sbenghiozul, Curcubeu, Fundul Mare, Rotund, Telincea, Parcheş, Babele, Memelegiu, Somova, Zaghen, Bistreţ – 1867 ha, Vederoasa, Lacul lui Traian, Hazarlâc), Prut (Leahu, Pochina, Brateş), Siret (Mândreşti, Lacul Negru), Ialomiţa (Bataluri, Rodeanu), Argeş (Comana, Potcoava), Olt (Gâlmele, Viespile), Jiu (Teaşcu, Murta, Rojiştea) şi Mureş (Zăbrani). Se adaugă lacurile de meandru (belciuge), de braţ sau de curs părăsit, cu forma tipică de potcoavă: Bentul Lătenilor şi Blasova (în lunca Dunării), Cărpănoaia şi Sacu (în lunca Siretului), Pruteţul (în lunca Prutului), Bătrâna (pe Călmăţui).

(b) Numeroase sunt şi lacurile de deltă, grupate în complexe lacustre, acoperite ulterior cu vegetaţie: Babina, Bogdaproste, Dranov – 2170 ha, Furtuna, Gorgova, Iacob, Isac, Lumina, Matiţa, Merhei, Obretinul Mare, Puiu, Roşu, Roşuleţ, Rotund-Puiuleţ, Trei Iezere, Uzlina. (c) Limanele fluviatile sunt răspândite în lungul râurilor principale ale Câmpiei Române de nord-est şi Dobrogei vestice, cum sunt: Dunărea (Bagăr, Saun, Mostiştea, Gălăţui, Bugeac, Iortmac, Oltina – 2509 ha, Mârleanu, Vederoasa, Domneasca), Ialomiţa (Perieţi, Amara, Iezer, Mănăstirii, Snagov, Căldăruşani, Fundata, Slobozia, Strachina), Buzău (Coştei, Jirlău, Lacul Sărat-Câineni, Amara, Balta Albă, Ciulniţa) şi Siret (Mălina, Lozova, Cătuşa).

(d) Limanele fluvio-marine s-au format prin bararea gurilor de vărsare ale râurilor dobrogene în Marea Neagră, de către curenţii litorali. Cele mai reprezentative sunt: Taşaul (2335 ha), Techirghiol, Tatlageac, Limanul, Mangalia, Corbul, Agigea sau Agighiol şi Babadag, ultimele considerate limane fluvio-lacustre (Breier, 1976).

(e) Lagunele marine s-au detaşat prin izolarea totală sau parţială a unor foste golfuri marine, prin cordoane de nisip, fiind strâns legate de oscilaţiile nivelului marin. În această categorie se includ: complexul lacustru Razim-Sinoie (Razim – 41.500 ha, Periteasca – 3550 ha, Goloviţa – 11870 ha, Zmeica – 5460

85

ha, Sinoie – 17.150 ha, Istria – 560 ha, Nuntaşi – 1050 ha, Tuzla), Siutghiol (1900 ha) şi mlaştinile Comorova şi Hergheliei (Mangalia). (f) În depresiunile de tasare în loess, se găsesc lacuri de crov. Au o frecvenţă mai mare în nord-estul Câmpiei Române (Ianca – 322 ha, Plopu, Lutul Alb, Movila Miresii, Tătaru, Colţea, Plaşcu) şi Câmpia Banato-Crişană. Numărul acestora creşte în perioadele cu exces de umiditate. Uneori, tasarea afectează depozitele de terasă, constituite din materiale mai grosiere (nisipuri şi pietrişuri) acoperite de luturi şi soluri (pe terasele Jiului - Victoria, Lacul Mare şi Tetila). (g) Acumularea nisipurilor oferă posibilitatea acumulării apei în depresiunile dintre dunele de nisip, fie sub forma unor lacuri permanente (bălţile Jdegla, Arcerului, Şebazu, Purcarului, Sabalia şi Ţarova, în lunca Dunării între Drobeta Turnu Severin şi Bechet) sau temporare (pe malul stâng al Jiului la Apele Vii-Amărăşti şi pe malul drept al Călmăţuiului de Brăila). Lacurile artificiale au rezultat din acţiunea directă sau indirectă a factorului uman. În funcţie de scopul urmărit la crearea lor, se deosebesc: iazuri şi heleşteie, lacuri de interes hidroenergetic, lacuri de agrement, lacuri pentru alimentarea cu apă, lacuri cu folosinţă complexă. (a) Haiturile erau mici acumulări prin intermediul cărora se transportau plutele. Au existat pe Bistriţa şi afluenţii din amonte de Bicaz, pe Dâmboviţa, Râul Târgului, Vâlsan, Argeş, Topolog, pe Lotru şi afluenţi, pe Sebeş, Iara, Ampoi şi Someşul Rece. (b) Benturile au apărut din necesitatea rezolvării problemei apei potabile pentru aşezările situate pe interfluviile din Piemontul Cotmeana. Locuitorii au încercat să păstreze cât mai mult apa din ploi şi au săpat gropi de 1-3 m adâncime şi 40-50 m² suprafaţă, în care se acumula apa, utilizată ulterior în diferite scopuri.

(c) Iazurile, de formă alungită, apărute în lungul văilor, prin bararea acestora, sunt cunoscute încă din secolul al XV-lea. Amenajate iniţial în scopuri agropiscicole, unele au căpătat ulterior folosinţe complexe. Cele mai multe se găsesc în Câmpia Moldovei: Tătărăşeni, Niculcea, Negreni, Ibăneşti, Hăneşti (în bazinul Başeului), Borşa, Ţigănaşi, Osoi (în bazinul Jijiei), Cătămăreşti, Drăcşani – 500 ha (în bazinul Sitnei), Hălceni, Vlădeni, Câmpeni (în bazinul Miletinului), Pârcovaci, Tansa, Strâmbul, Plopi, Podul Iloaiei (în bazinul Bahluiului). În Câmpia Română, cele mai reprezentative sunt în bazinul Călmăţuiului Teleormănean (Crângeni – 300 ha, Suhaia – 1094 ha), iar în Câmpia Transilvaniei, apar frecvent în bazinele Fizeşului (Ţaga Mare, Cătina, Tăul Popii), Şarului (Toldal, Glodeni), Şesului (Văleni, Şăulia), Pârâului de câmpie (Zau).

(d) Heleşteele s-au amenajat în ariile joase şi cu umiditate, în scopul practicării unei pisciculturi intensive: în lunca Dunării (Ciocăneşti, Cuza Vodă, Suhaia, Nazarlâc) şi a Călmăţuiului (Luciu), dar mai ales în Câmpia Banato-Crişană (Ineu, Chişineu Criş, Socodor, Pilu, Seieuş, Tămaşda, Cermei, Bercu

86

Nou, Livada) şi sudul României (Bujoreni şi Nucet, în bazinul Argeşului; Frăsinet, în bazinul Mostiştei).

(e) Lacurile de interes hidroenergetic Cel mai vechi este lacul Scropoasa, pe Ialomiţa, construit în anul 1930.

Cele mai mari acumulări, în funcţiune, sunt: Porţile de Fier I (100 km²; 2400 mil.m³) şi Porţile de Fier II (400 km²; 800 mil.m³), pe Dunăre; Izvorul Muntelui (15,6 km²; 1130 mil.m³), Pângăraţi, Viişoara Vaduri, Bâtca Doamnei, Racova, Gârleni, Lilieci, Bacău, pe Bistriţa; Stânca-Costeşti (24,5 km²; 735 mil.m³), pe Prut; Vidraru (9 km²; 469 mil.m³), Oeşti, Cerbureni, Curtea de Argeş, Zigoneni, Vâlcele, Budeasa, pe Argeş; Vidra (9,5 km²; 340 mil.m³), Mălaia, Brădişor, pe Lotru; Fântânele (8,9 km²; 226 mil.m³), Tarniţa, pe Someşul Cald; Floreşti, Gilău, pe Someşul Mic; Veneţia, Strejeşti, Ipoteşti, Drăgăneşti, Frunzaru, Rusăneşti, Izbiceni, pe Olt; Oaşa, Tău, Căpâlna, Petreşti, pe Sebeş; Negovanu, Sadu II, pe Sadu; Leşu, pe Valea Iadei (afluent al Crişului Repede); Gura Apelor, Ostrovul Mic, Păclişa, Haţeg, pe Râul Mare; Turceni I, pe Jiu; Galbeni, Răcăciuni, Bereşti, Călimăneşti, pe Siret.

(f) Lacuri pentru alimentarea cu apă Se întâlnesc pe Argeş (Bascov, Piteşti), pe Tazlău (Belci, distrus în urma

viiturii din iulie-august 1991), lacul Dragomirna, lângă Suceava, pe Uz (Poiana Uzului), pe Crişul Alb (Mihăileni), pe Arieş (Mihoeşti), pe Jiul de Vest (Valea de Peşti), pe Târlung (Săcele), pe Cibin (Gura Râului).

(g) Lacuri cu folosinţe complexe Au fost amenajate pe Tur (Călineşti), pe Bistriţa (Colibiţa), pe Firiza

(Strâmtori), pe Crişul Repede (Lugaşu, Tileagd), pe Târnava Mare (Zetea), pe Cerna Mureşului (Teliuc), pe Timiş (Trei Ape), pe Bârzava (Gozna, Văliug, Secul), pe Cerna (Valea lui Iovan), pe Jiu (Işalniţa), în bazinul Vedei (Rusciori, Băbăiţa, Piatra, Baba Dana, Iliescu), pe Argeş (Goleşti, Mihăileşti), pe Ilfov (Brăteşti, Adunaţi, Ilfoveni), pe Colentina (Buftea, Mogoşoaia, Griviţa, Pantelimon), pe Ialomiţa (Pucioasa, Bolboci, Dridu, Coşereni), pe Doftana (Paltinu), pe Siret (Rogojeşti, Bucecea), pe Şomuzul Mare (Moara, Pocoleni), pe Buzău (Siriu, Cândeşti).

(h) Lacuri de agrement Se întâlnesc pe Colentina, din apropierea oraşului Bucureşti, pentru

recreere şi agrement (Herăstrău, Floreasca, Tei, Plumbuita, Fundeni) (i) Lacuri pentru apărare contra inundaţiilor Pe unele artere hidrografice cum este Bahluiul, s-au făcut amenajări pentru

atenuarea viiturilor şi apărarea oraşului Iaşi împotriva inundaţiilor.

87

5.4. Marea Neagră

Elemente morfometrice Situată între 40º55' şi 46º32' latitudine nordică şi între 27º27' şi 41º42'

longitudine estică, Marea Neagră este o mare de tip intercontinental, care comunică cu Marea Mediterană prin strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, strâmtoarea Dardanele, Marea Egee şi cu Marea Azov prin strâmtoarea Kerci.

Are o suprafaţă de 413.490 km², adâncimea maximă de 2245 m (în partea central-sudică, pe o linie ce uneşte oraşele Ialta din Peninsula Crimeea şi Sinop din Asia Mică), iar adâncimea medie de 1288 m. Volumul de apă la nivel normal este apreciat la 529.955 km³. Lungimea maximă este de 1150 km, pe direcţie vest-est, între porturile Burgas (Bulgaria) şi Batumi (Georgia). Lăţimea maximă este de 610 km, pe direcţie nord-sud, între golful Odessa (Ucraina) şi râul Sakarya (Turcia), iar lăţimea minimă este de 262 km, între peninsula Ialta şi Capul Burun. Ţărmul Mării Negre se desfăşoară pe o lungime totală de 4790 km, în cadrul celor 6 state riverane: Ucraina 2007 km, Turcia 1350 km, Rusia 500 km, Bulgaria 378 km, Georgia 310 km, România 245 km. Ţărmurile sunt lipsite de peninsule importante (cu excepţia Crimeei), iar golfurile sunt reduse ca număr (Odessa, Balcic, Burgas). Bazinul său hidrografic este de 2.402.119 km², situat în Europa Centrală şi de Est, cuprinzând 21 state. Se remarcă Rusia şi Ucraina care deţin 49%, Turcia 10,7% şi România 9,98%. În acelaşi timp, România, Moldova şi Ungaria intră în totalitate în limitele bazinului pontic; urmează Ucraina cu 98%, Austria cu 97,4%, Slovacia cu 96,3%, Bosnia-Herţegovina cu 91%. În ceea ce priveşte fluviile care se includ acestui bazin, pe primul loc este Dunărea (817.000 km², adică 34%), urmată de Nipru (504.000 km², 21%), Don (422.000 km², 17,6%), Kîzîl Irmak (77.100 km², 3,2%), Nistru (72.100 km², 3%), Bugul de Sud (63.700 km², 2,6%) (Gâştescu, 1998). Marea Neagră are foarte puţine insule. Cea mai mare este Insula Şerpilor (17 ha), situată în faţa gurilor Dunării, la circa 45 km de Sulina (45°15’53” latitudine nordică şi 30°14’41” longitudine estică). Este un inselberg de tip dobrogean, ce atinge înălţimea maximă de cca 40 m. Se mai adaugă: Insula Sacalin (la sud de gura de vărsare a braţului Sf. Gheorghe, apărută în 1897), Insula Kefken (aflată la 55 km de Bosfor) şi o serie de insuliţe şi stânci emerse în Golful Burgas şi limanul Berezan (Cucu, Vlăsceanu, 1991). Geneza şi evoluţia depresiunii marine Bazinul Mării Negre a evoluat în strânsă legătură cu bazinele marine limitrofe, în funcţie de dinamica plăcilor (Est-Europeană şi Africano-Arabă) şi formarea lanţurilor muntoase.

88

Marea Neagră reprezintă un rest din Lacul Pontic, desprins din Marea Sarmatică (ce se întindea din bazinul Vienei până în arealul Lacului Aral).

În timpul cuaternarului, au fost caracteristice regresiuni şi transgresiuni, cu amplitudini de peste 80 m în variaţia nivelului marin, fapt ce a condus la stabilirea unor legături succesive cu Marea Caspică şi Marea Mediterană. În ceea ce priveşte geneza bazinului marin, se apreciază că există mai multe etape: procese de rifting continental în cretacic superior-eocen; subsidenţă activă şi acumulări masive de sedimente în oligocen şi miocen; definitivarea din pliocen şi actual (Vespremeanu, 2004). Structura litologică a fundului Mării Negre pune în evidenţă existenţa stratului bazaltic în zona abisală şi a celui granitic spre margini, peste care se suprapun sedimente neconsolidate. În partea centrală, rata depunerii sedimentelor este de 15 cm/1000 ani (Gâştescu, 1998). Caracteristici morfostructurale În profil transversal, relieful submarin apare dispus în trepte relativ concentrice. Platforma continentală (şelful), extinsă pe 30% până la izobata de 200 m, are cea mai mare desfăşurare în partea nord-vestică (200 km lăţime în Golful Odessa), fiind îngustată în sud şi est. Pe suprafaţa sa, ce înclină cu 1,4-9‰, există urme de văi submarine aparţinând unor paleorâuri (fosta Dunăre, în prelungirea braţului Sf. Gheorghe; Casimcea; Nistrul).

Fig. 15. Marea Neagră (Ujvari, 1972; Posea, 2004)

89

Taluzul (povârnişul) continental, care ocupă 27%, cuprinde pante accentuate 10-22‰, înconjurând continuu partea centrală. Se desfăşoară până la izobata de 1000 m (chiar 1500 m în sud şi est). Se produc alunecări ale sedimentelor slab consolidate şi dislocaţii tectonice; de asemenea, se găsesc canioane submarine, o continuare a văilor de pe şelf (în dreptul ţărmului nordic, estic şi sudic). Depresiunea marginală, extinsă pe 31%, prezintă un relief aplatizat, cu pante mult mai reduse. În partea nord-vestică se găseşte conul abisal al Dunării. Câmpia abisală (12%), cu aspect neted, se desfăşoară în partea centrală a bazinului marin (sub izobata de 2000 m), mai extinsă în jumătatea estică. Relieful fâşiei litorale se diferenţiază: ţărm abrupt şi stâncos, în sud-vest, sud şi est (în dreptul munţilor Balcani, Pontici, Caucaz şi Crimeei); ţărm jos, cu limane, lagune şi deltă, în nord şi nord-vest (în dreptul câmpiei din jurul Golfului Odessa şi a Dobrogei).

Bilanţul hidric şi variaţiile de nivel Structura bilanţului apei afectează doar stratul superficial situat între 0 şi

150-200 m. Cea mai mare parte a volumului de apă al Mării Negre (mai adânc de 200 m) este delimitat strict prin modificări bruşte de temperatură (termoclină) şi salinitate (haloclină), faţă de cel de deasupra. În ansamblu, bilanţul hidric este echilibrat, intrările (801,5 km³) fiind compensate de ieşiri (800 km³).

Ponderea cea mai mare la intrări o deţine aportul fluvial (scurgerea din râuri), estimat la 338 km³ (42,2%), asigurat în cea mai mare parte de râurile din nord-vest (60,3% Dunărea, 15,6% Nipru, 2,9% Nistru). Precipitaţiile, ce reprezintă 237,7 km³ (29,6%), sunt depăşite de cantitativ de evaporaţie, 395,6 km³ (49,4%), consecinţă a climatului temperat continental.

Schimbul de apă cu Marea Marmara şi Marea Azov este apreciat la 225,8 km³ la aport şi 404,4 km³ la pierderi. Marea Neagră pierde apă puţin sărată (salmastră) pe la suprafaţă şi primeşte apă sărată pe la adâncime, peste pragul Bosfor, în schimbul realizat cu Marea Mediterană (prin Marea Marmara), fapt ce contribuie la creşterea volumului de apă anoxic (Gâştescu, 1998). Variaţia nivelului apei (cu amplitudini de 20-26 cm) este rezultatul modificării sezoniere, anuale sau multianuale a volumului de apă, în funcţie de schimbările produse în cadrul surselor de alimentare sau de consum.

Nivelul Mării Negre a înregistrat şi oscilaţii de lungă durată (seculare şi milenare), în raport de variaţiile condiţiilor climatice din cuaternar (succesiunea fazelor glaciare şi interglaciare). Astfel, în mindel-riss, nivelul era mai ridicat decât cel actual cu 35 m, în riss cu 15 m mai coborât, în riss-würm cu 15 m mai înalt decât în prezent şi în würm cu peste 40 m sub cel actual.

În prezent, ca urmare a tendinţei generale de creştere a nivelului oceanic, Marea Neagră înregistrează o creştere a nivelului cu rate de 1,8-2,0 mm/an.

90

Temperatura apei La suprafaţă, temperatura apei este strâns legată de temperatura aerului.

Astfel, valorile medii anuale cresc de la nord-vest (11ºC în Golful Odessa) spre sud-est (16ºC la Batumi). În timpul anului, cele mai calde ape sunt caracteristice lunii august (medii lunare de 19-20°C în nord-vest şi 24ºC în sud-est), iar cele mai reci lunii februarie (0°C, uneori apare chiar gheaţă la mal şi sloiuri plutitoare, în nord-vest şi 8ºC în sud-est).

