"Din iubire ne-am născut

Pe măsura iubirii am fost alcătuiţi

După iubire tânjim.

Iubirii ne încredinţăm."(Ibn Arabi)

INCERTITUDINI

Capitolul VII

Mariana Cernat după ce-i jucase acea farsă soţului se întorsese la Focşani plină de îndoieli.

Noaptea, singurătatea o îmbiau la meditaţie. Privea luna plină care părea un mare glob de argint

cu veneraţie, ca pe o divinitate care conduce toate lucrurile din astă lume. Era îmbrăcată cu o

rochie galbenă, iar părul îl avea strâns într-un coc la spate. Se îndreaptă spre fereastră şi

contemplând cerul înstelat gândeşte: "Avea dreptate Goethe când spunea că "natura este haina

vie a lui Dumnezeu.....după cum sufletul nu poate fi înţeles decât prin corp, tot astfel

Dumnezeirea numai prin natură."

Viaţa mea a fost o furtună cu vânturi năprasnice, cu valuri uriaşe,  care au vrut să mă doboare .

O profeţie veche spune că atunci când Siria va cădea, pe pământ va apare o învăţătura veche de

mii de ani. Îi mulţumesc cerului că m-a ales  printre cei care au acces la această învăţătură,

ascunsă profanilor şi cunoscută doar de iniţiaţi.

Dobândind această cunoaştere viaţa mea a capătat un nou sens. 

Am fost până la hotarele morţii, am văzut-o pe Proserpina, pe zeii Cerului şi ai Infernului şi m-

am întors trecând prin toate elementele.

Ce frumos a fost la iniţierea mea! Am avut atâtea emoţii, dar toate s-au risipit ca un fum când am

privit imensitatea albastră a cerului.

M-au îmbrăcat într-o robă albă, pe cap mi-au pus o cunună din frunze de laur, iar în mână mi-au

dat o lampă de cristal.

Ceremonia de iniţiere s-a desfăşurat într-o frumoasă poieniţă din munţii Bucegi. Eram

înconjurată de verdeaţă,de flori, de păsări, de pomi, de stânci şi de un frumos izvor cu apa

limpede, rece, cristalină.

Era atât de frumos locul ales şi parcă se simţea în acea frumuseţe a naturii spiritul divin.

Farmecul naturii pe care îl degustam în acele clipe, pacea ei se revărsa în valuri tumultoase

asupra sufletului meu dornic de  descifrarea, de pătrunderea misterului.

Asistam uimită la spectacolul exuberant al naturii şi începeam să mă simt din nou copil.

Parcă în acea zi mă renăşteam din nou şi-mi doream să îmbrăţişez, să strâng la pieptul meu

întreaga viaţă a lumii.

Covorul verde al ierbii brăzdat cu umbrele trecătoare ale norilor de argint părea că se mişcă şi

şopteşte ceva nedesluşit la trecerea paşilor mei.

Totul părea cuprins de o graţie care-mi da nu numai pace, dar şi bucuria contemplaţiei

frumuseţii naturii, a cerului, a vieţii, a lui Dumnezeu.

Mă simţeam atât de fericită de parcă Dumnezeu se sălăşuise în inima mea.

Privind măreţia şi frumuseţea unui copac din faţa mea , admirându-i trunchiul, nodurile, crengile,

frunzişul des, nu puteam să nu mă gândesc că în orice creaţie este o conştiinţă, o forţă sigură şi

calmă care lucrează în orice creatură.

Munţii erau atât de frumoşi prin măreţia lor,dar şi prin curbele lor zvelte. În acel moment sufletul

meu se unea cu sufletul firului de iarbă, al copacului, al muntelui, al apei, într-o universalitate a

spiritului.Cât era de frumos totul!

Ştiam că divinul întrece în frumuseţe realitatea superficială, trecătoare. Îl simţeam într-o realitate

inaccesibilă omului, şi-mi da un sentiment de micime, şi o stare de dependenţă, de dorinţa de a-l

atinge.

Gândeam ca Avram:"Acum am început a grăi către Domnul şi eu sunt pământ şi

cenuşă."(Facerea).

Simţeam că am murit pentru lume şi regăseam drumul spre divin.

Cuvintele: frumos, bine, iubire, curaj, adevăr, speranţă se contopeau în cuvântul sublim

Dumnezeu.

Doream să-mi crească aripi care să mă înalţe la cer, să mă înconjor de curcubee, să ating

absolutul şi să mă topesc în lumina lui.

