LEGENDA CULORIce am notat de la curs - verdereferatele studentilor - albastruce materiale nu am primit inca - negru

Istoria comunicarii politice

STRUCTURA TEMATICĂ A CURSULUI

A. PRELEGERETema 1: Comunicarea politică, între ştiinţă şi practică. Definirea comunicării politice. Principalele şcoli de comunicare. Surse informaţionale pentru istoria comunicării politice.Tema 2: Comunicarea politică în AntichitateTema 3: Comunicarea politică din epoca medievală pana la Primul Război MondialTema 4: Naşterea comunicării de masă. Apariţia propagandeiTema 5: Propaganda totalitară (+referat)Tema 6: Comunicarea politică în perioade de războiTema 7: Influenţa televiziunii asupra comunicării politiceTema 8: Influenţa Web 1.0 şi Web 2.0 asupra comunicării politice - NU AVEM MATERIALTema 9: Comunicarea politică şi problema crizei democraţiei NU AVEM MATERIALTema 10: Comunicarea politică în lumea occidentală NU AVEM MATERIALTema 11: Comunicarea politică în România

B. SEMINAR

1: Împăraţii romani2: “Principele”, Nicollo Machiavelli 3: Napoleon Bonaparte4: Otto von Bismarck5: Hitler vs. Stalin6: Comunicarea politică în democraţie+7: Barack Obama

Tema 1. Introducere în comunicarea politică        Comunicarea politică se află în strânsă legătură cu statul, însă este important ca definiția ei să nu fie restrânsă la marketingul electoral ori a fi confundată cu propaganda.        De asemenea, este important să clarificăm de la început faptul că acest curs nu constituie istoria ș tiin ț elor comunicării (așa cum am studiat la Istoria Comunicării), ci a comunicării politice propriu zise.        Comunicarea politică începe în studiile lui Aristotel și ale discipolului său, Platon. Comunicarea politică modernă indică o bază interdisciplinară care reunește concepte din comunicare, științe politice, jurnalism, psihologie, retorică. Rolurile pe care le joacă în jurul lumii sunt multiple, spre exemplu: rol în acțiunea de guvernare, în operațiunile puterilor de stat, a partidelor politice, grupurilor de interese, etc. Rezultă deci, comunicarea politică nu

este de tip static, ci relațional (implică relații cu presa, cu grupuri de interese și în cazuri extreme, cu organizații teroriste).               Există trei clasificări ale comunicării politice în funcție de epoci:

1.      Epoca premodernă:Se remarcă individualizarea politică (acțiunile de advertising erau făcute de grupuri în contact cu cetățenii).Comunicarea centrală era limitată (nu existau campaniile de astăzi și nici managementul central)Un alt aspect important este că în procesul comunicării politice comunicarea era directă și nemediată, existând un timp limitat al comunicării – nu existau campanii oficiale.

2.   Comunicarea politică modernă        Comunicarea în sine este o preocupare strategică. Astfel, s-au dezvoltat echipe extinse de profesioniști ai comunicării, încep astfel să câștige teren campaniile de comunicare, campanii ce la rândul lor devin mai lungi datorita suportului media. Acum comunicarea este mediată (în principal de mass-media) și apar primii spin doctors.

3.   Paradigma post-modernă                Apare o descentralizare a comunicării (de exemplu, crearea strategiilor la nivel

național, însă adaptate pe plan local pentru a avea o mai mare sensibilitate la public). Se poate observa, deci, că marketingul politic și electoral sunt orientate pe mai multe nișe.        Odată cu extinderea profesionalizării comunicării politice, se realizează și fragmentarea mass-media.

TEMA 2. Comunicarea politică în Antichitate

Când apare și când se termină Antichitatea în perspectiva tradițională - odată cu apariția primelor scrieriIstoricii din Occident iau ca reper sfârșitul Imperiului Roman (476, sec V)

Egipt: politeism dar faraonul este cel care asigură unitatea vieții religioase faraonul este considerat  fiul lui Ra controlul absolut al mașinăriei guvernamentale (armata și poliția) revoluția lui Amenhotep al IV-lea (1353 î.hr) cult monoteist (Amenhotep părăsește Teba,

merge în orașul Atos pe care îl reorganizează, interzice pluralul cuvântului zeu și singurele forme de cult acceptate sunt cele dedicate lui Atom (noua denumire a lui Ra), în lupta împotriva preoților se slujește de populație

în Egipt s-a dezvoltat prima ideologie a puterii, ce a influențat matricea de puteri a altor imperii

rolul important al scribilor (cuvântul scris) = scribul este o persoană care știa să scrie pe papirus

Egiptul e legat indisolubil de ciclul Nilului (recolte bogate în momentul trecerii la Neolitic, când oamenii încep să cultive)

în jurul anilor 3000 î.hr. în Bazinul Nilului era Vechiul Regat, iar oamenii credeau în zei (politeism) faraonul era și marele preot al divinității din Vechiul Regat reprezentând factorul de

echilibru și ordonare al vieții sociale din Egipt cel mai puternic era Zeul Solar - Ra-

faraonul avea o dublă calitate: zeul soarelui și creator al unei forme de administrație - soldați și forțe de ordineChina:

este în sine un micro-continent (este mărginită de frontiere naturale) formele statale din China au apărut pe la 1500 Î.Hr. formelor de conflict li se pune capăt prin formarea imperiului (condus de un singur lider în

anul 221, sub dinastia Qin  (dinastia)  Shi (cel dintâi)  Huangdi (suveran august), acest împărat a avut o domnie scurtă (aprox.15 ani), însă reușește să aducă un nou cod penal, deasemenea întocmește în țară o rețea vastă de agenți și un sistem de impozitare general și foarte precis (sisteme de irigații, drumuri, diguri,)

în 206 î.Hr. s-a creat dinastia Han Liu Bang, un înalt funcționar care instaurează confucianismul ca religie de stat (regulile guvernuării nu erau inventate și doar o adaptare din armonia naturii, din regulile strămoșilor mitici și glorioși și din filosofia riturilor. liderul chinez era un factor obiectiv necesar și fundamental în buna funcționare a statului)

instituția mandarinilor cea mai prestigioasă clasă avea ca singur scop declarat slujirea prin înțelepciunea puterii Reguli pentru gestionarea statului în confucianism:

venerarea înțelepților și a trecutului iubirea părinților cinstirea celorlați funcționari tratarea poporului ca pe un fiu să fii ospitalier să trateze cu prietenii marii vasali

Prestigiul mandarinilor a fost întărit de dinastia Han, mandarinii erau aleși prin meritocrație

Polisul (orașul) grec

Cele mai cunoscute orașe stat sunt Atena și Sparta

Atena: transformări graduale: reforme multiple (Dracon, Solon, Pisistrate, Clistene - reformează organizarea adminstrativă în interiorul Atenei și inventează liturghia, introduce funcția de strateg în funcția militară-  și Pericle)

Sparta: rolul important al retoricii în viața publică, societate stratificată, egalitară, dedicată războiului și asigură tuturor cetățenilor mijloace de subzistență

Roma: fondată în secolul al VIII -lea (753 î.hr)în 510-509 s-a proclamat Republică (e abolită regalitatea)în 27 î.hr. Octavian proclamă Imperiul (se instituie un cult imperial - altare, statui, monede și ode)

Observații finale:Imagologia oficială a lideruluiPreocuparea fundamentală era pentru dominația societății și reacțiile acesteiaIerarhiile Lumii Vechi au obârșie divină Suveranul e relaționat cu zeii

Tema 3. Comunicarea politică din Evul Mediu până la Primul Război Mondial

Evul Mediu·         Feudalism – puterea exercitată local și individual, mai puțin de birocrația statului

centralizat :-          Elementul personal(relația de vasalitate)-          Proprietatea(obicei, pământul)-          Elementul guvernamental(exercițiu privat)·         Relația de vasalitate-contractul ca simbol al ierarhiei·         Carol cel Mare, Imperator Augustus, 25 Decembrie 800, ia titlul de noul David,·         Proces de centralizare în Evul Mediu târziu :-          Anglia, Franța, Peninsula Iberică·         Războiul de 100 de ani(1337-1453). 1453 – căderea orașului Constantinopol; 1492 –

Reconquista*Aachen – palat, Carol cel MareDupă împărțirea imperiului roman, la 813,(moartea lui Carol cel Mare) urmează 3 secole de recădere într-o perioadă de fragmentare/balcanizare a europei, începând cu secolul al XIII-lea avem de-a face cu un proces de centralizare politică, în Evul Mediu târziu, întărirea autorității regelui și revenirea la o perioadă de conducere forte în defavoarea formelor de conducere colectivă, bazate pe nobilime și cler. Procesul de centralizare are loc mai întâi în Franța, după războiul de 100 de ani dintre Franța și Anglia, în urma căruia Franța câștigă și devine mai puternică iar Anglia intră într-o perioadă de conflicte, un război al Rozelor. În Spania Reconquista-alungarea maurilor din Spania și retransformarea Spaniei într-un regat creștin.Rena ș terea. Reforma ș i Contrareforma Noul umanism: credința că oamenii sunt ființe raționaleDespărțirea politicii de religie :

-          Machiavelli, „Il Principe” (1532)-          Th. Morus, „Utopia” (1516)-          Jean bodin, „Six livres de la Republique” (1576)

Reforma în Europa (1500-1700)-          1517 – Martin Luther-          Germania – 1555, Pacea de la Augsburg-          Franța – 1598, Edictul de la Nantes-          Războiul de 30 de ani (1618 – 1638), Pacea de la Westphallia, „Cuius regio eius religio”,

unul dintre cele mai sângeroase războaie, au murit peste 8 milioane de oameni, s-a purtat între cele mai mari puteri ale EuropeiContra-reforma: Conciliul de la Trento (1545 – 1563)

-          Ordinul Iezuit, Ignatiu de Loyola, pornește inchiziția, nașterea propagandei, ei organizează comunicarea religioasă și cenzura într-un mod eficient.Scolastica este ansamblul sistemului educațional din perioada medievală care combina învățământul religios cu logica și filosofia.1572 noaptea Sfântului Bartholomeu, decimarea hughenoțilorAbsolutismul. Epoca revolu ț iilor (1789 – 1848) Autoritatea regală nelimitată :

-          Ludovic al XIV-lea (1643 – 1715) , „L’etat, c’est moi”-          Th. Hobbes, „Leviathan”(1651), monarhia poate asigura ordinea și securitatea-          Mercantilismul, ca teorie și practică

Iluminismul (Voltaire, Locke, Rousseau)Revoluția FrancezăNapoleon BonaparteCongresul de la Viena(1815) rezultatul revoluției, se impune principiul conservator al status-quo-ului în care monarhii europeni ai imperiilor garantează menținerea păcii și a ordinii

naturale conservatoare din Europa. În 1830 există o nouă tentativă de revoluție în Franța și în Belgia.1848-1849 – influența ideilor iluministe/liberale se respinge ideea formelor autocratice și conservatoare, autodeterminare națională.Ascensiunea constituționalismului

Secolul na ț iunilor Dezvoltarea capitalismului/extinderea revoluției industrialeBurghezia industrială și proletariatul industrialInfluența ideii democratice (prin revoluție)Unificarea Italiei și Germaniei (otto von bismarck)„Concertul Puterilor”, între imperiiLupta pentru colonii (Africa)Extinderea alfabetizăriiBoom-ul demografic al secolului al XIX-lea.

Tema 4. Nașterea comunicării de masă. Apariția propagandei

Conceptul de comunicareOdatã cu societatea modernã, organizaţiile au dezvoltat sisteme specializate de

supraveghere a mediului, cu ajutorul cãrora au întreprins diverse strategii de adaptare în cadrul acestuia. Plecând de la teorii diferite, specialiştii în sociologia organizaţiilor au identificat corelaţii complexe între organizaţii percepute ca sistem deschis şi sistemele care o inconjoarã. Bazându-se pe aceste concepte, aceştia au definit comunicarea ca una dintre cele mai importante forme de manifestare a interacţiunilor dintre mediu şi organizaţie.

Relaţiile publice joacã un rol foarte important în concretizarea fenomenului de comunicare, indiferent de ce tip ar fi aceasta, reprezentând o modalitate privilegiatã de contact între organizaţie şi mediu. În acest context, este plauzibilã inclinaţia lui T. Hunt şi a lui J. E. Grunig spre dimensiunea comunicaţionalã a relaţiilor publice, luându-se în considerare faptul cã principala datorie a specialistului este gestionarea schimbului de informaţii, atât în interior, cât şi în exterior prin utulizarea diferitelor tehnici de comunicare.

Comunicarea în viziunea relaţiilor publiceCuvântul  “comunicare” face parte dintre acele noţiuni generoase care posedã o

extensie deosebitã: comuniacrea poate fi umanã, animalã, vegetalã sau mecanicã. [...] Comuniacrea este ceea ce permite stabilirea unei relaţii între persoane, între obiecte sau între persoane si obiecte. Ea desemneazã fie acţiunea de a comunica, fie rezultatul acestei acţiuni (R. Rieffel, 2000, p. 18).

Dincolo de specificitatea diferitelor teorii şi modele ale comunicãrii, la modul general aceasta implicã elemente majore precum sursã, mesaj, canal, receptor, cod, zgomot şi feed-back.

Sursa este locul în care se naşte şi porneşte ideea de mesaj. Privind prin prisma relaţiilor publice, credibilitatea este cea mai importantã caracateristicã a sursei, datorita relaţiei de interdependenţa dintre mesajul eficient şi conceptul credibilitate.

Mesajul reprezintã conţinutul actului de comunicare, calitatea acestuia depinzând de cunoaşterea scopului urmãrit de sursã, cât şi de intenţia receptorului. Canalul prin care se

transmit mesajele consta în media, fiind datoria specialiştilor de relţii publice sã aleagã cel mai adecvat canal pentru transmiterea mesajului dorit.

Receptorul reprezinta publicul ţintã al mesajelor, şi codurilor, care constau în valori, norme şi cinvenţii comune ce garanteazã inţelegera corectã a mesajului. Intenţia emiţãtorului se oglindeşte în reacţia receptorului în momentul în care acesta oferã un feed-back. Acesta permite evaluarea modului în care a fost transmisa ideea organizaţiei, odata cu impactul acesteia asupra receptorului, deci a eficienţei sau non-eficienţei mesajului, iar zgmotul este construit din elemenetele înconjurãtoare ale comunicãrii care afecteaza eficienţa ei.

Toate aceste concepte au scopul de a crea o relaţie între media, societate şi indivizi. În ajutorul concretizãrii acestei relaţii intervine fenomenul de comunicare de masã.

Comunicarea de masã în profunzimeComunicarea de masã se refera la procesul prin care o organizaţie complexã produce

şi transmite, cu ajutorul unuia sau al mai multor aparate, mesaje publice direcţionate cãtre un public imens, eterogen şi dispersat. Existã şi situaţii care se plaseazã într-o zonã gri. De exemplu, pe o stradã aglomeratã a unui orãşel se construieşte un panou publicitar. Putem califica acest exemplu drept comunicare asistatã, pentru cã tipãrirea panoului a fost realizatã de o maşinãrie, dar nu cumva intrã aceste exemplu în categoria comunicãrii de masã? Nu existã un rãspuns corect sau concret. Mai mult decât atât, nu existã o linie de demarcaţie precisã intre comunicarea interpersonalã asistatã tehnologic şi comunicarea de masã. (Joseph R. Dominick, 2009, p. 13).

Pânã în era exploziei tehnologiei, a apariţiei internet-ului în mare parte, comunicarea de masã era rezultatul muncii mai multor persoane, angajaţi ai unor cadre organizaţionale care interpretau roluri bine definite. Acest model se regãseşte în  domeniul presei scrise şi în televiziune, în domeniul publicitãţii unde sarcinile sunt bine împarţile între angajaţi, iar exemplele pot continua. Atât în comunicarea de masã tradiţionalã, cât şi în cea bazatã pe internet, sursa nu deţine multe informaţii despre publicul sãu. Într-adevar, în ceea ce priveşte mass-media tradiţionalã, informaţiile deţinute de comunicator sunt pe un câmp mai larg şi mai roditor, dar exprimate ca trãsãturi ale audie

mare, nimic concret. Pe când creatorul unui suport web nu are acces la profilul consumatorului, la atitudinile, valorile  şi convingerile lui. Deţine, desigur, nişte informaţii generale care ii permit sa îşi adapteze modul în care oferã informaţia, însã vizitatorii paginii web rãmân un grup anonim, cunoscut doar prin statistici.

Canalele de comunicare în masã se realizeazã prin prezenţa a cel puţin un aparat în procesul de trimitere a mesajului. Astfel, mesajele sunt modificate de la un canal la altul. În comunicarea de masã mesajele sunt publice, disponibile oricãrui receptor interesat, existând posibilitatea inchiderii mesajului in orice moment dorit de receptor.

Comunicarea de masã în mediile digitaleComunicarea prin internet este semnificativ diferitã de modul tradiţional de

comunicare, dar respectã aceleasi norme şi condiţii. Indiferent de tipul de comunicare în masă, aceasta este mereu produsa de organizaţii complexe şi formalizate, sunt competitive, deţin mai multi agtekeep-eri şi au nevoie de un buget destul de mare pentru a opera şi pentru a  îndeplini scopul final, profitul. Pentru ca aceste obligativitãţi sa fie îndeplinite, structura organizaţionalã trebuie sã fie bine definitã şi caracterizatã prin specializare şi concentrare a muncii pe anumite zone. Astfel, majoritatea deciziilor luate intr-o organizaţie care opereaza cu sistemul comunicãrii de masã vor fi luate în cadrul unui grup sau comitet special instruit în acest sens. Dezavantul acestei metode este faptul cã prin prezentarea ideii în faţa unui grup atât de larg de oameni, ideea se deterioreaza astefel încât produsul final este rareori similar cu

cel original, al creatorului. Bineînţeles, comuniacrea de masã se învârte în jurul gatekeep-erilor; cu cât este mai mare organizaţia, cu atât numarul lor creşte.   

Cum unul dintre scopurile primordiale ale unei organizaţii este sã facã profit, în Statele Unite majoritatea intituţiilor cu asta se ocupã. În mod evident, consumatorul este principala sursã de profit a unei organizaţii, fãrã de care aceasta nu şi- ar putea duce la îndeplinire obiectivul.

Ca urmare a intenţiei disperate a organizaţiilor de a aduce un buget cât mai mare, apare fenomenul de competitivitate între diverse întreprinderi de acelasi tip, fiecare dintre ele încercãnd sã atragã cât mai mulţi clienţi, concurând una cu cealalta în încercarea de a-i atrage.        Mijloace de comunicare în masã

Într-un sens larg, mijloc de comunicare este un canal prin care un mesaj este tarnsmis de la sursã la receptor. Mass-media se foloseşte de aceste canale pentru a trasnsmite o infromaţie. Mass-media care cuprinde televiziune, radio, presã scrisã sau film re raporteazã la oameni, la politici interne, organizaţii şi tehnologii implicate în distribuirea şi producerea informaţiilor în comunicarea de masã.

