UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIUFACULTATEA DE ISTORIE ŞI PATRIMONIU „NICOLAE LUPU”

SIBIUCATEDRA DE ISTORIE MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ

LECT. UNIV. DR. SORIN RADU

INTRODUCERE ÎN ISTORIA CONTEMPORANĂA ROMÂNIEI

SIBIU 2004

CUPRINS

1. Procesul de unificare legislativă şi de integrare a provinciilor unite cu România în structurile noului stat...................................................22. Economia României între cele două războaie mondiale 1919-1939. Caracteristici ........................................................................... 83. Sistemul politic din România în perioada monarhiei constituţionale (1918- februarie 1938)........................................................12

3.1. Constituţia din martie 1923 – fundamentul regimului politic... 123.2. Monarhia..................................................................................173.3. Parlamentul şi viaţa parlamentară .......................................…213.4. Partidele politice ................................................................….26 3.5. Sistemul electoral (1918-1937)...............................................31

3.5.1. Evoluţia legislaţiei electorale. Consideraţii privind electoratul .........................................................….313.5.2. Alegerile parlamentare şi locale organizate în perioada 1919-1937 ..................................................….36

4. Societatea românească între cele două războaie mondiale ....................464.1. Impactul războiului, reformelor şi al Unirii asupra societăţii. Mentalităţi colective....................................................…464.2. Viaţa cotidiană a românilor ................................................….51

5. Politica externă a României între cele două războaie mondiale (1919-1939).............................................................................................…546. Regimul monarhiei autoritare (10 februarie 1938 – 6 septembrie 1940)................................................…607. Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 – august 1944.................................................................................…64

7.1. Statul naţional legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941)................................................................….647.2. Dictatura militară antonesciană (ianuarie 1941 – august 1944)...................................................................…65

8. Participarea României la cel de-al doilea război mondial .....................678.1. Campania armatei române alături de Germania nazistă împotriva U.R.S.S. (iunie 1941 – august 1944).............….678.2. Lovitura de stat de la 23 August 1944 ...............................….718.3. Campania armatei române împotriva Germaniei naziste (23 august 1944 – mai 1945) ......................................... …74

9. Evoluţia politică a României în perioada 1944-1947. Premisele instaurării regimului totalitar comunist .................................….7710. Regimul politic din România în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)...................................................….84 10.1. Impunerea regimului stalinist………………………………84 10.2. Represiune, rezistenţă, colaboraţionism,

luptă pentru putere………………………………………...……….92 10.3. Retragerea trupelor sovietice din România (1958)…………94 10.4. Desovietizarea României. Declaraţia din aprilie 1964…. …95

1

1. PROCESUL DE UNIFICARE LEGISLATIVĂ ŞI DE INTEGRARE A PROVINCIILOR UNITE CU ROMÂNIA

ÎN STRUCTURILE NOULUI STAT

Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României în anul 1918 a reprezentat o revoluţie care a iniţiat o adevărată operă de organizare a noului stat şi de constituire a naţiunii. România nu s-a transformat doar din punct de vedere demografic, social şi teritorial, ci a fost afectat profund şi domeniul politic ca urmare a războiului, reformelor şi a sporirii fără precedent a populaţiei şi a teritoriului.

Procesul unificării legislative a constituit o problemă care a dat naştere unei dezbateri nu numai teoretice, ci şi politice, preocupând întreaga clasă politică a României Mari. Jurişti mai ales, conducători de instituţii de diverse profiluri, lideri ai tuturor partidelor politice s-au angajat, prin intermediul unor reviste de specialitate, prin presă, dezbateri parlamentare, la un dialog despre cea mai potrivită cale pentru atingerea scopului urmărit, adică unificarea instituţional-administrativă a ţării. Conţinutul dezbaterilor a profilat opţiunea pentru realizarea unei sinteze a tot ceea ce era înregistrat şi recunoscut ca fiind mai bun în legislaţia tuturor provinciilor ţării de până la unire, dar să cuprindă în acelaşi timp şi ceea ce putea fi comun – sub aspect principial – din gândirea lumii moderne.

Problemele de acest fel preocupau toate statele europene întregite sau nou create la sfârşitul primului război mondial. Într-o primă etapă s-au menţinut în vigoare legile existente, sau o parte însemnată a acestora, pentru ca, apoi, unificarea să se realizeze diferenţiat, de la ţară la ţară, fiind sesizabile şi procedee asemănătoare.

Procesul de unificare legislativă, care a stat la baza unificării instituţionale, administrative, politice, economice, culturale etc. s-a produs printr-o împletire a principiilor şi modalităţilor de înfăptuire. Menţinerea pentru un timp a unor legiuiri specifice doar unor provincii s-a interferat cu extinderea, tacită sau explicită, a unor legi din Vechiul Regat, cu promulgarea legilor şi codurilor de unificare, fără a se putea face o periodizare cronologică distinctă între aceste înfăptuiri. Pe de altă parte, trebuie precizat că unificarea legislativă a fost un proces de durată la care au contribuit atât românii din Vechiul Regat cât şi cei din provincii. Cu toate acestea unificarea a avut loc în mare măsură sub egida şi în condiţiile impuse de Vechea Românie, ale cărei instituţii au jucat un rol dispro-porţionat în statul ce-şi sporise dimensiunile.

Unificarea însemna şi încorporarea unor importante populaţii minoritare în general mai urbanizate, mai educate şi mai moderne decât românii. De asemenea, însemna şi impunerea unor procese democratice occidentale, precum şi drepturi egale acordate minorităţilor naţionale, dar şi de-monstrarea lipsei unei concepţii unitare a clasei politice româneşti, afectată, ca şi minorităţile, de tradiţii, culturi şi loialităţi din punct de vedere regional.

Unificarea a fost îngreunată de existenţa unor organisme politice regionale care au elaborat o proprie operă legislativă, mai ales în cazul Consiliului Dirigent din Transilvania. În Basarabia a funcţionat în perioada de la proclamarea unirii (27 martie/9 aprilie 1918) şi până în 27 noiembrie/10 decembrie 1918 Sfatul Ţării şi Consiliul de Directori Generali, care au avut drept sarcină administrarea provinciei. Între realizările mai importante ale acestor instituţii se remarcă legea agrară, cu un pronunţat caracter democratic, adoptată în 27 martie 1918, între primele măsuri legislative de acest gen adoptate în România întregită.

În Bucovina, odată proclamată unirea cu România (14/27 octombrie 1918), s-a constituit un Consiliu Naţional compus din 50 de membri care să reprezinte interesele poporului român din această provincie. Consiliul Naţional a instituit un organism cu caracter de guvern compus din 14 secretari de stat, având în frunte pe Iancu Flondor. În decembrie 1918, în acelaşi timp cu decretul lege de recunoaştere a unirii semnat de Ferdinand I şi I. I. C. Brătianu, se publica un decret care se referea la administrarea Bucovinei. Astfel, se instituia sub conducerea unui ministru delegat de rege un Serviciu administrativ cuprinzând nouă Secretariate de serviciu, în frunte cu un secretar şef. În aprilie 1920 ministrul delegat a fost înlocuit de un preşedinte al Comisiei regionale, cu misiunea de a lichida

Noţiunea cuprinde Transilvania propriu-zisă, Banatul, Crişana şi Maramureşul.

2

serviciile şi de a trece atribuţiile lor asupra departamentelor corespunzătoare ale guvernului de la Bucureşti.

În Transilvania la 2 decembrie 1918 s-a constituit Marele Sfat Naţional (organism cu funcţii legislative) şi Consiliul Dirigent, un guvern provizoriu în frunte cu Iuliu Maniu, care cuprindea 15 resorturi. Aceste organisme confereau o oarecare autonomie provizorie provinciei intracarpatice, stare ce avea să dureze până la întrunirea Constituantei Românei Mari aleasă pe baza votului universal, fără a avea a semnificaţie politică.

Consiliul Dirigent, cu sediul în Sibiu, avea puteri legislative şi executive largi. Se supunea Bucureşti-ului doar în probleme militare şi de politică externă, căi ferate şi câteva domenii de jurisdicţie naţională. Consiliul era alcătuit din doi social-democraţi, trei independenţi şi zece membri ai Partidului Naţional.

Întrucât atribuţiile Consiliului Dirigent se exprimau în puterea legislativă şi executivă, el a pus la baza activităţii sale principiul modern al separării puterilor, hotărând asupra exercitării lor în felul următor: puterea legislativă urma să fie exercitată prin Consiliul Dirigent în ansamblul său, cu discutarea chestiunilor şi supunerea lor la vot; puterea executivă a rămas să fie exercitată prin resoarte, iar puterea judecătorească prin judecătorii, tribunale şi Curţi de Apel, cu deplină independenţă în hotărâri faţă de Consiliul Dirigent.

Consiliul Dirigent a trecut la organizarea unei administraţii româneşti descentralizate în Transilvania şi a luat măsuri în toate domeniile vieţii juridice, economice, sociale, culturale şi chiar politice. Între realizările mai importante se remarcă legea agrară şi legea electorală (august 1919).

Argumentul menţinerii temporare a unei asemenea stări, invocat de transilvăneni, rezida în condiţiile istorice diferite în care a evoluat poporul român de peste munţi, situaţie ce a generat existenţa pe acest teritoriu a unor legi şi instituţii diferite. La aceasta se adăuga situaţia specifică a începutului de decembrie 1918, când războiul abia se terminase, tratativele de pace nu începuseră, vechea Românie se resimţea de pe urma distrugerilor provocate de război şi de ocupaţia germană.

În consecinţă, autonomia provizorie şi limitată în timp hotărâtă prin Rezoluţia de la Alba Iulia apărea ca o necesitate practică. În Transilvania trebuia să se organizeze o viaţă de stat românească şi să se întreprindă măsuri energice în toate compartimentele, care să grăbească uniformizarea deplină a situaţiei din provincie cu vechea Românie.

Odată cu deschiderea lucrărilor primului Parlament ales în baza sufragiului universal, la 20 noiembrie 1919, Marele Sfat Naţional s-a autodizolvat. Acest lucru atrăgea după sine, în mod automat, şi desfiinţarea Consiliului Dirigent, dar o parte a oamenilor politici, în frunte cu Iuliu Maniu, nu erau de acord. Ei considerau că nu era momentul ca acest organ autonom să fie desfiinţat, deoarece nu s-au făcut încă paşi însemnaţi pe calea unificării politico-administrative.

La scurt timp însă, în rândul transilvănenilor şi mai ales în cadrul Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, apar critici tot mai virulente la adresa menţinerii Consiliului Dirigent.

Disputa în jurul desfiinţării Consiliului Dirigent a fost curmată în mod autoritar la 4 aprilie 1920 prin publicarea în „Monitorul Oficial” a unui decret-lege, semnat de prim-ministrul Alexandru Averescu şi Regele Ferdinand I care dizolva acest organism autonom, atribuţiile lui trecând asupra guvernului de la Bucureşti.

Dacă în mediile politice din Vechiul Regat decizia a fost primită cu satisfacţie, reprezentanţii Partidului Naţional au protestat vehement faţă de acest act al guvernului de la Bucureşti, cerând anularea lui. Iuliu Maniu avea să declare că în principiu este de acord cu dizolvarea Consiliului Diri -gent, dar nu acceptă modalitatea prin care s-a procedat, deoarece reprezintă o desconsiderare a hotărârilor de la Alba Iulia. Se impune precizarea că Iuliu Maniu nu a făcut greutăţi Comisiei de unificare care a preluat sarcina unificării Transilvaniei cu România.

Se poate aprecia, că activitatea Consiliului Dirigent, organ provincial provizoriu cu atribuţii legislative şi executive, a complicat şi mai mult problema unificării instituţional-legislative a României prin faptul elaborării unei opere cu caracter normativ care impunea o organizare diferită faţă de cea din vechea Românie.

Prin sancţionarea actelor de Unire din 1918 de către Rege şi guvernul român se extindea, în mod tacit, în toate regiunile ţării Constituţia României din 1866 cu modificările intervenite pe parcurs (şi în special cea din iunie 1917 referitoare la votul universal şi reforma agrară). Această extindere se

3

referea la forma statului, la o serie de principii şi drepturi democratice etc. şi nu însemna trecerea la aplicarea tuturor prevederilor sale.

Unirea a pus şi problema unificării stilului calendaristic, prin introducerea stilului nou, gregorian. La 1/14 februarie 1919 s-a introdus, mai întâi, stilul gregorian, în armată, pentru ca la 6/19 martie să fie extins la nivelul întregii ţări. Ziua de 1 aprilie devenea 14 aprilie 1919. Trecerea la noul stil răspundea unor necesităţi interne şi externe, reprezenta o condiţie a modernizării în plan naţional şi european. Introducerea lui nu s-a produs imediat pe întreg teritoriul României şi în toate păturile societăţii. Greutăţi s-au manifestat în acest sens, mai ales în Basarabia, unde o parte însemnată a populaţiei a refuzat să admită „calendarul îndreptat”.

Cel mai important pas pe calea unificării statului l-a constituit adoptarea Constituţiei din martie 1923. Aceasta a stabilit principiile moderne de organizare a statului care vor sta la baza unificării legislative a României Mari. Legea fundamentală prevedea, între altele: „Se vor revizui toate codurile şi legile existente în diferite părţi ale statului român spre a se pune în armonie cu Constituţiunea de faţă şi asigura unitatea legislativă. Până atunci ele rămân în vigoare” (art. 137).

Extinderea unor legi din vechea Românie va continua şi după adoptarea Constituţiei. De pildă, Codul silvic din România din anul 1910, cu modificările ulterioare, a fost extins prin legea din 17 iunie 1923 şi în teritoriile unite cu statul român. Începând cu 11 iunie 1928, s-au extins în Basarabia şi codurile de drept civil, cu unele excepţii. În Bucovina acest lucru s-a petrecut zece ani mai târziu; abia în toamna lui 1938 s-au aplicat codurile civile din vechea Românie.

După 1923, în baza principiilor constituţionale au fost adoptate un număr important de „legi noi de unificare”.

În ceea ce priveşte justiţia, la 25 iunie 1924 s-a promulgat Legea pentru organizarea judecătorească, modificată în noiembrie şi decembrie 1925. În virtutea acestei legi organele puterii judecătoreşti erau: judecătoriile, tribunalele, Curţile de Apel, Curţile de juraţi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La 20 decembrie 1925 era promulgată Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie care preciza că deciziile Curţilor de apel şi ale Curţilor de juraţi, precum şi sentinţele tribunalelor ordinare date ca instanţe de apel, sentinţele jurisdicţiilor speciale şi ale tribunalelor militare „vor fi pronunţate cu recurs de înalta Curte de Casaţie”, cu unele excepţii, ca cele de competenţa Comitetului Agrar. Prevederile acestor legi, precum şi a celor care au urmat, vor confirma independenţa puterii judecătoreşti şi principiul separaţiei puterilor în stat, stipulate de Constituţia din martie 1923.

O problemă foarte importantă şi imperios necesar de a se realiza era unificarea administrativă a statului. În România Mare, după 1918 funcţionau patru regimuri administrative. Vechiul Regat avea un anumit regim administrativ stabilit prin legile din 1864, 1872, 1894, 1904, 1908 ş.a., în Basarabia se păstrau încă legile ţariste, iar Bucovina păstra organizarea arhaică, tipică unui imperiu alcătuit dintr-o sumă de naţionalităţi. De asemenea, în Transilvania funcţiona un sistem administrativ maghiar regle-mentat de legea XXII din 1886.

Unificarea administrativă a României Mari s-a făcut potrivit concepţiei politice a Partidului Naţional Liberal. Imediat după război, acesta se pronunţa pentru o „largă descentralizare”: comuna şi judeţul urmând să aibă viaţa lor de sine stătătoare, iar puterea centrală să nu intervină în conducerea lor decât în măsura impusă de cerinţele unităţii şi siguranţei statului. Programul politic elaborat de liberali în noiembrie 1921 se declara, însă, categoric împotriva autonomiei locale. Liberalii se aflau într-o situaţie incomodă, în sensul că, pe de o parte erau convinşi de necesitatea promovării unei politici de centralizare a statului, iar pe de altă parte, doctrina neoliberală impunea respectarea principiilor descentralizării administrative şi autonomiei locale. Din această dilemă ei au ieşit recurgând la un artificiu: s-au proclamat adepţi ai principiului descentralizării, conferindu-i însă o interpretare proprie. Pentru Partidul Liberal afirmarea intenţiei de a asigura o largă descentralizare şi autonomie locală era mai mult un tribut verbal plătit popularităţii de care se bucura acest principiu în rândul opiniei publice. În realitate, liberalii au promovat în mod constant o politică de centralizare.

Legea de unificare administrativă din 14 iunie 1925, elaborată de guvernul Ion I. C. Brătianu, în afară de faptul că a introdus o organizare unitară în administraţie, n-a realizat nici unul din principiile pe care se întemeia. Legislatorii de atunci, deşi şi-au propus drept scop realizarea unei reforme administrative bazate pe descentralizare, nu au reuşit să instituie, în realitate, acest principiu. În conformitate cu prevederile art. 4 din Constituţia din martie 1923, Legea pentru unificare administrativă stabilea împărţirea administrativă a României în: judeţe, comune (rurale şi urbane) şi

4

sate. Între această lege şi textul Constituţiei exista chiar o contradicţie: legea fundamentală a omis să admită, ca circumscripţie teritorială între judeţ şi comună, plasa, dar legea din iunie 1925 o prevedea.

Partidele din opoziţie, mai ales Partidul Naţional, au criticat legea administrativă, în special pentru tendinţele apreciate ca prea centraliste. Cu toate acestea, Legea pentru unificarea administrativă din iunie 1925 a constituit o adevărată reformă în domeniu, ea introducând pe întreg teritoriul ţării acelaşi sistem de organizare administrativă, având ca model realităţile din Vechiul Regat.

Organizarea administrativă a României Mari va fi completată cu Legea pentru Contenciosul Administrativ din 23 decembrie 1925, care reprezenta o aplicare a principiilor cuprinse în noua Constituţie, ca urmare a trecerii Contenciosului Administrativ din competenţa Curţii de Casaţie la instanţele de drept comun.

În categoria legilor de unificare mai intră o serie de legi referitoare la statutul funcţionarilor publici, la pensii, la repausul duminical şi al sărbătorilor legale, care aparţin unei categorii mai largi de măsuri, menite a reglementa raporturile de muncă, sistemul asigurărilor sociale, învăţământul muncitoresc ş.a., categorie cunoscută şi sub numele de legislaţia muncii, ca parte componentă a politicii sociale. Unele din aceste măsuri au pornit din necesitatea înlocuirii regimurilor diferite, moştenite de la fostele stăpâniri, cu un sistem unitar, pe întreaga ţară. S-a acordat o atenţie deosebită acestei legislaţii şi din perspectiva dezvoltării industriale tot mai pronunţate a ţării, a creşterii rolului muncitorimii, meseriaşilor, comercianţilor etc., în viaţa economică şi socială. Se răspundea unor necesităţi interne, onorându-se prevederea din Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie („Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”), în condiţiile în care statul era chemat să ocrotească munca în însuşi interesul intensificării producţiei şi a menţinerii echilibrului social.

O categorie importantă a „legilor noi de unificare” elaborate după anul 1923 o reprezintă cele din domeniul învăţământului: Legea pentru învăţământul primar al statului din 26 iulie 1924; Legea pentru modificarea legii asupra învăţământului secundar şi superior din 8 martie 1925; Legea asupra învăţământului particular din 22 decembrie 1925 şi Legea pentru organizarea învăţământului secundar din 15 mai 1928.

Unificarea sistemului educaţional după 1918 a fost mult mai complicată decât părea la prima vedere. Dincolo de dificultăţile determinate de existenţa a patru regimuri educaţionale diferite, apare necesitatea dezvoltării unui învăţământ pentru minorităţile etnice ce ocupau aproximativ 30 % din populaţia ţării.

Şi în acest proces liberalii au jucat rolul cel mai important. Semnificativ pentru politicile culturale agresive ale naţional-liberalilor era folosirea termenului de „ofensivă culturală” pentru a descrie propriul program de unificare naţională prin intermediul şcolii.

Unificarea sistemului de învăţământ s-a produs într-un proces treptat care a permis existenţa unor stadii de tranziţie ale autonomiei regionale. Acest proces a stârnit însă şi nemulţumirea şi opoziţia unei părţi a elitei româneşti şi minoritare din provinciile unite, nemulţumite de faptul că Bucureşti-ul promova o politică de uniformizare culturală. În opinia acestor „regionalişti” (cum erau calificaţi de politicienii Vechiului Regat) politica de unificare a învăţământului este „nenaturală” sau „formală” întrucât nu permite ca fuziunea dorită a diferitelor sisteme educaţionale să aibă loc gradual.

Legea pentru învăţământul primar al statului din 1924 a reprezentat un moment de referinţă dintr-o acţiune amplă, de dezvoltare şi modernizare a învăţământului de toate gradele, în care statul român s-a angajat cu multă hotărâre şi cu o contribuţie materială substanţială. Legea a prelungit învăţământul primar la şapte ani, adăugând trei ani complementari celor patru obligatorii în Vechiul Regat. Ea sublinia încă o dată obligativitatea învăţământului elementar şi declara obligatorii cursurile pentru analfabeţi până la vârsta de 18 ani.

Legea asupra învăţământului particular din decembrie 1925 oferea posibilitatea înfiinţării şi de şcoli particulare (ale confesiunilor, ale comunităţilor, ale particularilor), sau în familie. Şcolile primare particulare trebuiau să funcţioneze numai cu programa de învăţământ a statului, iar cele secundare puteau avea programă proprie, fiind însă obligatorie predarea în limba română, a limbii române, a istoriei românilor, a geografiei României şi a dreptului constituţional al statului român.

5

Legea pentru modificarea legii asupra învăţământului secundar şi superior din martie 1925 se referea la modul de promovare al unor clase şi trepte, la reintroducerea examenului de bacalaureat şi la echivalarea diplomelor obţinute în străinătate.

Legea pentru organizarea învăţământului secundar din mai 1928 prevedea un liceu cu şapte clase şi două cicluri, renunţându-se la clasa a VIII-a. această reducere, criticată în epocă, s-a făcut din motive financiare. Legiuitorul şi-a propus să realizeze „liceul unitar”, în care cele trei secţii ale clasei a VIII-a (clasică, reală şi modernă) au dispărut, fiind înlocuite printr-un învăţământ unic pentru toţi elevii, rămânând ca specializarea să de facă în Universitate sau în şcolile superioare existente.

Măsurile adoptate de statul român între anii 1918 şi 1928 au condus la unificarea în plan naţional a sistemului de învăţământ şi au contribuit substanţial la dezvoltarea reţelei de şcoli pe întreg cuprinsul României. S-au manifestat însă şi o serie de greutăţi materiale care nu au permis transpu-nerea în practică a tuturor dispoziţiilor legii, şi în general, a proiectelor de modernizare a învăţământului.

Într-o altă ordine de idei, Constituţia din martie 1923 prevedea libertatea absolută a conştiinţei, statul garantând tuturor cultelor deopotrivă protecţia şi libertatea de exercitare.

Pornind de la creşterea importantă a numărului de credincioşi, Biserica ortodoxă română a fost ridicată la cea mai înaltă treaptă ierarhică. În februarie 1925 a fost adoptată Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal. În baza acestei legi, mitropolitul primat Miron Cristea a devenit patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Ceremonia investiturii şi încoronării a avut loc la 1 noiembrie 1925.

La 6 mai 1925 a fost publicată Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române împreună cu un amplu Statut de organizare. Legea confirma caracterul de Biserică dominantă în stat conferit de Constituţia din 1923. Biserica Ortodoxă Română era declarată autocefală, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului.

O lege deosebit de importantă pentru toţi locuitorii ţării a fost Legea pentru regimul general al cultelor din aprilie 1928. aceasta a stabilit situaţia de drept a cultelor, raporturile dintre stat şi culte, relaţiile dintre culte şi altele. Următoarele culte erau considerate culte istorice: cultul ortodox, cultul român greco-catolic (unit), cultul catolic (de rit latin, grec-rutean şi armean), cultul reformat (calvin), cultul evanghelic-luteran, cultul unitarian, cultul armeano-gregorian, cultul mozaic (cu diferitele sale rituri), cultul mahomedan. Se recunoşteau drepturile comunităţii baptiste, acordate printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 21 noiembrie 1927. Toate cultele, cu excepţia celui romano-catolic, erau autocefale; această neatârnare se întemeia pe principiile lor fundamentale, dogmatice şi canonice.

Procesul de unificare legislativă, care a stat la baza unificării instituţionale, administrative, politice, economice, culturale etc., s-a produs printr-o împletire a principiilor şi modalităţilor de înfăptuire. Menţinerea pentru un timp a unor legiuiri specifice doar unor regiuni s-a interferat cu extinderea, tacită sau explicită, a unor legi din vechea Românie. Intervalul 1918-1928 poate fi numit deceniul unificării, cu precizarea că nu se poate considera încheiat acest proces în momentul formării guvernului Iuliu Maniu (noiembrie 1928).

Cu toate că politică de unificare desfăşurată sub egida Bucureşti-ului a nemulţumit în mare măsură elita politică şi culturală din provinciile unite cu România la 1918, aceasta s-a împăcat cu centralizarea care reprezenta la urma urmei idealul românesc la care aspirase de atâta vreme.

6

BIBLIOGRAFIE

1. Bold, Emilian, Consolidarea unităţii naţional – statale româneşti. Măsuri legislative, economice, politice şi sociale (1918-1940), Iaşi, 1987.

2. Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, vol. I, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2001.

3. Cojocaru, Gheorghe E., Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), Editura Semne, 1997.

4. Galea, Aurel, Formarea şi activitatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului, ţinuturilor româneşti din Ungaria (2 decembrie 1918 – 10 aprilie 1920), Editura Tipomur, Târgu Mureş, 1996.

5. Iancu, Gheorghe, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

6. Idem, Unificarea legislativă. Sistemul administrativ al României (1919-1939), în Dezvoltare şi modernizare în România interbelică 1919-1939. Culegere de studii, coord. Vasile Puşcaş, Vasile Vesa, Bucureşti, 1988, p. 39-67.

7. Livezeanu, Irina, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930. Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

8. Sachelarie, Ovid, Georgescu, Valentin, Unirea din 1918 şi problema unificării legislative, în „Studii. Revistă de Istorie”, tomul XXI, 1968, nr. 6.

9. Scurtu, Ioan ş.a., Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Editura Semne, Bucureşti, 1998.

7

2. ECONOMIA ROMÂNIEI ÎNTRECELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE 1919-1939. CARACTERISTICI

Între cele două războaie mondiale, România a prezentat contrastul izbitor dintre o înapoiere adânc înrădăcinată, pe de o parte, şi înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării şi urbanizării, pe de altă parte. Structura sa economică şi socială a păstrat în linii mari configuraţia de dinainte de război. Industria se dezvolta şi devenea tot mai capabilă să satisfacă necesităţile consumatorilor, iar importurile de materii prime şi de semifabricate creşteau mai repede decât acelea de produse manufacturate. Populaţia urbană s-a mărit, întrucât oraşele şi-au sporit rolul în organizarea şi conducerea economiei. Chiar şi agricultura punea în evidenţă o schimbare, întrucât accentul pus pe tradiţionala producţie de cereale a suferit o mutaţie în favoarea cultivării legumelor şi a plantelor industriale. În toate ramurile economiei statul şi-a asumat un rol de conducere sporit. Deşi respecta proprietatea privată asupra pământului şi a mijloacelor de producţie şi deşi acorda capitalului privat, autohton şi străin, numeroase avantaje, statul şi-a arogat pentru sine planificarea şi administrarea a ceea ce avea să fie în mod obişnuit numit „economia naţională” .

Într-o altă ordine de idei, înfăptuirea unităţii naţional-statale a produs modificări benefice, provinciile unite întărind potenţialul economic al ţării. În raport cu situaţia din 1916 industria reprezenta, în 1919, 235 %. O contribuţia majoră la sporirea potenţialului industrial al ţării l-au avut provinciile unite, mai ales Transilvania. Astfel, Vechiul Regat reprezenta 4 % din numărul întreprinderilor, 50 % din capitalul investit, 39 % din valoarea combustibilului, 53 % din valoarea producţiei. Transilvania vine cu o zestre de 35 % din întreprinderi, 29 % din capitalul investit, 40 % din forţa motrice, 39 % din valoarea combustibilului, 28 % din valoarea materiilor prime. Banatul, spre deosebire de Transilvania, venea cu o zestre înjumătăţită; Bucovina şi Basarabia aduceau, de asemenea, o contribuţie mai mică. Noile provincii aduceau avantaje teritoriale şi bogate resurse agricole şi industriale; suprafeţelor agricole ale Vechiului Regat de cca. 10 milioane ha. se adaugă 11 milioane ha.

Situaţia economică a României la sfârşitul războiului mondial. Haosul economic şi consecinţele sale. Primul război mondial s-a purtat pe o suprafaţă întinsă a teritoriului naţional şi a produs distrugeri însemnate. Principalele consecinţe pe care le-a avut asupra economiei româneşti au fost: deteriorarea masivă a aparatului de producţie din industrie şi transporturi; distrugerea surselor de energie precum şi a unei părţi din forţele de producţie din agricultură; inflaţia; dezechilibru bugetar ş.a. La toate acestea se pot adăuga pierderile umane din timpul războiului, foamete, epidemii ş.a.m.d.

