Cursul I

Cultul divin public – modalitate de evaluare a conduitei religioase

1. Cultul divin public ortodox – aspecte generale

Una dintre preocupările majore ale cercetătorilor în domeniul Teologiei Liturgice a fost, şi

continuă să fie, orientată spre descoperirea originilor cultului divin şi a etapelor istorice ale dezvoltării lui,

de la formele simple, întâlnite în veacul apostolic, până la cele descrise astăzi de cărţile de cult. “În

demersul lor ştiinţific au fost preocupaţi, înainte de toate, să precizeze cadrele generale a ceea ce

înseamnă cultul divin în înţelesul ortodox. Astfel, prin cult se înţelege «orice formă sau act religios, menit

să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, exprimând, pe de o parte, cinstirea sau respectul faţă de

Dumnezeu, iar pe de alta mijlocind sfinţirea omului sau împărtăşirea harului lui Dumnezeu»”1. Un aspect

important este cel privitor la scopurile cultului divin public care, în viziunea Părintelui Profesor Ene

Branişte, sunt trei, în ordinea importanţei lor: harismatic sau sfinţitor, latreutico-euharistic şi didactic.

Această ordine individualizează Ortodoxia în contextul larg al marilor confesiuni creştine, având în

vedere că Romano-Catolicismul accentuează în mod deosebit funcţia latreutică, în detrimentul celei

sfinţitoare, în timp ce protestantismul este centrat excesiv pe scopul didactic al cultului divin2.

Cu privire la cultul divin public ortodox atât manualele cât şi studiile de specialitate reflectă o

preocupare deosebită a cercetătorilor în domeniu pentru a pune în lumină originile acestuia şi etapele

principale de dezvoltare. Astfel, elementele esenţiale ale celei mai importante slujbe din ritualul ortodox,

Sfânta Liturghie, sunt instituite de Mântuitorul Însuşi, iar practicarea lor de către Apostoli şi apoi de către

toate comunităţile creştine se întemeiază pe porunca divină (Luca 22, 19). În formele simple ale cultului

divin din perioada apostolică se află în stare latentă întregul edificiu dezvoltat treptat prin experienţa şi

împreună lucrarea clerului şi credincioşilor sub directa îndrumare şi purtare de grijă a autorităţii

bisericeşti. Principalele etape în dezvoltarea, generalizarea şi uniformizarea formelor liturgice sunt:

perioada apostolică, perioada persecuţiilor, perioada de la încetarea persecuţiilor şi până la iconoclasm,

iconoclasmul şi perioada de după iconoclasm până în secolele XIV-XV3.

După studiile şi manualele de pionerat asupra originii şi dezvoltării cultului divin, un aspect

dezvoltat în mai multe studii de specialitate este cel privitor la relaţia dintre Sfânta Scriptură şi rugăciunea

1 Preot Prof.Dr. Ene Branişte, Liturgica generală. Noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină , 1, ediţai a III-a, îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 41.

2 Ibidem, p. 54-57.3 Pr.Prof.Dr. Ene Branişte, Liturgica generală…, p. 58-65; Idem, Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin,

în “Ortodoxia”, XXI (1969), nr. 2, p. 131-140; Pr.Prof. Petre Vintilescu, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Editura Nemira, Bucureşti, 2001; Dr. G. Zotu, Despre originea şi caracterul slujbelor bisericeşti, în “Biserica Ortodoxă Română”, I (1874), nr. 99-115.

Bisericii. Aceasta este tratată din perspective diferite. Astfel, unele studii prezintă la modul general relaţia

Scriptură-cult divin4, altele abordează chestiuni punctuale referitoare la acelaşi raport, cum ar fi locul şi

importanţa lecturilor biblice în Sfânta Liturghie5, altele fac precizări cu privire la prezenţa şi locul

psalmilor în cadrul slujbelor ortodoxe6, iar altele se referă la rugăciunea Tatăl nostru integrată cultului

divin public ortodox7.

O temă deosebit de importantă este cea a relaţiei dintre doctrina Bisericii Ortodoxe şi rugăciunea

ei. Principiul statornicit de Sfântul Irineu de Lyon, care spune: “Concepţia noastră este în acord cu

învăţătura despre Euharistie şi Euharistia confirmă iarăşi concepţia noastră”8, arată nu doar legătura

profundă dintre credinţa Bisericii şi rugăciunea ei, ci fixează şi jaloanele dezvoltării tuturor rânduielilor

de cult. Astfel, în Ortodoxie, fondul fiecărei rugăciuni şi al fiecărei rânduieli de cult îl constituie

învăţătura Bisericii întemeiată pe Sfânta Scriptură şi aprofundată de Sfinţii Părinţi, iar rugăciunea, sub

formele ei variate este forma cea mai potrivită de exprimare a credinţei Bisericii. În înţeles ortodox

exprimarea cea mai vie şi mai profundă a comuniunii în credinţă este exprimată în cadrul rugăciunii

obşteşti, în special în Sfânta Liturghie, în Sfintele Taine şi în celelalte sfinte slujbe9.

În perioada de formare şi de fixare a rânduielilor de cult un rol important l-au avut canoanele

sinoadelor locale şi particulare, Rânduielile vieţii monahale şi scrisorile pastorale ale unor sfinţi părinţi. Şi

acest aspect este reflectat în literatura de specialitate10.

Laudele bisereiceşti

O parte importantă a cultului divin public ortodox o constituie cele şapte Laude bisericeşti, care

alcătuiesc serviciul divin public zilnic. În ordinea succesiunii lor în cadrul unei zile liturgice, acestea sunt:

Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia şi Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI şi Ceasul IX. Ca momente

de rugăciune de peste zi ele se regăsesc şi în rânduiala sinagogii iudaice. Primii creştini, proveniţi în cea

mai mare parte dintre iudei, au păstrat aceste momente de rugăciune, conţinutul şi semnificaţiile lor, însă,

4 Protos Silvestru Bălănescu, Întrebuinţarea Sfintei Scripturi la serviciul divin în Biserica creştină, în “Biserica Ortodoxă Română”, III (1877), nr. 9, p. 375 ş.u.; P.S.Episcop Dr. Vasile Coman, Însemnătatea Scripturii şi a Tradiţiei în cultul Bisericii Ortodoxe, în “Ortodoxia”, XXXII (1980), nr. 4, p. 582-600; Dr. Drag. Demetrescu, Sfintele Scripturi în uzul liturgic, în “Biserica Ortodoxă Română”, XXXII (1908), nr. 7, p. 788 ş.u.; nr. 8, p. 934 ş.u.; Pr.Prof.Dr. Nicolae Neaga, Vechiul Testament în cultul Bisericii, în “Mitropolia Banatului”, XXI (1971), nr. 4-6, p. 225-231.