Da, "Domnul împărăţeşte, îmbrăcat în frumuseţe".(Psalmi)

A doua zi după plecarea soţiei Vasile Cernat se afla în curtea firmei unde lucra şi verifica dacă

totul era în regulă la ultimul transport de piese pentru Franţa. Privind tirul cum se îndepărtează,

fără să vrea, îi vin în minte scenele când nu şi-a recunoscut soţia ,crezând că este o străină pe

care o cucerise pe facebook. Amintirile încep să-l năpădească în valuri, şi o dulce melancolie

pune stăpânire pe el. Priveşte albastrul cerului  pe care fugeau nori mari albi şi gri. Soarele ca un

glob mare de aur strălucea, dar nu mai avea puterea  din vară. Acum chiar era plăcut să stai la

soare.Toamna era şi atunci când a cunoscut-o . Avea o faţă frumoasă rotundă de copil, cu ochii

mari şi căprui, cu buze subţiri şi  un păr negru ca mura câmpului, tuns scurt baieţeşte. A fost atras

din prima clipă de ea. Era atât de liniştită, de senină şi emana o căldură stranie. Când se întâlneau

se îmbujora, iar el nu ştia  cum să o abordeze şi era  tare timid.

Într-o zi i-a spus că vrea să-i aducă nişte cărţi care lui i-au plăcut tare mult. Puntea aceasta care a

construit-o s-a dovedit a fi rezistentă, descoperind că era pasionată de literatură. Datorită cărţilor

se întâlneau destul de des, ele devenind legătura dintre ei. Erau atraşi unul de altul în mod

irezistibil. A fost fermecat de căldura, înţelepciunea, de graţia ei feminină fără niciun fel de

ostentaţie. Era mai mică cu doi ani decât el , dar părea mult mai matură în gândire . Ce

emoţionat a fost când a sărutat-o prima dată! Mama lui a îndrăgit-o din prima clipă, dar cum

putea cineva să nu îndrăgească acel înger de fată? Era atât de pură, de cuminte şi de ambiţioasă!

După ce s-au căsătorit şi s-au mutat în apartamentul pe care i l-a dat întreprindera , a avut aşa

mari emoţii de parcă da vreun examen.

"Parcă o văd cu şorţuletul alb şi cum se rotea iute prin casă spunând cum să fie aranjată mobila.

În fiecare zi o descopream şi o iubeam tot mai mult. Îi admiram răbdarea şi ambiţia .

După ce s-a născut băieţelul nostru nu a vrut sub nicio formă să renunţe la servici. Mergea  la

servici, la facultate şi avea grijă şi de casă. La treburile casei o ajutam mereu.

Când mergeam la teatru se îmbrăca nu ţipător ca alte femei care vor să iasă în evidenţă, ci sobru,

discret. Când învăţa îi duceam cafeaua, nesăturându-mă să o privesc, gândindu-mă că această

minune de femeie e a mea şi numai a mea. De la ea  am învăţat să fiu stăpânit, obiectiv, uman.

Uneori,  umpleam casa de flori şi presăram  petale de flori peste ea. Ce fericiţi eram! Cum

sărbătoream la lumina lumânărilor câte un eveniment, doar noi doi.  Nu ne trebuiau intruşi, ne

aveam unul pe altul şi ne era de ajuns. Era tot ce îmi doream.

Amândoi eram dornici să plecăm, să hoinărim, să descoperim noi locuri. Plecam în excursii,

drumeţii, în ţară şi peste hotare.

O sărutam şi o strângeam în braţe şoptindu-i :"Mi-a fost azi atât de dor de tine! Te iubesc,

Mariana!

Într-o toamnă frumoasă ca aceasta am fost la părinţii mei care au casa aşezată între dealuri,

la poalele unei frumoase păduri de stejar, iar prin faţa trece un pârău care e mai tot timpul secat.

Era o zi  frumoasă, senină şi de pretutindeni venea un miros de fân cosit. În adierea vântului se

auzea cum cădea câte o nucă din bătrânul nuc din spatele casei. Păsărelele cântau şi noi stam pe

o pătură şi admiram frumuseţea  pădurii. Mi-am înfundat faţa în părul ei negru cu miros de flori ,

am sărutat-o lung şi am făcut dragoste acolo. Mi-e dor de tine, Mariana! Când s-a schimbat totul?