Datorită distrugerilor de război dar şi jafului organizat de trupele germane de ocupaţie, producţia industrială şi extractivă a scăzut mai mult de jumătate, comparativ cu anii 1915-1915. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în agricultură, aici problemele fiind agravate de lipsa braţelor de muncă, a inventarului agricol viu şi mort. Suprafaţa însămânţată a scăzut faţă de media anilor 1911-1915 la 40 % în 1919-1920.

Agricultura. Reprezenta sectorul dominant al economiei şi refacerea acesteia depindea într-o mare măsură de relansarea producţiei agricole. Aproximativ 80 % din populaţia României Mari era angrenată în diferitele ramuri ale agriculturii. Exportul de cereale condiţiona în bună măsură soldul balanţei comerciale şi de plăţi a statului. Sectorul economic-agricol avea însă cea mai complicată problematică socială.

Statisticile indică faptul că între 1920-1940 România ocupa locul al IV-lea în Europa din punct de vedere al suprafeţelor cultivate; locul al V-lea sub raportul producţiei agricole totale; pământul folosit în agricultură reprezenta în 1930 peste 62 % din suprafaţa ţării; peste 83 % din terenul agricol era cultivat cu cereale, procentul scade spre sfârşitul perioadei interbelice în favoarea plantelor industriale şi a legumelor.

Structura proprietăţii a fost schimbată fundamental prin reformele agrare efectuate în perioada 1917-1921. Acestea au diferit de la provincie la provincie, reflectând specificul condiţiilor economice şi sociale în care au evoluat fiecare din provincii. De exemplu, legislaţia din Transilvania şi Basarabia a fost mai radicală decât cea din Vechiul Regat şi Bucovina. Toate aceste legi agrare aveau drept scop

8

primordial împărţirea pământului către ţărani şi erau motivate mai mult sub raport social decât sub raport strict economic.

În Vechiul Regat, guvernul Brătianu a elaborat, în decembrie 1918, un decret-lege prin care a proclamat deplina expropriere a tuturor pământurilor deţinute de Coroană, de instituţiile publice şi private, de proprietarii absenţi şi de către străini, ca şi a domeniilor particulare depăşind 500 ha. Dar proprietarii ce deţineau mai multe moşii erau protejaţi prin prevederea potrivit căreia exproprierea avea în vedere fiecare proprietate şi nu totalitatea proprietăţilor deţinute de către un individ. Foştii proprietari urmau să fie compensaţi cu bonuri de tezaur cu 5 % dobândă, răscumpărabile în 50 de ani. Ţăranii care au primit pământ trebuiau să achite două treimi din compensaţie, iar statul o treime.

Schimbările politice au împiedicat aplicarea legii. O nouă lege a reformei agrare va fi promulgată la, 17 iulie 1921, în timpul guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Autorul proiectului de lege era fostul conservator Constantin Garoflid, ministru al Agriculturii. Legea agrară nu se deosebea în puncte esenţiale de legea anterioară. Garoflid a pornit de la presupunerea că un teren de 5 ha. era suprafaţa potrivită pentru o gospodărie ţărănească viabilă şi în consecinţă, a propus ca pământul expropriat să fie distribuit în loturi de 5 ha. sau în „suplimente” mai mici, pentru a aduce gospodăriile existente la limita de 5 ha. El a încercat, de asemenea, să rezolve două probleme fundamentale ale agriculturii româneşti: fâşiile ţărăneşti risipite şi continua fragmentare a micilor gospodării. În acest sens, legea agrară a interzis împărţirea gospodăriilor, obţinute în virtutea prevederilor sale, în loturi de mai puţin de 2 ha. la câmpie şi de 1 ha. în zona de dealuri.

În provinciile unite legile agrare au urmat aceleaşi principii aplicate în Vechiul Regat. Schimbările în structura proprietăţii pământului au vizat satisfacerea cererilor ţăranilor şi nu neapărat măsuri economice menite să reorganizeze agricultura. Reforma agrară din provinciile alipite a stârnit nemulţumirea minorităţilor etnice, a saşilor, şi mai ales a maghiarilor.

În Transilvania, Consiliul Dirigent a elaborat un proiect de lege agrară, adoptat de Marele Sfat Naţional la 12 septembrie 1919, ce prevedea exproprierea în întregime a moşiilor străinilor, a unor instituţii publice şi particulare anume şi a tuturor proprietăţilor depăşind 500 de iugăre cadastrale. Legea considera toate proprietăţile unui singur proprietar drept o unitate. Proprietăţile între 200 şi 500 de iugăre, făceau obiectul unei exproprieri parţiale iar proprietăţile puteau fi expropriate dacă terenul respectiv era necesar pentru aplicarea reformei în judeţul respectiv. Ţăranii care au luptat în război se aflau în fruntea listei celor îndrituiţi să fie împroprietăriţi.

Basarabia a cunoscut şi ea o reformă agrară radicală. A fost realizată de ţăranii înşişi în timpul primului an de după revoluţia din martie 1917 din Rusia. La 27 martie 1918, când Sfatul Ţării a votat Unirea cu România, aproape două treimi din suprafeţele marilor moşii ajunseseră în mâinile ţăranilor. Legea agrară prevedea şi aici răscumpărarea pământului de către ţărani, la un preţ ridicat, 800 lei ha.

Reforma agrară din Bucovina nu s-a deosebit în general de aceea din Vechiul Regat. Au fost expropriate aproximativ 75.000 ha. Micile gospodării au sporit cu 28 % pe seama marilor moşii, pe care reforma agrară le-a redus până la limita a 250 ha de pământ arabil.

Reforma agrară din România a fost cea mai radicală din Europa Orientală – fără a lua în calcul Rusia Sovietică – transformând din temelii structura proprietăţii. Dintr-o ţară de mari proprietăţi, România devine o ţară a gospodăriilor mici şi mijlocii. Cu toate acestea, efectele imediate nu au fost pozitive. Reforma agrară a dus în prima fază la scăderea producţiei şi a productivităţii în agricultură, întrucât numeroase proprietăţi erau prea mici pentru a fi economic viabile şi au continuat să fie reîmpărţite prin moştenire. Un efect negativ al reformei l-a constituit lipsa unei politici de credit la care ţăranii să aibă acces, lipsa inventarului agricol ş.a.

Aplicarea reformei agrare a produs numeroase nemulţumiri ţăranilor datorită insuficienţei pământului, abuzurilor întâlnite în aplicarea legilor agrare, prelungirea, întârzierea împroprietăririlor produse mai ales din lipsa specialiştilor. În 1927, doar cca. 50 % din moşiile care făceau obiectul exproprierii fuseseră măsurate şi doar o parte relativ mică din acestea, în jur de 1.100.000 ha., fuseseră parcelate pentru a fi distribuită.

Criza economică izbucnită în 1929 a lovit din plin gospodăriile mici şi mijlocii din România. O mare parte a ţăranilor sărăciţi îşi vor vinde loturile ţăranilor înstăriţi, astfel că, în 1938 o anchetă efectuată în câteva sate a constatat că ţăranii care au primit loturi în anii ’20 au pierdut, în general, între 30-40 % din pământurile lor. În perioada 1930-1941 numărul gospodăriilor între 10-100 ha. a scăzut de la 7,6 % la 6,4 % din totalul gospodăriilor.

9

Sunt greu de cântărit efectele legilor de reformă agrară asupra organizării agriculturii, dar ele nu par să fi schimbat în mod semnificativ structurile existente. Marii moşieri, care au mai rămas, continuau să folosească doar ei maşinile agricole şi forţa de muncă angajată; practica închirierii pământului către ţăranii săraci nu a dispărut. Legile reformei nu au afectat în mod drastic axarea agriculturii româneşti pe producţia de cereale, deşi era evidentă tendinţa diferitelor categorii de ţărani de a diversifica culturile. Cu toate acestea, în 1939 cerealele acopereau 83,5 % din totalul pământului arabil, în comparaţie cu 84,7 % în 1927.

Reforma agrară nu a îmbunătăţit radical nivelul de trai al majorităţii ţăranilor. În general, ţăranul cu o gospodărie sub 3 ha. nu reuşea să se descurce în cazul în care lucratul pământului era singura sa sursă de venituri. Pe de altă parte, incapacitatea diverselor categorii de ţărani de a-şi îmbunătăţi nivelul de trai s-a datorat şi politicilor fiscale şi economice guvernamentale, care l-au împovărat pe ţăranul obişnuit. De asemenea, disproporţia mare dintre produsele agricole şi cele industriale, în favoarea celor din urmă, a avut consecinţe negative asupra proprietăţii ţăranilor.

Totuşi, reformele agrare au fost în avantajul anumitor segmente ale ţărănimii şi astfel au avut consecinţe favorabile pentru viaţa economică şi socială a statului şi a ţării în general. Se poate stabili o legătură între aceste reforme şi sporirea consumului pe cap se locuitor la anumite alimente, o îmbunătăţire în construcţia caselor ţărăneşti, ca şi a altor clădiri, creşterea ştiinţei de carte.

Adevărata natură a structurii agrare a României – agricultura ţărănească, ceea ce înseamnă agricultură făcută de familiile ţărăneşti pe proprietăţile lor – a fost cauza fundamentală a crizei agrare. Această agricultură era neeconomică sub raportul organizării, primitivă ca metode şi împovărată de suprapopulare şi datorii. Mai devreme sau mai târziu, toţi reformatorii au descoperit că aceste deficienţe erau atât de strâns interconectate, încât nu puteau să separe cauzele de efecte.

Agricultura ţărănească era extensivă şi se baza pe cultivarea cerealelor, în special a porumbului şi a grâului. Unii analişti considerau că această concentrare asupra cerealelor a descurajat creşterea animalelor, grădinăritul şi cultivare plantelor industriale. Aceasta a împiedicat, de asemenea, diversi-ficarea culturilor, care ar fi dus la o folosire mai intensivă a mâinii de lucru şi ar fi uşurat astfel povara suprapopulaţiei rurale.

Erau totuşi regiuni ale ţării unde se practica o agricultură intensivă. Spre exemplu, în Ţara Bârsei se realiza cea mai variată agricultură din România, incluzând cultivarea plantelor industriale, a sfeclei de zahăr, culturile de seră şi zootehnia. Agricultura era aici cea mai productivă.

Industria. Războiul a provocat distrugeri enorme în industrie şi a dezorganizat aproape totalmente producţia, dar, cu toate acestea, refacerea în anii ’20 a fost rapidă şi substanţială. Ea se datorează în mare măsură liberalilor, care s-au aflat la guvernare cea mai mare parte a deceniului şi care şi-au pus considerabila putere politică şi economică în slujba industrializării. Alipirea noilor provincii, în special a Transilvaniei şi a Banatului, a sporit semnificativ capacitatea productivă a Vechiului Regat, cea dintâi provincie în domeniul ceramicii, industriei lemnului, energiei electrice şi metalurgiei, cea de-a doua provincie în industriile metalurgică şi textilă. Dinamismul anilor ’20 este sugerat de creşterea numărului de întreprinderi de tot felul, de la 86.000 în 1918 la 273.000 în 1930, şi de creşterea producţiei între 1924-1928, în minerit cu 189 % şi în producţia bunurilor manufacturate cu 188 %. Dezvoltarea industriei petroliere, care a fost stimulată de investiţiile substanţiale de capital, în special străin, a fost spectaculoasă. Producţia a crescut de la 968.000 tone în 1918 la 5.800.000 tone în 1930, plasând România pe locul al şaselea printre producătorii mondiali. Industria metalurgică a cunoscut o creştere impresionantă, producţia de oţel sporind de la 38.000 tone în 1925 la 144.000 tone în 1928. Liberalii au acordat o atenţie deosebită metalurgiei, asigurându-i o masivă finanţare şi o protecţie continuă împotriva concurenţei străine.

Criza economică de la începutul anilor ’30 a stopat temporar această creştere promiţătoare a industriei. În anii 1929-1932 numărul marilor întreprinderi industriale, volumul capitalului investit în aceste şi numărul muncitorilor pe care îl foloseau au scăzut, iar producţia în aproape fiecare ramură industrială a suferit o scădere drastică.

Odată ce industria a depăşit efectele depresiunii, ea a atins noi niveluri de productivitate între 1934-1938. Valoarea globală a producţiei industriale aproape s-a dublat, ajungând de la 34.900 milioane lei 64.600 milioane lei. Industria metalurgică s-a extins, întrucât a sporit constant cantitatea de minereu de fier extras şi cea de oţel produs. A crescut, de asemenea, producţia de cărbune, ca

10

răspuns la cererile industriei grele şi ale căilor ferate, dar ea nu a reuşit să pună în valoare întregul său potenţial, deoarece mari sume de bani erau îndreptate spre industria petrolieră, ce oferea beneficii mai mari. Producţia petrolieră a înregistrat un record în 1936 – 8,7 milioane tone – înainte de a scădea la 6,6 milioane tone în 1938. Descreşterea a fost determinată de treptata epuizare a rezervelor cunoscute şi, între 1934-1937, şi de o diminuare a consumului intern.

Un fenomen întâlnit şi în România anilor ’30 a fost acela al concentrării capitalului. Concentrarea capitalului, a capacităţilor productive şi a desfacerii s-a realizat cu sprijinul liberalilor, care au acceptat argumentul că monopolul înseamnă raţionalizarea industriei, reducerea costurilor şi, în consecinţă, a preţului impus consumatorului, precum şi o încetare a concurenţei inutile într-o vreme în care industria românească se lupta să-şi confirme rolul de ramură independentă şi profitabilă a economiei naţionale.

Multe ramuri ale industriei progresaseră suficient la sfârşitul anilor ’30 pentru a fi în măsură să satisfacă aproape toate necesităţile interne în materie de alimente, textile şi chimicale. Dar industria românească nu era în măsură să asigure suficiente maşini şi alte utilaje necesare pentru propria sa dezvoltare. Acestea trebuiau să fie importate, situaţie care indică perpetuarea subdezvoltării industriale. Sub raport tehnologic, majoritatea uzinelor româneşti erau în urma celor din Occident. În industria grea doar Uzinele Malaxa şi Oţelăriile Reşiţa se aflau la nivelul celor mai bune din Europa Occidentală; fabricile textile erau, de asemenea, echipate, în general, cu utilaje moderne.

În ciuda dezvoltării impresionante din toate sectoarele industriale, structura economică de bază a ţării nu s-a schimbat în mod semnificativ. În 1939, 78 % din populaţia activă continua să-şi găsească în agricultură principala sursă de venit, în timp ce doar 10 % era angajată în industrie. România era încă dependentă de importuri pentru a-şi echipa industria şi a asigura consumatorilor o gamă largă de bunuri. O altă problemă era aceea a persistenţei unei incapacităţi a pieţei interne de a absoarbe produsele industriale; ţărănimea avea o putere scăzută de cumpărare a bunurilor manufacturate.

Comerţul exterior al României de-a lungul anilor interbelici a urmat orientările de dinainte de primul război. Exporturile tindeau să rămână acelea ale unei ţări predominant agrare, întrucât grânele, animalele, lemnul, împreună cu petrolul reprezentau 90 % din exporturile României. O dată cu trecerea timpului, s-au înregistrat însă schimbări notabile sub raportul importanţei deţinute de fiecare dintre aceste articole. Mai ales în timpul crizei economice, guvernul român a încurajat exportul produselor petroliere, pentru a compensa pierderea pieţelor de cereale, provocată de impunerea unor înalte bariere vamale de către clienţii tradiţionali ai României, ca mijloc de a-şi proteja propriile lor interese agricole. Principalul partener economic al României la sfârşitul anilor ’30 devenise Germania. Aceasta prelua 32 % din exporturile ţării şi era principalul furnizor, deţinând 39 % din totalul importurilor României.

BIBLIOGRAFIE

1. Axenciuc, V., Evoluţia economică a României, Bucureşti, 19922. Bozga, Vasile, Criza agrară în România dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1975.3. Hitchins, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.4. Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti,

2003. 5. Madgearu, Virgil, Evoluţia economiei româneşti după război, Bucureşti, 1940.6. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, Partea I-II, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 1988.7. Saizu, Ioan, Modernizarea României contemporane (perioada interbelică). Pas şi impas Editura

Academiei, Bucureşti, 1991.8. Idem, Politica economică a României între 1922-1928, Editura Academiei, Bucureşti, 1981.9. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria Românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti, 1999.10. Şandru, Dumitru, Reforma agrară din 1921 în România, Editura Academiei, 1975.11. Ştirban, Marcel, Din istoria României 1918-1921. Probleme ale vieţii politice, economice şi

sociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.

11

3. SISTEMUL POLITIC DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA MONARHIEI CONSTITUŢIONALE

(1918- FEBRUARIE 1938)

3.1. CONSTITUŢIA DIN MARTIE 1923 – FUNDAMENTUL REGIMULUI POLITIC

Constituţia reprezintă legea fundamentală a statului în care sunt înscrise principiile de bază ale organizării statului, sunt stabilite drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor, sunt reglementate normele activităţii organelor puterii.

Revizuirea Constituţiei din iulie 1917. La scurt timp după intrarea României în Primul Război Mondial, august 1916, I. I. C. Brătianu repune în discuţie programul de reforme stopat în vara anului 1914. Într-o scrisoare din 3 decembrie 1916, adresată regelui Ferdinand la Iaşi, premierul liberal îi arăta necesitatea desfăşurării unei propagande active a ofiţerilor în rândul soldaţilor, pentru a le atrage atenţia „că toţi luptătorii credincioşi vor avea pământ la sfârşitul războiului”.

În acelaşi timp, i se sugera ideea ca în Mesajul de deschidere a Corpurilor Legiuitoare să se facă aluzie „la recompensarea celor care luptă”. Într-adevăr, Mesajul regal din 9 decembrie 1916 preciza că trebuie spus ţăranului că luptând pentru unitate naţională, el luptă totodată pentru dezrobirea lui politică şi economică.

Desfăşurarea războiului a fost defavorabilă armatei române, regele, guvernul şi Parlamentul se refugiază în Moldova, continuându-şi activitatea în condiţii extrem de grele. Evoluţia situaţiei politice interne a fost influenţată şi de izbucnirea revoluţiei ruse în februarie 1917. În aceste condiţii, regele Ferdinand şi guvernul I. I. C. Brătianu reiau în grabă problema revizuirii Constituţiei tocmai pentru a stimula capacitatea de luptă şi rezistenţă a armatei române. Pentru ca promisiunea reformelor agrară şi electorală să fie credibilă, însuşi regele Ferdinand se adresează ţăranilor-soldaţi în ziua de 23 martie/5 aprilie 1917 promiţându-le pământ precum „şi o largă participare la treburile statului”.

Reluarea problemei revizuirii Constituţiei a dat naştere unor puternice lupte de opinii. În Senat s-a format un grup de adversari irevocabili ai reformelor. Acest grup conservator, condus de Constantin Argetoianu şi Ionaş Grădişteanu, a atras în sfera sa de acţiune şi pe câţiva liberali care nu primeau proiectul guvernului sub pretext că nu este îndestulător. Frământările apărute în Partidul Liberal vor determina desprinderea unei grupări de stânga compuse din dr. Nicolae Lupu, C. Diamandi, M. Macovei, I. P. Rădulescu, Matei Carp, Trancu-Iaşi ş.a. şi care, la 1 mai 1917 vor pune bazele Partidului Muncii.

La 6 mai 1917 s-a redeschis istorica sesiune a Parlamentului. I. I. C. Brătianu, în numele guvernului, a făcut o declaraţie în care solicita înscrierea în Constituţie atât a sufragiului universal cât şi principiul exproprierii. După dezbateri aprinse, având de înfruntat o puternică opoziţie, nu atât prin numărul opozanţilor, cât prin vehemenţa lor, Reprezentanţa Naţională votează revizuirea Constituţiei. Adunarea Deputaţilor adoptă revizuirea la 14 iunie 1917, cu 135 de voturi pentru şi 14 voturi contra, şi Senatul la 20 iunie 1917, cu 79 voturi pentru şi 5 contra. La 9 iulie 1917 regele Ferdinand I promulgă revizuirea Constituţiei.

La 19 iulie 1917 s-au revizuit numai trei articole, 19, 57 şi 67, scopul fiind acela de a transforma în principii constituţionale împroprietărirea ţăranilor şi sufragiul universal, urmând ca forma definitivă a revizuirilor şi punerea de acord a altor prevederi constituţionale cu aceste principii să se facă ulterior, după încetarea războiului.

Articolul 19, în forma sa din 1866, prevedea că proprietatea de orice natură este sacră şi inviolabilă şi că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, delimitată restrictiv la comunicaţii, salubritate şi apărarea ţării. Exproprierea marilor moşii şi domenii era deci neconstituţională. Într-o redactare amplă, noţiunea de utilitate publică este mult extinsă prin revizuire, dându-i-se semnificaţii mai largi, economice, sociale şi culturale.

Se introduce de asemenea o noţiune nouă, „cauză de utilitate naţională”, aceasta referindu-se în primul rând la dezvoltarea gospodăriei ţărăneşti ca bază a producţiei agricole, ceea ce făcea posibilă o largă expropriere a domeniilor şi moşiilor (prevăzându-se în mod expres exproprierea integrală a terenurilor agricole ale domeniilor regale, aşa cum promisese Ferdinand I pe front) şi concomitent o împroprietărire a ţăranilor.

12

Articolul 57 în noua sa redactare prevedea că Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi prin vot universal, egal, direct, obligatoriu şi secret, iar articolul 67 prevedea că Senatul se compune din senatori aleşi şi senatori de drept.

Revizuirea Constituţiei la 19 iulie 1917 era incompletă, deoarece articolele 57 şi 67 consacrau principiul votului universal, în timp ce vechile articole nerevizuite, articolele 58-66 privind Adunarea Deputaţilor şi articolele 68-81 privind Senatul, reglementau votul cenzitar. Exista deci o contradicţie între textele noi şi cele vechi ale Constituţiei, care practic se rezolva prin prioritatea principiilor asupra soluţiilor. Aceste probleme, precum şi elaborarea unei legi generale electorale aveau să fie rezolvate ulterior, după încheierea păcii.

În anul 1917, din punct de vedere teritorial, România a trecut prin transformări profunde. Unirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei la Vechiul Regat a încheiat o etapă în evoluţia istorică a românilor şi a deschis o alta. În noile condiţii, create de făurirea statului naţional unitar, precum şi de mutaţiile survenite în viaţa economică, socială şi politică – se impunea adoptarea unei noi Constituţii. Practic, toate forţele politice s-au pronunţat pentru o nouă Constituţie, unele elaborând chiar proiecte proprii pe care le-au supus dezbaterii opiniei publice. Ideea dominantă a fost aceea a adoptării unei noi Constituţii şi nu a revizuirii celei vechi, de la 1866.

O simplă revizuire a legii fundamentale a statului apărea ca fiind insuficientă după Marea Unire. Cele trei provincii alipite aveau, la un loc, un teritoriu şi o populaţie mai mari decât cele ale Vechiului Regat şi nu se puteau extinde pur şi simplu efectele pactului fundamental asupra unor cetăţeni nai care nu luaseră parte la încheierea lui, deoarece Constituţia din 1866 reprezenta voinţa numai a locuitorilor din Ţara Românească şi din Moldova.

De asemenea, se ivise o problemă nouă, a minorităţilor naţionale (maghiară, germană, ruteană, sârbă) şi a unor confesiuni noi (greco-catolică, protestantă, catolică), anterior neglijabile ca pondere în România Veche, iar Tratatele de pace semnate la Paris ne impuseseră anumite condiţii referitoare la garantarea drepturilor acestora.

Apariţia unei puternice economii agricole ţărăneşti ca urmare a reformei agrare şi dezvoltarea pe plan industrial a ţării trebuiau reflectate în textul Constituţiei prin reglementarea noilor raporturi sociale create. Într-un cuvânt, noua situaţie socială, economică şi politică a ţării impunea un nou pact fundamental.

Problema constituţională a stat în centrul activităţii politice a partidelor şi guvernelor care s-au succedat la conducerea statului după anul 1918. Pe rând, guvernul Blocului parlamentar condus de Alexandru Vaida - Voevod, cel condus de generalul Alexandru Averescu, precum şi cel al liderului conservator Take Ionescu, şi-au manifestat dorinţa de a proceda la adoptarea unei noi Constituţii, dar din diferite motive – lipsa unei unităţi interne şi a unei politici şi viziuni coerente, refuzul Coroanei de a sprijini un asemenea demers, cunoscută fiind încrederea pe care o avea regele în şeful liberalilor I.I.C. Brătianu ş.a. – acţiunea lor nu s-a concretizat. Situaţia s-a schimbat prin venirea în fruntea guvernului, la 19 ianuarie 1922, a lui I.I.C. Brătianu, care avea ambiţia să desăvârşească ceea ce începuse în 1914. Venirea Partidului Naţional Liberal la putere, după trei ani de frământări social-politice, a marcat începutul perioadei de stabilitate, în care avea să fie elaborată o adevărată operă de organizare a statului.

Ion I. C. Brătianu a obţinut din partea regelui Ferdinand decretul de dizolvare a Corpurilor Legiuitoare precum şi dreptul de organizare de noi alegeri pentru Adunările Naţionale Constituante, denumire ce voia să scoată în evidenţă caracterul lor reprezentativ pentru întreaga naţiune, cât şi misiunea lor istorică. Acestea au fost deschise la 27 martie 1922 de către Ferdinand I. Parlamentarii Partidului Ţărănesc, Partidului Naţional, Partidului Naţionalist Democrat şi Partidului Poporului nu au participat la solemnitate, nerecunoscând Adunarea Constituantă. A doua zi reprezentanţii partidelor din opoziţie au dat citire unei declaraţii de protest faţă de ilegalităţile şi abuzurile guvernului în timpul alegerilor.

Partidul Naţional Liberal a pus la baza anteproiectului de Constituţie o nouă concepţie ideologică, aceea a neoliberalismului, reprezentând evoluţia doctrinei liberale, după primul război mondial. Acest anteproiect pleca de la ideea că statul modern nu se mai putea limita doar la atribuţiuni de ordin politic ci trebuie, în acelaşi timp, să devină un instrument activ de îndrumare a întregii vieţi economice, sociale, culturale. În temeiul acestei concepţii, au fost cuprinse principii noi, ca cel al naţionalizării bogăţiilor subsolului, regimului apelor, în scopul valorificării lor în interes general.

13

Lucrările Parlamentului odată începute, s-a instituit o comisie constituţională, după care sesiunea ordinară s-a închis la 12 aprilie 1922. Comisia constituţională şi-a încheiat lucrările preliminarii la 23 noiembrie 1922, iar la 28 noiembrie se deschid lucrările Adunărilor Naţionale Constituante, care aveau să continue în mod neîntrerupt până la adoptarea noii Constituţii. Dar dezbaterea pactului fundamental nu are încă loc în plenul adunărilor, ci se formează o Mare Comisie Constituţională, prin includerea, alături de parlamentari, a unor membri ai guvernului şi jurişti de valoare, care lucrează la desăvârşirea anteproiectului de Constituţie.

În şedinţele din 5 martie 1923, raportorii N. D. Chirculescu, din partea deputaţilor, şi D. Dissescu, din partea senatorilor, au depus proiectul de Constituţie în faţa adunărilor respective în forma lui finală, împreună cu rapoartele lor. La 12 martie a început discuţia generală a proiectului de Constituţie, la 26 martie, în Cameră, şi la 27 martie, în Senat, textul integral este votat şi adoptat prin vot nominal. Regele Ferdinand a promulgat Constituţia la 28 martie, iar o zi mai târziu este publicată în „Monitorul Oficial”.

Constituţia adoptată menţinea principiile generale ale Constituţiei din 1 iulie 1866 şi reproducea în cea mai mare parte textul acesteia. S-a optat deci aparent pentru soluţia revizuirii vechii legi fundamentale, dar ţinându-se seama şi de obiecţia că noua Constituţie în întregul ei trebuie să reprezinte voinţa tuturor cetăţenilor ţării, incluzând şi pe cei din noile provincii, la votarea pe articole au fost supuse votului nu numai articolele revizuite, ci şi cele rămase neschimbate, astfel încât, cel puţin formal, s-a dat o soluţia acceptabilă pentru cei care susţineau un nou pact fundamental. Formal, era o Constituţie nouă; în fond, era Constituţia veche amplu revizuită.

Constituţia din martie 1923 a fost contestată vehement de către forţele politice din opoziţie, mai ales de către naţionali transilvăneni şi de către ţărănişti. În cele din urmă, pactul fundamental a fost acceptat în mod unanim şi aplicat de toţi factorii politici, deoarece contestarea lui nu privea conţinutul, ci procedura de adoptare care nu ar fi garantat reprezentarea voinţei libere a tuturor membrilor naţiunii.

Spre deosebire de Constituţia din 1866, noua reglementare număra cu 10 articole mai mult, adică 138, împărţite în 8 titluri.

