Il mondo incantato

Quaderni del volontariato 55

a cura di Ioana Aurela Vescan

Il mondo Incantato

Favole Romene

CesvolCentro Servizi Volontariatodella Provincia di Perugia

Via Sandro Penna 104/106Sant’Andrea delle Fratte06132 Perugiatel.075/5271976fax.075/[email protected]@pgcesvol.net

Pubblicazione a cura di

Con il patrocinio della Regione Umbria

Progetto grafico e videoimpaginazioneChiara Gagliano

Disegni a cura di Arinna Ioana Florea

© 2009 CESVOL

ISBN 88-96649-04-6

5

I QUADERNI DEL VOLONTARIATO, UN VIAGGIO ATTRAVERSO UN LIBRO NEL MONDO DEL SOCIALE

Il CESVOL, centro servizi volontariato per la Provincia diPerugia, nell’ambito delle proprie attività istituzionali, ha definitoun piano specifico nell’area della pubblicistica del volontariato.

L’obiettivo è quello di fornire proposte ed idee coerenti rispettoai temi di interesse e di competenza del settore, di valorizzare ilpatrimonio di esperienze e di contenuti già esistenti nell’ambitodel volontariato organizzato ed inoltre di favorire e promuoverela circolazione e diffusione di argomenti e questioni che possonoritenersi coerenti rispetto a quelli presenti al centro della rifles-sione regionale o nazionale sulle tematiche sociali.

La collana I quaderni del volontariato presenta una serie di pro-duzioni pubblicistiche selezionate attraverso un invito periodicorivolto alle associazioni, al fine di realizzare con il tempo unavera e propria collana editoriale dedicata alle tematiche sociali,ma anche ai contenuti ed alle azioni portate avanti dall’associa-zionismo provinciale.

I Quaderni del volontariato, inoltre, rappresentano un utile sup-porto per chiunque volesse approfondire i temi inerenti il socialeper motivi di studio ed approfondimento.

7

Introduzione p 11

Biografia di Ion Creangă p 15

Ursul păcălit de vulpe p 17

Prefazione di Ioana Aurela Vescan p 23

L’orso ingannato dalla volpe p 23

Punguţa cu doi bani p 27

Il sacchetto con due soldini p 33

Biografia di Petre Ispirescu p 41

Fata moşului cea cu minte p 43

La storia della fanciulla dal cuore buono p 51

Fata de împărat şi pescarul p 57

La figlia del re e il pescatore p 63

Mamei mele

Alla mia mamma

Introduzione

11

Nel presente volume troviamo raccolte in lingua originale, con larelativa traduzione in lingua italiana, quattro favole della tradizio-ne romena del tardo Ottocento.

Il libro rappresenta davvero un mondo incantato, come del restorecita il titolo del libro: troviamo un orso ingannato dalla volpe; unsacchetto con solo due soldini; la storia della fanciulla dal cuorebuono; la figlia del re e il pescatore.Oltre ad evocare un mondo rurale ed agreste di altri tempi, lontanidalla nostra malata post-modernità, queste favole sintetizzano latradizione, la memoria e la saggezza della tradizione culturale efolkloristica romena.Non solo i bambini, ma i lettori di ogni età troveranno preziosi inse-gnamenti e numerose verità morali nel leggere tali brevi vicendenarrate.Ad esempio, è una evidenza quotidiana il fatto che il bisogno tiporta dove non c’è la voglia e ti insegna ciò che nemmeno imma-gini; o ancora, il voler perseguire la generosità e la bontà d’animoe di cuore può portare solo il bene nel corso della nostra vita.

Crediamo che simili iniziative culturali siano fondamentali per losviluppo del senso comune nella direzione della multiculturalità edel pluralismo culturale, due punti basilari delle moderne democra-zie repubblicane e liberali.

Rivolgiamo, infine, il nostro plauso alla curatrice del volume perl’inedita e riuscita inziativa editoriale, esortandola a percorre senzasosta e senza posa il meraviglioso cammino della letteratura.

Simone Fagioli

Ion Creangă

1837-1889

Ion Creangă

15

Il 1 marzo 1837 nasce a Humulesti, provincia Neamt, da genito-ri romeni Ştefan figlio di Petre Ciubotaru e di sua moglieSmaranda figlia di David Creangă del villaggio Pipirig,provinciaNeamt. Suo padre è un piccolo proprietario terriero, con ben settefigli, che coltiva la terra e sua madre Smaranda Creangă confe-ziona degli abiti di campagna che la famiglia vende per integrarele magre entrate della modesta proprietà terriera. Riceve la primaistruzione dal dascălul (insegnante) della parrocchia del suopaese natio. In seguito è ospite del nonno presso Suceava (sem-pre in Moldova, ma compreso oggi nel territorio della Romania),dove prosegue gli studi. Continua la sua istruzione in altre loca-lità moldave a Târgul Neamţului, dove studia psaltichie (musicavocale ecclesiastica specifica del rito ortodosso) presso la Chiesa“Adormirea” (“l’Ascensione”). Nell’autunno del 1854 frequentail collegio dei catechisti di Fălticeni. Le scuole dei catechisti ven-gono soppresse, durante l’estate del 1855, quindi il nostro scrit-tore passa al seminario di Socòla presso Iaşi (capoluogo dellaMoldova compresa nei confini romeni), dove rimane per tre anniportando a termine il corso inferiore degli studi. L’opera lettera-ria di Ion Creangă şi realizza dal 1875 al 1883. Le prime fiabevengono pubblicate su “Convorbiri Literare“ e raccolte in segui-to, nel 1890 in un volume “Poveştile“ (“Favole”).Vediamo leprincipali favole. “Soacra cu trei nurori” (“La suocera con trenuore”) si ispira all’eterno conflitto tra suocera e nuora. “Capracu trei iezi” (“La capra con i tre capretti”) è una fiaba in cui unacapra uccide il lupo che le ha mangiato i figli. “Fata babei si fatamosneagului” (“La figlia della vecchia e la figlia del vecchio”)rappresenta il topos esistente nella novellistica di tutti i paesieuropei del conflitto tra la ragazza buona che riceve il premiodella sua generosità e la cattiva che viene punita. La lingua diCreanga riprende il parlato e l’arguzia dei contadini romeni e ivalori etici e sociali della Romania. Sia nelle favole che negli“Amintiri” (“Ricordi di infanzia”) pubblicati nel 1880 si trovano

Ion Creangă

16

la vita ed i valori del villaggio,la fede nel popolo e nel riscattosociale che il contadino, vero alfiere della stirpe, minacciata sem-pre e dovunque dall’alta finanza senza né volto né Patria, deveottenere trasformandosi da suddito a patriota consapevole, ildisprezzo per il conformismo e la mediocre borghesia senza idea-li, asservita ai potentati economici che la stessa vita di Creangăesprime con lucida coerenza fino alla morte che lo coglie a Iaşinel 1889.

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE

17


de Ion Creangă

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noap-te întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă,vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândin-du-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare. Şăzândvulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros depeşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lun-gul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iesede sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fostmoartă.Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi,crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Ho! ho! Boii seopresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi,văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da’ cum naiba a murit vulpeaasta aici?! Tii!!! ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei meledin blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi,târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui.Apoi strigă la boi: “Hăis! Joian! Cea Bourean”. Boii pornesc.Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute,ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pielea vulpei.Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele aîmpinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peş-tele din car cădea. După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime depeşte pe drum, bini...şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, înce-pe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia,îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că taa..re-i mai erafoame!Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.— Bună masa, cumătră! Ti!!! da’ ce mai de peşte ai! Dă-mi şimie, că ta...re! mi-i poftă! — Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre,


18

că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa depoftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte sămănânci.— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peşte-le.Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da’ nu ştii cănevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti?Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te diseară la băltoa-ga cea din marginea pădurei, vâră -ţi coada-n apă şi stăi pe loc,fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spremal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de câtam scos eu. Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga marela băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!... În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-ngură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băl-toagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme,ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o datădin toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămânefăr’ de coadă! Începe el acum a mormăi cumplit ş-a sări în sus dedurere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă înbătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului.Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apro-piere; şi când văzu pe urs că vine făr’ de coadă, începu a striga:— Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prealacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tareşi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă,ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cucârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpeaafară, şi să-i deie de cheltuială... Dar când apuca ursul de picio-rul vulpei, ea striga: “Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragide copac...” iar când anina cârligul de copac, ea striga: “Văleu,cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!”


19

În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a pututscoate vulpea din scorbura copacului. Şi iaca aşa a rămas ursulpăcălit de vulpe!