Ultimele douã decenii au fost marcate de schimbãri semnificative in procesul de comunicare de masã, devenind mai selctiv şi mai puţin orietntat cãtre mase. Existã diferenţe foarte mari în procenatajele audienţelor din radio şi televiziune din anii 1950 raportate la cele din prezent, deceniile trecute înregistrând un numar mult mai mare de consumatori de comunicare de masã. Nici revistele nu se bucurã de un succes la fel de mare ca cel de care avea parte in Statele Unite, spre exmplu, în perioada interbelicã.date fiind aceste staitistici, este corect a se considera cã are loc o fragmentare sau segmentare a audienţei de masã. Procesul are loc din cauzã cã publicul din prezent este total diferit de cel din perioada la care se raporteazã procentele. Timpul de care dispun consumatorii a devenit limitat, implicit prioritãţile s-au schimbat. Faptul cã publicul nu mai deţine aceeasi disponibilitate cãnd vine vorba de media îi face sã devinã mai selectivi, preferând sã cpnsume strict informaţiile care iî vizeaza direct sau îi intereseazã în mod deosebit. În acest sens, se poate spune cã fenomenul de “comunicare de masã” se transformã treptat în ceea ce va ajunge a fi “comunicare segmentatã”.

Cu toate acestea, este ireversibila tendinţa cãtre mai multe mijloace de comunicare în masã. Deşi mijloacele comunicãrii tradiţionale nu duc lipsã de dezavantaje, se bazeazã pe un plan naţional de dezbatere pentru societate şi au ca scop definirea unui consens naţional.

Wilson Dizard, expert în comunicarea de masã, considerã ca mass media tradiţionalã este un fel de “Elmer`s Glue” care are scopul de a uni oamenii. Într-un articol din Washington Quarterly este speculat de cãtre Gladys Gantley cã un numãr mai mare de mijloace de comunicare specializate şi personalizate ar putea avea repercusiuni politice.

Mass-media şi apariţia propagandeiMass-media reprezintã o parte foarte impotantã din viaţã oamenilor. Dacã cumva

întregul sistem al comunicãrii de masã ar inceta sã mai existe, toate aspectele pe care le promoveazã ar muri o data cu ea. Pentru buna funţionare a relaţiilor într-o societate este necesarã indeplinirea necesitãţilor de comunicare.

Odata cu societatea modernã, apariţia fenomenului de propagandã are un rol esenţial în informarea şi manipularea maselor cãrora li se prezintã o imagine în discordanţã cu realitatea. În esenţa publicului îi este pus pe masã un ansamblu de imagini prelucrate cu profesionalism, cu scopul de a schimba realitatea în favoarea entitãţii pe care o reprezintã. Veridicitatea acestei imagini nu mai reprezintã o prioritate.

O definiţie a propagandei datã de Elliott (1975) constã în prezentarea acestui model de manipulare ca fiind un set de declaraţii privitoare la strategii sau evenimente de obicei de naturã politicã, al cãror scop real este diferit de cel aparent.

Propaganda îşi are începuturile în secolul XX, însã importanţa sa a crescut o datã cu epoca în care comunicarea a devenit mai uşoara iar influenţarea oamenilor a început sã aduca din ce în ce mai multe avantaje. Este des întâlnit cazul în care oamenii nu recunosc cã fac propagandã tocmai din cauzã ca este asociatã cu prezentarea unor neadevãruri, unor declaraţii nesincere cu scopul de a obţine beneficii de pe urma publicului. Declaraţiile si abordãrile politice ale unui cadru politic sunt catalogate desori ca fiind propagandã.

Termenul are o conotaţie preponderent negativã din cauza scopului sãu principal de a rãspândi informaţii menite sã dãuneze unor persoane, instituţii sau grupuri. Propaganda pentru un partid sau pentru un regim politic este deseori foarte complexã. Acest tip de manipulare acţioneazã atât la nivel emoţional, cât şi la nivel intelectual. Cel mai bun exemplu îl reprezintã campaniile electorale în timpul cãrora se fac în mod frecvent promisiuni irealizabile, dar prezentate într-o maniera plauzibilã. Astfel, publicul aude exact cea îşi doreşte şi uitã pentr câteva momente care este realitatea.

Fenomenul de propagandã este complet dependent de opinia publicã, reprezentând un rãspuns sau o încercare de a se folosi de opinia publicã în diferite scopuri. Perecpţia asupra opiniei publice şi posibilitãţile sale de influenţare sunt elementele care stau la baza oricãrui tip de propagandã. În concluzie, din modul în care este desfãşurat procesul de propaganda ne putem da seama care este adevarata viziune a celor care opereazã cu acest concept asupra opniei publice şi în ce direcţie se îndreaptã aceasta.

Condiţia de existenţã a societãţii tehnologice este strâns legatã de acest model de manipulare, fãrã de care integritatea i-ar fi afectatã. Acest proces face ca termenul de propagandã sã fie numit “fratele siamez al societãţii tehnologice”. “Propaganda este mult mai puţin arma politicã a unui regim decât consecinţa societãţii tehnologice, care tinde sã fie o societate complet integratã şi are în vedere omul în toate dimensiunile lui.” (“ Propaganda”, Prefaţã, p. 18)

În concluzie, propaganda este un termen al epocii. Pentru a putea diferenţia propaganda din acest secol de propaganda din vremea lui Pericle este esenţial sã menţionãm abilitatea propagandei de a fi transpusa în sfera comunicãrii. Este necesarã cunoaşterea socialã şi psihologicã a procesului în sine, dar şi a omului pentru a putea avea rezultatele dorite, aspect care nu ar putea fi posibil fãrã adaptarea mesajului în funcţie de publicul cãruia îi este destinat. Cert este cã propaganda, indiferent de ce naturã este ea sau în ce perioada a fost practicatã reveleazã ca fiind în directã conexiune cu o ambiţie sau practicã politicã, ceea ce duce clar la degradarea sa.

Tema 5. Propaganda totalitarăPropaganda a devenit un instrument al revoluțiilor din secolul XX și un instrument preponderent.Sistemul totalitarGermania nazistă, Italia fascistă și Uniunea Sovietică :

-          O ideologie oficială, constând într-un corp doctrinar ce acoperă toate aspectele importante ale existenței umane

-          Un partid de masă unic, ce cuprinde o mică parte a populației(până la 10%), formațiune politică organizată ierarhic, sub conducerea unui singur lider

-          Monopolul complet asupra armatei-          Monopolul complet asupra mijloacelor de comunicare în masă(presă,radio,filme)-          Un sistem polițienesc de control nu doar al „dușmanilor” demonstrați ai regimului, ci

arbitrar împotriva diverselor categorii de populație-          Controlul central asupra întregii economii prin coordonarea birocratică a entităților

corporatiste ce erau în trecut independente.

Germania nazistă-          1933, Joseph Goebbels – Ministerul Informării Populare și al Propagandei-          1933 (Octombrie) este promulgată legea editorială-          Radioul, instrument principal al propagandei-          Filmul (ex. Leni Riefenstahl, Triumph of the Will)-          Teme principale :-          unitatea na ț ională -          puritatea rasială-          pericolul iudeo-bol ș evic -          conducerea autoritar-carismatică (Fuhrereprinzip)-          Opinia publică – preocupare pentru eficitatea propagandei.

După preluarea puterii se înființează un minister al informării populare și propagandei.Departamente ale acestui minister organizații de tineret, ceremonii, problema rasială, sănătate publică și sport, problema granițelor și problema estului, comitetul pentru turism, radio, presa națională și externă/jurnalismul, arhiva de presă/asociația germană a presei, film/industria de film.Radioul a fost unul dintre instrumentele principale de comunicare utilizate de către propaganda nazistă și nu s-a mărginit la a transmite informația aleatoriu. Totul era organizat în propaganda notalitară, nefiind lăsat nimic la voia întâmplării. Accesul la un mijloc de informare devenise facil, instituțiile publice, școlile, etc, erau dotate cu radiouri și megafoane pentru ca știrile să își îndeplinească scopul, fiind auzite de către toată lumea. Speechurile lui Hitler erau ascultate, având o audiență de 56 de milioane de oameni.Filmul/industria de film a fost o altă preocupare importantă a lui Goebbles, el a controlat industria filmului, producțiile și urmărea o producție de propagandă de zeci de milioane de oameni. Producțiile cinematografice trebuiau să aibă un „certificat de garanție”, fiind filme accesate de către regim, filme ale națiunii sau. În 1940, după începerea războiului nevoia de mobilizare a crescut și ca atare se introduc niște jurnale de știri săptămânale dedeutscheffochenshau în care se vorbea de succese industriale, succese de război, etc. Școlile erau dotate cu aparate de proiecție, fiind considerate filme educative. Unul dintre regizorii importanți ai nazismului este Richenstau, el fiind regizorului filmului prototipic al nazismului, Triumful Voinței. Un alt film cunoscut și care marchează perioada propagandisticii naziste este cel produs de Fritz Hippler, în 1940, Evreul etern, în care evreul este prezentat ca fiind un parazit social.În timpul Holocaustului au murit aproape 8 milioane de evrei.Propaganda sovietică

-          1918, Lenin introduce sistemul cenzurii-          Ziare, radio , film, teatru, afișe-          Sistem propagandistic extins : școli, insituții, uzine, colhozuri-          Comunicarea politică a fost însoțită de teroare-          Teme :-          Omul Nou – Noua Societate – Lupta de clasă-          Cultul personalită ț ii -          Interna ț ionalism, pacifism -          Pericolul imperialist/capitalist

Totalitarismul reprezenta regimul politic în care puterea aparținea în totalitate unei singure persoane sau unui grup de persoane.Ideea totalitaristă a fost opusă conceptului de societate deschisă deoarece odată cu adoptarea acestui regim, libertatea individului a fost privată. Țările afectate de acest flagel, sesizau teamă, frică și totodată suspiciune deoarece oamenii

ajunsăseră să se pârască unii pe alții. După Primul Război Mondial, numeroase țări confruntându-se cu reale probleme de adaptare la provocările lumii postbelice, s-au orientat spre regimul totalitar. Secolul XX a cunscut două regimuri totalitare principale: - Regimul fascist (în Italia, Germania, Ungaria, Spania, Portugalia; ). - Regimul comunist (în Rusia- URSS, urmată în al-2lea Război Mondial, de România, Polonia, Bulgaria, Albania, Iugoslavia și Germania de Est). Acest regim politic a avut o perioadă de glorie în perioada interbelică, atunci când toate statele erau debusolate în urma războiului mondial, iar economia era la pământ. Națiunea suportase numeroase schimbări atât la nivelul mentalităților cât și a sistemului de valori, căutându-se noi certitudini ale ființei umane și ale existenței, astfel sesizându-se în cele din urmă reacția totalitară. Un regim politic totalitar se caracterizează prin puterea pe care o exercită prin intermediul unicei formațiuni politice admise; controlul statului asupra mijloacelor de informare în masă; este admisă o singură ideologie (naționalismul agresiv sau rasismul în cazul fascismului/nazismului; drepturile și libertățile cetățenești fiind încălcate iar ca urmare a acestor încălcări au avut loc crime împotriva umanității: Holocaustul căruia i-au căzut victime evreii. Totalitarismul a generat un spațiu format din închisori, lagăre de muncă și de exterminare, în care erau aruncați opozanții regimului. Cauzele care au dus la apariția ideologiilor și regimurilor totalitare sunt: crizele politice, crizele sociale, crizele economice, revolta împotriva liberalismului, nemulțumirea față de regimul parlamentar.Ideologii şi practici totalitare.Fascismul. Ca ideologie, fascismul se încadrează în extrema dreaptă a spectrului politic. Fascismul este incompatibil cu democraţia şi diversitatea de opinii. Statul fascist este o dictatură care promovează cel mai adesea idei naţionaliste duse până la extrem; pe lângă idealizarea propriei naţiuni şi preamărirea trecutului glorios, se manifestă intoleranţa faţă de alte naţiuni/rase/ideologii. Naţionalismul exagerat este completat de încălcarea gravă a drepturilor omului, eliminarea oponenţilor prin mijloace teroriste, o obsesie bolnăvicioasă faţă de problemele legate de siguranţa naţională şi dorinţa de expansiune teritorială, care determină puternica militarizare a statului, blocarea sau chiar eliminarea altor lideri de opinii, interzicerea religiei, corupţia generalizată, descurajarea manifestărilor artistice, obţinerea şi menţinerea puterii prin mijloace brutale, prin şantaj, ameninţare şi crimă. Ideologia şi regimul au fost fondate de Benito Mussolini în Italia, 1919, susţinea statul de tip totalitar, încuraja corporatismul si critica liberalismul. În plan politic, fasciştii doreau înlocuirea Parlamentului cu o adunare a delegaţilor corporaţiilor. Ei erau de părere că statul-naţiune avea propria sa viaţă, care era diferită faţă de cea a indivizilor care-l compuneau. Erau dispreţuitori faţă de raţiune şi glorificau instinctul, voinţa şi intuiţia. Fascismul s-a manifestat în planul politic în următoarele ţări: Italia – Benito Mussolini (1922-1943), Republica Salo – Benito Mussolini (1943-1945); Spania – Miguel Primo de Rivera (1923-1925), Francisco Franco (1939-1975); Portugalia – Antonio de Oliveira Salazar (1932-1968);Grecia – „dictatura coloneilor” – Pángalos şi Metaxas (1967- 1974); Ungaria-Horthy (1920-1944); Austria – Dolfuss şi Schuschnigg; Slovacia – Hlinka şi Tiso; Nazismul. Ideologie şi mişcare politică apărute şi fondate de Adolf Hitler în Germania interbelică. Ideologia se fundamentează pe ideile expuse de Adolf Hitler în „Mein Kampf („Lupta mea”), publicată în 1925. Ideologia şi regimul politic sunt specifice numai Germaniei hitleriste (1933- 1945). Mişcarea politică a fost promovată de Partidul National-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP). Trăsături şi caracteristici ideologice: naţionalism etnic, inclusiv definiţia germanilor drept „rasă stăpânitoare”(Herrenvolk); rasism, antisemitism; anticomunism; anticlericism; eugenia(uciderea raselor „sclave” şi a celor „parazite” pentru a purifica rasa „stăpână”); „principiul conducătorului”(Fuhrerphnzip), conform căruia conducătorul simbolizează întruparea mişcării politice şi a naţiunii; simbolul nazist – zvastica; asigurarea „spaţiului vital” (Lebensraum) pentru „rasa stăpânitoare”; naţiunea este

cea mai importantă creaţie a unei rase; politica economică ce viza eliminarea şomajului, eliminarea inflaţiei devastatoare, extinderea producţiei de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăţi standardul de viaţă al claselor de mijloc şi de jos; elitismul; genocidul; fanatism, violenţă. Hitler considera vinovat pentru problemele economice şi sociale ale Germaniei sistemul democraţiei parlamentare. Eşecul internaţional al Germaniei îl punea pe seama politicienilor corupţi şi trădători ai Republicii de la Weimar care au acceptat umilitorul Tratat de la Versailles.Comunismul. Originile ideologiei comuniste o constituie operele lui Marx, în special „Manifestul partidului comunist” (1848), în care este fundamentat principiul „luptei de clasă”. Lenin, principalul conducător şl ideolog al bolşevicilor, a fundamentat ideea că şi în Rusia (ţară mai puţin dezvoltată) e posibilă victoria unei revoluţii socialiste, cu condiţia existenţei unei conjuncturi social-economice propice, care să fie exploatată de un partid format din revoluţionari de profesie. Acesta urma să fie partidul bolşevic, aripa radicală desprinsă din Partidul SocialDemocrat Rus. Comuniştii declarau că obiectivul regimului lor politic este edificarea societăţii socialiste, ca primă etapă a comunismului, în care oamenii, eliberaţi de exploatare să-şi dezvolte în mod multilateral personalitatea. Temeiul acestor transformări o constituiau desfiinţarea proprietăţii private, pentru eliminarea inegalităţilor economice între oameni, şi instaurarea dictaturii proletariatului, ca modalitate de înfrângere, prin violenţă, a rezistenţei împotriva noii societăţi. Rusia–totalitarismul comunist Evoluţia conflictului a dus în 1917 la creşterea nemulţumirilor economico-sociale şi naţionale. Rezultatul a fost revoluţia burgheză din martie 1917, abolirea ţarismului şi continuarea războiului, situaţie de care au profitat bolşevicii conduşi de Lenin care au organizat lovitura de stat din 25-26 octombrie/6-7noiembrie 1917. Preluând puterea în zona centrală a Rusiei europene bolşevicii, au încheiat pace cu Germania, au zdrobit opoziţia internă şi au câştigat războiul civil purtat în perioada 1918-1922 cu armatele naţionaliste ale „generalilor albi”. Se instituie o societate bazată pe naţionalizarea industriei, cooperativizarea agriculturii, industrializare şi urbanizare forţată, regimul partidului unic, economie centralizată şi dirijată, regim poliţienesc represiv susţinut de armată şi poliţia politică CEKA/NKVD/KGB.Stalinismul. este regimul impus de succesorul lui Lenin, I.V.Stalin care conduce URSS în perioada1924-1953. Acesta îşi consolidează puterea înlăturându-l şi exilându-l pe Troţki, lichidându-i pe Kirov, Kamenev, Buharin şi Zinoviev, ca şi opoziţia din partid şi stat, subordonându-şi armata, partidul, administraţia şi justiţia. A lansat planul de industrializare odată cu 1929, a orchestrat lichidarea opoziţie ţărăneşti faţă de colectivizare (6 milioane de morţi), a epurat armata, poliţia politică şi partidul, a iniţiat un extraordinar cult al personalităţii. A creat sistemul concentraţionar din Siberia, Gulag(18 milioane de morţi), a iniţiat marea teroare din anii 1936-1938 şi şi-a subordonat partidele comuniste europene prin intermediul Internaţionalei a-III-a. Germania–nazismul Prevederile păcii şi consecinţele ei, acţiunile franceze şi criza postbelică au radicalizat politic spaţiul german, care pe fondul crizei regimului de la Weimar, a permis ascensiunea Naţionalsocialiştilor conduşi de Hitler. După eşecul puciului din 1923, pe fondul marii crize, propaganda naţionalistă, rasistă, xenofobă, antisemită şi revanşistă a naziştilor le-a adus acestora în 1932 peste 12 milioane de voturi. Hitlerismul a acaparat puterea în 30 ianuarie 1933 pe cale parlamentară. Noul regim a eliminat pe comunişti şi social-democraţi, a desfiinţat parlamentarismul, a preluat controlul armatei, poliţiei, presei, administraţiei, justiţiei, educaţiei şi propagandei. Opoziţia conducerii SD condusă de Ernst Rohm este lichidată fizic, armata este subordonată, creşte rolul SS-ului, se lansează un program de construcţii social-strategice şi de înarmare care lichidează şomajul. Se trece la controlul total al vieţii sociale, se creează lagărele de concentrare unde sunt trimişi opozanţii politici şi sociali, minorităţile sexuale şi religioase şi rasele considerate a fi inferioare(evreii, ţiganii şi slavii). De la propaganda comunistă, la cultul personalității lui