Principiile fundamentale au rămas cele stabilite în 1866. Constituţia din 1923 prelua şi preciza drepturile şi libertăţile stabilite anterior. Articolul 5 prevedea: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin lege”. Exercitarea drepturilor civile şi politice nu era împiedicată de deosebirile de credinţe religioase şi confesiuni, de originea etnică şi de limbă (art. 7). Nu erau admise în statul român nici o deosebire de naştere sau de clase sociale. Toţi românii, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice (art. 8). Libertatea individuală era garantată (art. 11). Domiciliul era inviolabil (art. 13). „Proprietatea de orice natură, – stipula articolul 17 – precum şi creanţele asupra statului sunt garantate”. Libertatea conştiinţei era proclamată absolută (art. 22). Învăţământul era liber în condiţiile stabilite de legi speciale (art. 24). Constituţia garanta tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile lor prin grai, prin scris, prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate de Codul Penal (art. 25).

Spre deosebire de legea fundamentală din 1866, care avea la bază principiul individualismului, cea din 1923 a introdus conceptul de proprietate – funcţie socială, în sensul că interesele colectivităţii trebuiau să primeze asupra celor individuale. Statul îşi rezerva dreptul de a folosi, în scop de interes obştesc, subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul. De asemenea, statul primea dreptul de a opera noi exproprieri pentru cauză de utilitate publică (art. 17). Important era şi articolul 19 prin care erau naţionalizate zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile subsolului de orice natură.

Constituţia din martie 1923 a păstrat principiile fundamentale de organizare a statului stabilite în 1866. Potrivit articolului 33, „Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai în prim delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţia de faţă”.

În conformitate cu principiul separaţiei puterilor, Constituţia de la 1923 recunoştea existenţa în stat a celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre ele având titulari separaţi: reprezentanţa naţională, regele (guvernul) şi organele judecătoreşti. Cele trei puteri erau independente una de alta, fiind prevăzute o serie de prescripţii care le dădeau posibilitatea să-şi limiteze reciproc atribuţiile. Astfel, puterea executivă avea posibilitatea să participe la opera de legiferare prin

14

acordarea regelui a dreptului de iniţiativă, sancţionare şi promulgare a legilor, precum şi a dreptului de dizolvare şi promulgare a Reprezentanţei Naţionale. La rândul său, puterea legislativă putea limita atribuţiile puterii executive în privinţa votării şi adoptării bugetului preventiv şi de gestiune a veniturilor şi cheltuielilor statului, ca şi prin dreptul fiecărui membru al celor două adunări legiuitoare de a adresa interpelări miniştrilor (art. 52). Puterea judecătorească putea limita atribuţiile puterii legislative, având dreptul să controleze constituţionalitatea legilor şi să cenzureze legalitatea actelor elaborate de puterea executivă, aceasta din urmă putând atenua consecinţele unor abuzuri sau ilegalităţi ale puterii judecătoreşti prin exercitarea dreptului de graţiere şi amnistie.

Având titulari separaţi si limitându-se reciproc în atribuţii, Constituţia de la 1923 dezvolta modalităţile de exercitare independentă a prerogativelor celor trei puteri. Astfel, independenţa legislativului faţă de executiv era asigurată şi garantată prin imunitatea parlamentară a deputaţilor şi senatorilor (art. 54, 55), independenţa executivului faţă de legislativ prin recunoaşterea puterilor constituţionale ale regelui ca fiind ereditare şi declararea persoanei acestuia ca inviolabilă, iar independenţa puterii judecătoreşti era garantată prin inamovibilitatea judecătorilor (art. 104).

Este interesant de relevat că pentru prima dată în istoria formelor constituţionale româneşti, se prevedea înfiinţarea unui Consiliu Legislativ a cărei menire era „să ajute în mod consultativ la facerea şi coordonarea legilor, emanând fie de la puterea executivă, fie din iniţiativa parlamentară, cât şi la întocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor.” (art. 76). Consultarea Consiliului Legislativ era obligatorie pentru toate proiectele de legi, cu excepţia acelora crea se refereau la credite bugetare.

Constituţia de la 1923 încredinţa puterea executivă regelui, care trebuia să o exercite în modalitatea stipulată prin Constituţie.

Atribuţiile regelui erau ereditare. Constituţia păstrează din cea anterioară, dispoziţiile privind inviolabilitatea regelui şi răspunderea miniştrilor. În acest sens, art. 87 precizează că nici un act al regelui nu putea să aibă tărie dacă nu era contrasemnat de un ministru, care prin aceasta devenea răspunzător de acel act. Aşezământul de la 1923 extinde atribuţiile constituţionale ale regelui în materie de sancţionare şi promulgare a legilor, de numire şi revocare a miniştrilor, de convocare, prorogare şi dizolvare a parlamentului. De asemenea, regele are dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a graţia sau a micşora pedepsele în materie penală, dar nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii şi nici nu putea interveni în vreun fel în administrarea justiţiei. El putea de asemenea să elaboreze regulamente pentru executarea şi aplicarea legilor, este şeful puterii armate, conferă decoraţii şi grade militare, bate monedă, încheie convenţii în materie de comerţ şi navigaţie cu statele străine, care însă trebuiau ratificate de puterea executivă.

Practic, puterea executivă era exercitată în numele regelui de către guvern, alcătuit dintr-un număr neprecizat de miniştri, care formează împreună Consiliul de Miniştri, având ca preşedinte persoana însărcinată de rege cu formarea guvernului. Consiliul de Miniştri delibera asupra celor mai importante probleme, dar nu putea elabora decizii care să producă efecte juridice. El putea, totuşi, propune regelui proiecte de lege sau decrete care urmau să fie dezbătute şi aprobate de reprezentanta naţională. Miniştrii nu puteau fi membri ai adunărilor legislative, dar participau la dezbaterea proiectelor de lege, fără drept de vot. Pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii, miniştrii aveau o triplă răspundere: politică, penală şi civilă.

Puterea legislativă se exercita colectiv de către Rege şi Reprezentanta Naţională împărţită în două adunări: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Orice lege cerea acordul de voinţă al celor trei ramuri ale puterii legislative. Art. 34 prevedea că nici o lege nu putea fi supusă sancţiunii regale, decât după ce a fost discutată şi votată liber de majoritatea ambelor adunări. Iniţiativa legislativă era acordată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative.

Corpul electoral al Adunării deputaţilor era acum ales prin vot universal, egal, direct, obligator şi secret al cetăţenilor majori, cu scrutin de listă, prin recunoaşterea principiului reprezentării minorităţilor. Senatul cuprindea două categorii: senatori aleşi şi senatori de drept.

Cât priveşte puterea judecătorească, Constituţia de la 1923 prevedea că ea se exercita de organele ei. Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele regelui. Se extindeau atribuţiile Curţii de Casaţie şi Justiţie, care este investită cu dreptul de a examina va loarea constituţională a actelor legislative. Pentru a se asigura independenţa şi obiectivitatea judecătorilor, ca şi egalitatea în faţa justiţiei, constituantul de la 1923 da o nouă formulare principiilor inamovibilităţii judecătorilor, neintervenţiei regelui sau guvernului în administrarea justiţiei, stipulând expres

15

interdicţia constituirii unor „comisii sau tribunale excepţionale, în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale sau în vederea judecării anumitor persoane”. Având în vedere posibilitatea apariţiei unor abuzuri dau ilegalităţi în activitatea organelor administrative, Constituţia din 1923 extinde competenţa organelor judecătoreşti şi în materie de contencios administrativ. Prin aceasta, orice persoană lezată în drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune elaborat cu încălcarea legilor şi a regulamentelor, fie prin reaua voinţă a organelor admi-nistrative, se putea adresa justiţiei pentru recunoaşterea dreptului său.

Promulgarea, la 29 februarie 1938, a Constituţiei carliste, a reprezentat, totodată, abolirea Constituţiei din 1923 şi înlocuirea regimului parlamentar reprezentativ cu supremaţia puterii regale, transformarea instituţiei parlamentare într-un organ auxiliar al regelui în activitatea legislativă. Aşezământul constituţional din 1938 se deosebeşte fundamental de cel din 1923 nu atât din punctul de vedere al formei, modului de elaborare şi promulgare, cât mai ales din punctul de vedere al conţinutului, concepţiei şi ideologiei pe care s-a întemeiat, deşi, surprinzător, unele din articole şi chiar titlurile Constituţiei din 1923 au fost preluate şi integrate, cu unele modificări, în cea din 1938.

Constituţia din martie 1923 – în ciuda criticilor aduse în epocă – a fost cea mai modernă lege fundamentală din istoria de până atunci a României şi una dintre cele mai avansate din Europa acelor ani. Ea a creat cadrul necesar pentru unificarea instituţional-administrativă, economică şi culturală a României Mari.

Desigur, textul constituţional în sine îşi avea valoarea lui, dar esenţială era aplicarea prevederilor concrete. Din acest punct de vedere au existat numeroase inconsistenţe şi chiar abateri de la litera şi spiritul Constituţiei. În general însă, pactul fundamental din martie 1923 a creat posibilitatea de manifestare liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şi formaţiunilor politice, a permis forţelor vi ale naţiunii să se dezvolte în voie. În mod cert, perioada cât s-a aflat în vigoare această Constituţie a fost cea în care regimul democratic a cunoscut o adevărată înflorire.

BIBLIOGRAFIE

1. Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale în România 1866-1991, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1996.

2. Idem, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

3. Bitoleanu, Ion, Din istoria României moderne. 1922-1926, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

4. Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti., 1990.

5. Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, Ediţia a II-a 1998.

6. Ionescu, Cristian, Drept constituţional şi instituţii publice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 7. Muraru, Ion, Constituţiile române, Bucureşti, 1995. 8. Idem, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1998. 9. Nedelea Marin, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922-1926, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1987.10. Negulescu, Paul, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, [1927].11. Negulescu, Paul, Alexianu, George, Tratat de drept public, tomul I, Casa Şcoalelor, Bucureşti,

1942.12. Popescu, Eufrosina, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, Editura Politică,

Bucureşti, 1983.13. Rusenescu, Mihail, Saizu, Ioan, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura Politică, Bucureşti,

1979.14. Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români (1866-1938), Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.15. Ştirban, Marcel, Din istoria României. 1918-1921. Probleme ale vieţii politice, economice şi

sociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.

16

3.2. MONARHIA

Instituţia monarhică a constituit şi după Unirea din 1918 elementul cheie al vieţii politice. Regele, potrivit Constituţiei din 1923, păstra puteri considerabile. Putea să-şi aleagă miniştrii chiar şi din afara Parlamentului şi putea să-i demită după bunul plac, dar tradiţia îl obliga să ia în considerare dorinţele partidului majoritar. Constituţia asigura de asemenea regelui puteri legislative lărgite. Avea autoritatea de a sancţiona toate legile, dar acesta nu şi-a exercitat niciodată dreptul de veto faţă de o lege trecută prin Parlament. Astfel, în practică, legiferarea reprezenta o prerogativă exclusivă a Parla-mentului. Dar Regele exercita largi puteri discreţionare în interpretarea legilor prin intermediul dreptului său de a emite „regulamente”. Aceste regulamente erau menite, în primul rând, să detalieze legile deja în funcţie, dând oficialităţilor instrucţiuni amănunţite cu privire la aplicarea lor. De asemenea, Regele avea autoritatea de a negocia şi de a încheia tratate de alianţă, acestea trebuind obligatoriu ratificate de Parlament. Cu alte cuvinte, România în perioada 1919-1938 a fost din punct de vedere al regimului politic o monarhie constituţională.

În ciuda unor dificultăţi cu care s-a confruntat monarhia a ieşit fortificată din război. Realizarea reformelor agrară şi electorală, făurirea României Mari, precum şi succesele diplomatice obţinute la Conferinţa de pace de la Paris, i-au adus o mare popularitate Regelui Ferdinand, numit acum şi „Întregitorul”.

Coroana a fost pusă în dificultate de moştenitorul tronului, principele Carol, care a făcut din aventurile sale sentimentale adevărate probleme de stat. În contextul greutăţilor prin care trecea ţara şi Coroana în anii 1917-1918, Carol devenise sceptic în legătură cu perspectivele monarhiei în România. Astfel, la 27 august / 9 septembrie 1918, el a părăsit unitatea militară pe care o comanda (aflată la Tg. Neamţ) şi în ziua de 31 august / 13 septembrie 1918, s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Maria (Zizi) Lambrino. Carol săvârşise o dublă ilegalitate: dezertase şi era pasibil de pedeapsa capitală; încălcase Statutul Casei Regale, care interzicea membrilor acesteia să se căsătorească cu persoane ce nu aparţineau unei familii domnitoare. În cele din urmă, după îndelungate discuţii şi consultări purtate între Ferdinand, Carol şi principalii oameni politici, principele acceptă anularea căsătoriei încheiată la Odessa.

La 1 august 1919 principele Carol a renunţat din nou la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. La 8 ianuarie 1920 Zizi Lambrino a născut un copil, botezat Mircea Grigore, pe care Carol l-a recunoscut ca fiul al său. După unele tergiversări, principele a acceptat la 20 februarie 1920 să declare „nulă şi neavenită” scrisoarea din august 1919. În cele din urmă, prin intervenţia Reginei Maria, la 10 martie 1921 Carol se căsătorea cu principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei.

Un moment important pentru instituţia monarhică l-a reprezentat încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. În ziua de 15 octombrie 1922, după serviciul religios desfăşurat în Catedrala de la Alba Iulia, recent construită, numită şi „catedrala încoronării”, Regele Ferdinand şi-a pus pe cap vechea coroană de oţel căreia i s-au adăugat însemnele Bucovinei, Basarabiei şi Transilvaniei.

Câteva luni mai târziu, la 29 martie 1923, suveranul a promulgat Constituţia elaborată de guvernul Ion I. C. Brătianu, fără a lua în considerare apelul insistent al partidelor de opoziţie de a nu o sancţiona.

Regele Ferdinand a avut o încredere deplină în politica promovată de I. I. C. Brătianu, aşa explicându-se menţinerea la putere a Partidului Naţional Liberal în cea mai mare parte a domniei acestuia. O asemenea poziţie a suveranului nu era împărtăşită de principele moştenitor Carol, care în mod ostentativ se pronunţa pentru creşterea prestigiului monarhiei, pentru înlăturarea forţelor „oculte” de la Palat, pentru „eliberarea” regelui de sub tutela lui Brătianu. Atitudinea lui Carol a nemulţumit pe Ferdinand, care deseori i-a atras atenţia să-şi revizuiască ideile şi comportarea. La rândul său, guvernul, invocând prevederile constituţionale, s-a opus încercării lui Carol de a transforma funcţiile onorifice pe care le deţinea, în calitate de moştenitor al Coroanei, în funcţii efective.

Văzând că nu-şi putea atinge obiectivele, socotindu-se marginalizat, principele a decis să renunţe la prerogativele sale şi să se stabilească în străinătate. În februarie 1925, Carol intră într-o nouă complicaţie amoroasă cu Elena Lupescu. La 12 decembrie 1925, principele Carol a trimis o scrisoare Regelui Ferdinand, prin care-l înştiinţa că renunţă „irevocabil” la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Demersurile făcute de prim-ministrul Casei Regale, Constantin Hiott, au fost infructuoase,

17

Carol semnând la 28 decembrie 1925, o nouă scrisoare de renunţare, prin care se angaja să nu revină în ţară timp de 10 ani, iar după expirarea acestui termen să nu se întoarcă decât cu autorizaţia suveranului.

De această dată, suveranul a decis să taie „creanga putredă” din arborele dinastiei şi a cerut convocarea unui Consiliu de Coroană. Întrucât la Sinaia în ziua de 30 decembrie 1925, Consiliul de Coroană, după discuţii contradictorii, a acceptat punctul de vedere al regelui, susţinut cu hotărâre de I. I. C. Brătianu. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a modificat Statutul Casei regale luând act de renunţarea lui Carol, proclamându-l ca moştenitor al Coroanei pe Mihai, fiul lui Carol, hotărând instituirea unei Regenţe (alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) care să exercite prerogativele monarhului în eventualitatea că Mihai s-ar urca pe Tron înainte de vârsta majoratului (18 ani). În epocă, actul de la 4 ianuarie 1926 era considerat rodul acţiunii preşedintelui Partidului Naţional Liberal. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Iorga mai ales, au contestat şi criticat cu vehemenţă actul de la 4 ianuarie, considerând că dinastia a fost subordonată liberalilor. Criza dinastică a devenit, aşa cum observa C. Argetoianu, pivotul politicii româneşti.

Moartea Regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, a creat o situaţie inedită: pentru prima dată în istoria dinastiei a fost proclamat un rege minor (Mihai avea numai 6 ani), prerogativele monarhului fiind exercitate de Regenţă.

Cei 13 ani de domniei a Regelui Ferdinand au marcat importante evoluţii în istoria poporului român: perioada neutralităţii, participarea României la războiul pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, înfrângerile din toamna anului 1916 şi marile izbânzi de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917. Deasupra tuturor acestor fapte şi evenimente se află făurirea statului naţional unitar român în 1918. A urmat efortul pentru consolidarea României Mari, lupta pentru reforme politice, economice şi sociale. Dincolo de avatarurile unei vieţi politice, adesea agitate, se impune reali tatea că România a cunoscut o evoluţie pozitivă, a parcurs o etapă importantă pe drumul dezvoltării. Ferdinand a fost un rege bun şi iubit de popor.

În perioada Regenţei (iulie 1927 - iunie 1930), monarhia a trecut prin cea mai dificilă etapă din întreaga sa existenţă. Pentru toată lumea era limpede că instituţia monarhică devenise un decor şi că întreaga putere se afla, de fapt, în mâinile lui I. I. C. Brătianu. Patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buz-dugan – care-şi datorau înalta demnitate de regenţi lui I. I. C. Brătianu – erau covârşiţi de personalitatea acestuia. Principele Nicolae – care nu avea nici o vocaţie pentru politică şi accepta sarcina de regent ca o povară de care s-ar fi debarasat cu bucurie – recunoştea şi el, autoritatea deplină a preşedintelui P. N. L.

Dacă în timpul vieţii Regelui Ferdinand partidele din opoziţie nu au acuzat deschis pe suveran de subordonare faţă de liberali, acum criticile la adresa Regenţei au devenit directe. Încă din momentul morţii Regelui s-a conturat o grupare, reprezentată în primul rând de Partidul Naţional Ţărănesc, care recunoştea Regenţa doar ca un fapt împlinit, supunând-o unor critici virulente, ameninţând cu anularea actului de la 4 ianuarie şi cu aducerea lui Carol în ţară.

De altfel, la 31 iulie Carol şi-a manifestat public – printr-o declaraţie făcută ziarului parizian „Le Matin” – dorinţa de a reveni în ţară pentru a ocupa tronul.

Pentru a preîntâmpina orice încercare a fostului principe de a veni în România, I. G. Duca a elaborat, la sugestia lui I. I. C. Brătianu, la 20 august 1927, documentul intitulat Instrucţiuni permanente în vederea unei eventuale reîntoarceri clandestine în ţară a fostului principe Carol. Documentul avea în vedere diferitele ipoteze în care Carol s-ar putea întoarce în ţară şi modul în care organele Ministerului de Interne trebuiau să acţioneze.

Moartea lui Ion. I. C. Brătianu, la 24 noiembrie 1927, a lăsat un mare gol pe scena politică a României. Regenţa a numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştrii pe Vintilă Brătianu. Acesta nu va reuşi să se menţină la putere, partidul său intrând într-un evident declin.

În noiembrie 1928, după o lungă şi vastă campanie de răsturnare a liberalilor de le putere, care a culminat cu adunarea de la Alba Iulia din 6 mai 1928, Partidul Naţional Ţărănesc este adus la conducerea statului. Noul şef al guvernului, Iuliu Maniu, a încercat să-şi subordoneze şi el Regenţa. Prilejul potrivit s-a ivit în octombrie 1929, când a murit Gh. Buzdugan, iar Maniu a acţionat pentru alegerea în Regenţă a lui Constantin Sărăţeanu, consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, personaj obscur, fără o autoritate politică. Partidele din opoziţie, mai ales P.N.L., dar şi unii membri ai P.N.Ţ. –

18

precum Grigore Iunian – au protestat împotriva acestei alegeri. Regenţa îşi pierdea astfel, şi mai mult din autoritate. Pe acest fond, la care se adăugau efectele crizei economice, se dezvoltă un puternic curent carlist.

Susţinătorii reîntoarcerii în ţară a fostului principe moştenitor se recrutau din toate domenii vieţii politice, economice şi culturale. Carliştii au devenit foarte activi şi au încercat să creeze în opinia publică o atmosferă favorabilă reîntoarcerii lui Carol.

Analizând situaţia din ţară, Carol a desprins concluzia că existau condiţii favorabile revenirii lui în ţară, fără sprijinul direct al vreunui partid, dar profitând de divergenţele existente între ele. La 6 iunie 1930 Carol a sosit pe neaşteptate în Bucureşti, fiind bine primit de preşedintele Consiliului de Miniştrii şi de oamenii politici cu care a discutat în noaptea de 6/7 iunie 1930 la Palatul Cotroceni. Iuliu Maniu i-a pus pretendentului la tron câteva condiţii: de a fi proclamat regent, de a nu îngădui revenirea Elenei Lupescu şi de a-şi reface căsătoria cu principesa Elena. Nereuşind să-l convingă pe Carol să accepte, şi neputând obţine adeziunea majorităţii miniştrilor pentru punctul său de vedere Iuliu Maniu a demisionat din fruntea guvernului.

În ziua de 8 iunie 1930, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au hotărât anularea legilor din 4 ianuarie 1926 şi proclamarea ca rege a fiului mai mare al Regelui Ferdinand, sub numele de Carol al II-lea, restaurându-se astfel ordinea dinastică.

Singurul partid politic care nu a acceptat „restauraţia” a fost Partidul Naţional Liberal. Gheorghe Brătianu, care se pronunţase, în cadrul audienţei din 6/7 iunie, pentru proclamarea lui Carol ca rege, a fost exclus din Partidul Naţional Liberal.

La 8 iunie 1930 s-a pus capăt crizei dinastice şi a început o nouă etapă în evoluţia monarhiei. Carol al II-lea era un om cu o solidă pregătire intelectuală, a sprijinit efectiv instituţiile culturale, a manifestat o preocupare statornică pentru modernizarea societăţii româneşti, pentru buna înzestrare şi pregătire a armatei. În plan politic, activitatea a fost consacrată, cu prioritate, luptei pentru preluarea efectivă a puterii în stat, pentru înlocuirea regimului întemeiat pe partidele politice cu unul personal.

În prima perioadă a domniei sale (1930-1934), Carol al II-lea a acţionat pentru a impune guverne de „uniune naţională”, care să nu se sprijine pe un partid politic, ci să depindă numai de el. De asemenea, a făcut „curăţenie” la Palat, înlăturând oamenii din vremea lui Ferdinand şi promovând tineri care-i erau devotaţi. Totodată, Carol a fixat Reginei Maria reşedinţa la castelul Balcic, interzicându-i să mai desfăşoare activităţi politice. S-a stabilit ca mama moştenitorului Tronului să poarte titlul de Majestatea sa, nu însă şi de Regină. Mihai a devenit „Mare Voievod de Alba Iulia”. Treptat, Regele Carol al II-lea s-a înconjurat de o camarilă, care a devenit un nou centru de putere politică în România, alcătuită din marii industriaşi şi bancheri (Max Auschnitt, Nicolae Malaxa, Nicolae Tabacovici, Aristide Blanck), oameni politici (Mihail Manoilescu, Nae Ionescu), prieteni personali ai lui Carol şi ai Elenei Lupescu (Puiu Dumitrescu, Gabriel Marinescu, Felix Wieder) etc.

În perioada mai 1934 – decembrie 1937, Carol al II-lea a acţionat pentru influenţarea guvernului Gh. Tătărescu şi pentru pregătirea prin intermediul acestuia a terenului pentru instaurarea unui regim al monarhiei autoritare. Printr-un întreg sistem de legi şi măsuri, Tătărescu, la sugestia regelui, a acţionat pentru fortificarea guvernului cu „tineri” liberali, pentru limitarea activităţii partidelor din opoziţie, pentru consolidarea poziţiei economice a grupării industrial-bancare având în frunte pe Carol al II-lea. Guvernul a început să utilizeze tot mai frecvent sistemul de conducere prin decrete-legi, ceea ce ducea la compromiterea unei instituţii fundamentale a regimului democratic – Parlamentul. Spre sfârşitul mandatului său, guvernul Tătărescu, deşi se folosea de firma P. N. L., devenise un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea.

O altă metodă utilizată de monarh a fost aceea de măcinare a partidelor democratice şi slăbirea capacităţii lor de acţiune. Breşe serioase au fost făcute în P. N. L., Carol al II-lea reuşind să-i atragă pe „tineri” în frunte cu Tătărescu, iar din P. N. Ţ. pe „centrişti”, din rândul cărora se distingeau Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Mihai Ralea, N. Costăchescu.

Pe aceeaşi linie se înscria sprijinirea organizaţiilor de extremă-dreaptă, Carol al II-lea şi camarila jucând un rol important în crearea unor formaţiuni politice precum Frontul Românesc (în martie 1935, condus de Al. Vaida-Voevod) şi Partidul Naţional Creştin (în iulie 1935, condus de O. Goga şi A. C. Cuza).

Manevrele lui Carol al II-lea vizând distrugerea sistemului politic întemeiat pe partide şi instaurarea unui regim personal au întâmpinat opoziţia hotărâtă a formaţiunilor politice democrate.

19

Pentru apărarea regimului întemeiat pe Constituţia din 1923 s-au pronunţat: Partidul Naţional Ţărănesc (cu excepţia „centriştilor”), Partidul Naţional Liberal (mai puţin tinerii), Partidul Naţional Liberal – Gh. Brătianu, Partidul Radical Ţărănesc, Partidul Poporului, Partidul Conservator, Partidul Social Democrat. Dintre oamenii politici, cea mai intensă campanie împotriva camarilei şi a tendinţelor autoritare ale lui Carol al II-lea a desfăşurat Iuliu Maniu.

La expirarea celor patru ani de guvernare liberală, în noiembrie 1937, s-au organizat noi alegeri parlamentare tot sub conducerea unui guvern Tătărescu. Desfăşurate într-o atmosferă de mare confuzie politică, alegerile din 20 decembrie n-au dat câştig de cauză nici unui partid politic. În aceste condiţii, Carol al II-lea a încredinţat mandatul de formare a guvernului lui Octavian Goga, preşedinte al Partidului Naţional Creştin, care obţinuse în alegeri abia 9, 15 % din voturi.

Partidele democratice erau derutate şi dezbinate, fapt ce a permis lui Carol al II-lea să acţioneze decisiv pentru atingerea obiectivului său politic.

Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938 regele l-a demis pe O. Goga şi a constituit un nou guvern sub preşedinţia patriarhului Miron Cristea. În ziua de 11 februarie a fost decretată starea de asediu pe întreg cuprinsul ţării, menţinerea ordinii publice şi siguranţei statului trecând în mâinile autorităţilor militare.

Obiectivul spre care năzuise încă din vremea „exilului” şi care fusese urmărit cu atâta perseverenţă după 8 iunie 1930, era atins: regimul democratic întemeiat pe partidele politice sucombase, iar monarhia juca un rol activ, devenind principala forţă politică în stat. De la 10 februarie 1938 regele domnea, dar şi guverna efectiv. În aceeaşi lună s-a adoptat o nouă Constituţie, iar prin Decretul-lege din 30 martie 1938 a fost interzisă activitatea partidelor politice.

BIBLIOGRAFIE

1. Scurtu, Ioan, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

2. Idem, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.3. Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. I-IV, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2001.4. Idem, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991.5. Idem, Regele Ferdinand (1914-1917). Activitatea politică, Editura Garamond, Bucureşti, [1995].6. Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români (1866-1938), Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.7. Suciu, Dumitru, Monarhia şi făurirea României Mari 1866-1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1997.8. Mamina, Ion, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică (1866-1938), Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 2000.

20

3.3. PARLAMENTUL ŞI VIAŢA PARLAMENTARĂ

Constituţia din martie 1923, prin art. 34, prevedea că Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentanţa Naţională. Reprezentanţa Naţională se compune din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Se făcea precizarea că „membri Adunărilor reprezintă Naţiunea” (art. 42). Organizarea puterii legislative după acest sistem bicameral era identică cu cea consfinţită prin legea fundamentală a statului la 1866.

Potrivit art. 67 din Constituţia de la 1923, Senatul se compune din două categorii de membri: senatori aleşi şi senatori de drept, în timp ce Adunarea Deputaţilor sau Camera este compusă doar din membri aleşi de cetăţenii români majori, prin vot universal, egal, direct obligator şi secret pe baza reprezentării minorităţii.

Senatorii aleşi erau împărţiţi în patru categorii: 1 – senatorii aleşi prin vot universal, cu unele restricţii, toţi cetăţenii români de la vârsta de 40

de ani împliniţi care aleg, pe circumscripţii electorale, prin vot obligator egal, direct şi secret, un număr de senatori (art. 68). Numărul senatorilor de ales în fiecare circumscripţie se stabilea de legea electorală, proporţional cu populaţia.

2. – membri aleşi în consiliile judeţene şi în consiliile comunale urbane şi rurale, întruniţi într-un colegiu, aleg prin vot obligator, egal direct şi secret, câte un senator în fiecare judeţ (art. 69).

