HOMER

ODISEEAII

TRADUCERE DE GEORGE COŞBUC

Editura Virtual

2011

-II-

ISBN(e): 978-606-599-617-5 978-606-599-619-9

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului,

sub orice formă, este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.

-III-

Cuprins

CARTEA XIII

AJUNGEREA ÎN ITACA ........................................................................................................ 1

CARTEA XIV

ODISEU LA PURCARUL EUMEU...................................................................................... 21

CARTEA XV ..................................................................................................................................... 48

CARTEA XVI ................................................................................................................................... 75

CARTEA XVII

VENIREA LUI ODISEU LA PALAT ................................................................................... 99

CARTEA XVIII

IRU ....................................................................................................................................... 128

CARTEA XIX

SCENA CU BAIA ................................................................................................................149

CARTEA XX ....................................................................................................................................178

CARTEA XXI

JOCUL CU TOPOARELE .................................................................................................. 197

CARTEA XXII

UCIDEREA PEŢITORILOR ................................................................................................219

CARTEA XXIII ............................................................................................................................... 244

CARTEA XXIV .............................................................................................................................. 263

CARTEA XIII AJUNGEREA ÎN ITACA

Aşa le-a zis. Şi făr’de răsuflare

Tăceau cu toţii-n jur, şi-un farmec sfînt

Plutea-n umbrosul loc peste-adunare.

Iar regele-a rostit acest cuvînt:

„Tu cel ce eşti ajuns, o rege mare,

La casa noastră, cred că nici un vînt

De-acum n-o să te-abată pîn-acasă,

Oricît amar şi-oricîte griji te-apasă.

Deci vouă, dragi bătrâni, fruntaşi ai ţării,

Cari staţi în casa mea, bînd roşul vin,

La dulcele răsunet al cîntării,

Aş vrea să vă vorbesc cuvînt deplin.

Gătite-acum sînt toate-ale plecării;

Vestminte-n lăzi am pus pentru străin

Şi aur mult cu scumpă lucrătură

Şi tot ce-ai noştri dar îi mai făcură.

Deci haide-acum să-i dăm ce se mai poate,

De om cîte-o pirostrie şi-un ceaun,

Iar noi de prin popor apoi vom scoate

Din cîte-am cheltuit, că-i drept s-o spun

Că-i greu să dea un om acestea toate!”

Aşa le-a zis, şi-aflară sfatul bun.

Trudiţi de somn, pe-acas-apoi porniră.

Şi-a doua zi, cînd zorile veniră,

Cu toţii-şi îndreptau spre navă paşii

Grăbiţi, şi-un dar tot insul aducea.

Primind deci cîte le-aduceau fruntaşii,

Chiar regele-Alcinou le rînduia

Să nu stea-n drum să-mpiedece vîslaşii;

-2-

Deci loc cătînd, sub laviţi le punea.

Cu toţii-apoi se-ntoarseră să facă

Ospăţ, căci Alcinou jertfise-o vacă

Lui Zevs acel ce nori în zare-adună

Şi-i domn a tot. Deci coapse-ardeau pe foc

Şi veseli toţi prînzeau aci-mpreună,

Şi stînd, cînta-ntre dînşii Demodoc.

Dar bietul Odiseu dorea s-apună

Lumina mai curând şi n-avea loc,

Dorind plecării clipa sositoare,

Şi-adese capu-l întorcea spre soare.

Precum aşteapt-un om tîrzia-cină,

Cînd sparse-un loc de mult înţelenit,

Muncind cu blînzii boi o zi deplină

Şi vesel vede cerul amurgit

Cu tot mai multă lipsă de lumină,

Că-i tremură genunchii de trudit,

Aşa se bucura şi-Ulise bietul

Văzînd cum piere ziua-ncet cu-ncetul.

Vorbi atunci suflărilor feace,

Şi-ntors stetea spre rege, mai vîrtos:

„Fruntaşi ai ţării! După ce veţi face

Şi-aceste jertfe,-al zeilor prinos,

Bînd vinul sfînt, trimite-ţi-mă-n pace!