 Mi-e dor de acele timpuri când ne iubeam ca doi nebuni! Mi-e dor de noi.! O să-ţi fac o surpriză

nevastă. Diseară o să vin la Focşani."

*

Un vânt adie şi arborii ruginii dăruiesc pământului frunze aurii.  Trecuseră trei ani de la

dispariţia Estherei, iar Ioan Panait era tot trist. Relaţia lui cu Mariana Cernat încetase de mult,

aceasta spunându-i că vrea să fie o perioadă singură, să mediteze la situaţia lor. Moartea

neaşteptată a Estherei o bulversase . Ioan nu-şi găsea locul şi se simţea ca un beduin chinuit de

sete în mijlocul pustiului. Apa pe care o dorea şi după care tânjea  sufletul lui  era Mariana, dar

ea refuzase orice apropiere. 

Deschisese fereastra şi inspira aerul rece şi curat al dimineţii. Se simţea cuprins de o mare

tristeţe. Privea soarele şi parcă ar fi vrut să-i ceara ajutor, să-i vindece suferinţa. Mai avea o zi

din lungul concediu şi nu avea chef de nimic. Era chinuit, asaltat de tot felul de gânduri care nu

duceau nicăieri, care nu rezolvau nimic. Ar fi vrut să opreasca acel marş triumfal  prin mintea lui,

dar nu reuşea. Devenise aproape obsedat de soţia lui Vasile şi gândea:

“Mariana are o personalitate complexă.Uneori, pluteşte într-o nebuloasă inconştientă, parcă e în altă lume. O fi având momente de anxietate, o fi chinuită  de angoase. De unde să ştiu ce se petrece în sufletul şi mintea ei? E reticentă, nu-mi povesteşte mare lucru. Într-o zi am avut senzaţia că se teme de mine. Dar de ce? Ce ascunde? Ce secret are?Între noi a  apărut acea legătură profundă:obişnuinţa. Când e supărată s-a obişnuit să mă caute. Când este fericită uită de mine. Uneori îmi scrie cu atenţie, cu grijă, ca şi cum ar împlini o datorie sacră, ar oficia o mare taină. Alteori e rece, indiferentă şi plictisită. În ultimul timp s-a schimbat, iar refuzul ei de a ne vedea mă înebuneşte. Nu-mi place s-o iscodesc , să-i cer explicaţii, să intru cu forţa în sufletul ei.    Am simţit că trebuie să o ajut, să o susţin moral, când spunea că are probleme cu Vasile. Am vrut să-i mângâi sufletul rănit, să-i oblojesc rănile inimii, dar nu ştiu dacă am reuşit nici  în cea mai mică măsură.

Am fost sincer , am îndrăznit să-i spun ceea ce-mi sta pe suflet de atâta timp. Poate ca am fost patetic, jalnic, chiar penibil, dar am spus adevărul şi m-am liniştit.  De multe ori m-a băgat în ceaţă. Cu ea azi e soare, mâine e nor, poimâine începe furtuna. Mereu sunt suişuri şi coborâşuri, iar pe mine lucrurile inconstante mă obosesc. E capricioasă. Nu ştiu ce să cred. Poate că sufletul ei este frământat de probleme, de griji. Poate că se simte singură, părăsită, convinsă că totul e iremediabil şi fără rost. Poate că are şi ea gânduri negre şi insomnii câteodată. Cine ştie?   Cred că are nevoie să fie răsfăţată, ocrotită, iubită. Mi-am dezvăluit sentimentele fără reticenţe. Nu am reuşit să tac, nu am putut ascunde că o iubesc. Am văzut-o avidă după fericire . Nu de puţine ori am desfăcut firul în patru, am analizat fiecare cuvânt, fiecare gest. Le-am întors, le-am sucit pe toate părţile, uneori exagerând, alteori tragând concluzii pripite. Am exagerat făcând o tragedie din orice fleac. Au fost momente când totul între noi devenise tristeţe. Mă simţeam atât de rău şi singurul lucru pe care-l doream era s-o uit, să nu-mi mai amintesc, dar nu am reuşit. Azi era soare, iar mâine începea furtuna. Este complicată! E tare greu de înţeles şi de ajuns la sufletul ei. Nu vrea să ştie nimeni ce se petrece în mintea ei. Hm! Pe mine nu mă duce! Ştiu că în ea se ascunde un copil cu o inimă uriaşă. De aceea o iubesc.Am încercat să evit contrazicerile,disensiunile, gândindu-mă că sunt doar un om şi s-ar putea să greşesc în analiza faptelor. I-am apreciat unele idei, am încurajat-o când se simţea slabă, deprimată. Am iubit cu o iubire dincolo de dorinţă, dincolo de prejudecăţi, cu o iubire pură, curată. În ultimul mesaj mi-a scris:”Îmi asum responsabilitatea pentru tot ceea ce fac, ceea ce spun şi ceea ce gândesc. Poate că eu sunt creatoarea a ceea ce experimentez în aceasta viaţă. Aş vrea să redescopăr inocenţa şi să privesc totul iar cu ochii aceia mari şi miraţi de  copil, care vedeau miracole la tot pasul. Încerc să accept ceea ce nu se poate accepta, să iert ceea ce nu se poate ierta şi să dau ceea ce nu sunt obligată să dau. Vreau să semăn gânduri de dragoste, de bunătate, de iertare.”Ciudat acest mesaj! Am s-o caut să lămurim lucrurile. Sunt un om simplu care iubeşte profund şi nu vreau să mă las distras de lucrurile care vin şi pleacă. Nu de puţine ori am simţit că mi-a întins o plasă de iluzii , de adevăruri pe jumătate. Nu-mi place să mă amăgesc. De ce nu m-am dăruit unui ideal? De ce inima mea suferă şi tănjeşte după Mariana ?De ce nu mă pot dezlega de omenesc? De ce simt că între mine şi ea este o legătura ce nu poate fi ruptă cu nimic. Ce taină, ce mister e între noi? Ne-om fi iubit şi în alte vieţi, în alte timpuri, în alte vremuri, pe alte stele? Stabilitatea interioară, durata  dragostei intangibile dintre noi în aceşti ani mă fac să visez minunat.