20


21


22

L’ORSO INGANNATO DALLA VOLPE

23

PREFAZIONE DI IOANA AURELA VESCAN

Questa è una favola che ci racconta di tempi molto molto lontani, tempiin cui l’Orso aveva la coda così come ce l’ha la volpe oppure il lupo;insomma avete capito: lunga!Ma voi, sapete perché l’orso non ha più la coda? Lo scopriremo proprioadesso leggendo questa simpatica favola.


di Ion Creangă

C’era una volta una volpe furba, così come lo sono solo le volpi. Ungiorno, dopo aver camminato tutta la giornata e anche la notte per cer-care da mangiare, la Signora volpe, stando con il musetto appoggiatosulle zampe davanti, pensava a come poteva trovare qualcosa da man-giare. Così ad un certo punto sentì un profumo di pesce e, guardandoda dietro ai cespugli, vide in lontananza un carro pieno di pesce; subi-to pensò: “Ecco il cibo che aspettavo da tanto!”. Così si buttò subito inmezzo alla strada facendo finta di essere morta. Il contadino, che spro-nava i buoi a camminare, vide in lontananza in mezzo alla strada lavolpe morta. Quando si avvicinò scese dal carro e disse: “che bellavolpe! ma come è morta questa volpe qui!? Oh, che bel girocollo faròa mia moglie con la pelliccia di questa volpe! Dicendo così, afferrò lavolpe da dietro il collo e dopo averla trascinata, la buttò accanto aipesci; poi, per far partire il carro, spronò i buoi chiamandoli per nome: “Vai Joian, vai Bourean!”Il contadino, camminando accanto ai buoi, li spronava a camminare piùvelocemente per arrivare al più presto a casa, per fare la pelliccia allamoglie.Ma, non appena partito il carro, la volpe cominciò subito a spingere conle gambe il pesce giù dal carro.Il contadino spronava, il carro scricchiolava e il pesce dal carro cade-va. Dopo aver buttato quasi tutto il pesce giù dal carro per benino, lavolpe saltò giù e velocissimamente cominciò a raccogliere il pescerubato. Dopo averlo raccolto, lo prese, lo portò nella sua tana e comin-


24

ciò a mangiare, perché era mooolto affamata. Ma, proprio quando ini-zia a mangiare, ecco che arriva da lei l’orso. Disse l’orso alla volpe:“Buon appetito cara, comare! Ohhh!!! Ma quanto pesce hai!!!Dammene un po’ anche a me, che ho una faaame!La volpe rispose:” Nemmeno per sogno, compare! Non ho fatto tantafatica per sfamare te. Se hai tutta questa fame, va’ e metti anche tu lacoda nell’acqua del lago, come ho fatto io, e vedrai quanto pesce man-gerai.Allora l’orso chiese alla volpe:” Insegnami, per favore, cara comare,perché io non so come si prende il pesce”.Allora la volpe furba, sghignazzando, gli disse:” Oho, compare! Manon lo sai che il bisogno ti porta dove non c’è la voglia e ti insegna ciòche nemmeno immagini? Ascolta, compare: Vuoi mangiare il pesce?Và questa sera al lago, quello alla fine del bosco, butta la coda nell’ac-qua e resta fermo, immobile senza muoverti, fino all’alba; allora, masolo allora, tira forte la coda verso l’argine del lago e vedrai una mol-titudine di pesci, due volte o tre volte più di questi che ho io.”L’orso, senza dire una parola, corse velocemente verso il lago alla finedel bosco e mise tutta la coda nell’acqua!Quella notte cominciò a tirare un venticello, che gelava la lingua nellabocca e la cenere sotto il fuoco. Congelò forte anche l’acqua del lago,che intrappolò la coda dell’orso, come una tenaglia. Dopo un po’ ditempo l’orso sentì talmente tanto dolore alla sua coda e tanto freddoche tirò con tutte le sue forze la coda; ma, povero orso, al posto delpesce, rimase senza la sua bella coda!Cominciò, a piangere ed a saltare dal dolore; poi, furente con la volpeche lo aveva ingannato, andò a cercarla per punirla dell’inganno subi-to.La furbissima volpe, che sapeva bene come proteggersi dalla rabbiadell’orso, uscì veloce dalla sua tana e si nascose nella cavità di un albe-ro vicino; Quando vide l’orso correre furioso verso di lei privo dellasua coda, cominciò ad urlare:” Eeeh compare! Ma che i pesci ti hannomangiato la coda, oppure sei stato talmente ingordo e hai voluto pesca-re tutti i pesci del lago?L’orso, sentendosi anche preso in giro dalla volpe, s’infuriò ancora dipiù e andò veloce verso l’albero dove si era rifugiata; ma l’ingresso


25

della cavità era troppo stretto e l’orso non riuscì ad entrare; allora cercòun ramo a forma di uncino e cominciò a cercare di agganciare la volpeper tirarla fuori e punirla.Ma, quando l’orso riusciva a prendere la gamba della volpe, lei strilla-va: “Tira stupidone! tanto non mi importa, perché stai tirando l’albero!E quando lui mollava la presa e, agganciava l’albero, la volpe strilla-va:” Lasciami, compare, non tirare, perché mi spezzi la gamba!Invano il povero orso si sforzò di prendere la volpe astuta, ma senzaalcun risultato.E così è rimasto l’orso senza la coda, ingannato dalla volpe!

PUNGUŢA CU DOI BANI

27


de Ion Creangă

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină şi moşneagul uncucoş. Găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi, şi baba mâncao mulţime de ouă iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-ozi pierdu răbdarea şi zise:- Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă,ca să-mi prind pofta măcar.- Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită.Dacă ai poftă de ouă,bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina,şi iacătă-o cum se ouă. Moşneagul, pofticios şi hapsân, se ia după gurababei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucosul şi-i dă o bătaie bună,zicând:- Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncareadegeaba. Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pedrumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iaca găseşteo punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnăcu dânsa înapoi spre casa mosneagului. Pe drum, întalneşte o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de samă la cucoş,vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului:- Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc. Vezeteul se dăiute jos din capra trăsurii, şi c-un feliu de meşteşug, prinde cucoşul şiluându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare opune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta,nu se lasă, ci se ia după trăsura, spuind neîncetat: Cucurigu ! boieri mari,Daţi punguţa cu doi bani !Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:- Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea. Vezeteul se dă

iarăşi jos din capra trăsurii, prende iarăşi cucoşul şi-l azvârle înfântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe aînghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână.Apoi zboară de-acolo afară şi iaraşi se ia în urma trăsurii, zicând:


28

Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani !Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:- Mă! da’ al dracului cucos i-aista! Ei, las’ că ţi-oi da eu ţie de chel-tuială, măi crestatule şi pintenatule! Şi cum ajunge acasă, zice uneibabe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptior plin cujăratic şi să pună o lespede la gura cuptioriului. Baba, cânoasă la inimă,de cuvânt: face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă marenedreptate, începe a vărsa la apă: şi toarnă el toată apa cea din fântânăpe jăratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptioriul; ba încănface ş-o apăraie prin casă, de s-a îndrăcit de ciudă hârca de la bucătă-rie. Apoi dă o bleandă lespezii de la gura cuptioriului, iese teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamu-ri şi a zice: Cucurigu ! boieri mari, Dati punguţa cu doi bani ! - Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş ! zise boieriulcuprins de mirare.- Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireadaboilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua încoarne, ş-om scăpa de supărare. Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle încireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai,la boi, la vaci şi la viţei; pân-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pân-tece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastra, întinde aripi-le în dreptul soarelui, de întuneca de tot casa boierului, şi iarăşi începe:Cucurigu ! boieri mari,Daţi punguţa cu doi bani !Boierul, când mai vede şi astă dăndănaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce

să mai facă,doar va scăpa de cucoş. Mai stă boierul cât stă pe gânduri,până-i vine iarăşi în cap una.- Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a stavreunul în gât, s-a îneca ş-om scăpa de dânsul. Şi, cum zice, umflăcucoşul de-o aripa şi-l zvârle în haznaua cu banii; căci boieriul acela,de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghitecu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iese şi de-acolo, elştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe: Cucurigu!boieri mari,


29

Dati punguta cu doi bani !Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i maiface, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la trea-ba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierea-scă, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva:iară boierul,întristat se uita galiş cum se duceaupaserile sale şi zise oftând: - Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru

curat n-a fost aici! Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dân-sul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe lapoartă începe a cânta:"Cucurigu !!! cucurigu !!!"Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iese din casă cu bucurie, şicând îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva despăriet: elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucos! Ş-apoi în urmalui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase,mai cucuiete si mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa demare şi de greoi, şi încunjurat de atâta amar de galiţe, i-a deschis poar-ta. Atunci cucoşul i-a zis:- Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii. Moşneagul, iute ca unprâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe ţol, scutură puternicdin aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângăpaseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, carestrălucea la soare de-ţi luau ochii! Moşneagul, văzând aceste maribogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dez-mierdându-l.Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde;şi, când a văzut unele ca aie-stea, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă. - Moşnege, zise ea, ruşinată -dă-mi şi mie nişte galbeni!- Ba pune-ţi pofta-n cui, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-airăspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eucucoşul, ştii tu din a cui pricină... şi iată ce mi-a adus!Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi oia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pedrumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite.