Ceaușescu Personajul principal, Nicolae Ceaușescu era considerat aparatul de propagandă, deoarece le spunea românilor că ieșirea din război alături de Hitler ar fi fost realizarea Partidului Comunist și a liderilor săi. Nicolae Ceaușescu găsea întotdeauna calea de a deschide ușilor marilor cancelarii europene, pozând într-un deosebit lider cu idei reformatoare. Relatiile cu Moscova erau reci din vremea lui Dej, iar Ceauşescu nici măcar nu a fost informat de ruşi despre intenţiile pe care le au. România nu este invitată să participe pentru că se ştia că oricum nu va fi de acord să participe, existând câteva declaraţii anterioare ale lui Ceauşescu care acorda un sprijin formal, dar hotărât conducerii partidului comunist cehoslovac. Este însă momentul în care Occidentul îşi întoarce privirea către Ceaușescu. Preşedintele Statelor Unite, Richard Nixon, vizitează România, iar Nicolae Ceauşescu îşi creează imaginea unui rebel din zona de influenţă a Moscovei cu care vesticii se pot aşeza la aceeaşi masă. Criticând acţiunea Moscovei, Nicolae Ceauşescu devine pentru moment popular şi în România. Sentimentele antiruseşti ale românilor îi asigură lui Ceauăescu puterea absolută în faţa membrilor Comitetului Central.„Mulţimea din faţa lui, i-a smuls lui Ceauşescu… şi Ceauşescu s-a lăsat purtat de acest val, nişte afirmaţii, nişte declaraţii pe care el nu era pregătit să le facă…Acest antisovietism a fost indus pe alocuri şi de afară pentru că de câte ori venei cu o declaraţie împotrivă, veneau occidentalii şi te mângâiau pe cap, vai ce băiat bun eşti, hai să te ajutam. Deci Ceauşescu pe alt context politic nu ar fi atras atenţia cu discursul lui din 21 august.  Cultul personalității îmbracă forme staliniste. Se înconjoară de adulatori şi începe să creadă că poate face orice, că nu are limite. Cultul personalităţii, condamnat de mulţi ani la Moscova, îmbracă la Bucureşti forme staliniste veritabile. Momentul de cotitură l-a reprezentat însă vizita în China din 1971. Primirea a fost una grandioasă. Nicolae Ceauşescu vede un popor disciplinat a cărui menire era să-l slăvească pe Mao Zedong. Din China, Ceauşescu a mers în Coreea de Nord unde cultul personalităţii lui Kim Il Sung se desfăşura la o scară şi mai grandioasă. „Geniul din Carpaţi” îşi doreşte asta şi pentru el. Trei ani mai târziu, în 1974, Ceauşescu se autoproclamă preşedinte. Îi spunea unuia dintre apropiaăi că un om ca el se naşte o dată la 500 de ani. Sunt comandate sute de tablouri şi picturi care prezintă imaginea idealizată a soţilor Ceauşescu şi se organizează mitinguri uriaşe în care oamenii erau aduşi cu forţa pentru a-i adula. Așadar avem de-a face cu o personalitate dezechilibrată, un psihic alterat, un om care nu înţelege că a depăşit cadrele normalului. El era cel care superviza programele de 23 august, de ziua lui, de ziua ei. Şi programele acestea, de la an la an devin mai încărcate de festivism şi stârnesc tot mai mult oprobiul public.În țara se instalase teroarea psihică Megalomania soţilor Ceauşescu a însemnat pentru România cel mai negru coşmar. Îşi doreau să controleze tot, iar instrumentul represiunii era Securitatea. Reţeaua de spioni şi informatori acţiona la toate nivelurile societăţii. Trebuia controlată viaţa privată a fiecărui cetăţean. Vocile critice la adresa sistemului erau repede anihilate. În toată ţara se instalase teroarea psihică. Oamenii a+veau sentimentul că vecinii, colegii sau prietenii îi pot spiona şi da detalii Securităţii despre viaţa lor. S-a ajuns până acolo încât nu aveai dreptul să deţii o maşină de scris decât cu acordul autorităţilor comuniste. „Fiecare pagină era verificată, să nu conţină ceva subversiv”, își amintește Mihaela Ghiţescu, fost deţinut politic. În timp ce în anii ‘80, inclusiv liderii sovietici înţeleg că e nevoie de reforme, în România suferinţele devin şi mai crunte. Nicolae Ceauşescu ia decizia să plătească repede datoria externă a ţării ceea ce a dus la mari privaţiuni pentru cetăţeni. Curentul electric şi căldura funcţionează doar câteva ore pe zi, iar alimentele lipsesc din magazine, oamenii fiind nevoiţi să stea la cozi cu orele pentru a prinde ceva de mâncare. Concluzie Așadar, statele cărora li s-a impus regimul politic totalitar, li s-a redus aproape în întregime libertatea individului, controlul absolut al statului fiind în opoziție cu liberalismul și democrația. Daca liberalismul încerca să limiteze puterea statului, și să protejeze

drepturile sacre ale individului, totalitarismul se baza pe respectul impus cu forța. La baza statului totalitar stând liderul atotputernic și partidul unic.

Tema 6. Comunicarea politică în perioade de război

Germania nazistă :-          Justificarea agresiunii : teme revizioniste și anti-Versailles – tema Danzisg, „șovinismul

polonez” + „Lebensraum” (spațiu vital)-          Campania din Vest : „superioritate spirituală și morală” + statele plutocratice-          „Operațiunea Barbarossa” – „misiunea europeană”, antibolșevism-          Stalingrad – „pericolul bolșevismului pentru Europa”; „războiul total”, „mobilizare

totală” – Crimele de la Katyn (Aprilie 1940) – 22.000 polonezi executați de NKVD-          Înfrângerea : „coaliția perversă dintre plutocrați și bolșevici”-          Zvonurile-          Propaganda Aliaților

URSS-          Centralizarea informației și întărirea cenzurii-          Stalin : fiecare trebuie să accepte moartea-          „Marele Război Patriotic pentru Apărare” – prețul loialității față de „țara mamă” este

sacrificiul-          Utilizarea temei religioase și a sentimentului național-          Subestimarea contribuției Aliaților

Războiul rece-          Andrei Jdanov – „lagărul păcii” vs. „lagărul războiului”-          SUA – campania anticomunistă – J. McCarty-          Războiul din Coreea (25 Iunie 1950 – 27 Iulie 1953)-          Războiul din Vietnam (1 Noiembrie 1955 – 30 Aprilie 1975)-          Competiția pentru cucerirea spațiului-          Problema păcii și a războiului-          Lupta pentru drepturile omului

Alegerile europene-          Teoretic unitare sub aspect ideologic și tematic, în realitate fragmentateo   Spoturi cu mesaj unic, în toate cele 24 de limbio   Studiouri media interactiveo   Folosirea Web 2.0-          În toată Uniunea alegerile pentru PE sunt secundareo   Prezență relativ mai micăo   Candidați mai puțin importanți-          Euroscepticismul în ascensiuneo   Marea Britanie, Republica Cehă, Olanda-          Chestiunea identității europene joacă un rol tot mai importanto   „Uni-culturală” sau „multi-culturală” ?o   Cum împărțim prosperitatea ori povara crizeio   Există un #demos european#?

Tema 7. Influenta televiziunii asupra comunicarii politice

Dupa ani intregi de studiu, comunicarea politica a fost redusa la comunicare electorala dar si marketing politic.Putem spune ca este echivalata cu un ansamblu de tehnici si stragii de comunicare si persuasiune, evaluate in mod special din perspective comunicarii televizate.

Comunicarea politica este reprezentata de un ciclu amplu. Orice act de comunicare politica implica retea de proiecte de comunicare ce apartin unor actori sociali cu identitati diferite.

Astfel comunicarea politica este un concept global care vizeaza: interactiuni si relatii care au anumite configuratii si un anumit impact social, proiecte si legitimitati diferite.

Din acesta perspective,comunicarea politica reprezinta un “teritoriu” symbolic in care actorii politici ofera vizibilitate unor proiecte care vizeaza comunitatile,grupuruile si societatea in ansamblu.

Mass media are un rol decisiv in procesul comunicarii politice, constituind astfel principal resursa pentru vizibilitatea publica a informatiei politice.Informatia politica este pusa in scena numai cu ajutorul mass mediei.Asadar, mediatizarea este o conditie intrinseca oricarui act de comunicare politica.

Datorita evolutiei tehnologice si economice informatia publica a patruns cu usurinta in comunicarea international.Acesta extindere a obligat guvernele sa deschida opiniei publice domeniul relatilor international.

specializate dar si cele generalist au dobandit o identitate, construindu-si mediatizareaDatorita comunicarii mediatice care pe zi ce trece a devenit tot mai performanta din punct de vedere tehnologic apar si schimbari.Daca in prima jumatate a sec,XX-lea, conflictele militare erau mediatizate de catre corespondetii de presa scrisa, in anul 1960, in timpul conflicutului de la Vietnam, mediatizarea televizata “live” devenise o realitate.

Incheirea razboiului din Vietnam, in cele din urma s-a datorat jurnalistilor.Aici intervine mass-media care are roulul de a atenua eventual retorica propagandistica din comunicarea international, folosind si alte surse de informare decat sursa “primara” care este guvernul.

In procesul de mediatizare a politicului, demonopolizarea si liberalizarea spatiului televizual simultan cu dezvoltarea marilor conglomerate multimedia, au favorizat aparitia unor tendinte contradictorii in acest proiect.

In prezent, televiziunile personalizeaza puternica relatia cu publicul prin emisiunile televizate cu tot ce implica din punct de vedere journalistic dar si scenic.Televiziunile  ca discurs televizual destinat unui segment al audientei care este riguros delimitat.

Interesul publicului fata de informatia politica este centrat pe mediatizarea faptelor diverse dramatice(crima,viotelnte,catastrofe etc.) dar sip e stiri apolitice utilitare(servicii,facilitate).

Potrivit lui Denton (2000), sub influenta televiziunii spectaculoase,retorica politica americana este din ce in ce mai, “familiara”, “personalizata”,”conversationala”, “intima” si “melodramatica” mai degraba decat programatica si analitica:”Politiceinii sunt mai putin dispusi sa-si argumenteze opiniile:in schimb , ei incerca sa spuna ceva prin care noi,audienta, sa ne identificam, sa proiecteze o imaginie in legatura cu cele afirmate sis a comunice audientei ceva despre personalitatea lor”(p.103).

Pana aici am scris din:Comunicarea politica,Camelia Beciu editura:comunicare.roTeleviziunea a introdus un element nou in viata politica si sociala,oferindu-le indivizilor

infromatii dar si imagini despre evenimente care se desfasoara in medii sociale alflate la distant.Mediumul televizual este dificil de controlat prin mecanisme ale puterii dar paote si stimuli forme de actiune colectiva.

Pe de alta parte,televiziunea are puterea de modela si de a controla comportamentele si reactilor indivizilor.

TEMA 11. Comunicarea politică în România

Comunicarea politica din Romania este actualmente in deplina dezvoltare, incepandu-si

evolutia acum aproximativ 20 de ani. Revolutia din 1989, ea insasi avand o importanta vitala

in comunicare, a spart cele trei cutume totalitare din Romania: partidul unic, economia

centralizata de stat si comunicarea inchisa. Cele doua decenii scurse de atunci au

consemnat efortul societatii romanesti de a construi un sistem pluripartitist, o economie de

piata si un dialog social.Daca am defini comunicarea politica drept forma de comunicare

realizata de catre„politicienii de profesie” am pacatui atat prin circularitate, cat si prin

inadecvare. Astfel, un ministru se angajeaza intr-o comunicare politica in cadrul unei sedinte

de guvern, dar nu si in discutiile de seara purtate in cadrul familiei sau in convorbirile

informale cu amicii. Ca urmare orice cetatean major cu drepturi depline se poate angaja intr-

o comunicare politica, fara a fi adeptul unei formatiuni politice.Comunicarea politica este

astazi un instrument in gestionarea conflictelor politice romanesti, contribuind la facilitatea

schimbarilor. Conflictul (mai ales discursiv) a devenit motorul principal al schimbarii politice

si sociale in Romania. Schimbarea sociala si politicareprezinta un fenomen normal. Mai

mult, conceptul de schimbare a inceput sa domine cultura politica romaneasca si a influentat

decisiv majoritatea campaniilor electorale recente.Fenomenul de comunicare politica

romaneasca (si evolutia sa in ultimii 20 de ani) poatefi inteleasa rapid si usor din perspectiva

a trei zone:

➢Mentinerea ideii de revolutie de dupa 1989, schimbarea fiind termenul cheie;

➢Mass-media si influenta acesteia in domeniu;

➢Evolutia campaniilor electorale.Alegerile nu au fost intotdeauna castigate de un mesaj de

schimbare. Nicio formatiune politica nu a reusit sa se mentina la guvernare mai mult de un

mandat. Niciun discurs politic nu afost acceptat mai mult de o legislatura.Aparitia partidelor

politice de dupa revolutie a fost strans legata de aparitia F.S.N.;fiecare partid nou-aparut nu

s-a constituit de baza unor discursuri doctrinare, ci raportandu-se la acest partid

revolutionar.F.S.N. este un construct specific Romaniei. Ca reconfigurare politica a

reprezentantilor elitelor comuniste (financiare, tehnice, industriale, militare si chiar politice),

aparitia F.S.N. ainfluentat decisiv modul in care s-a format sistemul de partide post 1989.

Liderul F.S.N. a fostcentrul politicii romanesti timp de 16 ani. Existenta F.S.N. a blocat

discursul de stanga intr-ozona controversata si a impiedicat afirmarea discursului de dreapta

astfel decat ca alternativa la post-comunismul F.S.N. Aceasta a facut ca discursul doctrinar

sa nu se rezolve.Astazi, discursul despre schimbare este in continuare prezent, prin diverse

forme. Insituatia actuala, unul din titlurile acestei campanii electorale este „Revolutia bunului

simt”.Scopul participarii la viata politica a devenit castigarea puterii si nu neaparat

exercitarea ei. Din aceasta cauza resursele si eforturile se concentreaza pe castigarea

campaniilor electorale si nu pe pastrarea puterii de catre guvernanti, ducandu-se astfel la

campanii oportuniste si de convingere.Mass-media privata a schimbat radical modul in care

s-a facut comunicarea politica inRomania, eliminand monopolul statului. In prima instanta s-

au dezvoltat ziarele si radiourile, iar ulterior au inceput sa apara posturile tv.Odata cu

cresterea interesului populatiei pentru viata publica, aceasta deschidere a permisaparitia

unor noi categorii de populatie:• formatorii de opinie (care devin repere in societate)•

populatia consumatoare de informatie. Mass-media a devenit un instrument esential in

formarea opiniei publice, peste 80 dintre romani utilizand cel putin o sursa dintre cele trei

pentru propria informare.Comunicarea politica e foarte personalizata. Succesul depinde mai

mult de calitatile siimaginea personala decat de corpul politic (de idei, valori, simboluri) pe

care fiecare ilreprezinta. Comunicarea politica e axata pe conflict si pe schimbare. Mesajele

constructivelipsesc. Consolidarea imagologica lipseste. Fiecare succes e urmat de o erodare

rapida.Inconsistenta afecteaza continuitatea activitatii institutiilor, marcate de lipsa de

stabilitate.Fiindca se obtin mai facil rezultate prin imagine decat prin politici publice, politica

adevenit un spatiu in care se investeste mai cu seama in comunicare.Efectul prevalentei

imaginii este ignorarea realitatii. Romania este o tara mult schimbata in prezent fata de

aceleasi reguli si clivaje. Pericolul imediat este refuzul societatii de a mai accepta un sistem

politic invechit, ceea ce conduce la conservarea nevoii de schimbare,indiferent de forma pe

care o va prelua

Tema 1. Seminar. Imparatii romani

Împărați romani: Julius CaesarRoma și-a extins teritoriile prin război permanent cu teritoriile vecine, devenind cel mai influent oraș al lumii antice. Era cunoscut deoarece deținea Marea Mediterană și poseda cea mai de temut armată din acea vreme.„Roma este singura cetate care a ştiut să-şi mărească populaţia prin război. Ea a dus o politică necunoscută pentru tot restul lumii greco-italice; ea şi-a înglobat tot ceea ce a învins. I-a adus la Roma pe locuitorii oraşelor cucerite şi din învinşi, a făcut treptat nişte romani. În acelaşi timp ea trimite coloni în ţinuturile cucerite, şi în acest fel Roma se întindea pretutindeni.”1La nivel imagologic, Roma era constituită din faptele și vorbele celor care au contribuit la formarea sa ca de-a lungul istoriei. Romanii au păstrat, în memoria colectivă, personaje legendare, sau reale, vitejii care au luptat în războaie, ba chiar și dușmanii. De cele mai multe ori, aceștia purtau războaiele în numele națiunii, pentru binele patriei. Sunt mulți lideri cunoscuți care și-au trimis copiii în luptă în numele acestui ideal, sunt mulți curajoși care au luptat singuri și au murit pentru acest ideal de bună voie.Datorită amenințărilor permanente, atât interne, cât și externe, Roma și-a ales totdeauna conducători care să facă față provocărilor. Având viziuni diferite de conducere față de sistemul instituționalizat din Roma, mulți dintre ei au depășit limitele impuse, au ocolit regulile adânc înrădăcinate și au deschis epoca politicilor personale. Se remarcă cinci personalități care încearcă să schimbe regimul din Roma, unul dintre ele fiind Caesar.Gaius Julius Caesar (n.ca 100 î.Hr- d. 44 î.Hr) a fost unul dintre cei mai controversați lideri politici din istorie. Pe lângă cariera sa militară și politică, acesta și-a dedicat timp și pentru literatură. Ca lider politic roman, acesta avea să instaureze dictatura în Roma, eliminarea democrației Republicii și transformarea acesteia în Imperiul Roman.A ieșit victorios din războiul purtat împotriva Galiei, adăugând imperiului teritorii până la Oceanul Atlantic și a lansat prima invazie romană în Marea Britanie. Războaiele pe care le-a inițiat au fost fără acordul Senatului roman, fapt care a contribuit la asasinarea acestuia.Ca personalitate politică, Caesar este privit din două perspective: din perspectiva aristocrației, care ocupa funcții importante politice, și din perspectiva clasei de mijloc și a celei inferioare, care reprezenta majoritatea în Roma. Ceea ce a dus la asasinarea împăratului roman a fost modul în care Caesar guverna Roma, modul în care lua decizii politice, dar mai ales cum se previziona că acesta își va folosi puterea în viitor.Nobilimea romană credea cu tărie în sistemul tradițional de guvernare, care caracteriza Republica Roma, dar mai ales ținea la exercitarea drepturilor ce se cuveneau clasei nobile moștenite din generație în generație și la păstrarea poziției politice. Ceea ce i-a iritat pe nobilii romani a fost modalitatea autocratică de conducere pe care o impunea Caesar, dar și includerea în clasa nobilă a unor alte categorii de cetățeni, fapt care a condus la o lipsă de siguranță a poziției nobilimii „vechi” și încălcarea unor cutume romane ce s-a concretizat în dorința acestora de a-l asasina pe Caesar.Victoria pe care a obținut-o în timpul razboiului civil i-a oferit lui Caesar puterea de care avea nevoie. Acesta s-a numit singur pentru prima dată dictator, după care a fost numit dictator în momentele în care Roma era în necesitate. Sistemul politic din Roma permitea numirea unui dictator în situații de criză până acestea e încheiau, însă nu mai mult de șase luni. Ceea ce face Caesar contravine politicii Romeni.Un caz asemănător a fost în vremea lui Sulla când acesta a preluat funcția pe o perioadă nedeterminată. Acesta s-a abătut timp de trei ani consecutiv de la cutumele politicii romane, după care a abdicat din funcție și s-a reîntors la viața sa privată, semn care indica trecerea perioadei de criză.Caesar a luat întâi atribuirea de dictator pentru zece ani, după care pe viață și a făcut să se înțeleagă că sistemul politic de care are nevoie Roma este cel autocratic, cel puțin atât cât trăiește el. Acest lucru nu a fost pe placul clasei nobililor care nu puteau să conceapă să fie conduși de un singur om. De asemenea, această clasă era cunoscută ca una cu apetit pentru corupție, violență, brutalitate și nevoie de exclusivitate. Caesar spunea că fără autoritatea pe care o impunea, Roma ar fi căzut în declin și război civil.Funcția de dictator îi oferea dreptul de a oferi cetățenie romană, lucru pe care l-a făcut așa cum promisese. El extinde cetățenia către persoane non-romane și numește noi membrii în rândul