Şi-in pace-mi rămîneţi! Eu plec voios,

Căci drumul mi-e vegheat, şi duc şi scule

Mai multe, cred, decît îmi sînt destule.

Deci zeii numai buni de-acum să-mi fie!

Pe-ai mei cei dragi să-i aflu-acasă vii,

Şi-n cinstea casei ei pe-a mea soţie.

Iar voi, să fiţi izvor de bucurii

-3-

Nevestelor ce-aveţi dintru fetie;

Ani mulţi şi lor şi dragilor copii!

Iar zeii vă sporească-n ţară sporul

Şi nici un rău să n-aibă-n veci poporul!”

Şi toţi ziceau să-i facă deci pe voie,

Căci prea frumos vorbeşte-acest străin.

Deci regele-Alcinou: „Tu, Pontonoe,

— A zis spre crainic — toarnă-n cupe vin

Şi-mparte-ni-l, şi să-nchinăm lui Joe

Ca vrerea-n cer să-i fie pe deplin.

Să bem şi pentru oaspete-aşadară!

Cinstit de noi, să plece-apoi spre ţară!”.

A zis şi vin de cel cu gust de miere

Prin cupe-amestecîndu-l, el a dat

La fiecare cupa; şi-n tăcere,

Tot insul bînd, lui Zevs i-a închinat

Din scaun toţi, din locul de şedere.

Atunci şi Odiseu s-a ridicat

Şi cupa cea cu două torţi o dete

Reginei şi vorbind, în faţă-i stete:

„Tot veselă, crăiasă,-n vreri depline!

Şi-o dulce viaţă, pînă cînd tîrzii

Veni-vor bătrîneţele senine

Şi moartea dată tutor celor vii!

Acum eu plec! Rămîi de-acum cu bine

Şi bucură-te, doamnă, de copii,

Domnind în pace neamul şi palatul

Şi zeii-ţi ţie casa şi bărbatul!”

Trecu al casei prag cu-aceste zise.

Un crainic deci i-a dat slăvitul crai

Să-l ducă-n malul mării cei deschise,

-4-

Şi mulţi petrecători să-i fac-alai.

Şi două roabe doamna le trimise

Să-i ducă una o manta şi-un strai

Pe braţ, iar alta vin şi de mîncare

Şi-n mijloc amîndou-o ladă mare.

Ajunşi la marea care-n veci murmură

Şi-n mîndra navă legănată lin,

I-au pus deoparte-acei ce-l petrecură

Adusul coş cu pîne şi cu vin,

Iar pentru Odiseu ei aşternură

Un ţol de lînă şi velinţi de in

Pe pod la pupă, unde nu se face

Mult glas de gură, ca să doarmă-în pace.

Vîslaşii-apoi cu toţii s-aşezară

La locul lor pe bănci şi dezlegînd

Din piatr-odgonul, repezi se plecară

Pe piept întîi, pe spate-apoi, bătînd

Cu vîsle repezi apa cea amară.

Pe ochii lui trudiţi însă-n curînd

Căzu un somn adînc şi dulce foarte

Şi-n toate-asemeni cu eterna moarte.

Precum deci patru cai ce se frămîntă

Toţi patru-n rînd să trag-acelaşi car,

Cînd biciul peste ei cu şuier cîntă,

Deodată toţi se-ntraporă şi sar

Şi iuţi sfîrşindu-şi drumu-ajung la ţîntă,

Aşa s-a rădicat şi pupa dar

Şi-n urma ei săltînd vuia deodată

Un mare val pe marea despicată.

Şi iute-acum vegheat zbura-nainte,

Încît învins şi-un şoim ar fi rămas,

-5-

Acel ce-n zbor li-e tuturor părinte.

Şi-aşa zburînd, ducea grăbitul vas

Pe-acel bărbat ca zeii de cuminte

Şi care-atît de mult amar a tras

Şi-n lupte de bărbaţi, şi-n mări cu notul,

Şi-acum durmea, uitînd şi mări şi totul!

