ROMÂNIA, COLONIE A ISRAELULUI?

În ultimii 20 de ani, românul doritor sa se simta în largul sau ca român se împiedica cel mai tare în ideea ca parintii sai au fost capabili de cea mai abjecta crima: genocidul.

Ca o confirmare a reinstalarii kominternistilor la guvernarea României, în decembrie 1989, dupa 1990 s-a lansat si apoi a fost oficial însusita, inclusiv la nivelul manualelor scolare, teza ca din ordinul Maresalului Ion Antonescu si în conformitate cu legile emanate de guvernarea acestuia, românii au ucis aproape 300 000 (trei sute de mii) de evrei.Ne angajam întreaga noastra credibilitate, afirmînd ca nici un document serios nu probeaza acuzatia de genocid si de holocaust adusa românilor. Nici macar pentru un singur evreu nu se poate afirma ca a fost ucis, conform legilor sau uzantelor românesti, pentru motivul ca era evreu!Dimpotriva, cînd avem documente credibile, acestea dovedesc limpede ca în România nu a fost niciodata vreun genocid împotriva evreilor sau a altor etnii. Nici "macar" un pogrom, doua... Documentele serioase, autentice, dovedesc mereu ceea ce stiam cu totii pîna în 1990, anume ca în România, regimul Maresalului Ion Antonescu i-a salvat pe evrei, evrei pentru care România acelor ani a reprezentat "o oaza de liniste" (apud istoricul evreu Braham Randolph), un "colac de salvare" (rabinul Moshe Carmilly Weinberger). O spectaculoasa confirmare ne-a oferit-o, recent, însusi presedintele evreu Shimon Peres, care le-a multumit românilor ca i-am protejat pe evrei în timpul celui de al II-lea razboi mondial, facînd, astfel, posibila emigrarea a 400.000 de evrei, cu rol extrem de important în edificarea statului Israel. Dupa cum se stie, declaratia lui Shimon Peres, atît de conforma adevarului, a stîrnit reactia unor oficiali ai minciunii despre Holocaustul din România... Ce sa întelegem din aceasta neconcordanta între presedintele Israelului si activistii Holocaustului?Dupa parerea mea, Shimon Peres a vorbit din partea evreilor, tot mai multi, care îsi dau seama ca minciuna cu Holocaustul are zilele numarate si ca singura sansa a evreilor de a diminua consecintele aflarii adevarului este ca ei însisi, evreii, sa dea tonul! Asa cum au facut-o dezvaluind lumii ca vestitul sapun evreiesc nu are nici urma de ADN uman în el! ("Dar cine sustine ca evreii ar fi fiinte umane?!", se spune ca ar fi exclamat un evreu mai hîtru, comentînd dezvaluirea oficializata de Yad Vashem...)Daca în România s-a practicat, vreodata, genocidul, acela a fost un genocid antiromânesc! În propria lor tara, adeseori, românii, pentru ca erau români, au fost persecutati, marginalizati ori chiar haituiti de catre straini cotropitori si de minoritari colaborationisti. Perioada kominternista (1945-1960) a încercat sa împinga antiromânismul spre genocid, dar nu a reusit. Amintesc ,în acest sens, unul din motivele pentru care Gheorghiu-Dej a desfiintat la vremea aceea vestita Regiune Autonoma Maghiara: detinutii politici proveniti din aceasta zona a tarii erau numai etnici români. "Numai românii sînt dusmanii comunismului?" s-a mirat Gheorghiu-Dej. Pasamite, maghiarii aveau de-a face cu penitenciarele comuniste numai în calitate de gardieni, anchetatori, procurori etc...Dupa 1990, discret si cu scheme mult mai subtile, insesizabile pentru omul de rînd, pentru omul normal, odata cu revenirea kominternistilor la guvernarea României s-a reluat genocidul antiromânesc... Aceste pagini sînt scrise cu amaraciunea si revolta pe

care mi le provoaca constiinta ca avem de trait într-o asemenea epoca, guvernatii cu un astfel de program!... De ce? Cu ce am gresit si în fata cui?!Încerc de aproape 20 de ani sa înteleg motivele pentru care sîntem acuzati pe nedrept de holocaust, o crima atît de urîta, incalificabila între oameni normali, crima pentru care nu exista în limbajul omenesc termenul potrivit... Asa cum ma asteptam, cercetarea acestui subiect m-a dus departe de evenimentele si faptele din care este alcatuita istoria noastra, a românilor. La vremea respectiva i-am si avertizat pe cei ce ne acuzau de Holocaust: ne obligati sa ne aparam, sa gasim argumente în favoarea nevinovatiei noastre. S-ar putea ca aceste argumente sa sfîrseasca prin a va incrimina pe voi, care ne acuzati într-o maniera atît de cinica si de iresponsabila.În principiu, istoria din ultimii 170 de ani a României nu poate fi analizata si înteleasa fara a introduce în relatarea noastra tot cortegiul de evenimente pe care l-a produs aparitia evreilor în numar mare pe meleagurile noastre. În prezentul rezumat al contenciosului româno-evreiesc, al confruntarii dintre români si evrei, al colaborarii dintre noi si evrei, vom orienta toata povestea în functie de o singura problema, care i-a preocupat pe evrei dintotdeauna si cu intensitatea cea mai mare: problema unei patrii, a unui Israel în care sa-si faureasca rîvnitul camin national, evreiesc. Vechimea acestei aspiratii, a acestui vis, se pierde în negura secolelor care s-au scurs de la risipirea evreilor în lume.Cert este ca dupa Pacea de la Adrianopol, din 1829, se constata un interes tot mai mare al evreilor ratacitori pentru tinuturile românesti, îndeosebi pentru Moldova si Maramures, unde vin sa se aciueze, într-un numar tot mai mare. Iar cînd spunem Moldova, în termeni mai expliciti avem în vedere si Basarabia, cu Bucovina toata.Identificam, din aceasta perspectiva, trei secvente, trei "momente", trei etape istorice:Prima: În a doua jumatate a Secolului al XIX-lea, majoritatea oraselor si tîrgurilor moldovenesti se transforma în localitati cu populatie mixta, jumatate evreiasca. Evreii se instaleaza si în sate, ca arendasi sau cîrciumari. Prin tehnici comerciale oneroase si actionînd în mod evident "în haita", dupa un program insidios, bazat pe tehnici de înselaciune ingenioase, nemaicunoscute pe meleagurile patriarhale ale Moldovei, evreii ajung, curînd, sa acapareze si sa monopolizeze importante ramuri economice, comerciale si financiare. Destul de repede a devenit limpede pentru liderii politici si spirituali din România care era tinta acestei invazii. Nu era vorba de o întîmplare, de simpla goana dupa cîstig nemuncit, ci totul avea o explicatie, din pacate extrem de grava: se derula astfel proiectul de a instaura un stat evreiesc în Europa, la marginea imperiului rus, pe un teritoriu ce ar fi cuprins Galitia, Maramures si Moldova. (Va urma)

ROMÂNIA, COLONIE A ISRAELULUI? (II)

Reactia noastra de aparare, de legitima aparare, nu a întîrziat sa apara, producînd atitudini, idei, texte care vor deveni o baza teoretica a românismului. Putini sînt intelectualii români de marca si politicienii cu suprafata care sa nu fi luat atitudine critica fata de invazia evreiasca.

Îi pomenim pe cîtiva: Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu, Vasile Conta, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nicolae Paulescu etc. Aceasta reactie ne-a

atras, însa, ostilitatea presei internationale, atît de bine controlata de evrei. O ostilitate împinsa pîna la minciuna, calomnie, denigrare, mistificare etc.Mentionam un detaliu edificator: cînd s-au stabilit primele relatii diplomatice dintre România si Statele Unite, de peste ocean ne-a venit ca reprezentant al intereselor americane, ca si consul, însusi seful comunitatii mondiale a evreilor, Franklin Benjamin Peixoto, promotorul cel mai asiduu al proiectului Israel în Estul României. Ce cauta un personaj politic atît de important într-o functie diplomatica atît de marunta, de consul?! Nu functia era vizata, ci spatiul unde avea sa se exercite acea functie: România, programata sa devina, în partea ei de Est, noul Israel! Prezenta lui Peixoto în România, functie mult sub pretentiile unui lider mondial al evreimii, este o dovada în plus si indubitabila, imposibil de interpretat altfel, a insistentei evreiesti, a unor lideri evrei bezmetici, pentru realizarea acestui proiect paranoic: Israel în România!Se impune o întrebare: în ce masura evreii de rînd din România cunosteau acest proiect? Proiect care, ca sa ramîna secret si nestiut de români, trebuia sa ramîna secret si pentru majoritatea evreilor...Se cuvine, de asemenea, pornita cercetarea asupra contingentului mare de evrei care, în mod deliberat si deschis, au sabotat în fapt proiectul sionist si si-au afirmat loialitatea fata de români si disponibilitatea de a duce o viata normala, statornicita în acest spatiu, evrei sincer deschisi ideii de normalitate în relatiile dintre oameni si popoare. Acesti evrei si-au luat si numele de evrei pamînteni, au avut si un partid care a trimis reprezentanti în Parlament. Au disparut, din pacate, chiar si din ...manualele de istorie, sub presiunea sionista din secolul urmator, al XX-lea. Nimeni nu-i mai pomeneste un Tudor Vianu, un Nicolae Steinhardt, un Edgar Papu, un Alexandru Graur...Din pacate, printre acesti evrei de treaba, onesti si loiali poporului român care le era gazda, nu-i putem numara si pe Lazar Saineanu si Moses Gaster, pe care autoritatile românesti i-au obligat sa paraseasca teritoriul Tarii. Fusesera identificati ca agenti ai proiectului Israel în România... Agenti cu misiuni discrete si subtile, pe masura înzestrarii lor intelectuale deosebite... Mare pacat!Ce a rezultat din proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA? A rezultat multa suferinta pentru români, sub diverse forme. Multa energie consumata în van, de-o parte si de alta! Multe resentimente adunate într-un secol si ceva de confruntare între nationalismul românesc si paranoia sionista! Istoricii români, prea grijulii sa nu-si compromita relatiile sociale si interesele personale, întîrzie sa faca un inventar riguros al suferintelor noastre. Nu este timpul pierdut, dar deja s-a pierdut multa informatie orala, deseori mai importanta decît toate arhivele.Au suferit si evreii din pricina acestui proiect nesabuit, ca si din cauza teroarei impuse de Cahal, de exclusivismul religios talmudic, sa reprime orice tentativa de a se asimila a evreilor. În mod semnificativ, povestea junei Haia Sanis nu a scris-o un evreu, la fel cum nici piesa Take, Ianke si Kadîr... Ca români, nu avem ce ne reprosa fata de evrei. Dimpotriva, avem a le cere socoteala pentru netrebnicul proiect. Cu atît mai mult cu cît, sub o forma noua, vor unii sa-l reia!!...O varianta a acestui proiect a constituit-o intentia de a declara Basarabia ca republica socialista sovietica evreiasca... Încercarea s-a produs în anul primei ocupatii sovietice: iulie 1940-iunie 1941. Se convocase congresul "reprezentantilor" poporului din Basarabia, s-a si întrunit acesta, sub presedintia evreului Lazar Kaganovici, dar în ultima clipa acordul lui Stalin a fost retras... Pacat. Ar fi încheiat, definitiv, orice discutie în

contradictoriu, vadind pentru toata lumea esenta tembela si criminala deopotriva a proiectului (de tip) sionist!Carei instante evreiesti îi putem cere socoteala azi pentru proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA? Caci avem tot dreptul s-o facem, nu neaparat pentru a pretinde reparatii materiale, cît mai ales pentru a cere ridicarea embargoului mediatic asupra acestui subiect, recunoasterea publica a vinovatiei, retragerea acuzatiilor iresponsabile la adresa românilor, deschiderea arhivelor si tot ce se mai cuvine a dobîndi în numele Adevarului!Al doilea episod semnificativ al contenciosului româno-iudaic s-a consumat în timpul celui de al II-lea Razboi Mondial, si include trei momente, mereu invocate de evrei: 1) Pogromul de la Bucuresti, din ianuarie 1941, din timpul Rebeliunii Legionare; 2) Pogromul de la Iasi, din iunie 1941 si 3) Genocidul sau Holocaustul din Transnistria, din septembrie 1941-martie 1944.În discutia noastra lamuritoare, trebuie introdus un reper nou si extrem de important, decisiv pentru istoria lumii (sic!): hotarîrea evreilor sionisti, luata la începutul Secolului al XX-lea, de a-si construi o tara în Palestina, pe locul Israelului biblic. Trebuie spus si subliniat ca aceasta decizie nu a tulburat cu nimic comunitatea internationala. Dimpotriva, e de remarcat, cu satisfactie, faptul ca întreaga comunitate internationala a privit cu întelegere si spirit cooperant aceasta doleanta a evreilor, oferindu-le acestora, în completare, si alte teritorii: Madagascar, Uganda sau Rhodesia, în diverse variante, cea mai tentanta fiind aceea a unui stat-metropola Israel în Palestina si un alt teritoriu, cu rang de colonie a primului, în Africa, pentru a putea aduna la un loc un numar cît mai mare de evrei.Evident, acestea erau planuri pe "un petec de hîrtie". Cînd s-a trecut la realizarea Israelului, la colonizarea Palestinei cu evrei care sa accepte voluntar sa-si paraseasca tara si casa în care traisera pîna atunci, s-a constatat ca evreii nu se prea înghesuiau. Reactia lor la ciudatul proiect sionist nu a fost cea pe care au scontat sionistii, era, însa, o reactie cu totul normala: evreii au fost pusi sa aleaga între viata pe care o duceau, uneori de cîteva generatii, într-un mediu social cunoscut, stabil, acceptat, resimtit ca propice pentru viitorul familiei, si stramutarea în necunoscut, într-un climat strain, mai degraba ostil, cu o multime de necunoscute, plin de primejdii. Era de asteptat ca majoritatea evreilor sa ezite, sa nu se grabeasca sa alerge spre misiunea sfînta, istorica, eroica bla-bla, bla-bla, la care erau invitati: refacerea Israelului... Pentru acest proiect, evreii au fost gata sa cotizeze si au facut-o cu generozitate, dar cînd a fost vorba sa faca pasul, atît de socant, de traumatizant, al emigrarii, la care erau invitati, majoritatea au cerut timp de gîndire si de razgîndire... Se pare ca primii care nu s-au grabit sa emigreze în Palestina au fost liderii sionisti, autorii proiectului! Acesta este un moment extrem de important pentru istoria lumii, MOMENTUL CÎND EVREII SIONISTI CONSTATA CA PROIECTUL RECONSTITUIRII ISRAELULUI NU SE POATE REALIZA, DEOARECE NU SE OFEREAU EVREII, CÎTEVA MILIOANE, CARE SA POPULEZE PALESTINA... Consecintele acestui refuz au fost catastrofale pentru istoria lumii, a Europei în primul rînd! Ca si pentru oricare dintre cititorii acestor pagini!... Si anume:Nebunia sionista nu a acceptat aceasta situatie, care însemna abandonarea proiectului Israel. Un proiect despre care se putea spune, între oameni normali, ca se nascuse mort... Evreii sionisti nu s-au împacat, însa, cu evidenta faptului ca, în afara de cîteva sute de tineri entuziasti si saraci, alti evrei nu erau tentati sa faca pasul riscant al unei schimbari atît de radicale în viata lor. Decît cel mult, pentru evreii în vîrsta, Palestina era un loc

tentant în care sa vii sa mori si sa fii acolo îngropat, în pamîntul strabun... În rest, în mod evident, Palestina nu oferea nici o posibilitate de viata dupa parametrii evreiesti traditionali, îndatinati... Ci numai din pur idealism, cineva se putea lansa într-o asemenea aventura! Dar de unde atîta idealism, la milioane de persoane?!...Sionistii nu au abandonat proiectul, ci au imaginat faza a doua a proiectului, solutia de "avarie": constrîngerea evreilor de a-si parasi casa si tara pentru a se stramuta în Palestina, în Eretz Israel!Conform principiului ...moldav: daca voi nu ma vreti, eu va vreau...Cum puteau fi obligati milioane de evrei sa ia calea pribegiei spre tinutul inospitalier al Palestinei? Cu ce îi puteau constrînge evreii sionisti pe ceilalti evrei? Cu nimic! În nici un chip! Singurii care îi puteau constrînge pe evrei erau ...neevreii, autoritatile din tarile unde traiau multi evrei! Iar instrumentul care i-a si constrîns pe evrei sa plece au fost ...doua: holocaustul si comunismul.Ce au în comun cele doua mari hecatombe? Un singur lucru: rolul benefic, decisiv, pe care l-au jucat în aparitia si consolidarea statului Israel. Suferintele evreiesti îndurate în al doilea razboi mondial, mediatizate bine, chiar în exces si cu exagerari fara precedent, au sensibilizat lumea întreaga, cu deosebire pe cea anglo-saxona, astfel ca ideea de a se constitui un stat nou, tara si camin pentru evreii atît de urgisiti, s-a impus aproape de la sine publicului si guvernelor, fara eforturi deosebite. Efectul cel mai important al persecutiilor anti-evreiesti din Germania si tarile satelit ale acesteia a fost ca un mare numar de evrei au ales sa emigreze, totusi, în Palestina, în viitorul Israel. În plus, dupa constituirea sa, statul Israel a început sa beneficieze de sume impresionante, percepute ca reparatii pentru suferintele evreilor loviti de Holocaust.Dar nici pe departe evreii astfel ajunsi în Palestina de teama nazistilor, deci pîna în 1945, nu erau suficient de multi pentru a asigura functionarea unui stat si pentru a contra-balansa numarul relativ mare de palestinieni. Mai era nevoie de alti evrei, mult mai multi. Acestia au venit din tarile de curînd intrate sub regim comunist. Evreii din aceste tari au luat calea emigratiei, în numar tot mai mare, pe masura ce regimul comunist instalat se arata tot mai nepotrivit cu starea de normalitate, mai abuziv, criminal propriu zis. În tarile obligate sa treaca la comunism a crescut brusc numarul celor doritori sa-si paraseasca tara din cauza noului regim.S-a creat o adevarata psihoza a plecarii, bine întretinuta de propaganda occidentala. Dar o data lasata cortina de fier, s-a interzis dreptul de a-ti alege tara în care sa traiesti, dreptul de a parasi tara în care te afli. Binefacerile comunismului devenisera obligatorii. Cu o singura exceptie: numai evreii puteau parasi raiul comunist! Evreii inventasera comunismul si, ca beneficiari ai brevetului, aveau dreptul numai ei sa se lepede de comunism... (Va urma)

ROMÂNIA, COLONIE A ISRAELULUI? (III)

Paradoxul situatiei se preteaza la numeroase interpretari si comentarii, inclusiv amuzante, sarcastice. Comentariul cel mai justificat, însa, este unul dramatic: asadar, simplificînd lucrurile, dar fara a le deforma propriu-zis, avem motive sa credem ca instaurarea comunismului de catre evreii kominternisti în Europa de Est a avut drept scop sa deterioreze conditiile generale de viata, ale tuturor, în asa masura încît sa-i determine pe evrei sa emigreze în Palestina si în Israel.

Spune multe detaliul ca, practic, numai evreii puteau parasi legal regimul comunist. Pentru ne-evrei nu a existat nici un mijloc legal. Multi ne-evrei, dorind sa plece cu orice pret din lagarul comunist, au platit cu viata sau cu libertatea aceasta încercare. Ne-evreilor, care au ramas în lagarul comunist, nu le-a fost usor. Desproprietariti si pauperizati, foarte multi marginalizati ca indezirabili sau inadaptabili ideologici, multi arestati si condamnati pe nedrept, se poate spune ca pentru majoritatea locuitorilor din aceste tari viata s-a schimbat radical în rau, devenind insuportabila în multe privinte. Niciodata nu am primit un raspuns logic la întrebarea de ce, cui a folosit experimentul comunist, falimentar dinainte de a se naste? Întrebam acum: în ce masura este corecta ipoteza ca toate aceste nenorociri care au afectat jumatate din Europa, s-au petrecut pentru a-i determina pe evrei sa paraseasca aceste tari în care traiau de cîteva generatii si sa emigreze în Israel?Nota bene: aceiasi evrei, invitati sa plece în Israel, pe vremea cînd tarile respective nu erau înca comuniste, ci tari "normale", nu s-au aratat deloc dispusi sa le paraseasca. Schimbarea de atitudine a evreilor fata de ideea plecarii în Israel a fost în mod clar cauzata de schimbarea regimului social-politic în tara de bastina... În privinta asta nu poate exista nici o îndoiala! Cererea de plecare a evreilor din România a fost, sub comunisti, mult mai mare decît pe vremea lui Ion Antonescu... Comunismul a fost mai greu de suportat decît asa zisul regim de exterminare!Mi se pare evident ca e mult adevar în aceasta ipoteza. Chiar daca vom identifica si alte cauze si scopuri pentru experimentul comunist, ipoteza subordonarii experimentului bolsevic la proiectul sionist de comasare în Israel a unui numar cît mai mare de evrei nu poate fi respinsa si trebuie consacrata ca atare. Caz în care, în mod evident, avem datoria sa ne întrebam cine poarta raspunderea pentru imensele suferinte pricinuite de instalarea comunismului în Europa de Est! Sa nu ne sfiim sa aratam acuzator spre liderii sionismului! Nebunia sionista a facut si face în continuare multe victime si printre evrei! Cu atît mai mult avem dreptul sa cerem liderilor si organizatiilor sioniste, însesi ideii sioniste (sic!), sa dea socoteala în fata tuturor, evrei si ne-evrei, pentru milioanele de vieti distruse ori batjocorite! Zeci, sute de milioane de oameni care au suferit ca niciodata în istorie! O mai spun o data: eu si oricare dintre cititorii acestor rînduri am fi avut o viata mai usoara, mai frumoasa, mai îndestulata daca sionistii nu ar fi conspirat si actionat pentru proiectul Israel în Palestina, prin care au stricat tihna si normalitatea existentei noastre ca români, ca europeni, ca oameni! În nebunia lor, nu au avut nici un scrupul! Au recurs, însa, cu viclenie, inclusiv la stratagema clasica a inversarii rolurilor: noi, victimele, am devenit vinovati de crimele planuite si înfaptuite de ei, de sionisti si de evreii kominternisti!......Acesta ar fi al treilea moment de tensiune - eufemistic vorbind, din istoria relatiilor dintre români si evrei. Momentul cel mai dureros...Românul se fereste, în ultima vreme, sa mai spuna ca "mai rau nu se poate". A spus-o de atîtea ori înainte de 1990, pe vremea lui Nicolae Ceausescu, pentru ca dupa aceea sa constate, cu perplexitate si amaraciune, ca se poate, "se poate si mai rau"!... Vorba asta se potriveste si pentru necazurile noastre cu evreii. Se pare ca al treilea moment, cît va fi fost el de dureros, n-a fost totusi cel mai! Caci a urmat si al patrulea ...moment, înca neîncheiat, în care traim si evoluam noi, cei de azi!...

Daca în 1944, evreii comunisti, kominternisti, au ajuns sa puna mîna pe guvernarea României si sa-si faca de cap sub protectia ocupantului sovietic, dupa 1990 România a ajuns, din nou, sub controlul unor structuri evreiesti (tot kominterniste?), fara ca acestea sa se bucure de un sprijin extern brutal si prea evident. În mod semnificativ, principalii actori ai evenimentelor din decembrie 1989, adica Ion Iliescu, Petre Roman si Silviu Brucan, care au pretins a fi adusi de "valul revolutiei"(!!!) în fruntea evenimentelor, apartin fostelor structuri kominterniste. Ion Iliescu si Petre Roman ca urmasi cuminti ai unor kominternisti notorii, identificati sigur ca agenti sovietici, iar al treilea, Silviu Brucan, ca supravietuitor al valului kominternist abatut asupra României, dupa august 1944. Petre Roman si Silviu Brucan, evrei cu acte în regula, Ion Iliescu cu o nationalitate ceva mai ...complexa, amestec de bulgar, evreu si, probabil, ceva român. Ion Iliescu nu a dat niciodata dovada ca ar simti româneste. De ceilalti doi, ce sa mai vorbim?!...

ROMÂNIA, COLONIE A ISRAELULUI? (IV)

Mai mult, nici ceilalti doi presedinti, Emil Constantinescu si Traian Basescu, nu au o apartenenta etnica cert româneasca si s-au ferit s-o lamureasca. Dupa stiinta mea, mama lui Emil Constantinescu este evreica si se trage dintr-o familie de evrei anarhisti, izgoniti din Elvetia si pripasiti în Rusia înainte de 1918, în Basarabia mai exact.

Despre Traian Basescu circula doua variante: tata evreu, plecat în Israel, unde ar mai fi si azi în viata; mama evreica, tata evreu... Circula este un fel de a spune, caci subiectul este tabu pentru mass-media. În mod semnificativ, nici una dintre aceste biete femei nu a aparut public sa-si arate bucuria pentru ascensiunea fiului. Orice presa sau televiziune libera, necontrolata din umbra, ar fi gasit interesant pentru noi, publicul, sa ne faca cunostinta cu ...muma lui Stefan cel Mare a zilelor noastre. Am avut parte de trei presedinti, efectiv anormali, care se rusineaza sa spuna cine le sînt parintii!... Se rusineaza sa apara în public cu propria lor mama. Nici nu-si pomenesc parintii în CV-ul de pe Internet! Ce au de ascuns? Recomand celor care citesc aceste pagini sa caute pe Internet biografia celor trei presedinti români de dupa 1990, si s-o compare cu biografia, tot oficiala, a lui Nicholas Sarkozy, presedintele Frantei. Evreu, dar evreu normal, care nu unelteste împotriva celor ce l-au ales, Sarkozy nu-si ascunde ascendentii. Nu exista nici o legatura între originea sa evreiasca si politica pe care o duce ca presedinte al Frantei în folosul Frantei, al francezilor!... Ceea ce nu putem spune si noi, despre presedintii cu care ne-a pedepsit Dumnezeu dupa 1990. Niste...Ma consider un om normal. Ma straduiesc sa fiu, în orice caz. Nu resping ideea ca în fruntea Statului sau Guvernului Român sa ajunga un alogen. Am mai avzut regi si domnitori straini. Toate popoarele europene au cunoscut aceasta situatie si nu o blamam sau incriminam în vreun fel. Dar, în asemenea cazuri, cred ca starea de normalitate impune anumite restrictii, anumite conditii, limite a caror depasire nu poate fi trecuta cu vederea în numele tolerantei si al combaterii gesturilor de discriminare etnica. Iata, pe aceasta tema, cîteva considerente si observatii:1) Persoana în cauza, adica alogenul ajuns în functii publice înalte, se cuvine sa nu-si ascunda originea etnica, ci s-o asume cu seninatate si ceva umor, daca se poate. Exemplu

de urmat, exemplu de normalitate, Varujan Vosganian, mîndru de stirpea sa armeneasca. (Va urma)2) Frecventa cu care apar alogenii în asemenea functii trebuie sa respecte oarecum "algoritmul" demografic. Regula nu poate fi decît una: în mod obisnuit, în asemenea functii ajung cel mai des reprezentanti ai etniei majoritare! A avea un presedinte cu origine româneasca incerta nu este în regula. A avea trei presedinti la rînd numai pe jumatate români da deja de gîndit! Nu pare a fi o întîmplare! Iar cînd cealalta jumatate este la toti trei aceeasi, adica evreiasca (sau patagoneza!, ar fi fost totuna), suspiciunea ca ni se ascunde ceva este si mai îndreptatita. Ce ni se ascunde?3) Daca sub obladuirea a trei presedinti numai pe jumatate români, iar pe cealalta parte evrei, Tara ar fi prosperat, daca am fi progresat sau macar am fi avut o evolutie obisnuita, în limitele normalitatii, atunci totul putea intra sub beneficiul coincidentei întîmplatoare, al aleatorului. Am fi consemnat aceasta coincidenta la rubrica de curiozitati. Împrejurarea însa ca în aceasta perioada de douazeci de ani România a cunoscut cea mai rapida si mai severa involutie din istoria sa, o veritabila prabusire, ne obliga sa cautam o legatura între acest dezastru si componenta alogena a etniei celor vinovati de acest dezastru si sa ne întrebam deschis: exista vreun interes sau amestec evreiesc în decaderea României, în dezastrul din România? ...Cu o asemenea întrebare nu facem propaganda anti-semita, cum vor exclama imbecilii, ci facem un gest de auto-aparare! Nimic mai mult! (Va urma)

ROMÂNIA, COLONIE A ISRAELULUI? (V)

De ION COJA

4) Faptul ca în trecut, un trecut nu prea îndepartat, în anii 1944-64, România a suferit de pe urma unor alogeni evrei, care au activat fatis în slujba unor puteri straine si vrajmase, întareste motivele pentru care sa ni se para nefireasca, chiar suspecta evreitatea atît de excesiva, de debordanta statistic vorbind, a conducatorilor nostri de azi, a clasei politice.

5) Deja stim ca ni se ascunde un fenomen demografic extrem de îngrijorator: numarul mare de evrei care au primit cetatenie româna fara nici o problema, sub acoperirea falsa ca li se face un act de justitie. Conform unei teze nerusinate (vezi si raportul Tismaneanu), cum ca românii i-au silit pe evrei sa plece în Israel si ca pierderea cetateniei românesti a fost un abuz al autoritatilor din România. În realitate, evreii care au plecat în Israel au facut-o de buna voie, beneficiind de un privilegiu refuzat celorlalti cetateni din România. Daca evreii au fost în vreun fel obligati sa plece din România si sa renunte la cetatenia româna - si au fost obligati, presiunea a venit din partea evreiasca, sionista. În urma cu vreo 10 ani, erau circa o jumatate de milion de evrei care capatasera cetatenie româna în mare secret, fara nici un semnal în presa. (E drept, în acest fel se mai da o lovitura: cei în cauza capata astfel si cetatenie europeana...) Paralel cu acest "spor demografic" bine mascat de autoritati, ni se vorbeste mereu de o comunitate evreiasca pe cale de a se stinge în România. Nu mai sînt decît vreo 5-6.000 de evrei! Sa le plîngi de mila! (A se compara cu ritmul lent în care se acorda cetatenie româna pentru românii basarabeni, într-adevar îndreptatiti s-o obtina!)

6) Alt secret de stat bine pazit este structura etnica a proprietatii imobiliare. Prima grija a lui Emil Constantinescu cînd ajuns presedinte al României a fost sa legifereze dreptul strainilor de a deveni proprietari de terenuri de orice fel în România. Am motive sa cred ca si lui Ion Iliescu i s-a cerut (de unde, de catre cine?) sa legifereze aceasta prevedere criminala fata de viitorul României. Ion Iliescu însa, inclusiv partidul pe care îl conducea, nu a insistat prea tare si încercarea lor de a legifera acest proiect tradator de tara a esuat. Propunerea lui Ion Iliescu înaintata Parlamentului a fost mai mult de forma. (Le dau nepotilor mei dreptul de a se lauda ca eu, bunicul si unchiul lor, am declansat în Parlament opozitia la proiectul de a acorda strainilor dreptul de a deveni detinatori de terenuri în România.) Din pacate nu s-a mai putut face nimic atunci cînd la Cotroceni a venit Emil Constantinescu, presedintele celor mai nenorocite privatizari, al celor mai paguboase tratate cu statele vecine. Individul a sustinut cu toata autoritatea functiei sale ca, în ciuda prevederilor constitutionale, sa se legifereze posibilitatea pentru straini de a deveni proprietari funciari.1) În 2003, o data cu impunerea noii Constitutii, s-a introdus si în aceasta dreptul strainilor de a deveni detinatori de terenuri în România.2) Nota bene: Am spus de mai multe ori, fara niciun ecou în mass media: la alegerile din 1966, Emil Constantinescu nu a obtinut voturile necesare pentru a cîstiga. Cu toate acestea a fost declarat cîstigator si, deci, presedinte al României. Presedinte fraudulos, care a debutat prin sustinerea unui proiect de lege care încalca Constitutia. Dar nici proiectul de modificare a Constitutiei nu a primit votul poporului român. Guvernul Adrian Nastase s-a pretat la ilegalitatile cele mai flagrante pentru a declara Constitutia votata. Printre altele, caz unic, cînd a vazut ca rezultatul referendumului este de respingere a Constitutiei, a prelungit cu 24 de ore votarea. Daca Dumnezeu ne va ajuta sa avem un guvern de oameni normali, de patrioti, trebuie declarate nule toate legile si efectele produse prin modificarile operate în actuala Constitutie: în fapt, Constitutia din 2003 este, si azi, ne-legitima. Mai grav este ca întreaga clasa politica, mass media si autoritatile europene au acceptat frauda si abuzurile guvernului Nastase. Erau abuzuri prin care se usura sarcina celor preocupati de distrugerea României.3. Pe parcursul discutiilor purtate în societatea româneasca pe marginea legiferarii vînzarii de teren catre straini, s-a auzit cuvîntul palestinizare, ca un avertisment ca prin modificarea promovata de Emil Constantinescu se creeaza cadrul legal pentru desfasurarea scenariului care în 1948 a adus Palestina, tara a palestinienilor, la situatia de a putea fi declarata Israel, stat al evreilor: evreii, prin cumpararea de terenuri în Palesina, au devenit la un moment dat proprietari pe cea mai întinsa suprafata din Palestina. Argument decisiv în constituirea statului Israel, desi nul în drept. (În aceasta ordine de idei apreciez ca Ion Iliescu, fata de Constantinescu si Basescu, a fost mai retinut în a promova interesele Israelului în România. Poate ca ma însel)4. O confirmare ca aceste suspiciuni sînt pe deplin îndreptatite ne-o aduce constatarea ca în clasa politica numarul de evrei este disproportionat de mare în raport cu numarul etnicilor evrei din România, din structura demografica a României. În primul parlament al României, 1990-92, dupa un calcul pe care personal nu l-am putut verifica, dar mi-a fost oferit de un fost deputat FSN, etnicii români erau sub 50%. Evreii erau asa de multi încît în 1992, cînd s-a ales al doilea parlament post decembrist, Comunitatea Evreiasca, stiind bine cîti sînt parlamentarii evrei intrati pe listele de partid, s-a jenat sa mai ceara un loc si pentru un reprezentant al ei, asa cum îi permitea noua Constitutie. Avea deja cîteva

zeci de reprezentanti, pe putin. Un gest de bun simt, pe care nu l-au mai repetat în 1996. Un gest care confirma însa ca în Parlament era un numar nefiresc de mare de evrei. Situatia nu s-a schimbat. (Va urma)

PORTRETUL UNUI MARESAL

E greu sa faci portretul unui personaj istoric cînd unii îl vad erou national, iar altii criminal de razboi. Din fericire, în profesia mea nu exista judecata. Psihologia mai mult constata decît face aprecieri de valoare. În ansamblul sau, personalitatea umana este determinata de trei factori: zestrea genetica, mediul de provenienta si educatia. Profilul lui Antonescu este cel al unui militar. Natura, modelele pe care le-a avut în copilarie, familia cu traditie osta-seasca si scolile pe care le-a urmat au determinat o combinatie de trasaturi, înglobate într-o personalitate puternica, de marca. Stie ce vrea sa devina înca de mic copil, eroi fiindu-i marii generali si comandanti de osti de care auzise. Îsi formeaza de timpuriu o anumita imagine despre felul în care trebuie sa se comporte un soldat. O întîmplare care reflecta cîteva din trasa-turile de caracter ale viitorului om de arme este cea care descrie cum la terminarea gimnaziului, ca sef de promotie în toate clasele, parintii sai hotarasc sa-i ofere un rînd de haine, uniforma Liceului Militar (date despre cariera militara - Gh. Buzatu, Maresalul Ion Antonescu. Biobibliografie, Iasi, 2010).