30

Apoi răpede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: “Cot,cot, cotcodac !” Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare pestepoartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrunceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodăcind. Baba atunci se ducecu fuga, să afle ce i-a făcut găina!... . Şi, când se uită în cuibariu, ce săvadă? Găina se ouase o mărgică!... . Baba, când vede că ş-a bătut găinajoc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, pân-o omoară în bătaie! Şi aşa,baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului.De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; ca bine ş-a făcutrâs de găină ş-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini fru-moase şi trăia foarte bine. Pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pecucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şiîncălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-iun irod de cei frumoşi, iara nu cucoş de făcut cu borş.


31


32

IL SACCHETTO CON DUE SOLDINI

33


Ion Creangă

C’era una volta un vecchio e una vecchia. La vecchia aveva unagallina e il vecchio un gallo. La gallina faceva le uova due volteal giorno e così la donna mangiava un sacco di uova, ma non nedava nessuno al vecchio. Un giorno l’uomo che non ce la facevapiù perdendo la pazienza reclamò: <<Vecchia mia, tu mangicome una sfondata! Dammi qualche uova, perché possa saziarmianch’io>>. <<Figurati!>> rispose la vecchia che era molto avara<<Se hai tanta voglia di uova, picchia il tuo gallo come ho fattoio con la mia gallina e allora mangerai anche tu, le uova!>>.Ghiotto e ingordo come era, il vecchio seguì il consiglio dellavecchia; pieno di rabbia, afferrò il gallo e gli diede una bella sca-rica di legnate, dicendo:<<Ecco!...prendi!... O fai le uova, o vaivia e lascia subito la mia casa, così smetterai di mangiare il panea tradimento!>>. Quando riuscì a sfuggire alle mani del vecchio,il gallo scappò in fretta e in furia dalla bicocca e, ancora tuttostordito, si mise a correre per il sentiero. Mentre correva, ad untratto vide sulla strada un sacchettino che conteneva due soldini,lo prese subito e tornò felice verso la casa del suo padrone. Ma,durante il tragitto, incontrò la carrozza di un uomo ricco. Il boiar-do guardò il gallo con molta attenzione e stupito di vedere nelbecco del gallo un sacchetto, disse al cocchiere: <<Senti, scendiun attimo e guarda che porta questo gallo nel becco!>> Il coc-chiere scende dalla carrozza, afferra con destrezza il gallo, glitoglie il sacchetto dal becco e lo porta al suo padrone. L’uomoricco lo prese se lo ficcò nella tasca e proseguì il viaggio. Il gallo,non si diede per vinto, ma si mise a correre zampe in spalla die-tro alla carrozza gridando continuamente..<<Chicchirichì!..mieinobili Boiardi!...ridatemi il sacchetto con due soldini!...>> Nelfrattempo l’uomo ricco, furibondo, arrivò ad un pozzo e ordinòsubito al cocchiere: <<Prendi questo gallo insolente e buttalo nel


34

pozzo>>. Il cocchiere scese di nuovo dalla carrozza, acchiappò ilgallo e lo gettò nel pozzo. Povero gallo, che poteva fare in unasimile situazione di pericolo?. Cominciò ad inghiottire acqua ebeveva ...beveva, finchè inghiottì tutta l’acqua del pozzo! Poivolò fuori e si mise di nuovo a correre dietro alla carrozza, gri-dando più forte di prima: <<Chicchirichì! miei nobili boiardini,ridatemi il sacchetto con due soldini>>. A sentirlo, l’uomo riccorestò sorpreso e esclamò: <<Maledizione! Questo gallo è ildemonio in persona! Aspetta un po’ brutto pennuto che ti aggiu-sto io!>>. E non appena arrivò a casa, ordinò subito alla vecchiacuoca di prendere il maledetto uccellaccio e di buttarlo nel fornopieno di brace, chiudendolo bene dentro con una grossa pietra. Lacuoca, donna dal cuore di pietra, eseguì subito gli ordini delpadrone. Ma quando il gallo si rese conto della sua fine imminen-te, cominciò, a ributtare fuori piano piano tutta l’acqua che avevabevuto poco prima nella fontana. Versò,sulla brace tutta l’acquafinchè il fuoco si spense e il forno si raffreddò. Oltre a questo,provocò una tale inondazione in casa, che la vecchia megera nonsi teneva più dalla rabbia. Il gallo si mise a dare colpi alla grossa pietra che sbarrava la portadel forno, così forti che alla fine uscì fuori sano e salvo. Subitodopo volò davanti alle finestre di casa e cominciò a colpire con ilbecco i vetri, ripetendo.<<Chicchirichì! miei nobili boiardiniridatemi il sacchetto con i due soldini !>> <<In fede mia mi sonocacciato in un brutto guaio con questa bestia di gallo!>> dissel’uomo ricco sempre più preoccupato.<<Cocchiere, sbarazzamiuna volta per tutte di questa scocciatura. Buttalo in mezzo allamandria di buoi e di vacche, forse qualche toro infuriato lo siste-merà facendolo saltare sulle sue corna!Così finalmente ci libere-remo di questa grana>>. Il cocchiere prese il povero gallo e lobuttò nella mandria. Ma quale non fu la contentezza delgallo!avreste dovuto vedere come trangugiava uno dopo l’altrotori, buoi, vacche e vitelli! in un attimo aveva divorato tutta la


35

mandria e la sua pancia era gonfia gonfia, come una montagna!.Poi volò di nuovo sulla finestra, aprì le ali davanti al sole in mododa oscurare con esse tutta la casa del boiardo, e ricominciò a gri-dare <<Chicchirichì ! miei nobili boiardini ridatemi il sacchettocon due soldini !>> Quando il boiardo vide questa nuova trovatadel gallo, si sentì morire. Non sapeva più che fare per liberarsi delgallo. Restò a lungo pensieroso, poi, tutt’a un tratto, ebbe unaidea: <<Lo butterò>> disse << nel forziere dove tengo il denaro.Forse si metterà a mangiare monete d’oro e se gli rimane una ingola si soffocherà per benino, e io me ne sarò sbarazzato, final-mente!>> Detto e fatto, acchiappò il gallo per una ala e lo feceprecipitare nella cantina del tesoro perché dovete sapere, che que-sto uomo aveva tanti di quei soldi che aveva perso il conto. Allorail gallo si mise a divorare avidamente tutto il denaro, e lasciòtutto il forziere vuoto, come se non ci fosse mai stato messo nien-te là. Poi uscì di lì (lui solo sa come e da dove) corse alla finestradel boiardo <<Chicchirichì! miei nobili boiardini, ridatemi il sac-chetto con due soldini!>> Visto quello che era successo il boiar-do, in preda alla disperazione gli tirò il sacchetto arrendendosi. Ilgallo lo raccolse allegramente e se ne andò per i fatti suoi abban-donando la casa del boiardo. A questo punto tutti i polli del cor-tile del boiardo che avevano visto il coraggio e l’ostinazione delgallo gli corsero dietro: erano così tanti che sembravano un cor-teo nuziale. Nel frattempo il nobile signore guardava triste esconsolato il suo pollaio che si svuotava. Intanto il gallo marcia-va con fierezza, cammina, cammina alla fine arrivò alla casa delvecchio padrone. Quando fu davanti alla porta, il gallo si mise acantare <<Chicchirichì! Chicchirichì! Il vecchio, sentendo lavoce del suo gallo, tutto contento uscì di casa, ma quando diedeun occhiata accanto alla porta che vide? Il gallo era qualcosa diirreale: accanto a lui un elefante sarebbe sembrato una pulce ! epoi, dietro di lui era accorsa la folla innumerevole di polli, unopiù bello dell’altro tutti gonfi ed impettiti. Il vecchio, vedendo il


36

suo gallo così grosso e robusto circondato da un tale numero dipolli, gli spalancò la porta; allora il gallo esclamò:<<Padrone!stendi un tappeto per terra in mezzo al cortile>>. Il vecchio, sba-lordito, si girava e rigirava, non stando più nella pelle, ma allafine stese il tappeto. Allora il gallo si mise al centro battè le ali e,come per incanto, mentre il cortile si riempiva non solo dellabanda di polli, ma anche di mandrie di animali di ogni tipo, depo-se sul tappeto una vera e propria montagna di monete d’oro chebrillavano al sole tanto da accecare. Il vecchio felice per il ritor-no a casa del gallo, non si stancava di abbracciarlo e accarezzar-lo. Da non si sa dove, ecco comparire anche la vecchia. Quandovide la scena i suoi occhi di donna cattiva si misero a brillare per-ché scoppiava di gelosia. Timidamente disse <<Vecchio, dammiqualche monetina d’oro>> <<...Ah no, no, no e no, ! è inutile cheme lo chiedi! ti ricordi quello che mi hai risposto quando ti hochiesto le uova? ora tocca a te, batti anche tu la tua gallina, per-ché ti faccia monete d’oro, è così che ho fatto con il mio poverogallo, e tu sai bene per colpa di chi! ed ecco quello che mi hariportato>>.La vecchia andò nel suo pollaio cercò la gallina, l’afferrò per lacoda e gli diede tante di quelle legnate da ridurla in uno stato pie-toso. Quando riuscì a sfuggire dalle mani della vecchia la galli-nella si mise a correre per la strada. Camminando trovò per terrauna perlina e la ingoiò, poi tornò subito a casa dalla vecchia ecominciò a dire dalla porta <<Co...Co... Cocodè!>> Appena lavecchia la sentì uscì tutta felice e andò incontro alla gallina masubito questa, saltando sopra la porta pas sò veloce accanto alladonna e corse a rifugiarsi nel suo nido. Dopo un’ora di riposobalzò fuori dal nido schiamazzando. La vecchia megere corse infretta a vedere che cosa aveva deposto la gallina, ma quandoguardò nel canestro, che vide mai? La gallina aveva deposto unaperlina. Allora, furiosa, perché credeva che la gallina la stesseprendendo in giro, l’agguantò con rabbia e l’ammazzò a furia di