Iubirea pentru ea  mi-a dat bucuria înălţimilor spre cer şi a cunoaşterii, mi-a deschis sufletul şi mintea.Am ajuns s-o iubesc până la divinizare. Doamne, ce mult o iubesc!Dragostea mea e uneori exaltată, dar   nu se  consumă niciodată. Îmi place să o ţin pe înălţimi sublime şi neatinse.  Poate de aceea a durat, în ciuda tuturor întâmplărilor şi a timpului.Of, sunt prea sentimental! Acesta este defectul meu cel mai mare.Un gând straniu şi neaşteptat îmi vine în minte şi-mi spune că ceea ce trăiesc cu pasiune nu este etern, ci doar o fărâmă de iluzie pe care mintea mea a creat-o pentru a putea suporta realitatea anostă a vieţii.

*

Afară plouă cu stropi mari şi reci, iar vântul şuieră printre brazi. Crina simte cum fiori de gheaţă

o cuprind. Priveşte cum lacrimile ploii cad pe brazii din faţa casei. Ei par nepăsători. Stau drepţi

cu crengile ridicate spre cer şi sunt indiferenţi la tot ce se întâmplă în jur. Nu le pasă că plouă,

ninge, e soare sau furtună.

Eu de ce nu pot să fiu nepăsătoare ca voi?se întreabă. În bătaia   vântului vă mişcaţi crenguţele

unii spre alţii ca şi cum aţi vrea să vă îmbrăţişaţi. Nu luptaţi împotriva stihiilor naturii. Le lăsaţi

să vină, să-şi facă de cap, şi până la urmă pleacă singure. Ce frumoşi sunteţi!

De-aş fi pictor v-aş picta. De aş avea harul unui poet v-aş dedica un poem, dar cum n-am niciun

talent mă mulţumesc doar să vă privesc şi să-mi bucur sufletul admirâdu-vă frumuseţea. În faţa

maiestuozităţii voastre mă înclin şi mă simt iar copil. Aş vrea să privesc lumea prin ochii voştri.

Atât de verzi! Atât de puri! Atât de minunaţi! Aş vrea să fiu un brad . Aş vrea să fiu puternică ca

voi, dar soarta-mi nu- mi fu deloc uşoară, iar acest corp îmi dă de furcă. Oare corpul omului să

fie o mască, un costum pe care suntem obligaţi să-l îmbrăcăm pentru a juca un anumit rol în

această lume efemeră?

De ce mă simt ca un copil părăsit?

De ce sufletul mă doare de atâta dor?