Cadoul parintilor nu are efectul scontat, tînarul Antonescu se supara, spunînd ca nu poate purta alte haine decît acelea date de scoala în conditiile în care colegii sai nu-si pot permite "sa încalte nici macar o pereche de ciorapi particulari". Întîmplarea aceasta ne vorbeste despre maturizarea precoce a celui care avea sa devina "cel de-al treilea Maresal al României". La 14 ani, în general, un copil nu si-ar fi refuzat placerea de a defila si a face parada ca-si poate permite uniforma particulara, dar Antonescu crede ca si-ar sfida colegii prin acest gest. Cu alte cuvinte, este capabil sa îi puna pe altii înaintea sa. Are o anumita imagine despre onoarea unui militar si nu renunta la ea nici macar de dragul parintilor pe care poate refuzul sau i-a întristat. Nu-l intereseaza lucrurile marunte, de suprafata, nu este superficial. Putem sa mai desprindem de aici spiritul fair-play, modestia, integritatea, respectul fata de semeni, dar si încapatînarea si autoritatea. De asemenea, se anunta caracterul dur, sever, inflexibil si rigid, ca dominante negative pentru un om obisnuit, dar uneori trasaturi necesare în profilul unui lider.Studiindu-l pe Antonescu, deducem ca avea un temperament sangvinar, combinat cu aspectul coleric. Este destul de echilibrat, comunica foarte usor si clar, este înclinat spre a desfasura activitati împreuna cu alti oameni. Este metodic, hotarît, inflexibil, îsi planifica totul cu precizie. Actioneaza pe etape si la obiect dupa toate regulile artei militare. Se face cunoscut ca un om energic, autoritar si neînduplecat în executarea ordinelor. Cordial si plin de vitalitate, îi lipsesc cîteodata gustul si masura. Activitatile pe care le desfasoara sînt intense, ordonate si multiple. Îi place poporul, este alaturi de oameni, crede în progres. Are o fire voluntara, impetuoasa, iar prin calitatile de orator poate antrena masele de oameni prin forta de convingere de care da dovada.Extravertit, face observatii exacte si detine un remarcabil spirit practic. Poate fi disponibil si abil. În politica a aratat ca poate sa nu respecte marile sisteme de gîndire si ca s-a bazat

mai mult pe intuitie si experienta. Valorile dominante par sa-i fi fost actiunea si determinarea.În descrierile care i se fac, Maresalul este caracterizat ca avînd mare agilitate mentala si o inteligenta iesita din comun. Acest lucru este relevat de rezultatele remarcabile pe care le obtine la învatatura, pe tot parcursul pregatirii sale, începînd cu scoala primara si terminînd cu scoala Superioara de Razboi, ulterior în activitatea militara. Energic, sociabil, cu destul talent diplomatic, Antonescu dovedeste atîta maiestrie în alegerea cuvintelor, încît mesajul sau este mereu clar, precis, convingator. Este activ si creativ, are o perspicacitate deosebita. Aceste aspecte sînt bine puse în evidenta atît pe front, cît si în posturile de conducere si în calitatea de diplomat, unde trebuia sa obtina rezultate cît mai profitabile pentru tara. Se orienteaza rapid în functie de necesitati, ia în calcul mai multe optiuni, alegerea finala dovedindu-se de cele mai multe ori si cea potrivita. Din încercarea de a obtine victoria cu orice pret, poate sa para ca joaca pe mai multe fronturi. Cîteodata macinat de îndoiala, ia decizii contradictorii, îsi acorda dreptul de a se razgîndi. Cu o imagine de sine foarte buna, îsi cunoaste posibilitatile, crede în sine si stie ca poate obtine ceea ce si-a propus. A fost socotit ca ultima speranta a tarii în vremuri deosebit de tulburi si si-a asumat acest rol fiind sigur ca asa era. A acceptat sa faca singur ceea ce altii nu au îndraznit, bazîndu-se pe sustinerea celor care îl cunosteau si îl pretuiau exact asa cum era - soldatii români pe care îi condusese în lupta pe timp de razboi si pe care îi învatase tot ce stia pe timp de pace. Desi constient ca are o reputatie de om dur, nu pare sa fi considerat asta un impediment. Pentru a conduce tara în acele momente, poate tocmai duritatea, severitatea, intransigenta i-au fost de mare folos. Loial, subtil, ferm, demn mai ales, fara sa se plece în fata cuiva, tenace, hotarît, Maresalul s-a bucurat de pretuirea multora. Se spune ca Hitler îl considera ca fiind un soldat stralucit, dar nu si un bun politician, de talia lui Mussolini de exemplu, "care avea un real simt politic" (Gh. Buzatu). Aceasta nu l-a împiedicat însa pe Hitler sa tina cont de parerile sale si sa-i acorde încredere. Este cerebral, mobil, deloc pasional ceea ce îi permite sa ia decizii la rece si sa se descurce în orice situatie. Cu mare spirit de dreptate "... un om cu suflet parintesc, sever prin interesul datoriei, dar omenos fata de cel slab si în suferinta" (colonel G. Magherescu, în "Antonescu, Maresalul României si rasboaiele de reîntregire", editor Iosif Constantin Dragan). Stie sa-si puna în valoare personalitatea, este constient de puterea pe care o are si o foloseste în toate împrejurarile. Tot colonelul Magherescu descrie cum personalitatea maresalului schimba atmosfera de la Regimentul 9 de Rosiori "Principesa Elena" de la Giurgiu, cu 2 luni înainte de a prelua conducerea acolo. "Regimentul tremura la gîndul ca-l va avea în curînd comandant. Nu era unul care sa nu fi auzit despre valoarea sa ca militar, despre caracterul lui nesovaitor, despre severitatea lui".Spirit cu viziune moderna, a folosit toate cunostintele pe care le-a capatat în urma instruirii în prestigioase scoli militare pentru a ridica standardele armatei romane. "În calitate de comandant al Scolii de Razboi, Antonescu a adus cu el o primenire totala în formarea ofiterilor de Stat Major, scotînd ofiteri în termen, obligîndu-i sa ridice nasul din harta si sa scruteze zona, sa calce terenul si sa cunoasca tara" (povesteste aghiotantul sau, colonelul Magherescu). Deducem de aici ca îsi dezvoltase un mod de gîndire modern, cu principii fundamentate pe cunoasterea particularitatilor oamenilor. Tindea spre imprimarea unui nivel ridicat de civilizatie în rîndul soldatilor. I se zicea Cîinele Rosu, unii spun ca din cauza ca în tinerete fusese roscovan, altii fiind de parere ca rautatea de

care dadea dovada îi atrasese aceasta porecla, desi înca nu am gasit nici o informatie care sa vorbeasca despre aceasta trasatura. Mai degraba, as putea sa ma gîndesc la un spirit aspru. Militar cu o pregatire stralucita, se pare ca a fost unul dintre cei mai mari strategi ai vremii sale, apreciat, mîna forte, disciplinat, integru. Antonescu ramîne tipul ofiterului înzestrat cu spirit de luptator, curaj si onoare, dînd dovada de acestea pîna în ultima clipa a vietii sale, "un ofiter bine pregatit si demn de uniforma armatei" (Adrian Cioroianu). S-a bucurat de simpatia soldatilor pentru ca era un ofiter drept si, în disputele dintre soldati si ofiteri, nu lua din capul locului apararea ofiterilor, ci îi asculta si pe soldati, iar daca dreptatea era de partea acestora din urma, nu ezita sa o arate. I-a fost prieten si mentor Constantin Prezan.Ca trasaturi negative, i se atribuie vanitatea si ambitia, o încapatînare exagerata, nationalismul exagerat. A fost caracterizat si ca fiind lipsit de viziune, iresponsabil, "aventurier ambitios", avînd vederi marginite, superficial. Poate ca aceste trasaturi îl caracterizau, nu putea avea numai calitati, dar, ca psiholog, ma intereseaza mai mult miscarea sa prin viata si acele trasaturi pe care le-a folosit pentru a-si atinge scopul, scop ce pare sa fi avut mai mult de-a face cu patriotismul, decît cu ambitia a pentru glorie militara de care este acuzat.* * *Despre barbatul Ion Antonescu se spune ca era de statura mijlocie, slab, osos la fata, cu ochi albastri, frunte înalta, parul blond-roscat în tinerete, pieptanat pe spate. Vorbea clar, concis, fara înflorituri, capta imediat auditoriul. Era usor îndoit de spate, cu umerii adusi înainte, ca si cînd ar fi purtat o povara nevazuta. Pe fata i se citea concentrarea. Cînd zîmbea, chipul i se însenina si devenea chiar frumos. În viata particulara, Antonescu a fost un sot bun si atent, un prieten de nadejde si un fiu iubitor. Nu a avut o fire senzuala si n-a fost pasional din cale afara. Imaginea Maresalului din viata privata difera mult de cea din viata publica. Militarul autoritar, cu mîna de fier, devine acasa la el un bun familist, un om cu totul obisnuit care îsi iubeste sotia si duce o viata normala, la fel ca a tuturor oamenilor.* * *Daca facem o sinteza a observatiilor despre personalitatea lui Ion Antonescu, obtinem un caracter demn caracterizat de loialitate, patriotism si corectitudine, trasaturi care îi sînt recunoscute în unanimitate atît de sustinatorii sai, cît si de cei care îl contesta cu putere. Dincolo de toate acuzatiile care i se aduc, Ion Antonescu a trait si a murit pentru tara si chiar daca nu toate deciziile pe care le-a luat au fost cele mai potrivite, sa-l trecem în rîndul marilor criminali nu ne face cinste, în conditiile în care în acea perioada s-au savîrsit crime cumplite de catre cei implicati în marea conflagratie, crime înfaptuite în numele ideii de libertate, iar nu o data ascunse în umbra acesteia.În acest rînduri, mi-am propus sa creionez un profil de personalitate, nu sa judec faptele istoriei. Am cules date din scrierile celor care îl considera pe Antonescu un mare om de Stat, dupa cum si din ale celor care îl trateaza ca un criminal de razboi si un fascist. Am început lucrarea cu gîndul sa fiu obiectiva si sa surprind cîte ceva din adevarata fata a lui Antonescu, asa cum a fost el. Acum, îmi dau seama ca as putea fi acuzata cu usurinta de subiectivitate, dar îmi asum lucrul acesta. Am parcurs cu mare atentie argumentele celor care vad în el un criminal cu sînge rece, un om bolnav, capabil de fapte abominabile. N-am gasit nimic care sa sustina aceasta teorie, nimic care sa puna în discutie o personalitate nevrotica sau sociopata.

Este cunoscut faptul ca toate actele noastre contin pecetea personalitatii pe care o avem. Factorii psihologici implicati în analiza structurii de personalitate a Maresalului sînt legati de motivatie, activitate, potential intelectual, creativitate, iar acestea pun în evidenta maturizarea sociala, o personalitate normala cladita pe o istorie personala care nu are nimic de-a face cu destructurarea psihica sau sociala.Bineînteles ca nu am pretentia sa fi descifrat în amanunt întreaga natura a Maresalului Antonescu. De buna seama, ramîn înca multe de precizat, dar ceva pot sa afirm cu siguranta: permanenta ce marcheaza tot parcursul vietii sale se raporteaza la datoria fata de Tara. Nu a fost singura, dar acesta nu este decît motivul pentru care o sa studiez în continuare viata si activitatea lui Ion Antonescu. Pîna atunci, închei acest portret cu o fraza care poarta în ea un mare adevar despre personalitatea Maresalului: "Am fost un slujbas fanatic al acestui neam!"ALEXANDRA CEOCEANU

Un punct de vedereComunismul si Nazismul (I)

Domnule profesor ION COJA, ati publicat de curînd, pe site-ul dumneavoastra, conferinta tinuta de Freedman în 1961, la Chicago. I-ati pus si un titlu care nu apartine autorului: Cine a declansat si la ce au folosit razboaiele mondiale? Cu subtitlul Au existat si evrei care au spus adevarul. Un text vechi de 50 de ani. Ce v-a facut sa-l aduceti în atentia cititorilor dumneavoastra?

* Am citit textul conferintei lui Benjamin H. Freedman pentru prima oara în urma cu vreo 15 ani. L-am recitit de curînd, cînd cineva mi l-a trimis pe Internet, scos din revista Lumea, numarul pe luna august. M-a coplesit, asa cum nu se întîmplase la prima lectura, în urma cu multi ani. Deduc ca abia acum, în anul de gratie 2010, eu, Ion Coja, sînt pregatit, adica stiu destul de multe ca sa înteleg importanta exceptionala a acestui text pentru întelegerea lumii în care traim. L-am trimis unor prieteni evrei si i-am rugat sa-mi spuna ce nu este adevarat în acest text, sa-mi dea referinte asupra unui autor, evreu sau nu, de la care sa aflu de ce acest text nu merita sa fie luat în seama... Din raspunsul lor am înteles ca nu exista o contestatie serioasa din partea evreilor. Dar evreu a fost si Benjamin H. Freedman, asa ca nu e corect sa-l opun evreilor, ci unor evrei, hai sa le zicem evreii sionisti. Acesti evrei sionisti, cei mai vizati de dezvaluirile lui Freedman, din cîte am putut eu sa aflu, înca nu au contestat cu seriozitate acuzatiile atît de grave aduse de Freedman. S-au multumit sa spuna ca asa au mai facut si alti evrei convertiti. Convertiti la ce? La respectul adevarului?

* Ce informatie noua ati primit din acest text, acum, la recitirea lui?

* Nu am primit nicio informatie noua... Recitirea unui text îti ofera altceva, alta sansa, sansa de a întelege ceea ce deja stii! Nu e destul sa ai în cap informatia. Ea trebuie sa se integreze, sa se aseze la locul ei în mozaicul din creierasul tau si sa stabileasca niste conexiuni care produc la un moment dat în capul tau ceea ce se numeste întelegere, dumirire. Eu, dupa ce am recitit declaratia lui Benjamin Freedman, am înteles care este

rolul extraordinar de mare pe care l-a avut si îl mai are aparitia statului modern Israel pe harta lumii! Cît de mult este implicata existenta Statului Israel în viata noastra de toate zilele!

* Am înteles bine: "Cît de mult este implicata aparitia statului Israel în viata noastra de toate zilele"? A noastra?!... Acesta ar putea fi titlul interviului nostru.

* Ar fi un titlu incomplet... Da, ai înteles bine. Afirm ca viata a milioane de oameni, sute de milioane, daca nu cumva chiar mai multi, a fost afectata de aparitia Statului Israel! Nu cunosc, în istoria Secolului al XX-lea, un eveniment cu consecinte atît de mari, de complexe, asupra unui numar mai mare de persoane.

*V-ati gîndit la aparitia comunismului? A nazismului?

* Comunismul si nazismul sînt fenomene adiacente, mai exact spus sînt fenomene subordonate aparitiei Statului Israel!* "Comunismul si nazismul au fost subordonate aparitiei Statului Israel"... Ar trebui iar sa ma mir, sa ma crucesc de ceea ce spuneti, dar tac. Nu mai zic nimic, caci nu mai pricep nimic. Vorbiti dumneavoastra! Nu va mai întrerup pîna cînd voi începe sa ma dumiresc unde vreti sa ajungeti!

* Hai sa ne amintim ce informatii ne da Freedman acesta: mai întîi aflam ca în 1916 Germania domina scena razboiului mondial, lucru pe care îl stiam si noi, de pe propria piele: intrarea României în razboi, la 15 august 1916, triumfala în primele zile, s-a întors împotriva noastra, mai mult de jumatate din tara, în frunte cu Capitala, Bucuresti, a intrat sub cizma ocupatiei prusace, teutone, sau cum sa-i zicem. Anglia si Franta, care ne promisesera marea cu sarea daca intram alaturi de ele în razboi, s-au dovedit neputincioase. Nici macar pe ele însele nu se puteau apara ca lumea... De ce nu au cîstigat nemtii razboiul? Aflam de la acest Freedman: pentru ca au intervenit evreii sionisti, care au imaginat un scenariu la al carui final ei sa se aleaga cu Palestina, cu posibilitatea de a coloniza Palestina cu evrei si de a o transforma în Eretz Israel... Urmarea: nu s-a mai încheiat armistitiul propus de Germania, atît de convenabil pentru Anglia, si razboiul a continuat înca doi ani. Cu ce consecinte?... Nu, nu ma intereseaza consecintele politice, ci cele strict umane si usor de contabilizat: milioanele de morti pe care le-a înregistrat prelungirea razboiului. Nu este un sofism sa pui acesti morti în relatie cu proiectul Israel în Palestina: în primul razboi mondial au murit circa zece milioane de oameni pentru ca evreii sionisti sa bifeze un punct din programul lor: sprijinul Angliei pentru viitorul stat Israel. Mai mult, Freedman lasa sa se înteleaga ca, înca de la izbucnirea sa, Marele Razboi a fost controlat de marii bancheri evrei, de cercurile înalte ale evreimii sioniste. Printre altele, aceste cercuri, fiind interesate de un razboi care sa faca posibila revolutia prin care tarul, marele inamic al Kahalului, sa fie maturat de la putere... Cu alte cuvinte, daca nu ar fi existat proiectul sionist al înfiintarii Statului Israel, primul razboi mondial ar fi durat numai doi ani, iar numarul victimelor ar fi fost cu mult mai mic. Istoricii profesionisti pot stabili fara nici o dificultate cîte milioane de oameni au murit din cauza prelungirii razboiului. Cel mai usor le este americanilor sa stabileasca aceasta cifra, pentru mortii lor!... Toti americanii care au murit în Primul Razboi Mondial au murit de

fapt pentru înfiintarea ststului Israel! O spune un american, un evreu american, Benjamin H. Freedman. Culmea este ca americanii nu au nici azi habar. Pentru cei care au decis continuarea razboiului, adica pentru liderii evrei, englezi si americani, este sigur ca aveau cum sa previzioneze sacrificiul la care erau astfel supuse popoarele. Era sa zic "propriile popoare", dar expresia aceasta se potriveste numai pentru anglo-americani. Evreii combatanti pe front si, deci, victime ale proiectului evreiesc, victime ale "propriului proiect", au fost foarte putini. Asadar, miza nu a fost numai Palestina, asupra careia Anglia avea drepturi foarte firave, discutabile, ci s-a stiut ca mai intra la socoteala si cei ce vor muri în continuare, ca sa asigure derularea proiectului sionist. Fa-ma atent, te rog, daca exagerez cu ceva sau daca bat cîmpii fara nici o logica!

Comunismul si Nazismul (II)

* Glumiti!... * Deloc. Toate pensionarele bordelurilor au fost preluate de partid si au devenit activiste de partid. Unele, prin casatorie cu tovarasi de viitor, au ajuns în functii de partid importante. Dar sa revenim la comunismul instaurat dupa al II-lea razboi mondial, la suita de neajunsuri si abuzuri la care au fost supusi cetatenii din lagarul comunist.

Este bine cunoscuta aceasta tragedie. Dar trebuie evidentiat un detaliu: pentru prima oara în istoria lumii, în statele comuniste a fost interzisa plecarea din tara, libera circulatie de-o parte si alta a granitelor. A fost interzisa sistematic parasirea raiului comunist pentru infernul capitalist. Cu o singura exceptie, o singura categorie de oameni puteau cere parasirea sistemului comunist: evreii. Acest lucru trebuie subliniat de zece mii de ori: evreii impun în Rusia si Europa de Est regimul comunist, un regim care intra în contradictie cu toate drepturile omului, dar mai ales cu spiritul mercantil, speculator, al evreului, ceea ce face tot mai nesuferita viata în aceste tari pentru evrei. Psihoza plecarii, a abandonarii a tot ce ai numai ca sa pleci din tara, a cuprins aproape întreaga societate. Unii îsi risca viata ca sa treaca granita. Unii chiar platesc cu viata sau cu libertatea încercarea de a parasi sistemul în singurul mod posibil: prin trecerea ilegala a granitei. Numai evreilor li se ofera posibilitatea de a parasi legal, comod si fara probleme lagarul socialist, putînd lua cu ei si o parte însemnata din avutia agonisita. Conditia era una singura: sa ceara repatrierea în Israel. Alt detaliu de prima însemnatate: în tarile lagarului comunist traiau cei mai multi evrei din Europa, atît ca numar, cît si procentual. Te rog sa-mi explici de ce nu am voie sa trag concluzia ca scopul sau, ma rog, unul din scopurile pentru care s-a instaurat comunismul în tarile respective a fost sa-i determine pe cît mai multi evrei sa paraseasca acest tari spre a se stabili în Israel.*Asa cum prezentati lucrurile, se impune aceasta concluzie. Nu cunoscusem acest aspect: evreii, ani de zile nu s-au înghesuit sa populeze Palestina. Exista riscul ca evreii sionisti, liderii evreimii, sa obtina toate aprobarile pentru înfiintarea Statului Israel, dar sa nu aiba amatori pentru onoarea de a fi cetateni ai Israelului. Onoarea fara gheseft nu face nici doua parale pentru majoritatea oamenilor, deci si pentru majoritatea evreilor. Abia cînd au ajuns sa se confrunte cu duritatea regimului comunist, evreii descopera ca au de cîstigat foarte mult plecînd în Israel, iar cîstigul înseamna sa scapi de regimul comunist, atît de inuman... Deci nu pentru ce gaseau în Israel, ci pentru ce lasau în tara lor, evreii au acceptat sa emigreze. Ca sa scape de regimul comunist în primul rînd. ...Asta e perfect

logic. Dar sa spuneti ca regimul comunist a fost instaurat cu acest scop, ca acesta a fost scopul urmarit prin expansiunea regimului comunist, mi se pare un exces.* Sigur ca lucrurile sînt mai complexe, adica prin aceeasi actiune, prin producerea aceluiasi eveniment, au fost urmarite mai multe scopuri, mai multe efecte. Nu le am în vedere pe toate, nu ne-ar ajunge o zi întreaga sa vedem ce s-a urmarit prin aparitia comunismului. Ci încerc sa pun în evidenta un singur efect sau scop, care pîna acum a fost ascuns sau neglijat: rolul comunismului în determinarea evreilor sa paraseasca tarile comuniste din Europa cu destinatia Palestina, mai apoi Israel. Adica rolul comunismului în aparitia si consolidarea statului Israel.* S-ar putea sa fie un efect colateral, nu o tinta anume urmarita.* Pui întrebari la care, daca raspund, ne vom pierde în detalii. Nu sesizezi esentialul. Eu propun sa fie luat în calcul un fenomen niciodata discutat pîna acum. Îl mai enunt o data: evreii de rînd, marea massa a evreilor, nu au raspuns cu entuziasmul scontat la propaganda facut de liderii sionisti în favoarea înfiintarii Statului Israel. Foarte putini evrei au luat drumul Palestinei. Astfel ca pe la 1930, liderii sionisti puteau constata ca Statul Israel nu se poate înfiinta pe baza evreilor care vin în Palestina de buna voie. Acesta este un moment de mare importanta, cînd sionistii, liderii evrei, daca ar fi fost oameni normali, rationali si cu simtul masurii, ar fi trebuit sa abandoneze proiectul si sa recunoasca ca nu au fost realisti, ca au mizat pe romantismul si idealismul unor oameni obisnuiti, normali, care nu aveau nimic comun cu ideea de sacrificiu de sine pentru o idee politica. Dar se pare - iar eu propriu-zis cred asta tot mai mult, ca bîntuie la cel mai înalt nivel evreiesc de decizie o judecata paranoica, o lipsa de masura si un cinism de-a dreptul criminal, fara nici o sensibilitate pentru suferinta umana. Caci decizia luata a fost total indiferenta la pretul în vieti si destine omenesti frînte, distruse. Mai întîi în 1916, cînd evreii au provocat respingerea armistitiului si continuarea razboiului cu pierderi de vieti de cîteva ori mai multe ca pîna atunci. Milioane de oameni tineri, neevrei, care au murit pe front pentru ca evreii sa obtina din partea Angliei acordul pentru instalarea în Palestina a statului Israel. Repet întrebarea: care a fost pretul platit de întreaga omenire pentru acest cîstig sionist. Macar acest calcul: cîti oameni au murit dupa semnarea Declaratiei Balfour?* Nu pot numi acest cîstig un cîstig evreiesc, deoarece evreii, invitati sa emigreze în Israel conform proiectului aprobat de învingatori, nu s-au grabit sa emigreze în Palestina. Se simteau foarte bine fiecare pe la casa sa.* A doua oara, cînd liderii evreimii au luat o decizie paranoica (probabil pe la începutul anilor 1930), decizia de a provoca un antisemitism salbatic în cîteva din tarile în care se aflau multi evrei ca prin terorizarea evreilor sa-i determine pe acesti co-nationali sa-si paraseasca rosturile din tara respectiva si sa se refugieze în Palestina. Zic unii istorici, iar eu acestora înclin sa le dau dreptate, ca în acest scop evreii l-au sustinut pe Hitler sa aiba ascensiunea politica pe care a avut-o, iar în final au determinat declansarea celui de la II-lea razboi mondial si, implicit, declansarea Holocaustului.* Asta am întîlnit si eu, la multi istorici. Ideea ca producerea Holocaustului a contribuit mult la aparitia Statului Israel. Dar, drept sa spun, nu prea am înteles cum.* Istoricii care fac aceasta afirmatie perfect justa au în vedere un singur aspect: Holocaustul, eventual cu exagerarile de-acum cunoscute, trebuia sa provoace o emotie asa de mare în toata lumea încît întreaga omenire sa înteleaga cît este de justificata dorinta evreilor de a avea o patrie. Nu aveau nici o sansa cei care s-au opus, caci

Natiunile Unite, toata lumea buna a Planetei erau de acord. Se omite, se ascunde sau nu se pricepe faptul ca Holocaustul a avut si menirea ca, în interiorul lumii evreiesti, sa înfrînga rezistenta sau retinerea fata de proiectul sionist, producînd o importanta mutatie în mentalul colectiv evreiesc: le-a inoculat, dar cu ce pret, convingerea ca viata printre crestini, printre goimi este atît de nesigura, ca goimii sînt capabili oricînd de alte persecutii cu caracter de pogrom, de genocid, astfel ca emigrarea în Israel este singura care poate asigura viata oricarui evreu si un viitor acceptabil copiilor.* Nu mai înteleg rolul comunismului daca Holocaustul putea sa produca aceste efecte.* Putea, dar nu era sigur ca le va produce... Evreii nu se confruntau prima oara cu ravagiile antisemitismului. În plus, mai trebuie adaugata ipoteza unor istorici, potrivit carora Holocaustul a mai avut un scop, din perspectiva iudaica si în masura în care a existat un control cît de cît evreiesc în desfasurarea Holocaustului.* "Control evreiesc în desfasurarea Holocaustului"? E aproape o blasfemie, domnule profesor.* Te rog citeaza corect: am spus "cît de cît evreiesc... control cît de cît evreiesc în desfasurarea Holocaustului", si am avut în vedere un detaliu uitat, neglijat sau ascuns din desfasurarea Holocaustului. Cred ca stii ca nu toti evreii au fost deportati. Stiai?* Nici nu era posibil sa fie toti deportati, dar ce importanta are acest detaliu?* Nu te-ai întrebat niciodata daca au existat anumite criterii dupa care se facea selectia, care evreu merge la Auschwitz si care nu?!* Din ce am citit, e clar ca nemtii îi alegeau pentru gazare si exterminare pe evreii bolnavi, inapti de munca.* Pai de ce nu faceau nemtii de la bun început aceasta selectie? De ce îi plimbau pe evreii inapti de munca prin toata Europa pentru ca abia la Auschwitz sa-i dea deoparte si sa-i trimita la camerele de gazare, la moarte? Si se pare logic, ti se pare treaba nemteste gîndita?* Nu, într-adevar nu vad logica, îmi scapa. Nu pricep.* Nu pricepi pentru ca nu cunosti un detaliu. Un detaliu pe care sionistii îl ascund cu multa grija. Atentie: nu nemtii decideau care evrei pleaca în lagare si care nu. De cele mai multe ori un lider evreu, rabinul, de exemplu, facea listele. Si rabinul îi trecea primii pe lista pe evreii tarati fizic, nevolnici de viata, cum spune vorba din batrîni. Iar ipoteza acelor istorici de care vorbeam este aceasta, o ipoteza cutremuratoare: atît cît a depins de evrei, de evreii sionisti, victimele Holocaustului au fost evreii degenerati, tarati, evreii de calitate proasta. Caci, vai, nu toti oamenii sînt egal dotati pentru viata, pentru reusita. Se cunoaste foarte bine ca a existat o preocupare a sionistilor ca în Palestina sa ajunga numai evrei de calitate, mai ales tineri, bine dotati, bine pregatiti pentru viata, care sa nu devina un balast pentru tînarul stat evreiesc. Te rog sa nu te mai crucesti atîta, acestea sînt lucruri care s-au spus de multa vreme, cu argumentele cuvenite, numai ca nu au circulatie în public. Sînt informatii cenzurate. Si cred ca ele sînt ascunse în primul rînd fata de publicul evreiesc. Sînt însa evrei care stiu asta. O ziarista din Bucuresti, care a stat ceva pe la Auschwitz, s-a confesat unor prieteni români exact în acesti termeni, învinuindu-i pe evreii sionistia. Nu pe nemti.* E cumplit pentru evrei sa afle toate astea.* De 70 de ani tot facem inventarul suferintelor evreiesti. Si constatam ca multe dintre aceste suferinte au fost cauzate de evrei, de lideri ai evreimii. E dreptul evreilor sa reactioneze sau nu fata de aceasta dezvaluire: evrei vinovati de holocaustul din al II-lea

Razboi Mondial. Dar cred ca e timpul sa facem si inventarul suferintelor pe care aceiasi lideri evrei le-au cauzat altor popoare! E un subiect pe care îl deschide Declaratia Freedman. Subiectul acesta vreau sa-l discutam cu maxima seriozitate. Acum îl discutam noi doi, ca istorici amatori, pîrîti, dar în continuare, de aici înainte, sper ca acest subiect sa fie abordat cu profesionalism, de persoane mai bine informate, specialisti propriu-zis în istorie recenta. Eu nu fac decît sa propun subiectul.* Deja ati identificat doua teme de cercetare. Prima: cîte vieti omenesti s-au pierdut prin decizia Angliei de a respinge în 1916 oferta de armistitiu a Germaniei? Decizie luata în urma interventiei liderilor evrei sionisti. Corect?* Cred ca pot fi inventariate si distugerile, costurile materiale, mai ales ca o buna parte din cheltuielile razboiului se faceau pe bani împrumutati de guverne de la bancile evreiesti. Motiv în plus ca sa le convina evreilor prelungirea ostilitatilor.* A doua: cîta suferinta a provocat nu numai evreilor, ci si ne-evreilor decizia liderilor sionisti de a împinge Germania si alte tari la adoptarea si exacerbarea anti-semitismului ca politica de stat! Am rezumat corect?* Da, e corect rezumatul. Va fi o cercetare complexa si delicata: victimele ne-evreiesti ale politicii anti-semite... Suna ca un paradox. (Va urma)

Victor Eftimiu a fost un mare om de spirit

Radu Beligan - Motto pentru un volum de memorii: "Nu vorbi niciodata despre tine. Scrie!" În ciuda diferentei de vîrsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales dupa ce am jucat rolul vagabondului din "Omul care a vazut moartea". Faceam, deseori, vacantele împreuna la mare si ne pierdeam în lungi discutii peripatetice, el în plina faconda, eu fermecat de eruditia lui în multe domenii. Eftimiu, care se nascuse în Bobosita din Epirul albanez si n-a stiut, pîna la 7 ani, nici o boaba româneasca, era pasionat sa descopere originea unor cuvinte si detinea secretul multor etimologii neasteptate.

De pilda, îmi spunea el, cuvîntul sandulie, cu care oltenii numesc covorasul de lînga pat, vine de la frantuzescul "descente du lit". Cine si-ar fi închipuit ca atît de neaosul mujdei vine tot din franceza: mousse d'ail (adica spuma de usturoi)? Cuvîntul misto, revendicat de tigani, deriva, dupa Eftimiu, de la sintagma nemteasca "mit stock", adica "cu baston", ceea ce înseamna cineva de conditie buna. Un tip cu baston e un tip misto! Tot din germana vine si cuvîntul smecher. Boierii olteni care aveau podgorii, îmi explica Eftimiu, au angajat specialisti în degustarea vinurilor. În germana, "schmecken" înseamna "a avea gust", a fi bun la gust. Omul care facea operatia era un smeker, adica un specialist pe care nu-l puteai pacali cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ istet, imposibil de tras pe sfoara.Odata, la Constanta, ne-am oprit în fata unei vitrine în care erau expuse vreo douazeci de busturi în miniatura ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Niste orori din ghips, trase în serie. Peste gramada de busturi kitsch, un anunt scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei".Îmi amintesc explozia de rîs pe care ne-a stîrnit-o acest plural stupefiant si, de aici, consideratiile de ordin lingvistic. În fond, negustorul facuse o analogie: GUVID-

GUVIZI, OVID-OVIZI... Cu totul neasteptata este originea altor doua cuvinte a caror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachina si joben. Dictionarul ne spune ca patachina e o planta numita în latineste "Rubia tinctorum", dar nu ne arata ca tot patachina se spune si unei femei de moravuri usoare. Care e radacina acestei patachine? În Bucuresti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintîi care a deschis în România un "santan" pe Bulevardul Elisabeta, importînd de la Viena niste fete vesele care circulau seara pe Bulevard, în fata "institutiei", ca sa atraga clientela. Acestea erau "fetele lui Patac", adica patachinele... În ce priveste joben, multa lume se întreaba de ce acest soi de palarie e desemnat în toate limbile cu cuvinte care indica forma ei (în franceza haut-de-forme, în engleza top hat, în germana zylinder, în italiana cilindro), limba româna fiind singura în care numele înaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea populara de "tilindru". Explicatia este simpla: cel ce a introdus în Bucuresti prestigiosul acoperamînt era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin.Tot Eftimiu mi-a relatat ca, în limba engleza, animalele comestibile au doua nume, un nume cînd sînt moarte si un alt nume cînd sînt vii. Boul se cheama OX cînd e pe patru picioare. Si cînd e taiat se cheama beef. Vitelul viu se cheama calf, mort se cheama veal. Porcului i se spune pig cînd e viu si pork cînd e mort. Oaia este sheep cînd traieste si, cînd moare, devine mutton. De ce? Fiindca în Anglia, începînd cu Secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost întotdeauna nemti: OX, sheep, calf, pig. În vreme ce bucatarii au fost totdeauna francezi: veau - veal; porc - pork; mouton - mutton; boeuf - beef!

Poetul Ovidiu a fost unul dintre acei scriitori care reusesc de la prima carte. Îndata ce a publicat întîia lui opera, "Amores", numele Corinnei, frumoasa cîntata de poet, a început sa umble din gura în gura, ca un nume de legenda.

Si sa nu uitam ca tînarul poet cucereste asa de usor celebritatea într-un moment cînd traiau toate marile glorii literare ale Romei: Horatiu si Virgiliu, Tibul si Propertiu. "Am avut - va recunoaste el însusi - înca din viata, toata gloria care nu se acorda, de obicei, decît mortilor". Aceasta, la vîrsta cea mai frageda. Caci - spune el în alta parte - "Cînd am citit în public operele mele din tinerete, ma barbierisem abia o data, sau, cel mult, de doua ori.Eram inspirat de aceea careia eu îi spusesem, nu pe numele ei adevarat, Corinna, si pe care o cînta, acum, întreaga Roma". Ovidiu intrase, asadar, în viata sub cele mai fericite auspicii: era celebru, admirat de toata lumea si, pe deasupra, bogat. Cum putea începe o viata mai frumos?Într-adevar, poetul traieste fericit pîna la vîrsta de 51 de ani, cînd se întîmpla marea catastrofa a existentei sale. În anul 8 d. Chr., un edict dat de August pedepsea pe poetul "Artei de a iubi" cu relegarea. Între pedepsele grele, aceasta era cea mai usoara, fiindca celui relegat îi ramînea viata si nu i se confisca averea. În cazul lui Ovidiu, pedeapsa era, însa, foarte aspra, fiindca locul relegarii era tocmai la capatul Imperiului, si, am putea

spune, cu poetul, la capatul lumii, în niste tinuturi înghetate, pe malurile Marii Negre, la Tomis, Constanta noastra de astazi.Ovidiu are, de aceea, pentru noi, românii, o importanta particulara si, mai întîi, un interes documentar. În pasaje destul de întinse din "Tristia" si din "Pontica", el ne descrie clima, tinuturile, oamenii de la Tomis si obiceiurile lor; iata o seama de informatii care ne documenteaza asupra stramosilor nostri din acele parti si din acele îndepartate timpuri. Apoi, un interes sentimental. Ovidiu a murit la Tomis: cenusa lui, daca se poate spune asa, odihneste în pamînt românesc. Dar de ce fusese exilat elegantul poet, favoritul cititorilor si, mai ales, al cititoarelor din Roma imperiala? Crima pe care i-o imputa edictul imperial era aceea de a fi publicat o opera socotita licentioasa, "Ars amatoria", Arta de a iubi. "Ars amatoria", însa, opera incriminata, aparuse cu 10 ani înainte de momentul pedepsirii, si e cel putin curios ca August a asteptat 10 ani ca sa pedepseasca o crima pentru care avea o speciala aversiune. Apare, deci, cu evidenta ca motivul invocat de edictul relegarii lui Ovidiu nu constituia decît un pretext. Era altceva, si acest altceva forma motivul real, pe care contemporanii lui Ovidiu îl cunosteau, pe care îl stia poetul însusi, dar asupra caruia noi nu avem decît banuieli. Singurul document care ne poate orienta într-o oarecare masura îl formeaza numai versurile poetului.Undeva, în elegiile exilatului, gasim acest vers revelator: "Doua capete de acuzare m-au dus la pierzanie: un cîntec si o greseala". Perdiderunt me duo crimina: carmen et error. Iata dar explicatia pe care cel interesat în cauza o da pedepsirii sale: "carmen et error". Carmen este motivul aparent, cel invocat de edict, adica "Ars amatoria". Dar care sa fi fost acel error, motivul real, asupra caruia edictul tace?Pentru a încerca sa explice pe "error", savantii au scris zeci de volume. Poetul ne spune ca error este vina de a fi aflat o taina, de a fi fost martor la un lucru nepermis si atît de urît împaratului, încît de el trebuia vorbit cu multa precautie, fiindca a-1 reaminti însemna a redeschide în sufletul lui August o rana adînca. Cur aliquid vidi?, se tînguie poetul: "De ce am vazut ceva?". Iar în alta parte: "Sînt pedepsit fiindca am fost, fara sa stiu, martorul unei crime. Nu sînt vinovat, decît de a fi avut ochi". Ce va fi vazut Ovidiu atît de extraordinar? S-au facut o mie de ipoteze.Profesorul Ellis, de la Universitatea din Oxford, crede ca Ovidiu ar fi asistat, si ar fi profanat, prin prezenta lui, misterele zeitei Isis, la care, cum se stie, participau numai femeile. Aceste mistere erau, atunci, foarte la moda, una dintre adeptele lor cele mai fervente fiind însasi Livia, sotia lui August. Dar profanarea misterelor ar fi fost crima lui Ovidiu, pe cînd poetul era vinovat de a fi asistat la crima altuia.O explicatie similara este aceea a profesorului Carcopino. Acest învatat crede ca Ovidiu ar fi fost vinovat de participarea la misterele pythagoreice. Dar si aceasta ipoteza se loveste de acelasi impediment, ca si precedenta. Misterele pythagoreice erau oprite de lege, si participarea la ele ar fi fost crima lui Ovidiu. Iar scuza ca poetul ar fi fost condus la aceste mistere de catre prieteni sau de întîmplare, fara sa stie unde merge, e prea copilaroasa ca sa ne putem imagina ca poetul ar fi adoptat-o într-o împrejurare asa de grava a vietii sale. Si apoi, daca acesta ar fi fost motivul real, ce nevoie era ca el sa fie ocolit în edictul imperial? Un astfel de motiv putea sa fie invocat la lumina zilei.O alta serie de ipoteze priveste viata particulara a lui August însusi. Una dintre ele pretinde ca Ovidiu ar fi comis crima de a fi zarit-o pe împarateasa, pe Livia, în baie. Aceasta ipoteza se întemeiaza pe doua versuri, în care poetul spune: "Sînt pedepsit, tot asa cum a fost Acteon". E vorba de legenda pastorului care a surprins, într-un luminis de