37

botte. Così la vecchia avara e cattiva divenne completamentepovera proprio povera. Che le era rimasto oramai, al posto delleuova? Forse nemmeno pazienza fritta, perché uccidendo la pove-ra gallinella innocente la vecchiaccia aveva commesso una graveingiustizia. Al contrario, il vecchio divenne molto ricco, si fececostruire una enorme casa circondata da un meraviglioso giardi-no, dove visse felice. Quanto al gallo, oramai lo portava con sédappertutto con al collo una collana d’oro e gli stivaletti giallicon gli speroni...lo si sarebbe detto un gran signore e non un gallobuono al massimo per fare il brodo!

Petre Ispirescu

1830-1887

Petre Ispirescu

41

Nasce a Bucarest nel 1830, figlio di Gheorghe e di Elena. Il padreha un salone di parrucchiere. La madre era una bravissima rac-contafavole. La madre lo manda a imparare leggere e scriverepresso il padre Nicola della chiesa Udricani, la chiesa della loroparrocchia.1840 studia musica col cantore Lupescu.1842 canta lamessa in chiesa e comincia a guadagnare pochi soldi: la famigliane ha un gran bisogno. È costretto a lasciare la scuola.Nel 1844 entra come apprendista in una tipografia, lavora 14 oreal giorno. Prende il diploma di tipografo nel 1848 ed è moltoserio sul lavoro ricevendo aumenti di stipendio e di responsabi-lità; nel 1849 impara a suonare la chitarra, scrive poesie ma lamancanza di studi si fa sentire. 1853 prende lezioni di francese daun amico più anziano, 1859 è l’anno dell’unificazione dei princi-pati romeni. Negli anni successivi fa attività politica e tipografi-ca: per due anni dirige la tipografia dello stato.1862 pubblica laprima raccolta di favole e nel 1872 la seconda serie di favole.1882 la sua principale opera: “Leggende e racconti dei romeni”in cui fiabe e racconti affidati alla tradizione orale vengono rac-colti e rielaborati, senza perdere però la loro genuinità. Muore il 27 novembre 1887. Dei numerosi altri scritti vannoricordati: “Novelle o racconti popolari” (1874), “Proverbi e indo-vinelli” (1880), “Detti popolari”' (1882).

FATA MOSULUI CEA CU MINTE

43


de Petre Ispirescu

A fost odată ca niciodată;că de n-ar fi,nu s-ar mai povesti; de când făceaplopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade;decând se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se; de cândse potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şis-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;de când se scria muscape perete ,mai mincinos cine nu crede.A fost odată un om bătrân care avea o fată mare, de se dusese vestea înlume de vrednicia ei. Moşneagul (unchiaşul) se căsători de a doua oarăcu o babă, care avea şi ea o fată mare.Baba, însă, punea pe fata unchiaşului la toate greutăţile casei; iar fataei se clocise de şedere.Biata fata unchiaşului torcea, ţesea, făcea pâine, mătura şi scutura fărăsă zică nici pis! dară baba punea parte fetei sale, şi pâra la unchiaş pefiica lui şi o tot ocăra.Nu era ziuliţă lăsată de Dumnezeu să nu se certe cu el, ca să-şi gonea-scă copila, şi-i zicea:- Daca nu-ţi vei duce fata de aici, pâine şi sare pe un taler cu tine numai mănânc.Bietul om se cam codea; dară baba într-o noapte turnă apă pe vatră şistinse focul ce-l învălise fata unchiaşului de cu seară.A doua zi, dis-de-dimineaţă, se scoală fata să facă focul, fiindcă tot peea cădea păcatele; dară foc nu mai găsi în vatră.Atunci, de frică să nu o ocărască mumă-sa cea vitregă, se urcă pe bor-dei, se uită în toate părţile, doară va vedea încotrova vreo zară de foc,ca să se ducă să ceară măcar un cărbune; dară nu se văzu nicăiri ceeace căuta ea. Când, tocmai când era să se dea jos, zări spre răsărit abialicărind o mititică vâlvotaie; se coborî de pe acoperiş şi o luă într-acolo.Se duse, se duse şi la foc nu mai ajunse; dară în drumul ei întâlni o gră-dină părăginită, care o strigă zicându-i:- Fată mare, fată mare! vino de-mi curăţă pomii ce mi-au mai rămas deomizi; şi, când t-ei întoarce, ţi-oi da poame coapte să mănânci.


44

Se apucă fata de lucru numaidecât şi cum isprăvi, îndată plecă.Mai încolo dete peste un puţ, care îi strigă:- Fată mare, fată mare! vino de mă sleieşte, că ţi-oi da apă rece, să terăcoreşti când t-ei întoarce.Fata slei puţul şi plecă înainte.Merse ce merse şi dete peste un cuptor, care-i strigă şi acesta:- Fată mare, fată mare! vino de mă lipeşte şi mă şterge de cenuşe, şi,când t-ei întoarce, îţi voi da azimă caldă.Fata lipi şi şterse cuptorul şi-şi căută de drum.Mai merse niţel şi dete peste o căscioară, şi bătu la poartă.- Cine e acolo? îi zise dinăuntru; daca e om bun să intre, daca nu, să nuvie, căci am o căţeluşă cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel, şi-l facemici fărâmi.- Om bun, răspunse fata.După ce intră, fiindu-i frică de mumă-sa vitregă să nu o bată dacă se vaîntoarce acasă, pentru că întârziase, întrebă daca nu cumva are trebuinţăde o slujnică. Sânta Vinerea, care locuia înăuntru şi care priimi pe fată,îi răspunse că are trebuinţă de o asemenea fată; ea rămase acolo.Mai întâi îi spuse că treaba ce are să facă dimineaţa este să dea de mân-care puilor ce-i avea în curte, însă mâncarea să fie nici caldă, nici rece;apoi să scuture şi să deretice pân casă. Iară maica Sânta Vinerea plecăla biserică. Fata făcu tot, precum îi poruncise.Când veni acasă, Sânta Vinerea întrebă de puii ei, carii erau balauri,şerpi, nevăstuici, ciuhurezi, şopârle, năpârci şi guşteri, cum le-a datmâncarea, şi toţi răspunseră că n-a fost băgat de seamă daca a lipsit eade acasă; aşa de bine au fost căutaţi.Intră în casă maica Sânta Vineri şi văzu toate lucrurile aşezate la locullor şi rămase foarte mulţumită.După câtva timp, zise fata:- Maică Sântă Vinere, mi s-a făcut dor de părinţi, fă bine şi-mi dă voiesă mă duc.- Du-te, fata mea; dară mai-nainte caută-mi în cap, şi să vezi că o săcurgă o apă pe dinaintea casei şi o să aducă fel de fel de cutii, de tronu-ri şi de lăzi; pe care din ele îţi vei alege, aceea să fie simbria ta.Se aşezară şi îndată văzu curgând apa de care-i spusese, şi pe dânsaveni nişte lăzi şi tronuri prea frumoase.