nobilimei, familiile domni nobiles care fuseseră date la o parte din viața politică de-a lungul anilor datorită geloziei manifestate de clasa nobililor cu tradiție. A urmat apoi aducerea în senat a unorcetățeni care nu mai fuseseră vreodată la conducere, cu scopul de a mări numărul de senatori, fapt care a șocat poporul italian, dar i-a și adus lui Caesar partizani.Fiind susținut de coaliția nobililor care erau dispuși să accepte schimbarea, a veteranilor, noilor cetățeni și a celor care aspirau la titluri nobile, Caesar reconstruiește Roma printr-o serie de reforme. Chiar dacă acesta era distras de către problemele de natură militară, acesta își face timp să reformeze fiecare aspect care ținea de viața romană.Reformele din aria politică au constat în numirea sa ca dictator, fapt care își propunea eliminarea violenței, a corupției și a competiției pentru posturile de guvernare. Acest lucru a fost posibil deoarece Caesar numea cetățeni în funcție. Acesta a crescut numărul de senatori, dar și numărul unor alte funcții de conducere. Creșterea numărului funcțiilor de conducere a avut rolul de a scădea competiția dintre nobili pentru funcție, o mai bună conducere a imperiului extins și șansa altor clase la funcții de conducere.În zona reformelor sociale, acesta a adoptat metode de prevenire a sărăciei prin oferirea unei cantități de grâne persoanelor nevoiașe. Acest lucru era posibil deoarece existau liste pe care aceștia erau trecuți, iar listele erau permanent actualizate, lucru care a făcut ca numărul beneficiarilor să scadă, aducând statului o economie consistentă. Datorită colonizării unor noi regiuni, mii de cetățeni au fost trimiși în acele regiuni, unde-și puteau începe o viață nouă mai bună. De asemenea, veteranii au primit terenuri și prime în bani pentru a putea porni ca și agricultori.Pe lăngă aceste lucruri, a dorit să crească rata nașterii de noi cetățeni, astfel părinții care aveau trei copii erau recompensați. De asemenea, pentru a controla fluxul de emigranți în capitală, a instituit o lege a emigrării care a ajutat la controlul persoanelor care părăseau Italia. Caesar a mai fost interesat și de aspectele morale și de reducerea violenței în imperiul său.Reformele din zona economică, pe lângă cele menționate mai sus, au fost în creșterea bunăstării cetățenilor Romei, a sclavilor săi din imperiu, tot mai extins.O altă preocupare a sa a fost construirea proiectelor arhitecturale impunătoare, care i-au adus faima și gloria la final. Pe lângă construirea de noi monumente și clădiri impunătoare, acestuia i se atribuie și proiectele de refacere a Senatului, a portului Ostia, care a îmbunătățit comerțul din Italia, extinderea terenurilor agricole în bazinele unor foste lacuri, dar și alte proiecte semnificante ce aveau ca scop îmbunătățirea din punct de vedere economic.Pe de altă parte, Caesar nu conducea Roma după vechile cutume. Fiind mai mult prins în cucerirea de noi teritorii și menținerea păcii, acesta nu lua deciziile cu acordul Senatului, ci hotăra pe loc, sfătuit de câțiva consilieri de încredere, soarta Romei și deciziile aferente. În timp ce acesta lua deciziile, clasa nobilă conducătoare își urma rutina administrativă, fără să știe ce decizii ia Caesar fără acordul lor.Un exemplu elocvent al acestei lipse de comunicare dintre Senat și Caesar este momentul în care Cleopatra este denumită prietenă a Imperiului Roman. După cutumele vechi ale Romei, această decizie trebuie dezbătută ăntâi in Senat și apoi promulgarea deciziei luate prin vot. Aceștia se găseau adesea puși în fața unor acte deja semnate fără acordul lor, lucru care i-a deranjat pe cei mai mul ți dintre ei. Orice decizie pe care o lua Caesar, sau orice mișcare făcută de acesta care încălca vizibil autoritatea nobililor, câștigată de strămoșii lor, creștea aversiunea clasei conducătoare față de conducătorul suprem.De aici, putem observa dualitatea imaginii create de Caesar în imperiul pe care-l construia. În fața clasei de mijloc și a clasei sărace, acesta-și dobândise popularitate datorită schimbărilor majore pe diferite planuri. Dorința lui de a extinde teritoriul a adus multor cetățeni beneficii considerabile, pe plan economic. Caesar a modernizat imperiul și l-a făcut etalon pentru perioada în care se afla.Fiecare victorie a sa nu era doar un motiv de sărbătoare, ci era și un motiv pentru a-și arăta recunoștința față de veteranii săi de război cărora le oferea recompense în bani, dar și terenuri agricole. Caesar oferea posibilitatea subalternilor săi să avanseze în funcții superioare, unele dintre ele inaccesibile datorită poziției sociale.Toate aceste acte ale sale i-au adus lui Caesar apreciere și sprijin în fața majorității Romei, fiind un împărat iubit de poporul său, care respecta obiceiul roman prin care poporul era pus înaintea propiilor sale interese.

În schimb, de partea cealaltă, a nobililor, Caesar nu era foarte apreciat deoarece viziunea sa asupra politicii nu corespundea cu principiile pe care era clădită Republica, și anume ale deciziei democratice și a importanței clasei nobililor.Faptul că nobilii au sesizat că sunt excluși din deciziile politice de către Caesar, iar deciziile nu mai sunt luate și în funcțiile de interesele clasei nobile, au condus la crearea unui complot împotriva acestuia ce a culminat cu moartea împăratului Romei și prăbușirea Republicii. Ceea ce i-asperiat pe aceștia a fost puterea pe care o dobândise Caesar într-un timp atât de scurt, dar și susținerea de care se bucura.În concluzie, Gaius Julius Caesar este unul din personajele istoriei din perioada antichității care schimbă, după cinci sute de ani, cursul istoriei unui popor întreg și reușește să-și impună punctul său de vedere în ceea ce privește lumea politică, dar și a modului pe care acesta îl are asupra imaginii unui imperiu cu prețul vieții sale.

Tema 2. (seminar) Principele - Niccolo Machiavelli

Se spune că alături de opera Pinocchio a italianului Carlo Collodi și a celebrei „Divina Comedie” a lui Dante, Principele (sau Il principe, în limba sa de origine) este cea mai tradusă și cunoscută carte, la nivel mondial, a literaturii italiene.

        În prima parte a acestei lucrări, va fi clarificat contextul scrierii cărții cu titlul Principele, alături de câteva date relevante despre autor, cât și câteva considerații critice aferente. Apoi, va fi prezentat un scurt rezumat al capitolelor XVI-XIV, capitole în care autorul mută atenția asupra aspectelor legate de comportamentul unui principe, cât și a felului în care acesta din urmă este înțeles de către popor. În a doua parte, vor fi analizate mai atent sfaturile pe care Machiavelli le aruncă către conducătorii de stat, derivând de aici o scurtă analiză comparativă a unui articol publicat în revista Dilema Veche, al unui antropolog contemporan, totodată profesor universitar în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, cu un titlu cu impact, puternic și chiar agresiv prin ironia fină „Breaking news: people matter”, semnat de Vintilă Mihăilescu. În final, vor fi prezentate concluziile, împreună cu elementele de convergență a realității din zilele noastre cu cea de acum peste 500 de ani.

Context. Principele a fost scrisă în anul 1513, însă a fost publicată în anul 1532, la împlinirea a cinci ani de la moartea autorului. Având în vedere setul de norme, de sfaturi, reguli, însă și îndemnuri privitoare la politică, puterea politică și prerogativele unei adevărat conducător, cartea este cu ușurință încadrată drept tratat de guvernare, fiind chiar considerată primul tratat modern de politică.

        Contextul scrierii acestui așa-zis tratat modern, a fost acela al exilului lui Machiavelli la San Casciano, timp în care autorul s-a ocupat cu întocmirea cărții. Cum anume a reușit scrierea unei cărți, prin ce mijloace și alte date referitoare la exilul fostului secretar al Republicii – căci postul pe care îl avea Machiavelli până a fi exilat era acela de secretar al Consiliului celor Zece[1]– nu fac parte din subiectul acestei lucrări, așadar menționarea lor pentru clarificarea contextului și deci a înțelegerii aprofundate și obiective a cărții luate spre analiză, este considerată suficientă.

        Exilul s-a datorat unei acuzații de complot împotriva familiei Medici, considerată, la acea vreme, cea mai influentă și bogată familie din întreaga Italie. Din 1503 până în 1506, Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florentine. Deși, în această perioadă, armatele de mercenari erau folosite în mod curent, a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente și patriotice a bunurilor publice. În 1512, când familia florentină Medici a recâștigat puterea asupra Florenței și republica a fost dizolvată, Machiavelli a fost destituit din funcție și arestat pentru scurt timp. A fost închis în Florența, fiind învinuit de o presupusă conspirație împotriva noii puteri. Apoi, după

eliberarea sa, în ciuda încercărilor de a câștiga încrederea casei de Medici, nu a revenit niciodată la poziția înaltă pe care o deținuse în cadrul guvernului anterior. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp, în 1527, a fost suspectat de mulți republicani că ar susține casa Medici.

        De-a lungul carierei sale, Machiavelli a căutat să creeze un stat capabil de a rezista atacurilor externe. Scrierile sale tratează principiile pe care este bazat un asemenea stat și modalitățile prin care aceste principii pot fi implementate și menținute. În opera sa cea mai cunoscută, Principele (1513), descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Acest studiu, care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia, este bazat pe duc spre succes credința lui Machiavelli că un suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale: “Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.” În viziunea sa, un principe ar trebui să fie preocupat doar de putere și să se supună doar regulilor care  în acțiunile politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor anterioare.

Scurtă trecere în revistă.        Primele unsprezece capitole comentează tipurile de principate care existau în acea

vreme. Principatelor ecleziastice, care au caracteristici proprii, le este dedicat un capitol special. Trei capitole ulterioare tratează despre acţiunile de cucerire şi de consolidare ale principatelor (statului). Acesta se opune cu fermitate folosirii trupelor de mercenari, care, după părerea lui, nu au nimic în comun cu interesele naţionale ale unui stat. Nucleul cărţii îl constituie modul de comportare al principelui cu supuşii săi. În aceste capitole, se va judeca şi analiza adevărul efectiv, dezvoltându-se celebra teză machiavelliană conform căreia un principe este mai bine să fie temut, decât iubit.

        Niccolo Machiavielli susţine ca întrucât  este greu să împace aceste două lucruri , este mult mai sigur tema în detrimentul câștigării afecțiunii poporului. Un alt subiect asupra căruia autorul revine în mai multe capitole şi asupra căruia insistă îl reprezintă modurile prin care poţi ajunge principe. Fie că este ereditar, sau nu, fiind numit şi susţinut de către una dintre  părţi (armata sau poporul). Conform lui Niccolo Machiavielli, dacă ar reuşi să devină principe din simplu particular, lucru care presupune fie însuşiri personale, fie împrejurări norocoase reduce mult din respectivele greutăţi. Cu toate acestea, cei care reuşesc să păstreze cel mai mult puterea sunt cei care au fost ajutaţi de împrejurările favorabile.

        În capitolul Despre dărnicie și cumpătare în cheltuieli (De libertate et parcimonia) Pornind de la afirmarea lui Guicciardini, din cartea sa Cugetări, potrivit căreia este mai important să cheltui galbenii cu prudență, decât să îți epatezi averile, construindu-ți o imagine de om îndestulat și lacom, „Tatăl meu spunea că mai multă cinste îți face un galben în pungă decât zece cheltuiți[2]”, Machiavelli conturează imaginea unui principe chibzuit, iar cum nu se poate folosi de calitatea de om generos, nu va trebui să se îngrijoreze dacă își face faimă de om meschin. Asta datorită faptului că o dată cu trecerea timpului, spune Machiavelli, principele va fi perceput ca om din ce în ce mai darnic dată fiind cheltuiala cumpătată, va strânge suficientă avere cât să se poată apara în războaie, apărându-și poporul cum se cuvine.

        Dărnicia nu se poate practica fără ca ea să fie cunoscută, fără ca să-i dăuneze. Cum de la tine nu poţi da, deoarece rişti să ajungi în pragul falimentului, trebuie să iei de la cei bogaţi şi să dai la săraci; ceea ce nu le-ar micşora faima, ci le-ar aduce mai multă glorie. Pentru că ceilalţi te vor urî şi dispreţui, iar un principe trebuie să se ferească tocmai de a nu fi dispreţuit şi urât, iar dărnicia duce şi la una şi la cealaltă. Concluzia la care ajunge Niccolo Machiavielli este aceea că un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este

favorabil. Dar în cazul în care poporul îi este duşman, principele trebuie să se teamă de orice lucru și orice om. Astfel că principele trebuie să se străduiască să-și creeze prin orice acţiune faima de om mare și desăvârşit. Din tratatul lui Niccolo Machiavielli reiese că există trei feluri de minţi omeneşti: unele care înţeleg singure, fiind întrucâtva autonome, altele care pricep ceea ce alţii înţeleg şi le explică apoi lor, şi în sfârşit, ultimele care nu înţeleg nici singure, nici prin alţii. Cele ce se încadre ază în prima categorie sunt desăvârşite, cele de-al doilea fel utile, iar cea de-a treia categorie sunt fără niciun folos. Prin urmare, un principe prudent trebuie să urmeze o anumită cale, alegându-și în stat sfetnici, dându-le numai acestora dreptul de a-i spune adevărul și numai în legătură cu lucrurile despre care el îi întreabă şi nu privitor la altele.

        Pornind de la ideea înfiinţării coloniilor si a întreţinerii acestora fără cheltuială, sau cu una prea mică , prin metode considerate nu în deplinătate cinstite, li se iau ogoarele și casele unora, pentru a fi date noilor locuitori. Niccolo Machiavielli ajunge la concluzia că aceia cărora le-ai facut rău, nu vor fi niciodată primejdioşi, deoarece sunt răzleţi şi săraci, iar ceilalţi vor fi supuşi si cuminţi de teama de a nu fi și ei jertfiți de bunuri. Tot el constata ca pe oameni trebuie să-i iei cu binele, sau să-i distrugi cu totul , fiindcă ei se răzbună pentru un rău care le-a fost pricinuit , dar nu se pot răzbună în schimb pentru ceva grav.

        Atunci când o domnie este veche si neîntrerupta, amintirea înnoirilor și a cauzelor care le-au produs se pierde, deoarece o schimbare este întotdeauna punctul de plecare al unei schimbări următoare, de care se leagă și pe care o susţine. În republici, relaţiile dintre oameni sunt mai vii, ura si dorinţa de răzbunare mai puternice, iar amintirea vechilor libertăţi nu îngăduie cetăţenilor și nici nu le poate îngădui nici o clipă de răgaz; aşa încât mijlocul cel mai sigur este tot acela de a le nimici sau de a te stabili acolo

Un principe înţelept trebuie să se gândească și să  găsească un mod de guvernare prin care cetăţenii lui, oricât și în orice fel de împrejurare, să aibă nevoie de stat și de el; în cazul acesta ei ii vor fi credincioşi întotdeauna. Referitor la întrebarea e mai bine să fii temut, decât iubit? Machiavelli răspunde că oamenii iubesc aşa cum vor ei și se tem după cum vrea principele, aşa încât un principe înţelept trebuie sa se sprijine pe ceea ce depinde de el, iar nu pe ceea ce depinde de alţii. Autorul consideră ca străduinţa unui principe trebuie să fie numai aceea de a ocoli ura supuşilor săi.

[1] Dieci della liberta e della pace era consiliul care conducea negocierile diplomatice și supraveghea operațiunile militare ale republicii. Printre însărcinările lui Machiavelli s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504, 1510-1511), la Sfântul Scaun (1506), și la împăratul german (1507-1508). În timpul misiunilor sale diplomatice a cunoscut mulți principi italieni și a putut să le studieze strategiile politice, în special cele ale lui Cesare Borgia, care era preocupat, la vremea respectivă, de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală.

Tema 3. Napoleon Bonaparte

Sinteză:- s-a născut la 15 august 1769, în orășelul corsican Ajaccio ca fiu al unui avocat, Carlo Bonaparte- din copilărie, Napoleon s-a dovedit a fi un temperament iute și neliniștit, se supăra repede și ținea supărarea, nu căuta prietenia nimănui și se purta cu toată lumea fără respect- în 1784, la vârsta de 15 ani, a terminat cu greu cursurile școlii din Brienne și a trecut la Școala de ofițeri din Paris

- devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu gradul de sublocotenent (a servit în garnizoanele de la Vălence și Auxonne până după izbucnirea Revoluției Franceze în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de aproape două luni în Corsica și Paris)- un naționalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când națiunea pierea, m-am născut eu” (treizeci de mii de francezi au fost vomitați pe malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge)- din momentul în care, la Saint-Cloud, în acea seară a lui 19 brumar (9-10 noiembrie, lovitură de stat) Murat raporta că sala Consiliului celor 500 este goală, generalul Bonaparte a devenit pentru o perioadă de 15 ani stăpânul absolut al poporului francez- dictatura lui Napoleon a fost instaurată de burghezia contrarevoluționară, acea burghezie care adusese Franța aproape de pierie, acea burghezia care a ajuns la concluzia că numai prin înăbușirea democratismului revoluționar și sub ocrotirea unei guvernări autoritare, se putea asigura libera circulație a capitalului particular- cruzimea lui Napoleon a izvorât dintr-o totală indiferentă față de oameni, în care nu vedea decât mijloace și instrumente- încoronat în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”.-conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de rivalitatea dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică, dorința monarhilor europeni a fost de-a opri accesiunea lui Napoleon- cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin bătălia de Austerlitz și asupra Prusiei în 1806 (singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia- astfel că în anul1807, au încheiat un acord prin care Europa era împărțită între împăratul Franței și Țarul Rusiei, Alexandru I)- în anul 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, dar este învins, astfel a început căderea lui Napoleon.- în bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni și este obligat să abdice apoi este exilat în insula Elba, în anul 1814�- după căderea lui Napoleon, guvernarea Franței este preluată de dinastia Bourbonilor, mai exact de Ludovic al XVIII-lea, însă acest lucru se va dovedi, în scurt timp, prăbușirea întregului imperiu- reîncoronat după un an (aventură celor 100 de zile) , Napoleon obține câteva victorii, însă este înfrânt la Waterloo în anul 1815 și este silit să plece în exil din nou, în insulă Elba, unde a și murit în anul 1821- din punct de vedere constituțional, Primul Imperiu Francez se referă atât la perioada dintre 1804 și 1814, de la sfârșitul Consulatului Francez până la restaurarea Bourbonilor, cât și la perioada celor 100 de zile din 1815.