padure, pe zeita Artemis, pe cînd se scalda. Mîniata, zeita a asmutit cîinii asupra lui Acteon, si nefericitul pastor a fost sfîsiat în bucati. Dar comparatia lui Ovidiu a fost, desigur, luata prea r la lettre, caci, prin aceasta comparatie, poetul vroia sa spuna atît: ca, tot ca si Acteon, a fost pedepsit pentru un lucru pe care 1-a vazut din întîmplare, fara sa-1 caute. Argumente de bun-simt ne arata de ce nu putem admite decît aceasta din urma interpretare. Ovidiu a asistat la crima altuia: dar faptul de a face baie nu constituie o crima ! Si, pe urma, în anul 8 d. Chr., Livia numara 65 de primaveri. Ce l-ar fi putut determina pe cîntaretul dragostelor zvapaiate sa asiste la baia unei persoane venerabile, din toate punctele de vedere?O alta ipoteza, care îi surîdea lui Voltaire, priveste, de asemenea, viata lui August. Voltaire credea ca se petrecuse un lucru mult mai grav, si anume ca Ovidiu ar fi aflat un secret monstruos al împaratului, descoperind legaturile criminale pe care acesta le-ar fi întretinut cu propria sa fiica, Iulia. Aceasta explicatie a fost sugerata de o calomnie interesata, pusa în circulatie, mult mai tîrziu, de Caligula, bezmeticul împarat care facuse consul un cal. Caligula era fiul Agrippinei, care, la rîndul ei, era fiica Iuliei si a lui Agrippa. Nemultumit sa descinda din August numai dupa mama, el prefera sa spuna ca mama lui, Agrippina, nu era fiica lui Agrippa, ci rodul unui incest dintre Iulia si tatal ei. Agrippina, si, deci, Caligula, ar fi coborît, astfel, din August si dupa mama, si dupa tata! Cinstea bunicii si a strabunicului sau nu însemna nimic pentru vanitatea unui dement. Dar sînt si alte motive, foarte puternice, care colaboreaza la respingerea ipotezei lui Voltaire. Ovidiu a fost exilat în anul 8 d. Chr. Acel error, care provocase exilul, era un lucru recent; ori, în anul 8 d. Chr., Iulia, fiica lui August, era de 10 ani exilata într-o insula si incestul era, astfel, în chip material, imposibil. Chiar daca am trece si peste acest impediment, de ordin cronologic si geografic, nu putem admite ca, în cazul în care, totusi, ar fi fost asa, Ovidiu ar fi avut lipsa de tact sa-i aminteasca mereu lui August, în toate ocaziile în care cauta sa-1 îmbuneze si sa-i obtina iertarea, o faradelege a carei amintire numai placere nu putea sa-i faca. În fine, crima la care se gîndeste Ovidiu nu era comisa de August, ci împotriva lui August, fiindca poetul îi spune: "Nu vreau sa-ti mai deschid ranile... Ti-au facut destul rau altadata". August apare, deci, ca o victima, si nu ca un autor.Explicatia care reuneste cele mai multe sufragii e cea propusa, mai întîi, de Bayeux (1788), si reluata, apoi, de Cuvillier Fleury (1829), de Boissier, de Ferrero si de altii, ipoteza care face o apropiere între exilul lui Ovidiu si scandalul ce izbucnise, cu putin înainte, în familia împaratului, din cauza purtarii urîte a celei de a doua Iulii, fiica primei Iulii si nepoata lui August. Ovidiu ar fi fost confidentul, tainuitorul, complicele vietii de desfrîu pe care o ducea nepoata împaratului. Cel care dezvolta si întregeste aceasta ipoteza, dîndu-i toate aparentele de verosimilitate, este G. Boissier. Una dintre reformele la care August tinea mai mult, zice Boissier, era aceea prin care tindea sa reformeze, sa îndrepte, sa purifice moravurile decazute ale vremii. Împaratul pretindea sa schimbe, prin legiuirile sale, atmosfera de viciu si de imoralitate care submina temelia familiei si a societatii romane. Ba, August se mîngîia, poate, cu ideea ca si reusise s-o faca, din moment ce poetii oficiali, interpreti ai gîndirii împaratului, cîntau în versuri efectele binecuvîntate ale reformarii moravurilor. Astfel, Horatiu afirma într-una din ode ca: "Adulterul nu mai pîngareste casele cetatenilor". Se întîmpla, însa, acest lucru neplacut pentru August, ca e contrazis si dezmintit în intentiile sale tocmai de ceea ce se petrecea în familia imperiala. Prima Iulie, fiica lui August, fusese crescuta în spiritul celor mai

severe traditii romane. Ca femeile din vechile timpuri, ocupatia ei principala era tesutul lînei si, pentru a da exemplu, împaratul nu purta decît toge tesute în casa. Blînda, spirituala, iubita de popor, Iulia ajunge, totusi, sa duca o viata în cea mai flagranta contradictie cu morala. Greseala nu trebuie sa i se impute, însa, numai ei. Ea nu era singura vinovata. Mai întîi, situatia Iuliei în familie devenise destul de grea, din cauza rivalitatilor continue cu Livia, mama sa vitrega. August mai facuse si greseala de a-i impune ca soti, rînd pe rînd, si la intervale scurte, pe toti tinerii pe care el si i-ar fi dorit ca succesori la imperiu. Unii dintre acestia fusesera chiar divortati anume de sotiile lor, pentru a se casatori cu Iulia. Ne putem usor închipui ce trebuie sa fi fost viata intima a unei astfel de familii. Fapt e ca Iulia ducea o viata plina de dezordine, careia îi pune vîrf un scandal imens, provocat în colaborare cu un personaj foarte interesant: Iulius Antonius, fiul lui Antoniu, triumvirul ucis de Octavian, si care traia, supravegheat îndeaproape, într-o casa, pe Palatin. Lucrurile au mers asa, pîna cînd, într-o noapte, cei doi îndragostiti au întrecut masura, dînd loc la un scandal chiar în For. Înfuriat, August o exileaza pe Iulia într-o insula, unde a si murit. Or, exilul primei Iulii este din anii 2-1, deci, contemporan cu aparitia cartii lui Ovidiu, "Ars amatoria". Aceasta aparitie nu i-a facut, desigur, placere lui August, care suferise de pe urma iubirilor zgomotoase ale Iuliei, si e probabil ca resentimentul împaratului fata de poet începe de atunci.Trec anii, si a doua Iulie nu învata nimic din trista aventura a mamei sale. Din contra, ea copiaza felul de viata al primei Iulii. Legatura ei cu Decimus Silanus devine un nou scandal public. Lucrul ajunge la urechile împaratului, care pedepseste pe nepoata asa cum pedepsise si pe fiica, adica cu exilul. Surghiunul celei de a doua Iulii are loc în anul 8, adica odata cu acela al lui Ovidiu.Coincidenta între datele amintite: mai întîi, între exilul primei Iulii si publicarea "Artei de a iubi" (anul 2 î. Chr.); apoi, si mai ales, între exilul celei de a doua Iulii si acela al lui Ovidiu, legitimeaza banuiala ca poetul nu va fi fost strain de pacatul nepoatei lui August, si ca aceasta trebuie sa fi fost greseala, error, de care vorbeste, asa de discret, exilatul. Oricare ar fi fost motivul adevarat, fapt este ca poetul îsi ispaseste greseala cu 10 ani de exil la Tomis, unde moare, catre anul 18 d. Chr., departe de ai sai, departe de patrie, departe de Roma, atît de iubita.* * *O întrebare de interes pentru noi, în legatura cu exilul lui Ovidiu, este aceea care priveste locul unde poetul a fost înmormîntat. Adica, odihneste el, în adevar, la Tomis, sau în alta parte?Chestiunea mormîntului lui Ovidiu a gasit, însa, între savanti, sustinatori pentru toate ipotezele imaginabile. O serie întreaga de ipoteze au pretins, rînd pe rînd, ca Ovidiu ar fi fost înmormîntat ba la Sabaria, în Panonia (azi Stein), ba la Kieff, ba la Belgrad, dar toate acestea n-au nici o seriozitate. O ipoteza mai plauzibila putea fi aceea dupa care mormîntul poetului s-ar gasi pe Via Flaminia, la Roma. Ea se întemeiaza pe ceea ce Ovidiu însusi scrisese: ca doreste ca trista lui cenusa sa fie transportata în patrie si asezata în sepulcrul familiei Naso. În Secolul al XVII-lea, un arheolog italian pretindea chiar a fi descoperit locul exact unde se gasea acest mormînt si, acolo, un portret al lui Ovidiu. Mai tîrziu, s-a vazut ca portretul nu era al poetului. Ipoteza cea mai serioasa ramîne tot cea traditionala, dupa care Ovidiu a fost înmormîntat la Tomis. O marturie importanta în aceasta privinta este aceea a scriitorului ecleziastic Eusebiu, episcop de Cezareea (Sec. III-IV d. Chr.). Folosind izvoare si informatii pe care noi nu le mai avem la îndemîna,

Eusebiu ne da chiar detalii asupra înmormîntarii lui Ovidiu, în orasul exilului. Tomitanii au facut poetului funeralii solemne, ceea ce 1-a determinat pe Eusebiu sa observe ca oameni de alt neam si de alt sînge fusesera mai binevoitori cu poetul decît proprii sai compatrioti. Si se pare ca localnicii au pastrat multa vreme amintirea locului unde se afla mormîntul lui Ovidiu, fiindca pe vechi harti geografice se gasea un punct, în imediata apropiere a orasului Tomis, însemnat cu numele de sepulcrum Ovidii, mormîntul lui Ovidiu.

Ea a creat, într-un mod organizat, frumosul. Louis Emil Faraudo, elvetian de origine, fiul lui Charles si al Mariei Faraudo, s-a nascut la 4 august 1894, la Bucuresti, pe Calea Serban Voda nr. 237, locul pe care, astazi, se afla Capela si Cimitirul Eroilor. Dupa absolvirea Liceului Evanghelic din Bucuresti, cladire situata vizavi de Ministerul Cultelor, el urmeaza cursurile universitare ale Institutului de horticultura, la fel ca si fratii sai, Charles si Arnold, în Elvetia, la Chatlaine. Face, apoi, practica si specializarea în floricultura în Franta, la Orléans si Paris. Tatal sau, Charles Faraudo, a fost fondatorul Societatii de Horticultura din România (1912), iar fiii lui au preluat si continuat rezultatele muncii sale, de mai mult de 20 de ani, ca directori, presedinti, secretari si editori de reviste de specialitate. Dupa terminarea studiilor, Louis se întoarce în România, unde înfiinteaza Societatea Anonima Faraudo, care avea, la acea vreme, doar 3,5 hectare de teren, între Calea Serban Voda si Valea Plîngerii (Cacioc), unde, astazi, se întinde Parcul Tineretului. Arnold se ocupa de pepinierele de pomi roditori, trandafiri, vita de vie, precum si de Fabrica de ghivece, care se aflau în zona cuprinsa între Soseaua Giurgiului si Gara Progresul. Charles, la Pucioasa, încerca aclimatizarea, la temperatura si solul României, a unei varietati de plante aduse de peste hotare. În comuna Copaceni, din judetul Giurgiu, familia Faraudo detinea 200 hectare de plantatii de pruni si caisi, iar la Gradistea, în acelasi judet, avea în proprietate alte pepiniere. Louis avea în grija serele cu orhidee si o pepiniera de 40 de hectare, în comuna Trestenicu. De asemenea, el se îngrijea, în mod special, de serele Palatului Regal si de cele din Str. Matei Millo, de lînga Palatul Telefoanelor, ocupîndu-se, de asemenea, de aprovizionarea unei mari Florarii, pe care familia o deschisese în Bucuresti, pe Str. Cîmpineanu. Louis producea, la acea vreme, si o interesanta emisiune, care se difuza pe postul national de Radio, si tinea conferinte pe teme de specialitate, la Sala Dalles. El s-a casatorit cu Leonie Ranix, cu care a avut 3 copii: Georgette, care avea sa devina profesoara, în Elvetia, Marcel, care va ajunge arhitect peisagist, în Venezuela, si Monica, aceasta devenind sotia doctorului Cezar Vlad. Din 1926, anual, se organizau expozitii horticole, sub patronajul Reginei Maria si al Regelui Ferdinand. Monica Vlad locuieste, si astazi, în Bucuresti, pe Bd. Carol I, iar fiica ei, Adriana Vlad, traieste, de asemenea, la Bucuresti, într-o locuinta de pe Bd. Pache Protopopescu. Dupa nationalizarea numeroaselor pepiniere pe care le aveau în proprietate, sotii Faraudo s-au retras în Comuna Trestenicu, fiind, apoi, trimisi în localitatea Vasile Roaita, unde vor lucra pentru plantatiile de la Mamaia si Constanta. Au colindat toata România, cautînd plantele ce aveau sa orneze resedinta lui Ceausescu de pe malul Lacului Herastrau. Prin societatea înfiintata de familia Faraudo, s-au facut numeroase excursii prin tarile lumii, dar si în Delta Dunarii, un loc iubit de familie si un tarîm care i-a atras întotdeauna pe membrii acesteia. Decorat cu numeroase distinctii, printre care "Coroana României", "Ordinul Leopold al Belgiei" si cu titlul de "Comandor

al Meritului Agricol", la 71 de ani, Louis Faraudo obtine viza de plecare în Elvetia, unde lucreaza înca 15 ani; ramîne vaduv în 1976 si calatoreste mult, îndeosebi în America de Sud. Moare la vîrsta de 88 de ani, la 5 ianuarie 1982.Marcel Faraudo, reprezentant al celei de a 5-a generatii de horticultori ai familiei, a absolvit "Liceul Sf. Sava", dupa care a urmat, în Elvetia, cursurile Institutului de Arhitectura peisagista si Horticultura. În 1950, pleaca în Maroc, unde lucreaza, timp de 8 ani, la Societatea "VITA", din Casablanca, si, actionînd sub imboldul cugetarii lui Friedrich Neitzsche:"Necesitatea este mama încercarii", se ocupa de reorganizarea si îmbunatatirea starii Gradinii Botanice din Caracas, Venezuela. Între timp, continua sa studieze, obtinînd un master la Facultatea de Arhitectura UCV. Face expeditii botanice în Guyana Venezueleana, actriveaza ca asistent conferentiar la Baza Navala P.T.O. Cabell, la Scoala de Aviatie Marocay si Institutul National de Parcuri, si devine membru al Consiliului Municipal Valencia. Este fondator al Societatii de Arhitectura Peisagista din Venezuela, fondator responsabil la Loja Domingo - Faustina Sormiento, a Universitatii de Botanica Barinas, al Universitatii Agronomice Bucuresti si al Ligii Navale Române (1943). Primeste Premiul National al Fundatiei "Amigos de Los Arbales" si foarte multe alte distinctii. Marcel Faraudo este poliglot si are ca hobby-uri: navigatia cu vele, astronomia, radioamatorismul, numismatica; este posesorul unor valoroase colectii de monezi grecesti si romane, adunate din Callatis si Tomis, si al unui yacht impunator. Înca este presedintele Societatii "Faraudo C.A." si traieste în Venezuela.Familia Faraudo ne-a lasat o adevarata avere "verde", de o valoare inestimabila: copacii de pe marginea Soselei Kiseleff, Parcul Ioanid, Parcul Carol si cel din Dealul Spirii, gradina Palatului Cotroceni, care are cel mai frumos aranjament botanic, spatiul verde si floral de la Palatul Balcic, de la Palatul Mogosoaia si de la Palatul Regal din Calea Victoriei si multe alte capodopere horticole. Cel care, la ora actuala, detine o valoroasa lucrare, intitulata "Anuar Horticol", editia 1925-1926, editata la Nisa, în Franta, este varul meu, Theodor Popescu, din Giurgiu. Familia Faraudo si-a lasat amprenta pe tot ce a atins, valorificînd si sporind frumusetea pe care ne-a lasat-o natura. S-ar putea spune ca toate generatiile familiei Faraudo s-au ghidat, în viata, dupa spusele lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa: "Viata umana e inutila daca se reduce la simpla existenta, nesustinuta de idealuri, sentimente, sperante, sau, cel putin, de dureri, demne de un OM".Sofia BrânduS-Ittescu

Cosmonautul rus Iurii Gagarin ar fi fost rapit de extrateresti! (I)

La peste jumatate de secol de la primul zbor al omului în Cosmos, sînt înca multe întrebari referitoare la unele evenimente legate de viata si activitatea lui Iurii Gagarin, primul cosmonaut al Terrei, care au ramas deocamdata fara un raspuns cert. Dupa disparitia lagarului socialist si destramarea URSS, au aparut tot felul de "dezvaluiri" despre primul zbor al omului pe orbita circumterestra si modul tragic în care a disparut reputatul cosmonaut rus. (Asa-numitele "ultime cercetari" au dat publicitatii cîteva "variante" despre zborul lui Gagarin. Potrivit uneia dintre cele mai mediatízate versiuni, Gagarin a fost în spatiu iar ar fi decedat în timpul aterizarii.

O alta versiune arata ca acest cosmonaut s-ar fi catapultat si a murit pentru ca nu i s-a deschis parasuta. Alti asa-zisi cercetatori sustin ca Iurii Gagarin ar fi supravietuit, dar a suferit un soc psihic deosebit si a trebuit, ulterior, sa fie internat într-un spital de psihiatrie pentru tot restul vietii, iar locul sau a fost luat de o dublura ce a fost prezentata publicului drept adevaratul cosmonaut. Unii au ajuns chiar sa afirme ca Gagarin nu a fost deloc în Cosmos, iar pe Nava Vostok 1 s-ar fi aflat numai o instalatie electronica dotata cu un magnetofon ce avea o banda înregistrata cu vocea lui, înregistrata anterior pe Terra (!?). Printre cele mai vehemente sustinatoare ale acestor aiuritoare teorii s-au numarat unele jurnale ungare dintre care citam publicatia "Nepszava". Conform unei alte "variante", primul zbor în Cosmos ar fi fost secret si primul cosmonaut ar fi fost Alexei, fiul parintelui cosmonauticii sovietice, Serghei Koroliov, dar care ar fi murit în timpul misiunii, Gagarin fiind numai personajul de fatada. Alte versiuni o sustin pe cea de mai sus, cu decesul lui A. Koroliov, aratînd însa ca zborul lui Gagarin a fost real, dar anterior celui terminat în mod tragic. Lansarea lui Gagarin s-ar fi realizat numai dupa ce ar fi fost eliminate toate neajunsurile misiunii fatale. Zborul lui Koroliov ar fi fost numai un test în vederea viitoarei lansari ce trebuia amplu mediatizata din perspectiva întrecerii cu astronautii americani care nu reusisera înca sa scoata un om în spatiul cosmic. Creatorii acestor versiuni au uitat, evident, un lucru esential. Si anume ca organizatiile americane si occidentale de cercetare a spatiului cosmic au supravegheat permanent programul spatial sovietic si au urmarit din prima pîna în ultima secunda, zborul lui Gagarin si informatiile transmise de la bordul lui Vostok 1 din Cosmos. Analiza în centre specializate a acestor date a aratat fara putinta de tagada ca la bordul navei cosmice s-a aflat un om si acesta a fost cosmonautul Iurii Gagarin! Americanilor le-a fost greu sa recunoasca superioritatea tehnologica de moment a sovieticilor, dar nu au avut de ales.S-a mai spus ca zborul lui Gagarin ar fi fost încununarea cu succes a unui întreg sir de zboruri anterioare esuate în care si-ar fi pierdut viata mai multi cosmonauti sovietici, dar, evident, nu au putut fi aduse nici un fel de dovezi în sprijinul acestei teorii... s.a.m.d.! Pe 27 martie 1968, Iurii Gagarin si instructorul sau, Vladimir Serughin, se aflau la bordul unui avion de vînatoare cu reactie de tip MIG-15, cu dubla comanda, executînd un zbor de rutina, cuprins în programul de antrenament. Zborul se desfasura în conditii meteo excelente. Cei doi se pregateau de aterizare pe un aerodrom din apropierea Moscovei, moment în care punctul de conducere a zborului a pierdut orice contact radio si radar cu aeronava în care se gasea idolul unei întregi generatii. Dupa cîteva ore de cautari, echipele de interventie au gasit avionul prabusit într-o padure si au scos din fiarele contorsionate cadavrele celor doi piloti. Iurii Gagarin avea doar 34 de ani. Peste 200 de experti au investigat catastrofa aeriana în care si-a pierdut viata Gagarin însa, fara nici o explicatie, Leonid Brejnev a ordonat oprirea anchetei si a cerut ca cele 30 de dosare ale anchetei sa fie trecute în categoria "Secret de stat" si predate arhivei KGB-ului! (Va urma)

Cosmonautul rus Iurii Gagarin ar fi fost rapit de extraterestri! (II)

Nici chiar familia îndragitului cosmonaut nu a reusit sa afle mare lucru despre accidentul în care si-a pierdut viata Gagarin. Anna, mama lui Gagarin, afirma într-un interviu acordat cîtiva ani mai tîrziu ca fiul ei "ar fi fost ucis la ordinul lui Leonid Brejnev", teorie care mai persista si astazi. Motivul ar fi fost faptul ca liderul sovietic ar fi fost deranjat de

"marea popularitate interna si mai ales externa a cosmonautului, care îl eclipsa la toate evenimentele internationale oficiale". Gagarin, cel mai faimos om din lume dupa zborul în spatiu, a fost înmormîntat la Mausoleul din Moscova alaturi de ceilalti eroi ai Uniunii Sovietice.

Accidentul aproape incredibil si oricum aberant din ziua de 27 martie 1968, care a condus la moartea lui Gagarin, a alimentat de-a lungul anilor cele mai neasteptate legende si a îndreptatit seria, am zice, mult prea lunga, de supozitii si zvonuri, contrazicînd, în esenta, versiunea oficiala si a întretinut o rumoare permanenta "de fond", pe care a provocat-o, pastrînd proportiile impactul initial.Si asta pentru ca dincolo de legenda si zvon, mai persista si astazi cele cîteva fapte pentru care nu se pot gasi explicatii, justificari, dovezi fara a se institui ceea ce se asteapta de atîtia ani si anume: Adevarul! Vladimir Dobin, corespondentul revistei moscovite "Strict Secret", a revenit si el într-o convorbire cu generalul locotenent în retragere Serghei Belojerkovski (revista "Sputnik", nr. 4 1991) asupra acelor elemente obiective care continua sa justifice peste timp întrebarea: Sa fie adevarat ca Iurii Gagarin nu a murit? Opiniile si concluziile generalului tind sa dezminta asertiunea, chiar daca... Belojerkovski e obligat sa recunoasca, totusi, ca la destui ani dupa moartea lui Gagarin, cosmonautul Boris Voinov ar fi primit un telefon de la o persoana, a carei voce semana perfect cu vovea lui Gagarin.Si nu era numai vocea, stilul de a vorbi, de a se manifesta, relatiile amicale pe care le invoca (si care nu puteau fi cunoscute de un necunoscut) nu puteau sa vina decît de la Gagarin!"Personajul" ciudat a carei voce si ale carui cunostinte au tulburat la acea vreme multe constiinte s-a prezentat într-un tîrziu si grupului de cosmonauti si a frecventat locuri publice unde acestia puteau sa-1 contacteze. Iar ca surpriza acestora - determinata de "noul" chip al lui Gagarin (un adevarat Gagarin II care se deosebea de chipul si întreaga fizionomie ultracunoscute ale lui Gagarin) - sa-si gaseasca o explicatie plauzibila era motivata prin faptul ca în urma accidentului suferit, trecuse printr-o "suta" de operatii estetice care l-ar fi transformat foarte mult.Ca totul sa fie si mai misterios, personajul a disparut în moc subit fara sa mai apara vreodata. Desigur, personajul a disparu dupa ce se aflase destul de multa vreme în atentia psihiatrie specializate a totalitarismului sovietic al acelor ani. Ulterior, a fost declarata public si moartea acestui Gagarin II (sau pseudo Gagarin), dosarul sau disparînd în mod ciudat si surprinzator fara a mai fi vazut vreodata de cineva. Legendele nu înceteaza nici astazi, la atîta timp de le evenimente. Dar o întrebare de bun-simt revine: daca nu era Gagarin atunci cine era personajul în cauza? De unde stia toate acel lucruri cunoscute numai de Gagarin si de grupul de cosmonauti sovietici? Si, nu în ultimul rînd, mai este si problema vocii care, spun cei în cauza, era identica cu cea a cosmonautului. Unde este îngropat? La acea vreme, în URSS nu se putea da oricine drept Gagarin si nu putea fitecine sa frecventeze nestingherit grupul de cosmonauti din Oraselul Stelelor... De ce s-a bucurat Gagarin II de atentia cuvenita de cosmonaut din partea colegilor, mai ales ce putem întelege din disparitia subita si, ulterior, moartea personajului în cauza care a mai fost anuntata si în mod oficial!? (Va urma)

Cosmonautul rus Iurii Gagarin ar fi fost rapit de extraterestri! (III)

Recent, un grup de militari, cosmonauti si oficiali de la Agentia Spatiala Rusa carora li s-au adaugat piloti de încercare si medici militari s-au adresat în mod oficial printr-o cerere presedintelui rus Vladimir Putin si Parlamentului pentru a se face lumina în "Dosarul Gagarin" si, mai ales, sa se elucideze cauza mortii acestui erou national al Rusiei.

De-a lungul anilor, teoriile referitoare la accidentul în care si-a pierdut viata Gagarin s-au înmultit, creîndu-se un adevarat folclor pe aceasta tema. Exista voci care spun ca Gagarin si instructorul erau beti crita si au pierdut controlul avionului, teorie întarita de adevarata pasiune pe care o facuse Gagarin pentru votca dupa întoarcerea din Cosmos.Cu toate acestea, rapoartele oficiale au aratat ca atît Iurii cît si Serughin nu pusesera strop de alcool în gura înainte de zbor. Altii au mers si mai departe cu teoriile si au avansat cele mai stranii si insolite ipoteze. Conform uneia dintre ele, avionul MIG -15 pilotat de cei doi s-ar fi ciocnit sau ar fi fost doborît de catre un OZN! Gagarin ar fi fost rapit de catre extraterestri si dus pe o planeta din afara sistemului nostru solar. Alta teorie spune ca Gagarin ar fi supravietuit accidentului, dar si-ar fi sfîrsit zilele, în 1990, într-o clinica psihiatrica secreta a KGB-ului. Sau ca Serughin ar fi prabusit avionul în mod intentionat din gelozie fata de Gagarin. Mai mult decît atît, se spune chiar ca cei doi si-au înscenat moartea, apoi si-au facut operatii estetice si au intrat în Serviciile Secrete Sovietice, de unde, fiind în misiune, ar fi fost executati de agenti CIA (!?). Totusi, expertii rusi dau oarecare crezare celor doua ipoteze: ciocnirea cu un ipotetic OZN si ciocnirea cu un stol de pasari, desi nu existau dovezi pe fuselaj al unui asemenea impact care sa sprijine banuielile. Misterul s-a adîncit si mai mult cînd în urma unor investigatii minutioase s-a constatat ca motorul avionului era în perfecta stare în momentul catastrofei. Nimeni nu a putut explica cum dintr-un avion cu dubla comanda doi piloti foarte experimentati nu s-au putut catapulta înaintea prabusirii. Cu toate acestea, Ivan Kuznetov, unul dintre membrii primei comisii guvernamentale de ancheta, a lansat o ipoteza pe baza careia a alcatuit o teorie (dupa ce a refacut pe calculator zborul avionului) care arata ca este posibil ca "cineva" sa fi "uitat" sa închida sistemul de ventilatie al avionului, astfel motivul tragediei ar fi o eroare umana, mai precis incompetenta unuia dintre mecanicii care a pregatit aparatul pentru zbor. Revenind la faptele absolut îndaratnice care angajeaza cele doua ipoteze probabile: cea a accidentului si cea a asasinatului comandat, coroborate cu cea a posibilei sinucideri, se cuvin doua posibile interogari. Prima privind sursele acestor ipoteze. Generalul Belojerkovski recunoaste ca în timpul unei întrevederi cu Ana Timofeevna, mama lui Gagarin, aceasta l-ar fi rugat sa-i raspunda: "Spune-mi, este adevarat ca Iurii a fost ucis?" Si pentru ca generalul ramasese mut de uimire la aceasta întrebare, mama lui Iurii avea sa-i marturiseasca ca nu cu mult înaintea mortii lui Gagarin, acesta i-ar fi spus: "Maicuta, mi-e teama..." (Va urma)

Cosmonautul rus Iurii Gagarin ar fi fost rapit de extraterestri! (IV)

Ei bine, credem ca nu a existat om care, copil fiind, sa nu fi spus mamei sale într-o situatie critica sau dificila din viata: "Mama, mi-e teama!".

Dar ca Iurii Gagarin, la multi ani dupa zborul în Cosmos, dupa ce învinsese acele spaime spatiale ale primului om fata de cea mai teribila încercare a umanului, un Iurii Gagarin în plina glorie iubit de toti (oare!?), stimat, inatacabil (cel putin teoretic) sa-i marturiseasca singurei fiinte, în fata careia fiecare dintre noi, indiferent de vîrsta, ramîne un copil: "Mama, mi-e frica" constituie un element cutremurator. Sau cel putin dramatic. Sau cel putin de neuitat.... Desigur, sinuciderea pare greu de acceptat, chiar daca generalul recunoaste acea tulburare psihica pe care o încercase Gagarin fata de multiplele si infinitele nedreptati din URSS care i se comunicau zi de zi si cu infinitele SOS-uri care îi erau adresate de pretutindeni. Disputa, uneori confirmata, alteori infirmata, dintre Iurii Gagarin si Leonid Brejnev, în timpul careia primul i-ar fi aruncat un pahar de votca în fata celui de-al doilea, a intrat în legenda, dar exista, de fiecare data, în fiecare legenda un crîmpei de adevar... Un atom de temeritate si adevar pur din care se poate reconstitui lumea. La 40 de ani de la evenimentele evocate, presedintelui rus Vladimir Putin îi revenea o sarcina extrem de grea: aceea de a reda rusilor adevarul despre mitul vietii primului om ce a zburat în Cosmos si despre modul cum acest adevarat ambasador al Terrei a disparut în eternitate. Sigur, Gagarin nu mai este în viata, chiar daca ar fi supravietuit un timp accidentului (!?).Dar, în clipele noastre de îndoiala, legate de însasi conditia nostra individuala, umana, atunci cînd în gînd marturisim celei mai iubite fiinte, fie si plecata dintre vii, "Mama, mi-e teama", faca-se sa nu ne gîndim la Gagarin! Sau sa ne gîndim si în recunoasterea spaimei sa gasim mereu de dincolo venind din dragostea acelei fiinte dintîi pe care nu o vom uita niciodata sa gasim puterea de a rezista... As vrea, totusi, sa cred, ca pe prietenul nostru Iurii Gagarin l-au rapit extraterestrii poate pentru... a-l salva de tot raul ce ne înconjoara aici pe Terra!

Numarul 2076 01/29/2011Login | Creaza un cont gratuit | Ai uitat parola? | Cautare avansataOZN-uri si extraterestri în Caraibe: ce este cu Marina SUA care se ascunde la Vieques, Puerto Rico? (I)28 01 2011

Actiunile întreprinse de cetatenii din Puerto Rico, la Vieques, pentru a determina Marina SUA sa plece de pe insula lor, sînt cu adevarat eroice.

Dupa cum explica Jorge Martin, practicile militare din Vieques sînt unice prin aceea ca este singurul lor din lume unde se foloseste munitie de razboi într-o zona locuita. Ce ar putea explica prezenta. Marinei SUA în Vieques? Dupa locuitorii insulei motivul poate fi legat de rapoartele martorilor oculari privind obiecte zburatoare neidentificate si entitati non-umane.Vieques, sub jurisdictia Puerto Rico, în Caraibe, a avut doua treimi din insula ocupata de Marina SUA, atît în vest, cît si în est, de cînd aceasta institutie militara a sechestrat 26.000 din cei 33.000 acri de teren ai insulei, lasînd celor 9.500 de locuitori din Vieques numai o fîsie îngusta în mijloc. Marina face manevre militare la Vieques, atît acvatice, cît si terestre, inclusiv cu bombe si munitie de razboi care distrug flora, fauna si mediul marin. Aceste manevre militare degaja chimicale, metale si cantitati fatale de radiatii,

desigur, toate toxice, care se depoziteaza în aer, sol si apa. De fapt, Vieques este singurul loc din lume unde exercitiile militare de bombardament folosesc munitie de razboi într-o zona locuita.Ca rezultat, populatia din Vieques are una dintre ratele cele mai mari de îmbolnaviri de cancer din tot Puerto Rico, mai mult decît dublul cazurilor care apar în restul tarii. S-a verificat faptul ca Marina a folosit în practicile sale din Vieques munitie continînd uraniu neîmbogatit, fara sa informeze populatia insulei sau autoritatile guvernamentale. Dupa moartea civilului David Sanes din Vieques, la 19 aprilie 1999 - care se pare ca a survenit din cauza lansarii accidentale a unei bombe de catre Marina SUA - , locuitorii din Vieques, reprezentantii mai multor grupuri politice, inclusiv din Congresul SUA, mai multe grupuri religioase si de protectia mediului au hotarît sa stabileasca tabere de protest, pentru a putea practica rezistenta pasnica si neascultarea civila. Locuind pe insula folosita de Marina ca teatru de operatiuni, actionînd ca niste scuturi umane, aceste grupuri au determinat, pline de curaj, încetarea bombardarii insulei din partea Marinei SUA si a altor tari, timp de 1 an. La 4 mai 2000, autoritatile federale i-au arestat si evacuat pe acesti protestatari: preoti, calugari, pastori, oameni în vîrsta, femei, politicieni si chiar congresmani americani. Acest eveniment a fost difuzat în direct de catre mass-media locala si internationala.

Vieques: un loc experimental?Pîna acum, motivul pe care 1-a tot repetat Marina SUA ca motiv pentru sederea în Vieques a fost: "Vieques este de neînlocuit". Un asemenea rationament, judecat de experti si de opinia publica, ridica niste suspiciuni cu privire la faptul ca este ascuns ceva opiniei publice. Atît în baza informatiilor din surse confidentiale, cît si de pe site-ul Marinei SUA, jurnalistul portorican Jorge Seijo a stabilit ca Vieques, contrar declaratiilor oficiale, nu este folosita pentru exercitii si manevre militare. Utilizarea sa reala este aceea de teren experimental, unde se testeaza noile armamente ale complexului militar si industrial al Statelor Unite. Dupa Seijo, David Sanes nu a murit datorita unei greseli de bombardament în timpul "manevrelor" Marinei. Mai degraba, crede Seijo, povestea mortii accidentale a lui Sanes a fost un incident menit sa abata atentia de la experimentarea cu armamente într-adevar letale, interzise în zonele locuite, ca Vieques. (Va urma)

OZN-uri si extraterestri în Caraibe: ce este cu Marina SUA care se ascunde la Vieques, Puerto Rico? (II)30 01 2011

S-a descoperit mai tîrziu ca în ziua în care a murit Sanes si pîna pe 23 aprilie 2000, atît Marina SUA cît si Corporatia Raytheon testau o arma numita Phalanx Block AB-1, un tip de armament automat, computerizat, care trage cu gloante de uraniu neîmbogatit, un tip de arma în mod explicit interzisa de Comisia Nucleara Regulatorie a SUA.

Seijo argumenteaza faptul ca Marina a creat un "accident", pentru a-i atrage pe cei de la Departamentul Apararii înspre zona în care s-a gasit corpul lui Sanes si a le deturna atentia de la faptul ca într-o alta zona multi oameni au fost ucisi si chiar si mai multi au

fost raniti datorita gloantelor de uraniu neîmbogatit Dupa Seijo, Phalanx Block AB-1 trage 2.000 de gloante de uraniu neîmbogatit pe minut. Toate acestea arata ca Insula Vieques este de fapt o zona de teste, un loc experimental ilegal, si ca în aceasta situatie locuitorii nu sînt decît niste porcusori de guineea de laborator. Exact în astfel de teritorii controlate de Marina americana s-au înregistrat si alte evenimente importante legate de prezenta unor obiecte zburatoare neidentificate si au fost vazute si entitati non-umane.

În timpul investigatiilor mele recente în insula Vieques, un locuitor, Ángel Encarnación, a relatat urmatoarea poveste: "Într-o noapte, pe cînd pescuiam în mare la sud de zona de trageri, în estul Vieques, am vazut de la distanta o lumina mare si stralucitoare.