45

Fata se gândi că, daca va lua o ladă d-ale frumoasele, slujba ei nu făceaatâta, şi mai aşteptă până mai văzu că vena o cutie mică şi necioplită;atunci ea zise:- Maică Sântă Vinere, iată că mi-am ales lucru pe cât face slujba mea.- Ia-l, fata mea, daca n-ai voit să-ţi alegi altceva mai frumos, şi du-te cuDumnezeu.Fata unchiaşului îşi luă ziua bună, plecă cu cutia la supţioară şi,întorcându-se pe la cuptor, căpătă o azimă caldă, şi trecând pe la puţ,bău apă rece de se răcori; iară când ajuse la grădină, mâncă poamecoapte.Fata ajunse acasă şi găsi pe tată-său zdrobit la inimă de mâhnire; îispuse tot ce a făcut şi deschise cutia. Dar ce să vază înăuntru?Mărgăritare, pietre nestemate, mărgele, ie numai cu fluturi de aur şicatrenţe de mătase.Baba şi fiică-sa pizmuia pe fata moşului; iară lui îi creştea inima debucurie.Baba trimise şi ea pe fie-sa, să facă ce făcuse fata unchiaşului. Se duse,se duse şi fata babei, şi ajunse la grădina care o chemă şi pe dânsa casă o cureţe; dar ea răspunse:- Da’ ce! nebună sunt eu să-mi zgârii mâinile prin tine?O lăsă şi porni mai departe, sosi până la puţ, şi daca o chemă puţul, eaîi răspunse şi lui:- Da’ ce! am mâncat laur ca să mă ostenesc eu cu tine până să te sleie-sc?Şi plecă mai departe şi se duse până ce dete şi peste cuptor, care o strigăca şi pe fata unchiaşului; ea îi zise şi lui:- Da! ce-am văzut să-mi murdăresc mânuşiţele şi să mă vâr pân tine?Şi plecă înainte, până ce ajunse şi ea tot la Sânta Vinerea.Acolo fu întrebată ca şi fata unchiaşului şi priimită în slujbă, apoimaica Sânta Vinerea îi zise şi ei să facă ceea ce zisese şi fetei moşnea-gului, şi plecă la biserică.Când veni Sânta Vinerea acasă, toate lighioanele, cu gâturile întinse, seplânseră că li s-au opărit gâtlejurile; intră în casă şi văzu o arababură denu-i mai da nimeni de căpătâi.În cele din urmă, zise fata cea leneşă:- Maică Sântă Vinere, mi s-a făcut dor de părinţi, dă-mi dreptul meu,căci mi s-a urât aci, să mă duc acasă.


46

- Du-te, fata mea, răspunse Sânta Vinerea, dară mai aşteaptă niţeluş, căo să treacă o apă dinaintea portiţei, aducând fel de fel de lucruri; pe careţi-o plăcea ca s o iei, alege; iară până atunci să-mi cauţi în cap.N-apucă să puie mâinile în capul ei şi se repezi de luă de pe gârlă ladacea mai mare şi mai frumoasă ce văzu. Sânta Vinere îi zise:- Deoarece ţi-ai ales astă ladă, ia-o; dară să nu o deschizi până acasă; şicând o vei deschide, să fii numai cu mumă-ta singură în casă, ca să nuvază nimeni ce e într-însa.Fata luă lada şi plecă.Când se întoarse pe la cuptor, văzu azime calde, se cercă să ia şi nuputu; ea nu mai putea răbda de foame. Pe la puţ trecu cu jind, că nu-idete măcar o picătură de apă, ca să se răcorească; iară când trecu pe lagrădină, îi lăsa gura apă şi nu putu nici să se umbrească puţin de arşiţasoarelui.Ajungând acasă obidită de osteneală şi flămândă, n-avu răbdare, cichemă pe mumă-sa la o parte şi-i zise să facă pe unchiaş şi pe fie-sa săiasă afară.Cum rămase singurele, deschise lada; dar ce ieşi d-acolo? balauri,şerpi, şi câte lighioni toate, cărora le arsese gâtlejurile când le dase demâncare; şi îndată le sfâşiară şi le mâncară.Tot satul se spăimântă de întâmplarea asta; şi fiecare om băgă de seamăcă asta vine de la răsplătirea dumnezeiască. Fata moşneagului însă secăsători cu un flăcău din cei mai frumoşi ai satului, care o ceru de latată-său şi o luă de soţie.Mare veselie se făcu în sat la nunta lor, şi trăiesc în fericire până în ziuade azi. Cine nu crede să facă bine să se uite împrejur, şi va vedea multede aceste case.Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa .


47


48


49


50

LA STORIA DELLA FANCIULLA DAL CUORE BUONO

51


Petre Ispirescu

C’era una volta un uomo anziano e vedovo, che aveva una figliola bra-vissima, ma talmente brava che la notizia della sua bravura era cono-sciuta in tutto il mondo.Un bel giorno, che a dire il vero non lo fu affatto, l’uomo decise dirisposarsi; detto e fatto, egli si risposò con una donna dall’apparenzamite e buona, ma in realtà ella era perfida.La nuova moglie aveva a sua volta una figliola, ma non così brava ebella come era la dolce figlia dell’uomo, in realtà ella era brutta e svo-gliata.La matrigna ordinava alla figliastra di fare le faccende più faticose,mentre sua figlia era coccolata e esageratamente viziata .La figlia dell’uomo, poverina, doveva tessere, pulire tutta la casa, fareil pane, senza poter dire una parola,ma la malvagia matrigna stava sem-pre dalla parte di sua figlia, criticando e sgridando, dalla mattina allasera, la figliastra.Non c’era giornata lasciata dal Signore nella quale la cattiva matrignanon litigasse con suo marito, chiedendogli di mandare via da quellacasa la figlia dell’uomo; minacciandolo diceva: “Se non mandi via tuafiglia da questa casa, pane e sale dallo stesso piatto, non mangerò maipiù insieme a te”.Il pover uomo invano cercava di trovare delle scuse, ma la cattivamoglie non voleva sentire ragione. Niente meno, una notte, buttò l’ac-qua sul fuoco, che la ragazza aveva preparato con tanta cura la seraprima, spegnendo anche l’ultimo carbone.Il giorno dopo, di buon mattino, la figlia dell’uomo si alzò prestissimoai primi albori di luce per rianimare il fuoco; ma nel caminetto nontrovò alcun carbone per poter accendere il fuoco. Allora, pensando contimore alle urla della matrigna, salì di corsa in soffitta e cercò scrutan-do dalla finestra sia a destra che a sinistra qualche camino fumante perandare a chiedere un carbone per riaccendere il fuoco, ma non trovònulla. Scendendo dalla soffitta triste e impaurita, dalla finestra dellescale guardò e vide che ad est vi era un piccola luce che proveniva daun fuocherello. Scese di corsa e corse verso quella casa.


52

Camminò, camminò molto ma non riusciva mai a raggiungere quelfuocherello; lungo il suo cammino scoprì un frutteto abbandonato cheera incustodito da tanto tempo.Tra nel frutteto vi era un albero parlante, un pero, che le disse: “ Bellae brava ragazza! per piacere vieni a ripulire i miei rami, che mi stannouccidendo i bruchi e quando ritornerai io ti regalerò tana frutta succo-sa e matura”.La brava figliola non aspettò altre suppliche e si mise subito ad aiutaregli alberi .Appena finì il lavoro riprese il cammino.Poco più in là, sulla sua strada incontrò un pozzo:” Bella e brava ragaz-za! Vieni a ripulirmi dal fango e dalla melma che mi stanno soffocan-do e in cambio al tuo ritorno ti darà acqua fresca e pulita.La brava figliola non aspettò altre suppliche, ripulì svelta il pozzo eriprese il suo cammino.Mentre camminava incontrò un vecchio forno che perdeva tutti i suoimattoni. Il forno chiamò la ragazza: “Bella e brava ragazza! Per favo-re, mi puoi ripulire i mattoni e mettermeli a posto?La ragazza si mise subito al lavoro e, non appena terminato, riprese ilsuo cammino verso il caminetto fumante.Poco dopo la ragazza arrivò ad una piccola casa e bussò alla porta; dadentro una voce rispose: “Chi è là? se sei una brava persona, entra pure;ma se non lo sei, vai via subito, perché ho una cagnolina che ha i dentiaguzzi come ferro e le mascelle di acciaio e ti farà, in un attimo, in tantipezzettini.“Sono una brava persona” rispose la ragazza. Entrò e si presentò allagentile vecchietta, poi le chiese ospitalità, in cambio le avrebbe fatto lefaccende domestiche.Santa Venerdì, questo il nome della gentile vecchietta che viveva nelladeliziosa casetta, accolse la ragazza e le disse subito di “si’”. Così laragazza rimase a vivere li’.Santa Venerdì spiegò alla ragazza i suoi compiti: ogni mattina dovevadare a mangiare ai suoi “figli”, che stavano nel cortile, il cibo per lorodoveva essere né troppo caldo né troppo freddo; subito dopo, dovevapulire ed ordinare la casa.Detto tutto Santa Venerdì andò alla Messa e la ragazza fece tutto comele era stato chiesto.