3. – membri Camerelor de Comerţ, de Industrie, de Muncă şi de Agricultură, întruniţi în colegii separate, aleg din sânul lor câte un senator pentru fiecare categorie şi pentru fiecare circumscripţie. Constituţia, prin art. 70, arată că numărul circumscripţiilor se fixează prin legea electorală, până la maximum de 6 circumscripţii, aceasta însemnând că fiind 4 categorii şi 6 circumscripţii, maximul de senatori din această categorie ar putea fi 24. Legea electorală din martie 1926, stabileşte însă prin art. 38 numărul circumscripţiilor la 4, aşa că numărul senatorilor aleşi de camerale profesionale este de 16.

4. – fiecare Universitate alege din sânul său, prin votul profesorilor săi, câte un senator de drept. În ţară funcţionau patru universităţi, deci numărul senatorilor desemnaţi este de patru.

Senatorii de drept sunt de două categorii:1. art. 72 arată că sunt senatori de drept în virtutea funcţiei pe care o exercită: moştenitorul

Tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, având însă dreptul de vot deliberativ doar de la vârsta de 25 de ani împliniţi, mitropoliţii ortodocşi şi mitropolitul unit de Blaj; episcopii eparhioţi ai Bisericilor ortodoxe române şi greco-catolice; capii confesiunilor recunoscute se stat, câte unul de fiecare confesiune; preşedintele Academiei Române. Mandatul acestor senatori înceta odată cu calitatea sau demnitatea care le atribuia acest drept.

2. senatori pe viaţă, din cauză că au exercitat anumite funcţii superioare în stat. Există prezumţia, în acest caz, că aceşti funcţionari, au experienţa afacerilor publice şi deci pot fi folositori ca membri ai corpului legislativ. Conform art. 73, din această categorie fac parte: foştii preşedinţi de Consiliu de Miniştrii care au o vechime de 4 ani, precum şi foştii miniştrii cu o vechime de cel puţin 6 ani într-una sau mai multe guvernări; foştii Preşedinţi ai Corpurilor Legiuitoare, care vor fi exercitat această demnitate cel puţin în cursul a 8 sesiuni ordinare; foştii senatori sau deputaţi aleşi în cel puţin 10 legislaturi independent de durata lor; foştii Prim - Preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au ocupat această funcţie, sau pe cea de Preşedinte la Casaţie, timp de 5 ani; generalii în rezervă şi în retragere (care au exercitat comanda unei armate în faţa duşmanului, ca titulari, cel puţin 3 luni; care au îndeplinit funcţia de Şef al Marelui Stat Major, sau de inspector general de armată în timp de pace cel puţin 4 ani); foştii Preşedinţi ai Adunărilor Naţionale din Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia care au declarat unirea. Legea electorală din martie 1926 adăuga la această categorie de senatori şi pe fostul Preşedinte al Consiliului Dirigent din Transilvania.

Parlamentul îşi începea activitatea la 15 octombrie (atât Camera cât şi Senatul) şi durata unei sesiuni era de cinci luni. Regele avea dreptul să amâne începerea activităţii dar numai cu cel mult o lună, după; tot el putea convoca Adunările mai devreme. Deschiderea se făcea printr-un Mesaj, atât de rege, dar uneori şi de prim-ministru. În Vechiul Regat se crease obiceiul ca deschiderea să se facă de către suveran şi închiderea de prim-ministru. După citirea Mesajului în Parlamentul reunit urma răspunsul acestuia, dar în adunări separate. Răspunsul era, ca şi Mesajul, axat pe problemele generale

21

ale momentului. Cele mai însemnate discursuri din parlament erau rostite cu acest prilej. Cu această ocazie, arta oratorică se putea etala în toată voia.

Parlamentarii se bucurau de iresponsabilitate, liberi să aducă de la tribuna parlamentului orice acuzaţii la adresa funcţionarilor de orice rang sau a particularilor care nu erau prezenţi în Adunare. Ei nu puteau, pentru aceasta, să fie chemaţi în judecată. Dreptul de iresponsabilitate acţiona asupra tuturor actelor unui parlamentar: discursuri, observaţii, vot, dezbateri în comisii, rapoarte. Era un drept general şi perpetuu, un parlamentar neputând fi chemat la răspundere nici după ce nu mai era parlamentar.

De asemenea, membri parlamentului erau inviolabili, adică nu puteau fi urmăriţi penal în timpul sesiunii parlamentare, decât cu autorizarea Adunării din care făceau parte, afară de cazul de flagrant delict. Parlamentarii erau scutiţi de unele sarcini publice (juriul criminal, tutelă, serviciul militar în rezervă).

În România, ca de altfel în toate ţările cu regim parlamentar, se acorda senatorilor şi deputaţilor indemnizaţie parlamentară de 200 de lei pe zi. În timpul sesiunii se acorda şi o diurnă, care în preajma anului 1938 ajunsese la 200 de lei pe zi, micşorată pentru parlamentarii din Capitală cu 20 %. Această indemnitate nu era supusă nici unui impozit (doar 10 % pentru casa pensiilor).

Parlamentarii îşi puteau pierde mandatul dacă acceptau o funcţie publică retribuită, afară de cazul când deveneau miniştri, subsecretari de stat sau comisari ai guvernului, primar al Capitalei. Parlamentarii nu aveau dreptul să cumuleze mai multe mandate electorale pentru a ferii funcţiunile administrative de amestecul politicii şi a lăsa şi altora posibilitatea manifestării publice. Parlamentarii puteau, însă, exercita pe timpul mandatului lor funcţii private.

Parlamentarii îşi mai puteau pierde mandatul prin demisie, dacă aceasta era aprobată. Situaţia este întâlnită în toate ţările cu regim parlamentar.

În ceea ce priveşte caracterul reprezentativ al instituţiei parlamentare, sub impactul votului universal numărul alegătorilor a crescut considerabil, iar reprezentativitatea Corpurilor legiuitoare a devenit şi mai pregnantă. Dacă în 1914 un deputat era ales de circa 400 de cetăţeni, în 1919 el era ales de 30.000, iar în 1920 de 50.000 de cetăţeni. De asemenea, paleta forţelor politice reprezentate în Parlament s-a lărgit considerabil, iar structura socio-profesională a deputaţilor şi senatorilor a cunoscut mutaţii sensibile. Cu toate că o analiză foarte exactă este greu de făcut, având în vedere numărul mare de cetăţeni care s-au perindat prin Adunarea Deputaţilor şi Senat, se poate observa că în mod constant în perioada 1919-1937 avocaţii au ocupat cel mai însemnat procent, urmaţi de profesori, ingineri, doctori, arhitecţi, proprietari agricoli, preoţi, ş.a.m.d.

Prezenţa unor personalităţi ale vieţii politice şi culturale în parlamentul României Mari a sporit prestigiul acestei instituţii, a ridicat nivelul intelectual al dezbaterilor.

Toate marile probleme ale României au format obiectul dezbaterilor şi hotărârii Parlamentului. Aici s-au discutat probleme economice, sociale, de politică internă şi externă, culturale, juridice, administrative etc., aici s-au confruntat în mod direct doctrine şi idei, poziţii politice, aici s-a decis, prin vot, legislaţia care a jalonat evoluţia statului român.

Principala atribuţie a Adunării Deputaţilor şi Senatului era discuţia şi adoptarea proiectelor de lege, depuse fie de guvern, fie din iniţiativă parlamentară. Este semnificativ faptul că, în anii 1919-1937, au fost depuse din iniţiativă parlamentară 1.325 proiecte de lege, ceea ce reprezenta circa 30 % din totalul acestora. Aproape fără excepţie proiectele de lege erau însoţite de expuneri de motive ample, documentate, adevărate studii în materie.

Parlamentul era ales pentru o perioadă de patru ani. Această durată era considerată suficient de lungă pentru a îngădui celor două Camere să-şi îndeplinească misiunea legislativă şi nu atât de mare încât să determine pierderea de către parlamentari a contactului cu alegătorii.

Iniţiativa legilor aparţinea deopotrivă guvernului şi parlamentului. În practică însă majoritatea proiectelor de lege erau iniţiativa guvernului. Această situaţie se explică prin faptul că executivul avea la dispoziţia sa întreg aparatul de stat şi deci avea posibilitatea unei documentări adecvate pe care un grup de deputaţi sau senatori n-o avea. În plus, guvernul venea cu o anumită concepţie politică şi un întreg program de urmat pe care, prin proiecte de legi, le impunea aprobării Parlamentului. Proiectele de legi erau depuse pe biroul Adunărilor, nu înainte de citirea Mesajului regal de trimitere. Erau trimise apoi la imprimat, împreună cu expunerea lor de motive, şi distribuite membrilor Parlamentului. Mesajul de trimitere al fiecărui proiect de lege era semnat de ministrul în resortul căruia cădea. Dar cu el erau solidari toţi ceilalţi miniştri, proiectul fiind în prealabil autorizat

22

de membri guvernului, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri. În cazul proiectului de lege din iniţiativă parlamentară era necesar un număr de 15 deputaţi şi 7 senatori (în funcţie de Adunarea în care era depus) care să-l semneze. Proiectul era făcut în scris, însoţit de expunerea de motive şi era prezentat preşedintelui Adunării Deputaţilor sau Senatului, care-l comunica membrilor prezenţi şi apoi dispunea imprimarea şi distribuirea lui.

Proiectele de legi erau examinate înainte de a fi prezentate în plen de către Comisiile permanente. La Senat se constituiau la începutul fiecărei legislaturi 7 comisii: administrativă, juridică şi a afacerilor străine; financiară, comercială şi industrială; agricolă, domenială, silvică şi viticolă; de lucrări publice, comunicaţii şi apărare naţională, de învăţământ, culte şi arte; de sănătate publică, muncă şi ocrotiri sociale. Nici un senator nu putea face parte din mai mult de două comisii permanente.

Adunarea Deputaţilor alegea 15 comisii permanente pe toată durata legislaturii. Nici un deputat nu putea face parte din mai mult de trei comisii permanente, de regulă toate formaţiunile politice fiind, proporţional, reprezentate în comisii. Ele erau conduse de un preşedinte, un vicepreşedinte şi doi secretari.

Comisia întocmea un raport asupra proiectului de lege, care cuprindea modificările ce se considerau necesare, acestea fiind prezentate şi argumentate. Raportul asupra proiectului de lege era susţinut în şedinţa publică şi distribuit membrilor Parlamentului. Apoi, era înscris la ordinea zilei, însă fără o regulă anume. Uneori s-a întâmplat ca proiectul să fie înscris şi să nu se discute niciodată.

Discuţia proiectului în Parlament era publică (foarte rar au fost şedinţe secrete, dar votul asupra unei legi sau alta era totdeauna în şedinţă publică). Dezbaterile erau stenografiate şi se publicau în „Monitorul Oficial”. Înainte de publicare erau însă verificate de parlamentarii direct implicaţi în discuţie, pentru a se revedea şi corecta şi de aceea apăreau de obicei cu întârziere. La discuţia proiectului de lege putea participa orice membru al parlamentului. El nu putea vorbi decât de cel mult două ori şi cuvântul său nu putea depăşi două ore (în practică nu s-a respectat totdeauna această regulă). Făceau excepţie miniştrii şi subsecretarii de stat care puteau lua cuvântul de câte ori credeau că e necesar. Numai preşedintele putea să-l întrerupă pe orator şi dialogurile nu erau permise (şi această regulă a fost de obicei încălcată).

După ce discuţia generală asupra unui proiect de lege era terminată şi proiectul era luat în considerare se trecea la discuţii pe fiecare articol; la fiecare se puteau propune amendamente. Un proiect de lege nu putea fi adoptat decât după ce s-a votat articol cu articol. Votul avea valabilitate dacă întrunea majoritatea absolută, adică jumătate plus unul din numărul deputaţilor sau al senatorilor necesari ca Adunarea să se ţină. Existau şi excepţii prevăzute însă de Constituţie, legi sau regulamentul adunărilor.

Votul pe articole se făcea prin ridicare sau şedere sau prin ridicarea mâinii. Cei care constatau rezultatul votului erau secretarii, iar preşedintele îl proclama. După ce toate articolele au fost votate se trecea la votarea proiectului de lege în întregimea lui. De data aceasta votul se făcea cu bile. Aceeaşi procedură se folosea atunci când se puneau în discuţie contestaţiile la validări, moţiunile de încredere sau neîncredere în guvern sau într-un ministru anume, propunerile de ridicare a imunităţii parlamentare, cererile de dare în judecată a membrilor guvernului.

Un alt mod de votare era apelul nominal. De obicei el era folosit în chestiuni importante când guvernul se temea că majorităţile nu vor respecta disciplina de partid. Mai exista şi votul cu buletine. Acesta nu se practica decât atunci când se punea problema unei alegeri de persoane, fie a membrilor biroului, fie a delegaţilor în diferite consilii de administraţie.

Parlamentul nu a fost, aşa cum s-a afirmat, o maşină de vot. Dezbaterile asupra unor proiecte de lege au durat săptămâni în şir, în unele perioade ţinându-se câte trei şedinţe pe zi. Disputa politică era aprigă, fiecare partid susţinându-şi punctul de vedere cu pasiune şi încrâncenare. Guvernele au fost puse adesea în situaţia de a modifica proiectele iniţiale şi de a accepta amendamentele propuse de opoziţie şi chiar de majorităţile parlamentare.

Au existat şi situaţii în care membri ai majorităţii parlamentare au vorbit şi votat împotriva proiectelor de lege depuse de guvern, după cum au fost şi cazuri de demisie din partidul aflat la putere ca urmare a divergenţelor de păreri privind anumite proiecte de legi.

Parlamentul în perioada 1919-1937 a desfăşurat o activitate laborioasă, adoptând legi foarte importante pentru organizarea şi funcţionarea României Mari.

23

O importantă funcţie a parlamentului a fost aceea de control asupra puterii executive, a activităţii guvernamentale. Adresarea de întrebări şi interpelări era o practică obişnuită. Potrivit regulamentului de desfăşurare a lucrărilor Adunării Deputaţilor şi Senatului în fiecare zi se acordau 20 de minute pentru întrebări şi comunicări, iar o zi pe săptămână era rezervată interpelărilor. Ele priveau cele mai variate aspecte, de la abuzul unui primar sau notar comunal până la înzestrarea armatei şi activitatea în politica externă.

Guvernele şi miniştrii au fost ţinuţi sub o strictă supraveghere şi control din partea deputaţilor şi senatorilor. Nu puţine au fost cazurile în care parlamentarii au depus moţiuni de neîncredere, cerând demisia unor demnitari. Astfel, la 22 iulie 1920, opoziţia a depus o moţiune de neîncredere în ministrul Octavian Tăslăuanu, ministrul industriei şi comerţului acuzat că s-a implicat în „afacerea coroanelor” (preschimbarea acestora în lei); moţiunea a fost respinsă de majoritatea parlamentară, dar peste câteva luni, în decembrie 1920, Tăslăuanu a trebuit să părăsească guvernul.

Cel mai semnificativ caz este votarea moţiunii de cenzură împotriva unui întreg guvern, cel prezidat de Take Ionescu, în ianuarie 1922, act în urma căruia acesta a trebuit să-şi prezinte demisia. Moţiunea a fost propusă de Octavian Goga în numele majorităţii parlamentare alcătuite din membri ai Partidului Poporului.

Fără a pune în discuţie aspectele prozaice din activitatea parlamentară, nu pot fi neglijate anumite deficienţe ale acestei instituţii, care ţin, în primul rând, de nivelul de înţelegere a sistemului democratic din acea perioadă. Intoleranţa, subiectivismul şi înverşunarea faţă de adversarii politici au reprezentat principalele deficienţe a dezbaterilor parlamentare. Lupta parlamentară se desfăşura adesea într-o atmosferă de tensiune. Aprioric, tot ce făcea un adversar politic era rău şi criticabil. Atunci când argumentele concrete nu erau convingătoare se recurgea la violenţe de limbaj, care uneori degenerau în violenţe fizice.

Procesul de degradare a regimului democratic a cuprins şi instituţia parlamentară, cu consecinţe negative asupra întregii istorii naţionale. Fenomenul este vizibil după anul 1930. Nu este întâmplător faptul că Parlamentul a fost ţinta atacurilor forţelor de extremă-dreapta, care nu acceptau ideea ca problemele ţării să fie dezbătute şi hotărâte într-un for politic larg reprezentativ.

Regretabil este însă şi faptul că factorii politici – partidele, regele, guvernele – au avut propria lor contribuţie la discreditarea instituţiei parlamentare. Au contribuit la aceasta declaraţiile repetate ale partidelor din opoziţie că nu recunosc legitimitatea Parlamentului ales, de fiecare dată, după opinia lor, prin fraude şi violenţe.

A contribuit monarhul prin folosirea abuzivă a dreptului constituţional de dizolvare a Corpurilor legislative. Conform Constituţiei, durata parlamentului era de 4 ani, dar, în fapt, între 1919-1937, numai de două ori (1922-1926 şi 1933-1937) s-a respectat acest termen. În şase cazuri, noul guvern nici nu s-a prezentat în faţa parlamentului pentru a-şi expune programul, dizolvarea acestuia făcându-se prin decret regal, fără a fi existat un conflict formal între puterea executivă şi cea legislativă, care să justifice din punct de vedere constituţional, actul dizolvării.

În acelaşi timp, guvernele au căutat să iasă de sub controlul parlamentului, evitând să dea răspunsuri la toate întrebările şi interpelările ce i se adresau.

După 1933, când curentele de dreapta şi-au intensificat agitaţia politică, iar principalele partide democratice au slăbit, măcinate de grave disensiuni interne, se constată o întărire a puterii executive pe seama celei legislative. Pe această lege se înscrie legea „deplinelor puteri” din 9 iulie 1934, prin care guvernul era autorizat ca în perioada vacanţei parlamentare să ia pe cale de decrete-legi măsuri privind simplificarea şi raţionalizarea serviciilor şi instituţiilor publice, să revizuiască bugetele administraţiilor comerciale, să efectueze operaţiuni de trezorerie, putând modifica taxele în vigoare. Decretele-lege adoptate trebuiau supuse ratificării corpurilor legiuitoare în prima lor sesiune. Guvernul Tătărescu a recurs pe scară largă la decrete-legi, fapt ce s-a repercutat negativ asupra rolului parlamentului.

Viaţa parlamentară din România întemeiată pe partidele politice va înceta odată cu instaurarea regimului personal de către regele Carol al II-lea la 10 februarie 1938.

24

BIBLIOGRAFIE

1. Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale în România 1866-1991, Bucureşti, 1996.2. Dogan, Matei, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România, Bucureşti, 1946.3. Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti,

2003. 4. Negulescu, Paul, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, [1927].5. Negulescu, Paul, Alexianu, George, Tratat de drept public, tomul I, Casa Şcoalelor, Bucureşti,

1942.6. Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.7. Scurtu, Ioan, Contribuţii privind structura socio-demografică a parlamentului României în anii

1919-1937, în „Memoria Antiquitatis”, Piatra-Neamţ, tomul XV - XVII, 1983-1985.8. Idem, Noul cadru de dezvoltare a României după Marea Unire din 1918. Rolul parlamentului , în

„Studii şi articole de istorie”, tomul XLVII - XLVIII, 1983.9. Tănăsescu, Florian, Parlamentul şi viaţa parlamentară din România (1930-1940), Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2000.Manner, Christian, Parlamentarismul

25

3.4. PARTIDELE POLITICE

Reformele socio-politice (agrară şi electorală) au determinat modificări radicale în peisajul vieţii politice româneşti, inclusiv în sistemul partidelor politice. Una din primele urmări a fost restructurarea şi redimensionarea scenei politice. Vechiul sistem de partid antebelic bazat pe două formaţiuni politice cu vocaţie parlamentară (Partidul Conservator şi Partidul Naţional Liberal), a fost înlocuit cu unul multipartid.

Principalele caracteristici ale sistemului partidist din România după primul război mondial au fost:

1. Descompunerea partidelor conservatoare;2. Consolidarea poziţiilor Partidului Naţional Liberal;3. Înfiinţarea unor noi partide şi impunerea lor în viaţa politică;4. Integrarea în cadrul statului român a partidelor care au condus lupta pentru unirea provinciilor istorice cu patria mamă;5. Întemeiere Partidului Naţional Ţărănesc, care a devenit cel de al doilea mare partid de guvernământ (după Partidul Naţional Liberal);6. Apariţia şi afirmarea partidelor aparţinând minorităţilor naţionale;7. Crearea şi impunerea în viaţa politică a unor organizaţii extremiste, de stânga şi de dreapta.

Imediat după Unire asistăm la o pulverizare a vieţii de partid, care se menţine, cu mici excepţii, pe întreaga perioadă interbelică. Un număr considerabil de formaţiuni politice se înregistrează în perioada 1919-1922, adică în etapa care corespunde primelor trei alegeri parlamentare, organizate în baza votului universal.

Chiar dacă facem abstracţie de grupările politice neînsemnate şi de dizidenţele temporare şi vom lua în calcul doar partidele care au participat la alegerile parlamentare, numărul de partide ne apare disproporţionat de mare: 10 în 1919, 11 în 1920, 12 în 1922. Cauzele pulverizării politice, ale disocierii de partid, sunt complexe, unele, desigur, greu sesizabile. Numărul mare de formaţiuni politice din perioada imediat următoare înfăptuirii României Mari este, într-o oarecare măsură, firesc şi rezidă în însuşi procesul formării statului naţional unitar. Noile provincii unite cu Vechiul Regat au adus, o dată cu zestrea lor materială şi umană, şi o serie de organizaţii politice cu caracter regional care au rezistat, o perioadă de timp, graţie structurii şi viabilităţii lor. Din această categorie de partide amin-tim, exemplificativ, Partidul Naţional Român din Transilvania, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Ţărănesc din Basarabia, precum şi partidele social-democrate din aceste provincii. Pe măsură ce s-a desăvârşit unificarea administrativ-politică şi cultural-morală a ţării, formaţiunile poli-tice provinciale au dispărut, treptat, îndeosebi prin fuziunea cu alte partide, în funcţie de afinităţi ideologice şi programatice, de interese conjuncturale, dar mai ales din necesitatea de-a ieşi din regionalism.

Procesul de formare al statului naţional unitar (al „României Mari”) a fot însoţit şi de apariţia pe arena politică a formaţiunilor politice ale minorităţilor naţionale, fenomen care a contribuit şi el la proliferarea partidelor politice. După 1918, ca urmare a Unirii cu ţara a provinciilor aflate sub stăpânire străină, structura etnică a populaţiei României a suferit modificări. După recensământul din 1930, primul efectuat după Unire, structura etnică a populaţiei se prezenta astfel: 71,9 % români, 7,9 % maghiari, 4,1 % germani, 4 % evrei, 3,2 % ruteni şi ucraineni, 3,2 % ruşi, 2 % bulgari, alte minorităţi înregistrând procente de sub 1 %. În România interbelică cetăţenii români aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare s-au bucurat de drepturi egale cu etnicii români, fapt confirmat de legile ţării şi, în primul rând, de Constituţia din 1923. În acest cadru juridic şi instituţional, minorităţile naţionale au avut posibilitatea să-şi organizeze o viaţă culturală şi politică proprie, să-şi constituie formaţiuni politice proprii (Partidul Maghiar, Partidul German din România, Partidul Evreiesc, Partidul Ţărănesc Ucrainean din Bucovina, Partidul Ucrainean din România ş.a.) sau să participe, din proprie iniţiativă, la activitatea celorlalte partide din spectrul politic românesc.

Schimbările şi deplasările intervenite în structura socială a ţării prin desfiinţarea marii proprietăţi funciare, ca şi lărgirea considerabilă a spaţiului social în care se desfăşura activitatea politică, efect al introducerii votului universal, determină modificări spectaculoase în sistemul partidelor politice.

26

Pe de o parte, dispare Partidul Conservator, până la primul război mondial cel de al doilea mare partid, pe de altă parte apar noi partide cu titulaturi democratice cum au fost: Partidul Poporului, Partidul Ţărănesc, Partidul Muncii ş.a.

Menţinerea şi chiar proliferarea unui mare număr de partide politice în primii ani postbelici au fost favorizate şi de legea electorală din 1919, în baza căreia s-au organizat primele trei alegeri parlamentare după adoptarea votului universal. Această lege, care combina principii din legislaţia belgiană şi cea elveţiană, a introdus sistemul reprezentării proporţionale, care a favorizat obţinerea unor procente remarcabile de voturi şi mandate şi, deci, supravieţuirea chiar a partidelor mici.

Începând cu a doua jumătate a primului deceniu interbelic survin noi modificări în evoluţia sistemului de partid din România. Fenomenul cel mai caracteristic al acestor ani îl constituie faptul că, spre deosebire de perioada anterioară, când a avut loc o destrămare a vechilor structuri de partid şi o creştere a numărului de formaţiuni politice, se manifestă o tendinţă de polarizare, de reducere relativă a grupărilor politice. Astfel, în 1926 numărul partidelor politice participante la alegerile parlamentare se reduce la 7 faţă de 11 în 1920 şi se menţine relativ la acest nivel până la sfârşitul deceniului. Fenomenul cel mai semnificativ al simplificării vieţii de partid în această etapă şi cu rezonanţa cea mai adâncă în viaţa politică îl constituie dispariţia partidelor conservatoare. Partidul Conservator, care jucase un rol important în construirea României moderne, s-a dezintegrat o dată cu efectuarea reformei agrare şi adoptare votului universal. Procesul de disoluţie interioară a partidelor conservatoare de după război, continuând un proces anterior, este acum mult mai rapid. Lipsit de suporturile sale sociale (marea proprietate funciară) şi politice (votul cenzitar) şi compromis pentru politica sa filo-germană din preajma şi din timpul primului război mondial, Partidul Conservator Progresist (Al. Marghiloman) şi-a pierdut raţiunea de a exista. Destrămarea organizatorică se sincronizează cu pierderea influenţei politice. Alegerile parlamentare din 1922, în care gruparea conservatoare a lui Al. Marghiloman nu a obţinut nici un mandat de deputat, au consemnat, practic, dispariţia sa din viaţa politică a României. În atmosfera politică postbelică, în care electoratul îşi manifesta dorinţa de schimbare şi înclinaţia pentru curentele democrate, nu putea supravieţui nici Partidul Democrat Unionist, aflat sub conducerea experimentatului om politic Take Ionescu. Alegerile din 1922 aduc conservatorilor democraţi, cartelaţi cu Partidul Naţionalist Democrat al lui Iorga, doar 3 mandate, ceea ce reprezenta doar 2,96 % din totalul voturilor exprimate. Dispariţia conservatorilor, în chip paradoxal, a simplificat şi complicat, în acelaşi timp, sistemul politic românesc. Simplificarea consistă în faptul că au ieşit două partide de pe o scenă politică suprapopulată, dar lucrurile s-au complicat prin vidul politic pe care l-au lăsat conservatorii, ca partid de alternanţă la guvern cu liberalii. Această ultimă consecinţă îşi va pune amprenta asupra dinamicii sistemului de partid, accelerând procesul asocierilor politice în sensul constituirii unui al doilea mare partid politic, capabil să contrabalanseze Partidul Naţional Liberal în lupta pentru putere.

Fuziunea grupărilor politice provinciale cu marile partide politice (mai noi sau mai vechi) a fost, aşa cum am mai relevat, principala modalitate care a condus spre o polarizare a vieţii de partid, anulând, în parte, pulverizarea politică din primii ani de după primul război mondial. Plin de semnificaţii este faptul că micile formaţiuni politice au fost captate, în principal, dar nu exclusiv, de noile partide şi mişcări care s-au afirmat după război (Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului, Partidul Naţional). Explicaţia rezidă în marea popularitate iniţială a acestor formaţiuni politice, determinată de programele înnoitoare şi radicale pe care le anunţau, precum şi în disponibilitatea lor pentru fuziuni cu scopul clar de a-şi extinde raza de acţiune la nivelul întregului teritoriu naţional.

Concomitent cu procesul de asociere politică, preponderent la finele primului deceniu interbelic, a existat şi un proces invers, de disociere politică, soldat cu dizidenţe sau înjghebări de noi grupări politice. Fuziunile care se realizaseră în prima parte a primului deceniu interbelic, soldate cu dispariţia partidelor mici sau neviabile (regionale îndeosebi), au pregătit terenul pentru o nouă simplificare a vieţii de partid şi pentru restabilirea sistemului de guvernare bipartid, afectat de dispariţia Partidului Conservator. La capătul unor lungi şi laborioase tratative, desfăşurate pe parcursul mai multor ani, la 10 octombrie 1926 s-a realizat fuziunea între cele două importante partide de opoziţie – Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc –, constituindu-se Partidul Naţional-Ţărănesc, al doilea mare partid politic de guvernământ al României interbelice. Întemeierea Partidului Naţional- Ţă-rănesc a marcat, totodată, încheierea etapei de regrupări politice, de simplificare şi limpezire a tabloului

27

politic, a sistemului multipartid. La alegerile parlamentare din 1928 se mai prezentau cu liste proprii doar 7 formaţiuni politice, dintre care doar două mai puteau emite pretenţii de guvernare.