În adâncime, variaţiile temperaturii apei se resimt până la 60-80 m în timpul iernii şi 20 m în timpul verii. Pe verticală, se remarcă prezenţa mai multor orizonturi termice. Astfel, la suprafaţă (până la 60 m adâncime), temperatura apei urmăreşte valorile temperaturii aerului, scăzând odată cu adâncimea până la valori de 7-9ºC. Între 60 şi 80 m adâncime există un strat cu grosimi de 5-20 m, cu apă mai rece (5-7ºC), ce se formează prin coborârea apelor superficiale mai reci din timpul iernii. Sub acest strat, temperatura creşte până la 450 m adâncime, unde atinge 9ºC, menţinându-se la această valoare până la fundul mării, unde se constată o uşoară încălzire a apei cu circa 0,1-0,2ºC.

Compoziţia chimică Salinitatea medie (apreciată la 22‰ pentru întregul volum de apă) creşte

de la ţărm spre larg, dar şi de la suprafaţă spre adâncime. Astfel, în stratul de suprafaţă, valorile sunt mai reduse la ţărm (sub 10‰, chiar 4-7‰ în faţa Deltei Dunării) comparativ cu aria centrală unde sunt de 17-18‰.

Pe verticală, salinitatea creşte de la suprafaţă (10-18‰) spre adâncime, ajungând la 1000 m la valori de 22,3‰, după care creşterea este lentă (25‰ la fundul bazinului marin).

În ceea ce priveşte bilanţul salin, 90,2% din volumul de săruri provine din Marea Mediterană. Se apreciază că procesul de salinizare a început acum 7000 ani (după stabilirea legăturii cu Marea Marmara), iar concentraţia actuală şi distribuţia pe verticală s-au realizat acum 1000 ani.

Sub aspectul compoziţiei chimice, predomină clorul (55%) şi sodiul (30-41%), alături de care mai apar sulfatul (7%) şi magneziul (4%).

Oxigenul şi hidrogenul sulfurat determină caracteristici hidrochimice de bază, prin conţinutul acestora şi raportul dintre ele. Astfel, în stratul superficial (până la 125 m adâncime în centru şi 225 m spre periferie), apele sunt bine oxigenate. Începând de la 125-175 m adâncime se remarcă prezenţa hidrogenului sulfurat. De altfel, Marea Neagră înregistrează cel mai mare volum de apă anoxic (90%, adică 484.000 km³) din întreg Oceanul Planetar.

Prezenţa celor două straturi de apă cu caracteristici chimice distincte are implicaţii în dezvoltarea florei şi faunei. Stratul de apă propice desfăşurării proceselor vitale, cu oxigen dizolvat, este într-o continuă descreştere, în timp ce stratul de apă anoxic, cu hidrogen sulfurat, nu permite decât existenţa unor specii de bacterii anaerobe.

91

Transparenţa şi culoarea apelor Transparenţa apei prezintă diferenţieri semnificative în funcţie de cantităţile de aluviuni în suspensie sau distanţa faţă de ţărm. În larg, apele sunt transparente până la 20-30 m adâncime, în timp ce în apropierea litoralului transparenţa scade la 6 m (chiar 0,5 m în apropierea Deltei Dunării). Culoarea apei variază de la albastru-verzui, în larg, la galben şi brun-gălbui, în apropierea ţărmului deltaic. Dinamica apelor

Valurile, generate de factorii anemobarici şi de caracteristicile morfometrice ale Mării Negre, ating obişnuit 1-2 m înălţime, dar în timpul furtunilor ajung la 6-8 m înălţime şi 60 m lungime, cu frecvenţă maximă iarna, la vînturi de nord-est. Marea Neagră se împarte în două: partea nord-vestică, mai agitată, în special în sezonul rece şi partea sud-estică, cu valuri mai reduse, mai ales în sezonul cald al anului. Sub influenţa presiunii atmosferice, se produc seişe cu amplitudini de la câţiva centimetri la 2 m şi durată de la câteva minute la 13 ore. Datorită faptului că este o mare de tip intercontinental, mareele sunt reduse (9-12 cm amplitudine).

Curenţii marini apar sub acţiunea vânturilor de nord-est, a jeturilor fluviale şi al schimbului de ape cu Marea Mediterană. Există curenţi de suprafaţă şi curenţi de adâncime.

Curenţii de suprafaţă se desfăşoară în sens invers acelor de ceasornic (îngustarea din dreptul Crimeii înscrie două circuite secundare). În Golful Odessa şi în dreptul Dobrogei, se dezvoltă curenţi nepermanenţi (de derivă).

Curenţii de adâncime (de compensaţie) se formează datorită diferenţelor de salinitate dintre Marea Neagră şi Marea Mediterană. Apar sub forma unor curenţi dubli, ce se deplasează în sensuri opuse: spre Mediterana (pe la suprafaţă) şi dinspre Mediterana (în adâncime).

Viaţa în Marea Neagră se întâlneşte numai în stratul superficial (până la 180-200 m adâncime).

Flora este reprezentată prin iarba de mare (Zostera marina) şi o serie de alge mono- şi pluricelurare (Phylophora, Cladephora, Ceramium, Vaucheria, Chondria, Hilebrandia).

Fauna, reprezentată prin elemente ponto-caspice şi atlanto-mediteraneene, cuprinde specii de peşti, moluşte, crustacee şi mamifere acvatice.

Dintre peşti, se remarcă: stavridul (Trachurus ponticus), şprotul (Sprattus sprattus), hamsia (Engraulis encrasiocholus), pălămida (Pelamys sarda), scrumbia albastră (Scomber scombrus), gingirica (Cluponella cultiventris), chefalul (Mugil cephalus), guvidul (Gobius ratan), calcanul (Scophthalmus maeoticus), rechinul (Squalus acanthias), alături de sturioni: morun (Huso huso), păstrugă (Acipenser stellatus), nisetru (Acipenser güldenstaedti).

92

Pe lângă aceştia, se găsesc şi unele mamifere acvatice: delfinul sau porcul de mare (Delphinus delphis) şi foca (Monachus albiventer), ce se întâlneşte la Ecrene, pe litoralul bulgăresc.

Dintre moluşte există midia de stâncă (Mytilus galloprovincialis) şi stridia de piatră (Ostrea sublamellosa), iar dintre crustacee, Modiolus phaseolinus şi Balanus improvisus.

93

6. BIOGEOGRAFIE

Distribuţia actuală a vegetaţiei şi faunei României nu este uniformă în spaţiu. Condiţiile geografice (aşezare, relief, climă, soluri) determină o mare complexitate de biocenoze distincte. Diferenţierile căldurii şi umidităţii în funcţie de latitudine, altitudine şi longitudine, determină constituirea unităţilor biogeografice zonale (zone şi subzone – pe latitudine; etaje şi subetaje – pe altitudine), precum şi a celor regionale (provincii şi subprovincii). Variaţiile locale mai accentuate ale regimului termic, hidric şi trofic au impus apariţia unor unităţi biogeografice intrazonale (lunci, terenuri salinizate, mlaştini, stâncării, nisipuri).

Fig. 16. Marile unităţi de vegetaţie (Ivan, 1979).

Unităţi altitudinale: 1. Etajul alpin şi subalpin; 2. Etajul boreal; 3. Etajul nemoral: păduri de fag şi de amestec cu răşinoase; 4. Etajul nemoral: păduri de gorun; 5. Etajul nemoral: păduri submediteraneene; 6. Silvostepa sudică; Unităţi latitudinale (zona nemorală): 7. Subzona pădurilor de stejari mezofili (cu Quercus robur); 8. Subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (cu Quercus cerris şi Q. frainetto); 9. Subzona silvostepei; 10. Zona stepei; Unităţi intrazonale: 11. Păduri de stejar pedunculat (Quercus robur) în depresiuni şi piemonturi; 12. Păduri de stejar pedunculat, carpen (Carpinus betulus) şi tei (Tilia) în Câmpia Română; 13. Vegetaţie complexă în Delta Dunării.

94

6.1. Zone şi etaje biogeografice

Repartiţia vegetaţiei şi faunei reflectă o corelaţie strânsă faţă de desfăşurarea teritoriului ţării în latitudine şi altitudine. Se remarcă, de asemenea, prezenţa unor fâşii de interferenţă cu forme de adaptabilitate. Analiza detaliată a elementelor biogeografice (a vegetaţiei naturale şi seminaturale, în primul rând) a pus în evidenţă existenţa a trei zone (stepă, silvostepă, păduri nemorale), până la altitudini de 300-400 m. Prezenţa Carpaţilor şi a regiunilor pericarpatice a impus o modificare în altitudine a condiţiilor bioclimatice, astfel că se conturează şi patru etaje (nemoral, boreal, subalpin, alpin).

6.1.1. Zona stepei

Pe baza răspândirii cernoziomurilor şi a kastanoziomurilor, a prezenţei unor fragmente de pajişti stepice şi a lipsei aproape totale a pădurilor, s-a delimitat o zonă de stepă, nu prea întinsă, în sud-estul ţării. Aceasta este caracteristică părţii de est a Bărăganului, Podişului Dobrogei (până la altitudini de 150-200 m), sud-vestului Câmpiei Covurluiului şi jumătăţii sudice a Câmpiei Siretului inferior.

De-a lungul timpului, ţinuturile incluse astăzi în categoria stepelor au fost transformate de om (prin desţelenire) în terenuri arabile sau păşuni. Vegetaţia naturală mai apare sporadic în lungul şanţurilor şi drumurilor, pe coastele malurilor înalte sau în islazurile comunale, fiind în multe cazuri degradată.

Nota caracteristică o dau pajiştile xerofile, alături de care se mai găsesc tufişuri formate din arbuşti de stepă şi plante de nisipuri. Cea mai mare dezvoltare o aveau gramineele: specii de colilie (Stipa lessingiana, S. ucrainica, S. pulcherrima, S. tirsa, S. joannis), negară (Stipa capillata), pir crestat (Agropyron cristatum), păiuş (Festuca valesiaca), pir gros (Cynodon dactylon), bărboasă (Botrichloa ischaemum). În prezent, s-au restrâns foarte mult (Stipa aproape a dispărut din Câmpia Română, nerezistând la suprapăşunat şi alte acţiuni antropice), întâlnindu-se dispersat, sub forma pajiştilor derivate, prin islazuri (firuţă cu bulbi, peliniţă, pir gros).

Bine reprezentate sunt: specii de mături (Centaurea orientalis), peliniţă (Artemisia austriaca), plevaiţă (Xeranthemum anuum), steluţe (Aster lynosiris, A. villosus); lucernă (Medicago falcata), cosaci (Astragalus monspessulanum), măzăriche (Vicia), molotru (Trigonella); jaleş (Salvia pratensis, S. nutans), cimbrişor (Thymus pannonicus, T. zygoides), solovârfiţă (Phlomis); pătrunjel de câmp (Pimpinella tragium lithophila), urechea iepurelui (Bupleurum), smeoaie (Seseli); dediţei (Pulsatilla), ruscuţe (Adonis vernalis); usturoi sălbatic (Allium saxatile), ceapa ciorii (Muscari); stânjenei (Iris).

95

Dintre plantele de nisip, se întâlnesc ciuleiul (Ceratocarpus arenarius), romaniţa de câmp (Anthemis ruthenica), ipcărigea (Gypsophylla paniculata), laptele câinelui (Euphorbia gerardiana), salcia de nisip (Salix rosmarinifolia), pe nisipurile de pe dreapta Ialomiţei, Călmăţuiului, Hanu Conachi, precum şi orzul sălbatic (Elymus sabulosus), scaiul dracului (Eryngium maritimum), cârcelul (Ephedra distachia), rogozul de nisip (Carex colchica), păiuşul de nisip (Festuca vaginata), pe litoral.

Arbuştii sunt reprezentaţi prin specii de porumbar (Prunus spinosa), migdal pitic (Prunus tenella), vişin pitic (Prunus fruticosa), măceş (Rosa canina), iar în Dobrogea sunt caracteristice şi păliurul (Paliurus spina-christi), iasomia sălbatică (Jasminum fruticans).

În cadrul zonei de stepă, se disting două subzone (Săvulescu, 1940): stepa cu graminee şi dicotiledonate (Altiherbosa) şi stepa cu graminee (Duriherbosa).

Stepa cu graminee şi dicotiledonate cuprinde Câmpia Siretului inferior, Câmpia Covurluiului şi centrul Bărăganului, desfăşurându-se pe cernoziomuri. Pajiştile stepice actuale sunt formate din specii de firuţă cu bulbi (Poa bulbosa), peliniţă de stepă (Artemisia austriaca), pir gros (Cynodon dactylon), laptele câinelui (Euphorbia seguieriana, E. cyparissias); se mai găsesc spini (Carduus acanthoides, C. nutans) şi alte specii ruderale (Onopordon tauricum, Berteroa incana), pe islazurile degradate, mai ales în preajma stânelor. În păşunile aflate în stadii incipiente de înţelenire, se întâlnesc specii de obsigă (Bromus tectorum, B. squarrosus, B. sterilis, B. arvensis), chiurlan (Salsola ruthenica), mohor (Setaria viridis).

Pe malurile râurilor apar specii de bărboasă (Botrichloa ischaemum), cimbrişor (Thymus marschallianus), păiuş (Festuca valesiaca), iar în luncile acestora, pir (Agropyrum repens), coada vulpii (Alopecurus pratensis), iarba vântului (Agrostis alba).

Stepa cu graminee se desfăşoară în centrul şi sudul Dobrogei, precum şi pe o fâşie îngustă în lungul Dunării, pe cernoziomuri carbonatice şi castanii, în condiţii climatice mai uscate. Pajiştile actuale sunt formate din specii de firuţă (Poa bulbosa), peliniţă de stepă (Artemisia austriaca), bărboasă (Botriochloa ischaemum), laptele câinelui (Euphorbia steposa), obsigă (Bromus squarrosus, B. tectorum, B. japonicus), flămânzică (Draba verna), lucernă (Medicago minima, M. rigidula), alături de specii din stepa primară, păiuş (Festuca valesiaca), pir crestat (Agropyrum cristatum), negară (Stipa capillata), coada şoricelului (Achillea setacea), lipitoare (Asperula humifusa, A. cynanchica).

În condiţii de păşunat excesiv, apar doar specii de obsigă (Bromus japonicus, B. tectorum, B. squarrosus), chiurlan (Salsola ruthenica) şi buruieni (Veronica polita, Cerastium semidecandrum, Alyssum desertorum).

Fauna stepelor s-a restrâns mult datorită activităţilor antropice şi transformării vegetaţiei iniţiale în terenuri arabile. Speciile sunt adaptate

96

condiţiilor de uscăciune din timpul verii sau frigului iarna, dar şi mediilor deschise (lipsei pădurilor): majoritatea au dimensiuni mici, prezintă fenomenul de hibernare în timpul iernii, iar păsările au un zbor rapid şi foarte apropiat de sol.

Specifice stepei sunt rozătoarele – cel mai reprezentativ este popândăul (Citellus citellus), răspândit în toate câmpiile; hârciogul (Cricetus cricetus); grivanul cenuşiu (Cricetulus migratorius); grivanul cu coadă scurtă (Mesocricetus newtoni), în stepa dobrogeană; şoarecele de câmp (Microtus arvalis); orbetele sau căţelul pământului (Spalax leucodon, în sudul ţării şi S. microphthalmus, în partea nordică); şoarecele pitic (Micromys minutus); şoarecele de stepă (Sicista subtilis). Toate îşi sapă galerii sub pământ, unde strâng cantităţi mari de provizii, fiind astfel dăunătoare agriculturii.

În stepele din sud-estul ţării trăiesc şi dihorul de stepă (Mustela eversmanni) şi dihorul pătat (Vormela peregusna), dar şi unele carnivore ca lupul şi vulpea.

Păsările cele mai cunoscute sunt: dropia (Otis tarda), specie sedentară, aflată pe cale de dispariţie; spurcaciul (Otis tetrax), specie migratoare, foarte rară; pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus), întâlnită în Dobrogea şi areale cu dune de nisip; prepeliţa sau pitpalacul (Coturnix coturnix), specie migratoare, oaspete de vară; potârnichea (Perdix perdix), specie sedentară; ciocârlia de Bărăgan (Melanocorypha calandra) şi ciocârlia de stol (Calandrella brachydactyla), adaptate câmpurilor cultivate; graurul (Sturnus vulgaris); lăcustarul (Sturnus roseus); fâsa de câmp (Anthus campestris); prigoria (Merops apiaster); dumbrăveanca (Coracias garrulus). Dintre păsările răpitoare amintim: şorecarul mare (Buteo rufinus), acvila de stepă (Aquila rapax orientalis), şorecarul încălţat (Buteo lagopus) şi eretele alb (Circus macrourus), aflat la limita vestică a arealului său.

Reptilele sunt reprezentate prin: diferite specii de şerpi – Eryx jaculus turcicus, în Dobrogea, balaurul (Elaphe quatorlineatus sauromates), şarpele rău (Coluber jugularis caspius); şopârle – şopârla de stepă (Lacerta taurica), şopârla de câmp (Lacerta agilis chersonensis), Lacerta agilis euxinica şi Eremias arguta deserti, răspândite pe dunele de nisip; vipera de stepă (Vipera ursinii renardi).

Se mai remarcă: broasca ţestoasă de uscat (Testudo graeca ibera), în Dobrogea; broasca râioasă (Bufo viridis); broaştele de pământ (Pelobates fuscus, în toată ţara şi P. syriacus balcanicus, numai în Dobrogea şi în lungul Dunării).

Dintre nevertebrate, predomină: miriapodele – cârcăiacul (Scolopendra cingulata), în sudul ţării şi Dobrogea; coleopterele – scarabeii (Scarabeu affinis, Sisyphus schaefferi); ortopterele – lăcusta cu rât (Tryxalis nasuta), greierele gras (Bradyporus montandoni), greierele împroşcător (Dinarchus dasypus), călugăriţa (Mantis religiosa).