Pe cînd deci răsărea strălucitoare

A bolţii-albastre cea mai mîndră stea

Şi mai ales plăcuta vestitoare

A zorilor, zburînd s-apropia

De-ostrov corabia grabnic plutitoare,

De-al Itacei ostrov s-apropia.

Acolea două coaste-nchid în sînul

Ce-l fac, un port, al lui Forkin bătrînul,

Şi-l apără de valuri, cînd stîrnite

De vînturi iuţi, din largul mării vin;

Deci navele ce-n el au fost oprite,

Stau făr’de legături, aşa-i de lin.

Un vechi măslin, cu ramuri răspîndite,

Stă sus în mal, şi-aproape de măslin,

Spre port, o neagră văgăună cade,

Locaş sfinţit al nimfelor naiade.

Şi-amfore-n ea, de piatră, sînt, şi-ulcioare,

Şi-albine aici scot pui; dar mai ales

În stativi lungi vestminte lucitoare

De purpură naiadele-aici ţes.

Şi curg dintr-însa vecinice izvoare;

Şi are două guri: deci oameni ies

Pe cea din jos, dar cea din sus e drumul

Umblat numai de zei şi-o spune fumul.

-6-

Ştiindu-l mai de mult, grăbiţi intrară

Feacii-n port. Şi-n goană cum fugea,

Ieşi mai toată nava-n prund afară,

Căci astfel de voinici erau pe ea!

Deci repezi scoborînd ei rădicară

Dintîi pe Odiseu, că el durmea

Şi-aşa pe cerga cea frumos tivită,

Şi-avînd sub cap o pernă-mpodobită,

L-au pus pe prund şi, nestricîndu-i linul

Şi lungul somn, ei toate ce-au adus

Feacii cînd şi-au dăruit străinul,

Le-au scos din navă-n mal şi i le-au pus

La capul lui, alături cu măslinul,

Ascunse-aşa ca nu vrun zeu de sus

S-aduc-un hoţ, să fure-acea povară.

Şi-ntrînd apoi în nava lor, plecară.

Poseidon însă nu şi-a scos din minte

Mînia ce-o jură lui Odiseu;

Şi deci vorbind cu-al lumilor părinte,

Cu vorbe-l ispitea: „Tu frate-al meu!

Eu ce-ţi mai sînt ca zeu de-aci nainte

Şi cum mă va cinsti oricare-alt zeu,

Cînd chiar şi muritorii-mi fac în ciudă,

Feacii-acei ce-mi sînt de-altminteri rudă!

Că vrui să rabde-amaruri înainte

Ulise-acest. Dar să-l opresc de tot

S-ajung-acasă, mi-a ieşit din minte,

De cînd văzui că n-am puteri să pot,

Căci semne tu mi-ai dat că vrei, părinte!

Acu-l aduc durmind şi văd că-l scot

Pe malul ţării lui, şi-d încărcară

De haine şi de-argint şi-aramă rară,

-7-

Încît chiar şi-aducînd nevătămată

Din Troia prada-ntreagă Odiseu,

El tot n-ar fi adus mai încărcată

Corabia lui de-averi! Aşa zic eu!”

Grăbit răspunse-atunci al lumii tată;

„Ce vorbe scoţi din gură, frate-al meu?

Şi cum te şi gîndeşti să-ţi fie teamă

Că zeii-ncep să nu te ţie-n seamă?

Ar fi-ndrăzneală negrăit de mare

Să ia-n necinste vrunul dintre zei

Pe zeul cel mai vechi şi cel mai tare!

Iar dacă e vrun om, şi dintre-acei

Ce-ncredere-n puteri şi-n minte-i are,

Tu poţi să te răzbuni pe el cum vrei!

Dar nu-ţi mai fie-aşa pripit cuvîntul!

Răspunse-acel ce zguduie pămîntul:

„O frate-al meu, aş face-aşa, că-mi pasă

Şi foarte-aş vrea să pot să fac ce spui!