53

Quando rientrò a casa Santa Venerdì chiese ai suoi “figlioli” , che inrealtà erano draghi, orchi, serpenti, faine, lucertole,” Come siete statinutriti?” i “figlioli “risposero: “Mamma, non ci siamo nemmeno accor-ti che non eri a casa, tanto è stata brava con noi questa ragazza”.Entrando in casa, Santa Venerdì vide che tutte le cose erano al loroposto e rimase molto contenta del lavoro fatto dalla brava figliola.Passarono i giorni, i mesi e un giorno la ragazza chiese a Santa Venerdì:“Ho tanta nostalgia di casa e della mia famiglia, per favore, lasciamiritornare a casa da loro”.Santa Venerdì le rispose con molta gentilezza:” Vai figlia mia, peròprima guarda sopra la mia testa: vedrai un fiume che scorre davanti allacasa e in mezzo al fiume ci troverai varie scatole: bauli, troni, tu sce-gline una ,quale ti piace di più: sarà la tua ricompensa per quello chehai fatto per me in tutto questo tempo. Si misero sedute e subito dopo la ragazza vide il fiume, di cui avevaparlato Santa Venerdì, con i bauli dorati e i troni tempestati di pietrepreziose; la ragazza guardò con meraviglia tutti quei bauli e scatolepreziose e pensò che non poteva scegliere una cosa molto preziosa , aparer suo non la meritava, e così aspettò finchè non vide arrivare unbauletto piccolo, rovinato, scheggiato e bruttino; allora prendendolodisse: “Santa Venerdì, ecco ho scelto una cosa per quanto è valso il miolavoro. Santa Venerdì, sorpresa, disse: “Prendilo, figlia mia! se nonvuoi scegliere un’altra cosa più bella, vai, che il signore ti protegga!La brava figliola salutò e tornò verso casa con il bauletto sotto il brac-cio. Lungo la via del ritorno, passando accanto al forno, ricevette deigustosissimi biscotti e ciambelle appena sfornati; poi arrivò vicino alpozzo, che questa volta era pieno di acqua limpida e fresca; la ragazzabevve, si rinfrescò un po’ e riprese il suo cammino; quando arrivòaccanto al frutteto, ricevette anche qui delle succose pere, pesche e dol-cissime ciliegie.Dopo poco tempo ecco che riescì ad arrivare a casa e trovò il padre conil cuore affranto dal dispiacere, ma nello stesso tempo felice di riveder-la e iniziò a raccontarle tutti i suoi dispiaceri da quando lei era partita.Chiedendole scusa, si abbracciarono e la ragazza aprì il bauletto rice-vuto come ricompensa dalla Santa Venerdì.Ma che trovarono dentro?


54

Soldi, pietre preziose, collane d’oro, vestiti, camicette fatte solo di far-falle d’oro, gonne di seta e tante altre meraviglie.La vecchia insieme alla sua figliola cominciò a sentirsi male dall’invi-dia, invece il padre della ragazza era così felice che gli scoppiava ilcuore dalla gioia di riavere accanto a sé sua figlia.Avara come era, anche la vecchia mandò via sua figlia raccomandan-dole per bene di fare tutto ciò che aveva fatto la figlia del patrigno.La figlia della vecchia camminò, camminò, finchè arrivò nel frutteto,dove vi era il pero parlante che anche questa volta chiese aiuto; ma lafiglia della vecchia gli rispose: <<Fossi matta! Hm! vuoi che mi graffi le mie manine preziose per te?,Senti tu che pretesa!>>E lasciandosi alle spalle il frutteto continuò il suo cammino, così arrivòal pozzo e anche il pozzo chiese aiuto, ma la figlia della vecchia glirispose: <<Ma che ho mangiato mele pazze (espressione tipica romenaMere bolunde che vuol dire: ma ti sembro folle) per affaticarmi a ripu-lirti? E così continuò anche questa volta il suo cammino indisturbata,finchè arrivò davanti al forno, il quale le chiese aiuto, come aveva fattocon l’altra ragazza;” Macchè”! la figlia della vecchia gli rispose: <<Non ci pensare nemmeno, non mi sporcherò le mie preziose mani-ne, per ripulire te! Ma guarda là.... >>.Così arrivò alla casa di Santa Venerdì.Là fu ricevuta anche lei, come la figlia del patrigno, poi Santa Venerdìspiegò anche a lei come aveva fatto con la sorellastra le faccende dafare e partì per la Messa.Quando tornò Santa Venerdì a casa, che videro i suoi occhi? non riusci-va a crederci: tutte le sue bestiole erano con la gola tesa: piangevanodicendole che il cibo era bollente e che, poverini, tutti avevano la golaustionata; ma non era finita qui, perché, entrando in casa,la poveraSanta Venerdì non poteva credere ai suoi occhi: tutto era sottosopra intal modo che non si capiva in quanto tempo qualcuno sarebbe riuscitoa rimettere tutto a posto.Alla fine anche la ragazza pigra disse a Santa Venerdì: <<SantaVenerdì, mi mancano tanto i miei genitori, dammi ciò che mi appartie-ne, perché mi sono stancata di stare qui e voglio tornare a casa>>.<<Vai, figlia mia - rispose Santa Venerdì - però aspetta un attimo per-


55

ché passerà un fiume davanti alla porta di casa portando varie cose;scegline una, quale ti piacerà di più e, finchè sceglierai, accarezzami icapelli>>La ragazza pigra non fece in tempo a mettere la mano tra i capelli diSanta Venerdì che scelse il baule più vistoso e grande che passò davan-ti a lei.Allora Santa Venerdì le disse: <<Siccome tu hai scelto questo baule,prendilo, portalo con te, ma non aprirlo fino al tuo arrivo a casa e, quan-do lo aprirai, sii attenta ad essere sola in casa insieme alla tua mamma,così nessuno vedrà il contenuto del baule>>La ragazza prese il baule e tornò a casa. Quando passò davanti al forno,che videro i suoi occhi? Dei biscotti e delle ciambelle dorate e profu-mate e, siccome aveva una gran fame, volle prenderne uno, ma il fornoritirò i dolci dentro e lei si scottò. Passò anche davanti al pozzo eguardò con desiderio l’acqua,ma nemmeno il pozzo esaudì il suo desi-derio; quando passò davanti al frutteto e guardò la frutta dorata e matu-ra, aveva l’acquolina in bocca, ma non potè nemmeno ripararsi dalsole, perché tutti gli alberi alzarono i rami in alto.Arrivata a casa stanca e affamata, era talmente curiosa di scoprire ciòche conteneva il baule, che chiamò subito la madre, chiedendole dimandare via da casa la sorellastra e il patrigno.Non appena rimaste da sole aprirono il baule, ma che usci da lì?Serpenti, draghi e tante fiere feroci, tutte quelle alle quali lei avevaustionato la gola a casa di Santa Venerdì.Uscite dal baule le belve si mangiarono la madre e la figlia.Tutto il paese rimase scosso da questa faccenda.La figlia bella e buona si sposò con il ragazzo più bello e ricco delPaese.Fu grande allegria e gioia al loro matrimonio, i due vivono ancora oggifelici e contenti.Chi non crede, basta che si guardi intorno e vedrà molte di queste fami-glie felici e contente.

FATA DE ÎMPĂRAT ŞI PESCARUL

57


de Petre Ispirescu

... A fost odată un pescar, nici prea, prea, nici foarte sărac; el era june,cu mustaţa răsucită ştii,colea şi chipeş. De câte ori trecea el cu peşte pela curtea împărătească, fata împăratului trimitea să-l cheme, cumpărade la el peşte, şi-i da bani de zece ori cât făcea peştele lui.... Pescarul nostru se spucase la bani;el, de câte ori avea ceva peşte bunşi proaspăt, trecea pe la curtea împărătească şi nu era ziuliţă lăsată dela Dumnezeu în care să nu cumpere împăratului peşte,când trecea p-acolo pescarul.... Într-una din zile fata împăratului, când îi plăti peştele ce cumpărase,îl cam strânse de mână,iar pescarul se făcu roşu ca sfecla, puse ochii înpământ, după ce se uită şi el la dânsa cu o căutătură mângâioasă,fiindcă înţelesese că-i dă pricină.Intră apoi în vorbă cu dânsa, şi se ferii a nu zice ceva prostii.... Altă dată când luă fata împăratului peşte,el aduse vorba camp pediparte, şi dete fetei împăratului să înţeleagă că a priceput-o,şi că foculce-l arde pe dânsul nu este mai prejos decât a ei.... În alt rând,întinzându-se la vorbă,fata împăratului află de la dânsulcă era flăcău, şi pe lângă aceasta ei îi plăcu mult răspunsurile lui celeisteţe;şi cum era de nurliu, prinse dragoste de dânsul fata împăratului;atunci îi dete o pungă cu bani ca să-şi cumpere un rând de haine bune,şi îi zise apoi să vină la dânsa să-l vază.... După ce-şi luă haine ca de boier şi se îmbrăcă cu ele,pescarul veni săle arate fetei împăratului. Ea cât p-aci era să nu-l recunoască,fiindcă şiumbletul lui cel ţanţoş şi boiul lui semăna a boier mare.În cele mai de pe urmă ea nemaiputând să ţie focul ce avea la inimă îispuse că vrea să-l ia de bărbat.... Pescarul cunoştea şi el că nu prea e de mutra lui aşa bucăţică şi nu-ivenea să crează ceea ce auzea cu urechile şi vedea cu ochii ; dară dupăce îl încredinţă fata împăratului că nu-i vorbeşte glume, primi şi el, camcu îndoială şi ruşinos,ce e drept.... Împăratului nu-i prea venea la socoteală căsătoria aceasta;dară,fiindcă-şi iubea fata,numai una fiind la părinţi, se înduplecă la


58

rugăciunile ei. Fata mai dete o pungă de bani pescarului, şi-i zise să-şiia alte haine şi mai frumoase. Pescarul se întoarse cu nişte haine muia-te numai în fir;iar fata îl duse de-l arătă împăratului care îi şi logodi.... Nu trecură multe zile şi le făcură o nuntă d-ale împărăteşti. Când sepuseră la masă, le aduseră şi lor un ou cu zeamă, după lege,din carenumai amândoi trebuiau să mănânce.... Fata împăratului când voi să întingă el,îl opri,zicându-i:- Eu trebuie să înting întâi, fiindcă eu sunt fată de împărat şi tu unpescar.Pescarul nu răspunse nimic;se sculă de la masă şi se făcu nevăzut.