97

6.1.2. Zona silvostepei

Corespunzător extinderii cernoziomurilor cambice şi a existenţei pâlcurilor de pădure în alternanţă cu pajişti stepice, s-a conturat zona de silvostepă. Teritoriile care revin acestei zone sunt: Podişul Moldovei (până la altitudini de 200-250 m), nordul Câmpiei Siretului Inferior, vestul Câmpiei Bărăganului, nordul Podişului Dobrogei (până la altitudini de 150-250 m), Câmpia Burnazului şi Câmpia Olteniei (până la altitudini de 100-150 m), Câmpia Banato-Crişană, de la Deta la Carei (până la 100-200 m altitudine). În general, silvostepa (antestepa sau stepa cu păduri) se caracterizează prin alternanţa vegetaţiei forestiere cu cea ierboasă (pajişti stepice). Speciile lemnoase sunt reprezentate de câţiva stejari: stejar pufos (Quercus pubescens), stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejar pedunculat (Quercus robur), la care se mai adaugă ulm (Ulmus minor, U. procera), păr pădureţ (Pirus pyraster, P. elaeagrifolia), arţar tătărăsc sau glădiş (Acer tataricum), jugastru (Acer campestre). Arbuştii cei mai des întâlniţi sunt: gherghinarul (Crataegus monogyna), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), vonicerul (Evonymus europaea), spinul cerbului (Rhamus cathartica), sângerul (Cornus sanguinea), cornul (Cornus mas). Vegetaţia ierboasă cuprinde, în afara speciilor stepice, cum sunt păiuşul (Festuca valesiaca, F. sulcata) şi colilia (Stipa joannis, S. stenophylla), plante mai puţin adaptate la climatul secetos: graminee – firuţa de livadă (Poa angustifolia), pirul (Agropyrum repens), obsiga (Bromus inermis) sau specii mezoxerofile – aglica (Filipendula hexapetala), trifoiul (Trifolium repens, T. pratense), jaleşul (Salvia pratensis), sânzienele galbene (Galium verum), sparceta (Onobrychis viciaefoliae), muşcatul dracului (Knautia arvensis).

După predominarea unor specii de vegetaţie lemnoasă, silvostepa se împarte în două subzone (Paşcovschi, Doniţă, 1967): subzona silvostepei nordice, cu păduri de stejar pedunculat; subzona silvostepei sudice, cu păduri de stejar brumăriu şi pufos.

Silvostepa nordică se extinde în Câmpia Moldovei şi Câmpia Crişurilor, fiind caracterizată prin prezenţa pădurilor de stejari mezofili – stejar pedunculat (Quercus robur), în cea mai mare parte, dar şi gorun (Quercus petraea), pe coastele umbrite şi pe soluri forestiere. Pajiştile de stepă apar pe versanţii cu expunere sudică, în văi (Prutul), pe soluri marno-argiloase, cele mai frecvente fiind speciile de mărgeluşă (Lithospermum purpureo-coeruleum), rogoz (Carex michelii), păruşcă (Festuca valesiaca), colilie (Stipa joannis).

Silvostepa sudică ocupă Câmpia Banatului, Câmpia Română, Colinele Tutovei şi Fălciului, fiind caracterizată prin păduri de stejari subxerofili-termofili – stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi stejar pufos (Quercus pubescens), ultimul întâlnit în Câmpia Olteniei şi vestul Burnazului, la care se asociază

98

exemplare de păr argintiu (Pirus elaeagrifolia) şi mojdrean (Fraxinus ornus). Stratul arbustiv este format din păducel (Crataegus monogyna), porumbar (Prunus spinosa), vonicer (Evonymus europaea), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), dar şi vişin de stepă (Cerasus fruticosa), migdal pitic (Amygdalus nana), scumpie (Cotinus coggygria). Pajiştile conţin specii de obsigă (Brachypodium silvaticum), firuţă de livadă (Poa angustifolia), bărboasă (Botriochloa ischaemum), sadină (Chrysopogon gryllus), păiuş (Festuca sulcata, F. valesiaca), umbra iepurelui (Asparagus officinalis, A. tenuifolius), mărgică (Melica ciliata), capul şarpelui (Echium rubrum), dumbeţ (Teucrium chamaedris), jaleş (Salvia aethiopis), romaniţă (Anthemis tictoria), iarbă mare (Inula ensifolia), coada şoricelului (Achilea setacea).

Fauna este reprezentată de popândău (Citellus citellus), hârciog (Cricetus cricetus), fâsa de câmp (Anthus campestris), ciocârlan (Galerida cristata), ciocârlia de câmp (Alauda arvensis), şopârla de câmp (Lacerta agilis chersonensis), lăcuste (Omocestus minutus, Chortippus loratus, Onconotus servilei, Myrmelotetrix antenatus) (Drugescu, 1994).

6.1.3. Zona pădurilor nemorale

Ocupă în România un teritoriu nu prea întins, în câmpiile înalte şi podişurile joase, slab fragmentate. Apare ca o fâşie de tranziţie către etajele de vegetaţie, prezenţa sa fiind o rezultantă a influenţei lanţului carpatic exprimată prin condiţiile climatice. Cuprinde păduri de stejari nepoienite, pe soluri forestiere (cenuşii, brun-roşcate). Este specifică pentru câmpiile înalte şi piemonturile joase din sudul şi vestul ţării (între 100 şi 300 m altitudine), centrul Podişului Transilvaniei (între 250 şi 400 m altitudine), nordul Podişului Moldovei (între 200 şi 350 m altitudine). Nota specifică este dată de prezenţa pădurilor de cvercinee: stejarul pedunculat (Quercus robur), cerul (Quercus cerris), gârniţa (Quercus frainetto) şi mai rar gorunul (Quercus petraea). Se mai adaugă: carpenul (Carpinus betulus), teiul (Tilia platyphyllos, T. cordata, T. tomentosa), paltinul de câmp (Acer platanoides), jugastrul (Acer campestre), arţarul (Acer tataricum), ulmul (Ulmus minor, U. procera), frasinul (Fraxinus excelsior), cireşul păsăresc (Cerasus avium), mărul pădureţ (Malus silvestris), părul pădureţ (Pirus pyraster), plopul tremurător (Populus tremula). Cantitatea destul de mare de lumină şi solurile compacte, cu umiditate variabilă, permit dezvoltarea unui strat arbustiv, în care domină gherghinarul (Crataegus monogyna), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare) şi lemnul râios (Evonymus verrucosa). Vegetaţia ierboasă este bogată şi cuprinde: graminee – obsiga (Brachipodium silvaticum), firuţa de pădure (Poa nemoralis), firuţa de livadă

99

(Poa pratensis), golomăţ (Dactylis polygama); plante de locuri umede – lăcrămioare (Convallaria majalis), murul (Rubus caesius), bubericul (Scrophularia nodosa); flora de mull – ciocul berzei (Geranium robertianum), urzica moartă (Lamium maculatum), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), vinariţa (Asperula odorata), floarea paştilor (Anemone nemorosa), pecetea lui Solomon (Polygonatum latifolium). Pe teritoriul ţării, în cadrul zonei nemorale se separă (Doniţă, 1963): o subzonă a pădurilor de stejari mezofili (în Podişul Transilvaniei şi nordul Moldovei) şi o subzonă a pădurilor de stejari submezofili-termofili (în sudul şi vestul ţării). Pădurile nemorale formate din stejari mezofili sunt reprezentate prin stejar pedunculat (Quercus robur), pure sau în amestec. În proporţii mai mici apar exemplare de gorun (Quercus petraea), fag (Fagus sylvatica), ulm de munte (Ulmus minor), paltin de câmp (Acer campestre), cireş păsăresc (Cerasus avium), frasin (Fraxinus excelsior), carpen (Carpinus betulus), tei (Tilia cordata, T. tomentosa). Stratul arbustiv este bine dezvoltat şi cuprinde specii de alun (Corylus avellana), gherghinar (Crataegus monogyna), porumbar (Prunus spinosa), măceş (Rosa canina), vonicer (Evonymus europaea), lemn râios (Evonymus verucosa). Pajiştile sunt dominate de specii de păiuş (Festuca pseudovina, F. valesiaca, F. sulcata), bărboasă (Botriochloa ischaemum), în Podişul Transilvaniei şi colilie (Stipa tirsa, S. joannis, S. pulcherrima). Pădurile nemorale de stejari submezofili-termofili sunt caracterizate prin prezenţa cerului (Quercus cerris) şi gârniţei (Quercus frainetto). Într-o proporţie mai mică se asociază stejarul pedunculat (Quercus robur), arţarul (Acer tataricum), teiul argintiu (Tilia tomentosa), frasinul (Fraxinus angustifolia), mărul pădureţ (Malus silvestris), părul pădureţ (Pirus pyraster). Stratul arbuştilor este format mai ales din gherghinar (Crataegus monogyna, C. pentagyna) şi lemn câinesc (Ligustrum vulgare), iar pajiştile cuprind specii de păiuş (Festuca valesiaca, F. pseudovina, F. sulcata); bărboasă (Botriochloa ischaemum) şi sadină (Chrysopogon gryllus); păruşcă (Agrostis tenuis), la altitudini mai mari. Fauna stejăretelor cuprinde numeroase specii comune cu subetajul gorunetelor. Dintre mamifere, majoritatea speciilor migrează spre regiunea montană: căprioara (Capreolus capreolus), veveriţa (Sciurus vulgaris), pârşul (Glis glis), şoarecele gulerat (Apodemus tauricus), lupul (Canis lupus), iepurele (Lepus europaeus), vulpea (Vulpes vulpes), pisica sălbatică (Felis silvestris), alături de şoarecele pitic (Micromys minutus pratensis), şoarecele subpământean (Pitymis subterraneus) şi chiţcanul de pădure (Sorex araneus tetragonurus). Păsările sunt mai bine reprezentate: mierla (Turdus merula), sturzul de vâsc (Turdus viscivorus), sturzul cântător (Turdus philomelos), ciocârlia de pădure

100

(Lullula arborea), câneparul (Carduelis cannabina), frunzăriţa cenuşie (Hippolais pallida elaeica), piţigoiul de livadă (Parus lugubris), muscarul negru (Ficedula hypoleuca), gaiţa (Garrulus glandarius), turturica (Streptopelia turtur), porumbelul de scorbură (Columba oenas), privighetoarea (Luscinia megarhynchos), ciocănitoarea verde (Picus viridis romaniae), eretele (Falco vespertinus), gaia roşie (Milvus milvus). Printre reptile, se întâlnesc: şarpele orb (Anguis fragilis), şopârla de câmp (Lacerta agilis agilis), guşterul (Lacerta viridis viridis), guşterul dobrogean (Lacerta viridis meridionalis), şopârla de pădure (Lacerta praticola pontica), şopârliţa de frunzar (Ablepharus kitaibelli fitzingeri), broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni), broasca ţestoasă dobrogeană (Testudo graeca ibera). Insectele sunt foarte numeroase: coleoptere – croitorul (Cerambyx cerdo), cariul de scoarţă (Scolytus intricatus); lepidoptere – omida stejarului (Lymantria dispar), inelarul (Malacosoma neustria), omida procesionară (Thaumatopoea processionea), molia verde a stejarului (Tortrix viridana).

6.1.4. Etajul pădurilor nemorale

Etajul pădurilor de foioase se extinde până la 1200-1400 m altitudine, pe cea mai mare parte din teritoriul ţării (40%), în dealuri, podişuri şi munţi joşi şi mijlocii. Până la aproximativ 600-700 m altitudine, se remarcă prezenţa gorunului, iar până la 1200-1400 m este caracteristic fagul, cu o fâşie de tranziţie gorun-fag la partea inferioară şi o fâşie de amestec fag-conifere la partea superioară. Subetajul gorunetelor (păduri de gorun şi de amestec cu gorun) se desfăşoară aproape exclusiv în dealuri şi podişuri, cu relief fragmentat, între altitudinile de 200-300 m şi 600-700 m, în Podişul Transilvaniei, Dealurile Vestice (între Crişul Alb şi Mureş), Podişul Getic, Subcarpaţi, Podişul Moldovei, nordul Dobrogei şi chiar sudul Munţilor Banatului. Pădurile sunt constituite aproape în exclusivitate din gorun (Quercus petraea – în Podişul Transilvaniei şi dealurile mai înalte din regiunile pericarpatice, Q. dalechampii – în Dobrogea şi estul Podişului Moldovei, Q. polycarpa – în Oltenia şi sudul Banatului). În puţine exemplare mai pot apărea stejarul pedunculat (Quercus robur), fagul (Fagus silvatica), carpenul (Carpinus betulus), teiul (Tilia cordata, T. platyphillos), cerul (Quercus cerris) şi gârniţa (Quercus frainetto), iar în regiunile cu un climat mai blând, cărpiniţa (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus) şi chiar stejarul pufos (Quercus pubescens). Stratul de arbuşti este alcătuit din alun (Corylus avellana), gherghinar (Crataegus monogyna), vonicer (Evonymus europaea), lemn râios (Evonymus

101

verrucosa), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), soc (Sambucus nigra), clocotiş (Staphylea pinnata), iar în Dobrogea şi Banat, din scumpie (Cotynus coggygria). Vegetaţia ierboasă este formată din flora de mull – vinariţa (Asperula odorata), sănişoara (Sanicula europaea), trepădătoarea (Mercurialis perrenis), urzica moartă galbenă (Lamium galeobdolon), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides) - la care se asociază unele specii de graminee: obsiga (Brachipodium silvaticum), mărgeluşa (Melica uniflora), golomăţul (Dactylis glomerata). Se adaugă flora acidofilă, în care predomină rogozul (Carex pilosa) şi horşti (Luzula nemorosa). Pajiştile sunt dominate de păruşcă (Agrostis tenuis). Fauna este cea mai bogată, datorită unor condiţii ecologice variate. Se întâlnesc porumbeii sălbatici (Columba palumbus, C. oenas) şi turtureaua (Streptopelia turtur), alături de graur (Sturnus vulgaris), mierlă (Turdus merula), stăncuţă (Corvus monedula), privighetoarea neagră (Sylvia atricapilla), privighetoarea roşie (Luscinia megarhynchos), ciocănitoarea sură (Picus canus), piţigoiul de livadă (Parus lugubris), gaiţa (Garrulus glandarius), gaia roşie (Milvus milvus), uliul porumbar (Accipiter gentilis), viesparul (Pernis apivorus).

Dintre mamifere, caracteristice sunt: pârşul de stejar (Eliomys quercinus), pârşul cu coadă stufoasă (Dryomys nitedula), vulpea (Vulpes vulpes), mistreţul (Sus scropha).

În spaţiile umede sau cu băltoace, se întâlnesc: buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata), buhaiul cu burta roşie (Bombina bombina), broasca roşie de pădure (Rana dalmatina). Nevertebratele mai des întâlnite sunt: molia ghindei (Carpocapsa splendana), omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar), trombarul ghindei (Curculio glandium), croitorul mare al stejarului (Cerambyx cerdo) (Drugescu, 1994). Subetajul făgetelor (păduri de fag şi de amestec de fag cu răşinoase) se întâlneşte în special în Carpaţii Curburii, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali, dar şi în dealurile înalte. Se găseşte între altitudinile de 400-500 m şi 1400-1450 m. Pădurile de fag prezintă o mare diversitate şi se întâlnesc în trei fâşii distincte: făgete de mare altitudine (1250-1450 m), făgete montane (600-1250 m) şi făgete colinare (400-800 m). Predomină fagul (Fagus sylvatica var. sylvatica, în cea mai mare parte a ţării şi Fagus sylvatica var. moesiaca, în sudul ţării – Munţii Banatului, Podişul şi Subcarpaţii Getici). Se mai asociază, în puţine exemplare, paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), ulmul de munte (Ulmus glabra), bradul (Abies alba), molidul (Picea abies), plopul tremurător (Populus tremula),

102

mesteacănul (Betula pendula), frasinul (Fraxinus excelsior), carpenul (Carpinus betulus). Arbuştii lipsesc sau sunt slab dezvoltaţi, întâlnindu-se mai ales vonicerul (Evonymus europaea), socul roşu (Sambucus racemosa), tulichina (Daphne mezereum), caprifoiul (Lonicera xylosteum), la munte şi alun (Corylus avellana), soc negru (Sambucus nigra), corn (Cornus mas), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), sânger (Cornus sanguinea), clocotiş (Staphylea pinnata), la dealuri. Stratul inferior, al ierburilor, este destul de variat: mur (Rubus hirtus), leurdă (Allium ursinum), păiuş de pădure (Festuca silvatica), horşti (Luzula nemorosa), afin (Vaccinium myrtillus) şi ferigi (Dryopteris filix mas, Athyrium filix femina). În pajişti, formate pe locul pădurilor defrişate de om, se întâlnesc păiuş roşu (Festuca rubra) cu păruşcă (Agrostis tenuis). Fauna se individualizează prin mamiferele: veveriţa (Sciurus vulgaris), şoarecele gulerat (Apodemus flavicollis), jderul de piatră (Martes foina), jderul de pădure (Martes martes), pârşul (Glis glis), ursul (Ursus arctos), căprioara (Capreolus capreolus), cerbul (Cervus elaphus). Dintre păsări, cea mai caracteristică este ierunca (Tetrastes bonasia), specifică pădurilor de fag, alături de cinteză (Fringilla coelebs), piţigoiul de munte sur (Parus palustris), măcăleandru (Erithacus rubecula), ciocănitoarea mare (Dendrocopos major), ţoiul (Sitta europea), piţigoiul mare (Parus major), pitulicea sfârâietoare (Philloscopus sibilatrix), ciocârlia de pădure (Lulula arborea), codobatura (Motacilla alba), prundăraşul gulerat mic (Charadrius dubius), fluierarul de munte (Tringa hypoleucos), pescărelul negru (Cinclus cinclus aquaticus), sturzul de vâsc (Turdus viscivorus), muscarul mic (Muscicapa striata), uliul păsărar (Accipiter nisus). Amfibienii sunt reprezentaţi de salamandră (Salamandra salamandra), tritonul carpatic (Triturus montandoni), broasca roşie de munte (Rana temporaria), iar şerpii, prin viperă (Vipera berus), şarpe orb (Anguis fragilis). Dintre nevertebrate menţionăm: lepidopterele molia jirului (Carpocapsa grossana) şi cotarul fagului (Operophtera fagata), coleopterele croitorul albastru al fagului (Rosalia alpina) şi trombarul (Rhynchaenus fagi), ţânţarul de frunză al fagului (Mikiola fagi), păduchele lânos al fagului (Cryptococcus fagisuga).

6.1.5. Etajul pădurilor boreale

Etajul pădurilor de conifere cuprinde fâşia altitudinală situată între 1200-1400 şi 1600-1800 m. Are cea mai mare extindere în Carpaţii Orientali (ocupă un areal de aproape 200 km lungime şi 75 km lăţime). În restul masivelor montane apare insular şi ocupă suprafeţe mici: în Carpaţii Meridionali (Bucegi, Făgăraş, Parâng-Lotru-Cindrel, Retezat-Ţarcu) şi în Carpaţii Occidentali (Bihor).