Aş vrea să fie soare, iarba să crească, iar eu să stau la umbra voastră privind albastru cerului,

ascultând ciripitul păsărelelor, susurul izvorului şi şoapta vântului vorbindu-mi despre El. Da,

îmi este dor de Dumnezeu. Nu stiu alţii cum sunt, dar eu îl caut fără încetare, în aer, soare,

pământ, floare,frunză, piatră, în tot şi în toate. Am atâta nevoie de Tine, Doamne! Unde eşti?

Cine sunt eu?

Viaţa mi-a oferit destule lecţii asupra naturii iluzorii a realităţii si am descoperit că singura cale

este credinţa, iar drumul spre transcendenţă se află în mine. Aş vrea să mă pot reconecta la

divin. Aş vrea să-mi creez propria soartă la fel ca în legende, aş vrea să am o minte deschisă care

să înţeleagă şi să dobândească înţelepciune.

Lupta cu mine însumi m-a transformat profund. Am murit şi m-am născut din nou.

Viaţa este o căutare, o aventură, o călătorie, o explorare a necunoscutului, un adevărat mister

care-mi stârneşte imaginaţia. Încerc să-mi cumpănesc sinele, să-mi fortific cugetul, iar

încrederea în El va alunga toate neliniştile.

Nu-mi place să am legături profunde cu oamenii, nu vreau să fiu dezamăgită.  Nu-mi place să mă

ataşez de ceva, de locuri, de lucruri. Îmi este silă să sporovăiesc, să schimb cuvinte anoste cu

diverse cunoştinţe. Mai bine prefer să vorbesc cu mine.

     Are vreun sens viaţa asta? Am văzut  oameni dezamăgiţi care caută alinare în alcool, în

droguri, în  braţele şi mângâierile   femeilor,  încercând să se ameţească, să se mintă, să –şi

creeze iluzia că este liber să facă ce vrea, că poate să-şi permita orice, că el  este important.

 Orice ai face şi ai avea mereu vei simţi că-ţi lipseşte ceva. Cei care au avut un scop, un ideal în

care au crezut până dincolo de fiinţa lor au fost împliniţi. Oamenii care au crezut în izbăvirea

omenirii, în puterea şi forţa binelui, în Dumnezeu, au plătit întotdeauna cu viaţa credinţa lor.  Ei

au vorbit despre o ordine divină, despre veşnicie, despre morală ca o lege implacabilă.

Erau oameni de onoare, demni şi morali. În zilele noastre onoarea, demnitatea şi morala au

dispărut. Omenirea  în loc să evolueze involuează. Fiinţele umane bâjbâie, orbecăiesc  în

întuneric. Au prins gustul viciului, mocirlei şi le place să se tăvălească în noroi. Cine va scoate

omenirea din abisul în care a căzut? De ce mintea omului tinde mai mult spre distructiv, spre rău

şi nu spre constructiv, bine şi frumos? Avem libertatea alegerii, dar ce alegem ? Binele sau răul?

Lumina sau întunericul? Ignoranţa sau cunoaşterea?

Câţi cred cu adevărat în Dumnezeu?  Ceea ce se întâmpla în temple acum 2000 de ani, se

întâmplă şi astăzi în bisericile noastre. Trebuie să vină din nou Iisus şi să dea cu biciul?  Oamenii

se vor trezi?

Interesant este că ceea ce a afirmat de-a lungul timpului unul sau altul filozof, e dezminţit mai

târziu. Mereu au căutat, au făcut descoperiri sporadice, fragmentare, schimbătoare,

contradictorii. Când au descoperit câte ceva i-a cuprins trufia, vanitatea nebunească, unii

crezându-se chiar supraoameni, sfârşind la ospiciu. Ce ştim? Nu ştim nimic.

 De ce ne naştem, de ce trăim, de ce suferim, de ce murim? Ciudată este lumea!

Nu de puţine ori fiorul abisului m-a cutremurat. Am trăit sentimente nedesluşite, inexplicapile.

Am trăit stări de conştiinţă misterioase, care mi-au dezvăluit o forţă ascunsă ce întrece orice

raţiune. Ciudată e viaţa omului! Venim în lume neştiutori şi plecăm aproape la fel. Învăţăm fel de fel de

lucruri, ca în final să ajungem la concluzia că nu ştim nimic.

Sant pasionată de mistere. Mi-am vârât nasul prin antroposofia lui Steiner, prin ezoterism,

spiritism, shamanism ….., dorind să aflu, să învăţ, să cunosc cât mai mult.

M-am convins de un singur lucru: Nu ştiu nimic.