Dar teama ce ţi-o port, ea nu mă lasă.

Aş vrea pe-adîncul mării să răpui

Corabia lor, la-ntorsul ei spre casă,

Şi-un munte nalt pe-oraşul lor să pui,

Să-nveţe minte-aceşti feaci, semeţii,

De-a tot petrece-n ţara lor drumeţii!”

Răspunse-atunci stăpînul fulgerării:

„Aşa cred eu că-i mai frumos să faci:

Cînd toţi vor fi cu ochii-n largul zării,

Privind cum vine nava lor, s-o faci

O stîncă-n chip de navă-n malul mării.

Să vezi atunci pe-aceşti nebuni feaci

-8-

Miraţi bătîndu-şi palma peste frunte

Şi poţi să-nchizi şi-oraşul lor c-un munte!”

Poseidon auzind pe-ai lumii tată,

Se duse-n Scheria la feaci grăbit

Şi, stînd, el aştepta. Iar nava, iată,

Venea spre mal cu zbor nepotolit.

Poseidon o lovi atunci deodată

Cu palma sa, şi nava s-a-mpietrit.

Ea prinse rădăcini în mare-adîncă,

Iar el s-a dus, dar ea rămase stîncă.

Pe mal vorbeau cuvinte zburătoare

Feacii-acum, mirîndu-se-ntre ei:

„Vai mie, frate-al meu, dar cine oare

Opri corabia-n mersul iute-al ei,

Pe cînd venea, şi-o-mpiedecă să zboare?

Căci însumi o văzui cu ochii mei!”

Aşa vorbeau şi nu ştiau ce fuse,

Dar regele-Alcinou oftînd le spuse:

„E foarte-adevărat-o prorocie,

Cum văd, a tatei! Că-mi spunea zicînd

Că poartă rea Neptun pe noi mînie,

Căci prea petrecem pe străini oricînd!

Zicea că va sfărma-n călătorie

Pe mare-o nav-a noastră, deci, pe cînd

Veni-ne-va-ndărăt, ca să-şi răzbune,

Şi-un munte peste-oraş el ne va pune!

Aşa mi-a spus bătrînul meu părinte

$i iată-s toate-aşa! Dar ascultaţi

Porunca mea, şi-aşa vă fie-aminte!

La nici un om pribeag să nu mai daţi

Corăbii şi-ajutor de-aci-nainte!

-9-

Şi doisprăzece boi să-i închinaţi

Stăpînului, că doar-o să se-mpace

Şi-un munte-aici el tot nu ne va face!”

A zis, şi-n spaimă foarte-avură zorul

S-aducă mîndrii boi, al jertfei dar.

Ci-n vremea cînd fruntaşii şi poporul

Feacilor jertfeau aici pe-altar

Cu rugi spre-a se-mpăca zguduitorul

Pămîntului, Neptun; pe-atuncea, dar,

In ţara sa, pe mal, unde durmise,

Din lungu-i somn s-a fost trezit Ulise.

Dar n-o mai cunoştea, căci vreme lungă

Trecu decînd lipsea; şi-Atene-a pus

O ceaţă-n jur şi făr’de nici o strungă

Spre-a-i spune însăşi cîte-avea de spus;

Şi-a şti nici Penelope să n-ajungă,

Nici prietinii că-ntorsu-s-a cel dus,

Nici alţii, pînă cînd el n-o să bată

Pe-obraznicii de prinţi cu-amară plată.

Deci toate-n jur i se păreau străine,

Prea nalte stînci şi pomii prea cu flori,

Prea largi limanuri şi cu ape line,

Şi prea bătute căi de călători.

Sări-n picioare deci, privind mai bine

Şi-n jur se-ntoarse mai de multe ori,

Şi-n şolduri, trist, lovindu-se cu palma,

Plîngînd se tînguia, vorbind de-a valma:

Şi cad la dragii tăi genunchi, să-mi spui,

Şi-mi spune drept să ştiu, voinice, bine:

Ce ţară este-aici? Ce mal, şi-al cui?