Tema 4. Otto von Bismarck

Mihaela Corina Țuțu (2007) definește personalitatea umană ca fiind: ”unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă (deoarece integrează o varietate de componente diferite ca structură, funcţionalitate ş finalitate – biologice, psihologice, sociale, axiologice, istorice) şi dinamică (deşi dispune de trăsături relativ stabile, cunoaşte o evoluţie în timp, atât în plan filogenetic, cât şi în plan ontogenetic)” ( p.9). Astfel, pentru a înțelege cât mai bine personalitatea lui Bismarck și legătura dintre aceasta și Germania, este important să cunoaștem cât mai multe aspecte din viața lui. Otto Eduard

Leopold von Bismarck s-a născut pe 1 aprilie, 1815, în casa familiei din Schönhausen, fiind al patrulea fiu al proprietarului de pământ Ferdinand von Bismarck și al soției sale Wilhelmine Mencken (Steinberg, 2011, p.43). A se avea in vedere caracteristicile copilăriei sale, întrucât acestea au jucat un rol important în formarea sa ulterioară. Steinberg (2011) afirmă că este important mai întâi de toate să analizăm moștenirea istorică a lui Bismarck (p.43). Otto von Bismarck s-a născut la sfârșitul perioadei de dominanță a revoluției franceze și a războaielor napoleoniene, însă la începutul unui secol bogat în schimbări, printre care apariția capitalismului și creșterea democrației (Steinberg, 2011, p.43). Prusia, pe care viitorul cancelar a moștenit-o, a fost rezultatul muncii împăratului Frederick al II-lea cel Mare (1740-1786), care a fost un victorios conducător, filozof și muzician. Acesta le-a oferit nobilimii prusace, sau junkerilor, cum era numită această clasa socială, un statut special față de regalitate. Artistocrații prusaci ocupau diverse funcții importante pentru stat, iar armata era mai presus de orice datorie pentru ei. Bismarck provine dintr-o familie de junkeri. Unul din colegii săi de universitate, John Lothrop Motley, un aristocrat din Boston, le scria părinților următoarele: „ Germania poate fi împărțită cu ușurință în două clase sociale: cei cu von și cei fără von. Cei norocoși să aiba aceste trei litere magice în fața numelui fac parte din nobilime și sunt foarte artisocratici. Pe când cei fără von în fața numelui pot să aranjeze toate literele alfabetului în orice combinație posibilă, că tot plebi rămân” (Steinberg, 2011, p.53). Bismarck, deși nu a simțit lipsuri din punct de vedere financiar în copilăria sa, acesta a fost privat de afecțiune în familie. După cum afirmă Steinberg (2011), Otto von Bismarck descrie relația sa cu părinții într-o scrisoare adresată viitoarei sale soții, Johanna von Puttkamer: despre tatăl său scria: „L-am iubit foarte mult. Dar nici nu pot să-ți spun de câte ori l-am tratat cu răceală, chiar de multe ori am mimat iubirea față de el, nesimțind asta din cauza slăbiciunii sale aparente. Totuși nu pot să neg că în adâncul inimii l-am iubit nespus de mult. Vreau să știi asta ca să înțelegi cât de greu îmi este când mă copleșesc acele amintiri” (Steinberg, 2011, p. 82); cât despre mama sa, Bismark afirma: „Mama mea era o femeie frumoasă, elegantă și de o inteligență strălucitoare. Ea își dorea să învăț mult și să ajung un om de mare succes, de aceea mi-a părut mereu rece și insensibilă. Copil fiind o uram, iar apoi am crescut și mi-am schimbat părerea. Doar că înțelegem ce am avut când este prea târziu” (Steinber, 2011, p. 82). Părinții săi proveneau din familii cu istorice diferite. Mama lui Bismarck, Wilhelmine Mencken, provenea dintr-o familie de intelectuali din Berlin, pe când tatăl său, un aristocrat din naștere era mai puțin educat și manierat și mai mult obișnuit cu viața de la țară. Ferdinand nu a avut nici un beneficiu financiar de pe urma căsătoriei, dar și-a crescut reputația socială. Diferența de vârstă dintre ei era de 18 ani, Wilhelmine având 17 ani când s-a căsătorit. Steinberg (2011) afirmă în cartea sa că o astfel de căsătorie nici nu avea cum să fie una fericită (p.90). Otto von Bismarck a părăsit căminul familial încă de la vârsta de 6 ani, când mama l-a dat la o școală de tip internat cu regulament strict, Institutul Plamann, unde a studiat vreme de 6 ani. Otto Pflanze, unul din numeroșii autori care a participat la scrierile biografice despre cancelar, a făcut presupunerea că Bismarck și-a iubit tatăl „slab”, pe când pe mama sa „puternică” a urât-o (Steinberg, 2011, p.95). De asemenea, se presupune că o parte majoritară din comportamentul și atitudinea sa ulterioară a fost rezultatul atitudinii sale față de părinți. Câteva dintre următoarele aspecte par a fi legate de experiența sa timpurie: „disprețul față de bărbații dominați de femei; antipatia față de intelectuali; obiceiul de-a se trezi târziu ( elevii de la Plamann erau treziți la 6 dimineața în fiecare zi); atracția față de țară și antipatia față de orașe, în special Berlin și preferința sa pentru păduri în domeniul agriculturei (mama sa a ordonat să fie tăiați mulți stejari de pe una din proprietățile familiei, lucru pe care Otto von Bismarck nu-l iertase)” (Steinberg, 2011, p.95). La 12 ani, după absolvirea Institului Plamann, Bismarck a continuat studiile la două gimnazii din Berlin. În anul 1832 s-a înscris la Universitatea din Göttingen, Facultatea de

drept și științe politice (Steinberg, 2011, p.106). După terminarea studiilor, în 1835 a susținut primul examen pentru a se putea angaja la Ministerul de Justiție (Steinberg, 2011, p. 124). Al doilea examen a vrut să-l susțină pentru a intra în serviciile diplomatice, însă avea nevoie de o recomandare, și cu toate relațiile sale sociale, nu a putut să o obțină. În cele din urmă a fost nevoit să susțină examenul pentru serviciile civile locale și să accepte oferta de a munci într-un orășel din Vestul Germaniei, Aachen (Steinberg, 2011, p.127). Bismarck a mai lucrat și în alt oraș pentru serviciile civile, deși nu avea o atitudine serioasă față de munca pe care o efectua. În 1839 acesta s-a mutat pe proprietatea familiei, la Kniephof, și a devenit proprietar de pământ și fermier (Steinberg, 2011, p. 142). Bismarck a intrat în politica din poziția proprietarului de pământ, împreună cu vecinii săi. În 1846, ministrul de justiție al Prusiei a anunțat că vrea să-i fie trimise propunerile pentru reformă în domeniul justiției patrimoniale tradiționale, iar Bismarck și vecinii săi au luat acțiune și au trimis la minister un plan de reformă propriu, „Reforma Regenwald” (Steinberg, 2011, p. 191). Von Bismarck a fost adeptul conservatorismului, o mare parte din cariera sa, și făcea parte din categoria ateiștilor, viziuni care s-au schimbat treptat. În anul 1847, Bismarck a început să fie religios și s-a căsătorit cu Johanna von Puttkamer, care provenea dintr-o familie de aristocrați conservativi și pietiști stricți. Mai târziu, în data de 20 martie 1850, acesta a fost ales ca secretar a Parlamentului Uniunii de la Erfurt. Discursul ținut de Bismarck în Parlamentul Uniunii, în data de 3 decembrie, 1850, este considerat a fi cel mai important discurs din cariera sa. Acesta s-a impus cu o nouă atitudine diplomatică, plină de realism – „Realpolitik”, pentru care va fi cunoscut ulterior și pentru care va fi numit „Cancelar de Fier”: „De ce marile țări poartă războaie? Unicul temei rezonabil pentru un stat mare este egoismul și nu romantismul; de aceea este important să distingem între un stat mare și unul mic. Nu are sens ca un stat mare să fie implicat într-un război care nu vizează interesele acelui stat. Arătați-mi un scop care să justifice războiul, domnilor, și voi fi de acord cu voi… Onoarea Prusiei, după parere mea, nu este de-a juca Don Quixote cu fiecare grangur din parlamentul german care crede că constituția sa locală este în pericol” (Steinberg, 2011, p.286).Între anii 1851-1862, Bismarck a ocupat diverse posturi de rang înalt politic. Mai întâi, a fost reprezentant al Prusiei în Dieta de la Frankfurt, apoi făcându-și o imagine bună acolo, a fost avansat în serviciile diplomatice ale Prusiei. Acesta a fost ambasador la Vienna (1854), Sankt-Petersburg (1859) și la Paris (1862). Spre începutul anilor 1860, situația sa ca diplomat devenise incertă - fie nu i se dădeau sarcini și stătea multă vreme acasă, fie era trimis în misiune pe termen scurt.. Această incertitudine se datora, în mare parte, nevoii regelui William I de-a numi un prim-ministru care să-l ajute să convingă parlamentul de a mări armata. Astfel, în anul 1862, Regele William I l-a numit pe Bismarck primministru, act văzut mai mult ca o necesitate a regelui pentru a-și îndeplini scopul propus (Steinberg, 2011, p.468). Otto von Bismarck a intrat în grațiile regelui William I, și a avut sprijinul acestuia pe toată perioada conducerii. Politica externă a lui Bismarck, din perioada în care a ocupat funcția de prim-ministru, a dus la unificarea Germaniei, în jurul Prusiei. Cele trei evenimente premergătoare unificării au fost: războiul germano-danez, războiul austro-prusac și războiul franco-prusac. Primul război de unificare al Germaniei a avut loc în anul 1864, când Prusia s-a aliat cu Austria pentru a ocupa teritoriile Schleswig și Holstein, care aparțineau de regatul Danez, dar unde locuiau o majoritate vorbitoare de germană. Acest război s-a încheiat cu victoria aliaților, astfel Schleswig a revenit Prusiei, iar Holstein revenind Austriei prin Convenția de la Bad Gastein (Steinberg, 2011, p.589). Ulterior, au apărut tensiuni între vechii aliați legate de teritoriile anexate. Bismarck a început să creeze tensiuni la nivel național în Austria și a devenit aliat cu Italia. Apoi, Prusia folosindu-se de faptul că Austria a încălcat Convenția de la Bad Gastein, a declarat război Austriei în 1866. Bismarck a declarat presei că: „declarațiile făcute alianței și convocarea în viitorul apropiat a proprietăților Holstein de

către Austria, a pus la îndoială și risc drepturile suverane a regelui Prusiei în calitate de co-regent a teritoriilor Schleswig-Holstein...Guvernul nostru va răspunde acestei încălcări cu toata energia în apărarea drepturilor sale” (Steinberg, 2011, p.640). Acest război a fost câștigat de Prusia, Austria fiind nevoită să lupte pe două fronturi, la nord cu Prusia la sud cu Italia. În urma acestui război s-a schimbat balanța puterilor în Europa, iar în anul 1867 s-a format Confederația Germaniei de Nord. Ultimul război care a dus la unificare Germaniei a fost războiul franco-prusac. Napoleon al III-lea, conducătorul celei de-a doua Republici Franceze a fost indignat când, în 1869, prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, vărul regelui William I, a fost propus pentru tronul Spaniei. Napoleon al III-lea a luat această propunere drept o intenție de a încercui Franța, și astfel a trimis ambasadorul său la regele William I, la Bad Ems. Acesta a încercat să-l convingă pe William I să-l facă pe Leopold să cedeze tronul și să refuze altă propunere de felul acesta pe viitor. Regele William I, indignat, a trimis o scrisoare lui Bismarck în care a detaliat discuția. Bismarck a reformulat textul original al scrisorii, astfel încât să provoace neînțelegeri între popoare. Textul original al regelui este relatat astfel: „fie ca ambasadorul să fie anunțat printr-un adjutant că nu mai am nimic să-i comunic la această temă” (Steinberg, 2011, p. 751). Bismarck a schimbat textul în felul următor: „Maiestatea Sa, Regele, a refuzat să-l mai primească pe Ambasadorul francez, și l-a anunțat printr-un adjutant că nu mai are nimic să-i comunice” (Steinberg, 2011, p.751). Ca răspuns la această provocare, Franța a declarat război Prusiei pe 19 iulie, 1870. Bismarck a afirmat, ulterior, că editarea scrisorii de la Bad Ems l-a forțat pe Napoleon al III-lea să intre în război, deși evidențele arată că Franța era decisă să intre în război mai devreme (Steinberg, 2011, p.753). Bismarck a reușit să iasă victorios din acest război, apelând la propagarea sentimentelor anti-franceze. A atras de partea sa, prin această strategie patru regate din sudul Germaniei, Bavaria, Würtemberg, Marele Ducat Baden și o parte din Marele Ducat Hessa, care au contribuit la formarea Imperiului German. Războiul s-a încheiat în ianuarie, 1871. Acest fapt a condus la proclamarea Imperiului German pe 18 ianuarie, 1871, dată aleasă special pentru a coincide cu data când dinastia Hohenzollern a devenit regală (Steinberg, 2011, p.796). Marele eveniment a avut loc în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles, reședința regală a Franței, fapt care a fost văzut ca pe o jignire adusă francezilor. Din 1871 până în 1890, a început o nouă etapa în cariera lui Bismarck, respectiv cea de Cancelar al Imperiului German. Primii ani ai Imperiului German au început cu așa-numitul „război împotriva culturei” (Steinberg, 2011, p.825). Bismarck era împotriva influenței extinsei a bisericii catolice, astfel a militat pentru separarea bisericii de stat, preluând de la Italieni ideea de „Kulturkampf”. De asemenea, Bismark era împotriva socialismului, introducând asigurarea medicală și pensia. Contrat, Steinberg afirmă că Bismarck le-a oferit muncitorilor protecție socială dar nu și protecție din parte statului, „el mai degrabă împușca muncitorii decât să-i asculte” (Steinberg, 2011, p. 1251). Împotrivirile lui Bismarck față de catolicism și socialism, mai mult întăreau aceste doctrine decât le slăbeau. De fapt, ceea ce slăbea, era popularitatea sa, acesta devenind din ce în ce mai autoritar, de multe ori refuzând să se consulte cu alți consilieri în luarea unor decizii importante pentru stat (Steinberg, 2011, p.1255). Steinberg (2011) afirmă că acesta era numit de contemporani, dictator sau despot (p.1255). Una dintre strategiile sale pentru politica externă din perioada cât a fost Cancelar a constat în decizia de a se alia cu Rusia și Austro-Ungaria, formând Liga Celor Trei Împărați. Bismarck putea să anticipeze o parte din mișcările politice, fiind comparat cu un jucător strălucitor de șah (Steinberg, 2011, p.855); astfel el a creat această ligă dorind să evite o eventuală coaliție a acestor țări, împotriva Germaniei. Bismarck s-a retras din funcție în anul 1890, în urma neînțelegirilor cu împăratul William al II-lea. Puterea lui Otto von Bismarck a durat atât timp cât a avut sprijinul împăratului William I. Succesorul acestuia, împăratul William al II-lea și anturajul său nu au mai continuat să-l sprijine pe Bismarck și l-au exclus de la putere. Astfel, Bismarck a devenit victima unui tip de intrigă care l-a făcut faimos

cândva: operația secretă a unei camarile neoficiale (Steinberg, 2011, p.1110). Steinberg (2011) caracterizează această situație cu fraza: „cel care se ridică prin camarilă, prin camarilă o să cadă” (p.1118). Personalitatea lui Otto von Bismarck este una controversată. Nimeni nu avea curajul să fie împotriva sa (Steinberg, 2011, p.1248). El nu respecta nici o lege și nu tolera opoziția (Steinberg, 2011, p.1248). Otto von Bismarck nu avea interese in domeniul artei, astfel acesta nu a lăsat nicio moștenire culturală (Steinberg, 2011, p. 1251). Criticile aduse la adresa lui Bismarck s-au intensificat în secolul XX. Sociologul Max Weber l-a criticat cu vehemență pe Bismarck într-un eseu despre necesitatea reformei constituționale, din octombrie, 1917, pentru că Bismarck nu a acordat nici o putere politică parlamentului (Gerwarth, 2005, p.27). Totuși personalitatea și viața lui Otto von Bismarck rămâne a fi o temă importantă de studiu. „Un slujitor german, credincios, al împăratului Wilhelm I”, aceasta este inscripția dorită de Bismarck pe mormântul său (Steinberg, 2011, p.1255).