Cînd m-am apropiat am vazut ca era suspendata în aer. Era un obiect urias, o farfurie zburatoare rotunda, cu o multime de luminite care se tot aprindeau si se stingeau intermitent în jurul obiectului. Erau galbene, verzi si rosii. La baza, în mijlocul farfuriei, exista numai o singura lumina verde, atintita spre suprafata oceanului. Dar acel lucru nu era din aceasta lume. Ceea ce ne-a socat cel mai mult a fost sa vedem ca obiectul absorbea apa din ocean. Puteai vedea apa ridicîndu-se si intrînd în obiect pe acolo pe unde iesea lumina verde. Era o coloana de apa cu adevarat mare aceea care era absorbita. În ea nu erau pesti sau altceva... doar apa absorbita. Totul fara un sunet. Cum ne-am apropiat si mai mult de farfurie, aceasta a stat nemiscata o vreme si apoi a plecat rapid, a zburat foarte repede în directia El Yunque (o zona împadurita din estul Puerto Rico, unde a existat în timp multa activitate OZN) sau Ceiba (unde este localizata Statia Navala U.S. Navy Roosevelt Roads) pe Insula Puerto Rico. A disparut în cîteva secunde. Ne-am uitat unii la altii si am spus: "Am vazut ceva extraordinar, cum nu s-a mai vazut. Hai sa nu spunem nimic pe insula, pentru ca nu ne vor crede. Am zis numai familiei mele despre cele întîmplate". Cu o alta ocazie, de asemenea pe cînd pescuiau noaptea, martorul si partenerii sai au vazut iarasi o lumina verde stralucitoare ridicîndu-se de la fundul oceanului. Au crezut ca era un submarin al Marinei americane, dar tocmai cînd lumina trebuia sa iasa la suprafata, lumina verde a disparut si totul s-a întunecat din nou. Imediat au auzit zgomot de apa cazuta în ocean lînga ei. Orice era acolo s-a ridicat, a zburat în ceruri în întunericul noptii si a disparut într-o liniste totala, în timp ce niste stropi foarte fini au continuat sa cada peste grupul de pescari. Encarnación a continuat: "Pe lînga acestea, am vazut obiecte stralucitoare iesind din lagune si plecînd apoi în mare viteza, pierzîndu-se în ceruri. Acestea sînt lumini stralucitoare, sfere sau bile de lumina de o culoare albastrie. Desigur ca ar fi putut fi si ceva apartinînd Marinei, din moment ce sînt destule de care nu stim înca. Dar ce am vazut noi în ocean era similar cu ceea ce oamenii numesc farfurie zburatoare. Nu am nici o îndoiala cu privire la aceasta. Si nu cred ca apartine Marinei, pentru ca nu cred ca cineva de pe Pamînt poate sa construiasca asa ceva, pentru ca obiectul a disparut în doar cîteva secunde în directia El Yunque. (Va urma)

OZN-uri si extraterestri în Caraibe: ce este cu Marina SUA care se ascunde la Vieques, Puerto Rico? (III)Extraterestrii si globurile luminoase

1 02 2011

Într-un alt interviu, mai multi tineri din Vieques, care sînt membri ai grupului local Cadetii de marina (o organizatie de cadeti a Marinei SUA), m-au

informat despre o serie de întîlniri enigmatice pe care le-au trait în unele dintre lagunele estice ale Vieques, mai exact pe terenurile de lînga cele pe care se fac tragerile Marinei, în zona Camp Garda. Cu mai multe ocazii, dupa spusele cadetilor, în timpul exercitiilor din zona lagunei El Tapon, au întîlnit "niste omuleti ciudati, întunecati, de culoare gri sau negricioasa, foarte rapizi, care alearga cu mare viteza dintr-un loc în altul, uneori în zigzag, alteori în salturi. Puteau sa apara deodata în fata noastra, asa, ca sa-i putem vedea, si apoi plecau, alergînd foarte repede". Cadetii au relatat ca omuletii "erau de 3-4 picioare înaltime, slabi, cu brate lungi... iar capetele le erau alungite si în forma de ou". Datorita întunericului noptii si vitezei miscarilor ciudatelor aparitii, cadetii au relatat ca nu au putut vedea detalii cum ar fi ochii, gurile sau narile. Cadetii au adaugat ca, uneori, omuletii sareau în laguna, disparînd în apa. Ei au observat si "variate sfere stralucitoare de 4-8 inci în diametru, care au intrat în apa lagunelor din zona". Datorita stranietatii incidentelor, tinerii s-au decis sa nu faca nici un fel de exercitii noaptea în aceste zone. La sfîrsitul interviului, unul dintre instructori a rezumat ceea ce relatasera cadetii, asigurîndu-ma ca si el a avut asemenea întîlniri ciudate în zona aceea.Comentarii finaleEncarnación, cel care mi-a dat initial acea informatie despre OZN-ul care absorbea apa din ocean la sud de Vieques, a mai povestit si urmatoarele:Asemenea lucruri s-au tot întîmplat aici în Vieques de multa vreme, dar oamenii se tem sa vorbeasca despre acestea. Cel mai ciudat lucru dintre toate este ca asemenea fenomene apar mai des în zona controlata de Marina SUA. Trebuie sa stie ei ceva, sau fac ceva împreuna cu acesti oameni, acestia din spatele obiectelor (ocupantii OZN-urilor) sau sînt împreuna... Si poate ca acesta este motivul pentru încapatînarea Marinei de a parasi Vieques si de a ne lasa în pace, trebuie sa ascunda ei ceva important". Tot ce am gasit pe timpul investigatiilor de la Vieques subliniaza un scenariu uimitor, cu implicatii importante pentru Puerto Rico si pentru restul lumii, care indica faptul ca Marina SUA, pe lînga faptul ca foloseste ilegal Puerto Rico si Vieques ca locatii experimentale pentru teste militare, este cumva în relatie cu evenimentele stranii care se petrec acolo, evenimente care ne fac sa ne întrebam daca nu cumva actiunea militara este implicata în mod curent într-un scenariu de contact cu extraterestrii folosind teritoriul Puerto Rico. Trebuie sa evidentiez faptul ca subiectul Vieques, desi îsi are si aspectele sale politice, datorate relatiilor ambigue pe care Puerto Rico le are cu SUA, este în special unul al drepturilor omului, cum ar fi dreptul de a trai în pace si sanatate si, pîna la urma, pur si simplu - dreptul de a trai. Cum poate SUA argumenta ca au trebuit sa atace Iugoslavia pentru a proteja vietile, bunastarea si drepturile umane ale rezidentilor din Kosovo, cînd aceleasi State Unite pun cei 9.500 de locuitori din Vieques, cetateni americani, într-o situatie ca aceea descrisa în acest articol? Este de neconceput ca o asemenea situatie poate sa apara. (Sfîrsit)

http://www.adevarulascuns.com/misterero.html

http://www.adevarulascuns.com/index.html

http://cybershamans.blogspot.com/2009/09/babele-de-la-buzioru.html

http://cybershamans.blogspot.com/2009/09/secretul-tablitelor-de-la-manastirea.html

http://cybershamans.blogspot.com/2011/03/traditia-spirituala-dacica-si-istoria.html

http://cybershamans.blogspot.com/2010/12/stema-veche-si-stindardul-daciei.htmlv

http://cybershamans.blogspot.com/2010/10/tablitele-de-la-sinaia-ii.html

http://cybershamans.blogspot.com/2010/04/corabiile-baraganului.html

http://cybershamans.blogspot.com/2009/08/getii-isi-faceau-cruce-acu7000-de-ani.html

http://cybershamans.blogspot.com/2010/04/axa-lumii-in-masivul-godeanu.html

Rămăşiţe ale vechilor civilizaţii mai există pe Terra. Pe platoul muntos dintre cele două lanţuri ale Anzilor, în insulele artificiale ale Lacului Titicaca, trăieşte în zilele noastre poporul uro. În cartea „Pietrele din Ica”, Cornelia Petraru şi Bernard Roidinger îl citează pe etnologul Jean Vellard, care a trăit o perioadă îndelungată printre aceştia indieni şi care se autocaracterizează: „Noi, ceilalţi, noi locuitori ai locului, noi care ne numim cot-sun, noi nu sîntem oameni. Ne aflăm aici dinaintea incaşilor, ba chiar dinainte ca tatăl cerului, Ttiu, să fi creat oamenii, pe ayomara, pe cheeina, pe alţii. Am fost aici chiar înainte ca soarele să înceapă să lumineze pămîntul, cînd era luminat doar de lună şi stele. Pe vremea aceea Titicaca era cu mult mai mare decât azi… Noi nu sîntem oameni. Sîngele nostru este negru, de aceea noi nu îngheţăm de frig. Nu simţim frigul nopţilor deloc. Noi nu vorbim o limbă omenească, iar oamenii nu ne înţeleg. Capetele noastre sînt altfel decît cele ale altor indieni. Sîntem foarte bătrîni, sîntem cei mai vechi. Noi sîntem locuitorii locului, numit cot-sun. Noi nu sîntem oameni!”… Cu circa 3.000 de ani înainte de apariţia civilizaţiei incaşe, zona Lacului Titicaca a fost colonizată de către triburile aymara. Ei au purtat lupte crîncene cu populaţia uro, una dintre cele mai

misterioase populaţii de pe Terra, numiţi şi „neoamenii”, care au fost învinşi. Ei s-au stabilit pe insulele plutitoare de pe lacul aflat la cea mai mare altitudine din lume – 3.800 de metri deasupra nivelului mării. Insulele sînt în număr de circa 40, toate realizate din trestie şi rădăcini de tartora, o plantă care creşte pe marginea lacului. Populaţia uro se bazează exclusiv pe pescuit, vînătoarea păsărilor şi schimburile comerciale cu populaţia Aymaro. Lacul Titicaca atrage anual sute de mii de turişti, care vor să admire o adevărată minune a naturii: insulele plutitoare. Populaţia uro a fost studiată şi de arheologul Miroslav Stungl, care i-a descris astfel: „Aceşti oameni, care pun atîta accent pe faptul că în realitate nu sînt oameni, aceşti cot-sun pe care nici frigul nopţii andine şi nici furtunile de pe lac nu-i ating, deosebesc două epoci în istoria lor. Prima, cînd nu existau încă oameni pe pămînt şi soarele încă nu se afla pe cer, a fost perioada în care s-au construit pe altiplane vechile oraşe, dintre care cel mai minunat era Tiahuanaco. În cea de-a doua epocă istorică, atunci cînd populaţia cot-sun nu mai exista pe pămînt, iar în locul ei apăruseră adevăraţii oameni, populaţia uro a fost vitregită de soartă. Şi tot atunci viaţa din oraşul de piatră din Anzi s-a stins. Foarte interesant este faptul că populaţia uro consideră că de mult, într-un trecut foarte îndepărtat, au arătat altfel: aveau braţe şi picioare mai lungi şi un cap alungit spre spate. Sîngele lor era şi el altfel. Semănau fiinţelor fabuloase cu 4 degete care pot fi văzute gravate pe blocurile de piatră din Tiahuanaco. În decursul mileniilor, sîngele lor şi mai ales capul şi statura s-au modificat, ajungînd să semene cu omenirea noastră. În interiorul lor însă au rămas cot-sun, şi de aceea nu au uitat cum sînt de fapt neoamenii”. Este foarte interesant că populaţiile care au supravieţuit catastrofelor care au bîntuit Terra (se pare că exploziile nucleare şi potopul erau specialitatea zeilor în acest domeniu) au locuit pe platforme înalte: tibetanii, uro, dropa, ham, aymara etc. (Va urma)

Omul cu Masca de Fier (I)

Dintre toate figurile misterioase ale Istoriei, nici una nu a trezit un mai mare interes, furnizînd atît de puţine detalii ca Omul cu Masca de Fier. În ciuda celor 300 de ani de enigme, există cîteva indicii preţioase asupra identităţii sale. Bărbatul este un personaj enigmatic, care a constituit subiectul unui roman clasic de Alexandre Dumas şi al unui mare număr de filme. În pofida interesului crescînd manifestat de public, nu au fost descoperite nici un fel de dovezi cruciale privind existenţa sa. Tot ce ştim este că era un prizonier distins şi, din momentul în care a fost întemniţat, a trebuit să îşi ascundă identitatea sub o mască ciudată. Omul cu Masca de Fier a fost întemniţat mai întîi între anii 1660 şi 1670. Iniţial, a fost închis în fortăreaţa din Pignerol, din Alpii Francezi, unde s-a aflat sub paza lui Benigne d’Auvergne de Saint-Mars, care va continua să fie temnicerul lui personal pînă la moartea misteriosului bărbat. A fost transferat la o temniţă din apropiere din Exiles în 1681 şi apoi în castelul de pe insula Sainte Marguerite, în 1687. În timpul acestui al doilea transfer în închisoare, un martor a raportat pentru prima dată că a văzut un prizonier cu o mască de fier. În 1698, Saint-Mars a devenit guvernatorul Bastiliei, renumita închisoare pariziană. Ulterior, omul mascat a fost mutat în capitala franceză şi s-au înregistrat noi relatări, de data aceasta despre un om cu o mască de catifea neagră. Se spune că a murit în Bastilia, în 1703. Detaliile pe care le avem despre viaţa lui sînt extrem de puţine. Un certificat de deces menţionează că numele prizonierului era Marchioly şi că avea în jur de 45 de ani cînd a murit. Acest lucru pare puţin probabil, avînd în vedere faptul că el a fost ţinut în captivitate timp de aproape 40 de ani. Un bărbat care a elaborat multe teorii despre misteriosul locatar din Bastilia a fost un alt locuitor al temniţei - filozoful şi scriitorul Voltaire, care vorbise cu cei care îl ţinuseră în captivitate pe acel om. El a dezvăluit că acesta fusese în închisoare din 1661 şi că era tînăr, înalt şi frumos cînd a fost prins. Se spunea că se îmbrăca în straie deosebite, avea gusturi rafinate şi, element crucial, semăna foarte mult cu un membru al familiei regale franceze. Deşi Voltaire era un adversar recunoscut al regalităţii franceze, această sugestie, potrivit căreia prizonierul putea fi fratele geamăn al Regelui Ludovic al XIV-lea, s-a perpetuat în timp şi a fost adoptată de Dumas pentru romanul său. Deşi trăsăturile fizice identice cu cele ale regelui ar explica faptul că bărbatul purta o mască, pare totuşi puţin probabil ca o asemenea situaţie să fi putut fi ţinută în secret... Totuşi, naşterea regelui a prezentat unele detalii neobişnuite şi există posibilitatea ca prizonierul să fi fost un frate vitreg al lui Ludovic al XIV-lea. (Va urma)

Alte teorii referitoare la identitatea omului mascat susţin chiar că el era, de fapt, dramaturgul Moliere, care fusese întemniţat pentru a nu-1 corupe pe rege. Însă această teorie poate fi cu uşurinţă respinsă, întrucît Moliere ar fi fost prea bătrîn ca să se potrivească datelor existente. De asemenea, s-a sugerat că ar fi fost Nicolas Fouquet, un invidiat nobil francez bogat, sau chiar un copil nelegitim al lui Carol al II-lea al Angliei.

Ceea ce nu poate fi pus sub semnul îndoielii este respectul cu care era tratat. Se ştie că Saint-Mars îl numea „prinţul meu“, iar gardienii săi îi spuneau „Turnul“. S-a afirmat chiar că soldaţii îşi scoteau adesea pălăria cînd intrau în încăperea lui şi stăteau nemişcaţi pînă cînd le făcea el semn să se aşeze. În 1711, cumnata regelui a relatat într-o scrisoare că bărbatul era flancat tot timpul de doi muşchetari, care aveau ordine să îl ucidă imediat

dacă îşi scotea masca. De asemenea, din corespondenţa purtată de rege cu Saint-Mars reiese că prizonierul trebuia executat imediat dacă încerca să vorbească sau să comunice cu cineva.

Fără îndoială, prizonierul a beneficiat de o atenţie specială, oricine ar fi fost el. Mulţi experţi s-au întrebat de ce nu a fost, pur şi simplu, executat, dacă reprezenta un asemenea pericol pentru familia regală franceză. Faptul că i s-a cruţat viaţa, cu condiţia să poarte în permanenţă o mască, poate reprezenta un indiciu al legăturii sale cu monarhia. Identitatea Omului cu Masca de Fier este în prezent o chestiune neelucidată şi povestea adevărată a vieţii lui va rămîne, probabil, pentru totdeauna învăluită în mister. (Sfîrşit)

Curiozităţi americane privind emigrarea lui Vladimir Tismăneanu

În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de „un membru al staffului tehnic“ al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu şi Hermina Marcushon, a „emigrat“ în SUA în 1981, cînd doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sînt termenii în care mi-a fost adresată cererea. Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rînd, respectivii agenţi trebuiau „pierduţi“ într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rînd, că Serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca şi cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobată „profesionist“ şi considerată ca fiind binevenită. Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurărilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri ale căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier. Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există. Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat „Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»“, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară. Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sînt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe cîteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de Contrainformaţii în sectoarele economice.

Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm: „1) Într-o fişă a Securităţii privitoare la V.T. (n.n. – atenţie, elaborată în primăvara anului 1987, publicată de Mihai Pelin în anii 2000), se specifică, printre altele, următoarele: a) lui V.T. i s-a aprobat o viză de călătorie în Franţa şi Spania (impreuna cu mama, Hermina M); b) V.T. nu a mai călătorit în ţări capitaliste, nici în ţări socialiste; c) V.T. nu are rude în alte ţări; d) V.T. corespunde normelor pentru acordarea vizei de călătorie. Nedumerirea în legătură cu cele menţionate în raportul de la acea dată vine dintr-o serie de alte rapoarte ale aceleiaşi instituţii. De exemplu, din documente ale Direcţiei de Informaţii Externe, din anii ‘70, reiese că V.T . avea rude în mai multe ţări, precum: Franţa, pe Cristina Boico (sora mamei şi fiica acesteia, Olga şi Andrei Boico, fiul Cristinei Boico), Venezuela, Sofia Imber, verişoara tatălui lui V.T., în URSS, Tismeneţchi Nahona (sora tatălui lui V.T). Mai mult, V.T. voiajase în anii ’70 şi în ţări capitaliste (RFG) şi în ţări socialiste (RDG). Momentul întocmirii fişei respective, primăvara ’87, este, de asemenea, foarte important, deoarece atunci V.T. împreună cu Dorin Tudoran şi Michael Radu au obţinut fonduri de la National Endowement for Democracy pentru a publica revista «Agora» (unde colaborau opozanţi din România). Revista era distribuită în România pe diverse căi şi comentată la «Europa Liberă». Acest grup, prin «Agora», era alcătuit din primii reprezentanţi ai Opoziţiei din România finanţaţi de guvernul american, dezvoltînd grupurile de mai tîrziu ale societăţii civice, primele reviste, formatori de opinie etc., în continuare finanţate cu sume semnificative pînă în anii ’93-’94. Din perspectiva celor de mai sus, s-ar putea interpreta că V.T. ar fi putut beneficia de un anumit sprijin/protecţie, într-un moment-cheie, din partea unor persoane foarte influente în conducerea statului (probabil CC/PCR) pentru a explica excepţia acordării vizei de călătorie... Cum interpretaţi? Cine ar fi avut puterea să ghideze producerea şi scurgerea (pentru ochii americanilor) a datelor incorecte? Cu rezultatul că acea «fişă curată» a permis crearea grupului de reprezentare a acţiunilor sponsorizate în România. (De remarcat că V.T. a fost contestat vehement înainte şi după iniţierea acelor programe. V.T. a întîmpinat greutăţi pentru emigrarea în S.U.A. A putut emigra printr-o căsătorie aranjată, divorţănd imediat ce şi-a obţinut reşedinţa permanentă). 2) V.T. are două surori, amîndouă născute în URSS. Una dintre ele, Rodica, căsătorită Tonciulescu, inginer chimist, a lucrat în apropierea Elenei Ceauşescu. După activităţile «anti» Ceauşescu ale lui V.T., cum poate fi interpretată această altă excepţie?! 3) Rapoartele Direcţiei de Informaţii Externe, dar şi alte surse, sugerează discret că V.T. ar fi avut un comportament (...) atipic cunoscut. Numele unui profesor important şi foarte apropiat de V.T. şi al unui coleg cu care a ţinut legătura multă vreme după plecare ar contura ceea ce se sugerează. Cum ar fi putut influenţa aceste date evaluările analiştilor Securităţii vizavi de V.T.? 4) Cu numele ofiţerilor «G» şi «M. L» sînt semnate mai multe rapoarte, în diferite perioade, referitoare la V.T. şi Hermina T. Ar fi posibilă identificarea lor? Sînt, de asemenea, binevenite orice alte sugestii care ar putea contribui la dezlegarea misterelor care plutesc în jurul «itinerariului» lui V.T.” Am încheiat citatul.

Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe, care apar în dosarul cazului cu numele lor de serviciu, s-au ocupat de... marşrutizări şi infiltrări de agenţi în obiective străine, inclusiv în „redacţiile posturilor de Radio ostile României“. Fără comentarii! Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe consemnau că „obiectivul are rude stabilite în străinătate, după cum urmează (...) şi a mai efectuat călătorii turistice în (...)“, în timp ce ofiţerul din unitatea

serviciului intern nu a menţionat aceste elemente, cu 6 ani înainte, în susţinerea avizului pentru eliberarea paşaportului.

În legătură cu această neconcordanţă şi cu aspectele ridicate de investigatorul republican se impun cîteva precizări: 1) Pentru acoperirea interesului Centrului de Informaţii Extene faţă de o persoană care urma să se deplaseze în străinătate, verificările şi avizul pentru aprobarea eliberării paşaportului erau, chipurile, „lăsate la aprecierea unităţii serviciului intern“, pentru ca în dosarul de paşapoarte să nu existe documente care să conducă la o eventuală deconspirare. Se ajungea, astfel, în situaţia ca ofiţeri ai serviciului intern să fie sancţionaţi pentru „neprevenirea rămînerii ilegale în străinătate“ a unor persoane care, în realitate, erau trimise în misiuni de către serviciul extern al Securităţii statului. În acest fel se consolida acoperirea. 2) În 1987, fişa era rezultatul evaluării stricte a Centrului de Informaţii Externe, faţă şi de noua perspectivă deschisă lui Vladimir Tismăneanu. 3) În mai multe cazuri, persoanele „anti“-Ceauşescu, cu o oarecare notorietate, care au ajuns în străinătate, au avut ca numitor comun stimularea opoziţiei lor de către duşmanii României de la Moscova, folosindu-ne steagul pentru plantarea în Occident a aşa-zişilor disidenţi. Cu o carte de vizită confecţionată printr-o opoziţie regizată împotriva regimului din România, KGB îşi infiltra cîrtiţele în Occident, inclusiv pentru controlul şi manipularea exilului românesc. 4) În 1987, în plin avînt al „perestroika şi glasnosti“, nu trebuie omisă conlucrarea subterană („interservicii“) a marilor Puteri, care pregăteau lumea de după 1989, după cum nu ar trebui să treacă neobservat interesul comun pentru înlăturarea liderilor comunişti nereformişti. 5) Nu a existat moment în întreaga perioadă a războiului rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mişcările de rezistenţă anticomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze şi să le controleze, decît să apară la iniţiativa altora şi să încerce ulterior abordarea lor. 6) Plecarea lui V.T. în străinătate s-a realizat „pe firul scurt“. Pentru cine nu ştie, denominaţia semnifică o intervenţie pe telefonul „S“, deţinut numai de demnitarii cu rang ministerial. O bună prietenă a mamei sale, pe care la Moscova se conta într-o eventuală debarcare a lui Ceauşescu printr-o mişcare din interiorul conducerii partidului, a făcut o asemenea intervenţie. 7) Refuzul lui V.T. de a reveni în ţară nu a produs nici un deranjament major pînă în primăvara anului 1987, cînd s-a simulat o anchetă internă a circumstanţelor plecării. Scandalizarea a fost la nivelul şefului Centrului de Informaţii Externe, dar „oalele sparte“ s-au decontat la unitatea serviciului intern care a avizat plecarea. 8) Unul dintre ofiţerii care au avut în studiu, verificare şi pregătire obiectivul a trebuit să-şi întrerupă forţat activitatea. Circumstanţele ar merita un studiu de caz. 9) Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de controlat pe zonele externe ale activităţii, unde exista, la un moment dat, o adevărată inflaţie de agenţi ai Moscovei originari din Basarabia şi care treceau drept români. 10) S-a arătat că obiectivul a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima ţară de tranzit spre SUA.

Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru „acomodarea“ agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fief-ul KGB.

Polemici * Controverse23 Mar 2011

Supliciul Zoiei Ceauşescu

Procesul în urma căruia s-a decis împuşcarea,

la 25 decembrie 1989, a soţilor Ceauşescu -

ambii pierind, împreună, sub ploaia de gloanţe a unui pluton de execuţie – verdict ,,acceptat” de Ion Iliescu, preşedintele Frontului Salvării Naţionale, care a patronat Tribunalul Special, înfiinţat anume în acest scop, a avut şi alte victime, mai ales din rîndul familiei fostului şef al Statului: un frate, care s-a sinucis, un fiu, Nicu Ceauşescu, arestat şi chinuit pînă la moarte, o fiică, Zoia Elena Ceauşescu. Şi ea a fost arestată, iar ca urmare a presiunilor la care a fost supusă, s-a îmbolnăvit de cancer pulmonar, boală ce avea să-i curme viaţa. În afară de rudele apropiate ale soţilor Ceauşescu au existat şi alţi oameni afectaţi de cruzimea metodelor folosite în acel simulacru de proces, în care inculpaţii au fost acuzaţi chiar şi de avocaţii ,,apărării”. Ca urmare a traumei morale provocate

de o asemenea mîrşăvie, un judecător s-a sinucis, iar alţi oameni, neimplicaţi în nici un fel în acel proces,

şi-au pus capăt vieţii, impresionaţi de soarta unui mare şi bun conducător al ţării, care a fost sacrificat de trădători de neiertat, aşa cum s-a dovedit a fi

Ion Iliescu. Cuprins de înverşunare, acesta n-a mai ţinut seama de nimic, acceptînd arestarea chiar şi

a unora dintre colegii săi de idealuri. Cum erau,

de exemplu, Dumitru Popescu, Ştefan Andrei şi

încă mulţi alţii, membri ai Comitetului Politic Executiv şi ai Comitetului Central al PCR.

Despre Nicu Ceauşescu - adus într-un studio al Televiziunii, unde a fost pălmuit, în faţa telespectatorilor, de un nenorocit de ziarist, sterp, lipsit de orice merit publicistic, pe numele lui Mihai Tatulici - oamenii cunoşteau destule întîmplări, dar de sora lui, Zoia,

prea puţini auziseră cîte ceva. ,,Fiica Faraonului” - cum a numit-o Petru Popescu, necroforul care s-a lăudat, într-unul din romanele lui, intitulat ,,Supleantul”,

că-i cucerise inima – s-a născut în februarie 1949. La începutul acestei primăveri, ea ar fi împlinit 62 de ani. Zoia a fost o studentă strălucită a Facultăţii de Matematică şi, după absolvire, a elaborat peste 20 de lucrări de specialitate, dovedindu-se o excepţională cercetătoare în domeniu. Pînă în 1989, cam atît se ştia despre ea. Dar, de îndată ce părinţii i-au fost asasinaţi, au venit ,,mascaţii” şi la uşa ei, în casa în care locuia, pe Str. Cosmonauţilor nr. 4, de unde au dus-o direct în puşcărie, în urma unui denunţ făcut de Ion Iliescu către acelaşi Ion Iliescu, prin care era acuzată că a contribuit la ,,subminarea economiei naţionale”! Nu

se poate ca mîna de fier care a smuls-o din locuinţă

să nu fi fost cea a lui Ion Caramitru, machidonul care a jucat, pe scena Loviturii de Stat, un rol de criminal, oricît s-ar justifica el, în emisiunea ,,Profesioniştii”, a Eugeniei Vodă, de la Televiziunea Română, că a fost un om al dreptăţii, care a luptat personal împotriva ,,Dumnezeului Culturii”, Dumitru Popescu, alungîndu-l din platoul Televiziunii şi împroşcîndu-l cu scuipatul lui otrăvit. Locuinţa Zoiei a fost transformată în sediul UNITER, iar proprietara a fost dusă direct la închisoare, unde a stat din data de 12 ianuarie pînă la 18 august 1990, exact 237 de zile şi nopţi. Sau, aşa cum sună titlul volumului, apărut - prin grija soţului ei, profesorul universitar Mircea Oprean – după moartea Zoiei Ceauşescu, survenită la 20 noiembrie 2006, în urma unui cancer pulmonar răvăşitor, ,,237 de zile într-un mormînt”. În această carte sînt cuprinse amintiri, trăiri şi sentimente, crîmpeie din viaţa sa, cu bucuriile şi tristeţile ei, pe care, aşa cum spune autoarea, ,,nimeni nu mi le va putea lua”. Momentul cel mai îngrozitor, care a smuls-o din firescul gîndirii ei, s-a petrecut după ieşirea din puşcărie, atunci cînd, aruncată, pur şi simplu, într-un deşert în care nu exista nici cea mai pîrlită oază salvatoare, i-a adresat procurorului general al României o Plîngere, prin care cerea să fie re-arestată, spre a putea supravieţui: ,,Domnule procuror general, vă rog să aprobaţi arestarea mea, deoarece nu am unde locui, şi nici hrană şi îmbrăcăminte...”.

Trebuie să spunem că, atunci cînd locuinţa i-a fost transformată în sediu al unei instituţii, Zoiei i s-au

confiscat toate lucrurile din casă. ,,Sărac şi cinstit”

se pretindea a fi Ion Iliescu, iar nu un borfaş dintre

cei mai nemernici, aşa cum s-a dovedit atunci, dat fiind că sub ocrotirea lui prezidenţială s-au produs acele abuzuri. Unde sînt lucrurile Zoiei? De ce a fost

batjocorită într-un asemenea hal? Nu se poate să nu dea nimeni seamă pentru o crimă atît de revoltătoare! Zoia a crezut, cu toată fiinţa ei, că va veni ziua

dreptăţii: ,,Îmi pot fi confiscate suvenirurile,

dar nu propriile-mi amintiri; îmi pot fi denaturate faptele, dar nu propriile trăiri; îmi pot fi răstălmăcite vorbele, dar nu şi tainicele şoapte. Trecutul meu

sînt eu. E partea esenţială, definitorie a fiinţei mele”. O mărturisire venită din inima unui om adevărat,

care merită toată preţuirea.

Cine şi cum l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza (1)

Motto: „Foaie verde mărgărit/ Doamne cobori pe pămînt/ Să vezi Cuza ce-a făcut!/ Că ne-a dat pămînt la toţi/ Să nu mai fim slugi la hoţi;/ Şi ne-a scăpat din nevoi,/ De robie la ciocoi!“ – Tudor Pamfile, Cîntece de ţară adunate de... Bucureşti, 1913, pag. 289

S-au scurs 145 de ani de la detronarea lui Cuza-Vodă – primul Domn modern, ales prin voinţa naţională a românilor. Cu toate actele mari săvîrşite de Cuza, cu toată dragostea pe care el a izbutit s-o insufle poporului necăjit, cu tot prestigiul pe care l-a creat ţării în străinătate, Domnul Unirii nu s-a putut menţine în fruntea Principatelor Unite decît 7 ani.

Încă din prima parte a anului 1863, se constituie o alianţă politică între conservatori şi liberalii radicali – în fapt, o uniune conjucturală, o grupare nefastă – pe care Cezar Bolliac a numit-o, în acea perioadă, „monstruoasa coaliţie“ şi care avea să ducă la detronarea lui Cuza; în anul 1864, după lovitura de stat din 2 mai, care a permis împroprietărirea ţăranilor, gruparea anti-Cuza a început să ia unele măsuri, astfel că, la 5 iunie 1865, s-a încheiat un pact între Grigore Brâncoveanu, Ion Brătianu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Ion Ghica, Anastasie Panu, C.A. Rosetti şi Gheorghe Ştirbei, care suna astfel: „Noi, subsemnaţii..., considerînd situaţia politică şi geografică a ţării şi interesele sale atît dinlăuntru, cît şi din afară, avînd în vedere voturile emise în 1857 direct de naţiune, care a subscris cele 4 puncte, precum şi voturile Divanurilor ad-hoc din 1857 şi ale Adunării Elective din Iaşi, din 5 ianuarie 1859, am luat între noi îndatorirea ca, în caz de vacanţă de tron, vom susţinea prin toate mijloacele alegerea unui principe străin din familiile domnitoare din Occident. Ne angajăm a vota pentru un principe străin şi a stărui în acest vot pînă la a lui realizare“. La acest pact, subscris de 4 eventuali pretendenţi la domnie, au aderat, mai tîrziu, şi alţi oameni politici ai vremii.

Preludiul detronării lui Cuza a fost încercarea de rebeliune de la 3/15 august 1865, astfel: se pusese în aplicare, începînd cu 1/13 august, o nouă lege a monopolului tutunului. Opoziţia, profitînd de absenţa din ţară a Domnitorului, a pus să se lipească afişe pe zidurile clădirilor din Capitală, prin care lansa un apel către localnici, să ia armele şi să se ridice împotriva aşa-zişilor „hoţi privilegiaţi“, lansînd atacuri violente la adresa lui Cuza şi instigînd la revoltă, pentru a-l răsturna. În seara de 2/24 august, a avut loc o ultimă consfătuire a unora dintre fruntaşii Opoziţiei, în care s-au pus la punct demiterea

Domnitorului şi numirea celui care avea să-i succeadă lui Cuza. Tulburările au început în dimineaţa următoare. Precupeţii din pieţele oraşului, printre care mulţi greci, sîrbi şi bulgari, au dat foc şi au distrus gheretele, atacînd şi devastînd primăria, care a fost incendiată, iar arhivele aruncate în Dîmboviţa.

În calitatea sa de ministru de Interne, generalul Ioan Emanoil Florescu, înţelegînd gravitatea faptelor, a dat ordin trupelor să tragă în agitatori. Printre manifestanţi au fost 20 de morţi şi mulţi răniţi. După potolirea răzmeriţei, generalul a dat un ordin de zi către armată, prin care îşi exprima aprecierea pentru comportamentul ostaşilor. Totodată, el aducea la cunoştinţa Domnitorului, care îşi făcea cura la Ems, în Germania, cele întîmplate şi dispunea arestarea mai multor suspecţi – presupuşi inspiratori ai mişcării – între care Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada ş.a. Cuza şi-a întrerupt cura şi s-a întors în ţară unde, cu prilejul zilei sale onomastice, 30 august, a dat o amnistie; de altfel, cei arestaţi fuseseră puşi, deja, în libertate. Cu toate acestea, acţiunea instigatorilor s-a intensificat. Gravitatea momentului l-a silit pe Cuza să accepte retragerea portofoliilor generalului I. Emanoil Florescu, de la Ministerul de Interne, şi generalului Savel Manu ca ministru de Război, pentru a domoli spiritele. Acţiunea Domnitorului nu a reuşit să-şi atingă scopul, „monstruoasa coaliţie“ continuînd să insiste pentru detronarea lui.

Huţulii, fraţii noştri

O descopăr la televizor pe tînăra şi frumoasa Angelica Flutur, interpretă de muzică populară din Suceava. Cîntă „Huţulca-Huţulca“ şi vorbeşte cu mîndrie despre neamul huţulilor din care se trage. Îmi vine în minte numele lui Nelu Huţu, alt cîntăreţ bucovinean („Pădure, pădure, nu mă mai satur de tine...“). Sau fraţii Huţanu, hocheişti în echipa naţională. Cu mult timp în urmă, unul dintre ei îşi sporise celebritatea, într-o iarnă, cînd salvase de la înec un copil căzut în Lacul IOR... Cai huţuli, huţani, porumbei guţani, Guţilă (colegul meu de clasă?), Ţugulea (în Delavrancea, prin metateză)... Asta e tot ce ştiam despre huţuli şi a trebuit să mă documentez, ca să pot scrie măcar un rînd. Toate sursele mele spun acelaşi lucru: huţulii sînt o etnie neelucidată pînă astăzi. Oameni imprevizibili, suspicioşi şi prudenţi, precum sălbăticiunile codrilor în care trăiesc. Iubitori de natură şi de libertate. Mai impenetrabili decît aromânii şi evreii, care, cu greu, admit căsătoriile mixte, pentru păstrarea purităţii rasei. Eminescu scria despre huţuli că ar fi daci slavizaţi, în timp ce noi, ăştialalţi, sîntem daci romanizaţi. Patria lor de origine trebuie căutată în Munţii Pocuţiei, de unde s-au lăţit şi asupra Munţilor Bucovinei. Astfel, ei s-au strecurat peste hotare, azi unul, mîine altul, pînă ce numărul lor a sporit la cîteva mii de familii. Se pare că huţulii ar fi plecat din Galiţia Orientală spre sfîrşitul Secolului XVIII, din cauza birurilor şi a serviciului militar obligatoriu, impuse de stăpînii locurilor, şi s-au stabilit în zonele muntoase ale Bucovinei şi Maramureşului. Înrudiţi cu rutenii şi ucrainienii, ei au populat văile Rîurilor Moldoviţa, Suceava, Moldova şi Bistriţa Aurie. Neavînd încotro, au devenit păstori şi muncitori agricoli pe moşiile mînăstirilor. Domnitorul Constantin Mavrocordat le-a venit în ajutor cu unele înlesniri, contribuind

astfel la asimilarea lor ca oameni şi la obiceiurile locurilor. Etimologia cuvîntului huţul sau huţan nu este nici ea prea clară. După sociologul Paul H. Stahl, se pare că termenul vine de la hutkatese, adică săltăreţ, cel care se leagănă; după alţii, înseamnă nomad, migrator, ceva în legătură cu caii şi cu activitatea lor casnică. Nerecunoscuţi ca etnie, la recensămîntul din 2002, din cei peste 17.000 de huţuli, unii s-au declarat ucrainieni, alţii români. Dialectul huţul, fără alfabet scris, conţine multe elemente disparate provenind din limbile poloneză, ucrainiană, sau poate ruteană. Dar sînt şi destule arhaisme româneşti din arealul păstoresc: stepyn, coban, bryndza, zyntyca, vatax. Cei mai mulţi dintre ei trăiesc numai cu ce le dă natura şi resping toate însemnele modernismului. De exemplu, cei peste 2.000 de huţuli din Comuna Suliţa Moldova stăpînesc 1.800 ha de pădure şi îşi duc viaţa ca acum 100 de ani. Dar sînt sănătoşi, departe de civilizaţia otrăvitoare. Pădurea, caii şi vitele sînt universul lor. Să nu uităm nici vînătoarea. Numai un huţul ştie să frigă un mistreţ la proţap, sus, în vîrf de munte. Cînd îi întrebi ce fac dacă vor să vadă un om, îţi răspund că se uită în oglindă. Iată o utopie, la început de mileniu: un huţul abonat la telefonia mobilă! Aşezări precum Suliţa, Borodina, Lucina sau Izvoarele Sucevei sînt locuri unde nu cresc nici grîul, nici legumele, ci numai cartoful şi fînul pentru caii huţuli mici, dar iuţi, cunoscuţi pînă şi în America. Sadoveanu, care nu a ostenit să cînte Moldova de la nord la sud, i-a fixat şi pe huţuli, pentru eternitate, în „Ţara de dincolo de negură“: „Noi, huţulii, am fost aşezaţi în munţii aceştia de Domnul Dumnezeu de la începuturile lumii. Aşa eu, văzînd că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, să fiu mai aproape de Dumnezeu...“. Astăzi, personaje precum Olena, Artimon, Parasca sau moş Precup sînt eroi principali în volumul „Stranii povestiri huţule“ de Casian Balabaşciuc, artist de prin părţile locului, povestiri pe care, din păcate, puţină lume le-a citit. „Sîntem o corcitură“, spun cei bătrîni, pe cînd generaţiile tinere încep să devină conştiente că sînt şi ei cetăţeni ai Uniunii Europene, cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această nouă situaţie. Prin urmare, ei au început să se rupă de rădăcinile străvechi şi se declară în acte români, mijlocul care le deschide perspectiva spre Europa civilizatoare, unde banul se cîştigă mai uşor. Globalizarea şi mirajul banilor s-au dovedit mai puternice decît tradiţiile şi obiceiurile din vechime.

Un huţul cîştigă 150 de euro pe lună, dar nu o duce rău, căci, aşa cum am mai spus, pădurea îi oferă totul. Din păcate, munca lui e prea puţin preţuită: pentru un litru de lapte primeşte doar 50 de bani, iar un viţeluş s-a dat chiar pe un cartuş de ţigări. Strămoşii huţulilor au ascuns arme pe sub rădăcinile copacilor sau sub temelia caselor, ca să apere aceste locuri de duşmani. Urmaşii lor au alte gînduri şi privesc spre Europa cu alţi ochi. Viaţa merge mai departe...

Moartea eminentului poet Nicolae Labiş – accident, sau asasinat? (2)

Această broderie judiciară, executată în stilul anilor ’50, are nişte noduri mari ce urîţesc brodeala. Unul dintre ele e cel legat cu aţă albă de laterala vagonului remorcă, pentru că, dacă ar fi fost lovit de aceasta în partea stîngă – după legile fizicii -, trebuia să cadă în

partea dreaptă, ori în diagonală, rămînînd în urma vagonului care era în mişcare. Un alt nod este afirmaţia anchetatorului, care susţine că „în urma loviturii primite, printr-o întorsătură a corpului, în formă de rotaţie“, a căzut jos. Oare n-or fi ştiut cei care au făcut cercetarea că un om care e atît de beat, care merge în zig-zag şi e lovit, nu poate executa o piruetă, ci pică jos ca un sac?

Scopul fiind să se dovedească vinovăţia lui Labiş, ca să se poată - chiar şi cu demonstraţii ilogice – arăta că „întrucît accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sînt întrunite elementele constitutive ale acestui delict şi a se pronunţa ca atare încetarea procesului“.

Iată de ce cred că ordonanţa anchetatorului din 24 ianuarie 1957 nu dovedeşte decît că varianta a doua a fost scrisă, la Miliţie, de martor la comandă, ceea ce ridică întrebarea: Ce interes a avut Schwartzman în îngroparea adevărului?

Dacă varianta a doua se dovedeşte o născocire, şi pentru asta nu poate fi luată în seamă cea dintîi, cu luatul tramvaiului în mers, elimină varianta Labiş, care, aşa cum am mai arătat, este susţinută de Polevoi şi de alţii, din mărturia cărora redau doar pasajele cele mai grăitoare.