Este important de subliniat faptul că polarizării vieţii politice din primul deceniu interbelic, exprimată prin reducerea considerabilă a numărului partidelor politice, i-a corespuns şi o stabilitate guvernamentală, evidenţiată în primul rând de guvernarea liberală 1922-1926. Se poate aprecia că în primul deceniu interbelic s-au creat toate premisele pentru ca România să evolueze pe calea pluralismului politic în cadrul unui sistem parlamentar constituţional.

În cel de al doilea deceniu interbelic, România evoluează, în continuare, în cadrul unui sistem parlamentar-constituţional, dar apar procese şi fenomene noi care indică erodarea treptată a acestuia şi prevestesc prăbuşirea sa. Criza economică, din anii 1929-1933, puternic resimţită în România (ca ţară aflată în curs de dezvoltare), a întrerupt rapida dezvoltare din perioada anterioară şi a fost însoţită de marasm economic şi social, de îngrijorare, dezamăgire şi derută a unei părţi considerabile a societăţii româneşti. În plan politic, aceste fenomene s-au tradus în instabilitatea guvernamentală (9 cabinete, toate naţional-ţărăniste, cu excepţia guvernului de „uniune naţională” Iorga - Argetoianu) şi în creşterea considerabilă a numărului partidelor politice. Cea de-a doua parte a deceniului (1934-1938), pe fundalul unei continue şi accentuate dezvoltări economice şi al unei stabilităţi guvernamentale, are ca dominantă o viaţă politică agitată, determinată, în principal, de confruntarea dintre forţele politice apărătoare ale democraţiei parlamentare şi cele care se pronunţau pentru regimuri dictatoriale. Alunecarea vieţii politice româneşti spre dreapta, deşi are şi cauze de ordin intern, se realizează într-un context internaţional european şi sub influenţa decisivă a unor factori exogeni. Sistemul partidelor politice a înregistrat, ca un sensibil seismograf, mutaţiile survenite în plan social economic, dar şi în ansamblul sistemului politic. Procesul pulverizării politice, al fragmentării spectrului politic, cunoaşte în acest deceniu o intensitate şi frecvenţă fără precedent. Numărul partidelor politice care au fost înregistrate de comisiile electorale, deşi acesta nu este egal cu totalitatea formaţiunilor politice, a cres-cut de la 7 în 1928 la aproximativ 30 în 1937. În preajma ultimelor alegeri parlamentare din România interbelică mai solicitaseră recunoaşterea juridică încă 7 formaţiuni, după toate aparenţele de orientare naţionalist-şovină. Este firesc să ne punem, din nou, întrebarea ce factori au imprimat un asemenea curs dinamicii vieţii de partid? În primul rând, se constată o degradare şi o fărâmiţare ale marilor partide politice burgheze (Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal), care au fost cele mai afectate de convulsii interne. Aceste frământări interne, care au evoluat de la constituirea unor grupări în interiorul partidului respectiv şi până la dizidenţe şi formarea unor noi partide politice, aveau cauze foarte diverse. Cea mai des invocată, şi pentru faptul că avea o motivaţie principială, a fost poziţia divergentă faţă de unele probleme majore ale ţării, cum ar fi criza dinastică (1926-1930), restauraţia carlistă (iunie 1930), tendinţele dictatoriale ale regelui Carol al II-lea, sistemul politic al ţării, atitudinea faţă de curentele şi organizaţiile extremiste etc. Frământări şi disoluţii în viaţa de partid au început să se manifeste cu acuitate în timpul „crizei dinastice” şi mai hotărât după ce s-a pus capăt acesteia prin „restauraţia carlistă” din iunie 1930. Animat de tendinţe dictatoriale, din chiar momentul urcării sale pe tron, regele Carol a trecut la punerea în aplicare a o serie de acţiuni vizând slăbirea sau dezintegrarea principalelor partide politice de guvernământ. Alimentând ambiţii politice, speculând nemulţumiri, făcând promisiuni, regele Carol al II – lea a racolat o serie de personalităţi politice din cele două mari partide (Partidul Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc), stimulându-le tendinţele centrifuge. Vom asista, astfel, la dizidenţele liberale ale lui Jean Th. Florescu (1929), Gheorghe Brătianu (iunie 1930) şi Constantin Argetoianu (decembrie 1930). Aceste dezidenţe se vor transforma în tor atâtea noi partide politice: Partidul Naţional Liberal (Gheorghe Brătianu), Partidul Liberal-Democrat (J. Th. Florescu), Partidul Agrar (C. Argetoianu), care vor diviza şi mai mult spectrul politic, facilitând tendinţele dictatoriale ale monarhului. Aceste dizidenţe n-au reuşit, însă, să afecteze prea mult Partidul Liberal.

Acţiunile dezintegratoare carliste au fost îndreptate, deopotrivă, şi împotriva Partidului Naţional Ţărănesc. Acest partid era lipsit de coeziune internă, cele două aripi (naţionalii şi ţărăniştii) menţinându-se ca entităţi aproape diferite, fapt ce l-a făcut vulnerabil. În 1932, Grigore Iunian, vicepreşedinte al P. N. Ţ., părăseşte partidul şi înfiinţează o nouă formaţiune politică de tip agrarian – Partidul Radical Ţărănesc. Acţiunea lui Iunian a fost precedată de alte două sciziuni: gruparea condusă de dr. Nicolae Lupu, care a întemeiat Partidul Ţărănesc (februarie 1927); gruparea lui Constantin Stere care în 1930 părăsea P. N. Ţ., întemeind în mai 1931 Partidul Ţărănesc – Democrat.

28

Regele Carol al II-lea a jucat un rol important şi în alimentarea conflictului apărut între Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida - Voevod, soldat cu excluderea celui din urmă din partid. Sciziunea a fost stimulată de rege şi s-a soldat cu crearea unei noi formaţiuni politice – Frontul Românesc –, grupare de extremă dreaptă.

Convulsii şi frământări, soldate cu dizidenţe şi sciziuni, s-au înregistrat şi în alte partide politice, dar acţiunea dizolvantă a regelui Carol al II-lea a fost îndreptată cu precădere împotriva celor două mari partide – liberal şi naţional-ţărănesc – pentru că acestea, prin influenţa lor, puteau constitui un obstacol în calea ambiţiilor autoritare.

Într-o altă ordine de idei, contradicţiile, adesea înverşunate, dintre cele două partide de guvernământ (P. N. L. şi P. N. Ţ.), generate de poziţia lor diferită cu privire la aprecierea unor probleme economice şi politice fundamentale şi a luptei pentru putere, ne apare limpede fragilitatea sistemului pluripartid din România anilor ’30.

O cauză importantă a degradării vieţii de partid, inclusiv a exacerbării conflictelor dintre partidele de guvernământ, a constituit-o disputa pentru câştigarea influenţei la palat, pe care Carol al II-lea a speculat-o cu abilitate în favoarea sa. Depăşindu-şi prerogativele conferite de Constituţia din 1923, regele s-a amestecat mai mult în actul guvernării, în numirea şefilor de guvern, eludând uzanţa ca această funcţie să fie încredinţată preşedintelui partidului respectiv etc.

Formaţiunile politice de extrema-dreaptă erau relativ lipsite de importanţă în ani ’20. Diferitele încercări din primii ani ai deceniului de a constitui o mişcare fascistă românească, după modelul aceleia din Italia lui Mussolini, n-au reuşit să atragă mai mult decât o mână de membri. Nici experimentele cu naţional-socialismul nu au avut o soartă mai bună. Până la sfârşitul deceniului, sloganurile lor în legătură cu schimbarea economică şi socială radicală au avut doar un slab ecou, mai ales pentru că economia era relativ stabilă, iar majoritatea populaţiei era încă încrezătoare că democraţia parlamentară va reuşi să rezolve problemele economice şi sociale presante.

La începutul anilor ’20 A. C. Cuza şi N. C. Paulescu au încercat să dea o formă organizată antisemitismului în creştere din universităţi, prin formarea Uniunii Naţional Creştine. În 1923, A. C. Cuza şi Corneliu Zelea Codreanu au creat Liga Apărării Naţional – Creştine, care şi-a propus în primul rând excluderea evreilor din toate domeniile vieţii economice şi culturale şi educarea tineretului în spirit creştin şi naţionalist. Între cei doi lideri vor apărea însă neînţelegeri determinate de deosebirile fundamentale privind scopul şi mijloacele de luptă ale Ligii. A. C. Cuza concepea Liga nu ca pe un partid, ci ca un focar al unei largi mişcări naţionale, aşezată deasupra partidelor politice şi pleda pentru metode legale de luptă şi pentru o schimbare în conştiinţa populară prin intermediul educaţiei ca mijloc de atingere a scopului. Codreanu dorea cu tot dinadinsul să aibă la dispoziţia sa un partid bine organizat, care să se dedice unei agresive campanii antisemite şi care să fie gata să uzeze de toate mijloacele necesare pentru a-şi atinge scopul. Aceste deosebiri au condus în cele din urmă la o ruptură deschisă între cei doi, Codreanu şi adepţii săi formând propria lor organizaţie Legiunea Arhanghelului Mihail în 1927.

Anii ’30 au fost deceniul crizei democraţiei româneşti. Criza economică mondială a exacerbat problemele economice existente şi tensiunile sociale şi a stimulat astfel toate acele forţe care căutau să submineze guvernarea parlamentară. Criza a sporit atracţia antisemitismului în rândurile anumitor elemente ale societăţii, care au recurs la aceasta pentru a dobândi sprijin pentru tipurile lor particulare de naţionalism. O ascensiune deosebită cunoaşte în această perioadă Legiunea Arhanghelului Mihail care din 1930 şi-a creat o aripă politică militară intitulată „Garda de Fier”. În acelaşi timp, personalităţi politice de dreapta, precum Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, au promovat un climat de opinie favorabil mişcărilor naţionalist-extremiste şi politicii autoritare.*

În primul deceniu interbelic, partidele politice şi-au păstrat rolul-cheie în formarea noilor guverne. Ca şi înainte de război, după demisia guvernului, regele intra în consultări cu liderii diferitelor partide, după care încredinţa formarea cabinetului unuia dintre aceştia. Sarcina imediată a noului guvern era aceea de a organiza alegeri pentru Cameră şi Senat. Procesul de desemnare a noului prim-ministru de desfăşura de obicei lin, întrucât Regele îl alegea pe acesta doar dintr-un număr limitat de partide. Erau excluse partidele de stânga, partidele minorităţilor naţionale şi, aproape întotdeauna, partidele mici. Liderii celor mai mari partide – Naţional-Liberal şi Naţional-Ţărănesc – aveau de aceea cea mai mare influenţă asupra hotărârii regale.

29

Totuşi, această metodă de formare a noilor guverne a schimbat treptat rolul partidelor în viaţa politică. În anii ’20, naţional-liberalii şi mai târziu naţional-ţărăniştii exercitaseră o puternică influenţă asupra Palatului, influenţă care adesea a limitat în mod sever puterea de decizie a suveranului. Dar în anii’ 30, Carol al II-lea a reuşit să se elibereze de aceste constrângeri, aţâţând marile partide unul împotriva celuilalt. Înainte de urcarea pe tron a acestuia, era obiceiul ca partidele să vină la putere nu prin forţa lor potenţială la urne, ci ca rezultat al influenţei exercitate la Palat. În competiţia pentru dobândirea favorurilor regale, acestea se slăbeau unul pe celălalt. Sub Carol al II-lea, rivalitatea între partidele politice a luat forme acute, întrucât mulţi dintre şefii partidelor au pus la dispoziţia acestuia întreg capitolul lor politic, iar fiecare partid avea grijă să aibă printre conducătorii lui una sau mai multe legături bune la Palat, pe care se putea conta pentru protejarea intereselor propriului partid.

Într-o altă ordine de idei, unul din principiile de bază ale oricărei democraţii parlamentare este acela după care guvernul emană din Parlament, ca reprezentat al corpului electoral. În aparenţă, acest principiu, era respectat în România interbelică. Dar regele a inversat ordinea normală în care şeful unui stat democratic îşi exercita prerogativele. Întâi alegerile şi apoi formarea guvernului. Această inversare poate fi explicată prin profundele realităţi sociale, culturale şi politice ale ţării, asupra cărora nu ne propunem să insistăm. Regele a fost obligat să inverseze ordinea, pentru a salva faţada jocului democratic. Inversiunea a creat ceea ce Matei Dogan a numit „democraţie minată”.

„Democraţia mimată” este un sistem politic ce imită democraţia din Occident, întemeiată pe competiţie şi alternanţa la putere a principalelor partide, dar care se caracterizează printr-un proces politic invers: Parlamentul nu este ales prin vot universal, dimpotrivă, partidul aflat la putere manipulează alegerile în aşa fel încât majoritatea candidaţilor săi să fie aleşi. Cetăţenii, în marea lor parte, nu sunt implicaţi în mod direct în alternanţa partidelor la putere.

Acesta este felul în care a funcţionat democraţia românească interbelică. Regele putea revoca guvernul fără votul de neîncredere al Parlamentului. Se numea noul guvern, care îi cerea imediat suveranului dizolvarea Parlamentului. După un interval de maximum două luni, cum preciza Constituţia, se ţineau alegeri. Partidul aflat la putere, până în 1937, reuşea întotdeauna să obţină cel puţin 40 % din voturi şi astfel putea beneficia de prima majoritară care-i dădea dreptul la peste 60 % din locurile în Parlament. El guverna pentru o perioadă de la 1 la 4 ani, până când era revocat din nou, fără a fi pus în minoritate de Corpurile Legiuitoare. Un alt partid prelua puterea şi ciclul continua. În consecinţă, nu guvernul emana dintr-o majoritate parlamentară, ci guvernul era cel care crea majoritatea.

Concluzia este că regele juca un rol esenţial în stabilirea alternanţei partidelor la putere, şi de aici concurenţa între ele, pentru acapararea simpatiei Coroanei. Problema este aceea că, de regulă, în aducerea unui partid la putere, suveranul se baza mai mult pe simpatiile personale sau pe intrigile de culise şi nu pe consultarea opiniei publice. Aşa cum sublinia şi Matei Dogan, e imposibil de susţinut ideea că suveranul ar fi jucat rolul unui interpret al voinţei populare, ori chiar rolul unui arbitru imparţial.

BIBLIOGRAFIE

1. Dogan, Matei, Analiza statistică a „democraţiei Parlamentare” din România, Bucureşti, 1946. 2. Idem, Despre partide şi jocul electoral. Imitarea democraţiei, parea I, în „Alternative”, Bucureşti,

anul I, nr. 6, 1990. 3. Drăghicescu, Dimitrie, Partide politice şi clase sociale, Bucureşti, 1922. 4. Ivan, Marcel, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice 1919-1932, Editura Kraft &

Drotleff, Sibiu, [1934]. 5. Jurca, Nicolae, Dinamica sistemului partidist din România interbelică (1918-1938). Consideraţii,

în „Alternative”, Bucureşti, anul II, nr. 11-12 (35-36), iunie 1991; nr. 13-14 (37-38), iulie 1991.

6. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, Viaţa politică din România 1918-1921. Partidele politice, Editura Politică, Bucureşti, 1970.

30

7. Idem, România după Marea Unire, vol. II, Partea I (1918-1933), Partea a II-a (1933-1940), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 1988.

8. Negulescu, P. P., Partidele politice, Bucureşti, 1926; ediţia a II-a, Editura Garamond, Bucureşti, [f.a.].

9. Savu, Al. Gh. Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

10. Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.11. Ştirban, Marcel, Din istoria României. 1918-1921. Probleme ale vieţii politice, economice şi

sociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.

3.5. SISTEMUL ELECTORAL (1918-1937)

3.5.1. EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI ELECTORALE. CONSIDERAŢII PRIVIND ELECTORATUL

Formarea României ca stat naţional a determinat clasa politică să procedeze la realizarea unor reforme structurale de anvergură. Adoptarea în 1866 a unei Constituţii moderne a permis cetăţenilor exercitarea unor libertăţi individuale şi colective fără restricţii administrative. De asemenea, s-au creat condiţiile necesare dezvoltării unui sistem partidist viabil şi a unei prese autonome. Cu toate acestea, legea fundamentală a statului şi aşezământul electoral au impus anumite restricţii electorale care făceau din Parlament apanajul unei minorităţi culte şi relativ avute. Accesul cetăţenilor la exercitarea puterii era reglementat deci în funcţie atât de condiţiile economice, cât şi de nivelul cultural şi intelectual.

Sistemul electoral cenzitar adoptat în 1866 reflecta, pe lângă interesele speciale ale burgheziei şi marilor proprietari funciari, un anumit stadiu de imaturitate a societăţii româneşti, o fază de tranziţie spre un regim democratic, spre o societate în care cetăţenii ei urmau să fie chemaţi să participe cu drepturi egale la viaţa politică. Elita politică şi intelectuală a fost conştientă de imperfecţiunile sistemului electoral şi de aici preocuparea ei pentru modernizarea lui. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea în România are loc o interesantă dezbatere ideologică pe această temă.

Datorită censului ridicat, peste 90 % din populaţie era lipsită de posibilitatea de a se pronunţa în problemele publice. Corupţia colegiilor electorale era arhicunoscută, devenise proverbială. Mulţi vedeau în îndreptarea acestor stări de lucruri o condiţie determinantă pentru ieşirea ţării din criză şi accelerarea modernizării. Restrângerea numărului colegiilor electorale, scăderea censului sau votul universal erau identificate drept singurele căi care puteau crea condiţiile propice pentru o mai bună dezvoltare social-economică şi politică a României. Cei care se pronunţau pentru o asemenea schimbare (liberalii, social-democraţii, radicalii-democraţi), deşi aveau concepţii diferite în ceea ce priveşte reforma propriu-zisă, au avut de înfruntat un adversar comun, identificat în Partidul Conservator. Acesta, în spiritul doctrinei, se arăta reticent oricărei încercări de lărgire a corpului electoral, considerând că poporul era nepregătit şi că exista riscul ca ţara să fie cuprinsă de anarhie.

Adversitatea conservatorilor faţă de reforma electorală, şi mai ales faţă de votul universal, nu se explică numai prin teama că o dată lărgit dreptul de vot, ei şi-ar putea pierde privilegiile specifice clasei sociale sau prin aceea că se opuneau modernizării ţării. Opoziţia venea mai degrabă din profunda lor convingere că într-o ţară înapoiată ca România, cu un analfabetism generalizat, în care corupţia era nelipsită, nu se puteau face, într-un ritm accelerat reforme după reforme. Conservatorii susţineau că o asemenea schimbare putea să aducă mai mult rău decât bine în societatea românească. Fără să se opună ideii de progres, ei încercau doar să tempereze ritmul reformator.

Iniţiativa Partidului Liberal de a revizui Constituţia în sensul introducerii colegiului unic al ştiutorilor de carte în 1914 a fost stopată de izbucnirea primului război mondial. Ideea reformei electorale, precum şi a celei agrare, a fost redimensionată în timpul războiului sub impactul împreju-rărilor care au generat o nouă conştiinţă politică, o nouă stare de spirit, o nouă înţelegere şi nevoie de abordare a fenomenelor social-politice şi economice. Problema revizuirii legii fundamentale a statului

31

a fost reluată în primăvara anului 1917 în condiţii extrem de grele pentru ţară. Regele Ferdinand şi guvernul prezidat de Ion I. C. Brătianu, pentru a stimula capacitatea de luptă şi rezistenţă a armatei, au promis ţăranilor-soldaţi reforma agrară şi votul universal. Iniţiatorii reformelor au avut de înfruntat o puternică opoziţie, nu atât prin numărul opozanţilor, cât prin vehemenţa lor. În cele din urmă, în iulie 1917 au fost revizuite trei articole din legea fundamentală a statului, 19, 57 şi 67, scopul fiind acela de a transforma în principii constituţionale împroprietărirea ţăranilor şi sufragiul universal.

Introducerea sufragiului universal în România nu s-a datorat unui proces de maturizare politică a clasei rurale, ci mai degrabă voinţei clasei politice şi a regelui Ferdinand. A însemnat, cu alte cuvinte, o reformă impusă „de sus”. Deşi declarat universal, drept de vot aveau doar bărbaţii.

La sfârşitul războiului, mai precis în 16 noiembrie 1918, a fost promulgat primul Decret - Lege electoral care consacra aplicarea principiului votului universal în alegerea deputaţilor şi senatorilor în Vechiul Regat şi Basarabia. Această primă reglementare a noului regim reprezentativ a fost compilată după legea electorală belgiană, bazată pe sistemul divizorului comun. Decretul a fost întocmit în grabă şi, ca urmare, a avut încă de la început o serie de imperfecţiuni. Guvernanţii au încercat să le corecteze din mers, fiind permanent convinşi de necesitatea adoptării unei legi electorale unice, cu aplicabilitate la nivelul întregii ţări. Votul era declarat universal, egal direct şi obligatoriu, cu scrutin de listă şi pe baza reprezentării proporţional. Alegerea se făcea pe circumscripţii electorale; fiecare judeţ forma o circumscripţie electorală şi alegea câte un deputat la fiecare număr de 30.000 locuitori şi la fracţiune suplimentară numărului de 20.000 locuitori. Toţi cetăţenii români de la vârsta de 40 ani în sus alegeau, pe circumscripţii, câte un senator la fiecare număr de 70.000 locuitori şi la fracţiunea suplimentară superioară numărului de 47.000 locuitori. În fiecare Universitate, profesorii şi agregaţii titulari alegeau din sânul lor câte un senator. Erau membrii de drept ai Senatului: moştenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi.

Pentru Bucovina guvernul Ion I. C. Brătianu a elaborat un alt Decret - Lege electoral în august 1919 care, deşi se inspira din cel aplicabil în Vechiul Regat, cuprindea numeroase deosebiri în ceea ce priveşte procedura de vot, repartizarea mandatelor ş.a.

În Transilvania, Consiliul Dirigent, invocând un anumit specific local, a preferat să elaboreze un proiect de lege electorală propriu, adoptat de Marele Sfat Naţional şi promulgat de regele Ferdinand în august 1919. Legea electorală din Transilvania, Banat, Sătmar şi Maramureş însemna un pas înainte pe calea modernizării şi democratizării vieţii politice în comparaţie cu vechie stări de lucruri, dar şi unul înapoi faţă de prevederile Rezoluţiei din 1 Decembrie 1918. Elita politică transilvăneană, cu idei atât de generoase în privinţa drepturilor electorale, din nevoia rezolvări unei concepţii unitare la scara României Mari, a renunţat la acordarea dreptului de vot pentru femei, aşa cum cereau prevederile de la Alba Iulia. De asemenea, conţinea deosebiri principiale faţă de legislaţia electorală din Vechiul Regat, lucru ce a îngreunat unificarea sistemului electoral din România.

Existenţa unor reglementări electorale diferite a determinat naşterea unei dezbateri pe tema căilor şi a modalităţilor de unificare a sistemului electoral. De altfel, unificarea legislativă a statului a constituit un deziderat vital al anilor de după 1919. O asemenea dezbatere a pus în evidenţă existenţa unor opinii diferite aparţinând formaţiunilor politice din România întregită. Elita politică transilvăneană, mai ales, nu a acceptat ca legislaţia Vechiului Regat să se extindă în mod mecanic în provincia intra-carpatică. În acelaşi timp, transilvănenii erau de părere că o unificare grăbită nu ar fi servit cu adevărat nici interesele vechii Românii, nici Transilvaniei.

Se poate aprecia, că unificare legislativă s-a realizat datorită îmbinării eforturilor atât ale clasei politice din Vechiul Regat, cât şi ale celei din provinciile unite. Cu toate acestea, unificarea s-a desfăşurat în cea mai mare parte sub egida şi în condiţiile impuse de Vechiul Regat, ale cărui instituţii au jucat un rol disproporţionat în statul român unificat.

Primul pas pe calea uniformizării instituţional-legislative a României Mari l-a constituit adoptarea Constituţiei în 29 martie 1923, operă a Partidului Naţional Liberal. Deşi contestată vehement de opoziţie, îndeosebi de naţionali, Constituţia a fost în cele din urmă acceptată în mod unanim şi aplicată de toţi factorii politici, deoarece contestarea ei nu privea conţinutul în sine, ci procedura de adoptare.

În conformitate cu prevederile constituţionale, în iunie 1925 se făcea un nou pas în sensul unificării sistemului electoral prin adoptarea Legii pentru unificarea administrativă a României. Aceasta stabilea modalitatea de organizare a scrutinului pentru comune, oraşe, municipii şi judeţe. În

32

baza acestei legi, în februarie 1926 au fost organizate, după un sistem unic, primele alegeri locale la scara întregii ţări, care au fost câştigate de Partidul Liberal aflat la guvern.

Adoptarea Legii electorale din martie 1926 a constituit etapa finală în ceea ce priveşte unificarea sistemului electoral din România Mare. Noua reglementare era, de asemenea, tot opera liberalilor. Specific acestei legi electorale era acordarea unei „prime electorale”, reprezentând jumătate din mandatele Adunării Deputaţilor, acelui partid care obţinea în alegeri un minim de 40 % din totalul voturilor valabil exprimate. Sistemul primei majoritare, care avea rolul de a fortifica guvernul, formând în parlament o majoritate guvernamentală masivă, a fost copiat de legislativul liberal din legea electorală italiană din 1923. Legea menţinea principiul obligativităţii exercitării dreptului de vot, prevăzând şi sancţiuni pentru cei care nu se prezentau la urne.

Legea electorală din martie 1926 a fost primită de către partidele din opoziţie cu o critică virulentă, care viza în principal sistemul „primei” dar nu numai. În general, istoriografia românească a interpretat această lege electorală drept una care a restrâns caracterul democratic al votului, dar a subliniat în acelaşi timp şi meritul ei, interpretabil după părerea noastră, în asigurarea stabilităţii politice a statului. Într-adevăr, guvernele au beneficiat de un puternic sprijin parlamentar care era dat de majorităţile absolute rezultate în urma aplicării „primei electorale”, acesta având drept rezultat uşurarea procesului legislativ, trecerea prin Parlament a unor legi într-un timp scurt. Pe de altă parte, legea electorală nu a reuşit să aducă stabilitatea politică în România. O simplă privire asupra evoluţiei guvernărilor, în perioada 1926-1937, confirmă această afirmaţie. Astfel, cu o singură excepţie, – guvernarea Partidului Liberal, 1933-1937– nici un alt executiv nu a reuşit să-şi exercite mandatul constituţional de 4 ani. Alegeri parlamentare vor fi organizate în anii: 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937.

Legea electorală din martie 1926 a redus opoziţia la un rol de figuraţie, aceasta nereuşind, datorită numărului redus de mandate obţinute, să joace un rol constructiv în cadrul Parlamentului. Astfel, partidele din opoziţie s-au rezumat la a critica guvernul şi la întreprinderea unor acţiuni menite să răstoarne partidul de la putere.

Este important de menţionat faptul că, imediat după adoptarea legii electorale din martie 1926, formaţiunile politice din România au luat în discuţie modificarea regimului electoral. Critici şi propuneri de revizuire apar, în mod surprinzător, şi în sânul Partidului Liberal. Modificarea legii electorale a fost cerută de majoritatea partidelor şi grupărilor politice din România în perioada 1926-1937. Se avea în vedere în principal renunţarea la „prima electorală” şi introducerea principiului proporţionalităţii, dar şi alte aspecte ale legii. Explicaţia menţinerii în vigoare a legii electorale din martie 1926, pe toată perioada de funcţionare a regimului parlamentar, rezidă în faptul că toate partidele care s-au perindat la putere au preferat să exploateze avantajele oferite de prima electorală în scopul asigurării unei guvernări stabile, decât să respecte promisiunile de revizuire a legii electorale făcute în anii de opoziţie.

Legislaţia electorală din România în perioada 1918-1937 se poate caracteriza ca fiind una modernă, mult mai avansată comparativ cu aşezământul electoral al colegiilor cenzitare. Cu toate acestea, acordarea drepturilor politice depline pentru femei a rămas doar un deziderat pentru clasa politică românească. În anul 1938 în Europa, doar România, Albania şi Iugoslavia mai aveau legi electorale care excludeau femeile de la vot.

Evoluţia sistemului electoral a fost oprită de instituirea regimului personal al regelui Carol al II-lea. Constituţia din februarie 1938 a adus schimbări radicale în sensul restrângerii caracterului universal şi democratic al votului. Prevederile electorale vor fi dezvoltate prin publicarea unei noi legi electorale în mai 1939 întocmită în baza principiilor corporatiste.

În ceea ce priveşte electoratul din România interbelică, sub impactul războiului, reformelor agrară şi electorală, precum şi al unirii din 1918, s-au produs schimbări şi mutaţii radicale în componenţa corpului electoral şi în mentalul alegătorilor. Masele au ieşit din război cu conştiinţa că ele au dus greul războiului, că formează suportul adevărat al vieţii statelor şi instrumentul de căpetenie al puterii lor. Pentru cei mai mulţi ţărani, deveniţi alegători, războiul, reformele şi unirea însemnau sfârşitul unei epoci şi începutul alteia, fără însă ca cineva să fi putut preciza în ce va consta această transformare şi înnoire.

33

Intrarea în componenţa corpului electoral a alegătorilor din provinciile unite a determinat pe lângă o dublare a masei electorale şi un entuziasm general extraordinar. Între noii alegători, un număr relativ mare erau de naţionalitate străină: maghiari, germani, evrei, ucraineni, ruşi etc. Unele dintre aceste minorităţi se vor adapta cu greutate sistemului politic românesc. Maghiarii şi germanii, după realizarea Marii Uniri, s-au trezit într-o situaţie inedită. Din naţiuni dominante ele s-au văzut reduse la postura unor minorităţi etnice, şi de aici apariţia unei profunde nemulţumiri faţă de elementul românesc.