5 Diac.Drd. Constantin Karaisaridis, Lecturile biblice în Liturghiile diferitelor rituri liturgice – studii istorico-liturgice, în “Studii Teologice”, XXXII (1980), nr. 1-2, p. 144-149.

6 Diac.Dr. I. Popescu-Mălăeşti, Psalmii, în “Biserica Ortodoxă Română”, XXIX (1905), nr. 1, p. 43 ş.u.; nr. 6, p. 435 ş.u.; nr. 10, p. 1001 ş.u.; XXXI (1907), nr. 6, p. 603 ş.u.

7 Pr.Prof.Dr. Al. Moisiu, Rugăciunea Domnească în cult şi pastoraţie, “Biserica Ortodoxă Română”, XCVI (1978), nr. 1-2, p. 62-77; Pr. N. Sebeşanu, Textul rugăciunii «Tatăl nostru», în “Mitropolia Banatului”, XXI (1971), nr. 10-12, p. 438-442.

8 Vezi Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, trad. de Pr.prof. Ioan I.Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.

9 Metropolitan Daniel Ciobotea, In Him and for Him. The Centrality of Christ in Christian Liturgy and Art , în vol. “Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity”, Editura Trinitas, Iaşi, 2001, p. 43-58; Idem, Cuvântul vieţii în cuvintele Scripturii, în “Teologie şi Viaţă”, V (LXXI) (1995), nr. 7-9, p. III-VIII.

10 Arhim. Grigore Băbuş, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare privitoare la cult şi rugăciune, în “Glasul Bisericii”, XVII (1958), nr. 5, p. 446-453; Diac.asist. Mihai Colibă, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare în istoria vieţii religioase monahale şi a cultului creştin, în “Studii Teologice”, XVII (1965), nr. 3-4, p. 241-253; Pr.prof. Liviu Stan, Biserică şi cult în dreptul internaţional, în “Ortodoxia”, VII (1955), nr. 4, p. 560-592.

2

s-au înnoit fundamental. Într-o primă fază cultul divin public creştin era oficiat în noaptea de sâmbătă

spre duminică, gravitând în jurul evenimentului Învierii, şi culminând cu “frângerea pâinii”. De timpuriu,

acest serviciu de toată noaptea s-a scindat, o parte săvârşindu-se în prima parte a nopţii şi alta către ziuă,

aceasta din urmă fiind urmată de Sfânta Liturghie. Din această scindare a serviciului divin de toată

noaptea a rezultat forma primară a Laudeleor bisericeşti mari, Vecernia şi Utrenia (slujba de seară şi

slujba de dimineaţă), celelalte Laude bisericeşti, numite mici, ca momente de rugăciune de peste zi,

existând doar în practica particulară a credincioşilor râvnitori.

Veacul al IV-lea, veac care marchează o nouă etapă în viaţa Bisericii, datorită libertăţii acordată

creştinismului, a însemnat un moment de cotitură şi pentru istoria cultului divin, în general, şi a Laudeleor

bisericeşti de care ne ocupăm aici, în special. Sfântul Vasile cel Mate, prin Regulile monahale, consacră

cele şapte momente de rugăciune cu statut obligatoriu pentru toţi creştinii, în mănăstirile cu rânduială

după aceste Reguli rânduiala respectându-se cu stricteţe. Procesul de generalizare a Laudelor bisericeşti,

şi apoi cel de uniformizare, a fost unul de durată11.

Cele şapte Laude bisericeşti, aşa cum era şi firesc, au făcut obiectul preocupărilor multor

cercetători în domeniul Teologiei Liturgice. Şi în cazul acesta, un rol important l-au avut cei doi istorici

români ai cultului divin public ortodox, Părintele Profesor Petre Vintilescu şi Părintele Profesor Ene

Branişte. Alături de ei, cercetători pasionaţi de istoria cultului divin au abordat în studiile lor teme din

cele mai variate, referindu-se la evoluţia acestor rânduieli de slujbă, la diferite segmente din rânduiala lor,

formule, ritualuri şi gesturi liturgice, adesea studiile centrându-se pe interpretarea slujbelor, în ansamblu,

sau a unor părţi din ele. Preocupări importante înregistrăm cu privire la perioadele speciale de peste an şi

la modul săvârşirii Laudelor bisericeşti în aceste perioade, în aceste cazuri preocupările tipiconale

ocupând un loc aparte12.

Ierurgiile bisericeşti

O categorie specială de slujbe oficiate în Biserica Ortodoxă o alcătuiesc ierurgiile (numite în

tradiţia catolică sacramentalii). Acestea sunt “rânduieli şi rugăciuni pentru binecuvântarea şi sfinţirea

omului în diferite momente şi împrejurări din viaţa sa, ca şi pentru binecuvântarea şi sfinţirea naturii

înconjurătoare şi a diferitelor lucruri sau obiecte de folos omului”13. Cu alte cuvinte, ierurgiile sfinţesc

deopotrivă persoana umană, angajată pe calea mântuirii, şi spaţiul în care aceasta îşi pregăteşte mântuirea.