Mihai Gafiţa: „Am stat şi eu de vorbă, chiar în zilele cînd Labiş se mai afla în viaţă, pe patul de spital, am stat de vorbă cu principala martoră (M. Polevoi)... Am întrebat şi altă lume, am reconstituit pas cu pas itinerariul lui Labiş în aceea noapte, am verificat, cînd şi cum, şi cît alcool s-a consumat şi care a fost partea nefericitului poet. Pentru mine, azi, e foarte clar: în mod normal, din acest punct de vedere, nu avea cum să se lovească el de tramvai, sau să se plaseze în aşa fel încît să-l lovească tramvaiul!... Am reconstituit, în acea zi, după-amiaza precedentă a lui Labiş, ca să aflu unde s-a petrecut, şi cum apariţia sîmburelui de otravă ori a clipei înveninate avea să-l piardă la ceasurile două din noapte. Cuiva am povestit toate cele ce au fost. Pe hîrtie nu le-am pus niciodată şi nici nu ştiu dacă o voi face... Nu atîrna totul de Labiş însuşi“ (M.U.P., p. 34).

Florin Mugur: „Ce ai păţit, mă? l-am întrebat“. «După ce am căzut pe linia tramvaiului, am văzut roata venind spre capul meu. Pe urmă ceva mă împingea din spate – şi roata iarăşi se apropia. Asta s-a întâmplat de trei ori»“(M.U.P., p. 217).

Mihai Stoian: „La spital, mi-a povestit cum s-a consumat accidentul... îmi mai aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capşa»“, apoi, însoţit de doi bărbaţi şi o femeie, balerină, coborîseră în pasaj, la «Victoria». Din staţia de la Piaţa Bălcescu [...] a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrîncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum din capul meu izbit de caldarîm ies scîntei»“(M.U.P., p. 281).

Citind mărturiile celor trei, am descoperit că ele sînt dovezi sigure ce pot confirma veridicitatea afirmaţiilor mele cu privire la consumarea accidentului – căci provin din surse comune cu ale mele şi conţin elementele de bază ale adevărului. Speram, atunci, că

adevărul va fi spus pînă la capăt. M-am înşelat. Cele scrise de Mihai Gafiţa, M. Stoian şi Florin Mugur au fost uitate, iar relatările ulterioare mi se par fanteziste. Cred că aşa sînt şi ale lui Beniuc, Andriţoiu şi Covaci, din care reproduc doar cîeva fraze, care, dacă sînt aşezate una după alta, apar ca un dialog veritabil al escamontării adevărului.

Beniuc: „O fată, nu-mi aduc aminte cum o cheamă, mi-a povestit că ea l-a cules de lîngă tramvaiul care-l izbise sau de unde a fost aruncat... nu se ştie nimic precis. Ştiu că de faţă mai fusese şi Andriţoiu în seara aceea, acolo, la tramvai, dar, cum s-au încurcat lucrurile, probabil noaptea, la înghesuiala care se produce atunci cînd oamenii caută să ajungă repede acasă, la căldură. Am impresia că Andriţoiu s-a pierdut în mulţime, nu-mi închipui că era într-o stare grozavă nici el şi probabil că n-a observat nimic, a aflat abia ulterior de accidentul petrecut“ (A.M., p. 213 ).

Andriţoiu: „Eu nu puteam fi la masă cu Nicolae Labiş în ziua accidentului, din simplul motiv că, bolnav grav de plămîni, aveam temperatură şi eram silit să stau la pat [...] prietenii dragi ai poetului vor putea lămuri mai bine problema. Aurel Covaci, în primul rînd – el fiind unul din ocrotitorii atenţi ai adevăratei memorii a lui Labiş“ (AM, p. 68 ).

Covaci: „Între ora 22 şi ora 3 noaptea el n-a mai fost cu mine, ci cu alţii şi aceia au vorbit şi au povestit detalii. De fapt, e vorba despre un lucru cît se poate de obişnuit: lunecuş într-o staţie de tramvai. Alunecare şi cădere între cele două vagoane ale tramvaiului“ (AM, p. 231).

Mă surprinde răceala cu care Covaci îşi aduce aminte de tragicul eveniment. Am mai amintit, în altă parte, că el s-a eschivat să-mi dea vreo informaţie cu privire la cele suferite de Labiş. Din această cauză, aşteptam cu ardoare, ca şi Tomozei, care-i făcuse repetate invitaţii în public să spună ce ştie, ziua în care voi citi ceva scris de Covaci, cu speranţa că voi afla detalii necunoscute de mine, el fiind primul care a stat de vorbă cu Labiş şi cu Polevoi, care în mod sigur i-au povestit ce s-a întîmplat. Şi iată că, fiind întrebat de ce a spart gheaţa tăcerii cu atîta întîrziere (peste 25 de ani ), el a răspuns: „[...] mi se părea că aş putea fi acuzat că aş trage un soi de foloase din comentariile pe marginea tragicului eveniment şi asta m-a făcut iarăşi să tac“. Motivîndu-şi astfel tăcerea, dă de înţeles că are multe de spus, ceea ce eu nu pun la îndoială nici o clipă, însă cînd te uiţi atent în copca făcută de el, în loc de apă limpede, ţi-e dat să vezi apă tulbure, fiindcă, prin afirmaţia lui, se raliază grupului care susţine că singurul vinovat ar fi victima, cu deosebirea că nu din cauza stării lui de ebrietate, ci din cauza lunecuşului din staţie. Pentru asta nu i-ar fi reproşat nimenea că umblă după foloase, eventual ar fi fost acuzat de altceva, deoarece în procesul-verbal de constatare a accidentului este consemnat: „Locul unde s-a produs accidentul a fost luminat de becurile electrice, iar terenul a fost uscat“. (M.U.P., p. 262).

* * *

La prima vedere, varianta zig-zagului a slujit interesele manipulantului, pentru că prin aceasta s-a putut ajunge la concluzia că „accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon“, motiv pentru care anchetatorul dispune casarea Dosarului. În opinia mea, varianta asta a fost creată doar în aparenţă în apărarea învinuitului, pentru că, în ultimă analiză, aceasta implică şi mai mult responsabilitatea acestuia decît varianta întîi. De ce? Pentru că, dacă el nu putea să prevadă intenţia lui Labiş, de a urca din mers, era obligat să observe că pe zona de refugiu, bine iluminată, unul dintre cei 5-6 călători merge în zig-zag şi astfel poate să cadă în faţa motorului sau să se lovească de laterala vagonului. Prin urmare, anchetatorul Morariu, doar comiţînd o „eroare“ (?), putea dispune încetarea procesului şi înmormîntarea Dosarului.

Cu privire la existenţa mărturiei „preconcepute“, se pot face şi tot felul de speculaţii şi supoziţii. Dintre acestea, mie una mi se pare cea mai apropiată de realitate. Anume, aceea că ea a fost creată în favoarea martorului, care, cu ocazia cercetărilor şi a procesului, trebuia să explice, într-un fel, de unde ştia că victima, în momentul tentativei lui de a lua tramvaiul din mers, a fost beat.

Avînd în vedere că omul se poate eticheta „beat“ numai cînd se află într-o „stare de inhibiţie psihomotorie, lentoare verbo-ideativă, modificarea dispoziţiei (tristeţe) şi a atenţiei, dismezii, dezorganizarea mersului şi a limbajului, apariţia unor tulburări de conştiinţă, de intensităţi diferite“ (Medicina legală, p. 72 ), se punea întrebarea firească: După care dintre aceste simptome a ajuns la concluzia lui martorul? L-a văzut în restaurant bînd, certîndu-se cu cineva, a stat de vorbă cu el etc?. Oricum, trebuia să răspundă la asemenea întrebări, fiindcă nu se poate judeca starea victimei doar după faptul că „a luat tramvaiul din mers“ şi a „căzut jos“.

Este păcat că, din cauza unei „erori“ judiciare, procesul n-a avut loc, pentru că în decursul dezbaterilor s-ar fi putut clarifica o serie de probleme obscure, şi astăzi nu am mai pune întrebările: De ce a fost îmbrîncit Labiş? Avem de-a face cu o crimă perfectă, sau cu un asasinat politic? O serie de elemente, ce pot constitui răspunsuri la aceste întrebări, sînt cunoscute, iar în dezvăluirile altora se întrezăreşte ceva, ceea ce îmi dă speranţa în venirea zilei cînd Labiş va fi judecat pe baza adevărului, nu după idei şi mărturii preconcepute. Aceasta însă, în primul rînd, necesită cunoaşterea şi acceptarea adevărului spus de Labiş şi de martora Polevoi, despre starea lui de conştiinţă şi cauza ce a declanşat sfîrşitul său tragic. Cred că este premisa rezolvării dilemei de la staţia de tramvai.

Ultima noastră îmbrăţişare

După despărţirea mea de balerină, care în realitate era doar dansatoare în ansamblul Armatei, gîndindu-mă la cele povestite de ea, am ajuns la poarta spitalului, unde, între timp, portarul se schimbase, şi am fost supus iarăşi interogatoriului de rigoare, după care am avut cale liberă. Pe coridor m-am reîntîlnit cu cîţiva colegi de la Şcoala de literatură,

aşteptînd să intre în salonul lui Nicu, unul cîte unul. Stînd de vorbă cu ei, am ajuns la concluzia că toţi ştiau că Labiş, fiind în stare de ebrietate, a căzut sub tramvai.

Ascultîndu-i, am tras concluzia că pînă atunci ori nu fuseseră la el, ori nu l-au întrebat cum s-a produs accidentul. Ulterior am aflat că majoritatea celor ce-l vizitaseră nu l-au întrebat ce s-a întîmplat, fiind preocupaţi mai mult de starea lui de sănătate, iar el, neîntrebat, nu a vorbit despre asta. După cum l-am cunoscut eu pe el, sînt convins că, şi dacă ar fi fost întrebat de unii sau de alţii, s-ar fi eschivat de la un răspuns, deoarece în opinia lui nu era o fală că a petrecut cu o femeie – aproape – de o vîrstă cu maica lui şi, mai ales, faptul că, în încercarea lui de a petrece cu ea şi restul nopţii, i-a căzut nenorocirea pe cap.

Din cauza discreţiei sale funciare, vizitatorii nu au reuşit să afle întregul adevăr şi astfel aveau să creadă în spusele răuvoitorilor lui Nicu şi ale altora, care aveau interesul ca accidentul să fie prezentat ca rezultatul stării de inconştienţă a victimei. Pe baza înţelegerii cu Labiş şi cu Maria Polevoi, nu le-am spus tot ce ştiam, nici nu am motivat de ce susţin că nu din cauza beţiei a căzut între vagoane. După cîte îmi aduc aminte, doar cu Luca şi cu Raicu am vorbit despre asta în mod deschis.

Din cele spuse de Labiş, am desluşit că între el şi ea exista o înţelegere, care m-a dus cu gîndul la lucruri mai vechi. Mi-am adus aminte de infama învinuire de tentativă de viol, cînd, la fel ca şi acum, pentru a menaja pudoarea femeii, tăcuse, suportînd chinurile şi consecinţele tăcerii. Din nou îl consideram victima ipocriziei feminine şi căutam un răspuns la întrebarea firească: Cum se poate ca Labiş, cinstit şi sincer pînă-n măduva oaselor, cu spiritul curajului şi al răspunderii pentru faptele sale – indiferent de consecinţele lor – s-a lăsat din nou prins în mrejele laşităţii unei femei, care nu merita nici amiciţia şi nici mila unui bărbat?

Ştiam de la dansatoare ceea ce alţii aveau să afle doar în 1986, dintr-o scrisoare anonimă, publicată de „adresant“, G. Tomozei (AM, p. 318-319), care, cu toate că avea consimţămîntul „expeditoarei“, nu ne dezvăluie numele ei şi elimină din textul tipărit numărul de telefon al acesteia, lipsîndu-ne astfel de posibilitatea de a controla veridicitatea celor afirmate de el în comentarii, precum şi de a ajunge la „sursă”, pentru a obţine unele detalii cu privire la aspectele comunicate. În ciuda acestor lipsuri, voite, se poate constata că scrisoarea conţine o serie de elemente noi, de care va trebui ţinut cont la o eventuală cercetare a mobilului faptei răufăcătorului.

Această „anonimă“, adresîndu-se lui Tomozei, scrie între altele: „Nu uitaţi că Meri era balerină la Ansamblul M.A.I., ceea ce impunea o anumită conduită, mai sever controlată. Înţelegeţi, dar, că nu vroia să se afle, mai ales în cadrul Ansamblului, că a fost într-un local, a băut – nu are importanţă cît – şi a plecat la ea acasă, noaptea, cu un tînăr, fie el chiar marele Labiş“. Pentru mine constituie o noutate informaţia că Polevoi nu era angajata Ansamblului Armatei, aşa cum înţelesesem eu de la ea, ci a Ansamblului Ministerului de Interne, care, în vremea aceea, aranja „afacerile interne“ sub comanda general-colonelului Al. Drăghici. Deci, ea era salariata aceluiaşi centru, ca sergentul-major sau locotenentul care au cercetat cazul. Diferenţa între misiunea ei şi aceea a lui

Gheorghe Aurelian şi Ion Grozavu era că ea dansa, iar aceştia din urmă, în timpul anchetelor şi cercetărilor, făceau pe alţii să „danseze“, după vrerea lor. Cea mai mare surpriză mi-au produs însă următoarele două fraze: „Maria Polevoi a murit în garsoniera din Calea Călăraşi, acolo unde a voit să-l ducă pe Poet, acolo unde a trăit singură (şi ea foarte singură...) toată viaţa. S-a sinucis în 20 iulie 1978, luînd o mare doză de somnifere.“ Asta mai lipsea ca rolul ei, în cazul Labiş, să-mi apară şi mai confuz.

La publicarea scrisorii, din surse oferite cititorilor tot de Tomozei (M.U.P., p. 372), ştiam deja că martorul care susţinea varianta „zig-zagului“ se numeşte Schwartzman Isac-Grişa, care avusese o altercaţie cu Labiş.

Petrecînd cîteva zile şi nopţi, cu sau în apropierea lui Labiş în spital, dormind pe banca de pe coridor sau cu capul pe masa de la poartă, odată i-am zis că am de gînd să fac denunţ împotriva răufăcătorului necunoscut de el.

- Lasă asta, îmi zise el liniştitor, o vom face împreună, cînd mă voi pune pe picioare.

Pe data de 18 decembrie, cînd, în urma unei stări febrile ridicate a lui Labiş, medicii au interzis orice vizită sau prezenţă în salon, cu excepţia părintelui şi a surorii Margareta, am plecat din Capitală, promiţînd că mă voi întoarce peste 2-3 zile.

– Aşa sa fie, cum zici, că dacă vei întîrzia s-ar putea între timp să mă vindec, să părăsesc spitalul şi ca pedeapsă să nu-ţi las adresa unde am plecat.

– Fii sigur că revin cît mai repede cu putinţă. Pînă atunci te va părăsi febra şi va trece furia medicului împotriva prezenţei vizitatorilor.

Cuvintele mele nu erau doar simple cuvinte de încurajare, ci se bazau pe experienţa vieţii mele. Pînă atunci avusesem de 3 ori bronhopneumonie – de care medicii îl suspectau şi pe el – şi nu am mai murit. Sărutîndu-l pe frunte şi mîngîind obrazul puţin tumefiat de temperatură, am plecat din salon condus de părintele lui pînă la poartă, de unde s-a întors în grabă, iar eu mi-am continuat drumul spre Gara de Nord.

Revenind, după 3 zile, în data de 22 decembrie, în jurul orei 8 dimineaţa, am aflat de la portarul spitalului că spre zori a fost mutat din salonul unde-l lăsasem cu speranţa că ne vom revedea curînd.

- Unde a fost mutat, în ce salon? am întrebat eu.

Omul, probabil cu un stagiu îndelungat în meserie, şi obişnuit cu întrebarea ce se punea în asemenea cazuri, fără să clipească sau să aibă măcar umbra compasiunii în voce, mi-a răspuns:

- Păi, unde putea să-l mute? La morgă...

Necrezîndu-mi urechilor, am luat-o la fugă pînă-n salonul unde ne despărţisem. În patul lui nu mai era prietenul meu, un suflet mare şi deosebit, ci doar salteaua înnegrită de vreme, de pe care era îndepărtată pînă şi lenjeria. La ce m-am gîndit şi ce s-a întîmplat cu mine, după văzul acestui tablou sinistru, nu-mi pot aduce aminte, doar atît, că alergam pe coridor şi auzeam propriul meu glas, disperat, repetînd:

- Unde ai plecat, Labiş, ce-au făcut escrocii şi nemernicii din tine?

Apoi am simţit cum, din fugă, mă apucă de braţe nişte mîini zdravene şi, tîrîndu-mă cu călcîiele pe jos, mă aşează într-un pat şi îmi fac cu forţa o injecţie în mîna dreaptă, după care m-am liniştit. După ce mi-am revenit, deschizînd ochii, am văzut că sînt în salonul şi în patul lui Nicu, iar în faţa mea stăteau o femeie în halat alb şi un bărbat.

- Ei, băiete, te-ai liniştit?, m-a întrebat ea.

- Da, am răspuns eu şi m-am ridicat din pat.

- Atunci te duci cu tovarăşul pînă la poartă şi să nu mai vii pe aici, să ne faci necazuri.

Omul de lîngă ea m-a luat frumos de braţ şi m-a dus aşa la poartă, unde i-a spus portarului să nu mă mai lase să intru.

Aici m-am întîlnit cu Sonia Larian şi cu Lucian Raicu. Ei m-au îndemnat să mă ridic de pe scaunul pe care fusesem aşezat de portar şi să plecăm împreună din spital, pentru că pe Labiş nu-l pot revedea nicidecum pînă cînd nu se va efectua autopsia.

Am plecat împreună spre staţia de tramvai din Piaţa Filantropiei într-o tăcere neagră. Stînd în zona de refugiu, în aşteptarea tramvaiului, am rupt tăcerea.

- Spuneţi-mi voi, că eu nu-nţeleg, de ce a trebuit ca Labiş să moară?!

Văzînd că nici ea, nici el nu-mi răspund, am întrebat din nou:

- De ce a trebuit să moară?

- Linişteşte-te, Portik, mi-a spus el, că în nici un fel nu mai poţi schimba nimic. Într-un fel, bine că a murit, altfel ar fi avut multe de suferit.

- Eu am mai văzut om paralizat la pat. Era fericit, şi el şi cei din jurul lui, că e în viaţă. Se bucurau că-l puteau vedea zilnic, chiar dacă sufereau din cauza stării lui.

- Nu la suferinţa asta mă gîndesc, ci la cele ce ar fi trebuit să îndure şi fără acest accident. După cum văd, tu nu ştii cît de mult a avut el de suferit în ultimul timp...

- Ştiu, că mi-a povestit, am auzit şi de la alţii. Dar eu cred că el n-ar fi meritat nici soarta prevestită de răuvoitorii lui, şi nici acest sfîrşit. Trebuia să trăiască, iar voi, care susţineţi

că sînteţi prietenii lui, aveaţi obligaţia să-l apăraţi de atacurile meschinăriei umane, mascată în „vigilenţă de clasă“ de unii, şi în critică literară de alţii.

Raicu, fiind prieten bun cu Labiş şi critic, s-o fi simţit atins în amorul său propriu, că n-a mai zis nimic. M-am despărţit de Lucian şi de Sonia în tramvai, la Staţia Rosetti, şi l-am revăzut pe el stînd de gardă la catafalcul prietenului – expus la Casa Scriitorilor - lîngă oameni pe lîngă care eu n-aş fi putut sta, fiindcă ştiam foarte bine că pe cînd Labiş era în viaţă ei nu se aflau alăturea de el. Aveam impresia că sarcina lor acolo nu era ca să-şi aducă ultimul omagiu, ci să-l păzească bine, nu cumva să se ridice şi să-şi continue „lupta cu inerţia“.

Dar strădaniile lor au fost zadarnice, deoarece, dacă Omul şi Prietenul era în coşciug, ideile şi spiritul său au început să umble pe străzile Capitalei. Tineretul studios vroia să transforme ultimul său drum, de la Casa Scriitorilor pînă la Cimitirul Bellu, în traseul unui marş de protest. Planul a fost dejucat de vigilenţa unora, în primul rînd de Beniuc, care – acum – mărturiseşte:

„Eu am întrebat conducerea Miliţiei Capitalei. – Pe răspunderea voastră! mi s-a răspuns. Colegii săi, care ţinuseră morţiş la demonstraţia plănuită, au renunţat după acest răspuns“.

(AM, p. 66)

În cele 2 zile şi 2 nopţi de veghe la Casa Scriitorilor, nu m-am putut obişnui cu gîndul că m-a părăsit pentru totdeauna. Durerea îmi copleşea mîndria de bărbat şi îmi era teamă să nu mă prăbuşesc sub povara ei la „cuvîntările de adio“. Sărutîndu-l pentru ultima oară pe frunte, am avut deodată senzaţia că mă cuprinde cu braţele peste umăr şi că-l aud cum îmi spune: „Nu te supăra că nu te-am putut aştepta“. Cine şi cum m-a ridicat de lîngă racla lui nu ştiu. Îmi amintesc doar că m-am trezit pe un fotoliu lung din apropierea holului, unde am fost aşezat; se auzea zgomotul ciocanului cu care se băteau ultimele cuie în capacul sicriului. Privind în jurul meu, le-am văzut lîngă mine pe Elena Dragoş şi pe Mihaela Monoranu, dacă nu mă-nşel ele au fost, care, după cum mi-au povestit ulterior, m-au ajutat să-mi revin.

Cînd încă ameţit am ajuns la uşă şi, ridicat pe vîrfurile picioarelor, am vrut să-l mai văd odată, capacul sicriului deja mi-l ascunsese, pentru totdeauna, pe prietenul Labiş.

Ce-a urmat şi în ce fel a fost dejucat în mod definitiv planul tineretului, ne putem face o idee din amintirile lui Tomozei: „O mulţime uriaşă înconjura Casa, Calea Victoriei era, şi ea, blocată şi, adus pe braţe de pe catafalc, sicriul a fost oprit o clipă pe treptele de la intrare... Nu ştiu dacă lungul şir de autobuze cu care veniseră participanţii la ultima întîlnire cu Labiş a refăcut cumva, fie şi în parte, drumul – pe jos – al cortegiului ce urma în vara lui 1889 somptuosul dric în care zăcea Eminescu, dar ştiu că, ajunşi la vechiul cimitir din dealul Şerban-Vodă, întîiul gînd al tinerilor purtîndu-şi pe umeri prietenul şi fratele răpus a fost să treacă pe la mormîntul Luceafărului“.

Cele relatate aici corespund realităţii, însă cred necesar să arăt că „şirul lung de autobuze“ se compunea din 4-5 maşini, comandate de Uniune pentru a transporta pe „scriitorii iluştri“, pe „reprezentanţii oficialităţilor culturale“, pe membrii familiei şi ai breslei după carul funerar, cu o viteză după care nu putea „mărşălui“, în semn de protest, „mulţimea uriaşă“. Astfel au furat, Beniuc şi cei specializaţi în anihilarea mulţimii, ofranda tineretului adusă lui Labiş.

Aşa am rămas fără EL în astă lume, prins în hora morţii, ţopăind chinuit şi cu speranţa că într-o zi „lupta cu inerţia“ va triumfa.

Luptele armatei geto-dace pentru apărarea ţării şi stăpînirea liniei Dunării (2)

De altfel, chiar Strabon, cînd se referă la efectivele posibile ale armatei poporului dac, avansează o cifră mai mare decît cea care ar fi corespuns unei singure formaţiuni statale, afirmînd că dacii puteau ridica, atunci, la luptă mai bine de 40.000 de oameni (a se vedea Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, ,,Istoria românilor, din cele mai vechi timpuri pînă la întemeierea statelor româneşti”, vol. I, Bucureşti, 1974, p. 44). De aici se poate deduce că numărul soldaţilor la care se referă Strabon depăşea, cu mult, efectivul populaţiei dintr-o anumită zonă. Existenţa statului centralizat, după dispariţia lui Burebista, chiar dacă nu la dimensiunile anterioare, a permis, totuşi, poporului dac să-şi continue afirmarea rolului politic şi militar în Estul şi Sud-Estul Europei. Prin aceasta, lupta împotriva Imperiului Roman, bătăliile pentru eliberarea teritoriilor cotropite şi stăpînirea liniei Dunării s-au desfăşurat cu o intensitate mai mare sau mai mică, dar fără întrerupere. Aprecierea potrivit căreia Decebal, după preluarea conducerii statului, nu mai avea de îndeplinit şi rolul de unificator, aşa cum fusese cazul lui Burebista, acoperă o realitate istorică. Pe drept cuvînt, în lucrarea sa, ,,Etica” (p. 160), V. Pîrvan spune: „Trecutul strălucit, de aproape două veacuri înainte, lumina acum şi calea regelui Decebal“. Aşadar, regatul dac era în măsură să se confrunte vreme îndelungată cu colosul roman, deoarece, în momentul în care Traian sosise la Dunăre, statul dac se afla, de mai bine de 100 de ani, în culmea înfloririi sale. Era singura putere europeană capabilă să ţină piept Imperiului Roman. Şi nu e de mirare că ajunsese aşa. În anul 513, cînd Roma stăpînea doar cîteva sate pe malul stîng al Tibrului, care nu erau nici măcar de întinderea Ţării Bîrsei, „părinţii noştri de la Dunăre formau un neam mare, închegat şi puternic, care ţinea calea, în Balcani, celui mai mare monarh al Asiei, lui Darius al lui Istapse“ – după cum ne spune Simion Mehedinţi, în lucrarea sa, ,,Vechimea Poporului Român”, p. 13-14.

Luptele armatei geto-dace pentru apărarea ţării şi stăpînirea liniei Dunării (3)

Intrînd în tratarea propriu-zisă a subiectului nostru, referitor la bătăliile duse de Armata geto-dacă împotriva trupelor romane, începem cu anul 169 î. Chr., cînd, la cererea lui Perseu, regele Macedoniei, au fost trimişi, spre a-l ajuta, 10.000 de pedeştri daco-geţi (zice Apian, în ,,Izvoare privind istoria României”, vol. I, p. 563), aflaţi sub comanda lui Cloilios. Prin trimiterea, în scurt timp, a unui corp de oaste de 20.000 de luptători, din care jumătate cavalerişti, rezultă că statul geto-dac dispunea de resurse însemnate de oameni şi materiale pentru a se apăra. Acest ajutor substanţial dat de statul geto-dac reprezintă, de asemenea, dorinţa sa de a-şi unii eforturile cu cele ale altor popoare pentru zăgăzuirea înaintării agresorilor romani şi a cotropirii altor popoare. În toată această perioadă, geto-dacii n-au încetat nici o clipă să vină în sprijinul populaţiilor balcanice: tracii, ilirii, scordiştii şi tribalii – afirmă Mioara Turcu, în lucrarea „Geto-dacii din Cîmpia Munteniei“, Bucureşti, 1979, p. 25.

Concomitent cu realizarea alianţelor politico-militare cu popoarele de la Sudul Dunării, conducătorii daco-geţi urmăreau şi crearea de condiţii favorabile întăririi statelor lor, pentru a face faţă expansiunii Imperiului Roman. Văzînd în dominaţia acestuia un pericol real, daco-geţii au fost nevoiţi să se preocupe continuu de întărirea capacităţii lor de apărare, de găsirea celor mai adecvate forme şi metode de luptă pentru a fi în măsură, oricînd, să facă faţă atacului forţelor agresoare romane, mult superioare din punct de vedere militar.

Spre sfîrşitul Secolului II î. Chr., regele Mithridates al VI-lea Eupator, în realizarea alianţelor sale militare, s-a orientat şi asupra ţărmului de Vest al Mării Negre, locuit de daco-geţi – zice Ion Horaţiu Crişan, op. cit. p. 63. Spre exemplificare, se pot aduce următoarele informaţii: pătrunderea la Sud de Dunăre a unei grupări compuse din daci şi scordisci, prin anii 109-105 î. Chr. (Frontinus, Strategemele, II, 4,3.), respinsă de Marcus Minucius Rufus Legatus Macedoniae (Acta MIN I, 1964, 123-129); acţiunea din anul 74 î. Chr., respinsă doar pînă la Dunăre, fără a îndrăzni să treacă fluviul în Codrii Daciei.

Intensitatea şi amploarea bătăliilor împotriva romanilor au crescut, căpătînd un caracter de continuitate, în momentul în care oştile Romei au atins fruntariile Daciei, la Sud de Dunăre, şi în Panonia, încercînd să se stabilească, pentru început, pe malul fluviului. În anul 74 î. Chr., o armată romană, sub comanda proconsulului Macedoniei, Scribonius Curio, a fost nevoită să se oprească undeva, prin preajma Porţilor de Fier. Atingînd cu legiunile şi cohortele lor aliniamentul strategic, reprezentat de Fluviul Dunărea, comandanţii romani priveau cu fior cetatea de munţi de pe teritoriul Daciei şi pădurile fără de sfîrşit. Surprinzînd acest moment, scriitorul latin Lucius Annaeus Florus nota: „Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso obişnuiesc să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea îngheaţă din cauza gerului, unindu-şi malurile. Împăratul August a hotărît să alunge această populaţie de care era foarte greu să te apropii, în acest sens trimiţindu-l pe Lentulus. De cealaltă parte, au fost aşezate garnizoane. Astfel, dacii n-au fost înfrînţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi“ (Florus, Războiul cu tracii, în Izvoare privind Istoria României, vol. I, p. 525).

SCRISOARE DESCHISĂ

adresată domnului Gheorghe Uglean,

preşedintele Curţii Supreme de Justiţie,

şi domnului Vasile Teodorescu,

prim-adjunct al procurorului-general al României

Stimaţi domni,

În ziua de 6 decembrie 1995, la sediul revistei „România Mare" s-a primit o adresă din partea Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică (?!), semnată de şeful Serviciului Special de Anchetă, Marian Capotă, prin care ni se cere să comunicăm adresele a 4 redactori şi colaboratori ai publicaţiilor noastre, pentru a fi citaţi şi audiaţi. Pentru cineva care nu e familiarizat cu chestiunea în discuţie, impresia iniţială este că avem de-a face cu o crimă, iar cei 4 oameni căutaţi cu atîta insistenţă fie că sînt făptaşi, fie că sînt complici sau martori-cheie.

În realitate, aşa după cum ştiţi şi dvs., este vorba de ceva cu mult mai mărunt: nişte banale notiţe de presă, apărute la două rubrici de umor ale revistelor mele, „România Mare" şi „Politica". Din păcate, aceste pamflete i-au înfuriat peste măsură pe domnii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu - inseparabili în prigonirea mea, aşa cum au fost şi în asasinarea lui Nicolae Ceauşescu - care, după mărturisirile lui G.I. Chiuzbaian, fac presiuni infernale pentru ridicarea imunităţii mele parlamentare. Metoda nu e nouă, terorizarea şi anihilarea adversarilor politici reprezintă practici vechi ale acelora care au conştiinţa încărcată de fapte murdare şi apelează la cele mai disperate forme de a ascunde Adevărul şi de a închide gura temerarilor care îl rostesc. Personal, nu îmi este frică de campania asta de represalii, iar litigiul meu cu nezdruncinatul cuplu îl va rezolva Poporul Român. Pînă atunci, pentru că tot se împlinesc acum 6 ani de la „baia de sînge" din decembrie 1989, îi acuz public pe Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu, alături de alţi complotişti, de asasinarea şefului Statului Român, Nicolae Ceauşescu, şi a soţiei sale, ca şi de complicitate, cel puţin morală, la moartea a peste 1.000 de oameni, împuşcaţi după preluarea Puterii de către noua echipă.

Încă din cele mai vechi timpuri se ştie că nimic nu se poate clădi pe sînge, acesta fiind motivul principal pentru care, de 6 ani întregi, nu se încheagă nimic în România, iar populaţia a ajuns la disperare. Faptul că nici măcar un singur asasin nu a fost judecat şi condamnat constituie cea mai mare ruşine din istoria Justiţiei în România, demonstrînd că şi această importantă Putere a statului este timorată, paralizată şi, efectiv, călcată în picioare, autorii sîngeroasei lovituri de stat (care au profitat cu o perfidie diabolică de

revolta justificată a populaţiei) legîndu-i Zeiţei antice nu numai ochii, ci şi gura şi mîinile. Dar, Adevărul tot va ieşi la iveală, iar asta nu e o lege umană, ci una divină. Pentru aceste afirmaţii, pe care le susţin şi le semnez, cetăţenii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu au toate elementele întrunite pentru a mă da direct în judecată, renunţînd la stratagemele penibile de pînă acum, care i-ai făcut pe mulţi oameni să se îndoiască de inteligenţa lor.

Domnilor, nu este în intenţia mea să vă fac părtaşi - fie numai şi din punct de vedere epistolar - la aceste convingeri ale mele. Ceea ce m-a îndemnat să vă scriu este indignarea mea faţă de degradarea inimaginabilă a Justiţiei în ţara noastră. Zilnic luăm cunoştinţă de acte samavolnice, strigătoare la cer, pe care le comit judecători sau procurori. Nu este cazul să reproduc ceea ce ştiţi şi dvs. foarte bine, fraudele şi crimele muşamalizate fiind de ordinul cîtorva mii în 6 ani. „Peste 90 la sută dintre slujitorii Justiţiei sînt corupţi" - asta n-am spus-o eu, ci chiar procurorul Marian Capotă. A luat Justiţia vreo măsură împotriva adevăraţilor vinovaţi pentru crimele din decembrie 1989, iunie 1990 şi septembrie 1991, care au îngrozit o ţară întreagă şi au pîngărit mult-trîmbiţata imagine a României în lume? N-a luat, aşa încît morţii putrezesc în pămînt, iar criminalii sînt oameni politici extrem de aroganţi, precum şi afacerişti prosperi. A luat Justiţia vreo măsură împotriva sacrilegiilor şi provocărilor U.D.M.R.-iste, făptuite contra Statului Naţional Unitar Român, care au culminat cu înfiinţarea unui mini-parlament unguresc în inima Transilvaniei, cu proclamarea autonomiei teritoriale şi cu incendierea Tricolorului românesc la Tîrgu Mureş?! N-a luat! A luat Justiţia vreo măsură faţă de blasfemiile proferate public împotriva Poporului Român şi a personalităţilor de anvergură naţională, ca Mihai Viteazul (numit „paranoic"), Mihai Eminescu (numit „legionar şi fascist"), Octavian Goga (numit „lichea"), Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu şi George Călinescu (numiţi „curve de lux" şi „autori de genocid cultural")?! N-a luat! A luat Justiţia vreo măsură faţă de ruinarea economiei şi jefuirea patrimoniului naţional, de către in-divizi corupţi pînă în măduva oaselor, dintre care unii apar în numeroase Dosare Penale, cum ar fi Petre Roman, Adrian Severin, Bogdan Bujor Teodoriu, Traian Băsescu, Triţă Făniţă, Dolfi Drimer, Theodor Stolojan, Andrei Pleşu, Coriolan Babeţi, Niculae Spiroiu, Gheorghe Florică, Mihai Bujor Sion, Vasile Niţu, Traian Zamfir, Dumitru Iliescu şi mulţi alţii?! N-a luat! A luat Justiţia vreo măsură împotriva acelor diplomaţi străini, care au scos fraudulos, peste graniţă, mari valori patrimoniale, cum este cazul fostului ambasador al Franţei, Renaud Vignal?! N-a luat! A luat Justiţia, vreo măsură împotriva unor criminali dovediţi, cum este, de pildă, fiul lăutarilor Gabi Luncă şi Ion Onoriu, care a zdrobit, cu limuzina lui japoneză, nu mai puţin de 3 vieţi omeneşti, iar acum, în ianuarie 1996, se vor împlini 3 ani de cînd îşi bate joc de familiile îndoliate şi mituieşte în stînga şi în dreapta? N-a luat! A luat Justiţia vreo măsură împotriva bandei de nemernici de la Sexy-Club, unde Poliţia a demonstrat, cu probe incontestabile, că se făcea trafic de carne vie şi se practica sechestrul de persoane, cu bătăi crîncene aplicate fetelor de români care nu voiau să se prostitueze?! N-a luat, pentru că printre clienţii care frecventau spelunca respectivă erau şi nişte cunoscuţi procurori, aşa că totul s-a muşamalizat rapid. A luat Justiţia vreo măsură împotriva Mafiei Caselor, care i-a băgat, pînă acum, în pămînt pe unii dintre marii artişti ai ţării, ca George Constantin şi Magda Ianculescu, iar pe generalul Gheorghe Catană l-a făcut să-şi piardă minţile şi să fie internat la Balamuc?! Nu numai că nu a luat, dar ramificaţiile acestei Mafii n-ar fi fost posibile fără participarea directă şi bine remunerată a unor judecători şi procurori! Exemplele ar putea continua, pe

sute de pagini. Dincolo de aceste destine umane frînte, dincolo de dramele reale ale unor oameni - ştiţi care e pericolul cel mai mare, pe care îl produc asemenea mormane de gunoaie aruncate de Justiţie peste crime şi tîlhării, ca să li se piardă urma? Vă spun eu: tot mai multă lume îşi pierde încrederea în Dreptate, iar oamenii, cu frica în oase, nu mai îndrăznesc să se plîngă nicăieri! Or, aşa ceva este îngrozitor! Un popor care nu mai crede în Dreptate, care vede că nu mai are nici o instanţă morală şi legală la care să apeleze, să-şi spună necazurile - este un popor intrat în comă. Şi asta v-o spune un om care conduce un partid parlamentar şi două reviste, un om care, la biroul său senatorial, primeşte sute de oameni pe lună, mii de scrisori şi telefoane, care se plîng de dezastrul ideii de Justiţie în România, aşa că fiţi convinşi că păstrez un contact permanent cu pulsul adevărat al vieţii de zi cu zi. Există, ce-i drept, unele dosare pe rol, tot circulă nişte acte de la o instanţă la alta, se tot vehiculează nişte termene - dar astea sînt surogate ieftine, fumigene în ochii populaţiei, atîta timp cît plăteşte plevuşca pentru rechinii cei mari, Patria Acarului Păun fiind România, nu altă ţară. Domnilor, iertaţi-mă că vă întreb: ce aveţi de gînd cu ţara aceasta? Cît credeţi că mai poate dura batjocura asta fără margini? Cînd anume, în care epocă din Istoria României, puşcăriaşii i-au închis pe comandanţii militari, iar asasinii i-au vînat pe ziarişti, generali şi senatori? Niciodată, domnilor! Nu vă daţi seama că prestaţia catastrofală a Justiţiei poate duce la creşterea mîniei populare cu mult peste cotele de inundaţie şi că asemenea fenomene, în Istorie, au precedat şi au justificat apariţia celor mai teribile Dictaturi? Am tot respectul faţă de slujitorii cinstiţi ai Justiţiei - judecători, procurori, avocaţi, consilieri, grefieri - care îşi fac datoria faţă de Lege şi faţă de Obşte, dar, vai, ei sînt din ce în ce mai puţini şi mai izolaţi, într-o forfotă de interese, şi aranjamente, şi sforării de culise, şi grupuri de presiune, peste care tronează, în chip de Zeus în Olimp, Măria Sa Dolarul. Goana după Aur, bezmetică şi nemiloasă, care caracterizează societatea românească de 6 ani încheiaţi, este pe cale să dezumanizeze şi Justiţia, să nască monştri şi fenomene de abrutizare fără precedent în Istoria României, pe lîngă care Epoca Fanariotă pare un film amuzant, de desene animate. De altfel, în curînd voi publica o anchetă referitoare la vilele pe care le-au ridicat sau le-au cumpărat unii magistraţi, vila fiind proba şi staţia terminus a corupţiei, avînd în vedere că nimeni nu-şi poate permite în România ca, numai din salariu, să devină proprietarul unor edificii de mai multe sute de milioane sau chiar miliarde de lei. Îi revine Poporului Român sarcina de a pregăti Dosarul nelegiuirilor săvîrşite, sau muşamalizate de unii aşa-zişi slujitori ai Justiţiei.