Într-un alt registru, sufragiul universal a obligat partidele politice să-şi îndrepte atenţia spre lumea rurală. Pentru a penetra acest câmp electoral nou, partidele politice au trecut printr-un proces de readaptare, nu numai a programelor politice, ci şi a structurilor organizatorice din teritoriu şi, în anumite cazuri, chiar a titulaturilor.

De asemenea, discursul electoral va trece printr-o fază de adaptare la cerinţele, aşteptările şi idealurile noilor alegători care difereau de cei ai colegiilor cenzitare. Necesitatea captării voturilor ţărănimii a dat naştere acelei supralicitări de promisiuni, fapt ce explică în parte şi naşterea grupărilor şi partidelor politice ce şi-au făcut din chemarea clasei rurale la viaţa politică, obiectul principal al preocupărilor şi existenţei lor. Caracteristic vieţii politice de după primul război mondial a fost şi dezvoltarea unor discursuri politice în care principala „armă” utilizată a constituit-o demagogia şi denigrarea adversarilor politici.

Educaţia politică a electoratului este determinată în mod direct de pregătirea culturală a cetăţeanului şi, implicit, de nivelul ştiinţei de carte. În România dintre cele două războaie mondiale nivelul ştiinţei de carte a variat în funcţie de stadiul de dezvoltare social-economică a provinciilor istorice. Problema ştiinţei de carte, a culturii alegătorilor, a ridicat o serie de probleme între care coeficientul participării la vot şi al abţinerilor, precum şi cel al voturilor anulate.

Privită în ansamblu, participarea alegătorilor la vot în perioada 1919-1937 se poate aprecia ca fiind relativ bună. Se poate însă observa în anii ’30 o scădere a interesului electoratului faţă de sistemul partidist şi implicit de alegerile parlamentare.

Nivelul scăzut de pregătire politică este evidenţiat şi de numărul mare de voturi anulate înregistrat la primele alegeri parlamentare postbelice (noiembrie 1919), aproximativ 30 %. Acest procent ridicat se datorează în principal lipsei de experienţă a alegătorilor, mare parte dintre ei necunoscând procedura complicată a votării. În anii următori se va observa o scădere continuă a numărului de voturi anulate, situaţie ce se explică prin însuşirea mecanismului electoral de către alegătorii ţărani.

Pasivitatea unei părţi însemnate a corpului electoral, procentul ridicat al voturilor nule din primul deceniu interbelic, precum şi dezorientarea politică a alegătorilor, erau determinate într-o măsură importantă de subcultura alegătorilor. Insuficienta maturitate politică a electoratului este ilustrată şi de oscilaţiile procentajului de voturi obţinute de un partid în funcţie de poziţia în care se afla, la guvern sau în opoziţie.

Spre deosebire de alegătorii români, minorităţile etnice, mai ales cea maghiară şi cea germană, au demonstrat un spirit de solidaritate naţională şi o disciplină politică respectând întocmai directivele conducerii formaţiunilor politice care le reprezentau interesele. Conştiinţa, cultura politică a alegătorilor minoritari este mai dezvoltată decât a românilor, fapt explicabil şi prin gradul mai ridicat al ştiinţei de carte.

Imaturitatea politică a alegătorilor a făcut posibilă transformarea unei părţi însemnate a corpului electoral într-o masă amorfă, fără opinii politice, care se constituie într-o adevărată „zestre guvernamentală”. Aceşti alegători nu aderau la nici un partid, nu se lăsau impresionaţi de propaganda electorală şi votau în mod invariabil cu partidul aflat la putere. Din această categorie făceau parte cetăţenii care nu voiau „să se pună rău” cu autorităţile.

Faptul că toate partidele au beneficiat, la guvern fiind, de „zestrea guvernamentală”, uneori şi în unele provincii, până la proporţii de 60 % din voturile exprimate, denotă în cele din urmă tot o educaţie politică precară a masei alegătorilor şi, în consecinţă, absenţa unor convingeri şi concepţii politice ferme. Numai astfel era cu putinţă ca, de exemplu, un partid care în opoziţie fiind, nu a întrunit în anumite provincii sau chiar pe ţară, decât 5-6 % din voturile exprimate, câştigă, totuşi, 60 % până la 70 % pe ţară din voturile exprimate, când a ajuns după un singur an de zile la putere. Trecând în

34

opoziţie (după o guvernare adeseori mai scurtă de un an) obţine din nou un procentaj de voturi foarte mic, uneori chiar inferior aceluia din anul de opoziţie anterior guvernării sale.

În opinia analiştilor interbelici, oscilaţia electorală excesivă înregistrată în alegerile interbelice îşi are explicaţia în situaţia şi standardul general de viaţă modest al masei alegătorilor, în majoritate ţărani. „Zestrea” de voturi pe care o dă o provincie guvernului este cu atât mai mică, cu cât standardul de viaţă al maselor este mai ridicat. În această ordine de idei, primul loc, cu cea mai mică „zestre guvernamentală” îl deţine Banatul, în toate alegerile parlamentare, urmează Ardealul, Bucovina, Vechiul Regat, Basarabia şi pe ultimul loc Dobrogea. Până în anul 1928, în toate provinciile, „zestrea” este în creştere însemnată şi atinge valori maxime de: 34 % în Transilvania; 67 % în Vechiul Regat; 74 % în Basarabia. După această dată, ea manifestă o tendinţă de scădere până în 1937. Descreşterea pro-nunţată a acesteia denotă un început de orientare politică pozitivă, o deşteptare a acelei părţi a corpului electoral care forma „zestrea”. „Zestrea guvernamentală” a descrescut într-o asemenea măsură, încât la alegerile parlamentare din 1937, partidul de la putere nu a mai obţinut 40 % din voturi pentru a bene-ficia de „prima electorală”.

Amplitudinea oscilaţiei electorale, precum şi faptul că partidul însărcinat să organizeze alegerile le câştiga întotdeauna, a individualizat România faţă de celelalte ţări democrate din anii interbelici. Acelaşi sistem care a funcţionat în România între 1919-1937, a fost practicat în Anglia la începutul secolului al XIX-lea şi în Spania din perioada primelor două decenii ale secolului al XX-lea (cu precizarea că în ultimele două cazuri alternanţa la putere a partidelor funcţiona într-un sistem de vot cenzitar).

Acordarea dreptului de vot universal unei populaţii nepregătite din punct de vedere cultural şi cu o situaţie economică precară a avut ca efect imediat dezvoltarea fără precedent a demagogiei, falsificarea voinţei electoratului datorită presiunii guvernamentale, transformarea unei părţi însemnate a corpului electoral într-o „zestre guvernamentală”. În acest context, în România apare o critică a votului universal la scurt timp după introducerea lui şi va persista în toată perioada interbelică. Interesant este faptul că această critică nu aparţine doar partidelor, grupărilor politice extremiste, ci se naşte chiar în interiorul unor formaţiuni democrate.

Dezvoltarea unei critici la adresa regimului sufragiului universal, precum şi obiecţiile aduse pregătirii politice a alegătorilor, se explică prin modul viciat de funcţionare a mecanismului electoral; ele nu vizau reforma votului universal în sine, ci faptul că partidele politice, clasa politică în general, nu s-au străduit suficient pentru a pregăti corpul electoral din punct de vedere cultural şi pentru a-i crea posibilităţi de bunăstare economică. Majoritatea celor care criticau votul universal nu au mers până acolo încât să propună renunţarea la acest sistem politic, ci, mai degrabă, au oferit soluţii, au propus amendamente menite – în viziunea lor – să pună în valoare acest drept, mizând pe educaţia politică treptată a electoratului. Se poate aprecia, totuşi, că manifestarea unor rezerve faţă de regimul sufra-giului universal în anii interbelici a compromis, într-o oarecare măsură, tânăra democraţie românească, servind astfel interesele celor care şi-au făcut din renunţarea la democraţie un scop politic.

În acelaşi timp, frecventele schimbări de guvern şi repetarea alegerilor legislative la intervale scurte de timp, a creat priveliştea tulburătoare a acelui bellum omnium contra omnes. O astfel de atmosferă a indus în corpul electoral un dezgust faţă de luptele politice şi mai ales faţă de acţiunea politicienilor.

Oferta electorală a fost destul de bogată. Alegătorii au putut să-şi stabilească opţiunile în condiţiile în care pe timpul campaniei electorale avea loc o concurenţă intensă între partide. Modalităţile de influenţare a electoratului erau diverse: de la cele legale (publicarea de ziare, gazete, broşuri de propagandă, afişe etc., organizarea de întruniri sau adunări electorale; specularea imaginii, a popularităţii unor lideri politice, discursul electoral sau folosirea inteligentă a unor semne electorale) până la instituirea unor măsuri sau exercitarea unor forme de presiune de către partidul aflat la putere asupra unor instituţii ale statului ( instituirea cenzurii şi a stării de asediu, presiunea asupra aparatului administrativ şi a justiţiei, folosirea forţelor de ordine şi chiar a armatei, ş.a.).

O componentă importantă a propagandei electorale a constituit-o discursul electoral, parte a discursului politic. O privire de ansamblu asupra mesajelor electorale pe care partidele politice le-au emis în alegerile parlamentare şi locale din perioada monarhiei constituţionale pune în lumină faptul că majoritatea actorilor politici au încercat să-şi facă din problemele rurale o platformă în ascensiunea către putere. Într-o ţară cu o economie predominant agrară ca România, cu o clasă rurală ce reprezenta

35

aproximativ 80 % din populaţie, neglijarea, cel puţin teoretică, a doleanţelor sătenilor nu era posibilă, ceea ce explică prezenţa constantă a unor prevederi referitoare la ei. Totodată, oamenii politici au pus un accent deosebit pe crearea unei imagini negative a adversarului.

Analiza discursului electoral promovat de partidele politice în alegerile din perioada 1919-1937 scoate în evidenţă existenţa unor trăsături întâlnite constant, a unor clişee, precum: demagogia, inexistenţa unei dispute de idei serioase, dispute personale, denigrarea adversarului, exagerarea meritelor şi realizărilor unor candidaţi, violenţa limbajului, imaginea opoziţiei întotdeauna democratice şi a puterii autoritare şi, nu în ultimul rând, lipsa unor programe electorale concrete.

Un alt factor de influenţare al corpului electoral l-a constituit însuşi regele, care, desemnând un partid să formeze guvernul şi să organizeze alegerile, conferea acestuia un important ascendent asupra celorlalte formaţiuni politice. Partidul guvernamental beneficia de legitimitatea conferită de „voinţa regală”, opinia publică receptându-l ca atare. Aceasta avea o importanţă deosebită deoarece în popor regalitatea se bucura de o mare popularitate care se revărsa în parte asupra guvernului.

De asemenea, un rol important în influenţarea opiniei alegătorilor l-a jucat elita intelectuală rurală. Preoţii şi învăţătorii se bucurau de o reală popularitate în lumea satului, opiniile şi sfaturile lor fiind de regulă ascultate şi urmate. Cei mai mulţi nu au ezitat să facă politică militantă, ei ocupând un loc fruntaş pe listele de candidaţi depuse în alegeri de către partidele politice.

Campaniile electorale din perioada 1919-1937, – cu toate neregulile şi disfuncţionalităţile întâlnite – au avut o desfăşurare mai democratică decât în trecut, determinând constituirea unui parlament cu o compoziţie deosebită faţă de rezultatele aplicării votului cenzitar şi permiţând pătrun-derea în Adunările legiuitoare a unor formaţiuni politice noi.

Intensitatea luptelor politice, mergând chiar până la fanatism, din timpul campaniilor electorale a determinat apariţia unor exagerări întâlnite în propaganda opoziţiei, aşa cum a fost, spre exemplu, clişeul „terorii electorale” de care era acuzat guvernul. Din acest punct de vedere, cuvintele rostite de P. P. Carp la 1892 erau relevante şi pentru România votului universal: „… libertatea alegerilor, toate guvernele au zis că au dat-o şi toate opoziţiunile au zis că n-au primit-o”.

În cele aproape două decenii de funcţionare a regimului sufragiului universal s-au făcut paşi însemnaţi în sensul evoluţiei culturii şi conştiinţei politice a electoratului. Sistemul electoral din România anilor interbelici, cu toate limitele şi insuficienţele lui, s-a înscris în parametrii democraţiei; alegerile au fost libere dar nu şi corecte. Instaurarea unui regim dictatorial în februarie 1938 a oprit însă evoluţia democratică a României.

3.5.2. ALEGERILE PARLAMENTARE ŞI LOCALEORGANIZATE ÎN PERIOADA 1919-1937

În intervalul 1919-1937 au fost organizate de zece ori alegeri parlamentare şi de trei ori alegeri comunale şi judeţene.

Alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Prima consultare a corpului electoral organizată în baza votului universal pentru bărbaţi s-a desfăşurat în zilele de 2 noiembrie la Cameră, 7 noiembrie la Senat şi 9 noiembrie 1919 la Colegiile universitare. Sarcina organizării primului scrutin electoral de după război a revenit guvernului condus de generalul Arthur Văitoianu. Până la stabilirea definitivă a alegerilor în luna octombrie/noiembrie 1919, acestea au fost amânate de 6 ori. Astfel, campania elec-torală a durat aproximativ 10 luni, fiind cea mai lungă din perioada interbelică. Grupările şi partidele politice au avut răgazul necesar atât pentru individualizarea propriilor acţiuni, cât şi pentru iniţierea a numeroase tratative şi colaborări electorale care vor caracteriza, de altfel, întreaga perioadă de pregătire a alegerilor.

O caracteristică a primelor alegeri generale postbelice a constituit-o numărul mare de grupări şi formaţiuni politice care s-au înfruntat. Alegătorii aveau de ales între cele cca. 12 formaţiuni politice şi 30 de disidenţe şi combinaţiuni electorale. La fărâmiţarea forţelor politice obligate să se înfrunte în condiţiile unui sistem de vot complicat, se adaugă şi slaba pregătire a corpului electoral în vederea aplicării sufragiului universal.

36

Partidul Socialist, Liga Poporului condusă de generalul Alexandru Averescu, precum şi Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu nu au participat la aceste alegeri, invocând faptul că guvernul Văitoianu menţine starea de asediu şi cenzura.

Alegerile din noiembrie 1919 s-au încheiat cu următoarele rezultate: P. N. R. – 169 mandate deputat şi 76 de senator; P. N. L: – 103 mandate deputat şi 54 de senator; Partidul Ţărănesc Basarabia – 72 mandate deputat şi 35 de senator; Partidul Ţărănesc – 61 mandate deputat şi 9 de senator.

Alegerile au pus în evidenţă o deplasare spre stânga a spectrului politic din România, marcată prin numărul relativ mare de mandate obţinute de partidele ţărăniste. Totodată, consultarea corpului electoral a scos în evidenţă restrângerea bazei electorale a P. N. L. care nu a obţinut majoritatea parlamentară în ciuda sprijinului acordat de guvernul Văitoianu. În acelaşi timp, alegerile au demonstrat falimentul conservatorismului (doar 4 mandate de senator), precum şi ascensiunea naţionaliştilor-democraţi. Aceste alegeri au evidenţiat succesul electoral al partidelor naţionale din provinciile unite, mai cu seamă a naţionalilor transilvăneni.

Pentru prima dată în istoria regimului parlamentar din România, un partid care avea sprijinul aparatului de stat, al armatei şi poliţiei, recte P. N. L., nu a putut obţine majoritatea parlamentară. Situaţia se explică prin uzura guvernării suferită de liberali în anii războiului, precum şi prin dorinţa de schimbare manifestată de electorat.

Alegerile parlamentare din mai 1920. Organizarea noilor alegeri a revenit guvernului condus de generalul Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului. Acesta, prin decret regal, a fixat data alegerilor parlamentare în zilele de 25, 26 şi 27 mai pentru Adunarea Deputaţilor şi în 30 şi 31 mai pentru Senat. În perioada premergătoare alegerilor Partidul Poporului a reuşit să atragă în rândurile sale o grupare din P. N. R. (în frunte cu Octavian Goga, Ioan Suciu, Petru Groza) şi una din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina (condusă de Dori Popovici). De asemenea, guvernul a realizat un cartel electoral cu Partidul Conservator Democrat şi cu Gruparea germanilor din România.

Între forţele politice din opoziţie au avut loc negocieri în vederea creării unei coaliţii capabilă să înfrunte Partidul Poporului. Astfel, se naşte Federaţia Democraţiei Naţionale compusă din Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional-Democrat şi gruparea independentă – dr. Nicolae Lupu. P. N. R. va depune liste electorale separate în circumscripţiile din Transilvania. De asemenea, P. N. L. va candida singur, acesta traversând încă o criză de organizare. După ce la primele alegeri parlamentare postbelice socialiştii nu au participat, Consiliul General al Partidului Socialist, în şedinţa sa din 11-12 aprilie 1920, a hotărât participarea la alegeri.

Rezultatele alegerilor la Adunarea Deputaţilor au fost următoarele: Partidul Poporului – 206 mandate; P. N. R. – 27 mandate; P. Ţ. Mihalache – 25 mandate; P. Ţ. Inculeţ – 23 mandate; P. Socialist – 20 mandate; P. Conservator Democrat – 10 mandate; Gruparea germanilor – 10 mandate ş.a.m.d.

Alegerile au confirmat victoria Partidului Poporului. Succesul era firesc, deoarece Alexandru Averescu se bucura de o popularitate reală în acel moment. Liberalii au continuat să traverseze încă criza intervenită după război. Conservatorii marghilomanişti au înregistrat un nou insucces, ei neobţinând nici un mandat. Conservatorii-democraţi îşi datorau într-o mare măsură numărul de mandate cartelului pe care l-au încheiat cu guvernul. Partidul Ţărănesc a devenit cel mai puternic partid de opoziţie din Vechiul Regat. În Transilvania a început procesul de diferenţiere pe grupări politice, ceea ce a dus la pierderea treptată a popularităţii de către naţionali.

Cabinetul Averescu a fost cel dintâi guvern de partid din România Mare care şi-a exercitat prerogativele sprijinindu-se pe un parlament ales de dânsul şi va încerca să se folosească de această situaţie pentru a se organiza şi a trece la legiferarea reformelor anunţate anterior.

Alegerile parlamentare din februarie-martie 1922. La 19 ianuarie 1922 s-a constituit un cabinet prezidat de Ion I. C. Brătianu, preşedintele P. N. L. Acesta va anunţa o nouă consultare a corpului electoral pentru zilele de 1-2 martie pentru Senat, respectiv 5-7 martie 1922 pentru Adunarea Deputaţilor. În Transilvania, alegerile pentru Cameră au fost programate în zilele de 6-7 martie 1922, în timp ce alegerile pentru Senat au fost stabilite în zilele de 9-10 martie. Fixarea datelor de desfăşurare a alegerilor nu era întâmplătoare. Au fost programate mai întâi alegerile pentru Senat unde nu exista o reprezentare proporţională ci majoritate simplă. Liberalii mizau pe un succes la Senat, în scopul ridicării moralului şi pentru a folosi rezultatele favorabile în propaganda pentru alegerea deputaţilor, unde lupta era mult mai dificilă. De asemenea, decalarea datelor pentru Vechiul Regat şi Transilvania avea un scop bine determinat. În provincia intracarpatică P. N. L. deţinea un aparat

37

electoral puţin numeros şi pregătit deoarece organizaţiile sale erau noi. Aici, liberalii trebuiau să dispună de cadre de nădejde, cu experienţă electorală. Asemenea cadre urmau să sosească de peste munţi, după ce îşi încheiau misiunea în Vechiul Regat.

Liberalii au participat la alegeri cartelaţi cu Partidul Democrat al Unirii şi cu Partidul Ţărănesc – Inculeţ. Încercarea forţelor politice din opoziţie de a se constitui într-un bloc antiliberal s-a soldat cu un eşec. S-a încheiat totuşi un cartel electoral între Partidul Poporului şi Partidul Conservator Democrat. De asemenea, s-a realizat un cartel electoral între Partidul Poporului şi Partidul Conservator Progresist. Multe din organizaţiile judeţene ale celor două partide nu s-au conformat însă hotărârii centrului, candidând pe liste separate. Pentru prima dată, comuniştii depun şi ei liste electorale. Partidul Ţărănesc a hotărât să meargă în alegeri singur. Cu toate acestea, el a încheiat înţelegeri electorale locale în câteva circumscripţii cu P. N. R., Uniunea Evreilor, Partidul Socialist şi cu două organizaţii judeţene ale conservatorilor progresişti. P. N. R. s-a prezentat singur în alegerile parlamentare, desfăşurând o propagandă intensă în Transilvania.

Campania electorală a fost deosebit de tensionată deoarece guvernul liberal urmărea să transforme corpurile legiuitoare ieşite din această consultare a corpului electoral în Constituantă, pentru a adopta o nouă Constituţie.

Rezultatele alegrilor parlamentare din martie 1922 au adus victoria P. N. L. care a obţinut 60,3 % din mandate pentru Adunarea Deputaţilor, adică 222 mandate, la care se adaugă cele obţinute de partidele cartelate – 15 mandate ale Partidului Democrat al Unirii, 22 mandate ale Partidului Ţărănesc – Ion Inculeţ şi 7 mandate ale germanilor. Opoziţia a obţinut următoarele rezultate: Partidul Ţărănesc – 40 mandate, P. N. R. – 26 mandate, Partidul Poporului – 13 mandate, Partidul Naţionalist-Democrat – 5 mandate, Uniunea Maghiară – 3 mandate şi Partidul Conservator Democrat – 3 mandate. Conservatorii-progresişti nu au reuşit să obţină nici un mandat la Cameră sau Senat şi prin aceasta ei au ieşit practic de pe arena luptei politice.

Rezultatele alegerilor confirmau depăşirea crizei de către P. N. L. precum şi căderea spectaculoasă a Partidului Poporului şi pierderea popularităţii de către Alexandru Averescu. Partidul Ţărănesc s-a menţinut pe linia succeselor anterioare care îl definesc drept cel mai puternic partid de opoziţie din zona extracarpatică. De asemenea, P. N. R. reconfirmă că are aderenţă doar în circumscripţiile din Transilvania. Cartelul Iorga – Take Ionescu a avut o eficienţă minimă. Mai mult, a produs serioase nemulţumiri în rândul naţionaliştilor-democraţi. Partidul Conservator Democrat îşi va accentua procesul de destrămare organizatorică şi va dispărea de pe scena politică la scurt timp după alegeri.

Alegerile comunale şi judeţene din februarie 1926. Alegerile locale din februarie 1926 erau primele de acest fel organizate în România în baza votului universal şi aveau rolul de a desemna, după aproape 12 ani, conducerile administrative ale tuturor comunelor urbane şi rurale, înlocuindu-se astfel comisiile interimare în funcţie. Amânându-le în mai multe rânduri, guvernul I. I. C. Brătianu a creat impresia că va lăsa organizarea lor în sarcina viitorului guvern. Însă, în septembrie 1925, liberalii anunţau că vor prezida şi alegerile comunale şi judeţene. Intenţia lor era, pe de o parte de a se reabilita în faţa electoratului şi de a obţine dreptul de prelungire a guvernării, iar pe de altă parte de a forma cel mai important colegiu pentru alegerile senatoriale folosindu-se de prevederile constituţionale şi ale legii administrative conform cărora noile consilii comunale şi judeţene aveau dreptul de a trimite 75 de senatori în Parlament.

Fixarea alegerilor comunale şi judeţene pentru zilele de 18-20 februarie 1926 şi convocarea corpului electoral a constituit o surpriză pentru forţele politice din opoziţie, acestea interpretând-o ca pe o încercare a P. N. L. de a se crampona de putere şi de a-şi crea, prin instalarea în fruntea comunelor rurale şi oraşelor a protejaţilor lor, condiţii privilegiate la alegerile parlamentare viitoare.

În campania electorală, alături de P. N. L., s-au implicat toate formaţiunile politice puternice: Partidul Naţional, Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului. Alături de acestea s-au înscris în disputa electorală şi formaţiuni politice cu o influenţă mai restrânsă: socialiştii strânşi în Federaţia Partidelor Socialiste din România şi Blocul Democraţiei Muncitoreşti-Ţărăneşti (organizaţie politică legală a comuniştilor), precum şi cele ale minorităţilor etnice: Partidul Maghiar şi Uniunea Germanilor din România.

38

Pentru prima dată după unire principalele forţe politice din opoziţie au reuşit să creeze un „front unic”. Sub denumirea de „Opoziţia Unită”, s-au cartelat Partidul Naţional, Partidul Poporului şi Partidul Ţărănesc.

Formarea blocului electoral al opoziţiei a restrâns câmpul de manevră al Partidului Liberal, nevoit să se mulţumească cu acordul de la Cluj realizat cu István Ugron, preşedintele Partidului Maghiar. Liberalii au folosit şi procedura aşa-numitelor „liste cetăţeneşti”, depuse în întreaga ţară şi însoţite de declaraţia că acestea nu au caracter de partid. În realitate însă, ele cuprindeau candidaţi liberali şi simpatizanţi ai guvernului.

În ceea ce priveşte Federaţia Partidelor Socialiste din România, aceasta a stabilit că fiecare partid component va putea încheia, pe răspundere proprie, alianţe cu caracter electoral cu oricare din partidele şi formaţiunile politice „sincer democratice”. Aceste indicaţii se vor materializa prin sem-narea unor înţelegeri electorale cu caracter zonal sau local. Astfel, Partidul Social - Democrat din Transilvania şi organizaţiile socialiste din Banat au încheiat un pact electoral cu P. N. R., participând împreună pe listele „Opoziţiei Unite”. Partidul Social Democrat din Bucovina a încheiat o înţelegere electorală cu Partidul Ţărănesc. Partidul Socialist din Vechiul Regat, cu orientare mai de stânga, a realizat un acord de colaborare cu aşa numitul Bloc al Democraţiei Muncitoreşti -Ţărăneşti şi cu Sindicatele Unitare, organizaţii ale comuniştilor, participând la alegeri sub titulatura de Blocul Socialist Unitarist. Totodată, socialiştii din Vechiul Regat au luat decizia, la 31 ianuarie, de a colabora şi cu Partidul Ţărănesc. Astfel, la Bucureşti şi Ploieşti socialiştii vor candida pe listele „Opoziţiei Unite”.

Întrucât nu există o statistică completă a rezultatelor alegerilor locale, este dificil de întocmit un tablou corect al numărului de voturi obţinute de forţele participante. Informaţiile publicate de presa partidelor şi de cea independentă sunt contradictorii. Potrivit oficiosului P. N. L., „Viitorul”, listele guvernului sau cele susţinute de acesta au câştigat în 83 % din totalul comunelor rurale, în condiţiile în care opoziţia nu a depus, sau i s-au respins listele; în 63 din oraşe a învins de asemenea guvernul, iar „Opoziţia Unită” în 50, fără a lua în calcul şi balotajele.

Presa „Opoziţiei Unite” arăta că a ieşit victorioasă în cele mai importante oraşe, între care şi Capitala: Cluj, Timişoara, Craiova, Constanţa, Chişinău, Cernăuţi, Oradea Mare, Brăila, Galaţi, Tulcea, Bazargic, Alba-Iulia, Baia Mare, Thighina, Soroca, Piteşti, Focşani ş.a.. Listele săseşti au obţinut majoritatea voturilor în Sibiu (80 % din membrii Consiliului orăşenesc erau saşi), Sighişoara, Mediaş, Bistriţa; la Braşov majoritatea absolută (19 din 24 de consilieri) a fost obţinută de lista maghiaro-săsească; în Reghin, Orăştie, Dumbrăveni, Alba-Iulia, saşii au colaborat cu P. N. R. şi au obţinut câteva locuri de consilier. Succese importante au fost consemnate şi la şvabii din Banat şi la germanii din Bucovina. Partidul Maghiar, sprijinit de guvern, s-a impus în Tg. Mureş, Arad, Tg, Secuiesc, Odorhei, Miercurea Ciuc, Şimleul Silvaniei, Gheorghieni.

În concluzie, în comunele rurale, unde presiunea aparatului administrativ a fost mai mare şi în oraşele mici şi mijlocii victoria a revenit guvernului. Opoziţia s-a impus în schimb în oraşele mari, municipii şi capitale de judeţ, şi mai ales în Bucureşti. Oricum, opinia publică a perceput rezultatele alegerilor locale drept un eşec al partidului de guvernământ.

Consiliile comunale, municipale şi judeţene alese în februarie 1926 nu şi-au exercitat, în cea mai mare parte a lor, mandatul legal. Chiar în aprilie 1926, o dată cu venirea Partidului Poporului la putere, vom asista la primele dizolvări. Practic, toate guvernele care s-au perindat la guvernare după 1926, vor aplica această măsură, preferând să înlocuiască consiliile alese prin vot universal, cu comisii interimare numite, mult mai uşor de controlat şi manipulat.

Alegerile parlamentare din mai 1926. Au fost primele alegeri legislative în care cetăţenii României votau pe baza aceleiaşi legi electorale adoptată în martie 1926. Cu organizarea noilor alegeri a fost însărcinat generalul Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului. Acesta a fixat data scrutinului în 25 mai pentru Adunarea Deputaţilor şi în 28 mai pentru Senat.