Nu sunt un papagal să repet inepţiile spuse de alţii. Mereu am fost Toma necredinciosul, mereu m-am îndoit de ce am văzut, de ce am citit, încercând să văd scopul acelui mesaj, acelei dogme. Nu am crezut ce zic unii sau alţii. Nu cred în teoriile nimănui, în dogmele unora sau altora. Intuiţia îmi spune că totuşi,  creştinismul  e calea, e cheia, care duce spre adevăr. Că a fost modificat sau nu, asta nu ştiu, dar în esenţă e religia care rezonează cu inima mea.Ţin la tradiţii, îmi respect strămoşii, ţara, pământul şi religia  în care m-am născut şi o să şi mor. Cred că înainte de orice, omul  trebuie mai întâi să-şi cunoască şi să-şi valorifice potenţialul psihic, să se autocunoască.Toată viaţa învăţăm, iar greşelile pe care le facem ne sunt un fel de educatori, dacă suntem atenţi şi privim în urmă. Erorile reprezintă experienţe din care trebuie să înţelegem ceva , iar obstacolele ne întăresc, ne călesc.Întotdeauna am respectat valorile fundamentale care mă definesc ca om.Am încercat să menţin un echilibru între vis şi realitate, creativitate şi realism, libertate şi responsabilitate.Mereu mi-am propus să fiu realistă, pragmatică şi optimistă, dar nu întotdeauna am reuşit.  Nu de puţine ori sufletul meu a fost zbuciumat de tristeţi metafizice .Dar până la urmă am învăţat să admit, să accept, să înţeleg schimbările ce se petrec în jurul meu şi am realizat că au avut efecte benefice .Mereu le-am spus oamenilor să aiba încredere în ei, în potenţialul lor, să fie curajoşi, să aibă iniţiative, să persevereze şi să fie convinşi că într-un final vor reuşi ce şi-au propus.“Nu uita niciodată că eşti om.”(Filemon)Atunci cand începi să te autocunoşti devii conştient de valoarea ta şi automat creşte şi încrederea în forţele tale proprii. Deci, important este ce a zis Socrate :”Cunoaşte-te pe tine însuţi”. “Puterea caracterului întrece pe cea a inteligenţei”( Emerson)Să fii răbdător, perseverent, realist, să înveţi mereu, să obervi, să experimentezi, să testezi şi să nu fii ca mine, cu capul în nori visând la stele şi galaxii albastre. A te cunoaşte pe tine însuti e în primul rând o problemă de autorespect,de responsabilitate personală. Fiecare om este un individ unic, cu individualitate proprie, o persoană cu personalitate, cu un temperament înnăscut, cu anumite aptitudini şi cu un anumit caracter care se formează de-a lungul existenţei, influenţat de educaţie, de experienţele trăite.”Forţa morală se cunoaşte în lupta împotriva patimilor.”(Gh. Rickert)

Valorile în care cred au capacitatea de a-mi  orienta gândurile, sentimentele, acţiunile şi convingerile . Atunci când  am trecut  prin perioade grele nu mi-am pierdut curajul, încrederea în Dumnezeu că totul se va sfârşi cu bine. Parcă auzeam un înger care-mi şoptea mereu :”Fii calmă! Fii optimistă! Fii hotărâtă! Fii realistă! Fii înţeleaptă!Iar eu eram dărâmată, dar acea voce interioară avea forţa să mă ridice, să mă înalţe, să-mi dea speranţă, încredere şi credinţă . Într-o relaţie,  importantă este cunoaşterea reciprocă, respectul, echilibrul, comunicarea deschisă, sinceră, înţelegerea şi afecţiunea reciprocă. De multe ori avem nevoie de tact, de diplomaţie, de abilitate, de autocontrol şi mai ales de echilibru emoţional şi afectiv. Familia e cea care  oferă stabilitate, certitudine, siguranţă, echilibru, susţinere.

Cerul de două zile plânge într-una. Ce mister ascunde ? Ce se ascunde în străfundurile sale? Dar, în adâncurile fiinţei mele? Cine mi-a hotărât acest  destin care-mi condiţionează existenţa? Cine-

mi trimite  un potop de gânduri ?

Nu-şi termină gândul cand intră Magda nervoasă spunând:

_Stii ce au facut?

_Cine?

_Diavolul şi amanta lui?

_Nu înţeleg! Ce diavol? Ce amantă? Despre cine vorbeşti?

_Despre Vasile şi târfa lui, personajele mele.