TEMA 5. SEMINAR. Hitler

Adolf Hitler s-a nascut in 1889, in Braunau am Inn, in Austria. Tatal sau, Alois Schicklgruber( ulterior Alois Hitler, dupa ce si-a schimbat numele) se casatoreste,cu Klara. Adolf este cel de-al patrulea copil al lor, primii trei murind inca din copilarie, inainte ca Adolf Hitler sa se nasca. Tatal lui Hitler ocupa o functie importanta, fiind inspector vamal, acesta reuseste sa-si faca ascensiunea pe scara sociala.Pentru a intelege mai bine personalitatea lui Hitler, ca om politic, trebuie in primul rand sa analizam demersul sau in viata si actiunile sale care au condus la dezvoltarea sa spirituala si intelectuala. Din informatiile existente reiese ca acesta se descurca relativ bine in scoala primara, insa in scoala elementara notele sale au scazut datoria lipsei de disciplina. Unul din profesorii sai l-a descris ca fiind impulsiv, nestapanit, fara vointa sau perseverenta si despotic.Notele sale erau in general satisfacatoare, fiind peste medie doar la desen si gimnastica.Hitler renunta la scoala dorind sa urmeze Academia de Arte din Viena. Acesta se arata foarte increzator in fortele proprii si ramane socat cand nu este acceptat, notandu-se ca desenele acestuia sunt nesatisfacatoare si avand putine capete. Hitler devine prieten cu August Kubizek, amandoi fiind iubitori de arta si de muzica lui Richard Wagner. Hitler va ramane la Viena timp de 6 ani, timp in care, dupa cum el insusi precizeaza in lucrarea sa, Mein  Kampf, este puternic influentat de politica din Viena si de antisemitismul din acel oras, al carui primar, Karl Lueger, devine primul politician din lume care castiga alegerile pe baza unui program totalmente antisemit. Este tot odata impresionat  intr-un mod negativ de catre parlamentul austriac, Hitler considerand ca toate aceste discutii in contradictoriu, teatrul si compromisurile facute de liderii partidelor sunt esenta democratiei.Hitler este foarte afectat de boala mamei sale, si ulterior de moartea acesteia deoarece era foarte atasat de aceasta. Avand o copilarie destul de traumatizanta emotional, datoria tatalui sau care era foarte sever si autoritar, si-a canalizat toata iubirea asupra mamei lui. Se spune despre Hitler ca a iubit doar o femeie cu adevarat, aceasta fiind mama lui.Adolf Hitler paraseste Viena in anul 1913, incercand sa scape de serviciul militar obligatoriu, insa este gasit in Munich, fiind declarat inapt pentru armata. Insa, in 1914, Germania declara razboi Frantei si Rusiei si acesta se inscrie ca voluntar  in armata. Hitler obtine in timpul razboiului Crucea de Fier, gradul I si II. Dupa terminarea razboiului, Hitler spune in cartea sa ca Germania nu a fost infranta, ci subminata de catre evreii si socialistii din spatele frontului.In anul 1918 nu exista nici un indiciu cu privire la extraordinarul sau magnetism de mai tarziu. Era vazut de cei din jurul lui ca o ciudatenie, uneori ca un personaj demn de dispret sau de batjocura, nicidecum ca un posibil lider national. Incepand cu anul 1919 lucrurile se

schimba, acesta devine obiectul adulatiei tot mai intense din partea maselor, dar si a urii puternice din partea dusmanilor.Fara a avea studii si pregatire in domeniu, el a reusit sa aiba o influenta puternica asupra maselor, acest fapt putand fii asociat  personalitatii sale puternice, dar mai ales circumstantelor existente intr-o societate germane traumatizata de pierderea unui razboi, de miscari revolutionare, de instabilitate politica, dezastru economic si criza culturala.In analiza lui Hitler, Ian Kershaw aduce in discutie conceptul lui Max Weber de “ autoritate charismatica”. Charisma ar putea fi definite drept acea trasatura de personalitate, exprimata prin limbajul non- verbal- tinuta, gesture, timbrul vocii,  privire, care induce o stare de receptivitate anormala a interlocutorilor sau publicului. Charisma este asociata cu puterea. In contrast cu dominatia care se bazeaza pe autoritatea traditionala a conducatorilor ereditari sau pe birocratia impersonala, cu autoritatea legala caracteristica majoritatii sistemelor politice moderne, autoritatea charismatica se fundamenteaza pe perceptiile eroismului, maretiei si misiunii pe care o are un lider proclamat de o turma de credinciosi.Dupa cum am mentionat mai sus, masele ii atribuiau unui lider ales, trasaturile exceptionale ale unui “erou” , vazand in el maretia personala, intruchiparea unei “misiuni salvatoare”.Toate aceste lucruri au fost folosite in propaganda nazista de la vremea aceea. Dupa ce devine cancelar, in anul 1933, la varsta de numai 43 de ani, fiind cel mai tanar sef al guvernului din istoria tarii, acesta infiinteaza asa numitul Minister de Cultura si Propaganda, pus sub conducerea lui Josef Goebbels. Desi Hitler credea ca odata cu preluarea puterii se va diminua actul propagandistic, Goebbels  crede ca trebuie mentinut entuziasmul si odata cu asta vine si, probabil, cea mai mare realizare a sa, crearea unui mit semireligios al unui Mesia infailibil german care a creat o legatura stransa de loialitate intre mase si liderul lor. Totodata, Goebbels creaza asa numitul Reich Chamber of Culture care pastra o legatura stransa intre propaganda si cultura si era impartit in mai multe camere, nu doar pentru presa, dar si pentru literatura, teatru, muzica, film si arta.Majoritatea istoricilor spun ca propaganda nazista a fost cea mai originala si s-a bucurat de cel mai mare succes in acel regim. Dar chiar Hitler insusi recunoaste ca a fost influentat de actiunile austiacilor de dinaintea Primului Razboi Mondial si ca a admirat si imitat propaganda folosita de britanici, si deasemenea acesta a imprumutat salutul Roman, mana dreapta intinsa. Ceea ce este insa de remarcat este faptul ca nazistii foloseau din abundenta propaganda in drumul spre obtinerea puterii. Pentru a elimina celelalte partide nenaziste, publicau toate conflictele care puteau fi vazute negativ de partea lor, membrii partidelor naziste foloseau orice ocazie pentru a converti oamenii la doctrina lor, fie ca erau la munca sau un tramvai. Mitingurile naziste nu erau plictisitoare si toate efectele din timpul lor creau un aspect emotional. Hitler dorea ca aceste intalniri sa fie populare si placute ca lumea sa isi doreasca sa mearga si sa si plateasca pentru asta iar Partidul Muncitoresc German National Socialist(PMGNS) a fost primul din lume care cerea o taxa de participare. Cand multimea se plictisea de politica, acestia faceau intalniri pur de divertisment, filme, loterii, recitaluri, acrobatii. Astfel puteau demonstra devotamentul fata de cultura Germaniei.Dupa cum explica chiar Hitler in Mein Kampf, propaganda nazista urma niste pasi concreti si anume, mesajul trebuia sa fie simplu, pentru a fi inteles de toata lumea, chiar si de cei fara pregatire intelectuala, sa fie emotional si pe cat posibil sa fie spus pe cale orala, nu scris.Discursurile lui Hitler erau destul de lungi, repetative, haotice si pline de contradictii, dar toate acestea erau puse in umbra de emotia si convingerea cu care vorbea, parea ca stie sa spuna  exact ceea ce publicul vrea sa auda.Viata privata a lui Adorlf Hitler nu era un subiect de discutie public, lasand astfel sa se interpreteze ca este un  conducator concentrat pe interesele tarii. Hitler a permis Guvernului sa se imparta in mai multe departamente, creand astfel haos si birocratie, si devenind in fata maselor si mai indispensabil, fiind perceput ca singurul care poate aduce unitatea intr-un

guvern haotic. Hitler s-a deparat de partidul nazist pentru a-si pastra popularitatea in randul maselor, astfel incat toate deciziile mai putin populare si actiunile controversate s-au rasfrans asupra PMGNS care incepusera sa piarda din popularitate dupa ajungerea lui Hitler la putere. Hitler si-a cultivat cu grija „cultul Fuhrerului” care il descria ca fiind intelept si moderat, in opozitie cu radicalitatea din partidul nazist, totodata era vazut ca un om cu frica lui Dumnezeu, un om care incearca sa salveze tara de ateii comunisti. Pentru a-si proteja imaginea politica, Hitler nu purta ochelari de vedere in public si evita sporturile pentru a nu fi vazut intr-o postura josnica. Acesta era admirat pentru abilitatea sa de a tine mana intinsa in semn de salut ore intregi in timpul paradelor.Hitler avea convingeri si idei atat de bine inradacinate si care au mers cu el pana la moartea sa, acesta fiind unul din motivele care in timpul razboiului l-au dus la pierzanie impreuna cu impulsivitatea sa, ba chiar uneori actiuni irationale fara un interes politic si militar (exemplu este atacarea Stalingradului, datorita urii lui Hitler asupra lui Stalin).Cat despre comunicarea politica de la vremea respectiva, putem afirma, dupa cum si Edward Herzstein sustine, ca cea exercitata de Fuhrer a avut parte de o victorie. Chiar si cand imperiul lui Hitler era in colaps, Goebbels foloseste o strategie noua menita sa sustina ideea de Haltung (comportamentul observabil), chiar daca moralul era la pamant. Acesta a realizat ca Stimmung (sentiment, moral) este la un nivel ireversibil in defavoarea imaginii lui Hitler si in loc de comunicarea din primii trei ani de razboi, discursuri triumfatoare de felicitare la adresa lui Hitler, s-a trecut la ceea ce s-a numit „fear appeals” si „negative integration”- toate astea avand in spate ideea ca oamenii, chiar daca nu se vor mai identifica pozitiv cu atitudinile precedente( inradacinate in activitatea propagandistica nazista anterioara) acestia vor ramane atasati de ele din teama de infrangere si de pierdere a razboiului.In concluzie, imaginea pe care propaganda nazista a compus-o de-a lungul regimului, este aceea de putere, de realizare a unui popor pur, triumfator. Adolf Hitler nu a fost doar un propagandist, manipulator ci si un ideolog cu convingeri de nepatruns- „conceptia despre lume”- in ideea de istorie umana vazuta ca istorie a luptei rasiale. Ceea ce trebuie precizat este ca atunci cand ne referim la puterea lui Hitler trebuie sa intelegem ca aceasta era construita pe mai multe nivele. Nu doar personalitatea lui Hitler a condus la ceea ce s-a intamplat, ci si caracterul puterii sale, Hitler fiind mai degraba un produs social, o creatie a asteptarilor si motivatiilor sociale investite de adeptii sai. Cautand o cauza si un lider sau doar considerand ca au de castigat din asta oamenii s-au transformat in adepti ai lui Hitler inainte de a cunoaste nazismul. Hitler si-a castigat puterea prin ceea ce el considera a fi misiunea sa istorica de a salva Germania. Personalitatea sa nu este de neglijat, determinarea, inflexibilitatea, lipsa scrupulelor, cinismul, sunt doar cateva trasaturi adanc inradacinate ale caracterului sau. In primii ani in sfera politica, neavand un scop precis, puterea a tinut locul scopului, compensand toate neajunsurile resimtite din prima jumatate a vietii sale, cum ar fi,atitudinea autoritara si severa a tatalui sau, moartea mamei sale, respingerea ca artist( acesta adora operele lui Wagner deoarece imbinau triumful esteticii si a suprematiei artei, pe care el nu le-a putut dobandi niciodata datorita respingerii sale ca artist), destramarea lumii sale in urma infrangerii si a Revolutiei de la 1918. Aceasta sete pentru putere a condus la cuceriri teritoariale masive si la dorinta  de monopolizare a puterii pe continentul european si ulterior a lumii intregi.Voi incheia aceasta prezentare cu un citat al lui Ian Kershaw, prezentat in cartea sa Hitler 1889-1936 in care spune, citez: „ Hitler nu a fost un tiran impus Germaniei, desi in alegerile libere nu a obtinut niciodata sprijinul majoritatii populatiei, el a fost numit cancelar al Reichului, devenind intre 1933 si 1940, cel mai popular sef de stat din lume. Agresiunea nazista impotriva fundamentului civilizatiei a fost o caracteristica definitorie a secolului al-XX-lea. Hitler a fost elementul esential, el a fost protagonistul, nu cauza primara”.

Tema 5. SEMINAR. Stalin

* A fost al treilea si singurul copil care a supravietuit in familia sa, care era de origine foarte modesta.* A urmat scoala religioasa din Gori, apoi Seminarul Teologic din Tbilisi (Georgia) unde a intrat in contact cu marxismul si cu ideile politice radicale. A fost eliminat din Seminar, in preajma absolvirii scolii, pentru activitatea sa politica.* S-a remarcat ca un propagandist activ al ideilor politice marxiste, in randul muncitorilor din Tbilisi, apoi din Batumi unde a fost arestat in 1902 si condamnat la exil in Siberia.Dupa ce a evadat, s-a intors in Georgia in 1904.* A devenit un adept al bolsevismului si al lui Lenin, pe care l-a intalnit in 1905 in Finlanda. In acelasi an s-a casatorit cu Ecaterina Svanidze, dar a ramas vaduv dupa doi ani.* Arestat din nou in 1908, reuseste sa evadeze inca o data, traind in exil si calatorind (la Londra, Viena) in anii urmatori. In 1912 si-a luat numele de Stalin (om de otel) si a fost ales membru al Comitetului Central al Partidului Bolsevic.* Intre 1913 si 1917 a fost exilat in Siberia, ca urmare a incercarii sale de a-si publica lucrarea Marxismul si problema nationala.* Eliberat dupa izbucnirea Revolutiei ruse din februarie 1917, a ajuns la Petrograd. Aici a editat ziarul partidului bolsevic, Pravda (Adevarul).* Dupa revolutia bolsevica din octombrie / noiembrie 1917 a intrat in guvernul dominat de comunisti, fiind numit Comisar al nationalitatilor si a devenit membru al Biroului Politic al Partidului (institutia politica centrala).* In perioada Razboiului civil, a ocupat functia de comisar politic al Armatei Rosii in zona frontierei de vest a Rusiei. Din aceasta perioada se declanseaza rivalitatea dintre el si Lev Trotki.* In 1922 a fost ales secretar-general al Partidului Comunist Rus, post pe care-l va detine pana la moarte si care a devenit baza instaurarii treptate a dictaturii sale personale asupra statului sovietic.* Este semnificativ pentru evolutia ulterioara a lui Stalin portretul pe care i l-a schitat chiar Lenin in Testamentul sau politic: „Tovarasul Stalin, devenit secretar general, a concentrat in mainile sale o putere nelimitata, si nu sunt sigur ca se va putea servi intotdeauna de aceasta putere cu suficienta circumspectie [...]. Stalin este prea brutal si acest defect, tolerabil in mijlocul nostru si in relatiile dintre noi, comunistii, nu este potrivit pentru functia de secretar general. Propun in consecinta tovarasilor sa gaseasca un mijloc de a-l demite pe Stalin din acest post [...]”.* La moartea lui Lenin, S. a atras de partea sa pe Lev Kamenev si Grigori Zinoviev, adversari ai lui Trotki, principalul sau rival, pentru a zadarnici ascensiunea acestuia spre putere. Ulterior s-a aliat cu Nicolai Buharin si Aleksei Rykov impotriva fostilor sai parteneri care formasera o grupare proprie in cadrul partidului.* In cele din urma i-a eliminat pe ultimii sai adepti (cunoscuti pentru linia lor politica moderata) si a reusit sa preia intreaga putere in stat. In 1929 Trotki a fost expulzat din Uniunea Sovietica. A fost ulterior urmarit din ordinul lui S. si asasinat in Mexic in 1940.* Pe plan intern, S. a renuntat la Noua Politica Economica initiata de Lenin si a introdus, incepand din 1928, planurile cincinale, bazate pe colectivizarea fortata a agriculturii si industrializarea rapida. Controlul strict al statului a fost instaurat asupra tuturor domeniilor economiei, initiativa privata fiind anihilata. Costurile politicii economice staliniste au fost imense: aproape opt milioane de tarani au murit de foamete, alte milioane de cetateni au fost victime ale lagarelor de munca fortata (gulag-urilor).* Statul, prin institutiile sale de represiune, detinea controlul absolut asupra vietii publice, dar si asupra vietii private a oamenilor de rand.

* Asasinarea la Leningrad, in 1934, a liderului comunist local Serghei Kirov a reprezentat pentru S. pretextul declansarii celei mai ample actiuni de epurare interna din istorie, indreptata impotriva tuturor presupusilor sai opozanti, asupra comandantilor armatei, dar si a populatiei civile. Arestarile si executiile pricinuite de Marea Teroare au afectat, dupa un calcul estimativ, intre 1,5 si 7 milioane de oameni, fara a include aici milioanele de morti in lagarele de munca.* Epurarile realizate in armata au afectat in mod decisiv capacitatea de rezistenta militara a U.R.S.S. in momentul atacarii ei de catre Germania, in 1941.* In acelasi timp, cultul personalitatii lui S. capata proportii inimaginabile. In politica externa, S. a utilizat Internationala Comunista (Cominternul) pentru a organiza actiuni care sa destabilizeze situatia din statele comuniste. Sunt edificatoare actiunile violente declansate in 1924 in Basarabia de agentii sovietici cu ajutorul Partidului Comunist Roman care actiona de fapt ca sectia romana a Internationalei Comuniste aflate sub controlul Moscovei.* In august 1939, politica antifascista incurajata pana atunci de Internationala Comunista a fost abandonata in urma incheierii, la initiativa lui S., a Pactului de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov) care privea impartirea zonelor de influenta in Europa de Est intre Germania si Uniunea Sovietica. In baza acestuia, Uniunea Sovietica a ocupat dupa 17 septembrie 1939 jumatatea de est a Poloniei in timp ce restul tarii era sub control german, iar in iunie 1940 a ocupat Basarabia, Bucovina de Nord si tinutul Herta, provincii romanesti.* Atacul german din iunie 1941 (Planul Barbarossa) l-a luat prin surprindere pe S. care credea in respectarea pana la capat a Pactului Ribbentrop-Molotov. Armata sovietica, nepregatita suficient, a cedat teritorii imense din vestul Uniunii Sovietice, Germaniei. Totusi, sub comanda lui S., intregul potential economic, uman si militar al U.R.S.S. a fost pus in slujba razboiului impotriva Germaniei si, cu pretul a peste 20 de milioane de cetateni sovietici, civili si militari, ucisi, armata germana a fost infranta, trupele sovietice ajungand in 1945 la Berlin.* In acelasi an, a obtinut din partea aliatilor sai anglo-americani acordul pentru stabilirea unei zone de influenta sovietica in Europa de Est, dupa al Doilea Razboi Mondial. Popoarele statelor est- si central-europene au fost fortate, fara voia lor, sa experimenteze modelul sovietic comunist timp de aproape cincizeci de ani.* Politica de impunere a regimurilor politice comuniste in Europa de Est si rivalitatea dintre S.U.A. si U.R.S.S. pentru dominatia asupra lumii au dus la izbucnirea Razboiului Rece si la escaladarea cursei inarmarilor (mai ales in domeniul armamentului atomic) dupa 1946.* Dupa 1950, S. a revenit la vechile metode de teroare aplicate in U.R.S.S. inainte de al Doilea Razboi Mondial, cu atat mai mult cu cat starea sanatatii sale se deteriora vizibil.* A murit in 1953, fiind succedat la conducerea statului sovietic de Nichita Hrusciov.