Revenind la problema convocării redactorilor şi colaboratorilor mei, de către Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică (?!) a Parchetului General, vă informez că, în calitatea mea de conducător şi proprietar al publicaţiilor „România Mare" şi „Politica", mă opun categoric unor asemenea măsuri abuzive. Iată cîteva motive: 1) Este de-a dreptul odios ca Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică să convoace şi să ancheteze nişte ziarişti, ca pe nişte asasini, numai şi numai pentru a lua informaţii despre mine; aşa ceva nu cred că s-a pomenit nici în Uganda, pe timpul Dictaturii lui Idi Amin. 2) Atît eu, cît şi colaboratorii mei avem tot respectul faţă de Procuratura Generală, ca instituţie, dar considerăm că ea a fost compromisă grav prin prestaţia unor personaje ca Gheorghe Robu şi Vasile Manea Drăgulin. 3) Înţelegem să acordăm tot sprijinul organelor statului atunci cînd ar fi vorba de o crimă, sau de o altă infracţiune gravă - eu însumi luînd parte la cel puţin 10 înfăţişări, la Tribunalul din Ploieşti, cu familia de procesomani Tanţa şi Gh.

Robu - dar, de data asta, trebuie să recunoaşteţi şi dvs. că este vorba de o anchetare ILEGALĂ a procesului de elaborare a unor publicaţii, ceea ce este inadmisibil; este evident că avem de-a face cu înlocuirea Cenzurii CC. al P.C.R. (care era secretă) cu Cenzura Procuraturii Generale (care e la vedere); vă reamintim că apucăturile de acest gen reprezintă încălcări grosolane ale Libertăţii Presei, prevăzută şi garantată de Constituţia votată şi aprobată prin Referendum Naţional, în decembrie 1991; dacă tot vrea să controleze gîndurile şi viaţa noastră, de ce nu-şi deschide Procuratura Generală un Birou de Supraveghere în fiecare redacţie, ca să ne ajute, preventiv, să nu greşim? 4) Practicile Serviciului Special de Anchetă sînt incorecte şi anacronice şi pentru faptul că ele se bazează pe o serie de legi vechi de mai bine de 20 de ani - Legea Presei şi Codul Penal - care şi-au pierdut valabilitatea odată cu adoptarea noii Constituţii; în aceeaşi ordine de idei, cred că România e singura ţară din lume care organizează simpozioane şi sindrofii pentru sărbătorirea Legii Fundamentale - în alte ţări, Constituţia nu se serbează, ci se respectă; poate Ion Iliescu să ţină zeci de prelegeri pe tema asta, la Casa Republicii, ele sînt ipocrite, de vreme ce acest activist incurabil bate cîmpii despre Constituţie, dar o încalcă zilnic, printre altele prin implicarea sa în prigonirea mea, dar şi prin pretenţia de a candida la cel de-al 4-lea mandat prezidenţial, cînd Legea nu-i dă dreptul decît la 2 mandate (decembrie 1989 - mai 1990; mai 1990 - octombrie 1992; octombrie 1992 - toamna lui 1996 ş.a.m.d.). 5) Nicăieri şi niciodată în lume o publicaţie n-a fost datoare să divulge secretele de redacţie şi sursele de informare, decît, fireşte, pe timpul Gestapoului hitlerist şi al N.K.V.D.-ului stalinist. 6) În calitatea mea de conducător şi proprietar al revistelor „România Mare" şi „Politica", dar şi de demnitar al statului, nu voi permite nimănui să-mi hărţuiască redactorii şi colaboratorii, dintre care unii n-au călcat în viaţa lor pragul Procuraturii sau al vreunui Tribunal, fiind oameni cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu. 7) Aşa după cum am mai declarat, rubricile „Săptămîna pe scurt" şi „Ultima oră" sînt colective, redactate şi elaborate pe baza a zeci de mii de telefoane, scrisori şi altor mesaje primite în fiecare lună, atît din ţară, cît şi din străinătate; întrucît ar fi foarte greu să se stabilească precis cît la sută revine furnizorilor de informaţii şi cît la sută revine acelora care şlefuiesc ştirile respective, şi dat fiind faptul că am demnitatea de a nu îngădui să fie tras nimeni la răspundere pentru orientarea justiţiară a revistelor mele, mă văd nevoit să repet ceea ce am mai declarat: îmi asum în întregime răspunderea etică pentru toate materialele publicate în „România Mare" şi „Politica"; în măsura în care această declaraţie va fi suficientă pentru definitivarea jenantului Dosar măsluit de Marian Capotă şi Vasile Manea Drăgulin, aceştia n-au decît să-l înainteze vicepreşedintelui P.U.N.R., G. I. Chiuzbaian (care, prin încălcarea brutală a Legii 92/1992, şi-a pierdut calitatea de ministru al Justiţiei), iar cetăţeanul respectiv n-are decît să mai încalce legea o dată, dacă tot s-a obişnuit, înaintînd Dosarul la Comisia Juridică a Senatului, măcar de s-ar isprăvi mai repede cu mascarada asta; în treacăt fie spus, eu nu înţeleg cum de mai poate scoate capul în lume nedemnul şi improvizatul politician Chiuzbaian, care a afirmat la o recentă Conferinţă de Presă a P.U.N.R.: „Marea Unire a fost înfăptuită de francmasoni"; pentru o asemenca blasfemie, care se constituie într-un atac de lez-naţiune, n-au decît să-l judece cei 800.000 de morţi pe care i-a dat Poporul Român în Războiul pentru Întregirea Neamului.

Domnilor, am optat pentru această cale de comunicare fiindcă, în oceanul de fărădelegi care ne sufocă, dvs. aveţi reputaţia de a fi mai raţionali şi mai ataşaţi Legii. Nu vă cer

nimic pentru mine, eu îmi voi purta crucea, pe mai departe, fiind conştient că mă lupt cu o caracatiţă infernală. Din fericire, nu sînt singur, tot mai multă lume vine alături de noi, fiindcă realitatea de zi şi noapte din România certifică în mod zdrobitor că noi am avut dreptate. Tot ceea ce vă solicit este să vă păstraţi şira spinării, cu orice preţ. Să nu îngăduiţi politizarea Actului de Justiţie. Să nu permiteţi vînarea unor oameni nevinovaţi, cum sînt cei 4 colaboratori ai mei, a căror singură „culpă" este aceea de a crede, alături de milioane de români, că orice coşmar are un sfîrşit. Vă informez că prin telefoanele pe care le dau aproape zilnic, prin expedierea unor asemenea convocări, prin tot felul de alte forme de şicanare şi hărţuire - unii angajaţi ai Procuraturii Generale au instituit un regim de teroare asupra a două publicaţii libere, dintre care una este organ al unui partid parlamentar; dacă presiunea asta demenţială va continua, mă voi vedea nevoit să suspend apariţia revistelor, fiindcă nimeni nu poate lucra în asemenea condiţii inumane. În încheiere, vă informez că la toate apelurile membrilor şi simpatizanţilor Partidului România Mare, dar şi ale altor cetăţeni scandalizaţi de mîrşăvia la care se pretează cuplurile Iliescu-Măgureanu şi Drăgulin-Chiuzbaian, apeluri care îmi solicită de a se ieşi în stradă, de a se organiza marşuri pînă la Bucureşti, de a se protesta la Sodoma Procuraturii Generale şi la Gomora Palatului Cotroceni, pentru a cere socoteală călăilor care înfometează poporul şi bagă căluşul în gura patrioţilor curajoşi - eu am răspuns negativ, invitînd la calm, la răbdare şi înţelepciune. Şi asta pentru simplul motiv că, fiind creştin, nu liber-cugetător, urăsc violenţa, sînt un om foarte paşnic. Da, dar ce-or să facă prigonitorii de profesie, atunci cînd milioanele de români exasperaţi nu mă vor mai asculta în această privinţă şi, în pofida rugăminţilor mele, vor lua unele acţiuni pe cont propriu? Va putea mafiotul Dumitru Iliescu, programat şi teleghidat ca un robot al crimei, să-i calce cu TAB-ul şi să-i împuşte pe toţi, aşa cum a procedat în decembrie 1989 şi septembrie 1991? Aşa-zisul meu extremism se află numai pe ştampilele fabricate de ei, pe cînd adevăratul extremism, vizibil cu ochiul liber, e distrugerea ţării, prăbuşirea nivelului de trai şi siluirea draconică a Justiţiei. Dar totul se plăteşte, dacă nu pe lumea asta, atunci pe lumea cealaltă.

EXTRATEREŞTRII ŞI URMAŞII LOR AU ALTĂ GRUPĂ DE SÎNGE (III) EXTRATERESTRĂ SAU MUTANTĂ?

În ultimii ani, în lumea parapsihologiei s-a făcut tot mai auzită teoria potrivit căreia dintre persoanele care populează Planeta doar jumătate ar fi oameni, ele reprezentînd, de fapt, fiinţe mutante, provenite fie din încrucişarea pămîntenilor cu rase extraterestre, fie din mutaţii genetice realizate de către o civilizaţie superioară. Finalitatea acestui proces, susţin ufologii, ar viza transformarea tuturor oamenilor de pe Terra într-o rasă hibridă, moştenind calităţile celor două specii din care provin. Nu este deloc exagerată, cum pare la prima vedere. Ele par să demonstreze anomaliile remarcate la tot mai multe fiinţe de pe pămînt, care au nu numai o cu totul altă alcătuire a corpului fizic (organe interne poziţionate altfel decît în mod obişnuit sau mai multe organe decît este fiziologic normal), dar şi o altă structură sanguină. Este şi cazul unei fetiţe din Cluj-Napoca, căreia

medicii i-au descoperit o grupă de sînge necunoscută pînă în prezent! Fata la care ne vom referi în rîndurile următoare a fost botezată, de către asistenta medicală care a îngrijit-o imediat după venirea ei pe lume, Elena. Micuţa a fost abandonată încă de la naştere, în urmă cu 7 ani, într-o maternitate din Bucureşti. De aici, după 5 luni, a fost preluată de o casă de copii, care, în scurt timp, a dat-o spre înfiere unei familii din Arad. Părinţii adoptivi mai aveau 2 copii. Această familie, din păcate, nu a putut să o ţină prea mult pe Elena. Sărăcia şi apoi dezbinarea familiei respective au făcut ca, peste 3 ani de la înfiere, fetiţa să ajungă, din nou, la orfelinat. La vîrsta de 7 ani şi jumătate, micuţei i-a surîs, din nou, şansa unui cămin. De data aceasta, ea a fost adoptată de o familie înstărită, fără copii, care a dus copila de la instituţia din Arad la Cluj-Napoca, într-o casă cu toate utilităţile. Acum, Elenei îi merge bine, se duce la şcoală şi are tot ce-i trebuie, mai ales dragostea noilor părinţi. Este o fetiţă blondă, frumoasă, cu ochii albaştrii – genul arian. Dar ceva ieşit din comun a făcut-o brusc să ajungă în centrul atenţiei forurilor medicale. O banală viroză respiratorie, survenită în luna august 2002, i-a făcut pe părinţii Elenei să o ducă de urgenţă la medicul de familie. Deoarece policlinica în care lucrează acesta nu are condiţii de laborator, medicul i-a trimis cu fetiţa la spital, pentru o serie de investigaţii medicale. De-abia cu această ocazie, soţii Mirea, părinţii adoptivi, au avut revelaţia faptului că fetiţa este deosebită. Timp de 4 ani, văzînd că fetiţa este perfect sănătoasă, nu s-au gîndit vreodată să-i facă analize medicale. Cînd au sosit rezultatele analizelor de sînge, fetiţa prezenta o grupă de sînge care NU se încadra în nici una din grupele cunoscute. Medicii s-au mirat şi au dispus reluarea analizelor. Fetiţa a fost din nou chemată la spital, explicîndu-li-se părinţilor că la laborator s-a făcut o greşeală. După repetarea testului de sînge, concluzia a fost aceeaşi: grupă sanguină necunoscută! Spitalul a trimis eşantioanele din sîngele Elenei altor laboratoare, specializate în hematologie. Confirmarea a venit şi de acolo, stabilindu-se că fetiţa are o grupă sanguină atipică, nemaiîntîlnită pînă acum pe pămînt. Investigaţiile în acest caz s-au lărgit. Surprinzător, dar la maternitatea unde s-a născut fetiţa lipseau toate datele clinice. La fel de straniu este şi faptul că nici la cele două orfelinate unde a stat Elena nu s-au găsit fişele medicale. Medicii le-au spus soţilor Mirea că ar putea fi vorba de o mutaţie genetică, dar nu se pot pronunţa decît în urma unor cercetări specializate. „Dacă n-au greşit iar analizele, ceea ce este 0% probabil, nu ne rămîne decît să credem că Elena este… extraterestră”, sugerează mulţi dintre specialişti.

Portoricana Milagros Garcia a susţinut, încă din copilărie, că este „altfel” decît ceilalţi pămînteni, fiind rezultatul relaţiei dintre mama sa şi o entitate extraterestră. Ea are capacităţi neobişnuite: „Doarme doar 2 ore pe noapte, fără să resimtă oboseala, se află în permanentă comunicare telepatică cu mama sa şi are însuşiri telekinetice, putînd muta obiectele cu privirea sau opri o pendulă, la fel, prin forţa privirii sale”. Medicii care au examinat-o afirmă că ADN-ul ei este cu totul deosebit de al altor fiinţe umane. Milagros spune că extratereştrii au contactat mii de pămînteni, pentru a le insufla învăţăturile lor şi a determina o schimbare „tăcută” a mentalităţii omenirii. „Violenţa rasei umane este singurul lucru care-i opreşte să ne contacteze. Se tem că am putea fi prea periculoşi pentru ei, căci sîntem genul de fiinţe înclinate nu doar spre autodistrugere, ci şi spre distruge rea altor lumi”, mai spune Milagros.” (Sfîrşit)

EXTRATEREŞTRII ŞI URMAŞII LOR AU ALTĂ GRUPĂ DE SÎNGE (II) CIVILIZAŢIA DE LA POALELE TIMPULUI

De-a lungul mileniilor, în Asia, la peste 20.000 de kilometri distanţă de cele mai apropiate populaţii albe, mai precis în insula japoneză Hokkaido, a supravieţuit un popor miniatural – „Ainos”, „Ainu”. În „Grand Larousse”, ediţia 1980, se arată: „Grupare etnică stranie, prezentînd evidente caracteristici somatice europene: înălţimea medie de 2 m, prognatismul, pilozitatea şi pigmentaţia rasei albe”. Asupra acestei ciudate populaţii albe s-au făcut numeroase studii antropologice şi de specialitate şi au apărut surprize. Fizionomia şi obiceiurile sînt foarte asemănătoare cu ale strămoşilor noştri din Carpaţi. Numele de „ainu” înseamnă „om”. Sînt înalţi şi bărboşi, asemănători dacilor. „Acum 10.000 de ani a fost o mare glaciaţiune peste întreaga Europă, cu efecte mai blînde asupra Carpaţilor. Populaţia de atunci, cu «latina» şi obiceiurile lor s-a salvat în mod miraculos. În jurul anului 3.000 î. Chr., o parte migrează spre Est, ajungînd pînă pe teritoriul Japoniei de azi. În jurul anului 300 d. Chr., insulele sînt invadate de populaţia mongoloidă de azi. Prin lupte grele, consemnate în istorie, populaţia Ainu este împinsă în Insula Hokaido, mai puţin ospitalieră, din nordul friguros al Japoniei”. Asupra lor mai pluteşte o enigmă: grupa sangvină este diferită de cele obişnuite. Ea nu a mai fost întîlnită la nici o populaţie… Trăind între două state puternice, Japonia şi China, această grupare mai prezintă un fapt inexplicabil pentru oamenii de ştiinţă: nu a fost asimilată. Din contră, şi-au păstrat limba, obiceiurile, cultura şi, mai ales, caracteristicile rasiale, mult asemănătoare populaţiei străvechi din Carpaţi, precum cultul ursului, credinţa că rîurile sînt sfinte etc. Legendele şi tradiţia lor orală arată că, într-un trecut foarte îndepărtat, strămoşii lor au venit din Siretacu. „Sireta” înseamnă a răsuci, a se roti, fir, a lega, şi ku: nobil, strălucitor. Avem Rîul Siret în Moldova, adică o apă sfîntă în vechea cultură a neamului nostru. Sireta-ku este ţara cu apa sfîntă Siretu. La vultur ei îi spun „oaşi”, amintind de Oaşul nostru. Oamenii de ştiinţă care au studiat populaţia Ainu sînt unanimi de acord asupra faptului că, printre miliardele de oameni aparţinînd tipului rasial mongoloid, era imposibil să apară, „întîmplător”, cîteva zeci de mii avînd caracteristicile biologice şi genetice ale rasei albe. În anul 1978, populaţia Ainu număra aproximativ 50.000 de oameni. Mai trăiesc în Kurile, Sahalin şi Kamceatka. Cercetările au mai atestat originea Ainu a samurailor, luptători deosebiţi de viteji, cu un simţ al onoarei ieşit din comun şi un spirit de sacrificiu deosebit, zîmbitori ca şi dacii în faţa morţii, cunoscuţi în toată lumea.

AU FOST NEVOIŢI SĂ RĂMÎNĂ PE TERRA

O altă enigmă…deocamdată, dar şi cea mai ciudată, o reprezintă triburile Dropa şi Ham din Tibet. Ei trăiesc în Munţii Baian Kara Ula. Au fost descoperiţi în 1935, dar abia în 1950 prima expediţie arheologică şi antropologică din China a ajuns la faţa locului şi a început să-i studieze. Aceasta, datorită nenumăratelor conflicte care bîntuiau Tibetul. Rezultatele cercetărilor sînt tulburătoare. Membrii triburilor Dropa şi Ham formează o

comunitate de circa 3.000 de persoane, „(…) a căror statură nu depăşeşte 1,20 m. Sînt fiinţe slabe, fragile, cu oasele delicate şi subţiri, cu orbitele foarte mari şi cu capacitatea cutiei craniene superioară cu 100 cm mediei rasei Homo Sapiens. Analiza sanguină a relevat că grupa lor de sînge este unică în lume, iar în cursul examenelor medicale s-a putut constata că au un puls situat sub limita normală”. Dar un alt fapt i-a intrigat pe membrii expediţiei chineze: au descoperit mai multe dovezi care susţineau originea extraterestră a acestei minuscule populaţii. La cîţiva kilometri de aşezările lor, cercetătorii chinezi au descoperit cîteva grote uriaşe. Conform tradiţiei, ele erau considerate sacre şi nimeni nu intrase în ele de mii de ani. Trecînd la explorarea lor, arheologii chinezi au trecut din surpriză în surpriză. La început au descoperit sute de schelete humanoide care nu depăşeau 1 m înălţime, avînd cutii craniene uriaşe, cu capacitatea de 2.500 cmc. Prin cercetarea lor prin metoda C14, vîrsta acestora a fost estimată la circa 12.000 de ani. Pe pereţii grotelor s-au descoperit desene perfect conservate. Acestea reprezentau fiinţe umanoide cu capul protejat de căşti sferice şi precizau, cu o exactitate uimitoare, poziţia Soarelui, a Lunii şi a cîtorva zeci de stele din perioada de acum 10.000 de ani. Iar o frescă reprezenta o escadrilă de mici nave aeriene, apropiindu-se în zbor oblic de munţii tereştri. Însă, surpriza cea mai mare au avut-o doi cercetători, care au descoperit, în cea mai mare grotă, un disc ciudat, asemănător unui disc LP al zilelor noastre. Continuînd săpăturile, după 2 luni, a fost descoperit un număr de 716 discuri de granit, splendid executate şi finisate, cu grosimea de 2 cm. Surpriza surprizelor acum vine. Fiind duse la Beijing, analiza chimică şi spectometrică a arătat că discurile, sub aparenţa granitică, ascund un bogat conţinut de metale, între care 40% cobalt şi 8% aluminiu, şi erau realizate cu mai bine de 12.000 de ani înainte! Pe ambele părţi, toate discurile aveau gravate foarte fin semnele unei scrieri total necunoscute. Scrierea pornea în spirale de la un orificiu central, pînă la o margine. După o muncă îndîrjită de peste 20 de ani, împreună cu 4 lingvişti şi o echipă de fizicieni, profesorul chinez Tsum-Um-Nui a reuşit performanţa de a traduce textele de pe toate cele 716 discuri. Aceştia au mai descoperit că fiecare disc are o frecvenţă proprie de vibraţie, ceea ce i-a determinat să concluzioneze că ele au fost supuse unor tensiuni foarte înalte. Cînd au citit traducerea integrală, profesorului Tsum-Um-Nui şi echipei sale nu le venea să-şi creadă ochilor. Încă 3 ani au muncit la reverificarea traducerii. Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea traducerii, însă profesorul a trecut peste această interdicţie şi a publicat lucrarea „Inscripţii spiraloidale”, relatînd sosirea de nave spaţiale care, după textul gravat pe discuri, ar fi avut loc acum 12.000 de ani. În încheierea lucrării, se subliniază că strămoşii actualelor triburi Dropa şi Ham erau reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, care au fost nevoiţi să rămînă pe Terra, decăzînd de-a lungul timpurilor, nu numai ca nivel de civilizaţie, dar şi fiziologic. Despre aceste incredibile descoperiri s-a vorbit prea puţin. Ceva informaţii au fost publicate în revistele „Science ei vie”, „Nature” şi „Science Digest”. Publicul din România poate afla detalii lecturînd cartea „Deocamdată…enigme”, scrisă de Dan Apostol. Dar iată cîteva fragmente din textele respective. O parte din ele se referă la populaţia Ham, care, în momentul aterizării în Munţii Tibet, şi-au accidentat grav navele şi „nu au mai putut să le repare sau să construiască altele: „Pe Stînca Roşie din Defileul Şerpilor, navele noastre nu au putut asoliza şi s-au lovit de stîncile din jur, distrugîndu-şi rebordurile”. Iar despre cei din tribul Dropa stă scris: „Dropa au coborît din nori în navele lor aeriene. Şi de 10 ori, pînă la răsăritul Soarelui, bărbaţii, femeile şi copiii s-au ascuns în peşteri. Pînă cînd, în sfîrşit, au

înţeles semnalele care spuneau că, de data aceasta, Dropa veniseră cu intenţii paşnice şi chemau să-i ajute, căci navele lor se stricaseră”.

Victor Ponta, acuzat de moartea procurorului Cristian Panait

Cea mai grea anchetă pe care a trebuit s-o transpun pe ziar este aceasta. În 19 ani de investigaţii axate pe criminalitatea de stat, nu mi-a tremurat niciodată mîna nici pe pix, nici pe tastatură, nici pe butonul de start al reportofonului, nici pe declanşatorul aparatului foto. Îmi tremură acum. Ceea ce veţi citi - o avanpremieră a unei emisiuni de Televiziune ce va pune capăt carierei politice a lui Victor Ponta - este un rechizitoriu. Un rechizitoriu pe care eu, jurnalist, îl prezint împotriva lui, procuror. Rechizitoriul unei crime! Materialul de faţă s-a născut greu. Pentru că fiecare cuvînt pe care-l veţi citi mai departe este inundat de lacrimi amare şi grele.

Prea grele. Cine nu s-ar cutremura, dacă ar privi fotografia alăturată, ştiind că tînărul din imagine, care vine parcă spre noi, jovial, cu mîna întinsă în semn de sinceritate şi putere, încă nu şi-a găsit liniştea în mormîntul rece în care un alt tînăr, în urmă cu 9 ani, l-a aruncat. L-a ajutat să cadă de la etaj şi să se zdrobească de caldarîm. Sper ca, o dată cu demascarea publică a principalului său asasin, tînărul din fotografie să-şi găsească pacea. Se numea Cristi Panait. Fişa postului: procuror. A murit, iar fişa postului s-a încheiat aici. Călăul său se numeşte Victor Viorel Ponta. Fişa postului: procuror. El n-a murit răpus de crima de pe conştiinţă, aşa că fişa postului său a tot suferit, de-a lungul timpului, completări: procuror-şef al Corpului de Control al lui Năstase, ministru, şef de partid. „Încă îl văd în faţa ochilor. Nemernicul care m-a ucis era scund, slab, cu mustaţa abia mijind, ironic. Un copil frumos, al cărui suflet a fost furat cu mult timp în urmă de marea mizerie a vieţii. Însuşi diavolul. Triumful răului asupra unei lumi din care pînă de curînd făceam încă parte. Nu însemnam pentru el mai mult decît o pietricică" - aşa ar spune, în stilul său uşor boem, uşor acid, procurorul Panait despre asasinul său. În 10 aprilie 2002, tînărul procuror, în vîrstă de doar 29 de ani, a mai apucat doar atît să spună mătuşii lui: „E Ponta! Cîinele Ponta m-a ucis!". A închis ochii, a intrat în comă de gradul IV şi, la scurt timp, a închis ochii pentru totdeauna, rămînînd doar un nume încrustat pe o cruce. În timp ce asasinul său şi-a construit „cariera" pe un mormînt. Azi, eu, jurnalist, îl acuz pe el, procuror: Ponta, eşti un criminal! Doar un criminal. Ponta era coleg cu Panait… şi complice cu: Adrian Năstase şi Ovidiu Tender. Oficial, pe 10 aprilie 2002, s-a anunţat decesul procurorului Cristi Panait, survenit ca urmare a unui act suicidal. Tot oficial, azi, 17 martie 2011, eu anunţ decesul procurorului Cristian Panait ca fiind un act criminal. Şi-l arăt cu degetul pe asasin: fostul procuror Victor Ponta! Îl arăt cu degetul mîinii stîngi, pentru că în mîna dreaptă ţin Dosarul nr. 177/P/2002, al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică. Obiectul acestuia este „Moartea violentă a procurorului Cristian Panait. Inculpat: Ponta Viorel Victor".

Dosarul a fost ţinut timp de 9 ani „la secret". L-am obţinut. Foarte greu. Recunosc, public, că l-am obţinut şantajînd doi procurori obedienţi lui Adrian Năstase, se ştiu ei care. Am promis că nu le voi dezvălui infracţiunile şi mă voi ţine de promisiune. În fond, cîteva evaziuni fiscale şi o spălare de bani nu-s mai grave decît o crimă. Iar numele lor nu-s mai sonore ca al lui Ponta. Aşadar, ceea ce dezvălui aici va fi detaliat cu probe într-o emisiune TV. Îi dau posibilitatea lui Ponta să-şi pregătească apărarea, de aceea public întreaga poveste a asasinării lui Panait înainte de emisiune. Şi va trebui s-o pregătească temeinic! Asta, evident, dacă va avea curajul unei confruntări directe - şi în direct! - cu subsemnata. Acestea fiind zise, iată faptele prin care actualul şef de partid socialist a ales să ajungă în vîrf, ridicîndu-se pe catafalcul colegului său din Parchetul General, în urma cu 9 ani:

„În urma evenimentului produs la 10.04.2002, ce a constat în căderea lui Panait Nicolae Cristian de la înălţimea terasei propriei locuinţe, pe partea carosabilă a Străzii Logofăt Stroici nr. 35, Sectorul 2, Bucureşti, ne-am deplasat la faţa locului şi am efectuat cercetarea în scopul descoperirii, fixării şi stabilirii poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă. În pofida tratamentului chirurgical aplicat şi a măsurilor de resuscitare întreprinse de medicii Spitalului Clinic de Urgenţe Bucureşti, la ora 20,30 s-a înregistrat decesul lui Panait Cristian. Cercetările s-au desfăşurat în cadrul unor versiuni de anchetă elaborate în raport de persoana victimei, profesia şi funcţia sa, locul de muncă, anturajul său etc. La stabilirea formei judiciare a morţii s-au avut în vedere cele 3 posibilităţi de suprimare a vieţii: omuciderea, căderea accidentală şi sinuciderea." - aşa începe raportul criminalistului din cadrul IGPR, referitor la evenimentul macabru din seara zilei de 10 aprilie 2002. Mai departe, în rechizitoriul procurorului care cerceta moartea violentă a lui Panait (în dosarul real al cauzei, şi nu în cel fals, prezentat de procurorul Ilie Botoş în urmă cu cîţiva ani şi în care, în complicitate cu Ovidiu Păun şi Ilie Picioruş - ambii şefi ai lui Panait, s-a falsificat raportul medico-legal şi cel al criminalistului, arătîndu-se opiniei publice că moartea procurorului a survenit ca urmare a aruncării de la fereastra apartamentului în care locuia) se spune că „varianta sinuciderii ori a accidentării nu se susţin de către probele coroborate cu declaraţiile martorilor, în concluzie stabilirea formei judiciare a morţii rămîne ca stabilită omuciderea".

Pe lista suspecţilor din dosarul cauzei există un singur nume: „Viorel Victor Ponta, de profesie procuror, coleg cu victima". La dosar mai există, de asemenea, ca punct deosebit de important în desfăşurarea anchetei penale şi stabilirea autorului crimei, declaraţia mătuşii lui Cristian Panait: „Cristi m-a anunţat, cînd s-a întors de la serviciu, în jurul orelor 17, că va avea o vizită şi să nu mă sperii dacă aud scandal. A zis: «Ori eu, ori ei!». A specificat că vrea să lămurească nişte probleme de viaţă şi de moarte cu un coleg şi a spus numele Ponta. Mi-a cerut să le pregătesc o cafea şi, dacă se poate, ar fi mai bine să nu asist la discuţii. În jurul orelor 17,30, a venit musafirul aşteptat, iar eu, conform înţelegerii cu Cristi, am plecat în vizită la o vecină. Ultima persoană care a venit la Cristi a fost acest Ponta". Femeia mai declară şi că „am fost alertată de ceilalţi vecini că nepotul meu a căzut de la etaj. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el au fost: «Cîinele ăsta de Ponta m-a omorît!» A mai spus ceva, dar nu am mai putut auzi, a intrat în comă". Procurorul care a dat rezoluţia de începere a urmăririi penale împotriva lui Ponta a fost, în doi timpi şi trei mişcări, pensionat forţat, de catre ministreasa Rodica Stănoiu. Un alt

procuror a luat „cazul" şi, la ordinele lui Botoş - procurorul de casă al lui Năstase şi Hrebenciuc, a falsificat toate probele, astfel încît moartea procurorului Panait să pară o sinucidere. Ba, mai mult de-atît, i-au întinat şi batjocorit pînă şi amintirea: au ordonat, post mortem, să i se facă o analiză psihiatrică lui Panait. Nu era suficient pentru ei că unealta Ponta îl ucisese, îl voiau şi „nebun". Miza v-o dezvălui în cele ce urmează (toate datele dosarului le voi prezenta în emisiune, împreună cu declaraţii, în premieră, ale foştilor colegi ai lui Panait).

În urma dispariţiei tragice a procurorului Panait, cloaca din spatele lui Ponta l-a recompensat generos, pentru crima săvîrşită, pe imberbul „procuror": în acelaşi an a devenit, hodoronc-tronc, şef al Corpului de Control al primului-ministru Năstase. Să vedem, însă, de ce devenise Panait atît de periculos pentru şefii lui, încît să îi ordone suprimarea, iar executantul Ponta să o şi ducă la îndeplinire.

DOSARELE LUI PANAIT: În primul dosar, procurorul ancheta furtul maşinii deputatului PSD Viorel Gheorghiu. În urma anchetei, Panait a stabilit că deputatul şi-a înscenat furtul autoturismului BMW, pentru a obţine, în mod ilegal, 2,2 miliarde de lei, valoarea asigurării. Cel de-al doilea, mult mai delicat, care a făcut multă vîlvă şi despre care s-a spus că a determinat „sinuciderea" sa, îl viza pe procurorul bihorean Alexandru Lele. Convingerea lui Panait - aceea că Lele era nevinovat - s-a materializat printr-o Ordonanţă prin care Panait, în ciuda presiunilor la care era supus, a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a procurorului Lele. Menţionez că Lele tocmai arestase pe unul dintre sponsorii principali ai lui Năstase şi bun prieten cu Vasile Blaga, pe vremea aceea pesedist şi şef de vamă la Bihor. Un alt dosar pe care Panait îl avea în lucru era cel al soţiei lui Adrian Năstase, care era cercetată pentru apariţia într-un cont bancar a 400.000 de euro nejustificabili. Alte dosare aflate în lucru ale lui Panait: spălare de bani Ovidiu Tender şi modul în care a vîndut fraudulos, către Petrom, o casă din domeniul public, însăşi ministreasa de atunci a Justiţiei, Rodica Stănoiu. Imediat după moartea lui Panait, aceste dosare (mai puţin al procurorului Lele) i-au fost date lui Ponta. N-a apucat nici măcar să le răsfoiască pentru că, nu-i aşa, a fost numit şef de control guvernamental. Şi le-a făcut să dispară! Moarte, precum colegul pe care l-a împins pe fereastră, cu sînge rece!

012: Ascensiune sau Apocalipsă? Tăbliţele de piatră ale tribului Hopi (I)

A fost ciclul mineral, al pietrei. A fost ciclul plantelor. Iar acum sîntem în ciclul animalelor, care se apropie de sfîrşit şi de începutul ciclului fiinţei umane. Cînd vom intra în ciclul fiinţei umane, puterile cele mai înalte şi mai mari pe care le posedăm vor fi eliberate. Mulţi cred că intrăm într-o epocă a culminării împlinirii profeţiilor spuse de-a lungul timpului. Fiecare dintre aceste mari profeţii vorbeşte despre o schimbare majoră a vieţii pe Pămînt aşa cum o ştim acum. Aceste predicţii indică adesea unul din două lucruri: fie moarte şi distrugere, urmate în cele din urmă de o reînnoire şi o renaştere, fie

evoluţia omului ca fiinţă raţională, saltul avînd loc fără nevoia de ostilitate, vărsare de sînge sau traume psihice. Ceea ce se va întîmpla şi în ce direcţie o va lua viitorul este de neştiut în acest moment al timpului, dar se pare că noi vom juca un rol esenţial în modul în care vor rezulta lucrurile.

Una dintre profeţiile antice cele mai discutate din ultimul timp, cu o dată care se apropie vertiginos, este aceea asociată cu sfîrşitul calendarului mayaş, care se opreşte în decembrie 2012. Mayaşii erau maeştri în măsurarea timpului. În mod corespunzător, anul 2012 marchează sfîrşitul cîtorva cicluri mari, inclusiv ciclul de 26.000 de ani al calendarului mayaş, ciclurile terestre de 78.000 şi de 26 de milioane de ani, ca şi anul galactic, de 225 de milioane de ani.

S-a speculat mult pe tema semnificaţiei sau a implicaţiilor asociate cu sfîrşitul acestor cicluri. Pe măsură ce data se apropie, mulţi îşi pun întrebarea: „Ce se va întîmpla cu noi, cu planeta noastră?”. Din punctul de vedere redus, asociat cu frica, s-au iscat cîteva teorii. Cea mai bună, sau poate doar cea mai larg acceptată predicţie este cea prezentată în Biblie, cu A Doua Venire şi cu Apocalipsa, Armaghedonul şi Sfîrşitul Zilelor.

În Noul Testament, în ultima carte a Bibliei creştine, Cartea Revelaţiilor, se prezice că sfîrşitul va fi marcat de molime, cutremure, foamete, incendii, ploi de meteoriţi şi multe altele. Pe măsură ce aceste dezastre lovesc Pămîntul, Antichristul va apărea pe scenă şi îşi va asuma dominaţia lumii. Profeţia continuă cu bătălia de la Armaghedon şi cu întoarcerea lui Isus pe Pămînt. În final, Antichristul şi armatele lui sînt învinşi şi vom trăi într-o epocă de pace şi prosperitate timp de 1.000 de ani.

Alte teorii care intră în categoria distrugerii includ apariţia Planetei X, primul contact cu o specie extraterestră, inversarea polilor magnetici şi impactul Pămîntului cu o uriaşă cometă sau asteroid şi distrugerea care va urma acestuia. Scenariile din această categorie cuprind şi schimbări radicale de mediu, sociale sau geologice, care pun capăt vieţii pe Pămînt.

Similare scenariului apocaliptic, multe dintre aceste profeţii promit o nouă viaţă, o renaştere şi o perioadă de armonie după moartea şi distrugerea iniţiale.