_Ha,ha,ha! Am uitat că tu observi de la distanţă viaţa acestor oameni şi scrii ceea ce vezi. Ce au

făcut de eşti aşa nervoasă?

_Mizerabilii ăştia m-au blocat.Nu mai pot să-i urmăresc pe facebook.

_Asta era?

_Da. Dezastru! Catastofă! Adio roman! De unde mai mă inspir acum?

_Ai dreptate! Ce tragedie! Ţi-au făcut-o! Ha,ha,ha!

_Ticăloşii! Tocmai când eram aproape de final.....

_Eu zic că e mai bine aşa.

_De ce?

_Cum tu ai prostul obicei să redai exact conversaţiile lor, poate te dau şi în judecată ...

_Da, el e capabil de aşa ceva.

_Gândeşte-te cum a procedat cu mine...Dar l-am iertat.

_Fiindcă eşti naivă.

_Nu ştia ce face.

_Crina, ştia perfect.

_Ai scris vreun capitol?

_Numai unul? Am scris 4. Îi urmăresc de 7 ani. Acum, mai scrie Magda, dacă mai ai ce !

_Lasă, nu e sfârşitul lumii. Ce scriitoare eşti tu dacă povesteşti doar ceea ce vezi?

_Tocmai asta e. Nu sunt scriitoare. Eu doar observ personajele în viaţa reală şi povestesc exact ce

văd. Atâta tot. Iar acum ce mă fac?

_Ce păcat! O să rămâi cu romanul neterminat. Dar tu nu ai deloc imaginaţie?

_Nu mi-am folosit-o. S-o fi atrofiat.

_Hai nu mai fi supărată! Stai jos! Linişteşte-te! Până se face friptura, curăţă şi tu usturoiul.

_Îmi vine să mor de ciudă.

_Vezi că oamenii curioşi  şi furioşi nu trăiesc mult.

_Poate că aş putea să-mi imaginez, dar eu vreau realitatea.

_Lasă că aflăm noi cum stau  lucrurile în paradisul desfătărilor. Draguţa de tine! Bucură-te!

_De ce?

_Ai auzit de vederea la distanţă?

_Da. Dar nu o să plătesc acum unul cu puteri paranormale să-mi descrie ce face Vasile !

_Ha,ha,ha ! Credeam că de dragul artei ai fi dispusă să faci orice sacrificiu.

Ce mai face prietenul tau?

_Bine. M-a învăţat astrologie, numerologie.

_O! Te-a iniţiat în ezoterism.

_Vrei să-ţi fac astrograma?

_Nu.Uf! Nu se mai face puiul ăsta mai repede ! Cum ai zis că-l cheamă pe prietenul tău?

_Uitucă mai eşti!

_Ştiu! Mi-am adus aminte! Ştefan, nu ?

Ai grijă să nu descoperi într-o zi că Stefan al tău e tot un diavol ca Vasile.

_Ştefan! Crina, nu-l cunoşti. E un om minunat!

_Tocmai aste e problema: e om.

_Nu înţeleg!

_Deci, în el există binele şi răul, îngerul şi diavolul. Acum, tu îl vezi ca un înger, dar s-ar putea

să vină o zi, în care ai să  vezi şi diavolul din el.

_Nu. Nu se va întampla niciodată acest lucru. Stefan al meu e un adevărat înger.

_Magda, sper din tot sufletul să fie aşa. Hm! Ce bine miroase! Gata! S-a copt. Hai la masă!

_Ştii cu cine m-am întâlnit azi?

-Cu cine?

- Cu Ioan Panait.

_Tot la Sibiu locuieşte?

_Da. E îndrăgostit de Mariana Cernat.

_De soţia lui Vasile?

_Cred că Ioan va reuşi să o scoata pe Mariana din sectă. Am convingerea asta.

_Iubirea face întotdeauna minuni.

 _Ioan mi-a povestit ca s-a întâlnit cu Mihaela Barbulescu.

_Parcă era la Oradea. Mi-a zis mama că i-a murit soţul şi lucrează ca detectiv particular.

_ Mihaela a fost angajată de nevasta lui Vasile să-l urmărească.

_O! Si?

_A avut o slăbiciune pentru Vasile şi nu i-a spus adevărul Marianei.

_Or fi avut şi o aventură.

_Ceva a fost între ei, dar se pare că a dezamăgit-o .

-Auzisem ca Ioan se căsătorise cu o călugăriţă.