103

Condiţiile locale (înclinarea şi expunerea versanţilor, aspecte topoclimatice) impun diferenţieri semnificative în ceea ce priveşte limitele acestui etaj forestier. Astfel, faţă de valorile menţionate mai sus, limita inferioară coboară până la 800-900 m în nordul ţării (Munţii Bârgăului) şi 1300 m în sud (pe versantul nordic al Carpaţilor Meridionali), în timp ce limita superioară se plasează la 1600-1700 m în nord (Munţii Rodnei) şi la 1700-1800 m în sud (Munţii Parâng), corespunzător pădurilor pure în masive neîntrerupte. Limita superioară a pădurii s-a modificat datorită defrişării, locul acesteia fiind luat de pajişti secundare cu caracter montan. Pădurile au o structură relativ simplă, fiind formate aproape exclusiv din molid (Picea abies). Destul de rar se pot asocia: scoruşul (Sorbus aucuparia); paltinul (Acer pseudoplatanus); zada (Larix decidua), în munţii Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Lotru; aninul alb (Alnus incana), pe văi; fagul (Fagus silvatica) şi bradul (Abies alba), la partea inferioară. Arbuştii lipsesc sau sunt reprezentaţi prin rare exemplare de soc roşu (Sambucus racemosa), caprifoi (Lonicera nigra, L. xylosteum), coacăz de munte (Ribes alpinum), tulichină (Daphne mezereum), cununiţă (Spiraea ulmifolia). Stratul inferior este compus din măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), lăcrămiţa (Majanthemum bifolium), degetăruţul (Soldanella montana), clopoţelul (Campanula abietina), vulturica (Hieracium transsilvanicum), perişorul (Pyrola uniflora), horştii (Luzula silvatica), ferigile (Athyrium filix femina, Dryopteris filix mas), afinul (Vaccinium myrtillus) şi specii de muşchi verzi.

Prin defrişarea arborilor şi arbuştilor, locul lor a fost luat de specii de mesteacăn (Betula pendula), plop tremurător (Populus tremula), salcie căprească (Salix caprea) şi pajişti secundare de păiuş roşu (Festuca rubra), păruşcă (Agrostis tenuis), timoftică (Phleum comutatum), peptănăriţă (Cynosurus cristatus), târsă (Deschampsia caespitosa) sau ţepoşică (Nardus stricta).

Fauna pădurilor de răşinoase este adaptată condiţiilor specifice (luminozitate redusă, umezeală ridicată, ierni reci şi lungi, zăpadă abundentă). Speciile au căpătat o serie de adaptări: intensitate mare a semnalelor sonore din cauza lipsei de orizont; unele îşi fac rezerve de hrană, altele hibernează; majoritatea au stabilitate redusă, coborând iarna spre etajele inferioare, iar o parte din păsări sunt migratoare.

Se întâlnesc mai des mamifere: cerb (Cervus elaphus), urs (Ursus arctos), lup (Canis lupus), râs (Lynx lynx), şoarece vărgat (Sicista betulina), şoarece scurmător (Clethrionomys glareolus).

Păsările sunt reprezentate prin: şorecar (Buteo buteo), corb (Corvus corax), huhurez mare (Strix aluco), buhă (Bubo bubo); piţigoi de brădet (Parus ater), piţigoi de munte (Parus montanus), mierlă gulerată (Turdus torquatus); forfecuţă (Loxia curvirostra), ciocănitoare cu trei degete (Picoides tridactylus); ciocănitoare neagră (Dryocopus martius); gaiţă de munte (Nucifraga

104

caryocatactes), auşel sprâncenat (Regulus ignicapillus). Cocoşul de munte (Tetrao urogallus) şi cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), acum rare, se mai întâlnesc în Munţii Rodnei şi Maramureşului. Reptilele sunt reprezentate de vipera comună (Vipera berus), şopârla de munte (Lacerta vivipara), iar amfibienii prin tritonul de munte (Triturus alpestris), broasca brună (Rana temporaria), salamandra (Salamandra salamandra). Specifice frunzarului de molid sunt insectele: croitorul mare (Ips typographus), trombarul puieţilor de molizi (Molites germanus), omida păroasă a molidului (Lymantria monacha), musculiţa de gogoşi (Cecidomya pini), viespea lemnului de răşinoase (Sirex gigas), viespea ţesătoare a molidului (Cephaleia abietis).

6.1.6. Etajul subalpin

Între 1800 m şi 2000-2200 m, vegetaţia este constituită din rarişti de arbori şi tufărişuri (jneapăn, ienupăr, bujor de munte), făcând tranziţia de la păduri la pajiştile alpine. Apare insular în toate grupele de munţi: Carpaţii Meridionali (cele mai întinse suprafeţe, din Bucegi până în Godeanu), Carpaţii Orientali (în special în Maramureş, Rodna, Călimani, dar şi în Ceahlău, Ciucaş) şi Munţii Apuseni (Bihor, Muntele Mare, Vlădeasa). Aspectele vegetaţiei au impus individualizarea a două subetaje: unul al rariştilor şi altul al tufărişurilor. Subetajul rariştilor se găseşte la partea inferioară. Odată cu creşterea altitudinii, arborii devin tot mai scunzi, situaţi la distanţe din ce în ce mai mari, până când dispar total. Foarte caracteristice sunt rariştile de molid (Picea excelsa) şi zadă (Larix decidua). Pe locurile defrişate, pentru lărgirea golului de munte, s-au extins pajiştile secundare de păruşcă (Festuca airoides). Subetajul tufărişurilor cuprinde specii de jneapăn (Pinus mugo), alături de care este larg răspândit ienupărul (Juniperus communis, J. nana), dar şi smârdarul (Rhododendron kotschyi), aninul verde (Alnus viridis) şi unii arbuşti – afin (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis idaea). Se mai întâlnesc coacăzul de munte (Ribes petraeum), precum şi numeroşi muşchi. Dintre speciile de pajişte, sunt bine reprezentate păruşca (Festuca airoides), iarba vântului (Agrostis rupestris), firuţa (Poa media), ovăscior (Avenastrum versicolor), ţepoşica (Nardus stricta), târsa (Deschampsia caespitosa), rugina (Juncus trifidus), cinci degete (Potentilla ternata), clopoţel (Campanula alpina), alături de muşchi şi licheni. Fauna tufărişurilor subalpine este constituită din specii care trăiesc în primul rând în etajele inferioare. Se întâlnesc ursul (Ursus arctos), lupul (Canis lupus), iepurele (Lepus europaeus), şoarecele scurmător (Clethrionomys

105

glareolus), pârşul de alun (Muscardinus avellanarius). Dintre reptile se remarcă şopârla de munte (Lacerta vivipara), vipera comună (Vipera berus).

Păsări caracteristice sunt: cocoşul de munte (Tetrao urogallus), cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), pitulicea (Phylloscopus collybita), brumăriţa de pădure (Prunella modularis), prundăraşul de munte (Eudromias morinellus), mierla gulerată (Turdus torquatus), ciocârlia urecheată balcanică (Eremophila alpestris balcanica). Se mai întâlneşte fluturele Argyroploce shultesiana în jnepenişuri (Drugescu, 1994).

6.1.7. Etajul alpin

Se întâlneşte insular pe cele mai înalte vârfuri montane: Carpaţii Meridionali (Bucegi, Făgăraş, Parâng, Cindrel, Retezat, Godeanu) şi Carpaţii Orientali (Rodnei, Călimani), la altitudini de peste 2000-2200 m. Limita inferioară este mai coborâtă cu 300-400 m în nord faţă de sud. De asemenea, această valoare depinde şi de expoziţia versanţilor, masivitate şi tipul de rocă. Etajul alpin cuprinde pajişti scunde şi tufărişuri pitice, rezistente la frig, uscăciune şi vânt puternic. Principalele elemente componente sunt ierburile: coarna (Carex curvula), rugina (Juncus trifidus), păruşca (Festuca airoides), iarba stâncilor (Agrostis rupestris), dar şi ochiul găinii (Primula minima), degetăruţul (Soldanella pussila), piciorul cocoşului alpin (Ranunculus alpestris), daria (Pedicularis oederi), clopoţelul (Campanula alpina). Unele plante apar sub formă de perniţe: miliţeaua (Silene acaulis), laptele stâncii (Androsace chamaejasme), ochiul şarpelui (Eritrichium nanum). Subarbuştii şi arbuştii sunt mai slab reprezentaţi: arginţică (Dryas octopetala), salcie pitică (Salix herbacea), smârdar (Rhododendron kotschyi), ienupăr pitic (Juniperus sibirica). Se adaugă, pe stâncării, muşchi şi licheni. Datorită păşunatului intens, asociaţiile de ierburi alpine sunt adeseori înlocuite de pajişti secundare cu ţepoşică (Nardus stricta). Fauna pajiştilor alpine se caracterizează printr-un număr redus de specii, datorită condiţiilor aspre (ierni lungi, cu temepraturi scăzute, cantităţi mari de zăpadă, îngheţuri îndelungate, vânturi puternice). Speciile animale au căpătat o serie de adaptări specifice: ovoviviparitatea şi melanismul (reptile), micşorarea taliei (gasteropode), reducerea aripilor sau dezvoltarea lor viguroasă, pentru a rezista vânturilor puternice (insecte), blană deasă (mamifere). Cel mai renumit mamifer este capra neagră (Rupicapra rupicapra), relict glaciar, care coboară şi în etajul subalpin şi chiar – iarna – în păduri, alături de marmotă (Marmota marmota), reintrodusă de curând, şi şoarecele de zăpadă (Microtus nivalis ulpius). Se mai întâlnesc: chiţcanul de munte (Sorex alpinus) şi păsări ca brumăriţa alpină (Prunella collaris), fâsa de munte (Anthus spinoletta),

106

ciocârlia urecheată (Eremophila alpestris), codroşul de munte (Phoenicurus ochruros), fluturaşul de piatră (Tichodroma muraria), acvila de munte (Aquila chrysaetos), prundăraşul de munte (Eudromias morinellus). Dintre reptile, ajunge până aici vipera comună (Vipera berus) şi şopârla de munte (Lacerta vivipara). Nevertebratele sunt reprezentate prin gasteropode (Pupilla alpicolla), lepidoptere (Erebia), coleoptere (Trechus plicatulus), ortoptere (Miramella alpina) (Drugescu, 1994).

6.2. Regionarea biogeografică

Din punct de vedere biogeografic, teritoriul României ocupă o poziţie de tranziţie între două subregiuni holarctice: euro-siberiană (cu păduri de răşinoase şi foioase) şi pontico-central-asiatică (cu stepe şi pustiuri). În funcţie de condiţiile climatice şi edafice, precum şi de interacţiunea dintre floră, faună, sol şi climă, în anumite regiuni, au o pondere mai mare diferite elemente floristice şi faunistice, evidenţiindu-se mai multe unităţi. Influenţele biogeografice diverse au permis delimitarea a cinci provincii biogeografice: carpato-dacică, panonică, moesică, pontică şi sarmatică (Biogeografia României, 1969; Costache, 1996).

Fig. 17. Regiuni biogeografice (Biogeografia României, 1969)

(1) Provincia carpato-dacică se extinde pe cea mai mare parte din suprafaţa ţării, cuprinzând Carpaţii Orientali, Meridionali şi Occidentali,

107

Depresiunea Transilvaniei şi Podişul Bârladului. Are o floră şi o faună central-europeană, cu multe endemite. Principalele formaţiuni vegetale sunt: păduri de cvercinee şi mixte de tip central-european (gorunete, goruneto-făgete), păduri de fag (făgete colinare şi montane, fag cu răşinoase), păduri de răşinoase (molidişuri), tufărişuri subalpine de jnepeni şi ienuperi, iar la cele mai mari altitudini, pajişti arctic-alpine. Carpaţii Orientali se caracterizează prin extinderea pe mari suprafeţe a pădurilor de molid (Picea abies). Includ plante est-carpatice-balcanice: Ranunculus crenatus, Anthemis carpatica, Soldanella pusilla şi endemisme ca Heracleum carpaticum, Silene nivalis (numai în Munţii Rodnei), Festuca porcii. Dintre speciile se remarcă: Betula nana, relict glaciar, în turbării, Astragalus roemeri şi endemitul Campanula carpatica. Pe calcarele mezozoice din Ceahlău vegetează Larix decidua ssp. carpatica. Carpaţii Orientali centrali şi de la Curbură se evidenţiază prin speciile Primula leucophylla şi Saxifraga cymbalaria, care atestă legături vechi cu regiunea Caucazului. Munţii Gurghiu, Harghita şi Perşani se caracterizează prin turbării în ariile depresionare, cu o floră arctică-boreală, cum ar fi Saxifraga hirculus, Betula nana, Viola epipsila, Betula humilis şi Achillea impatiens. Carpaţii Meridionali păstrează vechi specii montane Arabis procurrens, Galium kitaibelianum, Hieracium pavichii. Elemente specifice sunt reprezentate de endemismele Dianthus callizonus şi Cerastium transsilvanicum. În Munţii Bucegi-Piatra Craiului se întâlnesc Saxifraga demissa, Geranium coerulatum, Bromus barcensis, Draba compacta; Larix decidua ssp. carpatica. În Munţii Făgăraş-Iezer se evidenţiază Silene dinarica şi endemismul Dianthus henteri. Munţii Parâng-Cindrel se caracterizează prin prezenţa elementelor balcanice Symphyandra wanneri, Gymnadenia frivaldi, elementelor ilirice Aubrietia croatica, Cardamine glauca, Juglans regia. Munţii Retezat-Godeanu cuprind endemisme Artemisia petrosa carpatica, Barbarea lepuznica, Centaurea retezatensis, Draba dorneri, Poa nyaradiana. Carpaţii Occidentali se deosebesc prin specii termofile (elemente submediteraneene, ilirice şi balcano-asiatice) în Munţii Banatului, dar şi printr-o vegetaţie variată (păduri de fag şi molid), iar în partea vestică Quercus cerris, în Munţii Apuseni.

Podişul Transilvaniei are o vegetaţie de păduri de stejar (Quercus robur, Q. petraea, Q. dalechampii, Q. polycarpa, Q. pubescens) şi fag (Fagus sylvatica), alături de care mai apar asociaţii stepice de Festuca valesiaca. În partea estică se întâlneşte Ephedra distachya, Allysum murale, Galium purpureum, G. flavescens. Nu lipsesc nici endemismele Salvia transsilvanica, Astragalus peterfii (în vest).

Podişul Bârladului se caracterizează prin influenţe carpatice, în păduri de stejar (Quercus) şi fag (Fagus taurica, F. orientalis) cu carpen, chiar Crambe

108

tataria, dar şi cu influenţe stepice (Polygala sibirica). Se păstrează şi vechi specii montane: Lunaria rediviva, Aconithum anthora. Dintre animale (elemente central-europene), specifice pentru provincia carpato-dacică sunt: tritonul carpatic (Triturus montandoni), cerbul (Cervus elaphus), ursul (Ursus arctos), râsul (Lynx lynx), capra neagră (Rupicapra rupicapra), piţigoiul de munte (Parus montanus transsylvanicus), cucuveaua transilvană (Athene noctua daciae). (2) Provincia panonică ocupă o suprafaţă mai restrânsă în vestul ţării,în Câmpia Banato-Crişană (Câmpia Someşului, Câmpia Crişurilor, Câmpia Mureşului, Câmpia Timişului). Vegetaţia este reprezentată de silvostepă (pajişti cu graminee şi ierburi xeromezofile) şi păduri de stejar pufos (Quercus pubescens), gârniţă (Quercus frainetto), cer (Quercus cerris) şi tei (Tilia tomentosa). Câmpia Someşului cuprinde păduri de cer, pe locul fostelor mlaştini ale Ecedei. Pe nisipuri se întâlneşte specia psamofilă atlantic-mediteraneană Corynephorus canescens. Mai apare Spergularia salontana. Câmpia Crişurilor şi Mureşului se caracterizează prin prezenţa relictului tropical terţiar – lotusul (Nymphaea lotus thermalis), în lacul Peţea şi a unor specii sudice, termofile: Sedum cepaea, Saxifraga bulbifera, Snyrnium perfoliatum, Vitis sylvestris, Moenchia mantica, Muscari botryoides. Fauna (elemente central-europene, dar şi pontice) cuprinde: popândăul (Citellus citellus), orbetele (Spalax leucodon hungaricus) şi batracianul Rana arvalis woltersdorfi. (3) Provincia moesică se extinde în sud-vestul ţării (sud-estul Banatului, Defileul Dunării, sud-vestul Olteniei, valea Cernei, Podişul Mehedinţi, sudul Munteniei) şi în sud-vestul Dobrogei (Podişul Oltinei). Numeroase elemente submediteraneene (în special moesice şi illirice) sunt componente importante ale covorului vegetal din aceste regiuni sau formează chiar asociaţii proprii: păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto), şibleac cu stejar pufos (Quercus pubescens), mojdrean (Fraxinus ornus), cărpiniţă (Carpinus orientalis) şi scumpie (Cotinus coggygria), păduri cu frasin pufos (Fraxinus pallissae) sau frasin cu frunză îngustă (Fraxinus angustifolia), liliac (Syringa vulgaris), vişin turcesc (Padus mahaleb), Corylus colurna, Scabiosa banatica, Saponaria glutinosa, Tulipa hungarica. Apar, de asemenea, numeroase elemente termofile, mediteraneene: Juglans regia, Celtis australis, Geranium macrorhizum, Cirsium candelabrum, Acanthus longifolius, Ruscus aculeatus, Carpinus orientalis, Fagus moesiaca, Dianthus vandassi şi multe endemisme: Dianthus banaticus, Cerastium banaticum, Centaurea degeniana, Ferula heuffeli.