La sfârşitul veacurilor, spune Sfântul Apostol Petru, va fi un “cer nou şi un pământ nou” (II Petru 3, 13),

adică va fi o creaţie înnoită, transfigurată prin rugăciunea Bisericii şi prin harul lui Dumnezeu. Temeiul

11 Pr.prof.dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 13-37.

12 Pr.prof. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 37-80; Nikolai Uspensky, Slujba de seară în Biserica Ortodoxă, traducere Cezar Login, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2008; Pr.prof. Ene Branişte, Câteva lămuriri în legătură cu vremea săvârşirii Utreniei Sâmbetei celei Mari: sâmbăta dimineaţa sau vineri seara, în “Mitropolia Banatului”, VI(1956), nr. 4-6, p. 47-60; Idem, Cu privire la slujbele în sobor, în “Mitropolia Olteniei”, VII(1955), nr. 1-2, p. 19-28; Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Rânduielile Sfintelor slujbe, în “Telegraful Român”, 120(1972), nr. 13-14, p. 1-2.

13 Pr.prof.dr. Ene Branişte, Liturgica specială…, p. 437.3

fundamental pentru toate aceste slujbe îl găsim la I Timotei 4, 4-5, unde citim: “…orice făptură a lui

Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul

lui Dumnezeu şi prin rugăciune”.

Dintre temele tratate în teologia românească referitoare la ierurgii, unele abordează subiecte

generale14, altele sunt centrate pe evenimente din viaţa omului (naşterea, căsătoria, tunderea în monahism

etc.)15, alte studii tratează diferite aspecte legate de slujbele care însoţesc sfârşitul vieţii pământeşti a

omului16, iar altele se referă la slujbele şi rugăciunile săvârşite spre binecuvântarea şi sfinţirea lucrurilor

folositoare omului şi a naturii înconjurătoare17.

Privind la modul general slujbele Bisericii Ortodoxe, şi mai cu seamă Tainele şi ierurgiile,

înţelegem grija lui Dumnezeu şi iubirea sa faţă de cel pe care l-a zidit cu mâinile Sale şi faţă de făptura în

care, împreună cu Adam cel dintâi zidit, îşi purta paşii în răcoarea serii.

II. Cultul divin ortodox - o Cincizecime perpetuă18

Înainte de Patima Sa, în seara Cinei Celei de Taină, în prezenţa Sfinţilor Apostoli, Mântuitorul

Hristos instituie Sfânta Euharistie, Jertfa Legii celei Noi, care constituie sâmburele originar al cultului

divin, centrul în jurul căruia vor gravita toate manifestările cultice ale creştinilor din primele veacuri, dar

şi ale creştinismului ortodox din toate timpurile, ca şi izvorul din care vor ţâşni şi se vor dezvolta toate

rânduielile de cult, conturându-se în cele din urmă în forma pe care o avem astăzi. Ceea ce Mântuitorul a

instituit, în timpul petrecerii Sale pe pământ, se pune în lucrare începând cu ziua Pogorârii Duhului Sfânt.

Sfântul Evanghelist Luca ne relatează în cap. 2 al cărţii Faptele Apostolilor că în ziua

Cincizecimii, când Apostolii erau adunaţi în foişorul cel de sus, deodată s-a făcut un vuiet ca de suflare de

vânt şi a umplut casa unde se aflau ei. Atunci s-au arătat împărţite limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare

dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor

Duhul a grăi. Atunci Apostolii, fiind întăriţi prin lucrarea Duhului Sfânt, au început să propovăduiască

mulţimilor. Cei ce au ascultat cuvântul au fost mişcaţi la inimă şi, la îndemnul Apostolilor, s-au botezat,

iar numărul celor ce s-au botezat era ca la trei mii. Aceştia, ne spune Sfântul Luca, stăruiau în învăţătura

Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

14 Arhim. Grigore Băbuş, Ierurgiile ca mijloc şi prilej de pastoraţie, în “Studii Teologie”, VI(1954), nr. 9-10, p. 530-553; Pr.prof. Vasile Mihoc, Ierurgiile în biserica epocii apostolice – indicii neotestamentare, în “Ortodoxia”, XXXVII(1985), nr. 3, p. 496-507; Pr.prof.dr. D. Stăniloae, Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, în “Ortodoxia”, XXXVII(1985), nr. 3, p. 450-454.

15 Pr.prof. Ilie Moldovan, Ierurgiile privitoare la naşterea şi la botezul pruncilor, în “Ortodoxia”, XXXVII(1985), nr. 3, p. 455-454; Monah Nicolae, Vocaţia monahală, în “Mitropolia Banatului”, XXXVI(1986), nr. 6, p. 70-73.

16 Pr. N. Constantin Coman, Să ardem trupurile sau să le dăm pământului?, în “Biserica Ortodoxă Română”, XLII(1924), nr. 6, p. 341-342; Pr. I. Mihălcescu, Cultul martirilor în Biserica primară, în “Biserica Ortodoxă Română”, XLII(1924), nr. 11, p. 666; Pr.prof.dr. Ioan Zugravu, Cultul morţilor, în “Candela”, XLVIII(1937), nr. 1-12, p. 28.

17 Pr.prof.dr. Ştefan Alexe, Imnul “Te-Deum” şi creştinismul românesc, în “Îndrumător Bisericesc”, Episcopia Buzăului, II(1983), p. 91-93; Pr.conf.dr. Viorel Sava, Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa reflectată în cultul ortodox , în “Teologie şi Viaţă”, VII(1997), nr. 1-6, p. 43-50.

18 Acest studiu aparţineProf.dr.pr. Viorel Sava, Cultul divin ortodox – o Cincizecime perpetuă, în „Candela Moldovei”, VIII (1998), nr. 6, p. 23.

4

Cele consemnate în Faptele Apostolilor pun în evidenţă câteva adevăruri fundamentale pentru

tema de faţă. În primul rând, întrucât această zi este ziua de naştere a Bisericii, Biserica ne apare ca locul

prezenţei Duhului Sfânt. Această prezenţă face ca ea să fie “stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15).

Prin Duhul Sfânt, Hristos continuă să fie cu noi, cu fiecare generaţie în parte, până la sfârşitul veacurilor.