Guvernul Averescu, pentru a-şi asigura succesul în această confruntare electorală, a încheiat acorduri electorale atât cu Partidul Maghiar, cât şi cu Uniunea Germanilor din România. În opoziţie, Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional au încheiat un cartel electoral pe toată ţara, urmând ca chestiunea fuziunii să fie reluată după alegeri. Cartelul se numea „Blocul naţional-ţărănesc” şi urma să depună liste de candidaţi unice, stabilite de comun acord de către organizaţiile judeţene respective.

39

partidul Liberal va candida singur în aceste alegeri. Liste electorale au mai depus socialiştii şi, pentru întâia oară, gruparea condusă de profesorul A. C. Cuza, Liga Apărării Naţional Creştine.

Partidul Poporului, cartelat cu maghiarii şi germanii va obţine 52,09 % din totalul voturilor valabil exprimate şi, prin aplicarea primei electorale, va întruni 75,4 % din mandatele de la Cameră (292 mandate). Blocul naţional-ţărănesc a obţinut 27,73 % din totalul voturilor şi 69 mandate de deputat. Partidul Naţional Liberal, cu toate că s-a bucurat de o anumită bunăvoinţă a guvernului a întrunit doar 7,34 % din voturi şi 16 mandate de deputat. L. A. N. C. va obţine 4,76 % din totalul voturilor şi 10 mandate de deputaţi.

Alegerile parlamentare din iulie 1927. Au fost organizate de către guvernul liberal condus de I. I. C. Brătianu în condiţiile în care situaţia politică din România s-a complicat considerabil. Agravarea bolii regelui Ferdinand readucea pe primul plan al vieţii politice problema crizei dinastice.

Alegerile parlamentare prezentau o importanţă deosebită: câştigarea lor de către P. N. L. însemna impunerea actului de la 4 ianuarie 1926, în timp ce succesul opoziţiei deschidea perspectiva readucerii lui Carol în ţară. Pe de altă parte, avea loc prima confruntare între cele două mari partide democratice: P. N. L. şi P. N. Ţ. recent înfiinţat. Un alt element inedit îl constituia prezenţa în lupta electorală a Partidului Social Democrat întemeiat în mai 1927.

În ceea ce priveşte alianţele electorale, P. N. L. a încheiat un cartel electoral cu Partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu. Partidul Maghiar a realizat un cartel cu germanii din România, candidând sub formula Blocului minoritar. P. N. Ţ. s-a prezentat singur în faţa urnelor şi era singurul partid care putea înfrunta cu succes guvernul liberal. Liste electorale au mai depus: P. S. D., Blocul Muncitoresc Ţărănesc (organizaţie legală a comuniştilor), L. A. N. C., Partidul Poporului, Partidul Naţional (reînfiinţat de Nicolae Iorga în septembrie 1926). Gruparea Corneliu Zelea Codreanu.

În urma alegrilor parlamentare din 7 iulie 1927 s-au înregistrat următoarele rezultate: P. N. L. – 61,69 % din totalul voturilor şi 318 mandate de deputat; P. N. Ţ. 22,09 % din voturi şi 54 mandate de deputat; Blocul Maghiar - German – 6,28 % din totalul voturilor şi 15 mandate de deputat. Celelalte formaţiuni politice nu au întrunit pragul electoral de 2 % pentru a putea participa la distribuirea mandatelor.

Liberalii au repurtat o victorie aşteptată, iar P. N. Ţ: obţinea un număr de voturi însemnat care indicau popularitatea reală de care se bucura acest partid. Partidul Poporului a înregistrat o adevărată catastrofă electorală. Din partid de guvernământ, averescanii nici măcar nu mai reuşeau să pătrundă în Parlament, ceea ce constituie, desigur, una din curiozităţile vieţii electorale din România. Reţine, de asemenea, atenţia faptul că în alegerile parlamentare din iulie 1927 numai trei liste au întrunit peste 2 % din totalul voturilor pe ţară, constituind momentul culminant al concentrării forţelor politice în perioada interbelică.

Alegerile parlamentare din decembrie 1928. După o campanie opoziţionistă de o intensitate şi o amploare fără precedent în analele vieţii politice din România, Partidul Naţional Ţărănesc a ajuns la putere în ziua de 10 noiembrie 1928. După dizolvarea Parlamentului, guvernul condus de Iuliu Maniu anunţa organizarea de noi alegeri la 12 decembrie pentru Adunarea Deputaţilor şi la 15-19 decembrie pentru Senat, adică în cel mai scurt termen îngăduit de legea electorală.

În lupta electorală s-au înscris P. N. Ţ., cartelat cu P. S. D., Uniunea Germanilor, Partidul Popular Maghiar (condus de dr. Kecskemethy) şi cu gruparea gazetarilor independenţi. De asemenea, au mai participat P. N. L., Partidul Poporului cartelat cu gruparea lui Nicolae Iorga, Partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu, L. A. N. C., Partidul Maghiar şi alte câteva mici grupări politice.

Guvernul naţional-ţărănist se bucura de o mare popularitate în rândul alegătorilor de aceea campania electorală a fost mult mai liniştită, abuzurile autorităţilor fiind mult mai puţine. De altfel, alegerile parlamentare din decembrie 1928 sunt considerate de majoritatea cercetătorilor ca fiind cele mai libere organizate în România dintre cele două războaie mondiale.

Victoria guvernului în alegeri a fost categorică, acesta obţinând 77,76 % din totalul voturilor valabil exprimate şi respectiv 348 de mandate în Camera Deputaţilor. Cifra include şi mandatele formaţiunilor politice cartelate cu P. N. Ţ. Acest procent de voturi obţinut de guvern în alegeri repre-zenta recordul atins de un partid politic de la introducerea votului universal şi chiar în întreaga perioadă a regimului parlamentar interbelic. Pe locul al doilea se aflau liberalii cu 6,55 % din voturi, reprezentând 13 mandate de deputat; urma Partidul Maghiar cu 6,08 % din totalul voturilor şi 16

40

mandate; Partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu cu 2,48 % şi 5 mandate şi, la egalitate de voturi, Partidul Poporului cartelat cu Partidul Naţional.

Succesul fără precedent obţinut de P. N. Ţ. se datora popularităţii reale dobândite în lungii ani de opoziţie. De asemenea, programul guvernului cuprindea o serie de promisiuni, multe demagogice, care dădeau alegătorilor speranţa unor reforme social-politice substanţiale.

P. N. L. obţinea un coeficient constant de voturi în opoziţie şi rămânea cel mai puternic partid, pretendent îndreptăţit la o eventuală succesiune la guvern. Partidul Poporului şi Partidul Naţional au reuşit să pătrundă în Parlament numai datorită cartelului electoral încheiat. Alegerile au confirmat accentuarea procesului de dezagregare a formaţiunii averescane, ce va culmina cu sciziunile din 1929 şi 1932. Partidul Naţional trăia doar prin persoana şefului său, singurul, de altfel, care a reuşit să obţină un loc în Adunarea Deputaţilor. Important este succesul obţinut de social-democraţi care, prin cele nouă mandate de deputaţi obţinute în urma cartelului electoral încheiat cu guvernul, au posibilitatea să-şi expună punctele de vedere de la tribuna parlamentară.

Alegerile comunale şi judeţene din februarie-martie 1930. Mandatul primelor consilii comunale postbelice alese în februarie 1926 se apropia de sfârşit în primăvara anului 1930. Dar necesitatea reînnoirii organelor de conducere locale se impunea nu numai din cerinţe de drept, ci şi din starea lor de fapt. Configuraţia lor iniţială, cea dată de corpul electoral, a suferit substanţiale modificări în intervalul celor patru ani. Sub diferite pretexte, din motive electorale, guvernele care s-au perindat la conducerea ţării au înlocuit multe dintre consiliile alese cu comisii interimare compuse din membri şi simpatizanţi ai partidului de la putere. Inclusiv organizatorii acestor alegeri, naţional-ţărăniştii, au dizolvat la scurt timp după preluarea puterii conducerile alese din 57 de judeţe.

Noile alegeri ale consiliilor locale şi judeţene aveau loc în baza unei legi administrative adoptate de Parlament în iulie 1928. Legea introducea o mai largă descentralizare şi autonomie locală. Ierarhizarea organelor locale începea acum cu Consiliul sătesc (până la acea dată satul nu era unitate administrativă), după care urmau cele comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene. În acelaşi timp, s-au creat şapte Directorate ministeriale locale cu sarcini de administraţie şi inspecţie, cu reşedinţe la Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi, Timişoara.

Noua lege administrativă acorda dreptul de vot în alegerile pentru consiliile comunale unor categorii restrânse de femei ce îndeplineau pe lângă calităţile generale ale alegătorilor bărbaţi şi o serie de condiţii suplimentare.

Reîntâlnirea cu electoratul după 13-14 luni de la alegerile legislative găsea guvernul Iuliu Maniu într-o situaţie delicată. O bună parte a opiniei publice era decepţionată şi nemulţumită de neonorarea promisiunilor electorale făcute de P. N. Ţ. Imaginea guvernului era marcată şi de reprimarea sângeroasă a minerilor din Valea Jiului în august 1929.

Opoziţia a încercat să profite de dificultăţile cu care se confrunta guvernul naţional-ţărănesc şi s-a grăbit să dea acestor alegeri comunale o turnură politică. Alături de P. N. L. au mai depus liste de candidaţi: Partidul Naţional condus de N. Iorga; Partidul Poporului cartelat cu Partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu la Bucureşti (alianţa a purtat denumirea de Blocul cetăţenesc), P. S. D., Blocul Muncitoresc Ţărănesc.

Alegerea pentru consiliile locale s-au ţinut eşalonat. Comunele cu mai multe sate în zilele de 9-12 februarie, cele cu un singur sat între 9-12, 16-19, 23-26 februarie şi 2-4 martie, iar la oraşe şi municipii în zilele de 14 şi 16 martie 1930. Rezultatele acestei confruntări electorale au fost, cum era de aşteptat, favorabile guvernului naţional-ţărănesc. P. S. D. a obţinut un număr de mandate mai mare comparativ cu alegerile din februarie 1926.

Alegerile parlamentare din iunie 1931. Sarcina organizării lor a revenit unui guvern hibrid Iorga – Argetoianu, intitulat al „Uniunii Naţionale”. Era prima confruntare electorală care avea loc după urcarea pe tron a lui Carol al II-lea. Alegerile pentru Adunarea Deputaţilor au fost stabilite pentru 1 iunie 1931, iar la Senat în 4 iunie.

La startul noii campanii electorale s-au prezentat un număr mai mare de partide şi grupări politice comparabil cu alegerile de până atunci. Pe lângă cele cunoscute se remarcau şi câteva partide noi ce debuta, ca cel al tinerilor liberali condus de Gheorghe Brătianu şi cel ţărănesc-democrat în frunte cu Constantin Stere.

Mica grupare politică a lui Nicolae Iorga va fi sprijinită în alegeri de către vechii liberali, Liga „Vlad Ţepeş” precum şi de către Uniunea Germanilor.

41

Scurta campanie electorală, fixată calendaristic la o lună, a readus partidele şi grupările politice în faţa corpului electoral. Guvernul îşi asigura, de astă dată, pe lângă obişnuitele avantaje administrative şi pe acela de a dispune de un elector de talie excepţională, în persoana prim-ministrului Nicolae Iorga, care a străbătut în lung şi în lat ţara. Declaraţiile sale, cum că guvernul său va fi în afara partidelor, că programul va fi completat pe parcurs după nevoile ţării, au avut un important ecou în rândurile alegătorilor decepţionaţi de comportarea partidelor ce s-au perindat la conducerea ţării.

La încheierea scrutinului, cifrele privind rezultatele pe ţară n-au fost pe măsura aşteptărilor organizatorilor alegerilor. Majoritatea obţinută de Uniunea Naţională era fragilă. Fără ajutorul primei de 193 de mandate, cele 96 de locuri ce reprezentau mult mai puţin decât majoritatea simplă, guvernul n-ar fi putut uza de noul parlament nici măcar o singură zi. Inechitatea legii electorale ieşea şi mai mult în evidenţă acum când guvernul primea 289 de mandate la 1.389.901 voturi, iar opoziţia cu 1.420.958 voturi, avea numai 98 de mandate.

La aceste alegeri s-a înregistrat un record în ceea ce priveşte abţinerea de la vot: 27,5 % faţă de numărul total al alegătorilor înscrişi.

De asemenea, pentru prima oară de la participarea lor la viaţa electorală, comuniştii depăşeau pragul electoral de 2 % din voturile pe ţară, obţinând 73.716 voturi (2,52 %), respectiv cinci locuri în Parlament. Mandatele obţinute de comunişti nu vor fi însă validate de către Camera Deputaţilor.

Alegerile parlamentare din iulie 1932. La startul noii campanii electorale, organizate de această dată de un guvern naţional - ţărănist condus de Alexandru Vaida - Voevod, s-au înscris 19 partide şi grupări politice. P. N. Ţ. a încheiat cartel electoral cu minoritatea germană şi cu cea ucrai -neană. Data alegerilor a fost fixată la 17 iulie pentru Adunarea Deputaţilor şi la 20-26 iulie pentru Senat.

Pentru condiţiile româneşti, alegerile din iulie 1932 au fost peste măsură de libere, autorităţile intervenind surprinzător de puţin în favoarea guvernului. S-a observat o dezorientare accentuată a alegătorilor care a dus la risipirea voturilor şi la câştiguri pentru partidele radicale.

Guvernul Vaida a reuşit să obţină puţin peste 40 % din totalul voturilor valabil exprimate (40,3 %), reprezentând cel mai scăzut procentaj obţinut vreodată de organizatorii alegerilor, de la adoptarea legii electorale în martie 1926. Pentru cele 30 de sutimi, vehement contestate de opoziţie, naţional-ţărăniştii, ce aveau 84 de mandate, beneficiau de o primă de 190 de locuri în Adunarea Deputaţilor.

Partidul Naţional Liberal a reuşit să obţină un procent de voturi mult mai ridicat comparativ cu alegerile anterioare: 13,62 % şi 28 de mandate de deputat. Partidul Naţional Liberal – Gheorghe Brătianu se situa pe locul al treilea, cu 6,53 % din voturi şi 14 mandate. interesant este faptul că gruparea lui Nicolae Iorga a obţinut doar 2,28 % din sufragii şi 5 locuri de deputat. Între formaţiunile politice care au reuşit să întrunească pragul electoral s-au mai numărat Partidul Ţărănesc – Dr. Nicolae Lupu: 5,72 %; L. A. N. C. – 5,32 %; P. S. D. – 3,38 %; Garda de Fier – 2,37 %; Partidul Poporului – 2,16 %; Partidul Evreiesc – 2,26 %.

Alegerile parlamentare din decembrie 1933. În ziua de 14 noiembrie 1933 a depus jurământul un nou guvern condus de preşedintele P. N. L. I. G. Duca. Liberalii reveneau la guvernare după o neobişnuită, pentru ei, opoziţie care începuse în noiembrie 1928. În cursa electorală, alături de P. N. L. cartelat cu Uniunea Germanilor, s-au înscris P. N. Ţ., P. N. L. - georgist, P. S. D., Partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu, Partidul Poporului, Partidul Naţional Agrar, Partidul Ţărănesc Radical, L. A. N. C., Partidul Evreiesc, Partidul Maghiar şi alte câteva mici grupări politice.

Campania electorală a fost profund marcată de interzicerea activităţii politice a Gărzii de Fier la 9 decembrie 1933. Dizolvarea acestei formaţiuni politice în ultima zi de depunere a listelor de candidaţi, a torpilat orice încercare a legionarilor de a mai participa la alegerile legislative sub o altă denumire. În consecinţă, într-o atmosferă tensionată, la 20 decembrie începeau alegerile pentru Adunarea Deputaţilor.

Rezultatele scrutinului au fost cele aşteptate: guvernul liberal a reuşit să câştige 50,99 % din totalul voturilor valabil exprimate şi 300 de mandate de deputat. Pe locul al doilea se situa P. N. Ţ. cu 13,92 % din sufragii şi 29 de mandate. De asemenea, au întrunit pragul electoral următoarele formaţiuni politice: partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu – 5,11 % (11 mandate); P. N. L. – georgist 4,96 % (10 mandate); L. A. N. C. – 4,47 % (9 mandate); Partidul Naţional Agrar – 4,09 % (9 mandate); Partidul Maghiar – 4,01 % (8 mandate); Partidul Ţărănesc Radical – 2,78 % (6 mandate); Uniunea Agrară – 2,46 % (5 mandate).

42

Ca şi în alegerile anterioare, s-a înregistrat un procent însemnat de abţineri de la vot, procentul pe ţară fiind de 33,3 % iar în unele judeţe ajungând la 50 %. Opoziţia, cu doar 87 de mandate, era practic redusă la un rol de figuraţie, fără posibilităţi reale de a influenţa actul legislativ.

Campania electorală, în contrast cu cele organizate de naţional-ţărănişti, s-a caracterizat prin abuzuri ale administraţiei şi prin exercitarea unei presiuni guvernamentale asupra electoratului.

Alegerile comunale şi judeţene din anii 1936-1937. Guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărescu a amânat în mod repetat termenul de convocare a corpului electoral în întreaga ţară pentru alegerile locale. Amânarea succesivă a alegerilor a fost determinată de dorinţa liberalilor de a împiedica forţele din opoziţie de a-i da o ripostă generalizată pe întreaga ţară şi, în acelaşi timp, de a-şi putea lua din vreme măsurile de deplasare a propriilor mijloace de propagandă electorală dintr-un judeţ în altul, în vederea asigurării, în acest fel, a succesului la urnă.

Alegerile vor debuta în ianuarie 1936 prin desemnarea primarului din Ploieşti; au urmat cele din judeţul Bihor şi Turnu Severin. În iunie 1936 guvernul Tătărescu, vizibil afectat de insuccesele avute, a luat măsura de amânare a alegerilor locale care fuseseră deja programate pentru luna decembrie. Astfel, era prelungit sistemul administrării comunelor şi judeţelor prin intermediul comisiilor interimare.

În primele zile ale anului 1937 a fost dat publicităţii un comunicat al Ministerului de Interne, prin care se făcea cunoscut că alegerile comunale aveau să se ţină începând de la 25 martie 1937 în întreaga ţară, în afară de Bucureşti – unde au fost fixate pentru 17 februarie – şi alte câteva centre.

În rândul forţelor politice din opoziţie s-a încercat realizarea unor înţelegeri electorale menite să înfrângă guvernul liberal. Astfel, pentru alegerile din Capitală, P. N. Ţ. a încheiat un cartel electoral cu P. S. D. şi Partidul Conservator al lui Grigore Filipescu. Alianţa a înregistrat un succes, fapt ce a de-terminat continuarea colaborări dintre naţional-ţărănişti şi social-democraţi. În unele judeţe precum Iaşi, Vaslui, Piatra Neamţ, Covurlui, naţional-ţărăniştii au candidat pe liste având înscrişi şi candidaţi comunişti.

Începând de la jumătatea lunii mai 1937, atenţia opiniei publice din întreaga ţară s-a concentrat asupra alegerilor judeţene, alegeri care, mai mult decât cele comunale, aveau posibilitatea, prin caracterul lor generalizat pe judeţe, să dea indicaţii asupra orientării corpului electoral. Printre cele dintâi s-au desfăşurat alegerile judeţene din Dâmboviţa (26 mai), Dolj (26 mai), Argeş (30 mai) şi Ilfov (30 mai). În fiecare din aceste confruntări electorale, candidaţii naţional-ţărănişti, care au primit şi voturile celorlalte partide şi organizaţii democratice din opoziţie, au obţinut un număr de mandate şi de voturi ce întrecea cu mult atât pe cel întrunit de guvern, cât şi de naţional - creştini sau georgişti.

Din iunie 1937 desfăşurarea alegerilor a intrat într-o nouă fază. În majoritatea judeţelor ţării au început să se desfăşoare alegeri comunale şi judeţene, fapt care a făcut ca viaţa politică a ţării să fie extrem de frământată. O caracteristică a alegerilor desfăşurate în această perioadă a constituit-o acţiunea guvernului Tătărescu e a împiedica desfăşurarea acestora în întreg judeţul, cu scopul de a diviza forţele şi a evita loviturile concentrate pe judeţe. Astfel, alegerile se desfăşurau zilnic, dar într-o zi în câteva comune dintr-un judeţ, în altă zi în alte câteva comune ş.a.m.d.

Privite în ansamblu, alegerile comunale şi judeţene din anii 1936-1937 au demonstrat lipsa de popularitate a Partidului Liberal de guvernământ, precum şi faptul că în opoziţie P. N. Ţ. rămânea principalul pretendent la preluarea succesiunii. Uzura P. N. L. va fi pusă într-o clară evidenţă în decembrie 1937 când va pierde alegerile legislative pe care le-a organizat.

Analiza alegerilor judeţene şi comunale din anii 1936-1937 ne dă posibilitatea să apreciem, pe baza rezultatelor concrete obţinute de către fiecare din partidele şi organizaţiile participante, raportul de forţe din viaţa politică a României anterior alegerilor parlamentare din decembrie 1937.

Alegerile parlamentare din decembrie 1937. Pregătită cu mult timp înainte, campania electorală a început oficial la 19 noiembrie 1937, când au fost dizolvate de către guvernul condus de Gheorghe Tătărescu adunările legiuitoare, corpul electoral fiind convocat pentru 20 decembrie 1937.

Interesant pentru alegerile legislative din decembrie 1937 este faptul că pe lângă numeroasele partide politice care au intrat activ în campania electorală, au cerut semne electorale şi o serie de organizaţii neînsemnate ca număr de membri, care până atunci nu se amestecau în frământările politice: „Uniunea foştilor luptători”, „Societatea Pensionarilor Publici”, „Liga Cooperaţiei”, „Uniunea Prunarilor din Ţară”, „Partidul Agrarian Viticol”, „Partidul Rezerviştilor”, „Partidul Economic Negustoresc” etc. (în total au depus liste de candidaţi 66 de partide şi formaţiuni politice). Aceasta a contribuit în bună

43

măsură la procesul de compromitere a noţiunii de partid, a scos în evidenţă şi sub acest aspect procesul de pulverizare a partidelor politice.

O trăsătură a acestei campanii electorale este fenomenul de fracţionare ideologică şi tactică a partidelor politice. Acestea nu au reuşit să intre în campania electorală ca partide politice unitare, ci mai curând ca „tendinţe”, „curente”, având fiecare linia sa independentă sau aproape independentă, mascată numai de numele oficial la care nu renunţaseră încă (gruparea de centru condusă de Armand Călinescu în P. N. Ţ., sau cea a „Tinerilor liberali” a lui Gh. Tătărescu şi Victor Iamandi din P. N. L.).

Alegerile parlamentare din decembrie 1937 nu au adus în prim-planul luptei electorale disputa dintre fascism şi democraţie, aşa cum se aştepta, ci tema modului de conducere a statului. Din această perspectivă o surpriză totală asupra electoratului a avut-o încheierea, la 25 noiembrie, a „Pactului de neagresiune electorală” dintre legionari, pe de o parte, şi naţional ţărănişti şi georgişti pe de alta.

Pactul Maniu – Codreanu – Gheorghe Brătianu a fost privit ca o alianţă monstruoasă. Semnarea lui stârnise controverse chiar în sânul conducerii P. N. Ţ. Înţelegerea era valabilă doar pe timpul campaniei electorale şi viza apărarea libertăţii şi a corectitudinii alegerilor, suprimarea limbajului vio-lent şi denigrarea, fără însă a împiedica afirmarea ideologiei proprii şi discuţia de bună-credinţă.

Iuliu Maniu a încheiat acest acord electoral cu Corneliu Zelea Codreanu pe baza unei convingeri comune că în viaţa de stat este absolut necesară respectarea demnităţii naţionale, încălcată prin menţinerea la cârma ţării a unui guvern compromis. „Pactul de neagresiune” nu însemna nici pe departe o convertire ideologică a lui Maniu ci exprima dorinţa acestuia de a se opune tendinţelor dictatoriale ale regelui Carol al II-lea, precum şi amestecului camarilei în treburile publice. Liderul naţional-ţărănist spera într-o încetare a disputelor din rândul opoziţiei şi concentrarea eforturilor într-o singură direcţie: libertatea alegerilor şi înlăturarea camarilei regale.

„Pactul de neagresiune electorală” a produs multă confuzie în rândul electoratului care nu putea înţelege sensul unei asemenea alianţe, nefireşti, între reprezentantul democraţiei – Iuliu Maniu, şi adeptul autoritarismului – Codreanu. P. N. L. s-a prezentat în alegeri cartelat cu Frontul Românesc condus de Alexandru Vaida - Voevod precum. şi cu Comunitatea Naţională a Germanilor din România condusă de Fritz Fabritius.

După evenimentele tensionate şi abuzurile guvernamentale din campania electorală, votul în sine s-a desfăşurat fără tulburări prea mari şi în mare măsură fără piedici birocratice. În orice caz, nici un guvern liberal de dinainte nu a respectat legislaţia electorală într-un mod atât de strict. Motivele nu sunt foarte clare. Se pare că Tătărescu ar fi fost convins că va câştiga alegerile, împărtăşind şi regelui această părere. Situaţia economică se prezentase mai bună decât în anii precedenţi, guvernul sperând într-o recunoaştere a acestui fapt de către alegători.

Rezultatele alegerilor, date publicităţii la 30 decembrie, au constituit o surpriză pentru guvernul liberal. Pentru prima oară în analele vieţii parlamentare din România partidul care a organizat alegerile nu reuşeşte să le câştige, P. N. L. obţinând 35,92 % din totalul voturilor valabil exprimate. În consecinţă, pentru întâia dată din 1926 prima electorală nu era acordată nici unui partid. Pe locul secund se situa P. N. Ţ. cu 20,4 % din voturi, iar pe poziţia a treia, în mod surprinzător, urcase Partidul „Totul pentru Ţară” cu 15,58 % din voturi.

De înfrângerea guvernului se făcea răspunzător, într-o proporţie însemnată „Pactul de neagresiune electorală”. Nu pentru că a garantat alegeri libere, cu toate că şi acest lucru a contat într-o anumită măsură, ci, în special, pentru că a concentrat opoziţia faţă de rege într-un bloc, iar în acest mod alegerile au devenit un plebiscit asupra ambiţiilor politice ale monarhului. Eşecul guvernului Tătărescu a însemnat, de aceea, în primul rând, o înfrângere a lui Carol al II-lea.

Într-o altă ordine de idei, rezultatul acestor alegeri parlamentare a fost folosit de Carol al II-lea pentru a demonstra faptul că electoratul şi-a pierdut încrederea în sistemul partidist şi că a venit vremea unei schimbări. De altfel, aceasta nu avea să întârzie, şi la 10 februarie 1938 regele proceda la instaurarea unui regim personal. Alegerile parlamentare din decembrie 1937 încheiau deci ciclul vieţii parlamentare, democratice din România interbelică.

Analiza datelor privind rezultatele alegerilor parlamentare demonstrează faptul că principalele partide politice din România anilor 1919+1937 au fost Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc. Pe fondul unor carenţe evidente ale sistemului democratic, principalele partide politice au cunoscut o evoluţie sinuoasă, care a dus la impasul din decembrie 1937, fapt ce a permis regelui Carol al II-lea să preia nemijlocit conducerea statului în februarie 1938.

44

BIBLIOGRAFIE

1. Bitoleanu, Ion, Din istoria României moderne 1922-1926, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

2. Budrigă, Vasile, Sistemul electoral din România 1918-1940, Editura Planeta, Bucureşti, 1997. 3. Cutişteanu, Simion, Ioniţă, Gheorghe I., Electoratul din România în anii interbelici, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1981. 4. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, părţile I-II, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 1988. 5. Nedelea, Marin, Aspecte ale vieţii politice din România 1922-1926, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1987. 6. Nedelcu, Florea, De la restauraţie la dictatura regală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981. 7. Preda, Cristian, România postcomunistă şi România interbelică, Editura Meridiane, Bucureşti,

2002. 8. Radu, Sorin, Sistemul electoral din România în perioada 1866-1937, Sibiu, 2003. 9. Saizu, Ioan, Rusenescu, Mihail, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura Politică, Bucureşti,

1979. 10. Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990. 11. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia,

Bucureşti, 1999.

45

4. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

4.1. IMPACTUL RĂZBOIULUI, REFORMELOR ŞI AL UNIRII ASUPRA SOCIETĂŢII. MENTALITĂŢI COLECTIVE

Primul război mondial a avut drept urmare o răsturnare a vechilor concepţii social-politice şi morale determinând, totodată, transformări radicale în societatea românească pe toate planurile: economic, social, politic şi cultural. Unirea din 1918 a celor trei provincii istorice aflate sub stăpânire străină, Basarabia, Bucovina şi Transilvania cu Vechiul Regat a însemnat aproape o dublare a populaţiei de la 7.771.341 locuitori în anul 1914, la 15.287.528 locuitori în anul 1919, astfel că România a devenit o ţară mijlocie, ocupând locul al VIII-lea, din acest punct de vederea, în Europa.