Munţii Vâlcan, Căpăţânii şi bordura calcaroasă a Munţilor Parâng, Subcarpaţii Getici şi Podişul Mehedinţi se caracterizează prin prezenţa a

109

numeroase elemente submediteraneene. De asemenea, masivul Cozia se evidenţiază printr-o compoziţie floristică în care apar şi elemente sudice (Sorbus cretica). Podişul Getic şi Cîmpia Română Centrală se disting prin prezenţa pădurilor de Quercus cerris şi Q. frainetto, cu numeroase elemente sudice: Acanthus longifolius, Nectaroscordium dioscorides, Ornithogalum sulfureum, Tilia tomentosa, Carpinus orientalis; pe alocuri apar speciile moesice de fag balcanic (Fagus moesica) şi garofiţă balcanică (Dianthus vandassi). În Câmpia Burnaz-Boian se dezvoltă: scumpia, bujorul (Paeonia peregrina romanica) şi părul argintiu. Podişul Oltinei (sud-vestul Dobrogei) cuprinde păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto), cu tufărişuri (Colutea arborescens, Evonymus latifolius) şi subarbuşti mediteraneeni (Ruscus hypoglosum). Pe fondul faunei central-europene de pădure – căprioară (Capreolus capreolus), mistreţ (Sus scrofa), pisică sălbatică (Felis silvestris), veveriţa (Sciurus vulgaris) apar numeroase elemente submediteraneene şi mediteraneene, în marea lor majoritate fiind specii termofile sudice: broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni, T. graeca ibera), vipera cu corn (Vipera ammodytes), şerpi (Coluber quatorlineatus, C. jugularis caspius), şopârle (Lacerta praticola, Ablepharus kitaibelli), scorpioni (Euscorpius carpathicus), dihorul pătat (Vormela peregusna), popândăul (Citellus istricus), scolopendra (Scolopendra cingulata), liliacul (Rhinolophus euryale), potârnichea de stâncă (Alectoris graeca), insecte (Mantis religiosa, Tettigia orni, Dinarchus dasypus), termite (Reticulithermes lucifugus), cicori (Cicada plebeja), coleoptere (Carabus gigas), greierul gras (Bradyporus montandoni). (4) Provincia pontică se întinde în Bărăgan, Dobrogea şi sud-estul Moldovei, ocupând ariile de stepă şi de silvostepă. Vegetaţia este reprezentată prin pajişti de păiuş (Festuca) şi obsigă (Bromus), cu numeroase elemente continentale şi sudice: Ceratocarpus arenarius, Tragus racemosus, Knautia macedonica, Erianthus adpressus, Ornithogalum fimbriatum, Paconia peregrina, alături de stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi cer (Quercus cerris). În silvostepă, destul de frecvente sunt scumpia (Cotinus coggygria) şi umbra iepurelui (Asparagus tenuifolius), iar pe nisipurile de la Hanu Conachi, specia psamofilă Mollugo cerviana. Dobrogea este bogată în specii sudice: Paliurus aculeatus, Iris pumilla, cu unele endemite: Agropyron brandzae, Centaurea kanitziana, C. jankae. Dobrogea de Nord se evidenţiază prin formaţiuni de stepă, silvostepă şi pădure, cu elemente mediteraneene, submediteraneene, pontice şi balcanice. Specii de origine sudică sunt: Moeringia jankae, M. grisebachii, iar endemice: Campanula romanica, Centaurea jankae. Pădurile sunt formate din specii de gorun (Quercus dalechampii, Q. polycarpa, Q. petraea), iar pe valea Luncaviţei,

110

fag comun (Fagus silvatica), central-european şi fag oriental (Fagus orientalis) din Caucaz; se mai adaugă: părul argintiu (Pirus elaeagrifolia), mojdreanul (Fraxinus ornus), sâmbovina (Celtis glabrata), cărpiniţa (Carpinus orientalis), beşicoasa (Colutea arborescens), vişinul turcesc (Padus mahaleb). Fauna dobrogeană se individualizează prin speciile: dihorul de stepă (Mustela eversmanni); grivanul mic (Mesocricetus newtoni); şoarecele de stepă (Sicista subtilis nordmanni); broasca ţestoasă de uscat (Testudo graeca ibera); şerpi (Coluber quatuorlineatus, Eryx jaculus turcicus); şopârlă de stepă şi pustiu (Eremias arguta deserti), în jurul complexului lagunar Razim şi pe nisipurile din Delta Dunării; gasteropode (Zebrina varnensis). Pădurile nord-dobrogene cuprind animale central-europene: căprioara (Capreolus capreolus), jderul de scorbură (Martes martes), jderul de piatră (Martes foina), dar şi specii sudice: ciocănitoarea lui Lilford (Dryobates leucotos lilfordi), vipera cu corn dobrogeană (Vipera ammodytes montandoni), greierele gras (Bradyporus montandoni). În Bărăgan se întâlnesc: dihorul de stepă (Mustela eversmanni), grivanul mic (Mesocricetus newtoni), hârciogul (Cricetus cricetus), şoarecele de stepă (Sicista subtilis nordmanni) şi popândăul (Citellus citellus). Pe nisipurile de la Hanu Conachi este caracteristică şopârla de nisip (Eremias arguta deserti). (5) Provincia sarmatică ocupă un areal restrâns în nord-estul ţării, în silvostepa din Câmpia Moldovei. Vegetaţia se distinge printr-un complex de pajişti stepice – colilie (Stipa tirsa, S. pennata), negară (Stipa capillata) şi păiuş (Festuca valesiaca, F. pseudovina).

Fauna include, ca specie caracteristică, orbetele (Spalax graecus), alături de popândău (Citellus citellus), element central-european, hârciog (Cricetus cricetus), dihor de stepă (Mustela eversmanni), şoarece de stepă (Sicista subtilis nordmanni) şi vipera de stepă (Vipera ursinii renardi).

111

7. SOLURILE

În România există o mare varietate de soluri, distribuite relativ echilibrat pe tot teritoriul. Solurile reflectă tranziţia de la climatul continental est-european la cel oceanic şi submediteranean, iar prezenţa Carpaţilor impune o etajare a acestora.

7.1. Factorii pedogenetici

Solul se formează şi evoluează ca rezultat al acţiunii îndelungate şi complexe a unor factori naturali şi antropici, reflectând atât condiţiile abiotice ale substratului, cât şi influenţa asociaţiilor vegetale naturale care se dezvoltă pe acesta. Relieful intervine direct în procesul de formare a solurilor prin gradul de înclinare al versanţilor. Astfel, dacă în regiunile de câmpii şi podişuri joase apar soluri evoluate, cu profile dezvoltate şi diferenţiate, în regiunile de dealuri îanlte şi munţi predomină solurile slab evoluate sau chiar erodate. De asemenea, impune diversitatea condiţiilor bioclimatice în altitudine, determinând o etajare a solurilor. Roca influenţează compoziţia granulometrică, structura şi compoziţia chimică a solului. În funcţie de gradul de consolidare a rocilor, se diferenţiază soluri subţiri (pe roci compacte) şi soluri profunde (pe roci afânate). Condiţiile climatice acţionează diferenţiat pe cele trei trepte majore de relief. În spaţiul montan (răcoros şi umed) se dezvoltă soluri oligobazice sau oligomezobazice, în regiunea podişurilor şi câmpiilor înalte (climat moderat) predomină solurile adânci, cu orizonturi bine diferenţiate, în timp ce în câmpiile joase (secetoase) se formează soluri închise la culoare, datorită acumulării humusului saturat cu calciu. Factorul biologic impune modificări cu caracter zonal, în cadrul marilor formaţiuni vegetale. Astfel, pajiştile stepice lasă în sol cantităţi anuale mari de resturi organice, ce se descompun relativ rapid şi se transformă în humus saturat. În regiunile forestiere, transformarea resturilor organice, ce provin mai ales din frunze, se produce într-un ritm mai lent, diferenţiat pentru pădurile de foioase şi cele de conifere. În etajul alpin, procesul de mineralizare este redus, datorită activităţii microbiologice slabe. De asemenea, acţiunea faunei din sol determină apariţia unor subtipuri aparte (vermice) ale solurilor. Apa freatică şi stagnantă are un rol important doar în condiţiile în care umezeşte profilul de sol (permanent sau periodic). Se formează astfel, în regiunile umede sau cu drenaj slab, soluri intrazonale, gleizate sau pseudogleizate. Timpul condiţionează formarea şi evoluţia solurilor. În general, există o corespondenţă directă între vârsta unor forme de relief (terase, câmpii

112

piemontane) şi cea a solurilor. De asemenea, se deosebesc solurile actuale (rezultate sub influenţa condiţiilor climatice existente în arealul respectiv) de solurile fosile (a căror geneză a fost determinată de condiţii climatice anterioare), acoperite de loessuri (Conea, 1970). Activitatea omului contribuie la formarea sau conservarea învelişului de sol. Lucrările de îndiguire-desecare au schimbat total regimul hidric, prin diminuarea proceselor de descompunere aerobă şi creşterea conţinutului de humus. Utilizarea diferitelor substanţe (îngrăşăminte naturale şi chimice, amendamente calcaroase) a determinat modificarea însuşirilor chimice ale solurilor. Practicile agricole inadecvate (nerotaţia culturilor, arături în lungul pantelor) favorizează procese intense de eroziune.

7.2. Zonalitatea, intrazonalitatea şi azonalitatea

Poziţia României în plină zonă temperată, la tranziţia de la climatul est-continental (cu vegetaţia de stepă) la cel oceanic (domeniul forestier) şi submediteranean, determină o anumită distribuţie şi zonare a solurilor. Prezenţa Carpaţilor impune o dispunere altitudinală a solurilor. Astfel, se poate constata o distribuţie zonală a principalelor clase şi tipuri de soluri. Arcul carpatic impune o repartiţie concentrică, cu zona externă, cea mai extinsă, aparţinând cernisolurilor, la care se adaugă în câmpiile înalte, dealuri şi podişuri, zona luvisolurilor şi cambisolurilor, iar în munţi sunt caracteristice spodisolurile şi umbrisolurile. În Depresiunea Transilvaniei, zonalitatea este pusă în evidenţă de prezenţa cernisolurilor în vest şi a cambisolurilor şi luvisolurilor în centru şi est. Dispunerea altitudinală a reliefului influenţează etajarea condiţiilor climatice şi a vegetaţiei, care se reflectă şi în zonalitatea verticală a solurilor. În spaţiul montan, sub păduri de amestec, sunt caracteristice districambosolurile şi eutricambosolurilor (cambisoluri), sub păduri de molid şi jnepenişuri se dezvoltă prepodzoluri şi podzoluri (spodisoluri), iar sub pajişti alpine sunt humosiosoluri (umbrisoluri). Pe fondul distribuţiei generale simetrice şi concentrice a solurilor, apar diferenţieri datorită predominării unor factori pedogenetici locali (roca parentală, pânza freatică, înclinarea versanţilor, activitatea biologică, influenţe antropice), materializate în intrazonalitatea şi azonalitatea solurilor. Solurile intrazonale apar insular în interiorul unor zone de sol, ca urmare a intensificării acţiunii unor factori locali. Caracteristice sunt hidrisolurile (datorate excesului de umiditate) şi salsodisolurile (formate în urma proceselor de salinizare), dar şi solurile litomorfe de tipul rendzinelor (pe calcare şi dolomite), faeoziomurilor marnice (pe roci cu ciment carbonatic) şi andosolurilor (pe produse vulcanice).

113

Solurile azonale sunt tinere, nu prezintă orizonturi distincte şi sunt dispuse sub diferite forme şi dimensiuni, în cadrul tuturor zonelor pedogeografice. În această categorie sunt incluse protisolurile (aluviosoluri, regosoluri, litosoluri, psamosoluri).

7.3. Influenţa omului în degradarea solurilor

Activităţile antropice (agricole şi industriale) au modificat condiţiile de formare şi evoluţie a solurilor. Înlocuirea vegetaţiei naturale de pădure sau pajişte prin culturi agricole, a supus solurile unor modificări de ordin fizic (distrugând structura, scăzând porozitatea şi infiltraţia) sau ale bilanţului materiei organice şi elementelor nutritive (diminuarea rezervei de humus). Aceste fenomene se accentuează prin folosirea îndelungată a irigaţiilor (pot apărea chiar orizonturi noi). În regiunile de dealuri şi podişuri, activităţile umane inadecvate (defrişări, cultivarea terenurilor în pantă) determină apariţia unor intense procese de eroziune a solului, la care se asociază alunecări de teren. Cele mai afecate regiuni (eroziune pe circa 3,36 mil.ha, alunecări pe circa 0,75 mil.ha) sunt în Carpaţii şi Subcarpaţii dintre Prahova şi Trotuş, Podişul Bârladului, Podişul Getic, Podişul Târnavelor şi Câmpia Transilvaniei. Câmpiile joase (Titu-Siretul inferior, Crişurilor, Timişului) şi luncile râurilor sunt ariile cele mai expuse la apariţia inundaţiilor (circa 2,5 mil.ha). Acest lucru determină o spălare a solurilor de săruri uşor solubile. De asemenea, despăduririle, introducerea irigaţiilor, amenajarea lacurilor artificiale, au sporit suprafaţa terenurilor ce pot fi afectate de apariţia excesului temporar sau permanent de umiditate. S-a schimbat regimul hidric al solurilor. Fenomenele de desecare a terenurilor din lunci a produs modificări importante asupra spaţiilor respective. În faza imediat următoare desecării, s-a realizat maturarea fizică, chimică şi biologică a depozitelor lacustre. Introducerea ulterioară a irigaţiilor a sporit pericolul apariţiei salinizării secundare a solurilor. Utilizarea în exces a îngrăşămintelor chimice acidifiante a determinat extinderea suprafeţelor cu soluri acide. De asemenea, aplicarea greşită a îngrămintelor şi pesticidelor (în câmpii şi dealuri) a dus la poluarea chimică a solurilor. La acestea se adaugă soluri poluate cu diferite substanţe chimice provenite din activităţi industriale (în apropierea centrelor urbane).

7.4. Diversitatea solurilor României

Studiul solurilor a impus necesitatea unei clasificări unitare. În anul 2003 s-a adoptat o nouă clasificare, Sistemul român de taxonomie a solurilor, elaborat

114

de ICPA (Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie), în concordanţă cu cerinţele FAO (1998), cuprinse în World Reference Base for Soil Ressources. Aceasta înlocuieşte Sistemul român de clasificare a solurilor, realizat în 1980. Solurile sunt grupate pe baza procesului genetic caracteristic şi a orizonturilor diagnostice, cuprinzând trei unităţi taxonomice: clasa, tipul şi subtipul de sol. Clasa de sol cuprinde totalitatea solurilor al căror profil morfologic prezintă un anumit orizont diagnostic. Tipul de sol se evidenţiază în cadrul clasei de sol, în funcţie de acelaşi tip de procese pedologice şi aceeaşi succesiune de orizonturi diagnostice. Subtipul de sol se diferenţiază în funcţie de prezenţa sau absenţa unor orizonturi da tranziţie între două tipuri (România. Spaţiu, societate, mediu, 2005). Protisolurile (14,5%). Sunt soluri care, datorită unor condiţii locale, nu sunt prea evoluate, multe dintre ele fiind soluri tinere, în stadii diferite de formare. Prezintă o dezvoltare incompletă, neavând un orizont diagnostic. Această clasă include: litosolul, regosolul, psamosolul, aluviosolul şi entiantrosolul. Litosolul caracterizează munţii mijlocii şi joşi, fiind dezvoltat pe roci compacte aflate la zi sau aproape de suprafaţă, sub pajişti degradate şi păduri de slabă calitate.

Regosolul este caracteristic dealurilor, podişurilor şi câmpiilor, fiind dezvoltat pe roci sedimentare neconsolidate sau slab cimentate. Alterarea slabă şi eroziunea lentă impun un orizont cu humus slab conturat.

Psamosolul este dezvoltat pe nisipuri şi corespunde arealelor de interdune, celor cu grinduri, câmpiei litorale, având extinderi mai mari în sudul Câmpiei Olteniei (pe terasele Dunării), în lungul cursurilor Călmăţuiului, Buzăului şi Siretului, nord-vestul Câmpiei Banato-Crişene (Carei-Valea lui Mihai), Delta Dunării şi sectorul nordic al litoralului.

Aluviosolul (solul aluvial) (9,2%) ocupă areale extinse pe terasele şi luncile râurilor, în sectoare inundate periodic, format pe materiale parentale constituite din depozite fluviatile recente. Corespunde stadiului iniţial de solificare a depozitelor aluviale sau aluvio-proluviale. Textura de la nisipoasă la argiloasă, structura glomerulară sau poliedrică, aprovizionarea suficientă cu apă, intensitatea bioacumulării şi gradul de solificare, determină nivelul fertilităţii (utilizare în legumicultură sau ca păşune).

Entiantrosolul este caracteristic proceselor de solificare de pe haldele de steril de la exploatările miniere (Oltenia subcarpatică şi piemontană, minereuri neferoase din Carpaţii Orientali), materiale de sol sau rocă din fundaţii, amenajări de căi de comunicaţii, resturi menajere. Cernisolurile. Cuprind cele mai răspândite soluri din ţara noastră (26,7%), cu precădere în regiunile de câmpii şi podişuri joase. Ocupă areale extinse în Câmpia Română, Câmpia Banato-Crişană, Dobrogea, Câmpia Moldovei, Podişul

115

Covurluiului, sudul Câmpiei Transilvaniei, precum şi în unele depresiuni intramontane (Braşov, Ciuc, Sibiu, Haţeg, Almăj), pe terasele medii (ale râurilor Someş, Crişuri, Mureş, Olt, Siret) şi pe suprafeţe restrânse în Podişul Transilvaniei, Podişul Getic şi Podişul Mehedinţi.. Sunt soluri tinere, slab până la moderat evoluate, cu regim hidric variabil, o intensă activitate biologică ce descompune rapid resturile organice, rezultând un procent însemnat de humus (2,8-5,7%) calcic, închis la culoare. Cernisolurile cuprind următoarele tipuri: kastanoziom, cernoziom (calcaric, tipic, cambic), faeoziom (cambic, argic, greic, marnic) şi rendzină.

Kastanoziomul este cel mai slab evoluat dintre solurile zonale, fiind specific Dobrogei, sub stepă cu pajişti xerofile, pe loessuri. Este foarte sensibil la fenomenul de tasare, formând o crustă groasă.

Cernoziomul (8,7%) se întâlneşte în Dobrogea, estul Câmpiei Române şi Câmpia Banatului, sub pajişti mezoxerofite, pe loess şi depozite loessoide. Este un sol afânat, fiind considerat cel mai fertil sol agricol, cu mari rezerve de humus.

Cernoziomul cambic (levigat), ocupă 8,8% din suprafaţa ţării şi este specific silvostepei în estul şi sudul Podişului Moldovei, sudul Câmpiei Române şi Câmpia Banato-Crişană.Se formează pe loess şi depozite loessoide, dar şi pe marne argiloase. Este activ biologic, cu o mare capacitate de amonificare şi nitrificare, cu fertilitate ridicată.

Faeoziomul cambic este un cernoziom levigat din arealele mai umede şi mai reci, specific vegetaţiei de fâneaţă din Podişul Sucevei. Este slab sau moderat carbonatic, cu drenaj imperfect, prezintă exces de umiditate temporar stagnant, însuşiri fizice şi chimice bune, ce dau productivitate.

Faeoziomul argic, dezvoltat pe câmpii vechi cu aspect tabular şi slab fragmentate, are un profil bine dezvoltat, cu orizonturi clare. Textura grea argiloasă determină o permeabilitate redusă, ce determină însuşiri nefavorabile din punct de vedere fizico-mecanic.

Faeoziomul greic este caracteristic pădurilor de stejar, tei şi carpen, din estul ţării şi Dobrogea. Se dezvoltă pe loess, depozite loessoide, marne sau nisipuri, este slab şi moderat acid, aprovizionat moderat cu humus şi are o structură favorabilă. Se află la limita vestică de extindere în Europa.