Când Hristos spune că va fi prezent acolo unde vor fi adunaţi doi sau trei în numele Lui, trebuie să

înţelegem că locul adunării în numele Lui nu poate fi oarecare, ci doar acela pe care El l-a dobândit cu un

preţ foarte scump, cu Însuşi Sângele Său (Fapte 20, 28), iar acest loc este Biserica peste care s-a pogorât

Duhul Sfânt. În ea, prin Duhul Sfânt, Hristos se interiorizează fiecăruia dintre noi. Prezenţa Duhului Sfânt

în Biserică face din ea locul în care împărăţia lui Dumnezeu se extinde până la noi şi ne cuprinde, ni se

interiorizează şi ne face părtaşi ai ei. Astfel, în spaţiul bisericesc, prin lucrarea Duhului Sfânt, omul cel

supus trecerii, morţii şi stricăciunii gustă deja din cele netrecătoare şi nestricăcioase şi, pregustând,

trăieşte în veşnicie.

În al doilea rând, când se afirmă că cei ce alcătuiau prima comunitate creştină petreceau în

frângerea pâinii şi în rugăciuni, trebuie să înţelegem că Biserica intră în istorie ca instituţie rugătoare,

având în centru Sfânta Euharistie.

Biserica dintru început nu a avut şi nu are misiunea de a rezolva problemele sociale, dovadă fiind

faptul că printre primii creştini adesea puteau fi întâlniţi sclavi şi stăpâni. Evanghelia a adus un nou mod

de viaţă, definit ca viaţă în Hristos. Acest mod nou de viaţă se experimentează la dimensiunile maxim

posibile în cadrul cultului divin. Această viaţă nouă în şi cu Hristos redimensionează relaţiile dintre

oameni, pe de o parte, şi dintre oameni şi Dumnezeu, pe de altă parte. Totodată, cultul divin a fost modul

propriu de manifestare a Bisericii chiar din ziua intrării ei în istorie, ceea ce înseamnă că identitatea

Bisericii stă în cultul divin, în modul de a se ruga şi a lăuda pe Dumnezeu. Atâta vreme cât Biserica

rămâne instituţie rugătoare, care petrece în frângerea pâinii şi în rugăciuni, ea îşi păstrează adevărata

identitate. Când săvârşirea Sfintei Euharistii şi a celorlalte slujbe sfinte trece într-un plan secundar,

Biserica îşi pierde identitatea, transformându-se mai mult sau mai puţin într-o asociaţie religioasă.

În al treilea rând, textul din Faptele Apostolilor consemnează că aceiaşi creştini ai primei

comunităţi stăruiau în învăţătura apostolilor. Această precizare este esenţială pentru faptul că evidenţiază

relaţia foarte strânsă şi indisolubilă dintre învăţătura de credinţă şi cultul divin. Învăţătura de credinţă şi

cuvântul de învăţătură sunt părţi integrante ale rânduielilor de cult. Ele nu pot fi separate de acestea şi nici

nu se pot substitui lor, aşa cum s-a întâmplat mai ales în protestantism şi neo-protestantism. Învăţătura de

credinţă dă profunzime şi consistenţă cultului divin, iar cultul divin este expresia liturgică a învăţăturii de

credinţă sau, altfel spus, cultul este învăţătura de credinţă exprimată în spaţiul liturgic sub chipul

rugăciunii în formele ei variate şi a actelor şi gesturilor liturgice.

În cadrul cultului divin, învăţătura de credinţă este făcută accesibilă fiecăruia şi tălmăcită pe

înţelesul tuturor prin lucrarea şi înrâurirea Duhului Sfânt, care călăuzeşte la tot adevărul.

5

Trecând acum de la cele consemnate în Faptele Apostolilor la ceea ce experimenteză Ortodoxia în

cadrul cultului divin, Cincizecimea ne apare ca “împlinire a Paştelui”19. Se cunoaşte faptul că în centrul

întregii vieţi liturgice ortodoxe stă sărbătoarea Învierii Mântuitorului Hristos. Permanent plecăm de la

Înviere şi ne întoarcem spre Înviere. Pe măsură ce ne îndepărtăm de sărbătoarea Paştelui pe care tocmai

am sărbătorit-o începem deja să ne apropiem de aceeaşi sărbătoare a Sfintelor Paşti. Este o rostogolire

permanentă a timpului liturgic, o curgere a lui de la un Paşti la altul, de la Învierea care a trecut spre

Învierea care se apropie şi totodată o rostogolire a veacului acestuia, dominat în cadrul cultului divin de

Înviere, către Învierea cea de obşte şi către veşnicie.

Mişcarea liturgică de la o sărbătoare a Învierii spre cealaltă şi a tuturor spre Învierea de obşte este

accentuată şi îmbogăţită mereu în cadrul comemorării şi actualizării săptămânale a evenimentului Învierii

Mântuitorului. “Săptămânal, Biserica revine la aceeaşi experienţă unică - Învierea Domnului”20. Însă

mişcarea întregului ciclu liturgic de la un Paşti spre celălalt trece totdeauna prin Cincizecime, eveniment

ce s-a petrecut tocmai în intervalul dintre un Paşti şi celălalt. Astfel, deşi Cincizecimea a avut loc după

Învierea Domnului, în spaţiul liturgic, în cadrul cultului divin ea este poartă spre Înviere. Pogorârea

Duhului Sfânt a avut loc în zi de Duminică, în ziua Domnului, zi în care credinciosul ortodox

comemorează şi experimentează duhovniceşte Învierea lui Hristos. De aceea, fiecare Duminică de peste

an înmănunchează aceste două evenimente de importanţă fundamentală din istoria mântuirii şi a Bisericii.

Fiecare Duminică este o extindere peste an a celor două evenimente care s-au petrecut la interval de

cincizeci de zile unul de celălalt - Învierea şi Pogorârea Duhului Sfânt.

Atât Învierea cât şi Cincizecimea sunt comemorate şi actualizate în cadrul serviciilor divine

duminicale. În cadrul slujbei de dimineaţă (Utrenia) se cântă imne pe care le întâlnim în slujba din

noaptea Sfintei Învieri, iar la Sfânta Liturghie, înainte de sfinţirea darurilor de pâine şi vin, preotul

liturghisitor roagă pe Dumnezeu să trimită pe Duhul Sfânt, pe care L-a trimis Apostolilor în ziua

Cincizecimii: “Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe

Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie” 21. Aceste rugăciuni îşi

află răspunsul şi se împlinesc în momentul central al Sfintei Liturghii (epicleza) când Sfântul Duh preface

darurile de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. În acest moment este reactualizată

Cincizecimea. Astfel, “în Biserica Ortodoxă, fiecare Duminică este ziua Învierii şi fiecare Euharistie este

o Cincizecime”22.