Mesenii,carii nu ştiau ce se petrecuse,se uitau unii la alţii şi se întrebaucu mirare, ce să fie asta? pentru că ei nu auziseră nimic destre ginereleîmpăratului că ar fi fost pescar.Se căia fata şi-şi muşca buzele, şi-şi frângea mânele pentru nesocotinţaei. Mâncă ce mâncă,dară pare că arunca la spate,căci nu-i mergea lainimă nici o îmbucătură.Se duse dară,după masă ,în odaia ei. Toată noaptea nu închise ochii,

căci nici somnul n-o prindea, aşa de tristă era; şi cum avea gândul totla dânsul se temea foarte să nu dobândească lipici. Focul ei era de ce săplece fără să zică măcar o vorbă.A doua zi ea merse la împăratul şi-i spuse că se duce după bărbatul săusă-l găsească ; atât de mult o încinse dorul lui.Împăratul voi s-o oprea-scă; dară ea nu-l ascultă şi plecă.Umblă prin tot oraşul, caută în sus şi în jos, şi nu-l află nicăieri. Pleacădar din oraş în oraş şi-l află băgat slugă la un han.Când îl văzu se duse drept la el şi începu să-i vorbească;dar el se făcu

că n-o cunoaşte, întoarse capul încolo, nu-i răspunse nimic şi se duse latreaba lui.Ea se luă după el şi-l rugă să-i vorbească măcar un cuvânt, dară înzadar. Iar dacă o văzu stăpânul lui că din pricina ei se face zăticnire latrebile ce făcea sluga lui,îi zise:-- Cum de nu-mi laşi sluga în pace să-şi sfârşească trebile ? Nu vezi căe mut ? Fă bine şi te cară d-aci,dacă eşti femeie de treabă. -- Nu este mut,strigă ea,acesta este bărbatul meu,care pentru o greşalăm-a lăsat şi a fugit.Toţi oamenii din han rămaseră uimiţi când auziră vorbele ei, care nu


59

glumea; iar săpânul hanului nu putea a crede una ca asta; căci, zicea el,nu se poate să ştie să vorbească şi să ţie o săptămână întreagă fără sădea un cuvinţel; şi în adevăr toţi îl cunoşteau de mut, se înţelegeau cudânsul prin semne şi-l iubeau pentru vrednicia lui.Atunci fata împăratului făcu prinsoare cu toţi,ca în soroc de trei zile să-l facă a vorbi,numai să aibă voie a fi cu dânsul, iară dacă nu,ea să fiespânzurată. Se făcură înscrisuri, le arătă la stăpânire şi o rugă să le ţieîn seamă învoiala lor. Tocmeala fiind făcută, sorocul de trei zile începua doua zi.Pescarul nu ştia la început aste istorii, dar apoi află; iar fata împăratu-

lui se ţinu mereu de capul lui. - Dragul meu, îi zicea ea, tu ştii că eu sunt cea greşită, eu te-am alespentru că te-am iubit; mă leg să nu mai fac asemenea greşeli; îndură-tede-mi vorbeşte numai un cuvânt şi mă scapă de ruşinea asta care măomoară. Ştiu că ai drept să fii supărat, dară pentru dragosteanoastră,iartă-mă.Pescarul,întorcându-şi capul de către dânsa, da din umeri şi se făcea căn-o cunoaşte şi că nu ştie destre ce este vorba.Trecu o zi, trecură două şi nu zise nici măcar un bob. A treia zi, fiica deîmpărat se înfricoşă grozav, şi oriunde mergea mutul, ea îi tot ieşeaînainte şi-l ruga să-i vorbească.Pescarul, din partea lui, când simţea că-l pridideşte cu rugăciunile,

fugea ca un sălbatec de dinaintea ei ca să nu-l podidească lacrămile, şise făcea ca cum i-ar fi fost inima sloi de gheaţă, iar ea nu înceta a-i facemii de rugăciuni de ar fi înmuiat şi chiar inimile fiarelor sălbatice.În sfârşit trecură trei zile şi pescarul nu zise nici măcar cârc.Toată lumea se mira de astă întâmplare. Nu era altă vorbă în acel oraş

decât despre argatul cel mut de la han şi despre fata cea frumoasă şigingaşe, care, ziceau oamenii, s-a amăgit, semuind pe mut cu altcinevaşi singură s-a nenorocit .A doua zi spânzurătoarea era gata. Se adunară deci toţi cu totul ca să

vază sfârşitul istoriei. Oamenii stăpânirei fură chemaţi la faţa loculi şisiliţi, fără voia lor, a pune în lucrare ceea ce cuprindea învoiala ce făcu-seră.Veni gâdea şi o cheamă la osândă, căci nu izbutise a împlini legăturilela care singură se îndatorase; iară fata se întoarse încă o dată şi


60

suspinând se mai încearcă a înmuia inima pescarului, dară în deşert.Dacă văzu şi văzu că nu e scăpare, îşi lăsă părul despletit pe spate şiîncepu a se jeli de să ferească Dumnezeu !încât şi lemnele şi pietreleplângeau de mila ei.Astfel merse către locul osândei. Iar oamenii,cu mic cu mare, lăcrămaupentru dânsa şi nu puteau să-i ajute întru nimic.Dacă ajunse la spânzurătoare, plină de nădejde, se mai uită la mut, carevenise şi el cu gloata de oameni, şi care sta ca un nesimţitor, şi îi zise:-- Dragul meu bărbat, scapă-mă de moarte, tu ştii dragotea mea pentrutine, nu mă lăsa să mor ruşinată. Zi numai o vorbă şi voi fi mântuită;iar el dădu din umeri şi se uita anapoda peste câmpii. Gâdea stătea cu laţul în mână; doi slujitori o urcară pe scară şi gâdea

îi puse laţul la gât. O clipeală de ochi şi fata era să fie moartă. Dară înminutul când era să-i dea drumul şi s-o lase atârnată, pescarul întinsemâna şi strigă:-- Ho! ho!staţi!Toată lumea încremeni; lacrămi de bucurie curseră din toţi ochii celorcare erau de faţă, iar gâdea scoase laţul de la gâtul fetei. Atunci pescarul uitându-se la fată, îi zise de trei ori:-- Îmi mai zici pescar ?-- Iartă-mă, scumpul meu bărbat, se grăbi fata a-i răspunde, o dată amzis şi chiar din greşeală; mă făgăduiesc a nu-ţi mai zice . -- Daţi-o jos, căci aceasta este femeia mea .-- Şi luând-o de mână, plecară la casa lor.După aceea trăiră în fericire şi trăiesc şi până în ziua de astăzi, dacă n-ar fi murit.... Încălecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa.


61


62

LA FIGLIA DEL RE E IL PESCATORE

63


di Petre Ispirescu

C’era una volta un pescatore non molto ricco ma neanche tanto pove-ro; era un giovane,con i baffi girati!, sai, all’insù e molto bello. Ogniqualvolta passava per vendere il pesce alla corte reale la figlia del remandava i servi a cavallo a comprare il pesce da lui pagandolo sempredieci volte più di quello che valeva.Il nostro pescatore prese il “gusto” dei soldi e, ogni qualvolta aveva unpo’ di pesce fresco e buono, passava dalle parti della Corte Reale e nonc’era giorno mandato dal Signore che la principessa non comprasse ilpesce.Un bel giorno la principessa, mentre pagava il pesce comprato, strinsela mano del pescatore un po’ più forte del solito; il bel giovane pesca-tore divento rosso come la rapa e abbassò lo sguardo subito dopo averguardato anche lui la principessa con uno sguardo dolce. Egli si accor-se dei sentimenti che la principessa nutriva nei suoi confronti, si fececoraggio e le rivolse la parola facendo grande attenzione a quello chediceva per non dire stupidaggini.Un’altra volta, quando la figlia del Re comprò il suo pesce, egli sentìil suo cuore palpitare d’amore per la meravigliosa principessa.Così un’ altra volta, quando passò da quelle parti, la figlia del re par-lando scoprì che il pescatore era scapolo, ma soprattutto alla bella prin-cipessa piacevano le risposte intelligenti che lui dava. Alla fine dellaconversazione ella finì per innamorarsi perdutamente del pescatore. Glidiede un sacchetto pieno di zecchini d’oro per comprarsi degli abiti piùbelli e gli disse di ritornare da lei. Dopo che il pescatore comprò gliabiti eleganti da boiardo e li indossò ritornò dalla principessa per farsivedere. Arrivato al castello, quasi quasi la principessa non lo riconob-be, perché oltre ai vestiti anche il suo portamento era impettito, sem-brava proprio un grande nobile. Alla fine, non resistendo più al fascinodel bel pescatore, la figlia del re con il cuore in mano gli confessò chelo voleva sposare.