Tema 6.(seminar)  Comunicare politică în democrație

De-a lungul timpului, comunicarea politică a suferit schimbări dramatice care au avut consecinţe asupra felului în care funcţionează politica în democraţie. Niciodată politicienii nu au depus atâta efort, atâtea resurse şi atâta sofisticare în comunicarea cu cetăţenii ca în prezent. Tinerii, în special, nu mai găsesc informaţia distribuită de către jurnaliştii profesionişti ca fiind relevantă pentru viaţa lor şi se îndreaptă spre mediul online pentru a-şi satisface nevoile de informare şi de distracţie. (Brants & Voltmer, 2011)Astfel, democraţia contemporană este influenţată de incertitudinea post-modernităţii, o incertitudine legată de procesul politicii şi de adevărul şi încrederea în politicieni şi jurnalişti. Actorii politici precum guverne, partide politice şi alte elite ale instituţiilor politice pierd controlul în ceea ce priveşte felul în care politica este comunicată şi interpretată în sfera

publică. Aşadar, elitele comunicării politice ar trebui să dezvolte rapid noi strategii de comunicare în speranţa păstrării şi recâştigării unei poziţii dominante în arena publică.Schimbările din comunicarea politică contemporană pot fi înţelese prin intermediul a două dimensiuni: dimensiunea orizontală, mediatizarea, şi dimensiunea verticală, dezcentralizarea. (Brants & Voltmer, 2011)Dimensiunea orizontală descrie relaţia dintre politicieni şi media. Elitele comunicării politice, împreună, dar şi în competiţie unele cu altele, creează şi împrăştie mesaje politice pentru mase.Dimensiunea verticală denotă, pe de-o parte, interacţiunea dintre două seturi de elite de comunicare politică şi, pe de altă parte, viziunea conform căreia cetăţenii sunt ultimele persoane cărora trebuie să se adreseze comunicarea politică.Împreună aceste două dimensiuni creează o relaţie triunghiulară între actorii politici, media şi audienţa, care poate fi descrisă în interiorul spaţiului social şi instituţional al comunicării politice.Relaţia dintre politicieni şi jurnalişti a fost dintotdeauna caracterizată printr-un grad înalt de ambivalenţă care alternează între complicitate şi lupta pentru putere. Aceste două tipuri deactori sunt implicaţi în mod constant în negocieri în jurul agendei politice care este comunicată public, în jurul cadrelor în care sunt definite realităţile politice şi problemele politice, precum şi în jurul vizibilităţii şi imaginii actorilor politici. (Blumler & Gurevitch, 1995)Fiecare dintre cei doi actori depinde de resursele celuilalt pentru a-şi atinge propriile scopuri. Astfel, politicienii au nevoie de media pentru publicitate, iar jurnaliştii au nevoie de politicieni pentru surse de informare autorizate. Există o putere echilibrată între aceşti actori.Însă, literatura recentă a schimbat această perspectivă, argumentând că această putere echilibrată se îndreaptă către o situaţie în care media are ultimul control asupra agendei publice. (Blumler & Kavanagh, 1999)Marketingul politic şi managementul ştirilor pot fi văzute ca o soluţie pentru actorii politici de a recâştiga supremaţia în procesul de comunicare. Aceasta e evidentă în campaniile electorale. Partidele politice din lume au făcut mari eforturi pentru a-şi profesionaliza strategiile de campanie pentru a câştiga alegerile.Un element cheie al profesionalizării unei campanii de comunicare este adaptarea acesteia la valorile media şi la prezentarea problemelor de natură etică. Drept consecinţă, campaniile electorale şi comunicarea politică, în general, au devenit mai centrate pe candidat, mai axate pe imagine, mai spectaculoase şi mai puţin organizate în jurul ideologiilor. (Patterson, 1993)Mediatizarea a schimbat felul în care partidele politice organizează şi selectează personalul. Liderii de partid sunt aleşi, în special, pentru abilitatea lor de a comunica cu media, în detrimentul abilităţilor lor de a construi alianţe între grupuri sociale.Odată ce actorii politici au devenit mai sofisticaţi în practicarea jocului mediei, jurnaliştii s-au simţit ameninţaţi cu privire la independenţa lor. Acest lucru a rezultat în spirale neîncrederii între cele două grupuri (Brants et al., 2010). Jurnaliştii au abandonat mixul tradiţional sacerdotal şi subordonat şi, în acelaşi timp, orientat în mod investigativ autorităţilor politice şi instituţiilor în schimbul unui rol mai proactiv în timpul procesului de comunicare politice.În ceea ce priveşte dezcentralizarea comunicării politice, aceasta vizează relaţia dintre elitele comunicării politice, media şi oficialii politici şi cetăţenii ca votanţi şi ca public. Odată ce cetăţenii au pus la îndoială legitimitatea şi credibilitatea politicii instituţionalizate, aşa cum au făcut şi instituţiile media tradiţionale, aceştia au devenit interesaţi de sferele de comunicare non-politice.Participarea la alegeri a scăzut dramatic, aşa cum a scăzut şi implicarea în organizaţiile politice tradiţionale ca partidele politice. În special, tânăra generaţie de cetăţeni arată semne de neimplicare şi se informează prin intermediul new media. Astfel, Internetul devine un

instrument puternic de mobilizare prin care pot fi iniţiate acţiuni politice într-o perioadă scurtă de timp şi pe un teritoriu extins. Comunicarea politică devine bidirecţională, publicul nemaifiind doar consumator de informaţie, ci şi creator de informaţie. Internetul a creat oportunităţi pentru public atât pentru exprimarea îngrijorărilor şi dorinţelor, cât şi pentru participarea la luarea deciziilor. Cetăţenii devin “jurnalişti”, care folosesc bloguri, camere digitale şi telefoane mobile pentru a comunica ştirile şi opiniile personale. (Brants & Voltmer, 2011)Dezcentralizarea transformă sfere non-politice în sfere politice. Adunările de partid devin evenimente de showbiz şi conflictele devin seriale melodramatice numai pentru a-i implica pe cetăţeni în politică. (Brants & Voltmer, 2011)O altă schimbare la nivelul comunicării politice contemporane se remarcă odată cu apariţia termenului „democraţia audienţei”, dezvoltat de către teoreticianul politic francez-american, Bernard Manin în 1997.Termenul se referă la principiile liberale ale democraţiei: alegerile libere, libertatea de exprimare a votanţilor, dezbaterea liberă asupra deciziilor publice. Se remarcă trecerea de la partidele tradiţionale democratice, în care partidul politic era actorul dominant în domeniul politicii la democraţii ale audienţei, în cadrul cărora personalităţile politice sunt părtinitoare, sprijinitoare faţă de partid, performanţă şi autenticitate.Termenul „democraţie a audienţei” rezonează cu cel al lui Edelman din 1967, şi anume cu noţiunea de politică simbolică. Acesta a susţinut, înaintea lui Manin cu treizeci de ani, că dimensiunea instrumentală a politicii a fost gradual înlocuită cu una dramaturgică şi prin spectacol, în timp ce actorii politici au construit simboluri şi rituri pentru consumul public prin media. (Brants & Voltmer, 2011)Într-o democraţie a audienţei, cetăţenii iau decizii pe baza unor analize retrospective şi analizează acţiunile politicienilor de la ultimele alegeri, în timp ce liderii iau decizii din punct de vedere prospectiv, întrebându-se cum vor evalua votanţii acţiunile lor n următoarele alegeri. Cetăţenii sunt influenţaţi de către politicieni cu privire la alegerile lor prin mijloace de persuasiune şi discuţie.Alegerea guvernului devine o interacţiune între votanţi de încredere care acordă atenţie calităţilor personale ale candidaţiilor şi candidaţii care îşi evidenţiază calităţile oneste în sfera publică prin intermediul experţilor în media.Libertatea de a avea opinii publicate se realizează datorită jurnaliştilor profesionişti şi reporterii de pe Internet care sunt asertivi, competitivi şi independenţi ai sistemului politic de partid. Politicienii întâlnesc jurnalişti asertivi, experţi, cetăţeni obişnuiţi, lideri de opinie. Audienţa care priveşte, ascultă, citeşte şi vorbeşte include un segment eterogen în creştere de votanţi care sunt bine informaţi, interesaţi de politică şi educaţi (Manin,1997, p. 232).Jos de Beus a reformulat teoria audienţei prin intermediul unor serii de presupuneri în ceea ce priveşte felul în care politicienii folosesc controlul şi îşi îmbunătăţesc poziţia de putere, performanţa şi vizibilitatea în procesul politic. Astfel, acesta a identificat şapte presupuneri cu privire la poziţia politicienilor şi alte şapte cu privire la felul în care jurnaliştii preiau controlul. (Brants & Voltmer, 2011)Printre presupunerile enumerate de aceştia în legătură cu implicarea politicienilor în procesul de comunicare politică se regăsesc cele de mai jos. (Brants & Voltmer, 2011)P1. Liderii politici - de partid, parlamentari, de guvern - tind să se vadă şi să se prezinte ca fiind autonomi şi nu subordonaţi altor lideri puternici şi autoritari din societatea democrată - manageri ai marilor corporaţii, experţi în politică sau intelectuali. Astfel, politicienii resping o putere înaltă în afară de politică.P2. Cetăţenii care au o competenţă retorică, care au charisma vor deveni câştigători şi vor supravieţui competiţiilor cu alţi politicieni puternici. Dacă vor pierde se vor întoarce la sistemul de partid creând şi utilizând o voce în sistemul media - publicarea unor cărţi, apariţii

la talk show-uri, crearea de legături puternice cu jurnalişti profesionişti. Performanţa în sfera publică a devenit atât de importantă încât politicienii fără aceste abilităţi tind să piardă.P3. Noile generaţii de politicieni nu vor mai fi selectaţi dintre cei care au profesii învechite din domeniul militar, serviciul civil, judiciar, economic şi jurnalism tradiţional. Aceştia vor fi selectaţi din profesii noi din domenii precum marketing, jurnalism, mass media, arte populare sau pot fi celebrităţi, avocaţi, antreprenori.P4. Politicienii consideră că apariţiile în faţa camerelor de filmat şi la TV sunt cruciale pentru a atinge publicurile, fără a fi nevoie să-i implice faţă în faţă. Aşadar, ei îşi îmbunătăţesc apariţiile în mod continuu prin dezvoltarea cunoştinţelor şi abilităţilor prin trainingul media, monitorizarea media şi utilizarea focus grupurilor pentru cercetările electorale. Ei se înconjoară de echipe de experţi în media care prezintă ştiri, imaginea dezirabila a lor şi imaginea rivalilor. Pe scurt, televiziunea este importantă pentru succesul politicienilor şi a partidelor lor.P5. Liderii politici sunt comandanţii unei mici armate de experţi loiali şi experimentaţi în domeniul electoral, experţi media, experţi în recrutare, finanţe, relaţii externe etc. Mesajele potrivite ale partidelor ating publicul potrivit.P6. Partidele politice vor încerca să influenţeze şi să controleze jurnalismul prin ceea ce se poate numi manipularea ştirilor. Media poate fi gestionată prin intermediul unor contacte directe cu deţinătorii, editorii sau reporterii. Informaţia poate fi controlată prin distribuirea acesteia şi a diferitelor mesaje jurnaliştilor privilegiaţi, dar şi prin publicitate, apariţii la TV care pot fi apolitice sau antipolitice şi furnizarea de poveşti de interes pentru a sublinia faţeta prietenoasă a partidelor şi a candidaţilor lor.P7. Politicienii care controlează sunt dependenţi de ciclul ştirilor şi de informaţia relevată de jurnalismul investigativ, mai mult decât de sursele partidului - membri, grupuri de interes -, surse de stat sau ştiinţifice. Media a devenit cea mai importnată sursă de informare în legătură cu viaţa cotidiană şi perspectivele comune ale cetăţenilor obişnuiţi. Cele mai dificile cazuri sunt cele ale scandalurilor politice în care managementul ştirilor partidelor politice devine suspect.În prezent, societăţile democratice s-au mutat de la logica de comunicare a partidului - în care politicienii erau actorii dominanţi în comparaţie cu jurnaliştii- la media logic, în care sistemul media domină sistemul de partid. Prin mediatizare politicienii trebuie să cumpere sau să atragă legile selecţiei media pentru a atrage atenţia jurnaliştilor şi să se expună. Astfel, Jos de Beus a identificat şapte presupuneri cu privire la controlul pe care tind să-l aibă jurnaliştii asupra comunicării politice. (Brants & Voltmer, 2011)J1. Jurnaliştii şi alţi agenţi din sistemul media - manageri, editori - tind să vadă şi să se prezinte pe ei ca fiind autonomi, decât să fie subordonaţi politicienilor sau altor deţinători de putere în societăţile democratice. Constrângerile democraţiei audienţei şi piaţa media competitivă fac ca atingerea publicurilor de către jurnalişti să fie dificilă. Jurnalismul este emancipat, acceptat în cultura societăţii şi în politică.J2. Jurnaliştii tind să se vadă şi să se prezinte ca având o putere semnificativă în raport cu alţi actori care pot deţine putere. Jurnaliştii cred că fără criticism în media, democraţia ar deveni disfuncţională şi ar conduce la ilegimitate. Cred că materialele de presă, radio şi Internetul sunt o parte din ideologia democratică. Jurnalismul comercial şi cel non-profit referitoare la afacerile publice au o dimensiune politică.J3. Jurnaliştii şi alţi agenţi din sistemul media tind să se vadă şi să se prezinte ca purtători de cuvânt ai oamenilor. Ei cred că pot concura cu membrii Parlamentului şi membrii guvernului care pretind reprezentare populară, atenţie şi încrederea publicului, complimentează reprezentanţii tradiţionali sau îi înlocuiesc şi sunt superiori în a reprezenta opiniile oamenilor obişnuiţi.

J4. Jurnaliştii sunt implicaţi într-un mix al interpretării, al investigării şi al animării. Fără un mix interpretativ, jurnalismul şi media nu ar putea supravieţui competiţiei, în timp ce politica tinde să devină complexă şi obscură, iar cetăţenii devin ignoranţi.J5. Jurnaliştii influenţează şi determină selecţia politicienilor. Realizatorii de programe TV, intervievatorii şi producătorii de talk show negociază cu ministerele şi liderii de partide pentru a stabili care vor fi persoanele selectate pentru apariţii publice.J6. Jurnaliştii influenţează şi determină selecţia subiectelor de interes- agenda setting, agenda politică. Jurnalismul de succes încearcă să atingă procesul politic al agenda setting şi al dezbaterii şi să-l controleze. Pe scurt, în negocieri, jurnaliştii conduc.J7. Numeroase decupaje ale politicii sunt negative - crize, costuri, scandaluri, eşecuri, mai mult decât pozitive - beneficii, poveşti de succes, oportunităţi, soluţii, conducând la dezintegrarea politicii democratice.În concluzie, în prezent, comunicarea politică se caracterizează prin schimbări substanţiale. Se observă că jurnaliştii încep să deţină controlul în comunicarea politică, iar eforturile politicienilor de a domina şi de a prelua controlul sunt din ce în ce mai mari. (Blumler & Kavanagh, 1999). Cele mai eficiente soluţii adoptate de către elitele politice în contextul actual se referă la crearea unor strategii de marketing electoral şi profesionalizarea campaniilor electorale. Audienţa, cetăţenii ca votanţi şi ca public, încep să-şi piardă încrederea în politicieni, dar şi în mass media tradiţionale, orientându-se spre mediul online pentru informare şi pentru a-şi exprima opiniile. Într-o democraţie a audienţei, aceştia devin din consumatori de informaţie, creatori de conţinut original cu caracter politic, exprimându-şi astfel atât valorile politice, cât şi propriile percepţii asupra realităţilor politice.

Tema 7. Barak Obama

referat 1:Barack Obama, născut în data de 4 august 1961, în Honolulu, Hawaii, este cel de-al

44-lea și actualul președinte al Statelor Unite ale Americii și primul președinte afro-american ales în această funcție. Înainte de a se implica în politică a fost avocat în drepturi civile și profesor al Universității de drept din Chicago. În anul 1996 a fost ales în senatul statului Illinois, ocupând această funcție până în 2004. În anul 2007 și-a anunțat candidatura pentru funcția de Președinte al Statelor Unite ale Americii, iar în 2008 a devenit primul președinte afro-american, câștigând alegerile generale cu 365 de electori față de 173 cât a obținut contracandidatul său, McCain. În 2012 a fost reales în fruntea Casei Albe.

Campania prezidențială 2008Campania prezindențială care a avut loc în anul 2008 a rămas în istoria alegerilor

prezidențiale drept una dintre cele mai remarcabile și mai intrigante campanii, acest fapt datorându-se diversității candidaților înscriși în această cursă. Barack Obama era primul candidat afro-american, Hillary Clinton, prima femeie care candida din postura de Prima Doamnă, iar McCain - cel mai bătrân candidat din istoria alegerilor prezidențiale din Statele Unite ale Americii. Această campanie a fost unică și din punctul de vedere a modului în care candidații au comunicat pe parcursul ei. Campania din 2008 a devenit prima campanie națională care mijloacele de comunicare în masă tradiționale precum televizorul, ziarele, radioul, au fost depășite de internet și rețelele sociale, ajungând în atenția lui Hendricks și Denton (2010) care au analizat rolul internetului și a rețelelor sociale în campania prezidențială a lui Barack Obama.

Campania lui Barack Obama din 2008 a schimbat în mod fundamental comunicarea politică din timpul alegerilor prezidanțiale și a modului în care sunt utilizate noile media. Campania a utilizat toate mijloacele de comunicare și întreaga tehnologie pentru a atrage votanți de toate vârstele, etniile și nivelurile sociale.

În data de 10 februarie 2007, Obama și-a anunțat candidatura pentru funcția de Președinte al Statelor Unite ale Americii în fața clădirii capitolului din Springfield, fiind un loc cu însemnătate în memoria americanilor. Acolo, în 1858, Abraham Lincoln a ținut celebrul discurs „House Divided”.

Dinamica utilizării internetului s-a schimbat. Dacă înainte internetul era utilizat într-o manieră statică, doar ca un mijloc de informare, pe parcursul acestei campanii, internetul a avut rolul de a motiva, de a implica și de a genera entuziasm în rândul electoratului.

Obama, supradenumit și primul președinte Web 2.0, a folosit toate rețele sociale precum Twitter, Facebook, MySpace, Youtube, e-mail, blog, jocuri video și mesaje pe telefon pentru a determina populația americană să se implice și să-și exercite dreptul democratic. In 2008, campania lui Barack Obama a strâns $40 de milioane de la 1,5 milioane de donatori prin intermediul site-ului, aceste cifre arătând rolul internetului în facilitarea participării politice active.

În primele luni ale anului 2007, staff-ul de campanie a lui Obama a lansat site-ul my.barackobama.com, una dintre cele mai puternice unelte de comunicare din mediul online utilzate pe parcursul campaniei. Această platformă le-a permis votanților să contribuie la dezvoltarea campaniei ca și voluntari, să doneze bani și să urmărească evoluția lor, și să-și încurajeze prietenii să doneze și să voteze. Prin intermediul site-ului a organizat peste 115 mii de evenimente, 35 de mii de grupuri, peste 1,5 milioane de persoane și-au făcut cont și au strâns peste $600 milioane de la 3 milioane de donatori.

Un alt instrument de comunicare online utilizat în această campanie a fost Twitter. Pe parcursul campaniei, Obama a avut mai mult de un milion de followers care primeau mesajele de campanie ale acestuia, reamintindu-le când și unde să voteze și cum pot contribui prin donații.

Youtube a reprezentat un alt canal puternic de comunicare, gratuit,  unde au fost postate peste 1820 de video-uri ale lui Barack Obama care au fost văzute de 19 ori mai mult decât cele ale contracandidatului său, Hillary Clinton. În mare, materialele video ale campaniei au fost vizualizate timp de 14, 5 milioane de ore, care pentru a fi difuzate la televizor ar fi costat peste $47 de milioane. Astfel, o altă caracteristică importantă a promovării prin intermediul Web 2.0 este costul redus și chiar inexistent al promovării.