Faeoziomul marnic (pseudorendzina), sol intrazonal, se dezvoltă sub păduri de stejar, în regiunile de podiş şi deal cu climat umed, pe roci carbonatice (argile marnoase şi marne argiloase), ocupând versanţii cu înclinări moderate. Prezintă o capacitate mare de gonflare.

Rendzina, ca sol intrazonal, se dezvoltă pe roci bogate în calciu (calcare, dolomite, gips), sub păduri de stejar, fag şi conifere. Este un sol superficial, cu mult schelet, fiind uşor supus uscăciunii şi mai puţin productiv.

116

Tabelul nr. 3 Sistemul român de taxonomie a solurilor - 2003

Clasa de sol Orizontul sau proprietăţile diagnostice Tipul de sol

1. PROTISOLURI Orizont A sau O (sub 20 cm grosime) fără alte orizonturi diagnostice. Urmează roca (Rn sau Rp) sau orizontul C. Nu prezintă orizont Cca.

LS RS PS AS ET

Litosol Regosol

Psamosol Aluviosol

Entiantrosol

2. CERNISOLURI

Orizont A molic (Am) continuat cu orizont intermediar (AC, AR, Bv sau Bt) având în partea superioară culori cu valori şi crome sub 3,5 (la umed) sau orizont A molic forestalic (Amf) urmat de orizont AC sau Bv (indiferent de culori) şi de orizont Cca în primii 60-80 cm.

KZ CZ FZ RZ

Kastanoziom Cernoziom Faeoziom Rendzină

3. UMBRISOLURI Orizont A umbric (Au) continuat cu orizont intermediar (AC, AR sau Bv) cu valori şi crome sub 3,5 la materialul în stare umedă.

NS HS

Nigrosol Humosiosol

4. CAMBISOLURI

Orizont B cambic (Bv) având culori cu valori şi crome peste 3,5 (la umed) începând din partea superioară. Nu prezintă orizont Cca în primii 80 cm (exceptând cazul solurilor afectate de eroziune).

EC DC

Eutricambosol Districambosol

5. LUVISOLURI

Orizont B argic (Bt) având culori cu valori şi crome peste 3,5 (la materialul în stare umedă) începând din partea superioară; nu se includ solurile cu orizont B argic-natric (Btna).

EL LV PL AL

Preluvosol Luvosol Planosol Alosol

6. SPODISOLURI Orizont sodic (Bhs, Bs) sau orizont criptospodic (Bcp).

EP PD CP

Prepodzol Podzol

Criptopodzol

7. PELISOLURI Orizont pelic sau orizont vertic începând din primii 20 cm sau imediat sub Ap.

PE VS

Pelosol Vertosol

8. ANDISOLURI Proprietăţi andice în profil, în lipsa orizontului spodic.

AN Andosol

9. HIDRISOLURI Proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice intense (W) care încep în primii 50 cm sau orizont A limnic (Al) ori orizont histic (T) submers.

SG GS LM

Stagnosol Gleiosol Limnosol

10. SALSODISOLURI Orizont salic (sa) sau orizont natric (na) în partea superioară a solului (în primii 50 cm) sau orizont Btna.

SC SN

Solonceac Soloneţ

11. HISTISOLURI

Orizont folic (O) sau turbos (T) în partea superioară a solului de peste 50 cm grosime sau numai de 20 cm, dacă este situat pe orizontul R.

TB FB

Histosol Foliosol

12. ANTRISOLURI Orizont antropedogenetic sau lipsa orizontului A şi E, îndepărtate prin eroziune accelerată sau decapitare antropică.

ER AT

Erodosol Antrosol

117

Tabelul nr. 4 Corelaţia dintre Sistemul român de taxonomie a solurilor(2003)

şi Sistemul român de clasificare a solurilor (1980)

TIPUL DE SOL CLASA DE SOL

2003 1980

I. PROTISOLURI (Soluri neevoluate)

1. Litosol 2. Regosol 3. Psamosol 4. Aluviosol 5. Entiantrosol

1. Litosol 2. Regosol 3. Psamosol 4. Protosol aluvial, sol aluvial,

coluvisol 5. Protosol antropic

II. CERNISOLURI (Molisoluri)

6. Kastanoziom 7. Cernoziom 8. Faeoziom 9. Rendzină

6. Sol bălan 7. Cernoziom, cernoziom cambic,

cernoziom argiloiluvial 8. Sol cernoziomoid, sol cenuşiu,

pseudorendzină, sol negru clinohidromorf

9. Rendzină III. UMBRISOLURI

(Umbrisoluri) 10. Nigrosol 11. Humosiosol

10. Sol negru acid 11. Sol humico-silicatic

IV. CAMBISOLURI (Cambisoluri)

12. Eutricambosol 13. Districambosol

12. Sol brun eumezobazic, sol roşu 13. Sol brun acid

V. LUVISOLURI (Argiluvisoluri)

14. Preluvosol 15. Luvosol 16. Planosol 17. Alosol

14. Sol brun-roşcat şi sol brun argiloiluvial

15. Sol brun-roşcat luvic, brun luvic şi luvisol albic

16. Planosol 17. Sol brun-luvic şi luvisol albic

foarte acide

VI. SPODISOLURI (Spodosoluri)

18. Prepodzol 19. Podzol 20. Criptopodzol

18. Sol brun feriiluvial 19. Podzol 20. Sol brun acid (subtip

criptospodic) VII. PELISOLURI

(Vertisoluri) 21. Pelosol 22. Vertosol

21. Subtipul vertic 22. Vertisol

VIII. ANDISOLURI 23. Andosol 23. Andosol

IX. HIDRISOLURI (Soluri hidromorfe)

24. Gleiosol 25. Limnisol 26. Stagnosol

24. Lăcovişte, sol gleic 25. – 26. Sol pseudogleic

X. SALSODISOLURI (Soluri halomorfe)

27. Solonceac 28. Soloneţ

27. Solonceac 28. Soloneţ

XI. HISTISOLURI (Histosoluri)

29. Histosol 30. Foliosol

29. Sol turbos 30. Litosol organic

XII. ANTRISOLURI 31. Antrosol 32. Erodosol

31. Sol puternic transformat de om 32. Erodisol

118

Umbrisolurile (0,8%). Cuprind soluri cu o răspândire mai restrânsă şi se întâlnesc în munţii mijlocii la altitudini de 1000-1400 m. Includ următoarele tipuri de sol: nigrosol şi humosiosol. Nigrosolul se dezvoltă sub păduri de fag şi molid, în Munţii Buzăului (la confluenţa Bâscei Mari cu Bâsca Mică) şi sudul Munţilor Ciucaş-Zăganu, Baiului, Gârbovei, Bucegi, pe depozite deluviale şi aluvio-proluviale lutoase. Climatul rece şi umed favorizează descompunerea lentă a materiei organice şi intensa acumulare a humusului acid.

Humosiosolul este caracteristic pajiştilor alpine şi subalpine din munţii înalţi (la peste 1500-1600 m în Carpaţii Orientali şi Occidentali şi la peste 1700-1800 m în Carpaţii Meridionali), dezvoltaţi pe roci compacte silicatice, pe interfluvii largi. Formarea sa fiind caracterizată printr-o perioadă bioactivă scurtă (solul este o bună parte din an îngheţat sau acoperit cu zăpadă), se produce descompunerea lentă a resturilor organice.

Cambisolurile (19,5%). Sunt soluri relativ puţin evoluate, formate în condiţii de drenaj foarte bun, cu excepţia celor situate în lunci şi arii de divagare. Cuprinde următoarele tipuri de sol: eutricambosol, terra rossa şi districambosol. Sunt soluri montane caracteristice altitudinilor reduse şi medii (400-1400 m), răspândite în Carpaţi (Munţii Maramureşului şi Rodnei, Obcinele Bucovinei, Carpaţii flişului, marginile masivelor din Carpaţii Meridionali, Carpaţii Occidentali) şi Subcarpaţi, iar pe suprafeţe mai reduse în Podişul Târnavelor, Someşan, Getic, Dealurile Banatului şi Crişanei. Aceste soluri se formează pe roci calcaroase şi bazice, roci eruptive bazice şi pe unele şisturi cristaline, sub păduri de fag, amestec fag-răşinoase şi răşinoase, cu floră de tip mull. Este caracteristică o puternică spălare a sărurilor şi un circuit biologic activ, cu formarea unui orizont subţire cu humus. Sunt afectate de procese de denudaţie lentă, rezultând soluri de culoare deschisă, cu un profil nediferenţiat textural. Eutricambosolul se dezvoltă sub păduri de stejar, fag şi molid, în condiţiile unor precipitaţii medii anuale de 600-800 mm, în dealuri, podişuri şi munţi joşi, pe roci parţial îmbogăţite în carbonat de calciu (gresii, argile, marne). Prezintă textură grosieră, un circuit biologic activ, cu formare de humus de tip mull şi mineralizare echilibrată.

Terra rossa (solul roşu), ca sol intrazonal litomorf, este caracteristic regiunilor cu altitudini mici şi medii (Oltenia subcarpatică, Munţii Locvei, Munţii Apuseni, Dobrogea de Sud), pe material argilos, provenit din alterarea calcarului, sub păduri de stejar şi fag. Formarea sa nu poate fi explicată prin condiţiile pedoclimatice actuale, de aceea apare ca relict (este considerat de vârstă romanian-villafranchian, când erau condiţii de tip mediteranean) sau determinat de rocă.

Districambosolul (13,5%) este caracteristic întregului spaţiu montan şi submontan. Se dezvoltă pe roci acide (granite, şisturi cristaline, dar şi gresii,

119

conglomerate), sub păduri de fag sau de fag şi molid. Textura nisipo-lutoasă este specifică, la care se adaugă fragmente de pietriş, conferindu-i caracter semischeletic. Datorită climatului umed şi răcoros, rocilor sărace în baze şi vegetaţiei acidofile, humificarea este slabă, iar alterarea intensă. Activitatea microbiologică şi aprovizionarea cu substanţe nutritive sunt reduse. Se include în categoria solurilor slab fertile. Luvisolurile (25,5%). Sunt solurile dominante pentru dealurile subcarpatice şi banato-crişene, în podişuri şi piemonturi de la exteriorul Carpaţilor (Podişul Getic, Podişul Moldovei), în Depresiunea Transilvaniei (Podişul Târnavelor, Podişul Someşan), nordul Câmpiei Române (la vest de Bucureşti), Câmpia Someşului, iar pe areale mai restrânse în depresiunile intramontane şi submontane (Oaş, Baia Mare, Giurgeu, Ciuc, Braşov, Făgăraş, Haţeg, Bistra, Caransebeş). Includ următoarele tipuri: preluvosol tipic, preluvosol roşcat, luvosol tipic, luvosol albic, planosol şi alosol. Sunt soluri relativ vechi, evoluate, care se dezvoltă pe un substrat variat (loess şi depozite loessoide, argilă, aluviuni vechi, fliş), cu un drenaj natural de la bun la slab-moderat. Corespund pădurilor de foioase şi de amestec, în condiţii climatice relativ umede (650-1000 mm), care determină spălarea sărurilor pe profil şi debazificarea accentuată a materialului mineral.

Preluvosolul tipic se întâlneşte în dealuri şi piemonturi, slab-moderat înclinate, sub păduri de foioase. Prezintă reacţie slab acidă, conţinut mic de humus şi datorită argilozităţii ridicare pot apărea fenomene de stagnare a apei. Preluvosolul roşcat, aflat la limita sa nordică de răspândire în Europa, se găseşte la contactul Piemontului Getic cu Câmpia Română, sub păduri de stejar. Este slab diferenţiat textural, cu humus extrem de redus şi prezintă exces de umiditate la suprafaţa stratului arat.

Luvosolul tipic – ocupă 15% din teritoriul ţării - corespunde pădurilor de şleau, în regiunile de dealuri şi podişuri (Podişul Transilvaniei, Podişul Moldovei, Podişul Getic, Dealurile Banato-Crişene, Subcarpaţi), pe depozite loessoide, luturi, argile şi nisipuri, în general sărace în alemente bazice. Prezintă o diferenţiere clară a orizonturilor, textură de la lutonisipoasă la lutoargiloasă, este uşor afânat-moderat tasat, cu condiţii nefavorabile de aeraţie şi nivel scăzut al fertilităţii.

Luvosolul albic corespunde pădurilor de amestec (stejar, fag şi chiar conifere), în dealuri înalte, podişuri şi depresiuni, cu climat mai umed şi mai rece, fiind dezvoltate pe eluvii, deluvii şi sedimente de natură aluvială, cu caracter acid. Prezintă o textură diferenţiată pe profil, regim aerohidric defectuos şi o fertilitate scăzută (conţinut redus de humus).

Planosolul se dezvoltă sub păduri de stejar şi fag, pe depozite predominant argiloase, corespunzând podişurilor, câmpiilor înalte, teraselor vechi şi depresiunilor, cu suprafeţe plane, orizontale. Drenajul necorespunzător şi pânza

120

freatică la mică adâncime, determină apariţia proceselor de gleizare (datorită permeabilităţii extrem de reduse, apa din precipitaţii ajunge să băltească la suprafaţă).

Alosolul corespunde pădurilor de stejar, frasin şi tei şi se dezvoltă pe câmpii terminale şi de terase în sudul şi sud-vestul ţării, pe cuverturi de loess şi depozite loessoide. Este un sol afânat, cu porozitate foarte mare, reacţie moderat acidă, diferenţiere texturală pe profil, regim aerohidric defectuos şi o fertilitate naturală scăzută. Spodisolurile (5,2%). Cuprind solurile dominante în regiunea muntoasă cu altitudini mari, sub păduri de molid, jnepenişuri şi pajişti alpine: Munţii Rodnei, Obcinele Mestecăniş şi Feredeu, Munţii Bistriţei, Tarcăului, Trotuşului, Vrancei, Buzăului, Leaota, Făgăraş, Parâng, Retezat, Godeanu, Semenic, Almăj, Gilău, Muntele Mare. Sunt soluri cu un profil bine diferenţiat, fiind dezvoltate în condiţii climatice reci şi umede. Includ trei tipuri de sol: prepodzol, podzol şi criptopodzol. Precipitaţiile abundente determină o intensă levigare şi debazificare a materialului mineral deja sărac în baze. Temperaturile scăzute determină o descompunere redusă a materiei organice. Prepodzolul (4,1%) este caracteristic pădurilor de conifere şi pajişti alpine, din munţii mijlocii şi înalţi (la peste 1400 m altitudine), pe roci acide (gresii, conglomerate, şisturi cristaline, roci eruptive). Bioacumularea este acidă şi foarte puternică, alterarea intensă şi activitatea microbiologică este extrem de slabă.

Podzolul este caracteristic munţilor înalţi şi se dezvoltă pe roci acide (gresii, conglomerate, şisturi cristaline) şi depozite eluvio-deluviale. Este un sol cu un profil scurt, bine diferenţiat, bogat în humus acid şi cu însuşiri fizice bune. Se dezvoltă sub păduri de conifere, tufărişuri şi pajişti, în condiţiile unor cantităţi mari de precipitaţii.

Criptopodzolul se întâlneşte în etajul subalpin, pe pajişti secundare apărute în urma defrişării jnepenişurilor, ceea ce permite o îmbogăţire în humus a orizontului superior.

Pelisolurile (1,6%). Au fost separate două tipuri de soluri: pelosol şi vertisol. Ocupă areale restrânse în partea nordică a Câmpiei Române dintre Argeş şi Olt, în Podişul Getic şi în Banat (Câmpia Timişului). Sunt soluri litomorfe, formate pe material argilos. În timpul verii, datorită uscăciunii, se formează crăpături adânci şi largi, iar în perioadele cu exces de umiditate sunt caracteristice băltirile. Textura argiloasă, structura specifică, procentul redus de humus, gradul redus de aeraţie, determină însuşiri nefavorabile culturilor agricole, fiind utilizate ca păşuni slab productive.

Pelosolul conţine argilă neexpandabilă, foarte compactă, fiind practic lipsită de pori, iar vertisolul se caracterizează prin gonflarea şi contractarea puternică a argilei, atunci când se trece de la starea umedă la cea uscată, uneori cu formarea de suprafeţe de alunecare specifice orizontului vertic

121

Andisolurile (0,7%) sunt soluri formate pe roci vulcanice, în lanţul eruptiv neogen al Carpaţilor Orientali (Oaş-Gutâi, Călimani-Harghita) şi arealele vulcanice din Apuseni, sub păduri de fag şi molid. Includ un singur tip de sol: andosolul. Datorită condiţiilor accentuate de umiditate şi descompunerii lente a materiei organice, are uneori un strat turbos. Este considerat un sol intrazonal litomorf. Hidrisolurile (3,2%). Sunt formate sub influenţa predominantă a unui exces de umiditate de lungă durată (apa freatică situată la mică adâncime sau apa stagnantă din precipitaţii). Tipurile de sol sunt: stagnosol, gleiosol şi limnosol. Sunt răspândite în sectoarele joase slab drenate ale Câmpiei Banato-Crişene, Câmpiei Române, ale unor depresiuni intracarpatice şi subcarpatice, precum şi ale luncilor şi teraselor joase ale râurilor. Se caracterizează prin proprietăţi specifice, determinate de transformarea şi mineralizarea lentă a resturilor organice. Stagnosolul este legat de stagnarea îndelungată a apei din precipitaţii, pe relief cvasiorizontal din câmpii şi podişuri (în unele crovuri, în Podişul Getic, Podişul Târnavelor, Podişul Someşan, Dealurile Vestice) sau depresionar (Depresiunea Braşovului), sub păduri de stejar şi pajişti. Prin supraumectare, roca de solificare gonflează. Descompunerea resturilor organice este foarte lentă, în condiţii anaerobe. Gleiosolul este întâlnit în depresiunile intramontane (Baia Mare, Dornelor, Ciuc, Braşov), regiunile de câmpie joasă (Timişului, Begăi), terase (între Ialomiţa şi Călmăţui) şi chiar lunci neinundabile (Dunăre, Someş, Crişuri, Vedea, Câlniştea, Glavacioc, Delta Dunării), pe depozite aluviale şi aluvio-proluviale, loessuri şi luturi argiloase, sub pajişti hidrofile şi păduri de stejar. Excesul de umiditate şi aeraţia redusă, determină o humificare lentă, dar intensă.

Limnosolul este un sol subacvatic (din lacuri de mică adâncime), având un orizont A limnic sau orizont histic ori turbos (T) submers, cu grosime sub 50 cm. Salsodisolurile (solurile halomorfe). Includ solurile care apar în condiţiile unui excedent de săruri (roci cu săruri uşor solubile; apa mării, lacurilor şi lagunelor; pânza freatică mineralizată, apa de irigaţie sau climat care favorizează o evapotranspiraţie intensă). Cuprind: solonceac şi soloneţ, care se întâlnesc împreună, pe suprafeţe cu aspect mozaicat. Clasa este răspândită sub forma unor areale insulare (0,8% din teritoriul României): valea Călmăţuiului, în jurul unor lacuri sărate din Bărăgan, estul Deltei Dunării, Câmpia Moldovei şi Depresiunea Transilvaniei, litoralul Mării Negre. Sunt ocupate de pajişti cu valoare redusă. Solonceacul a luat naştere printr-un proces de acumulare de săruri, generat de evapotranspiraţia intensă a apei urcate capilar din stratul acvifer. Are o pseudostructură grăunţoasă sau este astructurat, cu eflorescenţe şi cruste de săruri.