E poate vrun ostrov cu şesuri pline

-10-

De-al muncii rod? Ori cot ce-ntinde-a lui

Cîmpie lung-adînc în sînul mării?”

Răspunse-atunci senina fiic-a Zării:

„În ce pămînt sînt iarăşi şi la cine?

Tîlhari mişei or fi, hoţind mereu?

Ori oameni buni cari ştiu să facă bine

Străinilor şi cred în Dumnezeu?

Şi-atîtea scule-acum, sărac de mine,

Eu unde-o să le-ascund şi unde eu?

Aceste-averi, cu care n-am ce face,

Mai bine-ar fi rămas în mîni feace

Şi-alt rege milostiv, cu gînduri bune,

Găsit-aş fi doar eu, care să-mi dea

Şi hrană şi-adăpost şi să-mi adune

Vîslaşi spre-a mă trimite-n ţara mea!

Acum nici nu ştiu unde mi le-aş pune,

Şi nici aici în drum nu pot să-mi stea,

Căci hoţi venind, din mîni mi le vor scoate!

Vai, nici feacii nu sînt drepţi în toate!

Nu fac nici ei dreptăţile-aşadară,

Şi nici aşa de vrednici ei nu sînt,

Căci iată m-au adus într-altă ţară!

În Itaca, le-am zis. Cu jurămînt

Ei Itaca ziceau. Şi mă-nşelară!

Plăteşte-le din cer, tu tată sfînt,

Căci tu mîngîi pe tot îndureratul,

Iar binele-l ridici şi baţi păcatul!

Dar haid să număr lucrurile mele,

Să văd măcar ce lucruri mi-au furat,

Fugind pe iuţea nav-a lor cu ele!”

Vorbind aşa, pe rînd şi-a numărat

-11-

Tripezii săi şi chiupurile grele

De alb argint şi multul aur dat

Şi mîndrele lui haine-n ladă puse,

Dar nu-i lipsea nimic din tot ce-avuse.

Dar ţara şi-o plîngea cu vai în gură,

Tîrîndu-se de-a lungul mării cei

Cu sterpul cîmp, şi lacrimi îi căzură.

Veni însă Atene-n felul ei,

Schimbată-n chip, cu tînără făptură,

Cioban molîu, cum moi sînt deobicei

Copiii cei de domn, şi-avea-ndoită

Pe umeri o manta frumos tivită

Şi-o lungă lance-n mîni şi-ncălţăminte

De om bogat. Văzînd deci pe flăcău,

El merse-n calea lui şi-a zis cuvinte:

„Voinice drag, tu cel ce-n drumul tău

Întîi de toţi îmi ieşi aci-nainte

În ţara asta, nu gîndi de rău

Asupra mea, şi fă, dacă se poate,

Să scap şi eu şi scapă-mi astea toate!

Şi ca la Dumnezeu mă rog la tine

„Copil eşti tu, ori de-unde vii din lume,

Că şi de-această ţară-ntrebi tu ce-i?

Nu-i ţară doar atît de făr’ de nume

Şi foarte mulţi prea bine-o ştiu, şi-acei

Ce stau spre soare şi spre zori, anume,

Şi cîţi au ţara mai spre-apusul ei.

Acum, ce-i drept, e ţară cam stîncoasă

Şi cailor de loc nu-i priincioasă,

-12-

Dar nici nu-i rea să-i zici neroditoare,

Măcar avem puţin pămînt de plug.

Dar creştem vin destul şi-arăm ogoare,

C-avem şi ploi şi rouă din belşug.

Şi mari păşuni pe munţi, cu faţa-n soare,

Şi capre noi ţinem şi boi de jug,

Şi codri-avem destui, şi iese apa

Oriunde-ai da-n pămîntul sur cu sapa!

Şi-astfel de Itaca, străine tată,

Chiar pînă-n Troia ni s-a dus cuvînt,

Iar Troia asta-i foarte-ndepărtată,

Precum aud, de-al grecilor pămînt!”