Argumentele liturgice care susţin această afirmaţie sunt multiple. Persoana Duhului Sfânt, singură

sau împreună cu Tatăl sau Fiul, este frecvent invocată în timpul Sfintelor noastre slujbe. Rugăciunile

19 Alexander Schmemann, Liturgy and Life: Christian Development through Liturgical Experience, New York, 1983, p. 77.

20 Ibidem.21 Liturghier, Bucureşti, 2000, p. 163. Despre locul şi semnificaţiile acestui tropar în rânduiala Sfintei Liturghii, vezi:

Preot Petre Vintilescu, Troparul ceasului al treilea în rânduiala epiclezei, Bucureşti, 1937, lucrare recenzată de Pr. Sp. Cândea, în “Revista Teologică”, XXVII(1937), nr. 6, p. 240; Idem, Liturghierul explicat, ediţia a II-a, a Liturghierului, Bucureşti, 1947, pp. 14-15.

22 Alexander Schmemann, op. cit., p. 76.6

Molitfelnicului, alcătuite şi oficiate spre sfinţirea omului, în momentele importante ale vieţii, şi a naturii

înconjurătoare sunt pline de epicleze adresate Sfântului Duh23. Mai pregnant se poate vedea acest fapt în

rânduiala şi în lucrarea Sfintelor Taine în viaţa nostră. Ele ne înnoiesc “după chipul Ziditorului,

restaurează chipul lui Dumnezeu în noi prin puterea şi prin lucrarea Duhului Sfânt. În plus menţionăm că

un număr important de slujbe ortodoxe debutează cu aşa-numitrul grup de rugăciuni începătoare. Prima

dintre ele, respectiv “Împărate ceresc”, este adresată Sfântului Duh. Aceasta înseamnă că fiecare slujbă

este o lucrare a Sfântului Duh. În discuţia cu femeia samarineană Mântuitorul Hristos stabileşte principiul

fundamental al cultului Legii Noi24, anume: închinarea în Duh şi adevăr (Ioan 4, 23). Prin aceste cuvinte

El afirmă două adevăruri de maximă importanţă. Mai întâi, aici se afirmă faptul că viaţa liturgică a Legii

Noi a fost înnoită, spiritualizată şi prin aceasta ea se deosebeşte de cea a Legii Vechi în care domnea

“litera” şi formalismul. Şi, în al doilea rând, prin aceste cuvinte se afirmă faptul că viaţa în şi cu Hristos se

experimentează plenar în spaţiul liturgic, prin lucrarea nemijlocită a Sfântului Duh.

În cele din urmă, argumente liturgice care susţin afirmaţia că Cincizecimea devine o permanenţă

atâta vreme cât în biserică sunt săvârşite sfintele slujbe, ne oferă Sfânta Liturghie. Înainte de rostirea

binecuvântării preoţii slujitori se închină rostind de trei ori rugăciunea “Împărate ceresc”. Deşi Liturghia

reactualizează Jertfa de pe Cruce, slujitorii se roagă insistent ca Duhul Sfânt să se sălăşluiască întru ei.

Imediat după aceasta se rosteşte binecuvântarea: “Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a

Sfântului Duh…”. Sfânta Liturghie este definită ca manifestare a împărăţiei lui Dumnezeu printre noi şi

mediul în care suntem făcuţi păstori ai împărăţiei25. Iar această împărăţie este împărăţia Tatălui şi a Fiului

şi a Sfântului Duh. Pe parcursul Sfintei Liturghii preotul slujitor invocă de mai multe ori pogirârea

Sfântului Duh. Astfel în Rugăciunea întâi pentru credincioşi el spune: “…Învredniceşte-ne pe noi, pe care

ne-ai pus întru această slijbă a Ta, cu puterea Duhului Tău cel Sfânt, ca, fără osândă şi fără de sminteală,

întru mărturia curată a cugetului nostru, să Te chemăm pe Tine în toată vremea…” 26. Spre finalul Sfintei

Liturghii preotul se roagă ca împărtăşirea cu trupul şi Sângele Mântuitorului să-i fie “lăsarea păcatelor,

spre iertarea greşelilor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh…”27, iar ectenia care precede rugăciunea “Tatăl

nostru” se încheie cu stihul: “Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând…”28.

În felul acesta, în cadrul cultului divin creştinul ortodox experimentează o permanentă stare de

Înviere şi o permanentă Cincizecime.

23 Vezi, spre exemplu: formula de sfinţire a apei în Taina Botezului: “Tu însuţi dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum cu pogorârea Sfântului Duh şi sfinţeşte apa curată”; sau în rugăciunea de sfinţire a untdelemnului: “Stăpâne Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri… Care prin el (prin untdelemn) ai umplut de Duh Sfânt pe cei ce eram în Lege, iar pe cei ce sunt în Har îi faci desăvârşiţi, Însuţi binecuvintează şi acest untdelemn cu puterea, cu lucrarea şi cu pogorârea Sfântului Tău Duh…” etc. – Molitfelnic, Bucureşti, 1998, pp. 30-31.

24 Pr.Prof.Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, ediţia a II-a, Bucureşti, 1993.25 Alexander Schmemann, op. cit., p. 42.26 Liturghier, p. 145.27 Ibidem, p. 170.28 Ibidem, p. 171.

7

III. Caracterul hristocentric al cultului divin ortodox

Cultul divin public ortodox este prin excelenţă teocentric29. Slujbele divine alternează preamărind

pe rând Persoanele Sfintei Treimi, de aceea spunem uneori că rugăciunea Bisericii este patrocentrică,

alteori hristocentrică şi alteori pnevmatocentrică. Cu toate acestea chiar şi atunci când adresăm o

rugăciune uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi, rugăciunea respectivă se încheie cu o formulă

doxologică adresată lui Dumnezeu celui în Treime slăvit. Mai mult decât atât, prin intermediul cultului

divin Împărăţia lui Dumnezeu devine realitate prezentă în mijlocul nostru şi în interiorul nostru, iar noi

cetăţeni şi părtaşi ai ei. Iar aceasta este împărăţia Sfintei Treimi, pe care o binecuvântăm la începutul

Sfintei Liturghii şi al Sfintelor Taine.