Soloneţul s-a format prin procese de alcalizare, fie prin desalinizarea unor solonceacuri, fie printr-un proces alternativ de salinizare-desalinizare. Structura este columnară, prismatică, lamelară sau se prezintă astructurat.

122

Histisolurile. Se întâlnesc pe areale cu mediu saturat cu apă, drenaj slab, material argilos şi relief depresionar. Cuprind două tipuri: histosolul şi foliosolul. Se dezvoltă în munţi, depresiuni intramontane, lunci cu excedent de umiditate şi Delta Dunării, condiţii în care descompunerea materiei organice este foarte mult încetinită, pe suprafeţe cu Sphagnum şi Phragmites. Aceste soluri au o semnificaţie biogeografică deosebită, onturilor mai vechi permite reconstituirea condiţiilor paleoclimatice şi morfoclimatice. Antrisolurile. Prezintă un orizont antropogenetic sau lipsa orizontului A şi E, îndepărtate prin procese de eroziune accelerată sau decapitare antropică. Aici au fost incluse solurile trunchiate sau ale căror orizonturi nu mai prezintă caracteristici diagnostice care să permită încadrarea lor într-unul din tipurile prezentate anterior: erodosol şi antrosol. Reprezintă stadii iniţiale de formare a solurilor, geneza lor fiind concomitentă cu o serie de procese ce duc uneori la distrugerea lor.

Erodosolul este un sol format pe versanţi în condiţiile unor procese active de denudare, pe roci sedimentare neconsolidate şi este, de regulă, un sol astructurat (orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol). Antrosolul este caracteristic rocilor sedimentare neconsolidate, cu partea superioară deranjată prin lucrări mecanice, prin irigaţii cu ape mâloase sau prin fertilizare organică îndelungată.

123

8. REGIONAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ

Analiza elementelor fizico-geografice (distribuite în latitudine şi altitudine) permite realizarea de generalizări şi detalieri la nivelul ţării, dar şi o grupare a unităţilor teritoriale (pe trepte taxonomice). La baza regionării fizico-geografice au stat o serie de principii (Geografia României, vol. I, 1983; Velcea, 2001): diversitatea teritorială a peisajului impusă de varietatea reliefului; nerepetabilitatea unităţilor geografice; conceptul de structură alături de cel de sistem, ca viziune unitară în interpretarea diversităţii peisajului; interferenţa geografică reliefată de poziţia ţării pe continent; omogenitatea relativă a peisajului. Pornind de la existenţa lanţului carpatic ca element coordonator al peisajului şi în funcţie de poziţia lor geografică, pe teritoriul României se disting unităţi de ordinul I: o unitate centrală carpato-transilvană şi trei unităţi pericarpatice – unitatea banato-crişană, în vestul Carpaţilor Occidentali, unitatea geto-moldavă, în sudul şi estul Carpaţilor, şi unitatea dunăreano-dobrogeană, în sudul şi sud-estul ţării. În cadrul acestor unităţi, în funcţie de aspectul reliefului în raport cu vârsta şi alcătuirea geologică şi după variaţia condiţiilor biopedoclimatice în legătură cu altitudinea şi poziţia, se deosebesc unităţi de ordinul II, ce corespund unităţilor principale de relief.

Unitatea carpato-transilvană cuprinde: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Carpaţii Occidentali şi Depresiunea Transilvaniei. Unitatea banato-crişană include: Dealurile Banato-Crişene şi Câmpia Banato-Crişană. Unitatea geto-moldavă grupează: Subcarpaţii, Podişul Moldovei, Podişul Mehedinţi şi Podişul Getic. Unitatea dunăreano-dobrogeană deosebeşte: Podişul Dobrogei, Câmpia Română şi Delta Dunării.

În ceea ce priveşte unităţile de ordinul III, criteriile de regionare se deosebesc pe treptele majore de relief. În cazul unităţilor montane se iau în considerare poziţia, orientarea culmilor principale şi altitudinea absolută. În cazul unităţilor de dealuri şi câmpii, criterii principale sunt poziţia, litologia şi stadiul de evoluţie a reliefului.

Condiţiile locale de relief, structură geologică şi vegetaţie diferenţiază unităţile de ordinul IV.

124

Fig. 20. Unităţile fizico-geografice ale României (Geografia României, vol. I, 1983) I. Unitatea carpato-transilvană: A. Carpaţii Orientali: 1. grupa nordică, 2. grupa centrală, 3. grupa de la Curbură. B. Carpaţii Meridionali: 4. grupa Munţilor Bucegi, 5. grupa centrală (Făgăraş-Parâng-Godeanu), 6. grupa Munţilor Vâlcan-Cernei-Mehedinţi. C. Carpaţii Occidentali: 7. Munţii Banatului, 8. Munţii Apuseni. D. Depresiunea Transilvaniei: 9. Podişul Someşan (a. propriu-zis, b. Dealurile Feleacului, c. Dealurile Lăpuşului), 10. Câmpia Transilvaniei (a. propriu-zisă, b. Dealurile Bistriţei şi Reghinului), 11. Dealurile (Podişul) Târnavelor. II. Unitatea banato-crişană: E. Dealurile Banato-Crişene: 12. Dealurile Oaşului, 13. Dealurile Silvano-Someşene, 14. Dealurile Crişanei, 15, Dealurile Banatului. F. Câmpia Banato-Crişană: 16. Câmpia înaltă (subunitatea de pădure), 17, Câmpia joasă (subunitatea de silvostepă). III. Unitatea geto-moldavă: G. Subcarpaţii: 18, Orientali, 19, Getici. H. Podişul Moldovei: 20, Podişul piemontan Ciungi-Corni şi Culoarul Moldova-Siret, 21, Podişul Sucevei, 22, Câmpia Moldovei, 23, Podişul Bârladului, 24, Podişul Covurluiului. I. Podişul Mehedinţi. J. Podişul Getic: 25, Dealurile şi podişurile piemontane ale Olteniei, 26, Podişurile piemontane argeşene. IV. Unitatea dunăreano-dobrogeană. K. Podişul Dobrogei: 27, Dobrogea de Nord, 28, Podişul Dobrogei Centrale (Casimcei), 29, Podişul Dobrogei de Sud, 30, Litoralul dobrogean. L. Câmpia Română: 31, subunitatea de pădure şi silvostepă (a. Câmpia Olteniei, b. Câmpia Munteniei de Vest şi Centrale), 32, subunitatea de silvostepă şi stepă a Câmpiei Române de Est, 33, Lunca şi bălţile Dunării. M. Delta Dunării: 34, sectorul fluvial, 35, sectorul fluviomarin. Limitele unităţilor: α, de ordinul I, β, de ordinul II, γ, de ordinul III, δ, unor subunităţi caracteristice sau de tranziţie (de ordinul IV).

125

I. Unitatea carpato-transilvană

1. grupa nordică

- Munţii Rodnei şi Maramureşului - Obcinele Bucovinei - Munţii Oaş-Igniş-Gutâi-Ţibleş - Depresiunea Maramureşului - Culoarul Bârgaielor-Valea Moldovei

2. grupa centrală - Munţii din bazinul Bistriţei - Munţii din bazinul Trotuşului - Munţii vulcanici Călimani-Harghita - Culoarul depresionar Giurgeu-Ciuc

A. Carpaţii Orientali

3. grupa de la Curbură - Munţii Curburii externe - Depresiunea Braşovului - Munţii scunzi ai Curburii interne

4. grupa Munţilor Bucegi - Masivul Bucegi - Masivul Leaota - Munţii Piatra Craiului - Culoarul Rucăr-Bran

5. grupa centrală (Făgăraş-Parâng-Godeanu)

- Munţii Făgăraş - Munţii Parâng - Munţii Godeanu

B. Carpaţii Meridionali

6. grupa Munţilor Vâlcan-Cernei-Mehedinţi

- Munţii Mehedinţi - Munţii Vâlcan - Munţii Cernei - Culoarul văii Cernei

7. Munţii Banatului

- Munţii Semenicului - Munţii Almăjului şi Locvei - Munţii Aninei - Munţii Arenişului şi Dognecei - Munţii Poiana Ruscă C. Carpaţii

Occidentali 8. Munţii Apuseni

- Munţii Bihorului - Munţii Mureşului - Munţii Crişurilor - Munţii Şes şi Meseş

9. Podişul Someşan

- Masivele Dealu Mare şi Preluca - Dealurile Lăpuşului - Podişul Purcăreţ-Boiu Mare - Dealurile Ciceului şi Năsăudului - Dealurile Simişna-Gârbău - Dealurile Clujului şi Dejului - Depresiunea Almaş-Agrij - Podişul şi depresiunea Huedinului - Dealurile Feleacului

10. Câmpia Transilvaniei - Câmpia Someşană - Câmpia Mureşană - Dealurile Bistriţei şi Reghinului

D. Depresiunea Transilvaniei

11. Dealurile (Podişul) Târnavelor

- Dealurile şi depresiunile estice - Dealurile dintre Mureş şi Târnava Mică - Dealurile dintre Târnava Mică şi Mare - Podişul Hârtibaciului - Podişul Secaşelor - Depresiunile Făgăraş şi Sibiu - Culoarul Apoldului - Culoarul Turda-Alba Iulia - Culoarul Orăştiei

126

II. Unitatea banato-crişană 12. Dealurile Oaşului

13. Dealurile Silvano-Someşene

- Dealurile Silvaniei - Depresiunea Silvaniei - Depresiunile Baia Mare şi Copalnic

14. Dealurile Crişanei - Dealurile Plopişului - Dealurile Pădurii Craiului - Dealurile Codrului - Dealurile Cigherului

E. Dealurile Banato-Crişene

15. Dealurile Banatului - Dealurile Lipovei şi Lugojului - Dealurile Banatului sudic (dintre Timiş şi Nera)

16. Câmpia înaltă (subunitatea de pădure)

- Câmpa înaltă a Someşului şi Crişurilor - Câmpia înaltă a Banatului

F. Câmpia Banato-Crişană 17. Câmpia joasă

(subunitatea de silvostepă)

- Câmpia joasă a Someşului - Câmpia Careiului - Câmpia joasă a Crişurilor - Câmpia Mureşului - Câmpia Timişului

III. Unitatea geto-moldavă

18. Subcarpaţii Orientali - Subcarpaţii Moldovei - Subcarpaţii Curburii G. Subcarpaţii

19. Subcarpaţii Getici - Muscelele subcarpatice - Subcarpaţii Olteniei

20. Podişul Ciungi-Corni şi Culoarul Moldova-Siret

- Dealurile dintre Suceava şi Moldova - Dealurile Cornilor - Depresiunea Rădăuţilor - Culoarul Moldova-Siret

21. Podişul Sucevei - Podişul Dragomirnei - Podişul Fălticenilor - Culmea Bour-Dealu Mare - Depresiunea Litenilor

22. Câmpia Moldovei - Câmpia Jijiei superioare - Câmpia Jijiei inferioare şi a Bahluiului - Dealurile Copălău-Cozancea

23. Podişul Bârladului - Podişul Central Moldovenesc - Colinele Tutovei - Dealurile Fălciului - Câmpia colinară a Fălciului

H. Podişul Moldovei

24. Podişul Covurluiului - Colinele Chinejei - Colinele Bălăbăneştiului

I. Podişul Mehedinţi

- Dealurile Mehedinţului - Culoarul Cireşu-Baia de Aramă - Podişul Cornetelor

25. Dealurile şi podişurile piemontane ale Olteniei

- Dealurile Motrului - Dealurile Jiului - Podişul Olteţului - Podişul Bălăciţei J. Podişul Getic

26. Podişurile piemontane argeşene

- Podişul Cotmenei - Gruiurile Argeşului - Podişul Cândeştilor

127

IV. Unitatea dunăreano-dobrogeană

27. Dobrogea de Nord

- Munţii Pricopanului - Dealurile Niculiţelului - Dealurile Tulcei - Podişul Babadagului - Depresiunile Cerna şi Nalbant - Prispa litorală a Razimului

28. Podişul Dobrogei Centrale (Casimcei)

- Podişul Casimcei - prispa dunăreană - prispa maritimă

29. Podişul Dobrogei de Sud - Podişul Medgidiei - Podişul Negru Vodă - Podişul Dobrogei maritime - Podişul Oltinei

K. Podişul Dobrogei

30. Litoralul dobrogean - sectorul coborât (sistemul lagunar Razim-Sinoie)

- sectorul înalt

31. Câmpia Română de Vest şi Centrală

- Câmpia Olteniei - Câmpia Munteniei de Vest (Olt-Argeş) - Câmpia Munteniei Centrale (est Argeş)

32. Câmpia Română de Est

- Câmpia Mostiştei - Câmpia Săratei - Câmpia Bărăganului - Câmpia Râmnicului - Câmpia Siretului inferior - Câmpia Tecuciului - Câmpia Covurluiului

L. Câmpia Română

33. Lunca şi bălţile Dunării - sectorul Drobeta Turnu Severin-Călăraşi - sectorul bălţilor Dunării

34. sectorul fluvial

- Depresiunile Sireasa-Şontea-Furtuna, Pardina, Matiţa-Merhei, Rusca, Gorgova-Isac, Dranov

- Grindul Stipoc - Câmpul Chiliei

M. Delta Dunării

35. sectorul fluvio-marin - Grindurile Letea, Caraorman, Sărăturile,

Crasnicol-Perişor-Buhaz - Depresiunea Roşu-Puiu

128

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

LUCRĂRI GENERALE

Bojoi I. (2000), România. Geografie fizică, Edit. Universităţii Iaşi Brânduş C., Grozavu A., Efros V., Chiriţă V. (1998), Dicţionar de termeni fizico-

geografici, Edit. Fundaţiei Chemarea, Iaşi Ielenicz M., Pătru Ileana (2005), Geografia fizică a României, vol. 1, Edit. Universitară,

Bucureşti Ielenicz M., Comănescu Laura, Mihai B., Nedelea Al., Oprea R., Pătru Ileana (1999),

Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti Mihăilescu V. (1969), Geografia fizică a României, Edit. ştiinţifică, Bucureşti Pătru Ileana, Zaharia Liliana, Oprea R. (2006), Geografia fizică a României: climă, ape,

vegetaţie, soluri, Edit. Universitară, Bucureşti Posea Gr. (2003), Geografia fizică a României, I, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”,

Bucureşti - (2004), Geografia fizică a României, II, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”,

Bucureşti Roşu Al. (1980), Geografia fizică a României, Edit. didactică şi pedagogică, Bucureşti Sârcu I. (1971), Geografia fizică a României, Edit. didactică şi pedagogică, Bucureşti Tanislav D. (2003), Geografia fizică a României: caiet pentru lucrări practice şi

seminarii, Edit. Cetatea de Scaun, Târgovişte Tufescu V. (1974), România. Natură - om - economie, Edit. ştiinţifică, Bucureşti Velcea Valeria (2001), Geografia fizică a României, Edit. Univ. Sibiu * * * (1960), Monografia geografică a Republicii Populare Române, vol. I, Geografie

fizică, Edit. Academiei, Bucureşti * * * (1972-1979), Atlas. Republica Socialistă România, Inst. geogr. Bucureşti, Edit.

Academiei, Bucureşti * * * (1983), Geografia României, I, Geografia fizică, Edit. Academiei, Bucureşti * * * (1996), România. Atlas istorico - geografic, Edit. Academiei, Bucureşti * * * (2002), România. Mediul şi reţeaua electrică de transport. Atlas geografic, Edit.

Academiei, Bucureşti * * * (2005), România. Spaţiu, societate, mediu, Edit. Academiei, Bucureşti

RELIEFUL

Badea L. (1967), Subcarpaţii dintre Cerna Olteţului şi Gilort. Studiu de geomorfologie,

Edit. Academiei, Bucureşti Badea L., Bălteanu D. (1977), Terasele din valea subcarpatică a Buzăului, SCGGG-

Geogr., XXIV, 2 Băcăuanu V. (1968), Câmpia Moldovei. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei,

Bucureşti

129

Bălteanu D. (1983), Experimentul de teren în geomorfologie. Aplicaţii la Subcarpaţii Buzăului, Edit. Academiei, Bucureşti

Bondar C. (1970), Date hidrologice noi rezultate din măsurătorile şi observaţiile directe efectuate pe sectorul românesc al Dunării în perioada apelor mari din aprilie-iunie 1970, Hidrotehnica, 12

Cârciumaru M. (1980), Mediul geografic în pleistocenul superior şi culturile paleolitice din România, Edit. Academiei, Bucureşti

Coteţ P. (1973), Geomorfologia României, Edit. tehnică, Bucureşti - (1976), Câmpia Română. Studiu de geomorfologie integrată, Edit. Ceres, Bucureşti Cvijic J. (1908), Entwicklungsgeschichte des Eisernen Tores, Petermanns Mitteil.,

Erganzungsheft, 160, Gotha Dinu Mihaela (1999), Subcarpaţii dintre Topolog şi Bistriţa Vâlcii. Studiul proceselor

actuale de modelare a versanţilor, Edit. Academiei, Bucureşti Dinu Mihaela, Bălteanu D. (1985), Surse şi stocuri temporare de aluviuni din unele

bazine hidrografice mici aferente cursului inferior al Topologului, SCGGG-Geogr., XXXII

Drăgan Livia, Stănescu P. (1970), Zonarea agresivităţii pluviale, Anal. ISCIF, III, Pedologie, XXXVII

Ficheux R. (1996), Les Monts Apuseni (Bihor). Vallees et aplanissements, Edit. Academiei, Bucureşti

Ficheux R., Vergez-Tricom G. (1948), Sur l'origine des Ports de Fer danubiannes, C. R. Acad. Sci. CCXXVI, Paris

Florea M. (1998), Munţii Făgăraşului. Studiu geomorfologic, Edit. Foton, Braşov Gâştescu P., Şelariu O. (1994), La morphodinamique actuelle du littoral roumain de la

Mer Noire, Rev. roum. geogr., 38 Giuşcă D., Savu H., Bercia I., Krautner H. (1969), Succesiunea ciclurilor tectono-

magmatice prealpine pe teritoiul României, BSSR Geol.Rom., XI Grigore M. (1989), Defileuri, chei şi văi de tip canion în România, Edit. ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti Iancu M., Velcea Valeria, Popescu Dida (1971), Câmpia înaltă a Târgoviştei.