Vorbind aşa, l-a-nseninat deodată,

Căci bine el vedea că toate sînt

Aşa cum le spusese-acum Atene.

Deci iarăşi începu vorbiri viclene,

Cu foarte multă iscusinţ-al cării

Isteţ un meşter el era oricînd:

„Şi-n Creta cea zvîrlită-n largul mării

Eu multe-am auzit pe mulţi spunînd

De Itaca. Şi-un pas al întîmplării

M-aduce cu-aste scule-acum, lăsînd

Şi-acasă la copii pe-atîtea scule.

Iar eu fugii, c-avui pricini destule,

S-omor pe Orsiloc, pe nentrecutul

Acel viteaz ce-n fugă biruia

Pe cei mai iuţi flăcăi din tot ţinutul

întinsului ostrov ce-l locuia.

Acesta-şi puse-n gînd să-mi prade-avutul

Ce-n Troia-mi adunai cu muncă grea,

Pe jos în lupte-nsîngerînd pămîntul

Şi-n nave-n lupta apelor cu vîntul.

-13-

Căci vru pe-al Troiei cîmp stăpîn să-mi fie

Şi cap să-l am pe tată-său, ci fui

Eu însumi cap, c-aşa-mi plăcuse mie!

Pe-acesta deci cu lancea-l străbătui,

Pe cînd venea din cîmp, fără să ştie

Că stau c-un soţ la pîndă-n calea lui,

Şi noaptea fu, şi nici un om de faţă,

Şi-aşa i-am stins pe-ascunsul dulcea viaţă.

Apoi la malul mării cei deşarte

Fugii pe la fenici şi i-am rugat

La Pilos să mă lase-ori mai departe

Prin Elis la epei, şi le-am jurat

Din prada mea ca plat-a treia parte.

Furtuna însă-ntr-alte părţi i-a dat

Spre-al lor năcaz şi-un spor de trude grele,

Căci bine ştiu că n-au vrut să mă-nşele.

Şi-aici ne-a-mpins asear-un vînt al mării.

Trudiţi intrînd în port nici n-am gîndit,

Deşi flămînzi, să stăm de-ale mîncării,

Ci-ndată ne-am culcat. Iar eu trudit

Dormeam adînc, cînd ei, zoriţi plecării,

Mi-au scos din navă tot, şi mi le-au pus

La cap unde durmeam; trăgînd odgonul

S-au dus apoi spre ţara lor, Sidonul.”

Zîmbi Atene-atunci şi-i sta-nainte

Schimbată-n chipul unei mari femei,

Frumoasă-n trup şi naltă şi cuminte.

L-a strîns de mînă-ntru zîmbirea ei,

Pe nume-apoi i-a spus şi-a zis cuvinte:

„Viclean mi-ar fi chiar unul dintre zei,

-14-

Nu om de pe pămînt, dar zeu să fie,

Acel ce te-ar întrece-n viclenie.

Dar nici în ţara ta nu te mai saturi

De poznele ce-atît de dragi îţi sînt,

Să-nşeli cu vorbe spuse pe de laturi,

Scornind, sărmane om, aşa din vînt?

Dar haide-acum şi las-aceste-oftaturi

..................................................................

..................................................................

..................................................................

Dar tot n-ai cunoscut acum pe fata

Lui Zevs, pe-Atene, cea care stătui

Păzindu-te mereu de nendurata

Pierire-oriunde-ai fost! Şi te făcui

Iubit şi de feaci! Şi iată-s gata

Să-ţi dau poveţe unde poţi să pui

Ce-ţi deteră feacii la plecare

Prin însuşi sfatul meu şi-a mea-ndemnare.

Şi vreau să-ţi spui şi ce amărăciune

Şi cîte ai să-nduri în casa ta;

Acum tu deci nevoii te supune

Şi nimănui tu nu te arăta.