Profeţiile indienilor Hopi descriu dezagregarea, devastarea şi reînnoirea finală prin care vom trece, ca parte a procesului de purificare. Această perioadă de purificare este precedată de un număr de „semne”. Se crede că timpul ar fi chiar acum, pentru că toate profeţiile au fost împlinite. Profeţiile sînt după cum urmează:

A Patra Lume se va termina curînd şi va începe A Cincea Lume. Este un lucru cunoscut de bătrînii de peste tot. Semnele au fost împlinite de-a lungul multor ani şi deci puţini ani au rămas. Acestea sînt semnele marii distrugeri ce va să vină. * „Acesta este primul Semn: ni se spune de venirea oamenilor cu piele albă, care au luat pămîntul care nu este al lor. Şi oameni care îşi vor izbi duşmanii cu tunetul.” * „Acesta este al doilea Semn: pămînturile noastre vor vedea venirea unor roţi care se învîrtesc, pline cu glasuri” - oamenii albi, aducîndu-şi familiile în căruţe de-a latul preriilor. * „Acesta este al treilea

Semn: o ciudată bestie ca bizonul, dar cu coarne lungi şi mari, va năpădi în mare număr pămîntul.” - venirea vitelor omului alb. * „Acesta este al patrulea Semn: pămîntul va fi împînzit de şerpi de fier.” - venirea trenului şi a şinelor de tren. * „Acesta este al cincilea Semn: Pămîntul va fi împînzit de o uriaşă pînză de păianjen” - venirea telefonului şi a Liniilor electrice. * „Acesta este al şaselea Semn: pămîntul va fi străbătut de rîuri de piatră care fac picturi în soare.”- venirea şoselelor şi a autostrăzilor. * „Acesta este al şaptelea Semn: veţi auzi că marea s-a făcut neagră şi multe fiinţe vii vor muri din cauza aceasta.” - vărsarea de petrol brut în apropierea litoralului. * „Acesta este al optulea Semn: veţi vedea mulţi tineri care poartă părul lung ca poporul meu, care vor veni să se alăture popoarelor din triburi, pentru a învăţa căile şi înţelepciunea” - generaţia flower power a anilor 1960, care căuta adevăruri în afara bisericii. * „Iar acesta este al nouălea şi ultimul Semn: veţi auzi despre un sălaş din ceruri, deasupra pămîntului, care va cădea cu mare prăbuşire. Va apărea ca o stea albastră.” - prăbuşirea lui Skylab, în 1979. (Va urma)

Americanii nu înţeleg realităţile din România

Dacă ar fi să descriu, cu un singur cuvînt, politica externă făcută de Statele Unite ale Americii, din epoca postbelică şi pînă în prezent, acesta ar fi, fără nici o îndoială, “prostească”. Nu “expansionistă” (deşi, în mod sigur, este şi expansionistă), nu “criminală” (deşi, în mod sigur, este şi criminală), ci, înainte de toate, “prostească”, pur şi simplu. La o primă vedere, opinia aceasta poate părea, desigur, cel puţin surprinzătoare. Şi totuşi, infantilismul cu care s-au comportat, pe plan extern, liderii americani, în ultimele 6 decenii şi jumătate, de cînd ţara lor şi-a asumat rolul de jandarm mondial, este absolut evident, ba chiar de-a dreptul frapant. De la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial încoace, în strădaniile lor disperate de a controla întreaga Planetă, americanii n-au făcut altceva decît să-şi dea cu stîngu-n dreptul, de cea mai penibilă, rizibilă, ridicolă manieră posibilă. Să dăm cîteva exemple, dintre cele mai cunoscute. În 1948, are loc primul asasinat politic orchestrat de CIA: Jorge Eliecer Gaitan, om politic columbian, membru al Partidului Liberal, supranumit “Tribunul poporului”, datorită enormei sale popularităţi în rîndul masselor, este împuşcat mortal, în timp ce candida, pentru a doua oară, la preşedinţia republicii. Reformele progresiste promovate de Gaitan nu erau pe placul americanilor, astfel încît aceştia au decis să-l elimine, înaintea deznodămîntului alegerilor, care l-ar fi propulsat, neîndoielnic, în fruntea statului. Lucrurile nu au mers, însă, conform planului, căci asasinatul a provocat revolte populare armate, cunoscute sub numele de “La Violencia”, care s-au prelungit, practic, pînă în zilele noastre. Evident că, în acest climat de război civil perpetuu, în care autoritatea guvernelor oficiale, agreate de SUA, este mai curînd formală, “rebelii” controlînd regiuni extrem de întinse din teritoriul naţional, interesele americane în Columbia au mult de suferit. Alt exemplu: în a doua parte a anilor ‘50, CIA a susţinut lupta de gherilă condusă de Fidel Castro, împotriva dictatorului cubanez Fulgencio Batista. O dată instalat la putere, Castro s-a îndepărtat, însă, de SUA, iniţiind un val de naţionalizări care au însemnat sfîrşitul afacerilor americane din Cuba. În zadar au încercat yankeii să preia controlul insulei, trimiţînd, în

aprilie 1961, vreo mie de exilaţi cubanezi, antrenaţi în Florida, în Golful Porcilor, cu misiunea de a invada Cuba; tentativa a eşuat în mod jalnic, iar americanii n-au reuşit decît să se facă şi mai tare de rîs. În 1979, SUA i-au retras susţinerea şahului Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, abandonîndu-l în vîltoarea revoluţiei ce avea să-l răstoarne şi să-l aducă la putere pe fanaticul ayatollah Ruhollah Khomeiny. În noiembrie acelaşi an, a izbucnit criza ostaticilor Ambasadei SUA din Teheran, 52 de cetăţeni americani fiind ţinuţi prizonieri timp de 444 de zile, cu “binecuvîntarea” noului regim, de către un grup de studenţi şi militanţi islamişti, care cereau extrădarea şahului (deşi Statele Unite nici măcar nu-i acordaseră azil politic), pentru a fi judecat şi executat în Iran. Criza a dus la ruperea relaţiilor diplomatice americano-iraniene şi a marcat începutul izolării tot mai accentuate a Iranului de statele occidentale, în dauna intereselor SUA în zonă. În 1980, iritaţi de intervenţia militară a URSS în Afganistan, cu scopul de a susţine guvernul comunist instaurat în 1978 printr-o lovitură de stat, americanii decid să sprijine rezistenţa islamică afgană. Din sînul acesteia vor apărea mai tîrziu talibanii, care - supremă ironie! - vor trage în trupele americane chiar cu armele primite odinioară de la SUA. Şi aşa mai departe... Pe scurt, americanii n-au priceput niciodată nimic din ceea ce se petrece în alte ţări, n-au fost niciodată capabili să înţeleagă psihologia altor popoare, analizînd cele mai grave situaţii cu o superficialitate deconcertantă şi acţionînd în consecinţă, cu rezultate dezastruoase atît pentru interesele lor, cît şi pentru cele ale statelor unde au intervenit.

Aşa stînd lucrurile, nu trebuie să ne surprindă faptul că, potrivit dezvăluirilor WikiLeaks (confirmate de Mark Gitenstein, ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, prin lapidara declaraţie “Telegramele vorbesc de la sine”), fostul ambasador al SUA în România, Nicholas Taubman, a trimis la Washington, în aprilie 2007, cu ocazia suspendării lui Traian Băsescu din funcţia de preşedinte al republicii, o cablogramă în care deplîngea evenimentul, considerîndu-l o ameninţare la adresa intereselor americane în ţara noastră. Stupefiant este faptul că, în cablograma cu pricina, Taubman a folosit aproape aceleaşi formule utilizate de Băsescu, de la campania electorală din toamna anului 2004, spre a-şi combate adversarii politici şi a prosti populaţia: “oligarhii”, “influenţa Rusiei” asupra acestora, “lupta anticorupţie” condusă de Băsescu, “eforturile de a întări legea” depuse de acesta, “Geoană şi aliaţii săi din vechea gardă postcomunistă” (mai lipsea să scrie “criptocomunistă”) etc. “În timp ce primul-ministru Tăriceanu şi liderul Opoziţiei, Geoană, împreună cu aliaţii lor din vechea gardă post-comunistă, se grăbesc, în perioada de suspendare, să-i ia preşedintelui ultimele puteri, interesele noastre pot fi afectate”, era de părere Taubman. Nefiind în stare să evalueze singur situaţia, Nicholas Taubman a preluat, pur şi simplu, de-a gata toate „ideile“ băsesciene. Traian Băsescu şi-a numit inamicii “oligarhi”; Nicholas Taubman l-a crezut pe cuvînt. Traian Băsescu s-a prezentat ca unicul om politic onest şi dispus să lupte împotriva corupţiei; Nicholas Taubman l-a crezut pe cuvînt. Traian Băsescu şi-a numit adversarii “comunişti” şi i-a acuzat că sînt dirijaţi de Moscova; Nicholas Taubman l-a crezut pe cuvînt. Ba a mai şi raportat toate aceste inepţii la Washington, prezentîndu-le ca pe nişte adevăruri incontestabile şi alimentînd, astfel, susţinerea de care Matrozul se bucura deja din partea SUA, în defavoarea oponenţilor săi, nici ei nişte uşi de biserică, e drept, dar, oricum, mult mai competenţi decît el. Bietul diplomat american nu a înţeles că, de fapt, Băsescu este tot atît de oligarh precum cei pe care, cu făţărnicie, îi acuză, tot atît de corupt precum cei pe care, cu ipocrizie, îi incriminează, şi nu s-a întrebat nici o clipă ce-ar avea de cîştigat

antibăsiştii din intrarea lor în slujba Moscovei, cînd o lume-ntreagă ştie că Statele Unite au fost întotdeauna mult mai generoase cu slugile lor decît Rusia şi că paradisul hoţilor de pretutindeni nu a fost niciodată autocraţia exportată de colosul de la Răsărit, sub diverse forme - ţarism, bolşevism şi, mai nou, consumism - ci capitalismul răspîndit de SUA. Să-l fi sprijinit americanii pe Adrian Năstase în 2004 sau măcar pe Mircea Geoană (fost ambasador la Washington) în 2009, să fi susţinut suspendarea lui Băsescu în 2007, alta ar fi fost, poate, astăzi situaţia economică a României. Iar dintr-o situaţie economică mai bună ar fi avut, evident, de cîştigat şi investitorii americani din ţara noastră. Pe cînd aşa, cu incompetentul “reformator” în fruntea statului, toată lumea are de pierdut: şi românii, şi americanii...

Iată, deci, cine vrea să facă jocurile-n România, iată, deci, cine are pretenţia să stăpînească Planeta: nişte tăntălăi care habar nu au pe ce lume trăiesc şi care, ori de cîte ori intervin în treburile interne ale altor ţări, îşi fac rău şi lor, şi ţărilor respective. În 1804, Joseph Fouché (după alte păreri, Talleyrand sau Antoine Boulay de la Meurthe, deşi, conform “Memorialului” contelui de Las Cases, însuşi Napoleon, pe Sfînta Elena, îl numeşte pe Fouché) a spus, despre executarea ducelui d’ Enghien, din ordinul lui Bonaparte: “Este mai mult decît o crimă, este o greşeală”. Acelaşi lucru se poate spune şi despre politica externă a SUA.

012: Ascensiune sau Apocalipsă? Tăbliţele de piatră ale tribului Hopi (II)

Foarte curînd după aceasta, ceremoniile poporului meu vor înceta. Se crede că după împlinirea previziunilor Hopi vom avea ocazia de a ne curăţa, trupeşte şi sufleteşte, această purificare deschizîndu-ne uşa spre lumea a cincea şi marcînd intrarea în Ciclul Fiinţelor Umane. De asemenea, vom afla că depinde doar de noi cît de dureroasă este această tranziţie.

După cum arată indienii Hopi, există o alternativă la calea distrugerii, morţii şi suferinţei. De fapt, tot mai mulţi oameni cred că ne aflăm într-o perioadă de accelerare planetară, care va conduce la schimbări evoluţioniste în sufletul uman. După aceste opinii, ne aflăm în plin proces de ascensiune spre un nou nivel al fiinţării, astfel încît pînă în anul 2012 vom fi pregătiţi să ne deplasăm într-o nouă frecvenţă, o nouă dimensiune a existenţei.

Asta au vrut să spună oare indienii Hopi prin epoca „fiinţei umane”? Ideea de ascensiune este veche de cînd Biblia însăşi, fiind unul din subcurentele misticismului evreiesc. Ideea că ne vom muta cu toţii în afara densei lumi tridimensionale îşi are ecouri chiar şi în povestea lui Adam şi a Evei şi a căderii lor în dizgraţie. O dată cu căderea omului, simbolizată prin muşcarea mărului, am coborît în lumea noastră tridimensională, unde nu mai sîntem în măsură să-I vorbim, să-L vedem sau să interacţionăm cu Dumnezeu, cu îngerii şi cu alte fiinţe care au existat în Grădina Edenului. Se spune că locul nostru în univers va fi reluat o dată cu venirea epocii mesianice. Chiar şi în gîndirea evreiască

există puncte de vedere contradictorii: transformarea va avea loc ca urmare a naşterii şi vieţii unui Mîntuitor, sau noi, ca indivizi, vom depăşi limitele conştiinţei noastre şi vom deschide o nouă epocă a vieţii şi într-un nou mod de a exista?

Pînă la urmă, despre ce este vorba? Cum văd „ascensioniştii” rezultatul zilelor ce or să vină? Se speculează că sîntem meniţi să atingem un punct al istoriei noastre evoluţioniste în care putem urca - adică putem renunţa la trupurile noastre fizice şi vom trăi fie ca fiinţe energetice, fie ca nişte trupuri cristaline de lumină. Unii susţin că aceasta se va întîmpla atunci cînd ne vom converti de la forma de viaţă pe bază de carbon la una bazată pe siliciu, care va deveni cărămida primordială a vieţii. Această conversie de la carbon la siliciu ne va face invizibili în ochii celor care ocupă lumea tridimensională. Şi, conform descrierilor biblice din Apocalipsă, va părea că am dispărut cu toţii. Pe măsură ce ne îndreptăm spre această transformare fizică, se crede, de asemenea, că vor fi activate schimbări în ADN-ul nostru, în special ale secvenţelor care nu au fost utilizate pînă acum. Pe măsură ce vor deveni active, vom începe să posedăm noi capacităţi, o nouă conştiinţă de sine, cum nu am mai văzut vreodată. Pe măsură ce parcurgem acest proces, au fost descrise o serie de simptome fizice asociate cu acest salt generic. În cartea lor, „2012: You have a Choice?“, autorii Sri Ram Kaa şi Kira Raa dau o listă de 22 de simptome ale ascensiunii. Acestea sînt:

1) Dureri de cap şi o presiune nelocalizată în craniu.

2) Vederea pare să devină instabilă, schimbătoare.

3) S-ar putea să aveţi nevoie de nişte ochelari într-o zi şi să săriţi la alţii în ziua următoare.

4) S-ar putea să simţiţi o profundă schimbare a capacităţii de a „vedea”.

5) Întreruperi în programul de somn: senzaţia că înnebuniţi, că vă pierdeţi minţile, sau o incapacitate de a vă concentra.

6) Labilitate emoţională, capricii bruşte şi „manii”.

7) Adoptarea ideii de conştiinţă comună.

8) Sensibilitate amplificată a mirosului şi a gustului sau o schimbare în preferinţele culinare.

9) Pierderea şirului timpului.

10) Scăparea pe jos sau ciocnirea de lucruri.

11) „Auzirea” unor sunete de înaltă frecvenţă sau a unor serii de tonuri sau presiune în una sau ambele urechi.

12) Moarte spirituală sau scurte gînduri de sinucidere.

13) O mai acută senzaţie că nu eşti pe planetă sau un sentiment de detaşare.

14) O senzaţie generalizată de energie care „curge liber”, care adesea se manifestă şi este greşit interpretată ca anxietate fără nici o bază.

15) Impulsuri de energie care sînt simţite fizic şi adesea vor deplasa corpul.

16) Lipsa concentrării şi a atenţiei pentru perioade oricît de lungi.

17) Disconfort amplificat sau nou apărut faţă de anumite medii publice.

18) Brusca nevoie de a face totul spaţios, de a da vechile tale comori sau de a elimina vechea dezordine din mediul tău.

19) Arsuri la stomac sau presiune în piept.

20) Atracţia faţă de culori noi.

21) Schimbarea priorităţilor în carieră/relaţii.

22) Senzaţia că timpul „se mişcă repede”. (Va urma)

Au trecut 65 de ani de la marea tragedie din 4 aprilie 1944, când Bucureştii, capitala României, au fost victima unui masiv bombardament al aviaţiei americane. Au fost vizate ţinte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar şi partea centrală a oraşului. Ele nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iaşi-Chişinău, iar luptele încetaseră de la sfârşitul lunii martie. Ostilităţile aveau să se reia abia la 20 august.Pe la ora prânzului, un număr de 220 bombardiere B-17 (numite Fortăreţe zburătoare) şi 93 bombardiere B-24 (Libertador) au intrat în spaţiul aerian al României, venind din Italia. Cu puţin timp înainte de apropierea lor de capitală, autorităţile au dat alarma. După 22 iunie 1941 s-au făcut zeci de exerciţii, pentru ca populaţia să se adăpostească, astfel că, pentru mulţi bucureşteni, alarma din 4 aprilie părea a fi un exerciţiu.Era o zi de marţi, iar oamenii se găseau la lucru sau cu diverse treburi în oraş. De exemplu, conferenţiarul universitar Ion Hudiţă nota că în cursul dimineţii a fost la Universitate, unde a discutat cu rectorul Horia Hulubei, după care a decis să se întoarcă acasă în cartierul Vatra Luminoasă. „De-abia m-am urcat în tramvai – era unu şi un sfert – şi s-a auzit alarma. Când să trecem de Piaţa Brătianu, sergenţi de stradă şi un comisar au oprit toate tramvaiele, invitând lumea să se adăpostească unde poate. Mă îndrept spre Piaţa Rosetti şi văzând toată lumea alergând îngrozită, m-am adăpostit în gangul unei clădiri vechi.”Gheorghe Zane, profesor la Universitatea din Iaşi, se afla de câteva zile în Bucureşti; s-a

dus la Staţia C.F.R. Basarab pentru a-şi ridica bagajele pe care le expediase din „Capitala” Moldovei. În Memoriile sale, el avea să scrie: „Alarmă ca şi în zilele precedente. Populaţia a crezut că este vorba de un nou exerciţiu şi s-a ascuns în adăposturi.” S-a conformat şi el, nebănuind ce avea să urmeze.Ivor Porter, spion englez reţinut din decembrie 1943 în localul Comandamentului Jandarmeriei, împreună cu colegul său (tot spion) A.G. Chastelain, juca bridge. Peste mai mulţi ani avea să noteze că în ziua de 4 aprilie 1944, pe la ora 13,45 a auzit „avioanele de vânătoare trecând deasupra noastră, dar nu le-am dat nici o importanţă; zece minute mai târziu, primul covor de bombe a căzut în direcţia Gării de Nord. Ne-am uitat pe fereastră până a sunat telefonul şi i s-a spus subofiţerului să ne conducă la adăpost. Prima oară am stat acolo doar patruzeci de minute. Nu era un adăpost în adevăratul sens al cuvântului, era doar un coridor la subsol. Femei plângeau într-un colţ, convinse că rudele lor care locuiau în zona Gării de Nord fuseseră omorâte. Gardienii simţeau nevoia să iasă să vadă ce se întâmplă, dar erau obligaţi să stea cu noi; ca prizonieri eram în aceeaşi barcă cu ei. Chas [Chastelain] cânta la muzicuţă şi noi pălăvrăgeam despre război, prizonieri sau gardieni la fel de excitaţi de această schimbare în plictisul cotidian.”În Gara de Nord se aflau câteva sute de moldoveni, evacuaţi, pentru a nu rămâne sub ocupaţia sovietică, de unde urmau să fie repartizaţi în diferite locaţii din Bucureşti, precum şi din provincie. Erau mai ales femei, copii şi bătrâni, într-o stare de totală deprimare şi derută. Îşi părăsiseră casa şi averea agonisită, iar acum aşteptau, flămânzi şi obosiţi, într-o gară pe care cei mai mulţi nu o văzuseră niciodată în viaţa lor. Când s-a dat alarma, aproape toţi au rămas în vagoane, deoarece nu aveau unde se adăposti.Gh. Zane a trăit şi el emoţia bombardamentului: „Deodată a început să cadă o ploaie de bombe dinspre Gară înaintând în faimosul «covor» spre centru. Ne-am refugiat în subsolul hotelului Union la care locuiam, fără să ne dăm seama de primejdia acestui fel de adăpost. Bombele cădeau în jurul nostru, continuu… Afară părea că un infern se declanşase. În adăpost, copii au început să plângă şi unele femei să scoată ţipete. Încet, încet, bubuiturile s-au rărit, până când, după vreo oră, nu s-au mai auzit.”Efectele au fost devastatoare. După încetarea bombardamentului, oamenii au început să iasă din adăposturi. Mihail Sebastian in Jurnalul său, nota: „Cînd am ieşit în curte am văzut plutind nenumărate hîrtii colorate (manifeste probabil) şi am crezut că într-adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decît manifeste… Primele zvonuri venite din oraş (o bombă pe Brezoianu, una pe Strada Carol) mi s-au părut născociri. Cînd am ieşit spre centru, o stranie agitaţie nervoasă însufleţea străzile, parcă mai mult din curiozitate decît din groază. Abea mai tîrziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului.”Gh.Zane a constatat foarte rapid proporţiile dezastrului: „se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str.Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe.”

Gh. Zane a fost şi el în zonă: „Gara de Nord, Gara Basarab Mărfuri, Calea Griviţei grav lovite. Gara de pasageri, la acea oră, două după amiaza, era înţesată de călători, toţi sau aproape toţi refugiaţi din Basarabia şi Moldova. Pribegia lor lua aici sfârşit.”Ivor Porter a vizitat şi el zona respectivă: „Gara şi casele ceferiştilor din împrejurimi au fost grav avariate. Trenurile erau înţesate de refugiaţii din Basarabia şi Bucovina, astfel că pierderile de vieţi omeneşti au fost mari.”Mihail Sebastian nota la 8 aprilie: „Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la Bulevardul Basarab, nici o casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime: bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică. A fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, au fost distruse importante bunuri materiale.Gheorghe Zane nota: „Bombardamentul din 4 aprilie şi cele următoare n-au adus, cred, nici un folos militar anglo-americanilor; războiul era decis când ele au început, n-au adus, sigur, nici un folos politic. Opinia publică şi fruntaşii politici aveau la această dată atitudinile fixate. O serie de crime inutile, comise în numele eliberării Europei.”În acea zi de 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi. A fost un moment tragic, care nu trebuie uitat.Si totusi...Acum câtiva ani, a fost inaugurat cu pompã în Parcul Cismigiu un monument sub formã de carte, cu inscriptie bilingvã, în memoria celor 269 de soldati americani morti pe teritoriul Românei în Al Doilea Rãzboi Mondial „pentru eliberarea Europei si pentru gloria Statelor Unite”. Inscriptia nu metioneazã însã cã o parte din acestia au fost doborâti de antiaeriana romana, odatã cu bombardierele pe care le deserveau...

2012: Ascensiune sau Apocalipsă? Tăbliţele de piatră ale tribului Hopi (III)

Dacă aveţi senzaţia că rezonaţi la această listă, s-ar putea să vă puneţi întrebarea: „Ce pot face ca să ajut schimbările care se petrec cu mine?”. Pentru început, consumaţi cantităţi mari de apă, odihniţi-vă îndelung, consumaţi alimente de înaltă calitate nutriţională şi, cel mai important, iubiţi-vă. Corect: iubiţi-vă sinele şi educaţi-1. Ascensiunea este un proces. Se realizează prin eliberarea blocajelor emoţionale, adică a chakrelor de categoria a doua, în general cîte un strat o dată. Pentru mulţi, aceasta înseamnă accesul la amintiri vechi şi dureroase, identificarea elementelor limitatoare din comportament, care ne ţin într-un loc, şi transformarea temerilor subliminale în vibraţiile iubirii şi ale compasiunii. Numai prin recunoaşterea, modificarea şi eliberarea rănilor noastre emoţionale profunde, prin durere şi suferinţă vom învăţa să ne iubim pe noi înşine şi să ne deschidem astfel inimile faţă de alţii. Ce se va întîmpla cu noi cînd vom atinge anul 2012? Nimeni nu ştie. Conform

indienilor Hopi, ni se va oferi o alegere. Alegerea este: fie gîndim cu capul, fie gîndim cu inima. Tradiţia lor spune că, dacă gîndim cu capetele, calea conduce spre autodistrugere. Pe de altă parte, dacă gîndim cu inimile, ni se va permite să trecem din Epoca Animalelor în Epoca Fiinţei Umane cu graţie şi cu relativă uşurinţă. În ultimă instanţă, alegerea ne aparţine - distrugere sau iubire şi lumină. Ca şi Neo din filmul Matrix, putem alege pastila roşie sau pastila albastră. Speranţa mea este că noi, ca societate, vom face alegerea corectă.

Fondatoare a Institutului pentru Energetică Aplicată, dr. Rita Louise este realizatoarea emisiunii „Just Energy Radio” şi autoarea cărţilor Avoiding the Cosmic 2x4 şi The Power Within. De 20 de ani în Human Potential Field, munca ei este iluminată şi învigorată de talentul ei unic de clarvăzătoare medicală. Înţelegerea ei unică constituie o punte între lumile ştiinţei, spiritului şi culturii şi schimbă viziunea lumii asupra sănătăţii fizice, mentale şi emoţionale. (Sfîrşit)

CARACATIŢA RA-APPS

Excelenţei sale,

Domnului Corneliu Vadim Tudor

Sîntem un grup de salariaţi ai RA-APPS Bucureşti şi considerăm că este de datoria noastră civică şi morală de a vă aduce la cunoştinţa unele aspecte (abuzuri) existente în activitatea desfăşurată de conducerea acestei instituţii. Vorbim, în primul rînd, despre directorul general Georgian Surdu (şi nu numai). Pentru a vă forma o imagine asupra „corectitudinii” acestor activităţi, vom încerca să prezentăm succint următoarele aspecte: 1) La Sucursala pentru Administrarea şi întreţinerea fondului imobiliar Bucureşti (SAIFI), în luna martie 2009, a fost numit director Dan Lucian, care a ocupat aceeaşi la Mamaia SA. Este prieten apropiat al familiei Udrea-Cocoş (d-na ministru fiind cea care l-a numit director).

Domnul Dan nu a rezistat nici un an şi a fost schimbat din funcţie, în luna octombrie 2009, de către traseistul politic Ion Sterian. Şi acesta a stat o perioadă scurtă (4 luni), pînă în luna ianuarie 2010, şi a fost înlocuit de o mare „specialistă” în acest domeniu, şi anume de d-na Crenguţa Didu. Mai mult ca sigur, Dan Lucian (partener de afaceri cu Bartolomeu Finis, care, la rîndul său, este partener de afaceri cu familia Udrea-Cocoş) a deranjat undeva pe cineva (d-na Udrea).

Cine este Crenguţa Didu

a) D-na Crenguţa este susţinută (amantă) de deputatul PDL Willian Brânză, care a făcut presiuni la nivel de partid pentru a-i oferi un post călduţ la Stat amantei sale, respectiv la

RA-APPS. Pentru soluţionarea favorabilă a acestei solicitări, dl. Brânză s-a adresat d-nei Udrea. Astfel, problema a fost imediat rezolvată, pe considerentul că dl. Brânză a ajutat foarte mult la alegerile prezidenţiale din 2009, fiind preşedintele PDL Diaspora!

b) De reţinut faptul că d-na Crenguţa nu este chiar aşa de săracă, fiind proprietara a două maşini de teren (un Audi Q7 şi un BMW X5), este proprietara unor terenuri în Bucureşti şi Ploieşti, încasează lunar venituri de cca. 20.000 euro din închirieri de spaţii comerciale, dar are şi datorii de 1 milion euro. Aceste „greutăţi” au determinat angrenarea sa într-un serviciu la Stat, pentru a fura şi de aici, pentru a-şi achita mai repede datoriile, prin favorizarea unor contracte avantajoase, aprovizionarea cu materiale la preţuri foarte mari etc.

Ar mai fi de remarcat un aspect.

În funcţia de director tehnic al SAIFI a fost propulsat Bogdan Mircea Teodorescu, nimeni altul decît fiul d-nei Daniela Andreescu, şefa SGG.

În concluzie, la noi în instituţie sistemul funcţionează perfect: pile, relaţii, cumetrii, amante etc.

2) La Sucursala pentru Reprezentare si Protocol Triumf Bucureşti, director coordonator este dl. Valer Santa, un apropiat (prieten de familie) al d-nei Andreescu, iar funcţia de director comercial a fost deţinută de d-na Marínela Docan, o profesionistă în domeniul protocolului şi turismului, pînă în luna februarie 2009, cînd a fost înlocuită de o „specialistă de excepţie”, pe nume Narciz Apas. De reţinut faptul că Dan Docan, soţul d-nei Docan, în anul 2009 a fost propus de PSD pentru funcţia de director al RA-APPS, propunere ce nu s-a concretizat (moment prielnic pentru a-şi consolida poziţia actualul director).

Cine este Narciz Apas

a) D-na Apas a deţinut funcţia de director al BTT Bucureşti în perioada 2007-2009 şi a fost promovată pentru „merite deosebite” de Gabriel Dumitraşcu, director în cadrul AVAS şi preşedinte, pe atunci, al C.A. al B.T.T., totodată şi

amantul d-nei Apas la acea vreme (sau, poate, şi în continuare?).

b) D-na Apas a fost dată afară de la conducerea BTT din cauza încheierii unor contracte dubioase (de exemplu Hotelul Forum din Costineşti, închirieri de terenuri etc.) cu firmele cetăţeanului de origine arabă Mohamed Murad, proprietar al mai

multor hoteluri de pe litoral, dar şi al Hotelului Phoenicia din Bucureşti, avînd o relaţie specială cu acesta.

c) Dacă verificaţi, d-na Apas are şi dosare la DNA! Atunci nu este curios cum a fost angajată la o instituţie a Statului? Probabil ca să o devalizeze şi pe aceasta, că este expertă în aşa ceva.

d) Un amănunt demn de reţinut este acela că Narciz Apas este sora lui Artem Zisan, directoarea de la SRP Sinaia, care a intervenit pe lîngă d-na Udrea să o angajeze pe sora ei la RA-APPS. Se pare că există o relaţie de prietenie între d-na Zisan şi d-na Udrea (aşa cum îi place primeia să se laude).

Cum este posibil ca o asemenea persoană, precum Apas Narciz, care are relaţii strînse cu oameni de afaceri din lumea arabă, cu un trecut dubios, cu dosare la DNA, să lucreze în RA-APPS ?

3) La Sucursala de Reprezentare şi Protocol Sinaia, în luna august 2008 a fost numită în funcţia de director coordonator d-na Artem Zisan, o altă „specialistă de excepţie” în domeniul turismului şi protocolului, de profesie „ospătar în Delta Dunării” (verificaţi cartea ei de muncă).

Cine este Artem Zisan

a) D-na Zisan a fost propusă de dl. director general Surdu în C.A. şi numită în funcţia de director în perioada liberală (2008), la intervenţia lui Dan Radu Ruşanu, care a fost, sau poate este şi în continuare, amantul d-nei Zisan (acest aspect a fost relatat pe larg în ziarul „Jurnalul” din data de 08.02.2009).

b) Din momentul numirii în funcţia de director al SRP Sinaia şi pînă în prezent, d-na Zisan şi-a văzut numai de interesul propriu, şi anume :

- a înlocuit toate persoanele din funcţiile-cheie (şef complex, şef hotel, şef restaurant si alţii) cu oameni de încredere aduşi de ea, şi din acest moment a început marele jaf la o instituţie a Statului:

- toate încasările trec pe la actualii şefi, care depun la casieria unităţii un sfert din ce se încasează, iar restul se împarte cu directoarea (de exemplu, dacă într-o zi sînt încasări de 80 milioane lei vechi, 20 milioane se depun la casierie, iar 60 milioane la „buzunar”); se fac închirieri de vile fără factură, cazări hoteliere „la blat” etc. (aceste aspecte au fost relatate în ziarul „Jurnalul” din 08.02.2009);

- conducerea Regiei s-a autosesizat din presă şi a trimis o echipă de control la SRP Sinaia, pentru a verifica activitatea financiar-contabilă, din luna august 2008 pînă în februarie 2009. Echipa de control a constatat deficienţe majore şi abateri grave de la Legea contabilităţii şi chiar fapte de natură penală. Acest act de control a fost ţinut la

„sertar” de dl. director general Surdu, care nici pînă la ora actuală nu a luat nici o decizie în acest sens (mai există şi alte astfel de documente ascunse de acesta).

- bazîndu-se pe bunele relaţii de prietenie cu d-na Udrea, inclusiv cu preşedintele Băsescu (aşa afirmă d-na Zisan), a reuşit să evite o posibilă demitere a sa. Surse din rîndul angajaţilor SRP Sinaia ne-au relatat faptul că d-na Andreescu, şefa SGG, s-a deplasat personal la Sinaia, pentru a verifica situaţia tensionată existentă între conducere şi salariaţi, cu intenţia de a lua măsuri radicale, respectiv demiterea d-nei Zisan. Această intenţie nu a putut fi concretizată, deoarece actuala directoare „a dat fuga” la prietena sa de la Bucureşti, d-na Udrea, pentru a o ajuta să nu fie dată afară. De menţionat faptul ca directorul Surdu a ignorat recomandările d-nei Andreescu (şefa lui directă), din ordinul d-nei Udrea.

c) Un alt aspect deosebit de grav pe care l-au relatat angajaţii de la SRP Sinaia este că d-na Zisan încalcă cu bună ştiinţă cele mai elementare reguli ale protocolului, folosind în interes propriu, cînd are ocazia, vila de protocol Foişor, în scopul întîlnirilor sale amoroase, fără nici o jenă că acolo poate fi cazat chiar preşedintele României.

d) Acesta este modul de viaţă al d-nei directoare:

- cînd era ospătară în Delta Dunării avea fel de fel de amanţi;

- cînd a lucrat pe Litoral avea amanţi (Dan Matei Agathon, Bartolomeu Finis şi alţii);

- cînd a lucrat la Bucureşti ca director de protocol la Hotel Phoenicia, cu proprietari arabi, nu s-a „debarasat” de vechile obiceiuri, fiind folosită de patronii săi pentru a deservi interesele unei anumite clientele... Astfel că ascensiunea d-nei Zisan are următorul parcurs: din Delta Dunării a ajuns la Neptun, de la Neptun la Bucureşti, de la Bucureşti la Sinaia, iar viitoarea destinaţie o poate cunoaşte doar prietena ei, d-na Udrea, în concordanţă cu „aptitudinile” sale profesionale.

Ar mai fi şi altele de spus, dar este suficient să constataţi şi să trageţi concluzii asupra probităţii morale şi profesionale a d-nei Zisan, care, cu „destoinicie”, conduce şi gestionează o unitate a Statului, unde vin demnitari, chiar preşedintele ţării. Este incalificabil modul cum este menţinută în funcţie o asemenea persoană, care a avut un trecut dubios, are relaţii strînse cu indivizi suspecţi din lumea arabă, iar în sistemul în care lucrează are contacte cu diverse persoane din Guvern, Parlament, Preşedinţie şi are acces chiar la documente secrete, ceea ce poate aduce atingere siguranţei Statului. Abuzuri, abuzuri şi iar abuzuri!

După cum se poate observa din acest material, cele două surori, adică Narciz Apas şi Zisan Artem, au relaţii strînse cu cetăţeni de origine arabă şi nu putem exclude varianta că au fost infíltrate în sistemul RA-APPS pentru a furniza anumite date, despre anumite persoane.

4. Sucursala de Reprezentare şi Protocol Neptun este condusă de Ion Andrei - director coordonator şi de Elena Nedelcu - director comercial, două persoane controversate în RA-APPS, deoarece:

a) În anul 2005, cei doi directori şi-au dat demisia, fiindcă în urma unui control intern s-a constatat că au săvârşit o serie de abateri şi ilegalităţi, unele fiind încadrate ca fapte de natură penală. La intervenţia aceleiaşi d-ne Udrea,

şi nu numai (inclusiv a preşedintelui României), au fost repuşi în funcţii în primăvara anului 2006. Date fiind intervenţiile la cel mai înalt nivel, cei doi se laudă necontenit şi în orice împrejurare (la SRP Neptun sau RA-APPS Bucureşti) cu susţinerea lor de către cei mai importanţi oameni politici ai Statului (Udrea-Băsescu), neputînd fi sancţionaţi de către superiorii ierarhici direcţi pentru neregulile săvîrşite la SRP Neptun.

b) După ce au fost repuşi în funcţie, au început să facă aceleaşi ilegalităţi, şi anume:

- să vîndă combustibil de la societate, intrări de marfă fără acte;

- să închirieze vile fără factură, să efectueze cazări fără documente legale,

- să folosească personalul societăţii în interes propriu etc.

c) D-na directoare Elena Nedelcu s-a pensionat în anul 2004 şi de atunci pînă în prezent i se face contract pe perioadă determinată (în fiecare an). Ne întrebăm cum este posibil să fie ţinută într-o funcţie de conducere o pensionară, fiind încălcate grosolan prevederile Codului Muncii, de parcă nu mai există în ţara asta persoane competente care să ocupe o asemenea funcţie.

d) D-na directoare Lenuş (aşa îi place să i se spună) face baie în piscina prezidenţială fără nici o jenă, are ore de masaj în vila Nufărul, de parcă ar fi a ei, doarme în vila prezidenţială cînd este liberă. Se respectă doamna! Menţionăm că ea a impus o regulă, şi anume: cine vorbeşte va fi dat afară din serviciu. Astfel este terorizat întregul personal de la vile.

e) Dl director Andrei este mai tot timpul absent, avînd o stare euforică permanentă, fapt care-i convine d-nei Lenuş, deoarece conducerea efectivă a sucursalei se realizează după bunul ei plac. Aşa îşi poate rezolva şi problemele personale legate de administrarea propriului său complex hotelier, „Turist”.

Facem menţiunea că există un material mai amănunţit la d-na Andreescu, şefa SGG, şi la dl. Surdu, director RA-APPS, din august 2009, dar nu a fost luat în seamă şi nu a fost declanşată nici o verificare la Sucursala Neptun.

Toate aceste informaţii au fost furnizate de către o parte din angajaţii Sucursalei Neptun la noi la Regie.

5. La RA-APPS Bucureşti, în aprilie 2007, a fost numit în funcţia de director general Georgian Surdu, la intervenţia lui Bogdan Olteanu, pe atunci preşedinte al Camerei Deputaţilor, deci de pe vremea PNL-ului. Dl. Surdu era un liberal convins, iar acum este un PDL-ist convins, adică, vorba cuiva, un „cîine maidanez”. Cînd nu te aştepţi, atunci te trădează. Cam acest gen de om este dl. director general Surdu.

a) În anul 2007, într-o şedinţă de C.A. a RA-APPS s-a propus şi s-a aprobat ca „persoanele care beneficiază de prevederile Legii 10/2001, au imobile în cadrul RA-APPS şi dovedesc cu acte originale şi cu o hotărîre judecătorească definitivă, să fie puşi imediat în posesia lor”. Din momentul obţinerii acestei aprobări, dl. Surdu a făcut tot posibilul să-şi pună o persoană de încredere la Direcţia Juridică. Şi a reuşit, fiind numit bunul său prieten Mihai Sebastian Cristian, care a fost director la SRP Triumf şi a fost demis ca incompetent de d-na Andreescu, şefa SGG. Din acest moment a început să funcţioneze „morişca”, şi anume: - noi (salariaţii) am auzit că dl. Surdu se laudă peste tot că are mînă liberă la imobilele ce pot fi retrocedate conform Legii 10/200l în baza hotărîrii C.A.-ului din 2007. În baza informaţiilor privind situaţia juridică a imobilelor aflate în gestiunea RA-APPS-ului, directorul Surdu a „livrat” aceste informaţii prietenilor cu bani, în vederea contactării proprietarilor în vîrstă şi fără posibilităţi financiare de a acţiona Statul în judecată, cu propunerea de a încheia un precontract de vînzare-cumpărare a drepturilor litigioase pe aceste imobile, la preţuri avantajoase. După cumpărarea acestor drepturi, noii proprietari acţionează Statul în instanţă, cîştigînd procesele, după care, cu hotărîrile judecătoreşti definitive, se adresează directorului Surdu pentru a fi puşi în posesie cît mai repede, bineînţeles în schimbul unui comision gras.