Consideraţii de ordin geomorfologic, BSSGR, I (LXXI) Iancu Silvia (1958), Câteva aspecte litologice şi structurale în morfologia glaciară a

Masivului Parâng, Natura – geogr.-geol., X, 3 Ielenicz M. (1970), Zonele cu alunecări de teren din ţara noastră, Terra, XXII, 1 - (1984), Munţii Ciucaş - Buzău. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti Ielenicz M., Pătru Ileana, Ghincea Mioara (2003), Subcarpaţii României, Edit.

Universitară, Bucureşti Ionesi L. (1994), Geologia unităţilor de platformă şi a orogenului nord-dobrogean, Edit.

Tehnică, Bucureşti Ioniţă I. (2000), Relieful de cueste din Podişul Moldovei, Edit. Corson, Iaşi - (2000), Geomorfologie aplicată. Procese de degradare a regiunilor deluroase, Edit.

Univ. „Al.I. Cuza”, Iaşi Irimuş I. (1998), Relieful pe domuri şi cute diapire în Depresiunea Transilvaniei, Edit.

Presa Universitară Clujeană

130

Josan N. (1979), Dealurile Târnavei Mici. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti

Krautner Th. (1929), Die Spuren der Eiszeit in den Ost und Sudkarpathen, Verhandl. Siebenburg. Karp. Vereins Nat. Hermannstadt, 79

Loghin V. (2002), Modelarea actuală a reliefului şi degradarea terenurilor în bazinul Ialomiţei, Edit. Cetatea de Scaun, Târgovişte

Mac I. (1972), Subcarpaţii transilvăneni dintre Mureş şi Olt, Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti

Martonne Emm. de (1907), Recherches sur l’evolution morphologique des Alpes de Transylvanie, Rev. geogr. ann. (1906-1907), I şi în Lucrări geografice despre România, I, Edit. Academiei, Bucureşti

Mihăilescu V. (1931), Marile regiuni morfologice ale României, BSRRG, L - (1946), Piemontul Getic, Rev. geogr. rom., II, I-IV (1945) - (1963), Carpaţii Sud-estici, Edit. ştiinţifică, Bucureşti - (1965), Văile carpatice transversale, Natura – geogr.-geol., XVII, 4 - (1966), Dealurile şi câmpiile României, Edit. ştiinţifică, Bucureşti Mircea S. (2003), Combaterea eroziunii solului – eroziunea în adâncime, Edit. Bren,

Bucureşti Morariu T. (1940), Contribuţii la glaciaţiunea din Munţii Rodnei, Rev. geogr. rom.,

SRRG, II Morariu T., Donisă I. (1968), Terasele fluviatile din România, SCGGG - Geogr., XV, 1 Moţoc M. (1982), Ritmul mediu de degradare erozională a solului din R.S. România,

Bul. Inf. ASAS, 12 Naum Tr. (1965), Valea transversală a Bistriţei, Hidrologia, 6 - (1985), Piemonturile catenei vulcanice Căliman-Gurghiu-Harghita, Terra, XVII

(XXXVII), 2 Naum Tr., Butnariu E., Giurescu M. (1962), Vulcanokarstul din Masivul Călimanului,

AUB, XI, 32 Nedelcu E. (1959), Aspecte structurale şi morfologice în morfologia glaciară a Munţilor

Făgăraş, Probl. geogr., VI - (1962), Relieful glaciar din bazinul Râului Doamnei (Munţii Făgăraşului), Com.

Acad. Rom., XII, 2 Niculescu Gh. (1963), Terasele Teleajenului în zona subcarpatică cu privire specială

asupra mişcărilor neotectonice cuaternare, Probl. geogr., IX - (1965), Masivul Godeanu, Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti - (1969), Relieful glaciar din Munţii Şureanu şi Cindrel, SCGGG – Geogr., XVI, 1 - (1990), Relieful glaciar din Munţii Ţarcu, St. cerc. geogr., XXXVI - (1991), Relieful ruiniform din regiunea înaltă a Carpaţilor Româneşti, St. cerc.

geogr., XXXVIII - (1997), Relieful glaciar şi crio-nival, Rev. de Geomorfologie, I Niculescu Gh., Nedelcu E. (1961), Contribuţii la studiul microreliefului crio-nival din

zona înaltă a Munţilor Retezat-Godeanu-Ţarcu şi Făgăraş-Iezer, Probl. geogr., VIII Niculescu Gh., Nedelcu E., Iancu Silvia (1960), Nouvelle contribution a l’etude de la

morphologie glaciaire des Carpates roumaines, în vol. Recueil d’etudes

131

geographiques concernant le territoire de la R. P. Roumaine, Edit. Academiei, Bucureşti

Nordon A. (1933), Resultats sommaires et provisoires d'une etude morphologique des Carpathes Orientales roumaines, C. R. Congr. Int. Geol. Paris

Orghidan N. (1969), Văile transversale din România. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti

Paraschiv D. (1965), Piemontul Cândeşti, STE, seria H, Geol. cuat., 2 Pop Gh. (1957), Contribuţii la determinarea vârstei şi a condiţiilor morfoclimatice în

geneza suprafeţei de eroziune Mărişel din Munţii Gilău-Muntele Mare, SCGG, VIII, 3-4, Cluj

- (1962), Istoria morfogenetică a vechii suprafeţe de eroziune Fărcaş, din Munţii Gilăului (Munţii Apuseni), SUBB, VII, 1

Popescu N. (1990), Ţara Făgăraşului. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti Popescu N., Ielenicz M., Posea Gr. (1973), Terasele fluviatile din România, în „Realizări

în geografia României”, Bucureşti Popescu N., Ielenicz M., Osaci-Costache Gabriela, Folea Florina, Ene M. (2001), Relieful

României – Bibliografie, vol. I, Edit. Eficient, Bucureşti Popescu-Argeşel I. (1965), Observaţii geomorfologice în valea Argeşelului, Com.Geogr.,

SSNG, III Popp N. (1939), Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Prahova (Studiu geomorfologic), St.

cerc. geogr., III, SRRG - (1972), Evoluţia peisajului geomorfologic al masivului Poiana Ruscă şi relieful său

etajat, în vol. Lucrările Simpozionului de geografie fizică a Carpaţilor, (sept. 1970), Inst. Geogr., Bucureşti

Posea Gr. (1967), Antecedenţă şi captare la văile transversale carpatice, Lucrările ştiinţifice, Inst. Pedagogic, Oradea

- (1981), O singură glaciaţiune în Carpaţi, SCGGG - Geogr., XXVII - (2002), Geomorfologia României, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Posea Gr., Badea L. (1980), România. Harta geomorfologică, Edit. didactică şi

pedagogică, Bucureşti Posea Gr., Popescu N. (1973), Piemonturile din România. Geneză şi evoluţie, în

„Realizări în geogr. României”, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M. (1974), Relieful României, Edit. ştiinţifică, Bucureşti Posea Gr., Velcea Valeria (1967), Clasificarea depresiunilor, Natura, 3 Rădoane Maria, Rădoane N., Ichim I., Surdeanu V. (1999), Ravenele. Forme, procese,

evoluţie, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca Sandu Maria (1989), Dinamica versanţilor în bazinul subcarpatic şi piemontan al

Argeşului, SCGGG - Geogr., XXXVI Sawicki L. (1912), Beitrage zur Morphologie Siebenburgens, Bull. Acad. Sc., Krakow Săndulescu M. (1984), Geotectonica României, Edit. Tehnică, Bucureşti Sârcu I. (1958), Contribuţii cu privire la problema gipfelflurului şi a suprafeţelor de

peneplenă din Munţii Făgăraşului, ASUCI, Şt. nat., Secţ. II, IV, 1 - (1963), Le probleme de la glaciation quaternaire dans les montagnes du

Maramureş, ASUCI-GG, Secţ. II b, IX - (1978), Munţii Rodnei, Studiu morfogeografic, Edit. Academiei, Bucureşti

132

Schreiber W. (1994), Munţii Harghitei. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti Someşan L. (1933), Urme glaciare în Munţii Căliman, BSRRG, LI Surdeanu V. (1998), Geografia terenurilor degradate, Edit. Presa Universitară Clujeană Teodorescu V. (2001), Morfodinamica versanţilor din bazinele hidrografice mici, Edit.

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti Urdea P. (2000), Munţii Retezat, studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti Vâlsan G. (1916), Câmpia Română, Contribuţii de geografie fizică, BSRRG, XXXVI - (1919), Asupra trecerii Dunării prin Porţile de Fier, BSRRG, XXXVII Velcea Valeria (1961), Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei,

Bucureşti Zugrăvescu D., Polonic Gabriela, Horomnea M., Dragomir V. (1998), Recent vertical

crustal movements on the Romanian territory, major tectonic compartments and their relative dynamics, Rev. roum. Geophysique, 42

* * * (1969), Geografia văii Dunării româneşti, Edit. Academiei, Bucureşti

CLIMA

Bâzâc Gh. (1983), Influenţa reliefului asupra principalelor caracteristici ale climei României, Edit. Academiei, Bucureşti

Bogdan Octavia (1980), La regionalisation climatique et topoclimatique de la Roumanie, RRGGG - Geogr., 20

Bogdan Octavia, Dragotă Carmen (1997), Calmul atmosferic în România, AUO, VII Bogdan Octavia, Niculescu Elena (1999), Riscurile climatice din România, Edit. Sega

Internaţional, Bucureşti Dragotă Carmen, Bălteanu D. (1999), Intensitatea precipitaţiilor extreme pe teritoriul

României, Rev. Geografică, VI Dumitrescu Elena (1976), Curs de climatologie R.S.R., Centrul de multipl. Univ.

Bucureşti Erhan Elena (1979), Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi, Edit. Junimea, Iaşi Iliescu Maria-Colette (1991), Variation seculaire de la temperature moyenne de l’air sur

le territoire de la Roumanie, Rev. roum. geogr., 35 - (1994), Tendance de la variation a longue duree de la temperature de l’air sur le

territoire de la Roumanie, Rev. roum. geogr., 38 - (1996), Variaţia de lungă durată a cantităţilor de precipitaţii atmosferice pe

teritoriul României, St. cerc. geogr., XLIII Ion-Bordei N. (1988), Fenomene meteoclimatice induse de configuraţia Carpaţilor în

Câmpia Română, Edit. Academiei, Bucureşti Mihai Elena (1975), Depresiunea Braşov. Studiu climatic, Edit. Academiei, Bucureşti Mihăilescu I.F. (1975), Le regime journalier du vent a l'entree monragneuse de la Vallee

de Bistriţa (Carpates Orientales), Riv. ital. di Geofis. e Scienze Affini, I (sociale), Torino-Genova

Neamu Gh., Mihai Elena, Teodoreanu Elena (1968), Unele cazuri de inversiuni termice în depresiunile intracarpatice Petroşani, Braşov şi Câmpulung Moldovenesc, HGAM, XIII, 5

133

Niculescu Elena (1993), Răciri şi încălziri masive în ultimul secol în România, St. cerc. geogr., XL

- (1997), Extreme pluviometrice pe teritoriul României în ultimul secol, St. Cerc. Geogr., XLIV

Teodoreanu Elena (1979), Culoarul Rucăr-Bran. Studiu climatic şi topoclimatic, Edit. Academiei, Bucureşti

Topor N. (1964), Ani ploioşi şi secetoşi în R.P.R., IM, Bucureşti Topor N., Stoica C. (1965), Tipuri de circulaţie şi centri barici de acţiune atmosferică

deasupra Europei, IM, Bucureşti * * * (1962-1966), Clima Republicii Populare Române / R. S. România, I, II, IM,

Bucureşti * * * (1966), Atlasul climatologic al R. S. România, IM, Bucureşti * * * (1969), Geografia văii Dunării româneşti, Edit. Academiei, Bucureşti

APELE

Breier Ariadna (1976), Lacurile de pe litoralul românesc al Mării Negre. Studiu hidrogeografic, Edit. Academiei, Bucureşti

Coteţ P. (1951), Geomorfologia, în „Manualul inginerului de mine”, Secţ. VI, Edit. Tehnică, Bucureşti

Gâştescu P. (1971), Lacurile din România - limnologie regională, Edit. Academiei, Bucureşti

- (1995), Marea Neagră - trăsături geografice de bază, stare actuală, preocupări de monitoring şi management, Terra, XXVI-XXVII (XLVI-XLVII)

Pişota I. (1971), Lacurile glaciare din Carpaţii Meridionali. Studiu hidrologic, Edit. Academiei, Bucureşti

Pişota I., Zaharia Liliana (2002), Hidrologie, Edit. Universitară, Bucureşti Podani M., Zăvoianu I. (1971), Considerations sur les inondations catastrophiques de

Roumanie de l'annee 1970, RRGGG-Geogr., 15, 1 - (1992), Cauzele şi efectele inundaţiilor produse în luna iulie 1991 în Moldova, St.

cer. Geogr., XXXIX Popp N. (1985), Fluviul Dunărea, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti Pricăjan A. (1972), Apele minerale şi termale din România, Edit. tehnică, Bucureşti Trufaş V., Trufaş Constanţa, Pop Mihaela (1986), La temperature des eaux du Danube

sur le secteur situe entre Baziaş et les bouches du fleuve, RRGGG - Geogr., 30 Ujvari I. (1972), Geografia apelor României, Edit. ştiinţifică, Bucureşti - (1980), Les types de regime hydrique des rivieres de la Roumanie, RRGGG -

Geogr., 24 Vespremeanu E. (2004), Geografia Mării Negre, Edit. Universităţii Bucureşti Zăvoianu I. (1978), Morfometria bazinelor hidrografice, Edit. Academiei, Bucureşti Zăvoianu I., Podani M. (1977), Les inondations catastrophiques de l'annee 1975 en

Roumanie – considerations hydrologiques, RRGGG-Geogr., 21 * * * (1967), Dunărea între Baziaş şi Ceatal Izmail, Monografie hidrologică, ISCH,

Bucureşti

134

* * * (1971), Râurile României (monografie hidrologică), IMH, Bucureşti * * *(1973), Marea Neagră în zona litoralului românesc, Monografie hidrologică, IMH,

Bucureşti * * * (1992), Atlasul cadastrului apelor din România, Ministerul Mediului, Bucureşti

VEGETAŢIA ŞI FAUNA

Costache N. (1996), Regionarea biogeografică a teritoriului României, Edit. Universităţii Bucureşti

Dihoru Gh., Pârvu C. (1987), Plante endemice în flora României, Edit. Ceres, Bucureşti Doniţă N. (1963), Elemente pentru interpretarea zonalităţii vegetaţiei în R.P.R., Acta

Bot. Horti Bucurestiensis Doniţă N., Chiriţă C., Stănescu V. (coord.) (1990), Tipuri de ecosisteme forestiere din

România, Inst. Cercet. şi Amen. Silvice, Bucureşti Drugescu C. (1994), Zoogeografia României, Edit. All Printing House, Bucureşti Geanana M. (1972), Influenţa altitudinii şi masivităţii asupra limitei superioare a pădurii

în Carpaţii româneşti, în vol. Lucr. simpoz. geogr. fiz. a Carpaţilor (Bucureşti, sept. 1970), Inst. geografie, Bucureşti

Ivan Doina (1979), Fitocenologie şi vegetaţia R.S.România, Edit. didactică şi pedagogică, Bucureşti

Ivan Doina, Doniţă N., Coldea Gh., Sandală V., Popescu A., Chifu Th., Paucă-Comănescu Mihaela, Mititelu D., Boşcaiu N. (1992), Vegetaţia României, Edit. Tehnică agricolă, Bucureşti

Manoleli D., Nalbant T. (1976), Viaţa în Marea Neagră, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti

Muică Cristina, Popova-Cucu Ana (1993), The composition and conservation of Romania’s plant cover, GeoJournal, 29.1

- (1996), Fenomenul de xerofitizare a covorului vegetal din România, Rev. geografică, II-III

Paşcovschi S., Doniţă N. (1967), Vegetaţia lemnoasă din silvostepa României, Edit. Academiei, Bucureşti

Pop E. (1960), Mlaştinile de turbă din Republica Populară Română, Edit. Academiei, Bucureşti

Săvulescu T. (1940), Der biogeographische Raum Rumaniens, Ann. Fac. Agr., Bucureşti, XX

* * * (1969), Biogeografia României, Edit. ştiinţifică, Bucureşti * * * (1952-1980), Fauna R. P. Române / R. S. România, Edit. Academiei, Bucureşti * * * (1981), Pădurile României, Edit. Academiei, Bucureşti

SOLURILE

Andreiaşi N., Mihalache M. (1999), Solurile României, Edit. ExPonto, Constanţa Barbu N. (1988), Regionarea pedogeografică a teritoriului României, Terra, XX (XL), 2 Chiţu C. (1975), Relieful şi solurile României, Edit. Scrisul Românesc, Craiova Florea N. (1982), Romanian system of soil classification, RRGGG - Geogr., 26

135

Florea N., Munteanu I. (2003), Sistemul român de taxonomie a solurilor, SRTS, Edit. Estfalia, Bucureşti

Ilie I. D. (1986), Solurile din R. S. România (I), Terra, XVIII (XXXVIII), 4 - (1987), Solurile din R. S. România (II), Terra, XIX (XXXIX), 1 Lupaşcu Gh., Donisă V. (1996), Principalele procese pedogenetice şi distribuţia

geografică a solurilor din România, Rev. geografică, II-III Parichi M., Stănilă Anca (2003), Solurile României, Edit. Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti Sandu Gh. (1984), Solurile saline şi alcaline din R. S. România. Ameliorarea lor, Edit.

Ceres, Bucureşti

REGIONAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ

Băcăuanu V., Barbu N., Pantazică Maria, Ungureanu Al., Chiriac D. (1980), Podişul Moldovei - Natură, om, economie, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti

Ielenicz M. (1999), Dealurile şi podişurile României, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

Ielenicz M., Pătru Ileana, Ghincea Mioara (2003), Subcarpaţii României, Edit. Universitară, Bucureşti

Petrescu-Burloiu I. (1977), Subcarpaţii Buzăului. Relaţii geografice om - natură, Edit. Litera, Bucureşti

Posea Gr. (1997), Câmpia de vest a României, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

Velcea Valeria, Badea L. (1979), O propunere de regionare fizico-geografică a teritoriului României, Terra, XI (XXXI), 3

Velcea Valeria, Savu Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti, Edit. didactică şi pedagogică, Bucureşti

* * * (1987), Geografia României, III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Edit. Academiei, Bucureşti

* * * (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice, Edit. Academiei, Bucureşti

* * * (2005), Geografia României, V, Câmpia Română, Dunărea, Podişul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre şi Platforma continentală, Edit. Academiei, Bucureşti

136