Prezenţa reală a lui Dumnezeu în cadrul cultului divin conferă acestuia un Centru unificator.

Dumnezeu dă unitate cultului divin şi unifică pe cei ce participă la cult, pe fiecare credincios în parte cu el

însuşi şi pe unii cu alţii. Formulele liturgice: “Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim, pe

Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh…”; “Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a cânta şi a slăvi preacinstitul şi

de mare cuviinţă numele Tău…” nu sunt doar îndemnuri adresate participanţilor la slujbă, ci şi confirmări

ale stării de armonie şi unitate (cei mulţi devin un gând, o gură, o inimă) regăsită în prezenţa lui

Dumnezeu Cel ce armonizează şi unifică.

Hristocentrismul cultului divin ortodox este afirmat în cadrul rugăciunii obşteşti sub diferite

chipuri. Mai întâi, menţionăm mulţimea rugăciunilor şi imnelor care au conţinut hristologic. Mare parte

dintre acestea au apărut în perioada de mari frământări, când ereziile au determinat Biserica să formuleze

oficial învăţătura de credinţă pusă sub semnul îndoielii30. După formularea şi aprobarea oficială în cadrul

sinoadelor ecumenice, confirmarea învăţăturii de credinţă (verificarea ei) s-a făcut în cadrul experienţei şi

vieţii liturgice. Rugăciunea Bisericii este aceea care a garantat ortodoxia unui adevăr de credinţă. În al

doilea rând, hristocentrismul este exprimat prin prezenţa permanentă în Biserică a unor obiecte de cult.

Sfânta Evanghelie este semnul prezenţei permanente a lui Hristos Cuvântul în Biserică şi în mijlocul

nostru. Când la Botez sau Cununie primitorii, împreună cu slujitorii sfinţiţi şi cu naşii, săvârşesc dansul

sfânt al bucuriei în jurul mesei pe care se află Sfânta Evanghelie, ei mărturisesc prezenţa lui Hristos în

mijlocul lor şi făgăduiesc că întreaga lor viaţa va avea ca unic centru pe Hristos. Aceasta înseamnă că

Hristos, centrul cultului divin, devine centrul întregii vieţi pentru cel ce crede. În al treilea rând,

hristocentrismul cultului divin ortodox este exprimat de modul în care este alcătuită proscomidia. Hristos,

Mielul lui Dumnezeu, în mijloc, de-a dreapta Împărăteasa, de-a stânga cetele de sfinţi, iar în partea de jos

cetele celor care doresc să se sfinţească. Proscomidia nu este numai imaginea împărăţiei lui Dumenzeu

sau numai imaginea comuniunii depline a celor uniţi prin identitatea credinţei, ci este şi imaginea

Bisericii adunată, în rugăciune, în jurul lui Hristos.

29 Preot Prof.Dr. Ene Branişte Liturgica generală…, 2002, pp. 46-47.30 Această problematică este abordată pe larg de Părintele Profesor Petre Vintilescu în lucrarea: Despre poezia

imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, Bucureşti, 1937, în cap. Ereziile şi Imnografia, pp. 37-52.8

În al patrulea rând, hristocentrismul cultului divin ortodox este exprimat şi confirmat de prezenţa

permanentă a lui Hristos pe Sfânta Masă, în Sfânta Împărtăşanie păstrată în Sfântul Chivot. Această

prezenţă vrea să arate că, indiferent de cât de bogată şi de frumoasă este podoaba interioară a locaşului de

cult, atenţia toată este îndreptată spre Hristos euharistic de pe Sfânta Masă. În timpul sfintelor slujbe

preotul împreună cu obştea rugătoare sunt orientaţi spre Hristos, Centrul adunării liturgice. Datorită

acestui fapt şi acestor semnificaţii ortodoxia a păstrat permanent orientarea spre Altar în timpul

rugăciunii, evitând situaţia în care a ajuns romano-catolicismul, aceea de a-L închide pe Hristos

(izolându-L) într-o nişă din peretele Altarului, ca apoi atenţia toată să fie întoarsă spre oficiant. Conştiinţa

că Hristos este centrul existenţei noastre şi că El dă sens tuturor activităţilor noastre este exprimată şi în

gestul simplu al orientării cu faţa spre biserică, în momentul în care ne însemnăm cu Sfânta Cruce, la

începutul zilei sau al activităţilor noastre.

Hristocentrismul cultului divin este exprimat şi de modul alcătuirii programului iconografic. Toate

registrele iconografice sunt orientate spre şi culminează cu Hristos-Pantocratorul. Chipurile sfinţilor şi ale

celor prezenţi la sfintele slujbe sunt orientate spre Pantocrator, iar El, ca răspuns, caută cu iubire spre toţi.

În ziua sfinţirii celebrei biserici Nea, la data de 1 mai 881, zidită de împăratul Vasile I, patriarhul Fotie,

referindu-se la pictură, zicea: “În cupolă este un chip care reprezintă pe Hristos. Ai putea spune că El

priveşte peste pământ şi se preocupă de ordinea şi chivernisirea lui, aşa de potrivit a exprimat zugravul în

chip şi culori providenţa Ziditorului faţă de noi. În registre circulare aflate mai jos este zugrăvit un mare

număr de îngeri, care se mişcă slujind Domnului comun”31. Alcătuirea locaşului exprimă aceeaşi realitate

pe care o exprimă pictura bisericească32.