_Da, s-a căsătorit cu o fată Esthera  care a crescut la mânăstirea unde stareţă e mătuşa lui. Fata

avea 18 ani când a cunoscut-o. S-au plăcut, s-au îndrăgostit şi a rapit-o de la mânăstire.

_Ce romantic!

_Da, dar fericirea lor nu a durat mult, fiindcă cel cu coarne şi-a vârât coada şi Esthera a plecat în

Italia.

_L-a părăsit?

_Da, pentru că într-o zi a descoperit că Ioan al ei tânjea şi o iubea încă pe Mariana Cernat cu care

avusese o aventură în India, când ea fusese la un congres al sectei.

_Dumnezeule!

_Cum a aflat?

_I-a citit mesajele pe net.

-Hai să mâncăm, că se răceşte!

_Cred că o să rescriu romanul.

_Până la 70 de ani ai destul timp.Ai scris şi despre mine?

_Da.

_O sa-l publici?

_Eu nu l-am terminat şi tu te gândeşti ....Până o să-l termin de scris or sa dispară toate editurile.

Oricum,ştiu că nimeni nu se va încumeta să-l publice.

_De ce crezi?

_Pentru că nu se încadreaza în noul curent.

Vorbesc de morală, de valori..... Sunt demodată.

Acum se vorbeşte despre o altfel de morală, despre profanare a tot ceea ce considerăm sfânt, bun,

frumos.

Urâtul, grotescul, gunoiul, morbidul au ajuns să fie considerate artă şi valori.

Căutătorul de frumos, de adevăr e luat în râs, batjocorit.

Încerc să scriu un roman realist, rupt din viaţa zilelor noastre, dar nu-l va citi nimeni în afară de

mine şi de tine. Tu nu vezi ce se promovează ?

Ca să am succes ar trebui să proslăvesc, să  ridic imoralitatea la rang de religie.

_Ai zis bine! Asta este noua religie pe care vor să ne-o impună şi care spune:"sexul e divin",

"oamenii sunt stele", "omul e Dumnezeu".

Numai sărutaţi fratilor icoane, ci faceţi sex, murmuraţi mantre, şi pupati fundul unui ţap care o

reprezintă  pe marea zeiţă.

 Iarta-mă Doamne! Încep să cred că trăim într-o lume  din ce în ce mai nebună.Trăim într-o lume

de orbi, de surzi, care se lasă foarte uşor manipulată .

_Crina, de ce te miri?

_Da, ştiam că aşa se va întâmpla. Mulţi sfinţi creştini au profeţit acest lucru. Priveşte în jur! Cu

cât mai multe biserici, cu atât necredinţa şi uitarea de Dumnezeu se întinde ca o plagă. Nietzche

a avut dreptate? Dumnezeu nu mai există în inimile oamenilor? Dumnezeu a murit?

Iisus a spus ca noi suntem templul lui Dumnezeu, dar oamenii nu au înţeles. Au construit şi

construiesc temple exterioare, uitând de adevăratul templu care este omul însuşi.

Nu au înţeles nimic din tot ce a propovăduit Iisus.

_"Dacă vrei adevărul -caută şi suferă"(Nietzche)

_"Un om este pentru celălalt conştiinţa sa, şi lucrul acesta e important mai ales dacă celălalt n-

are, de regulă una."Da, a avut dreptate Nietzche. E trist că suntem conduşi şi manipulaţi prin

toate mijloacele de oameni fără conştiinţă.Decât să pierd timpul privind la televizor mai bine

privesc un copac, o floare, un fir de iarbă , o piatră, o boabă de rouă şi meditez la cât este de

frumoasă natura şi cum omul distruge tot ce atinge. Omul parcă numai este om, ci pe timp ce

trece se transforma în diavol.

Omenirea parcă a devenit posedată, încât încep să mă întreb dacă nu cumva Steiner a avut

dreptate când vorbea de evoluţia omului.

_Eu zic să nu te mai gândeşti la ce au zis alţii, ci mai bine aleargă şi tu ca ceilalţi după bani,

glorie, celebritate.

_Nu m-au interesat şi nu mă interesează aceste lucruri.

_Dar tu ce vrei?

_Să înţeleg de ce am venit aici. Cu ce scop? Care e sensul vieţii? Mă chinuiesc o mulţime de

întrebări. Lucrurile ciudate, stranii, care mi s-au întâmplat m-au convins că omul trăieşte într-o

mare minciună, într-o orbire permanentă.

Vreau să ajung la adevăr. După el tânjeşte sufletul meu.