64

Il pescatore, consapevole che una principessa non era alla sua portata,non riusciva a credere a ciò che le orecchie gli facevano sentire e gliocchi vedere; però, dopo che la figlia del re lo rassicurò dicendogli chenon scherzava, accettò con un pochino di sfiducia vergognandosi.La principessa, felice come non mai, corse dal padre per dargli la mera-vigliosa notizia.Ma al re non piacque ciò che stava sentendo<<Come mia figlia, unabellissima e intelligente principessa, ma soprattutto la mia unica e pre-ziosa figlia, vuole sposare un pescatore?No, No e No>> Ma alla fine l’amorevole re acconsentì al matrimoniodella dolcissima principessa con il pescatore.Allora la figlia del re ridiede un altro sacchetto di soldi al pescatore,dicendogli di comprarsi altri vestiti ancora più belli. Il giovane pescatore ritornò con un vestito molto prezioso, ricamatocon filo d’oro. Appena arrivato, la principessa lo prese per mano e loportò da suo padre il re, che benedì subito la loro unione.Non passarono molti giorni e il re diede inizio ai preparativi del matri-monio. Quando arrivò il fatidico giorno e gli sposi si sedettero al pran-zo nuziale, la servitù portò anche a loro un uovo con il brodo,dal qualedovevano mangiare solo gli sposi, così come erano le usanze delRegno.La figlia del re proprio nel momento in cui il pescatore voleva intinge-re il pane lo fermò dicendogli:<<Io devo intingere per prima, perché iosono la figlia di un re, invece tu, sei solo un povero pescatore>>Sentendo queste parole, il pescatore non disse nulla, si alzò dal pranzoe sparì nel nulla. Gli ospiti, che non avevano capito quello che era suc-cesso, si guardarono tra di loro sbalorditi, chiedendosi meravigliati <<Ma che è successo,che sarà successo?>> perché loro non avevano sen-tito alcunchè riguardo al genero del re, non conoscevano nemmeno lesue origini.La figlia del re si disperava mordendosi le labbra. Mangiò molto masembrava che nessun boccone le arrivasse al cuore.Finito il banchetto delle nozze, la bella principessa si ritirò nelle suestanze senza chiudere occhio per tutta la notte, perché nemmeno ilsonno poteva avvicinarsi alla tristezza e alla preoccupazione che regna-va nel suo cuore. Il suo unico pensiero era sempre al bel pescatore e una


65

domanda iniziò a tormentarla da quel giorno <<Perché se né andatosenza dire nemmeno una parola?>>. Le mancava così tanto il pescato-re che il giorno dopo prese la decisione di andare davanti al re e di chie-dergli il permesso per andare a cercare il marito.Il re sentendo le parole di sua figlia, tentò invano di fermarla, ma senzaalcun successo, perché la principessa non voleva sentire ragioni e se néandò.Camminò per tutta la città cercando su e giù, ovunque senza trovarlo.Allora, cominciò a cercarlo anche in altri posti, passando da una cittàall’altra, finalmente riuscì a trovarlo in una locanda dove lavoravacome servitore. Come lo vide, felice di averlo ritrovato corse da lui e cominciò a parla-re ma il bel pescatore, fece finta di non riconoscerla, si voltò dall’altraparte e tornò al suo lavoro.La principessa non si arrese, lo supplicò di parlarle, ma da parte delmarito nessuna parola. Il padrone della locanda, spazientito dalle insi-stenze della ragazza che impediva lo svolgere normale del lavoro al suoservitore, la sgridò dicendole:<<Perché non lasci in pace il mio servo?Lascialo finire tranquillo le sue faccende, non vedi che è muto?se seiuna persona di buon cuore vai per la tua strada!>> Ma la figlia del regli rispose urlando <<non è vero! non è muto, quest ‘uomo è mio mari-to e per un mio errore mi ha lasciata>>.Tutta la gente della locanda rimase sbalordita, sentendo le parole dellaragazza. Incredulo il proprietario della locanda disse tra sé e sé: << nonè possibile per una persona che può parlare, rimare per una settimanainterna in silenzio>>. Tutta la gente lo conosceva come il muto, infat-ti si rivolgeva a lui tramite i gesti, amandolo per la sua correttezza eserietà. A questo punto la principessa lanciò una sfida a tutte le perso-ne presenti dicendo loro: <<se io potessi stare con lui per tre giorni,riuscirei a farlo parlare e con questa sfida io metterò in gioco la miavita, infatti se non dovessi riuscire nell’intento al termine dei tre giornimi potrete impiccare>> La scommessa venne messa per iscritto e portata alle autorità, che con-sigliarono alla ragazza di riflettere bene sulla sua scelta perché impli-cava la possibilità di perdere la vita, ricordandole che il patto avrebbeavuto inizio all’alba del prossimo giorno.


66

L’uomo inizialmente, non seppe nulla sulla scommessa che lo riguar-dava, ma poco dopo lo scoprì. Nel frattempo la figlia del re era sempreattaccata a lui e gli diceva: <<mio caro maritino tu sai che sono io quel-la che ha sbagliato! ti ho scelto perché ti amavo. Prometto che non ripe-terò più uno sbaglio simile, abbi pietà e dimmi solo una parola, salva-mi da questo vergogna che mi sta uccidendo.Lo so che hai tutte le ragioni per essere dispiaciuto e arrabbiato con me,ma in nome del nostro grande amore ti prego,perdonami>>.Il pescatore girando la testa dall’altra parte alzò le spalle facendo fintadi non conoscerla e di saper parlare. Intanto il tempo scorreva, il pesca-tore non diceva neanche una parola. Il terzo giorno, la figlia del re spa-ventatissima inseguiva il muto supplicandolo di parlarle. Il bel pesca-tore da parte sua, quando sentiva le suppliche della sua amata correvacome un selvaggio lontano da lei, per non scoppiare in lacrime davan-ti alla principessa, fingendo di avere al posto del cuore un blocco dighiaccio. Ma lei non si fermava, insisteva così tanto che avrebbe sciol-to anche i cuori più duri. Così passarono i famosi tre giorni, ma ilpescatore non disse nemmeno A. Nel paese non si parlava d’altro, senon del garzone muto e della tenera e bellissima fanciulla. Tutti eranomeravigliati davanti a questa storia. Il terzo giorno era pronto il patibo-lo. si radunarono tutti in piazza per vedere la tristissima fine della bellafanciulla. Arrivò il boia e lesse la condanna della fanciulla per aver per-duto la scommessa. Lei salì le scale si girò ancora per una volta e sospi-rando provò a sciogliere il cuore del pescatore,che era tra la folla, manon successe nulla.Arresasi alla sua sorte, sciolse i suoi lunghissimi capelli sulle spalle escoppiò a piangere, tutti intorno a lei si sentirono stringere il cuore enon riuscivano a trattenere le lacrime sentendosi impotenti. Per un ulti-ma volta lei cerca lo sguardo del marito e lanciò un ultimo disperatogrido:<<Caro marito mio, salvami dalla morte, lo sai quanto è grandeil mio amore per te, non lasciarmi morire nella vergogna,perdonami, disolo una parola e mi sentirò libera dal peso che porto>>.Per l’ennesima volta l’uomo alzò le spalle e guardò indifferente sullepianure. Il boia stava con il laccio in mano, due aiutanti fecero salire lafanciulla sul patibolo, le cinsero il laccio intorno al giovane collo, lavita della ragazza era appesa a un filo, e nel momento in cui il boia


67

stava per aprire il patibolo , il pescatore corse verso di lei allungò lemani e urlando disse:<<Fermi! Fermi!>> tutta la piazza si chiuse in unsilenzio, solo lacrime di gioia scendevano dagli occhi di tutti i presen-ti e il boia liberò velocemente il collo della ragazza.Allora il pescatore guardandola dritto negli occhi le chiese tre volte:<<Mi richiamerai mai pescatore?>> la bella fanciulla gli rispose subi-to <<perdonami mio caro marito, l’ho detto solo una volta per sbaglioma ti giuro che non ti chiamerò mai più così in vita mia>>. In quel momento con uno sguardo pieno di felicità il bel pescatore sisbrigò a dire:<<Portatela giù perché lei è mia moglie la donna piùmeravigliosa della terra>> poi prendendola per mano partirono verso laloro casa.Da quel giorno vissero felice e contenti. E così in sella saltai e allevostre signorie una favola raccontai.

Documents

Il mondo incantato