Tuturor acestora se adaugă o prezenţă a lui Hristos, în cadrul cultului divin, exprimată simbolic

prin acte, gesturi şi mişcări liturgice, ritualuri etc. Prezenţa arhiereului la sfintele slujbe este semnul văzut

al prezenţei nevăzute a lui Hristos, Arhiereul veşnic. Semnul binecuvântării în timpul rostirii formulei

“Pace tuturor”, Vohodul, citirea Evangheliei dintre Sfintele Uşi etc. sunt semne simbolice ale prezenţei lui

Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae sintetizează modurile prezenţei lui Hristos în cult şi spune că aceasta

îmbracă forme variate. Hristos este prezent “în jertfa euharistică, în celelalte Taine, în ierurgii, în alte

slujbe bisericeşti (Laude), în rugăciunile şi binecuvântările preotului, în cuvântul Sfintei Scripturi citit de

preot în Biserică, în cuvântul de propovăduire al preotului, în rugăciunile rostite şi cântate de credincioşi

în Biserică, în dialogul dintre ei şi preot în cadrul cultului, în citirile credincioşilor din Sfânta Scriptură în

afara locaşului bisericesc, în rugăciunile lor şi în citirile altor cărţi de învăţătură şi evlavie ortodoxă, în

convorbirile credincioşilor despre Dumnezeu, purtate cu credinţă şi în faptele lor bune şi curate săvârşite

din credinţă”33.

31 Fotie, Ekfrasis, George Kodinos, Eccelta, Corpus Scriptorum Historiae byzantinae, 16, 199, la Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 77.

32 Pr.Prof.Dr. Ene Branişte, Liturgica generală…, 2002, pp. 91-95; Pr.Prof.Dr. Nicolae D. Necula, Semnificaţia simbolico-teologică a locaşului de cult după tâlcuitorii bizantini ai cultului ortodox, în “Biserica Ortodoxă Română”, CVIII (1980), nr. 7-10.

33 Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., pp. 81-82.9

IV. Cultul divin public – o modalitate de „evaluare” a comportamentului religios

Cinstirea sau adorarea externă a lui Dumnezeu constă în manifestare externă prin actele cultului

divin, a sentimentelor noastre interne faţă de Dumnezeu. De altfel este un fapt cunoscut că orice religie,

oricât ar fi de primitivă posedă un anumit cult. Religia creştină are un cult divin bogat, acesta exprimând

într-adevăr trăirile religioase ale creştinilor în legătură cu fiinţa supremă, Dumnezeu. Cultul divin

cuprinde deci totalitatea actelor externe prin care creştinii adoră pe Dumnezeu. Prin cultul divin, fie

public fie privat, creştinul îşi împlineşte datoria cinstirii lui Dumnezeu.

Cinstirea ce se cuvine să o dăm lui Dumnezeu se numeşte adorare (latrie), prin ea înţelegându-se

cea mai înaltă cinstire ce se poate da unei fiinţe, cinstire ce nu se cuvine decât lui Dumnezeu, Stăpînul şi

Creatorul nostru. Dar noi putem da lui Dumnezeu şi o cinstire indirectă, prin cinstirea unor persoane

bineplăcute Lui, sfinţii, care s-au învrednicit de bunătatea lui Dumnezeu într-o măsură deosebită, fiind

ridicaţi la rangul de sfetnici sau aleşi ai Săi. Această cinstire se numeşte venerare (dulie) şi este de un grad

inferior în raport cu adorarea. Dintre toţi sfinţii, de o cinstire deosebită se bucură Sfînta Fecioară Maria,

cinstirea aceasta fiind numită preavenerare sau hiperdulie.

Cu ajutorul cultului se realizează atât legătura spirituală a creştinilor cu Dumnezeu, cât şi

revărsarea harului sfinţitor al lui Dumnezeu asupra credincioşilor. În acelaşi timp, cultul divin ortodox

contribuie într-o largă măsură la introducerea şi edificarea credincioşilor în învăţătura creştină şi la

promovarea vieţii religioas-morale şi a virtuţilor creştine. Formele de cult sunt astfel nu numai mijloace

de manifestare a religiozităţii credincioşilor şi de captare a harului divin, ci şi metode de educaţie creştină

şi de aprofundare a adevărurilor de credinţă. Pentru credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, viaţa

religioasă se manifestă şi se traduce, în primul rând, prin practicarea formelor de cult. Prin frumuseţea şi

varietatea lui, cultul ortodox este, de altfel, ceva unic în întreaga creştinătate. El are darul de a influenţa

puternic asupra sufletului omenesc, de a întări şi înălţa duhovniceşte şi de a conduce pe credincioşi la

mântuire. S-a spus, pe bună dreptate, că Ortodoxia nu poate fi concepută sau definită fără formele sale de

cult.

Cultul ortodox este o dogmatică vie, la îndemâna tuturor. În rânduiala sfintelor slujbe sunt

încadrate numeroase pasaje din Sfânta Scriptură: pericope din Sfintele Evanghelii şi Epistole ale Sfinţilor

Apostoli, sau din Psalmi şi versete din diferite cărţi ale Vechiului Testament34. În Simbolul Credinţei

(Crezul), pe care credincioşii îl rostesc cu multă cucernicie - adeseori în grup, la unison - la Sfânta

Liturghie, sau cu prilejul altor slujbe, se află sintetizată întreaga învăţătura de credinţă a Bisericii. În

acelaşi timp, Sfânta Liturghie se prezintă credincioşilor ca o istorie vie a mântuirii, amintind,

comemorând şi reproducând, în forme sacramentale, cele mai însemnate evenimente din viaţa Domnului

34 Biserica Ortodoxă Română, Monografie-Album, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 227.

10

nostru Iisus Hristos. La rândul său, imnografia liturgică, cu bogăţia ei de cântări şi rugăciuni, pline de

teologhisire, vine să întregească instruirea credincioşilor în adevărurile de credinţă şi, în acelaşi timp, să

sporească eficacitatea însuşirii acestor adevăruri, mai ales prin faptul că ea este asociată cu un ceremonial

impresionant, care mişcă, întăreşte şi îndreaptă sufletele.

Bibliografie:

- Biserica Ortodoxă Română, Monografie-Album, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 227.

- Liturghier, Bucureşti, 2000.- Molitfelnic, Bucureşti, 1998.- Alexe, Pr.prof.dr., Ştefan, Imnul “Te-Deum” şi creştinismul românesc, în “Îndrumător Bisericesc”,

Episcopia Buzăului, II(1983).- Băbuş, Arhim., Grigore, Ierurgiile ca mijloc şi prilej de pastoraţie, în “Studii Teologie”, VI(1954), nr.