Ca urmare, această afacere „legală” a domnului Surdu cu imobilele aflate în patrimoniul Statului şi sub incidenţa Legii 10/2001 aduce profituri însemnate pentru acesta, iar el, la rîndul lui, dă comision pentru a fi menţinut în funcţie.

b) Un alt aspect pe care l-am observat noi, şi se întîmplă zi de zi, este că în permanenţă în biroul domnului Surdu se afla o persoană pe nume Marian Grigorov sau, cum îi place să i se spună, „Domn’ Bebe”.

Ce rol joacă acest „Domn’ Bebe” în cadrul RA-APPS:

- se ocupă de traficul de influenţă (din interior şi din afară); majoritatea angajaţilor din Regie apelează la el pentru a le rezova fel şi fel de probleme (nu pe gratis);

- nu este angajatul RA-APPS, este un delincvent;

- toate achiziţiile care au loc la Regie se fac prin firmele acestui „Bebe”;

- nimic nu se mişcă în Regie fără să fie informat dl. „Bebe”;

- cînd domnul Bebe se află în sala de protocol, asta înseamnă că este la negocieri cu diverse personaje, mai mult sau mai puţin dubioase.

- domn’ Bebe este cureaua de transmisie între dl. Surdu şi orice altă persoană care este interesată să facă o „afacere” cu Regia.

Noi, angajaţii Regiei, am auzit că acest „domn Bebe” s-a lăudat că are relaţii la nivel de Preşedinţie, deoarece tatăl său a fost coleg cu Traian Băsescu, şi că are „liber de sus” să facă ce vrea în cadrul Regiei, că el îl menţine în funcţie pe Surdu şi că are „pile” peste tot.

Sperăm să opriţi aceasta „Caracatiţă” Surdu - Bebe!

c) Am auzit pe holurile RA-APPS-ului că dl. Surdu se „împăunează” cu relaţia de prietenie foarte strînsă pe care o are cu d-na Udrea şi că el primeşte ordine numai de la ea, neluînd în seamă dispoziţiile date de superiorul său ierarhic direct al SGG, respectiv d-na ministru Andreescu, cu care are o relaţie de „insubordonare” (tensionată, deteriorată).

Dl. Surdu, lipsit de modestie, se laudă că este destul de inteligent (şmecher), dacă a reuşit să „fenteze” trei guverne (guvernul PNL, guvernul PDL-PSD şi guvernul PDL), păstrîndu-şi poziţia ocupată şi la data prezentei;

d) Un alt fapt prin care dl. Surdu îşi demonstrează loialitatea faţă de Udrea - Preşedinţie este acela că trebuie să găsească „soluţia legală” pentru înstrăinarea Vilei Lac 3 (constataţi dvs. cine o va cumpăra) şi se pare că a fost găsită metoda, iar dl. Surdu a dispus Direcţiei Juridice să fie pregătite documentele, iar la momentul oportun să fie supuse aprobării C.A. sau prin Hotărîre de Guvern; menţionăm că soţia d-lui Surdu este consilier juridic în cadrul RA-APPS, iar soţia d-lui Mihai Sebastian este economistă la aceeaşi instituţie, deci se practică nepotismul din plin aici, la noi.

Modul de a conduce al domnului Surdu este acela de a răspunde prompt la comenzile date de cei care îl susţin şi menţin în această funcţie, în principal familia Udrea-Cocoş. El este tipul de conducător ce abuzează de funcţia pe care o deţine, urmărindu-şi propriile interese, în scopul „rotunjirii” averii personale şi nu numai, printr-o serie de ilegalităţi, fiind agreat de trioul Udrea-Băsescu-Cocoş. Nu înţelegem cum acestora nu le este teamă că stilul lăudăros al directorului general le-ar putea periclita finalizarea cu succes a „dispoziţiilor” date. Şi totuşi se naşte întrebarea: cum mai prezintă încredere acest personaj, în condiţiile în care este cercetat de DNA (pentru luare de mită şi abuz în serviciu).

D-na Andreescu, aveţi cunoştinţă de aceste aspecte (abuzuri,ilegalităţi) care se întîmplă la o instituţie subordonată dvs.?

Poate vă întrebaţi care este rolul d-nei Udrea în RA-APPS, ştiut fiind faptul că dumneaei este ministru al Dezvoltării. D-na Udrea are o afinitate deosebită (interese) faţă de RA-APPS, asa cum poate aţi concluzionat din cele de mai sus, prin influenţarea, promovarea şi menţinerea unor personaje controversate la conducerea Regiei şi a sucursalelor din teritoriu, de fapt conducînd, din umbră, Regia. Un alt exemplu, de dată recentă, de

generozitate manifestat de d-na Udrea este şi cazul domnului Ion Sterian, susţinut de ministrul Gabriel Oprea (UNPR). Traseul lui carieristic este următorul:

- în 2007 a fost numit director tehnic la RA-APPS de PNL;

- la începutul anului 2009 este destituit de către şefa SGG;

- în luna octombrie 2009 a fost numit director la SAIFI Bucureşti, la intervenţia d-nei Udrea;

- în luna februarie 2010 a fost propulsat de aceeaşi Elena Udrea în funcţia de subsecretar de Stat la M.D.R.T., pînă în luna august a.c, cînd postul de demnitar a fost desfiinţat şi dl. Ion Sterian a fost readus la RA-APPS, în funcţia de director tehnic, tot de aceeaşi Udrea.

Aspectele relatate reprezintă o mică parte din multitudinea afacerilor derulate într-o instituţie a Statului, prin care se cheltuie banii publici.

În speranţa că este un subiect ce merită supus atenţiei dvs., vă mulţumim anticipat pentru eventualele demersuri pe care le veţi întreprinde.

Din motive lesne de înţeles, nu putem semna în nume propriu. Ajutaţi-ne!

AngajaŢii RA-APPS (membri de sindicat)

Cărţi interzise Faţa nevăzută a Evei: Femeile în lumea arabă (I) (The Hidden Face Of Eve: Women In THE ARAB WORLD)

Autor: Nawal El Saadawi

Data şi locul publicării iniţiale: 1977, Liban; 1980, Statele Unite

Edituri: Al-Mu’assassat; Zed Books

Forma literară: text sociologic

REZUMAT: Medic, sociolog, romancieră şi autoare de eseuri despre problematica femeilor în lumea arabă, Nawal El Saadawi este una dintre, cel mai des traduse scriitoare egiptene şi o feministă declarată. În această relatare personală şi deseori tulburătoare, autoarea expune abuzurile ascunse faţă de fetele şi femeile din lumea islamică şi ideologiile pe care le consideră responsabile de condiţiile de opresiune. Acoperind o largă

varietate de problematici, de la mutilarea genitală a femeilor şi la abuzarea sexuală a fetelor la prostituţie, relaţii sexuale, căsătorie şi divorţ, El Saadawi avansează teza potrivit căreia problemele femeilor din lumea arabă se nasc nu din valorile şi substanţa islamului, ci din sistemul politic şi economic de dominaţie masculină. Una din armele cele mai importante care ţin sub ameninţare o eventuală revoltă a femeilor împotriva valorilor dominaţiei masculine este folosirea distorsionată a doctrinelor islamului, exploatarea religiei în scopuri politice şi sociale. Opresiunea faţă de femei în orice societate este expresia unei structuri economice construite pe proprietatea asupra pămîntului, sistemul de moştenire şi paternitate şi familia patriarhală ca unitate socială, consideră El Saadawi. Culturile arabe nu sînt unice în practica transformării femeilor într-o marfă. În esenţa islamului însuşi, statutul femeilor este cu nimic mai prejos decît în iudaism sau creştinism. El Saadawi relatează propriile experienţe de mutilare genitală la vîrsta de 6 ani, un obicei frecvent pentru fetele din Egipt. „Societatea m-a făcut să mă simt, începînd din ziua cînd am deschis ochii către viaţă, că sînt o fată şi că ori de cîte ori este pronunţat cuvîntul bint (fată) el este însoţit de dispreţ”. Amintindu-şi de perioada în care lucra ca medic în zonele rurale egiptene, ea analizează daunele psihologice şi fizice ale mutilării genitale, care are ca scop să priveze femeile de plăcera sexuală pentru a asigura virginitatea pînă la căsătorie şi castitatea după aceea. Societatea, reprezentată de clasele dominante şi de structura masculină, menţionează El Saadawi, a realizat la un anumit moment puterea dorinţei sexuale feminine. Dacă femeile nu erau controlate şi subjugate, ele nu s-ar fi supus constrîngerilor morale, legale şi religioase, mai ales celor legate de monogamie. O intimitate ilicită cu un alt bărbat putea duce la confuzii în privinţa succesiunii şi a moştenirii, întrucît nu se putea şti dacă copilul altui bărbat ar fi intrat în linia de descendenţi. El Saadawi, de asemenea, discută un alt subiect tabu, molestarea sexuală a fetelor de către bărbaţii familiei. Ea citează un studiu realizat în 1973, la care au participat 160 de fete şi femei egiptene din clase sociale diferite, atît din familii educate, cît şi needucate. Una din concluziile studiului arată că molestarea sexuală a fetelor de către bărbaţi era frecventă. Numărul în creştere de bărbaţi, cărora le este imposibil să se căsătorească din motive economice, segregarea sexelor, lipsa de eliberări sexuale pentru bărbaţi, proximitatea convenabilă a membrilor de sex feminin ai familiilor sau a servitoarelor tinere şi statutul înjositor al femeilor sînt tot atîţia factori care contribuie negativ la această problemă. El Saadawi analizează sistematic şi alte abuzuri împotriva femeilor, printre care obiceiurile şi regulile căsătoriei, care transformă femeile în marfă ce poate fi cumpărată în schimbul zestrei, sau vîndută la un anumit preţ; legile care pedepsesc femeile pentru adulter; interzicerea avortului în cele mai multe dintre ţările arabe, care au ca rezultat cazuri de deces matern în urma avorturilor clandestine; regulile căsătoriilor care dau dreptul bărbatului să interzică femeilor părăsirea casei pentru muncă sau călătorii. Analizînd Istoria Egiptului, El Saadawi descoperă predominanţa zeităţilor feminine ale Egiptului faraonic ca o pe o reflectare a statutului înalt de care se bucurau femeile înaintea apariţiei sistemului caracterizat de familia patriarhală, proprietatea funciară şi diviziunea în clase sociale, în istoria islamică, El Saadawi o evidenţiază pe Aisha, una dintre soţiile lui Mahomed, ca un exemplu de femeie eliberată renumită pentru voinţa sa puternică, pentru elocvenţă şi inteligenţă. Aisha nu a ezitat să se opună şi să îl contrazică pe Profet; ea a luptat în mai multe bătălii şi războaie şi era implicată în mod activ în politică, cultură şi literatură. Emanciparea completă a femeilor în ţările arabe şi pretutindeni, spune El Saadawi, nu poate veni decît cînd umanitatea va renunţa la

diviziunea în clase şi la exploatare - şi cînd structurile şi valorile sistemului patriarhal vor fi anulate. (Va urma)

Cărţi interzise Faţa nevăzută a Evei: Femeile în lumea arabă (II) (The Hidden Face Of Eve: Women In THE ARAB WORLD)

ISTORICUL CENZURII

Nawal El Saadawi a fost mult timp incomodă pentru autorităţile religioase şi politice ale Egiptului, pe care le-a înfuriat în repetate rînduri cu solicitările ei deschise pentru drepturile femeilor, scrierile îndrăzneţe şi fundamentarea laică a autorităţii patriarhale.

Ea a fost prima feministă din lumea arabă care a înfruntat în mod public problemele femeilor, precum mutilarea genitală, prostituţia, incestul sau abuzurile sexule asupra fetelor şi femeilor arabe. Primul ei studiu despre statutul femeilor arabe şi despre lupta lor pentru eliberare, Femeile şi sexul, publicat în Egipt în 1972, a fost un bestseller, dar a iritat liderii religioşi şi pe cei ai guvernării. Ca rezultat direct al publicării cărţii, ea a fost eliberată din funcţia avută în cadrul Ministerului Sănătăţii. De asemenea, şi-a pierdut şi postul de editor al revistei Health, şi cel de secretar adjunct al Asociaţiei Medicale. Editorul ei a fost obligat să oprească publicarea şi să ceară înapoierea tuturor exemplarelor din Femeile şi sexul.

În 1977, publicarea lucrării Faţa nevăzută a Evei în arabă şi a traducerilor ulterioare în mai multe limbi internaţionale i-au adus atenţia opiniei publice internaţionale, dar şi mai multe neajunsuri în Egipt. În timpul preşedintelui Anwar Sadat, din 1970 pînă în 1981, în ciuda absenţei unei cenzuri oficiale, anumite legi ale siguranţei permiteau primului-ministru să oprească publicarea şi distribuţia unei cărţi. În urma refuzului de a fi tipărită în Egipt, El Saadawi a reuşit să îşi publice cartea la Beirut, în Liban. Cartea a fost interzisă în multe ţări arabe, printre care şi Egipt, unde autorităţile vamale au oprit pătrunderea ei, sub autoritatea Legii Importurilor de Bunuri Străine. „Islamiştii au considerat examinarea critică a legăturilor dintre cele trei tabuuri sociale ale Orientului Mijlociu - religie, sex, şi ordine politică - ca pe o blasfemie.” El Saadawi scria: „O scriitoare neobedientă este pedepsită dublu, odată ce a încălcat norma obligaţiei fundamentale faţă de cămin, bărbat şi copii”. Cînd Centrul pentru Idei Noi din Teheran a tradus cartea în limba farsi în 1980, islamiştii fundamentalişti dintre adepţii Ayatolahului Khomeini au dat foc cărţii şi editurii care o publicase. În ciuda interdicţiilor, cartea, introdusă clandestin din Liban şi vîndută pe sub mînă, a fost citită pe scară largă în Egipt şi în multe dintre ţările arabe în care era interzisă. Scrierile lui El Saadawi şi opiniile ei de inspiraţie de stînga - s-a opus Acordului de pace de la Camp David, din 1979, între Egipt şi Israel -au dus la arestarea şi încarcerarea ei, în 1981, sub Regimul Sadat. Împreună cu mulţi alţi intelectuali egipteni, a fost întemniţată timp de 3 luni, pentru presupuse „crime împotriva statului”, şi eliberată doar după asasinarea lui Sadat. Abia la începutul anilor

’80 a reuşit să publice cartea în Egipt, deşi avea în continuare interdicţie de a apărea la Televiziunea şi Radioul egiptene. După eliberarea din închisoare, ea a fondat Asociaţia Solidarităţii Femeilor Arabe, o reţea internaţională a femeilor arabe, care susţinea cauza feminismului şi a laicismului. În iulie 1991, guvernul egiptean condus de Hosni Mubarak a interzis filiala egipteană a organizaţiei şi a interzis şi revista feministă pe care aceasta o publica. El Saadawi a fost ţinta a numeroase ameninţări cu moartea din partea unor fundamentalişti islamici. Şeicul Mohamed al-Ghazzali, un binecunoscut membru al Universităţii Al-Azhar, stabilimentul religios de stat al Egiptului, a denumit-o „un animal”. În iunie 1992, guvernul a detaşat un grup de paznici înarmaţi, pentru a-i oferi protecţie. „Nu am avut niciodată încredere în ei”, spunea El Saadawi. „Chiar nu credeam că cei de la Putere sînt atît de preocupaţi de soarta mea. Ştiam că şi curentele politice care se aflau în umbra religiei ucideau intelectuali şi scriitori în numele lui Dumnezeu... Aceste curente politico-religioase erau parte integrantă a sistemului de guvernămînt din Egipt, parte integrantă a reţelei de putere şi autoritate...” În 1993, ea a părăsit Egiptul, temîndu-se pentru viaţa sa, şi s-a mutat în Statele Unite, unde este profesor universitar asociat. (Sfîrşit)

Cărţi interzise ROŞU ŞI NEGRU (LE ROUGE ET LE NOIR)

Autor: Stendhal (Marie-Henri Beyle)

Data şi locul publicării iniţiale: 1831, Franţa

Forma literară: roman

REZUMAT

Stendhal - pseudonimul pentru Marie-Henri Beyle - a fost printre cei mai mari romancieri francezi a Secolului al XlX-lea. Roşu şi negru, povestea lui Julien, un tînăr ambiţios dintr-un orăşel care este executat pentru faptul că îşi împuşcase amanta bogată, este considerată ca fiind una dintre cele mai originale şi îndrăzneţe capodopere ale ficţiunii europene. În Roşu şi negru, Stendhal face un portret profund al societăţii franceze şi al politicii anilor 1820, ultimii ani ai restauraţiei Monarhiei de Bourbon. „Peste tot ipocrizie, sau cel puţin şarlatanism, chiar şi printre cei mai virtuoşi, chiar şi printre cei mai măreţi“, spune Julien, ca un ecou al părerilor lui Stendhal însuşi despre vremurile respective. Partizanii monarhiei absolutiste, ce se găseau în rîndul nobilimii, al celor bogaţi şi al clericilor, purtaseră încă de la 1815 o luptă pentru a reinstaura l’ancien régime, ordinea politică existentă înaintea Revoluţiei Franceze. După accederea la tron în 1824, Carol al X-lea a iniţiat o serie de politici anti-liberale şi pro-catolice, care, după 20 de ani de exil, aduceau guvernarea şi armata înapoi sub puterea nobilimii şi a luat măsuri pentru a mări

puterea clericilor. Ostilitatea stîrnită de politicile sale a culminat cu revoluţia din iulie 1830, care a încheiat domnia ramurii mai vîrstnice a Bourbonilor. Subiectul romanului este oferit de un articol de ziar despre un tînăr, Antoine Berthet, ghilotinat în 1828 pentru o tentativă de a-şi omorî fosta amantă, Madame Michoud, pe ai cărei copii îi medita. Povestea lui Julien Sorel se apropie destul de mult de cazul Berthet. Verrieres, oraşul ficţional în care are loc acţiunea, seamănă foarte mult cu oraşul provincial Grenoble, unde trăia Berthet, şi unde Stendhal şi-a petrecut copilăria.

Julien Sorel este un tînăr inteligent, cu origini ţărăneşti, dornic şi nerăbdător să îşi schimbe condiţia socială. Sub domnia lui Napoleon, cea mai probabilă cale spre succes ar fi fost aceea a armatei. Cum acum ţara este în pace, şi sub domnia de Bourbon, care a reconsolidat puterea clericilor, drumul către împlinire îl duce către Biserica Catolică. Julien studiază Latina şi Teologia pentru a-şi pregăti intrarea la seminar şi obţine poziţia de meditator pentru copiii lui Monsieur de Renal, bogatul primar din Verrieres. Se implică într-o aventură cu soţia acestuia, relaţie care pentru Julien înseamnă de fapt febrilitatea de a cuceri o femeie dintr-o clasă socială superioară şi mai puţin afecţiune. Cînd Renal primeşte o scrisoare anonimă denunţînd aventura, Julien părăseşte locuinţa şi intră la Seminarul de la Besançon. Seminarul nu se dovedeşte însă a fi un refugiu care să îl protejeze pe Julien de viaţa orăşelului pe care el o vedea plină de lăcomie şi de flecăreli. Instituţia bisericii menită să pregătească viitorii lideri este un paradis al ipocriziei şi al mediocrităţii, plin de intrigi politice la fel de sordide ca şi cele din afară. Motivaţia tinerilor seminarişti nu este nici intelectuală, şi nici spirituală, ci strict economică. „Aproape toţi erau fii de ţărani”, scria Stendhal, „care preferau să cîştige pîinea zilnică repetînd cîteva cuvinte în latină decît să dea sapă”. Vocaţia lor religioasă se bazează pe dorinţa de a avea un dejun bun şi un costum de haine călduros iarna. „Învăţătura nu contează aici”, observa Julien. „Biserica din Franţa pare să fi înţeles că adevăratul duşman sînt cărţile însele. În ochii Bisericii, supunerea interioară este totul...” Julien îi admiră pe doi dintre preoţii de la seminar - bătrînul Chélan şi directorul seminarului, un jansenit devotat, Abbé Pirard, care este în cele din urmă înlăturat de facţiunea pro-iezuită. Cînd Pirard demisionează, îl ia cu el şi pe Julien la Paris, unde acesta devine secretarul particular al unui nobil, Marchizul de la Mole. Julien se implică într-o aventură cu fiica marchizului, Matilde, care este fascinată de ambiţia şi îndrăzneala lui Julien. Cînd Matilde rămîne însărcinată, tatăl ei îşi dă acordul silit pentru căsătorie şi acceptă să îi ofere un titlu nobiliar şi un venit lunar acestuia. Dar cînd marchizul cercetează trecutul lui Julien la Verriéres, primeşte o scrisoare denunţătoare de la Madame de Renal, dictată de către confesorul său. După ce marchizul anulează nunta, Julien o împuşcă şi o răneşte pe Madame de Renal în timp ce aceasta îngenunchează în timpul unei slujbe la biserică. Este arestat imediat.

Julien este acuzat în cadrul unui proces, dar refuză să se apere. În ciuda încercărilor clericilor locali de a-i manipula pe juraţi în ajutorul tînărului, el este condamnat. Aşteptînd moartea prin ghilotină, încearcă să găsească înţelesul, aflîndu-l doar în afecţiunea sa tîrzie pentru Madame de Renal. „Doamne, dacă dau de Dumnezeul creştinilor, s-a zis cu mine”, gîndeşte el. „El este un despot şi, ca atare, plin de idei răzbunătoare; Biblia sa nu vorbeşte decît de pedepse înfricoşătoare. Niciodată nu mi-a plăcut de El; niciodată nu am crezut că cineva L-a plăcut în mod sincer. Este nemilos (şi

îşi aminti cîteva pasaje din Scriptură). Mă va pedepsi într-un mod abominabil... Am iubit adevărul... Unde este acesta?”

ISTORICUL CENZURII

Reputaţia literară a lui Stendhal s-a dezvoltat lent. Contemporanii săi găseau detaşarea sa şi realismul contemporan al romanelor sale cam dificil de înţeles, opera lui neavînd loc în stereotipurile zilelor respective. Unii cititori erau scandalizaţi de ceea ce era considerat ca indiferenţa lui Stendhal faţă de moralitate şi portretizarea compătimitoare a unui personaj care era văzut de oameni ca un monstru fără scrupule. „Am fost ambiţios, dar nu am nici cea mai mică intenţie să mă simt vinovat pentru aceasta; trăiam în acele vremuri, potrivit legilor acelor vremuri”, explica Julien din celula sa de detenţie. Stendhal spunea că el scria pentru „puţinii fericiţi” şi a anticipat în mod corect că nu va fi apreciat decît 50 de ani mai tîrziu. Într-adevăr, doar o ediţie din Roşu şi negru a fost publicată pe timpul vieţii sale. Absenţa completă a vreunui punct de vedere religios din romanele sale, portretizarea Dumnezeului creştinilor ca fiind un „mărunt despot” şi anticlericismul său au determinat Biserica catolică să îi cenzureze scrierile. Anticlericalsimul său reflecta moştenirea intelectuală a spiritului antireligiös al lui Voltaire. Era de asemenea rezultatul copilăriei nefericite a lui Stendhal, petrecută în compania unor preoţi iezuiţi. Biserica apare în Roşu şi negru ca fiind împărţită între două facţiuni - iezuiţii, susţinătorii pămînteni ai reacţiunii internaţionale şi susţinători ai ancien régime, şi austerii janseniţi. Atitudinea extrem de critică faţă de iezuiţi era frecventă în Franţa acelor timpuri. Iezuiţii fuseseră interzişi în ţară din 1764, dar au continuat să activeze în secret pînă în 1814. Sub regimul Bourbon influenţa lor a fost restaurată. în Roşu şi negru, Stendhal zugrăveşte manipulările politice ale asociaţiei puternice iezuite numită Congregaţia (pe modelul unei organizaţii din vremea respectivă numită Cavalerii Credinţei), dedicată cauzei ultramonarhiste şi a agendei Vaticanului în detrimentul suveranităţii Franţei şi al programului liberal. Roşu şi negru şi toate „poveştile de dragoste” ale lui Stendhal au fost incluse în Indexul Cărţilor Interzise în 1864 şi reconfirmate de Papa Leon al XIII-lea în Indexul din 1897. Ele au rămas pe listă, pînă la ultima ediţie compilată în 1948 şi în vigoare pînă în 1966. În Rusia, Roşu şi negru a fost interzisă în 1850 de Ţarul Nicolai I, al cărui motto era „autocraţie, ortodoxie şi naţionalitate”. Într-o campanie similară în Spania, romanul a fost exclus din bibliotecile spaniole la solicitarea dictatorului Francisco Franco.

Oamenii de ştiinţă au descoperit mai multe animale ciudate

Cercetătorii descoperă în fiecare an noi specii de plante şi de animale, de cele mai multe ori în zone izolate ale Terrei. Aceştia au întîlnit mai multe animale ciudate.

Cercetătorii au descoperit 4 exemplare de peşti roz, care au două aripioare ce arată ca nişte mîini. Aceştia au 10 cm lungime şi se întîlnesc în Tazmania.

În timpul recensămîntului vieţii marine, a fost descoperit un vierme calmar. El trăieşte la aproximativ 3.000 de metri adîncime, în Marea Celebes.

O mîncare delicioasă, în Vietnam, se găteşte dintr-o nouă specie de şopîrlă. Reptila există doar în formă feminină şi se reproduce prin auto-clonare. Oamenii de ştiinţă au descoperit şi broasca rîioasă cu cioc. Ea a fost găsită în Columbia de Vest. O nouă specie de peşte drac-de-mare, descoperită în Amazon, mănîncă lemn. Exemplarul studiat se înfrupta dintr-un copac căzut în Rîul Santa Ana din Peru.

Melcul-ninja are coada de 3 ori mai mare decît capul şi se găseşte doar la altitudini mari, în munţii din Borneo. Noua specie îşi împuşcă partenerul cu săgeţi ale iubirii, pline de hormoni.

O altă specie descoperită în timpul unei expediţii este caracatiţa mov. Ea trăieşte pe coasta atlantică a Canadei.

Rusia a dezvăluit unul dintre cele mai vechi secrete: adevărata cauză a morţii lui Gagarin

De prăbuşirea avionului MIG-15UTI, la bordul căruia se afla, în 1968, Iuri Gagarin, este vinovat, după toate probabilităţile, chiar primul cosmonaut din lume. Comisia guvernamentală care a analizat circumstanţele catastrofei a ajuns la concluzia că accidentul a fost provocat de o manevră bruscă de pilotaj efectuată de Gagarin, scrie presa rusă. Pînă acum, concluziile comisiei au fost secretizate, dar în ajunul împlinirii a 50 de ani de la zborul lui Gagarin în spaţiul cosmic s-a decis dezvăluirea acestor informaţii.

„Concluziile comisiei: pornind de la analiza circumstanţelor de zbor şi a tuturor documentelor din dosar, cea mai probabilă cauză a accidentului a fost executarea unei manevre bruşte, pentru evitarea impactului cu balonul unei sonde meteorologice. Sau, ceva mai puţin posibil, evitarea intrării în partea superioară a primului strat de

nebulozitate”, a declarat la o Conferinţă de Presă şeful Arhivelor prezidenţiale, Aleksandr Stepanov, citat de NewsRu. „Manevra bruscă a antrenat intrarea aparatului în picaj şi prăbuşirea în condiţii meteorologice nefavorabile”, a menţionat Stepanov. Pe de altă parte, vicepreşedintele Societăţii Roskosmos, Vitali Davidov, a precizat că în timpul zborurilor cosmice, nici Iuri Gagarin, nici alţi cosmonauţi sovietici şi ruşi nu s-au întîlnit cu obiecte zburătoare neidentificate. „În documentele referitoare la zborul lui Gagarin nu se vorbeşte nimic despre asemenea OZN-uri”, a afirmat el, apreciind că poveştile pe această temă sînt exclusiv speculaţii jurnalistice.

De-a lungul anilor, notează presa rusă, s-au vehiculat numeroase versiuni privind moartea lui Gagarin. Printre altele, s-a scris că pe durata zborului cabina avionului s-ar fi dezermertizat, pentru că un şurub nu fusese bine strîns. Prin urmare, Gagarin şi colegul său, Sereghin, ar fi decis să coboare de urgenţă. Dar manevrele au fost executate brutal, s-a intrat în picaj, piloţii şi-au pierdut cunoştinţa, iar aparatul s-a izbit de pămînt. De asemenea, s-a speculat că, înainte de decolare, Gagarin şi partenerul său ar fi ciocnit cîte un pahar cu vodcă, fapt care a condus la pierderea controlului asupra avionului. Din documentele desecretizate reiese că în organismul celor doi piloţi nu au fost depistate urme de alcool. Altă versiune: Gagarin ar fi intrat în conflict cu conducerea superioară a ţării, iar catastrofa ar fi fost pusă la cale de specialiştii KGB. Au circulat, de asemenea, zvonuri potrivit cărora Gagarin nu ar fi murit, ci ar fi fost arestat în taină de Serviciile Secrete, iar după o operaţie estetică - internat într-o clinică de psihiatrie unde, ulterior, s-ar fi stins din viaţă. S-a mai scris, totodată, că, în realitate, Gagarin şi-ar fi simulat moartea, pentru ca, luîndu-şi altă identitate, să trăiască liniştit într-un sat din regiunea Orenburg, unde ar fi murit în urma unui accident nefericit la vînătoare, la o vîrstă onorabilă. În sfîrşit, a circulat ipoteza conform căreia Gagarin ar fi murit cu cîteva zile înainte de prăbuşirea avionului în regiunea Vladimirsk – în timpul lansării unei noi nave cosmice, în cadrul programului sovietic de cucerire a Lunii.

Publicat de Ion Coja in Textele altora pe 03.04.2011 | nici un comentariu

Motto:

„Omnium rerum natura cognita levamur superstitione” (Cicero)

(Cunoscând natura tuturor lucrurilor suntem eliberaţi de superstiţii)

Doresc să vă scriu despre cea mai extraordinară ştafetă genetica a migraţiei pe care un fluture din genul DANAUS, cunoscut sub numele de MONARH, regele insectelor, o realizează. El împreună cu toata curtea sa, începe migrarea primăvara, spre Nord, iar toamna se întorc alţii de unde au plecat, zburând în total peste 5.000 (cinci mii) de kilometri cu aripile lor a căror anvergură nu depăşeşte zece centimetri, ei înşişi ne având cu totul decât câteva grame!

Nu este extraordinar!? Dar cine mai citeşte astăzi despre fluturi, când în locul Naturii, privim numai ecrane de tot felul, sau cine mai scrie astăzi despre fluturi, afara de copii, de specialiştii în fluturi şi de cei ce au fluturi în cap în loc de păsărele! Zâmbiţi? Vă aduceţi aminte de acel psihopat care îi spunea psihiatrului ca are păsărele în cap. Psihiatrul nu a putut să-l convingă în nici-o formă şi atunci a recurs la un şiretlic: i-a propus o intervenţie chirurgicală să-i scoată păsărelele din cap. Psihopatul accepta bucuros. Chirurgii simulează operaţia, îi fac narcoză îi bandajează capul şi când îl trezesc, îi arată o colivie cu două păsărele. Fericit, psihopatul pleacă acasă cu păsărele în colivie. Fericirea i-a fost spulberată de un patapievici care îl întreabă: „Da, cuibul unde-i?”.

Dezastru total pentru bietul psihopat, care se întoarce înapoi la psihiatru. Din nou, încercările de convingere rămân fără rezultat şi atunci se recurge din nou la şiretlicul operaţiei, după care, la trezire, i se prezintă un cuib de păsărele pe o tavă. Psihopatul pleacă bucuros la patapievici să-i arate cuibul, la care omul dracului zice: „Ţi-au lăsat ouăle în cap şi au să facă pui!”. E clar care dintre cei doi era mai psihopat.

Mă opresc aici, cu un ou de fluture în palmă, ce este mai mic decât un bob de mac şi vreau să vi-l prezint. Priviţi-l pentru că în el se află mai multe informaţii genetice de cât

are computerul dumneavoastră de câteva kilograme şi încă ceva ce se ridică deasupra tuturor computerelor din lume: iniţiază viaţa în patru forme diferite şi are programată o călătorie migratoare unică, de peste 5.000 (cinci mii) de km, din Mexic până în Canada şi înapoi! Şi dacă nici acest lucru nu vă uimeşte, atunci reţineţi şi consideraţi un fapt cu totul extraordinar: această mare migrare nu este făcută într-o singură generaţie, ci de trei sau patru generaţii de-a lungul migrării, de primăvara timpurie până toamna târzie a aceluiaşi an, printr-o ştafetă genetică în care batonul continuării migraţiei este acest ou!

Aceasta extraordinară ştafetă porneşte din Mexico (Mariposa Monarca Reserve) până în Canada (în toata preeria şi deasupra Marilor Lacuri) iar când vine toamna canadiană, fluturii pornesc înapoi spre sud. Aceştia sunt strănepoţii celor care au plecat în primăvară din sanctuarul călduros din Mexic. Cum de ştiu, după trei, patru generaţii aceşti fluturi să revină, pe locurile strămoşilor lor, locuri pe care nu au fost vreodată? Din codul lor genetic ce încape într-un ou cât un bob de mac, ou care pe lângă toate informaţiile somatice şi fiziologice ale metamorfozei mai poartă şi informaţiile extraordinarei lor migraţii.

Să luam în ordine această migraţiune, această călătorie trans-continentală. La sfârşitul lunii februarie, fluturii Monarh pornesc spre Nord în valuri mari, galben-portocalii de întunecă ziua, şi ajung în Sudul Californiei, unde deja e cald şi sunt ierburi, plante şi flori ce au o sevă, aparent lăptoasă, hrana lor esenţială. Aici se împerechează, apoi femela depune, împrăştiat, în jur de 400 de ouă şi toată generaţia plecată din Mexico îşi încheie ciclul vieţii. Din ouăle depuse, după câteva zile iasă o larvă foarte mică, dar cu gură foarte mare, care în prima zi îşi mănâncă coaja propriului ou. Începând de a doua zi, mănâncă o cantitate cât greutatea propriului ei corp. În două săptămâni, mănâncă zi şi noapte aproape continuu şi astfel larva ajunge de grosimea unui creion şi cu o lungime de cinci centimetri, frumos colorată, cu dungi portocalii albe şi negre, ce avertizează că sunt toxice. Se retrage într-un loc dosnic, sigur şi în câteva ore îşi produce o învelitoare jur împrejur, ca un sac de dormit. Trece din stadiul larvar în cel de pupă în două săptămâni, timp în care are loc marea transformare somatică în fluturi. De la oul din palmă până la fluturele gingaş cu aripi frumos colorate galben portocalii cu nervuri negre a trecut o lună.

Noua generaţie nu pierde timpul în California şi fără vreun fel de ghizi sau marcaje o ia direct spre Nord, spre Canada, zbor de aproape două mii de kilometri. Specialiştii ne spun că fluturii Monarh zboară, în medie 50 de kilometri pe zi şi găsesc curenţii de aer spre Nord pe care planează kilometri şi kilometri! Impresionant, e doar un fluture nu migratoarea gâscă canadiana cu anvergura aripilor de peste un metru, dusă spre Nord de gâştele cu experienţa migrărilor anterioare.

Fluturii Monarh ajunşi în Canada se împerechează după care femelele depun ouăle şi generaţia se stinge, fiindcă media de viaţă a unei generaţii este doar de aproximativ două luni. Viaţă de două luni în care mai mult au zburat spre vara Nordului, pentru a da viaţa următoarei generaţii ce se va bucura de vara canadiană şi se va continua cu încă una sau două generaţi, depinde de căldura şi vegetaţia verii. La urmă, spre toamnă, apare cea mai grozavă generaţie, generaţia matusalemica, se va ridica în aer, va lua direcţia Sud, spre

Mexico, zburând peste 2.500 de kilometri, până la Mariposa Monarca Reserve, unde e cald şi bine, de unde au plecat strămoşii lor astă-primăvară! I se spune generaţia matusalemică pentru că trăieşte şapte, opt luni şi nu se procreează decât în primăvara următoare.

Fapt divers, amuzant: au fost nişte fluturişti care au raportat generaţia matusalemică a acestor fluturi regali cu specia umană, la cărei medie de viaţă au estimat-o la 75 de ani şi au ajuns la prezumţia că o generaţie matusalemică umana ar trai 525 de ani. Distractiv, mai ales dacă mergi cu prezumţiile comparative mai departe. Mă abţin, altfel aş putea fi considerat fluturist, dar trebuie să adaug că, în Mariposa Monarca Reserve, generaţia matusalemică nu cred că hibernează ca ursul polar, ci adunaţi cu miile, pe ramurile coniferelor, fluturii stau într-o interacţiune de transmitere de informaţii numai de ei înţeleasă şi poate chiar meditează, în felul lor.

În Mexico, vechii azteci şi mayaşi au avut un cult faţă de aceşti fluturi, pe care i-au inclus în cultura şi arta lor, în timp ce noi, acum, în Nord America, îi cumpăram, la grămadă, să le dăm drumul în anumite ocazii festive: just for fun! Mare distracţie, mai ales ca şi această specie regală este ameninţată de ravagiile speciei umane în Natură. Specia noastră, bipedă fără pene, va rămâne la urmă numai cu ecrane şi butoane în mijlocul unei planete devastate de fascinatele ei creaţii. Adio fluturi mari, ce purtaţi în voi înţelepciunea creatoare a Naturii, adio cu sincerele mele regrete.

În România, ascultam cucul, o pasăre detestabilă pentru modul ei de reproducere, dar mă obseda repetitivul şi monotonul sunet pe care-l făcea primăvara, fără să-şi fi cunoscut sau auzit vreodată antecesorii: unul doar bun de împerechere, celălalt doar să facă un ou în cuibul altor păsări, restul dezvoltării şi-a habitudinii progeniturii fiind transmis genetic prin ou.

În Alaska am aflat şi am văzut somonii care s-au întors din Pacific pe râuleţul de unde plecaseră în urma cu trei, patru ani să perpetueze specia şi apoi să moară, lăsând în nişte ouă, cât cele mai mici mărgele, toată zestrea anatomo-funcţională a speciei plus datele marii lor călătorii subacvatice, de peste zece mii de kilometri în Oceanul Pacific. Cel puţin somonii aceştia se întorceau de unde plecaseră ei înşişi, pe când fluturii regali se întorc după trei patru generaţii într-un loc în care nu au mai fost, din care însă au plecat strămoşii lor! Deci, Natura a reuşit să facă un progres genetic mai mare, mai miraculos, mai uimitor, extraordinar. În cât timp oare!?