De-a ta sosire deci nimic nu spune

La nici un om, ci tăinuit vei sta

Şi multele-ţi dureri le rabdă-n pace

Şi-orice nedrept, şi-oricine-orice ţi-ar face.”

Răspunse el:. „Cu greu te pot din faţă

Cunoaşte muritorii, chiar şi-acei

Ce foarte-ades te-ar fi văzut în viaţă,

Căci poţi să iai făptura care-o vrei.

Dar ştiu că-mi deteşi foarte mult povaţă

-15-

În largul cîmp al Troii printre-ahei.

De după ce s-a-ntins pe Troia fumul

Şi noi pe-al mării larg luarăm drumul,

Eu nu te-am mai văzut pe nicăivea

Şi nici nu ştiu să fi venit să-mi faci

Vrun bine-n drum, s-abaţi nenorocirea.

Ci stînd răbdam gemînd, văzînd că taci.

Iar zeii-au vrut să-mi curme rătăcirea.

Atîta ştiu, că-n ţară la feaci

Tu mă-ntăreai cu vorbe-mbărbătate

Şi însăşi tu mă duseşi în cetate.

Acum te rog cu lacrimi, şi-mi răspunde,

Căci tot nu cred că-n Itaca-s ajuns,

Ci-ntr-alt pămînt, mai ştiu şi eu pe unde,

Şi-ţi baţi de mine joc cu-acest răspuns,

Şi-alt gînd acum în mintea ta s-ascunde!

Pe Zevs te rog şi nu-mi ţinea-n ascuns:

În Itaca sînt eu? Sosit-am dară

Şi-ajuns-am în sfîrşit şi-n dulcea ţară?”

Răspunse ea: „Aşa eşti tu din fire,

Că-n toate-apururi totul bănuieşti.

Cum crezi că te-aş lăsa-n nefericire,

Precaut, ager şi-nţelept cum eşti?

Dar care-n lume-alt om dup-o sosire

Din drum aşa de lung, cum tu soseşti,

N-ar merge-ntîi să-şi vadă, multdurutul,

Nevasta sa şi fiii săi şi-avutul?

De-acestea ţie însă nici nu-ţi pasă

Să-ntrebi, ci vrei, ca omul înţelept,

Să-ncerci dintîi soţia ta de-acasă

Ce-şi plînge-amarul jalei ei din piept

-16-

Şi-i zi şi noapte-n plîns, că nu-l mai lasă

Eu nu m-am îndoit nicicînd, ce-i drept,

Şi o şi ştiu, că fără de tovarăşi

Ţi-e scris să te rentorci acasă iarăşi,

Dar nu puteam eu să mă prind, vezi bine,

Cu unchiul meu Poseidon, că mă tem

De cîtă ură mai purta pe tine

De cînd orbişi pe scumpu-i Polifem.

Şi n-avea saţ mîniei s-o aline.

Dar haid, ca să te-ncrezi, şi să vedem

Ostrovu-ntreg. Aici e portul ţării

Cel sfînt, a lui Forkin, moşneagul mării.

Şi-aici măslinul sfînt al umbrei groase,

Dincoace locul sfînt unde-ai jertfit

Prin largul gol al peşterii noptoase

Naiadelor; şi iată-l şi Nerit

Cum urcă-n ceruri piscuri păduroase!”

A zis şi ceaţa-n laturi s-a ferit

Şi-ostrovul s-arăta senin în zare,

Iar el acum plîngea cu hohot mare.

Căzu-n genunchi şi sărută pămîntul

Iubitei ţări, că-n urmă l-a văzut.

Nălţîndu-şi deci şi ochii şi cuvîntul,

Aşa el se ruga-n genunchi căzut:

„Voi, nimfelor, pe care Zevs preasfîntul

Născutu-v-a naiade! N-am crezut

Că am să vă mai văd pe lume-odată!

Primiţi-mi numai ruga deocamdată.

Şi-apoi, precum le-aveaţi odinioară,

Avea-veţi iar al jertfelor prinos,

De-o vrea şi-Atene, falnica fecioară,