9-10.- Băbuş, Arhim., Grigore, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare privitoare la cult şi

rugăciune, în “Glasul Bisericii”, XVII (1958), nr. 5.- Bălănescu, Protos, Silvestru, Întrebuinţarea Sfintei Scripturi la serviciul divin în Biserica creştină, în

“Biserica Ortodoxă Română”, III (1877), nr. 9.- Branişte, Pr.Prof.Dr., Ene, Câteva lămuriri în legătură cu vremea săvârşirii Utreniei Sâmbetei celei

Mari: sâmbăta dimineaţa sau vineri seara, în “Mitropolia Banatului”, VI(1956), nr. 4-6.- Branişte, Pr.Prof.Dr., Ene, Cu privire la slujbele în sobor, în “Mitropolia Olteniei”, VII(1955), nr. 1-2.- Branişte, Pr.Prof.Dr., Ene, Ene, Liturgica generală. Noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi

pictură creştină, ediţai a III-a, îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002.

- Branişte, Pr.Prof.Dr., Ene, Liturgica generală, ediţia a II-a, Bucureşti, 1993.- Branişte, Pr.Prof.Dr., Ene, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980.- Branişte, Pr.Prof.Dr., Ene, Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin, în “Ortodoxia”, XXI

(1969), nr. 2.- Ciobotea, Metropolitan, Daniel, In Him and for Him. The Centrality of Christ in Christian Liturgy and

Art, în vol. “Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity”, Editura Trinitas, Iaşi, 200.

- Ciobotea, Mitropolit, Daniel,, Cuvântul vieţii în cuvintele Scripturii, în “Teologie şi Viaţă”, V (LXXI) (1995), nr. 7-9.

- Colibă, Diac.asist., Mihai, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare în istoria vieţii religioase monahale şi a cultului creştin, în “Studii Teologice”, XVII (1965), nr. 3-4.

- Coman, P.S.Episcop Dr., Vasile, Însemnătatea Scripturii şi a Tradiţiei în cultul Bisericii Ortodoxe, în “Ortodoxia”, XXXII (1980), nr. 4.

- Coman, Pr., N. Constantin, Să ardem trupurile sau să le dăm pământului?, în “Biserica Ortodoxă Română”, XLII(1924), nr. 6.

- Demetrescu, Dr., Drag., Sfintele Scripturi în uzul liturgic, în “Biserica Ortodoxă Română”, XXXII (1908), nr. 7, nr. 8.

- Felmy, Karl Christian, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, trad. de Pr.prof. Ioan I.Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004.

- Karaisaridis, Diac.Drd., Constantin, Lecturile biblice în Liturghiile diferitelor rituri liturgice – studii istorico-liturgice, în “Studii Teologice”, XXXII (1980), nr. 1-2.

- Mihălcescu, Pr., I., Cultul martirilor în Biserica primară, în “Biserica Ortodoxă Română”, XLII(1924), nr. 11.

- Mihoc, Pr.prof., Vasile, Ierurgiile în biserica epocii apostolice – indicii neotestamentare, în “Ortodoxia”, XXXVII(1985), nr. 3.

11

- Moisiu, Pr.Prof.Dr., Al., Rugăciunea Domnească în cult şi pastoraţie, “Biserica Ortodoxă Română”, XCVI (1978), nr. 1-2.

- Moldovan, Pr.prof., Ilie, Ierurgiile privitoare la naşterea şi la botezul pruncilor, în “Ortodoxia”, XXXVII(1985), nr. 3.

- Neaga, Pr.Prof.Dr., Nicolae, Vechiul Testament în cultul Bisericii, în “Mitropolia Banatului”, XXI (1971), nr. 4-6.

- Necula, Pr.Prof.Dr., Nicolae D., Semnificaţia simbolico-teologică a locaşului de cult după tâlcuitorii bizantini ai cultului ortodox, în “Biserica Ortodoxă Română”, CVIII (1980).

- Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Rânduielile Sfintelor slujbe, în “Telegraful Român”, 120(1972), nr. 13-14.

- Nicolae, Monah, Vocaţia monahală, în “Mitropolia Banatului”, XXXVI(1986), nr. 6.- Popescu-Mălăeşti, Diac.Dr., I., Psalmii, în “Biserica Ortodoxă Română”, XXIX (1905), nr. 1; nr. 6; nr.

10; XXXI (1907), nr. 6.- Sava, Prof.dr.pr., Viorel, Cultul divin ortodox – o Cincizecime perpetuă, în „Candela Moldovei”, VIII

(1998), nr. 6.- Sava, Prof.dr.pr., Viorel, Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa reflectată în cultul ortodox, în

“Teologie şi Viaţă”, VII(1997), nr. 1-6.- Schmemann, Alexander, Liturgy and Life: Christian Development through Liturgical Experience, New

York, 1983.- Sebeşanu, Pr., N., Textul rugăciunii «Tatăl nostru», în “Mitropolia Banatului”, XXI (1971), nr. 10-12.- Stan, Pr.prof., Liviu, Biserică şi cult în dreptul internaţional, în “Ortodoxia”, VII (1955), nr. 4.- Stăniloae, Pr.prof.dr., D., Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, în “Ortodoxia”, XXXVII(1985), nr. 3.- Stăniloae, Pr.Prof.Dr., Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura

Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.- Uspensky, Nikolai, Slujba de seară în Biserica Ortodoxă, traducere Cezar Login, Editura Patmos, Cluj-

Napoca, 2008.- Vintilescu, Pr.Prof., Petre, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Editura Nemira, Bucureşti, 2001.- Vintilescu, Pr.prof., Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.- Vintilescu, Preot, Petre, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească ,

Bucureşti, 1937.- Vintilescu, Preot, Petre, Troparul ceasului al treilea în rânduiala epiclezei, Bucureşti, 1937, lucrare

recenzată de Pr. Sp. Cândea, în “Revista Teologică”, XXVII(1937), nr. 6.- Zotu, Dr., G., Despre originea şi caracterul slujbelor bisericeşti, în “Biserica Ortodoxă Română”, I

(1874), nr. 99-115.- Zugravu, Pr.prof.dr., Ioan, Cultul morţilor, în “Candela”, XLVIII(1937), nr. 1-12.

12