Paginia principală de facebook a lui Barack Obama a atras peste 3 milioane de suporteri, iar cea de MySpace aproximativ 1 milion de prieteni.

Scopul campaniei online desfășurată de Barack Obama de a motiva atât tinerii cât și noii votanți să se implice în acest proces democratic a fost un real succes, 66% din votanții sub 30 de ani și 60% din noii votanți l-au susținut pe Obama.

Barack Obama a fost privit pe parcursul campaniei drept un candidat unic, „unul dintr-o mie”, care a condus mai mult decât o campanie prezidențială și anume o mișcare, o motivare către evoluție. Unicitatea sa, abilitatea de a organiza și de a motiva oamenii, rapiditatea și ușurința cu care a strâns banii necesari campaniei l-au clasat deasupra multor candidați politici din istoria Statelor Unite ale Americii.        Barry Libert și Rick Faulk (2009) au identificat trei puncte forte, trei calități ale lui Barack Obama care fac din el un lider adevărat și care i-au adus succesul în campania prezidențială.        Prima calitatea este aceea că a fost rațional și calm. Pe parcursul dezbaterilor publice nu s-a arătat enervat la atacurile venite din partea contracandidaților și a ales să le demonteze atacurile prin argumente solide, fără a contraataca asemenea lor. El a învățat de la Abraham Lincoln să lupte fără să-și piardă umanitatea, păstrându-și calmul în momente limită și adaptându-se constant la situațiile noi apărute. S-a axat întodeauna pe soluții, nu pe probleme și a luat decizii raționale, nu emoționale. Datorită modului său de a acționa, campania a ajuns să fie supradenumită de jurnaliști „No drama Obama”.

        A doua calitate identificată se referă la faptul că a utilizat toate canalele și mijloacele de comunicare existente în 2008 pentru a ajunge la cât mai mulți votanți și pentru a-i determina să se implice în această campanie. De asemenea, Obama este văzut drept cel mai bun și cel mai motivant vorbitor în public al erei moderne, discursul din 2004 pe care l-a susținut cu ocazia Convenției Democratice aducându-l în atenția lumii politice.        A treia, și poate cea mai importantă, el este schimbarea. Pe durata întregii campanii, Barack Obama a pus accent pe schimbare, pe faptul că America trebuie să evolueze și că această generație este schimbarea. Tot timpul a folosit exprimarea de „noi”, incluzându-i pe toți în schimbare, cu toții fiind responsabili pentru soarta lor.  „We are the change that we seek.” sunt cuvintele lui Barack Obama pe care le-a folosit adesea în discursurile sale.        În concluzie, Barack Obama reprezintă noul tip de lider politic democratic care, prin campania sa din 2008, a schimbat modul în care se realizează comunicarea politică și alegerile electorale. Este primul lider politic care scoate în evidență forța noilor media și care a determinat un număr considerabil de americani să se implice în alegerile prezidențiale.referat 2:

Comunicarea politică a avut la baza interacţiunea verbală între indivizi din totdeauna. Încă din antichitate, Aristotel a afirmat că „omul este un animal social” datorită încadrării sale într-o comunitate. Mult mai târziu, în încercarea de a defini comunicarea politică, specialiştii au găsit printre alte elemente cheie şi termenii de „argumente”, „persuasiune”, „conversaţii”, care, din nou, au dus la concluzia imposibilităţii comunicării politice fără implicarea interacţiunii sociale. În era contemporană, odată cu apariţia noii media (internetul), interacţiunile sociale au început să implice din ce în ce mai mult utilizarea acesteia, facilitând astfel comunicarea în toate domeniile. Prin urmare, datorită mediatizării intense a comunicării politice, se trage concluzia conform căreia mass-media sta la baza studiilor de politice. (Denton Jr. şi Hendricks, 2010)EVOLUŢIA MASS-MEDIA PE TERITORIUL AMERICAN

Influenţa exercitată de mass-media este puternică şi oferă un canal de comunicare între cetăţeni şi politicienii care îi reprezintă. Drept urmare comunicarea politică şi mass-media merg mana în mână, pe de-o parte prin instrumentele esenţiale pe care media le pune la îndemână politicienilor, iar aceştia la rândul lor pun la punct strategii de presă pentru a lua legătura cu potenţialii votanţi.  „Franklin Roosvelt a probat puterea radioului în anii 1930, John Kennedy a dovedit eficacitatea televiziunii în anii 1960, iar Barack Obama a demonstrat importanta Internetului şi telefoniei mobile. În 1992 Bill Clinton a fost printre primii care şi-a făcut campanie atât prin intermediul emisiunilor de info-divertisment, cântând la saxofon în talk-show-ul lui Arsenio Hall şi la MTV, cât şi prin intermediul internetului, folosind e-mailul şi afişarea câtorva informaţii ; în 2008 principalii candidaţi au vizitat studiourile „capetelor încoronate” ales mass-media Jon Stewart, Jay Leno, David Letterman, Oprah Winfrey şi Larry King, pentru a câştiga susţinere pentru politica promovată de ei şi a-şi testa popularitatea în scopuri electorale.” (Duncan şi Goddard, 2009, p. 143)

„Noua tehnologie şi diversitatea mai mare a programelor permit induivizilor să-şi personalizeze programele privite sau ascultate, ocolind mass-media tradiţionale şi creându-şi propriul univers media „liberal” sau „conservator”. Posibilitatea creării de conexiuni „instant” prin internet, mesagerie şi blogging, mai mult, ajuta la reglarea dezechilibrului de autoritate dintre jurnalist şi cititor- demonstrată cu prisosinţă de sutele de comentarii scrise pe care le atrag articolele de ziar. Internetul a ajuns să ocupe un loc mai important decât ziarele că sursa de ştiri şi concurează cu televiziunea pentru câştigarea statutului de canal principal de informare pentru tinerii între 18 şi 29 de ani”. ( Duncan şi Goddard, 2009, p. 145)

În rândul americanilor, profilul demografic indica procente mai ridicate de utilizatori în rândul celor din zonele suburbane/urbane, mai tineri, albi, educaţi şi aparţinând clasei de mijloc şi superioare (apud Pew, 2009). Nouăzeci şi cinci de procente din şcolile publice din ţară au fost conectate la internet şi două treimi dintre profesori utilizează surse online în procesul de predare. Dar întrucât Statele Unite alunecă pe locul 15 în interconectivitatea globală, administraţia Obama s-a angajat să extindă sau să optimizeze accesul la Internet în bandă largă. ( Duncan şi Goddard, 2009)

 În anul 2008, în Statele Unite ale Americii a avut loc una dintre cele mai interesante campanii electorale prezidenţiale din toată lumea. Acest lucru s-a datorat atât faptului că a fost pentru prima dată când pe teritoriul Statelor Unite a fost ales un preşedinte de culoare, dar mai ales datorită metodelor inovative de promovare. Până la acel moment, canalele media de promovare erau compuse din televiziune, presa, radio; internetul fiind folosit într-o mică măsură şi complet ineficient. De această dată, însă, internetul a fost folosit în premieră pentru a motiva populaţia în viitoarele alegeri şi pentru a stimula entuziasmul alegerilor prezidenţiale în rândul cetăţenilor. (Denton Jr. şi Hendricks, 2010)

La câştigarea acestor alegeri, democratul Barack Obama a mizat însă şi pe ideea de înnoire naţională şi unitate, care au ajutat la alcătuirea sloganului sau optimistic- „Da, putem”- pentru a aduce „schimbarea”. Schimbarea se referea de la aspecte precum sporirea siguranţei americanilor din clasa de mijloc, sfârşitul războaielor din  Orientul Mijlociu şi totodată a fost menţionată şi schimbarea faţă de polarizarea existenţa de-a lungul a generaţii întregi în jurul lui Clinton şi Bush. Republicanul John McCain, deşi avea la activ mai multe realizări datorită şi vârstei (72 ani), a intrat în cursa electorală sub forma unui adept al reformelor, dar cu toate acestea a fost umbrit de oponentul său. Modul în care Barack Obama a reflectat în mass-media şi încrederea generată prin sloganul optimist a generat un impact emoţional mult mai puternic în rândul cetăţenilor Statelor Unite ale Americii decât realizările de-o viaţă ale republicanului McCain. ( Duncan şi Goddard, 2009)

Cu toate că nouă mass-media a deţinut primul loc în câştigarea campaniei sale, Barack Obama a fost ajutat şi de atuurile sale. Oratoria şi spiritul de leader au fost două mari componente care l-au ajutat în discursurile sale, mai ales în comparaţie cu oponentul său, John McCain. Atitudinea sa „cool” descrisă de Faulk şi Libert a fost de mare ajutor atât pe parcursul întregii campanii, cât şi în timpul discursurilor. Acesta s-a baxat mereu pe scopurile sale, făcând abstracttie de comentarii neconstructive, s-a ferit să arunce vina asupra altora şi a ştiut să managerieze nevoile în funcţie de context (Faulk şi Libert, 2009). Însă, toate aceste atuuri au venit în completare la ceea ce urma să aducă cu adevărat spre victorie

ALEGERILE ŞI REŢELELE DE SOCIALIZARE

Înainte de alegerile prezidenţiale, între anii 2006 şi 2008, în mediul online, paginile web au pierdut din popularitate în fata păgânilor de socializare apărute, respectiv MySpace şi Facebook. Aceste noi implementări ale lumii world wide web au avut o semnificaţie deosebită în câştigarea alegerilor din 2008. Datorită numărului conturilor create pe Facebook ,de aproximativ 150 de milioane, iar MySpace numărând cca. 110 milioane de utilizatori la începutul lui 2009, Facebook ajunge pe locul întâi în rândul păgânilor de socializare, fapt ce îi face pe majoritatea candidaţilor să îşi creeze conturi pe aceste reţele. Candidaţii puteau acum posta poze, videoclipuri şi orice i-ar fi ajutat în câştigarea alegerilor, după ce puteau fi adăugaţi în listele de prieteni ale cetăţenilor. (Denton Jr. şi Hendricks, 2010)

Printre primele personalităţi care au abordat această metodă de promovare au fost Hillary Clinton, care a făcut viral un videoclip legat de candidatura sa, dar şi Barack Obama care

tocmai de aceea s-a bucurat de o deosebită popularitate în rândul tinerilor şi a adunat 30.000 de prieteni pe pagina sa în momentul anunţării candidaturii la preşedenţie. În 2007 Facebook s-a extins comparativ cu MySpace şi a creat posibilitatea de a încerca noi aplicaţii pe pagina de socializare, fapt pentru care Obama a beneficiat de o aplicaţie specială ce permitea utilizatorilor să ţină pasul cu cele ce se petreceau în campania electorală. Din nou, viitorul Preşedinte al Statelor Unite câştiga teren în fata oponentului sau republican. (ibidem)

Se pare că şi candidatul de 72 de ani, John McCain a încercat să exploateze lumea onlineului în timpul campaniei, prin postarea hobbyurilo sale şi filmele preferate, dar se pare că nu a fost de ajuns în comparaţie cu Barack Obama, care a fost perceput precum un „om politic natural, utilizator de Facebook”. Datorită percepţiei lumii asupra abordării sale au fost create numeroase grupuri de susţinere pe facebook, precum: „Barack Obama for President în 2008”, „Students for Barack Obama”, care au strâns aproximativ 50 000 de susţinători înainte ca democratul să îşi anunţe măcar candidatura. Cel mai accesat grup a fost însă „One Million Strong for Barack” creat de un student de la Universitatea Missouri, grup care a strâns încă din prima oră 100 de admiratori, ajungând la sfârşitul săptămânii să numere 200 000 de admiratori. (ibidem)

În paralel, candidatura lui Hillary Clinton a luat sfârşit după ce pe reţelele de socializare au apărut pagini şi grupuri precum „ANTIHillary Clinton for President 08” sau „One Million Against Hillary Clinton” care au strâns 48 000 de membri. Din nou apare încă o oportunitate de creştere a notorietăţii lui Barack Obama, una dintre paginile lui atingând un milion de susţinători în vara lui 2008, iar diferenţele numărului de susţinători dintre el şi John McCain fiind de ordinul sutelor de mii pe paginile de MySpace. (ibidem)

Într-un final se ajunge la numărul de aproximativ 500 de pagini neoficiale dedicate susţinerii viitorului preşedinte, iar echipa să investeşte cca. $643.000 din $16 milioane pe campaniile publicitare exclusiv de pe Facebook, fapt ce denotă seriozitatea acordată implicării în mediul online, pe reţelele de socializare.

Campania lui Barack Obama nu s-a limitat însă doar la reţelele de socializare şi s-a extins pe 15 pagini web internaţionale, că „BlackPlanet” sau „AsianAvenue”, obţinând un spor de susţinători internaţionali şi creat pagină web proprie sub numele de „my.barackobama.com”, mai limitată decât  reţelele de socializare, dar cu numeroase activităţi:

·        „s-au creat peste 2 milioane de profiluri”

·        „au avut loc 200.000 de evenimente în offline”

·        „s-au scris peste 400.000 de articole de blog”

·        „400.000 de videoclipuri pro Obama au fost încărcate pe YouTube datorită paginii web”

·        „au apărut 35.000 de grupuri de voluntari”

·        „70.000 de oameni au strâns $30 milioane în cadrul unor strângeri de fonduri”

·        „utilizând sistemul de telefonie bancară virtuală, în ultimele 4 zile ale campaniei s-au efectuat 3 milioane de apeluri” (Denton Jr. şi Hendricks, 2010, p.58).

Primul pas în reţelele de socializare spre această serie de succese din campania lui Barack Obama l-a reprezentat tweet-ul referitor la petiţia împotriva războiului din Irak, postat pe reţeaua Twitter. Pentru un timp, democratul şi-a mai folosit pagina de Tweeter, însă, spre deosebire de restul reţelelor, aceasta era folosită mai mult în scop informativ vis-a-vis de

locurile unde se afla, întâlniri şi alte momente care vizau amplasarea în timp şi spaţiu. (Denton Jr. şi Hendricks)

CONCLUZII

Drept o constatare, a se observa asemănarea dintre campania prezidenţială din 2008 de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii şi ceea ce s-a întâmplat în campania lui Klaus Iohanis, din România, la sfârşitul anului 2014. Pentru prima dată ceea ce s-a întâmplat în mediul online a avut o implicare majoră în ceea ce priveşte viitorul României. Publicul ţintă, care a fost tot tineretul, la fel ca în cazul lui Barack Obama, a reacţionat puternic prin intermediul canalelor de socializare şi nu numai. La 6 ani de la campania prezidenţială americană, pe teritoriul ţării noastre mediul online a dus la favorizarea unei tabere în defavoarea celeilalte, fapt ce denotă evoluţia poporului Român vis-a-vis de noua media digitală.

Exemplul pe care l-a dat Barack Obama pe toată perioada campaniei este unul de urmat chiar şi de oamenii de afaceri. Atitudinea relaxată şi implicarea în toate formele online-ului i-a adus victoria celui care este astăzi preşedintele Statelor Unite ale Americii. (Faulk şi Libert, 2009)

Cu toate acestea, să nu uităm că nimic din cele întâmplate nu ar fi fost posibile fără sprijinul echipei de relaţii publice şi a miilor de voluntari, dintre care unii chiar au renunţat la joburi sau studii pentru a putea promova fenomenul în care ei credeau.

Political Communication – Steven Foster(in UK)

Pre-modern to modern communicationparty political communication = a political party’s relationship to voters and voting behaviourAs elections became more competitive, politicians sought more efficient means of communicating their messages.This was especially so during the late nineteenth and early twentieth centuries, when franchise reform created a much larger and socially diverse electorateIt is the career of Harold Macmillan which marks the transition to a distinctively modern era of political communication. – 1957

Transition to the modern communication – causes:1. the emergence of distinctly national campaigning (political communication had become too important to be left in the hands of individual candidates and their bands of local volunteers)2. the growing prominence of marketing professionals, private opinion research and national advertising.

Pre-modern communication Modern communication

        Retail politics (volunteers in charge of the campaign)

       Limited central coordination         Absence of communication

professionals        Non-mediated communication( no use

of media)         A narrow time frame (3-4 weeks of

       A strong strategic dimension         Professionalisation (large teams of

professional advisors)       A long campaign       Opinion research and marketing       National advertising       Mediated communication

campaign)

Explaining the transition: push and pull factorsThis transformation was the result of a combination of ‘push’ and ‘pull’ factors.The former undermined the viability of pre- modern communications; the latter reinforced this by giving campaign managers positive reasons for change.1. Dealignment- the decisive push factor= ‘voters are likely to be more open to persuasion, more indecisive about which party to vote for and more likely to switch parties’2. The eclipse of the activist- ideological party= the dramatic reduction in the capacity of constituency parties to mount meaningfulcampaigns at that level.The principal cause for it: the loss of interest in joining a political party3. The law and party funding- a pull factorUntil 1952, it was believed to be unlawful for national party organisations to spend money on political communication once a campaign had formally begun.1952- Tronah Mines - party organisations could indeed promote their own campaigns without committing any offence. they were now free to spend what they liked both before and during election campaigns, providing of course they could first raise the moneyBy 1997, the fundraisers had done their work so well that Parliament voted to place the first statutory limits on national campaign expenditure (a ceiling of 18 million pounds)4. Political televisionNational campaign budgets of this scale have been used to finance the exercises in marketing, advertising and above all public relations, which together have redefined the nature of party political communication.- the revolution in broadcasting- content regulations which finally permitted television and radio journalists to report elections as they were happening.The power of TV :

-         efficiency (immediacy and universality)-         psychology (images more powerful than spoken word)-         compatibility with Zeitgeist (Zeitgeist – the defining beliefs/mood specific to a certain

period of time)-         enhanced ability to shape the political agenda-         perceptions of impartiality (voters believe television is impartial, so it is also

trustworthy)-         cost- effectiveness (far cheaper that other forms of political advertising)

The uneven development of political communication-         political communication has tended to evolve in ‘fits and starts’-         the importance of leaders who embrace change – like Margaret Thatcher or Tony Blair-         

-         the uneven nature of change within parties is also present between parties, which is much more significant (the parties tend to adopt only the modern financial matters and not to update their ideologies at the same time)

Targeting and niche marketing: a post- modern paradigm?Post- modernism was used by critical theorists to support their contention that the major political ideologies – conservatism, socialism, liberalism – had lost their hold on the public consciousness.

Post-modern political communication:1. electoral behaviour is likely to become even more volatile and still harder to predict.2. increasing fragmentation within the electorate, something that necessarily lends itself to carefully targeted and personalised campaigning.3. new generations of voters – the so- called ‘digital natives’ – cannot be reached through the traditional means of modern communication: mass political advertising and broadcast communications.=> Features of the post-modern political communication:- decentralization- targeting and niche marketing- further professionalisation- permanent campaigning- campaign costs (additional funding)- qualitative opinion research- media fragmentation and narrow casting (use of a wider range of media)