În noile condiţii s-au produs însemnate modificări în structura sistemului politic în ansamblu. Aceste schimbări s-au datorat în principal voinţei Suveranului şi clasei politice conducătoare, care în dorinţa de a recompensa, de a satisface doleanţele celor care au luptat pe front pentru cauza reîntregirii naţionale, au luat iniţiativa unor reforme radicale. Unirea, precum şi introducerea şi aplicarea sufragiului universal, completat cu împroprietărirea ţăranilor după 1918, au modificat esenţial structura socială şi mentalitatea locuitorilor din România Întregită. Datorită legiferării votului universal, clasa rurală ajunge acum să reprezinte mai bine de 2/3 din electorat, ea devenind obiectul atenţiei şi preocupărilor tuturor formaţiunilor politice. Unii observatori politici ai epocii consideră concentrarea interesului partidelor politice şi a guvernelor asupra satelor, drept una dintre principalele caracteristici ale vieţii politice din România de după război. În acest sens, ideologul Virgil Madgearu exprima ideea că, prin regimul sufragiului universal, nici un partid nu putea să guverneze decât cu aprobarea ţărănimii, chemată să hotărască prin vot regimul social-politic al ţării. Între noii cetăţeni un număr relativ mare erau de naţionalitate străină, maghiari, germani, evrei, ucraineni, ruşi.

Masele au ieşit din război cu conştiinţa că ele au dus greul pe front şi în spatele lui, prin urmare cu credinţa că ele formează suportul adevărat al vieţii statelor şi instrumentul de căpetenie al puterii lor. De aici şi până la ideea că li se cuvine, deci, o soartă mai bună nu era decât un pas. Din conflictul mondial, aşadar, masele populare au ieşit cu revendicări sporite şi, mai ales, cu speranţe exagerate. Ţăranii, care au făcut „şcoala războiului”, erau pe deplin conştienţi „nu numai de drepturile şi datoriile lor politice, ci şi de situaţia reală a ţerii”. Liderul ţărănist Ion Mihalache se declara convins că „cutremurul” care trecuse peste ţară, adică războiul şi lupta pentru eliberarea provinciilor româneşti, a lăsat în conştiinţa publică urme adânci. Altfel spus, clasa rurală trebuia să participe activ la viaţa politică, în scopul combaterii acelor „moravuri ticăloase” care se perpetuau încă în societatea românească.

Se spera, ca reformele liberale să aducă rezultate binefăcătoare, precum bunăstarea economică, încetarea corupţiei electorale şi educarea mulţimii. Pentru mulţi, războiul, reformele şi unirea însemnau sfârşitul unui ev şi începutul unei epoci noi, fără ca însă cineva să fi putut preciza în ce va consta această preschimbare şi reînnoire. Socialistul Şerban Voinea se declara convins că „votul universal n-a încheiat, ci a deschis abia calea dezvoltării noastre democratice”. Participarea alegătorilor – ţărani la primele alegeri parlamentare, în noiembrie 1919, era văzută de Constantin Dobrogeanu-Gherea ca „un eveniment considerabil pentru viaţa politico-socială a ţării noastre”. „Însemnătatea rezultatului primei manifestări a votului universal – scria acesta în „Lumea Nouă” – a fost nimicirea unui sistem politic bazat pe ignobila lege electorală a celor trei colegii cenzitare. Întreagă această şandrama care a otrăvit viaţa noastră politică de aproape o jumătate [de] veac a fost nimicită”.

Entuziasmul exagerat manifestat de unii oameni politici, determinat de transformările postbelice, nu era însuşit de întreaga elită politică românească. Spre exemplu, oficiosul conservator „Steagul” considera că votul universal şi împroprietărirea, ridicau ţărănimea la rangul de primă putere în viaţa politică românească. „Dar ţărănimea – scria „Steagul” – este o materie primă care trebuieşte prelucrată în mod artistic pentru a scoate din ea o operă sănătoasă şi durabilă”.

De asemenea, Constantin Angelescu, ministru al Instrucţiunii Publice în guvernul liberal (1922-1926), accepta ideea că sufragiul universal şi împroprietărirea au transformat starea morală şi materială

46

a ţăranilor, dar, credea acesta, se impunea „imperios ca masele populare să fie cultivate şi luminate […] în cel mai scurt timp posibil şi în cel mai profund mod”.

Mai temperat, adoptând o cale de mijloc, Iuliu Maniu era convins că pentru reformarea socială şi politică a ţării, „reforma agrară, cu rezultatele ei, va avea o influenţă mai mare decât legea votului universal, pentru că reforma electorală creează numai cadrele, posibilitatea pentru valorificarea unei credinţe şi a oricărei influenţe politice. Cuprinsul însuşi al acestor cadre şi posibilităţi îl dau conştiinţa şi convingerea politică a alegătorilor unei clase sociale. Această conştiinţă – credea Maniu – nu se poate întemeia în mod durabil decât dintr-o stare economică şi culturală potrivită vremurilor de astăzi”.

Intrarea în componenţa corpului electoral a alegătorilor din provinciile unite a determinat un entuziasm extraordinar în opinia publică din acele teritorii dar şi din Vechea Românie. În Basarabia, imediat după terminarea războiului se putea observa o anumită nerăbdare a locuitorilor români de a participa la primele alegeri în România Mare. Se spera că aceste alegeri vor purifica atmosfera politică de interesele şi pornirile personale, punând pe prim plan interesele naţionale şi sociale. Euforia creată de actul unirii a făcut loc iniţiativei Partidului Ţărănesc din Basarabia ca în faţa electoratului basarabean, pe listele acestui partid să fie incluşi şi reprezentanţi ai celorlalte teritorii româneşti. S-a stabilit, astfel, ca bucovineanul Ioan Nistor să figureze pe lista de la Hotin, ardeleanul Iuliu Maniu la Tighina, iar Nicolae Iorga la Orhei. Dar mai întâi Nistor, şi apoi Maniu au refuzat participarea la alegeri pe listele Partidului Ţărănesc basarabean întrucât problemele din Bucovina şi Transilvania reclamau prezenţa lor acolo. Iorga va accepta candidatura. Desfăşurate în condiţiile în care pe plan internaţional situaţia Basarabiei nu era încă reglementată, alegerile din noiembrie 1919 au îmbrăcat „caracterul unui adevărat plebiscit”.

Unirea de la 1918 şi reformele ce au urmat i-au făcut pe românii din Transilvania – aflaţi pentru întâia oară în faţa urnelor de vot într-un număr mare – să privească alegerile drept „o sărbătoare, un eveniment deosebit în viaţă sub toate aspectele”. Alegătorii români transilvăneni şi-au pus în continuare speranţele în acelaşi vechi Partid Naţional şi în aceiaşi oameni politici care se remarcaseră până atunci prin activitatea dusă în slujba idealului naţional.

Caracterul şters al comunităţilor urbane româneşti din Transilvania a determinat o slabă reprezentare a alegătorilor români în cadrul corpului electoral urban. Arhetipul alegătorului român transilvănean, ca de altfel şi al celui din Vechiul Regat, Basarabia şi Bucovina, era ţăranul.

Legislaţia elaborată după înfăptuirea unirii a dat posibilitatea minorităţilor naţionale să participe la viaţa politică a noului stat român alături şi în mod egal cu toate celelalte forţe politice naţionale ale ţării. Maghiarii şi germanii, după realizarea Marii Uniri, s-au trezit într-o situaţie inedită. Din naţiuni dominante ele s-au văzut reduse la postura unor minorităţi etnice, şi de aici apariţia unei profunde nemulţumiri faţă de pierderea unor privilegii istorice şi, în acelaşi timp, afişarea unei atitudini arogante şi ostile faţă de elementul românesc. O schimbare atât de bruscă a statutului şi a situaţiei în care s-au aflat a dus inevitabil la refuzul categoric, al maghiarilor mai ales, de a se implica politic în structurile noului stat.

Schimbările politice rapide petrecute în Transilvania la sfârşitul primului război mondial au afectat comportamentul liderilor politici şi al comunităţii maghiare. În primele luni ale anului 1919 se observă o dezorientare accentuată, majoritatea maghiarilor optând pentru o „rezistenţă pasivă”, aşteptând hotărârile Conferinţei de Pace de la Paris.

Ziaristul şi omul de cultură transilvănean Ion Clopoţel a surprins şi el schimbarea de mentalitate politică petrecută între 1918 şi 1920 la maghiarii din provincia intracarpatică. „În 1918 ei nu cunosc problema minoritară – scrie acesta – sunt autocraţi, conservatori, apărători ai regimului de restricţiuni pentru minorităţi […] adversari ai votului universal. De la 1920 încoace sunt democraţi convinşi, pun chestiunea minorităţilor în toată amploarea, cer întregirea listelor electorale şi egala îndreptăţire. Este ceva tragic în acest reviriment de conştiinţă. Acum ei îşi iau oboseala să pună în mod ştiinţific problema minoritară şi-şi dau seama tot mai mult, că numai un regim de democraţie reală poate aduce o rezolvare mulţumitoare a problemei. Este o convertire la realitate. Un spor de conştiinţă democrată. Un semn bun”.

Primele manifestări politice ale minorităţii maghiare au fost izolate şi nu au reprezentat întreaga comunitate. Îndemnaţi de liderii lor, alegătorii maghiari au refuzat să se înscrie în listele electorale. Momentul care a marcat trecerea de la „pasivism” la „activismul” politic maghiar l-a reprezentat publicarea la începutul anului 1921 a manifestului Cuvânt strigător, semnat de un grup de intelectuali,

47

în frunte cu scriitorul Kós Károly. Manifestul, publicat şi în ziarele româneşti, cerea maghiarilor transilvăneni să se îndepărteze de mirajul Ungariei milenare şi să-şi ia soarta în propriile lor mâini; protesta împotriva tendinţei de autoînşelare, de aşteptare a unei minuni şi a reclamat o politică de integrare în realităţile noi şi o colaborare cu autorităţile şi forţele politice româneşti. Este interesant de menţionat, că în rapoartele prefecţilor judeţelor Ciuc, Odorhei, Trei Scaune, Târnava Mică, Târnava Mare, Braşov, Mureş - Turda, Satu Mare, înaintate Consiliului Dirigent în anul 1919, se sublinia faptul că populaţia secuiască şi maghiară nu urmează întru totul indicaţiile şefilor ei, ea dorind să participe la viaţa politică a ţării.

În cele din urmă, în decembrie 1922 se reuşea închegarea unei formaţiuni politice unice a minorităţii maghiare – Partidul Maghiar – care va reuşi să înglobeze alegătorii maghiari. Noua atitudine politică a maghiarilor din Transilvania constituia un semn de loialitate faţă de statul român.

Germanii din Transilvania (saşi, şvabi bănăţeni şi şvabi sătmăreni) constituiau alături de maghiari şi evrei, elita culturală şi economică a oraşelor. În ciuda unui evident dispreţ faţă de români, saşii au fost primii dintre germanii din România care au început să participe la viaţa politică din noua lor patrie. Ei vor constitui nucleul în jurul căruia se va organiza din punct de vedere naţional-politic minoritatea germană din România. Saşii – spre deosebire de maghiari – aveau experienţa organizării politice proprii şi avantajul că organizaţia lor a trecut intactă în „noul timp”. Dornici de a se integra în noile realităţi politice, foarte bine organizaţi, saşii s-au adaptat repede sistemului politic din România Mare.

Saşii îşi puneau mari speranţe în democratismul noului stat, considerând că „s-a apropiat momentul în care dreptul de a alege dobândeşte valoarea sa şi pentru noi saşii”. Se aprecia, că prima lor datorie „este a face totul pentru a împiedica ca poziţia noastră în relaţiile cu naţiunile conlocuitoare să se producă o ruptură”. În acelaşi timp, exista încrederea că noul regim politic va reprezenta în mod egal interesele tuturor păturilor sociale, creând condiţiile unei „dezvoltări interne favorabile”.

Saşii erau conştienţi că în noile condiţii politice, în noul sistem partidist, fiecare formaţiune politică va încerca să-şi impună concepţia şi principiile sale. Aceste lupte de partid se vor da nu numai în Parlament şi de aceea „este de aşteptat ca şi poporul săsesc să fie cuprins de această luptă”. În consecinţă, saşii îşi impuneau cunoaşterea „principiilor pentru comportarea poporului nostru în lupta electorală deja de acum”. Participarea la lupta electorală a tuturor germanilor din România trebuia să aibă la bază unitatea sat-oraş. Această încredere a minorităţii germane din România în structurile noului stat era determinată de credinţa realizării hotărârilor de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918.

În ceea ce priveşte impactul unirii asupra maghiarilor şi germanilor din România, precum şi raporturile dintre cele două minorităţi, sunt interesante consideraţiile făcute de buletinul de presă „Politica”, editat de Eugen Kovács şi publicate în 29 martie 1934. Acesta arăta că şvabii din Banat erau „cei mai buni unguri” până la 1919. Ei au fost aceia pe care Ungaria se putea baza întotdeauna, ai căror conducători au susţinut în special partidele maghiare de opoziţie. După prăbuşirea imperiului, „totul s-a schimbat”. „Şvabii, - scria Eugen Kovács – au început să se manifeste ca o minoritate de sine stătătoare care s-a unit cu minorităţile sase şi germane din Basarabia şi care se străduiau pentru realizarea idealurilor lor”. În opinia lui, era de înţeles că românii consideră altfel pe unguri, „care au fost duşmanii lor înverşunaţi în timpul marelui război”, decât pe saşi care „şi-au manifestat credinţa lor către România încă în 1918 la Alba Iulia şi cari s-au despărţit în mod formal de Ungaria”.

Ca şi celelalte minorităţi, evreii reprezentau o populaţie relativ mai urbanizată şi cu un nivel de instrucţie relativ mai ridicat, alcătuind elita economică şi profesională în mai mare măsură decât românii. Totuşi, spre deosebire de celelalte minorităţi, concentrate în cea mai mare parte într-o anumită regiune, evreii locuiau în târguri şi oraşe pe întreg teritoriul ţării, devenind astfel un soi de numitor comun al elitei urbane pentru toate provinciile, vechi şi noi. În Transilvania, din punct de vedere lingvistic, evreii de la oraş erau în mare măsură asimilaţi maghiarilor, întărind astfel aspectul unguresc al oraşelor, exceptând Banatul, unde erau asimilaţi mai degrabă germanilor, a căror limbă predomina aici.

După unire, deşi majoritatea evreilor transilvăneni au continuat a se identifica cu cultura maghiară, unii au adoptat limba de stat, devenind în perioada ce a urmat români loiali. Cercurile maghiare considerau însă că populaţia evreiască transilvăneană, care a rămas fidelă limbii, tradiţiilor şi culturii maghiare, face parte integrantă din unitatea naţiunii maghiare din România. Evident că se sconta pe aportul electoral al acestei comunităţi.

48

În primii ani de după Unirea din 1918 atenţia maselor, dornice de ceva nou, s-a îndreptat spre cei care promiteau o nouă politică, un nou curs. Se cerea schimbarea din temelie a societăţii, lichidarea vechilor orânduieli şi edificarea unei „lumi noi” în care omul simplu să ocupe un loc central. Ceea ce a atras în special atenţia a fost noua stare de spirit a ţăranului român. Bănăţeanul Sever Bocu aprecia, încă din toamna anului 1917: „Războiul ne-a schimbat. Înainte de a croi alte hotare, el ne-a dat altă mentalitate. Din tranşee răsar valori morale noi. Viaţa petrecută în mizerie şi suferinţe comune, în primejdii de orice clipă, sub ploaia de obuze şi bubuit de tun, a dezbrăcat sufletul de toate luptele sterile ale vanităţii. Frontul l-a pus pe fiecare în faţa unui examen riguros de conştiinţă”. Războiul a constituit un serios examen de conştiinţă.

Lumea era sătulă de vechile partide şi de vechii politicieni. Pretutindeni se dorea o schimbare, o reînnoire. În general, se constată o anumită dezorientare politică a alegătorilor: „Cetăţenii – scria în noiembrie 1919 «Neamul românesc» - chiar acei pe deplin conştienţi, nu ştiu până în preziua alegerilor nici unde votează, nici pe cine votează. O singură idee îi stăpâneşte însă: nu mai vor pe vechii politicieni”. Aşa se explică succesul avut de noile formaţiuni politice apărute pe scena politică postbelică. Consecinţa imediată a fost aceea a îngustării sensibile a bazei electorale a partidelor „vechi”, cu toată strădania liderilor lor de a afişa programe „democratice”, „naţionale”, „de armonie între clase” etc.

Între formaţiunile nou apărute, un succes deosebit la avut Liga Poporului, condusă de generalul Alexandru Averescu. În virtutea unei popularităţi, pe care şi-a câştigat-o în timpul războiului, în jurul generalului se va naşte un adevărat mit. Ţăranii–soldaţi, cuprinşi de o adevărată „psihoză a tranşeelor”, aveau să vadă în el „spiritul strălucitor al unui mare Şef naţional”. Însuşirile sale de mare comandant, demonstrate la Mărăşti, i-au creat o popularitate fără precedent în rândul armatei şi al opiniei publice. Un val irezistibil de simpatie, mergând până la adoraţie, a pornit din Moldova, întinzându-se în întreaga Românie Veche.

După intrarea în politica activă, mitul generalului „Salvator” s-a prelungit şi amplificat căpătând noi valenţe. La aceasta au contribuit, în mod evident, demobilizaţii, foştii combatanţi, care încercau acum să se integreze în societatea civilă postbelică. Ei erau însă stăpâniţi de un sentiment de neîncredere, de teamă că civilii nu vor înţelege sacrificiul lor. În această stare de spirit, generalul Averescu prezenta o garanţie că visurile şi speranţele lor nu vor fi înşelate de vechii politicieni. Generalului i se atribuie misiunea de a „îndrepta stările triste”, de a stabili „răspunderile” războiului încheiat, de a pronunţa „sancţiunile” şi de a aduce „reformele” pentru ţărani. Lumea era sătulă de vechile partide şi de vechii politicieni. Era o dorinţă generală de ceva nou şi bun. Şi ochii s-au îndreptat firesc spre generalul care învinsese în război. Averescu, împreună cu partidul întemeiat de el trebuia să înfăptuiască „România cea nouă”.

Opinia publică, în cea mai mare parte „hipnotizată” de personalitatea generalului, nu era dispusă să vadă ambiţiile sale politice reale, sau faptul că în Liga Poporului s-au strâns mulţi transfugi politici cu orientări diverse, care numai „oameni noi” nu puteau fi numiţi.

Mitul generalului Alexandru Averescu a apărut şi s-a extins doar în Vechiul Regat, el n-a pătruns niciodată în ţinuturile de peste munţi, unde exista o altă psihoză, aceea a Partidului Naţional Român şi a lui Iuliu Maniu. „Religia averescană” – cum o numea Constantin Argetoianu - a avut pro-zeliţi în rândurile ţărănimii. Aceasta s-a avut niciodată adeziunea tineretului intelectual, a studenţimii, care nu s-a încadrat în „fenomenul Averescu”.

Apariţia „mitului”, „fenomenului” Averescu poate fi apreciată drept un produs al schimbării de mentalitate survenită în cadrul electoratului sub impactul efectelor războiului şi al reformelor electorală şi agrară.

Imediat după Unire, P.N.R. în frunte cu liderul său Iuliu Maniu a exercitat o influenţă deosebită în mediile politice din Vechiul Regat. Iorga vedea în ardeleni pe „oamenii noi” care trebuiau să moralizeze nu numai viaţa politică şi parlamentară, ci însăşi societatea vechii Românii în ansamblu. Aceştia întruchipau Occidentul şi democraţia, în comparaţie cu vechii politicieni din Bucureşti care păreau o încarnare a Orientului bizantin.

Dacă în Vechiul Regat, la primele alegeri parlamentare organizate în baza votului universal, s-a manifestat în rândul electoratului o atitudine ostilă vechilor partide, o dorinţă extraordinară de schimbare, de nou, speranţele alegătorilor legându-se de noile formaţiuni apărute pe scena politică, nu aceeaşi stare de spirit exista şi în rândul electoratului transilvănean. Alegătorii din Transilvania şi-au

49

pus speranţele în acelaşi vechi Partid Naţional şi în aceiaşi oameni politici care se remarcaseră până atunci prin activitatea dusă în slujba idealului naţional, votându-i cu entuziasm.

În perioada primilor ani de după Unire, în Transilvania se constată o oarecare dificultate a formaţiunilor politice din Vechiul Regat de a penetra acest câmp electoral nou. Dificultatea a venit în primul rând din faptul că electoratul românesc se înregimenta la acea dată, într-o proporţie însemnată, în Partidul Naţional, dar şi dintr-o mentalitate politică specifică. Este vorba de modalitatea proprie în care românii ardeleni şi bănăţeni receptau şi interpretau politicul, disputa dintre partidele politice specifică unui sistem democratic. Evident că aceştia nu au perceput în mod corect şi nu au înţeles, imediat după 1918, mecanismul vieţii politice româneşti, şi de aici manifestarea unei reticenţe în ceea ce priveşte acceptarea diversităţii opţiunilor politice.

Octavian Goga exprima opinia că românii transilvăneni nu percepeau în mod corect, în sens tehnic, noţiunea de „partid politic”. Înainte de Unire, arăta el, ei n-au cunoscut diferenţierea după grupări politice, ci s-au mişcat doar în cadrul larg al revendicărilor naţionale. De aici şi denumirea de „partid naţional”, care însemna „tabăra integrală a tuturor energiilor româneşti în luptă cu statul ostil. Partid, în sensul tehnic al cuvântului, aşa cum se înţelege pretutindeni, aici n-a existat pe vremea ungurilor”.

La scurt timp însă, partidele politice din Vechiul Regat îşi vor începe acţiunea de extindere organizatorică în provincia de peste munţi. Tentativa liberalilor, ţărăniştilor şi averescanilor de penetrare a noului câmp electoral a fost receptată de către liderii naţionali şi de către alegătorii români drept o încercare de spargere a solidarităţii ardeleneşti. Era vorba aici de refuzul acceptării diversităţii opiniilor politice şi, deci, a organizaţiilor politice „regăţene”, percepute ca „străine”. Susţinând cu consecvenţă că Partidul Naţional, „ca un organism politic istoric, reprezintă cu adevărat gândirea politică şi interesele Ardealului” şi că el „reprezintă unanim Ardealul şi Banatul”, liderii transilvăneni contestau dreptul oricărei forţe politice din vechea Românie de a-şi extinde influenţa în Transilvania. Conform acestora, „în Ardeal alte partide afară de cel al Ardealului, nu se pot înjgheba decât temporar şi anume în vederea venirii la putere”.

Naţionalii încercau să demonstreze că un nu interes de partid ci unul de stat cerea „concentrarea românilor într-o singură organizaţie politică”, că această organizaţie ar servi cel mai bine descentralizării forţelor naţionale, că este o eroare psihologică şi o strategie politică greşită a se crea organizaţii ale partidelor din Vechiul Regat în Transilvania şi că, în sfârşit, „cu timpul s-ar putea pune problema dacă mai este nevoie să existe Partidul Naţional”, dar deocamdată este absolut util.

Rezultatul alegerilor parlamentare din 1920, şi mai ales a celor din 1922, aveau să demonstreze însă faptul că în Transilvania începuse procesul de diferenţiere a opţiunilor politice ale electoratului pe grupări politice.

Discursul electoral va trece printr-o fază de restructurare şi adaptare la cerinţele, aşteptările şi idealurile noilor alegători, care difereau de cei ai vechilor colegii cenzitare. Necesitatea captării voturilor ţărănimii a dat naştere acelei supralicitări de promisiuni, fapt ce explică în parte şi naşterea grupărilor şi partidelor politice ce şi-au făcut din chemarea clasei rurale la viaţa publică, obiectul principal al preocupării şi existenţei lor.

Caracteristica vieţii politice de după război a fost şi dezvoltarea unor discursuri politice în care principala „armă” utilizată a constituit-o demagogia, adică promisiunile fără acoperire, care erau date uitării imediat după alegeri. În acelaşi timp, denigrarea adversarilor politici, prezentaţi în cele mai sumbre culori, calificaţi adesea ca hoţi, bandiţi, criminali, asasini etc., a devenit o modalitate general folosită de toate partidele politice.

În ceea ce priveşte succesul folosirii demagogiei, un observator al epocii, scria în 1923: „Aceştia asaltează pe sărmanul alegător derutat, îl ameţesc cu vinul vulgar al linguşirilor şi promisiunilor irealizabile. Pentru a ajunge la un bun rezultat e suficient ca ei să posede vocea puternică, elocinţa lipsită de pudicitate, şiretenia inerentă şarlatanilor de bâlciu. Graţie acestor aptitudini ei le subtilizează voturile. Reuşita lor e cu atât mai uşoară cu cât e obişnuinţă învechită la noi ca şi aiurea de a se considera vorbăria ca manifestare prin excelenţă a talentului omenesc”.

Ca efect direct al aplicării votului universal, în Parlament au pătruns oameni puţin pregătiţi, preocupaţi mai degrabă de interesele proprii. Se poate, deci, aprecia că aplicarea acestei reforme a atras după sine şi o scădere a nivelului parlamentar. Un asemenea fenomen nu este comun doar României, el observându-se pretutindeni la începutul funcţionării sistemului bazat pe sufragiul

50

universal. Semnificativ este faptul că la primele alegeri legislative din România Mare 83% dintre deputaţi au fost aleşi pentru prima dată în acest for reprezentativ.

Imaturitatea politică a celor nou intraţi în corpul electoral va constitui un spaţiu de manevră pentru demagogii şi „condotierii” politici, acordându-se puţină atenţie educaţiei politice a electoratului, creşterii responsabilităţii lui pentru modul în care utiliza votul universal.

În rândul unei părţi a populaţiei se dezvoltă o mentalitate nouă, antrenarea în afaceri, în speranţa unei îmbogăţiri rapide. „Oriunde te duci ,– scria un contemporan – pe care-i întrebi, afaceri şi iar afaceri, parcă ţara asta ar fi un bâlci în care toţi îşi fac vânzările şi cumpărările, ghiftuiesc şi mituiesc în stânga şi în dreapta. […] Niciodată goana după înavuţire nu a fost mai aprigă ca acum”. Cei îmbogăţiţi peste noapte au intrat rapid în „înalta societate” formându-şi o nouă mentalitate sprijinită pe forţa financiară.

Moralitatea –oricât de relativă- de dinainte de război s-a prăbuşit. Confruntările sângeroase au atrofiat sentimentele umane şi au aţâţat spiritul răzbunător, bucuria lichidării adversarului şi a bunurilor lui. După război această stare de spirit s-a prelungit, egoismul a devenit mult mai adânc, dorinţa de satisfacere a unor pofte individuale s-a generalizat. De aici a rezultat sporirea în proporţie geometrică a delictelor de tot soiul, de la furt până la crimă. Cerşetoria, vagabondajul, prostituţia au devenit -pentru prima dată în România- fenomene îngrijorătoare. Mentalitatea acestor marginali şoca prin agresivitate, nonşalanţă şi sfidarea pe care o aruncau întregii societăţi.

Transformările profunde ale societăţii postbelice au generat o radicalizare fără precedent a tineretului. Studenţimea reprezenta partea cea mai luminată a generaţiei tinere şi era profund marcată de rostul pe care trebuia să-l aibă în noua patrie. Problema găsirii „noului ideal” a preocupat tinerele elite româneşti. Cel care s-a încumetat să formuleze noul ideal a fost Mircea Eliade, în 1927, într-o suită de articole, intitulate Itinerariu spiritual, publicate în ziarul „Cuvântul”.

Ideologia generaţiei războiului care luptase pentru reîntregirea neamului nu mai era de actualitate. „Tânăra generaţie” nu mai era condiţionată de îndeplinirea unui obiectiv istoric aşa cum de la 1848 încoace, trei generaţii de români au fost animate. Eliade susţine misiunea spirituală, culturală a tinerilor intelectuali. Astfel spus, românii trebuiau să abordeze marile probleme ale ştiinţei şi culturii universale în scopul afirmării României. Itinerariu spiritual, un crez al generaţiei lui Eliade, s-a transformat într-un program al acesteia.

4.2. VIAŢA COTIDIANĂ A ROMÂNILOR

În 1930, anul în care s-a realizat singurul recensământ complet din perioada interbelică, populaţia României a fost de 18.052.896 persoane, cifră care reprezenta o creştere de circa 3,5 milioane faţă de populaţia estimată a anului 1920. În 1939, populaţia ajunsese la 19.933.802 persoane. Astfel, populaţia a crescut cu aproape patru milioane de persoane în perioada interbelică.

Populaţia a rămas covârşitor rurală, iar procentul populaţiei rurale în raport cu populaţia urbană a crescut constant de-a lungul întregii perioade interbelice. În 1920, populaţia rurală înregistra 77,8 %, iar cea urbană 22,2 %. În 1939 cifrele erau de 81,8 şi, respectiv, 18,2 %. Astfel, creşterea totală a populaţiei rurale în această perioadă a fost de 4.234.524 persoane, în timp ce populaţia urbană a crescut cu doar 167.854 persoane.

Creşterea populaţiei a fost rezultatul unei rate înalte a natalităţii, aproape dublă faţă de vestul şi nordul Europei şi al unui uşor declin în rata mortalităţii. Cu toate acestea, rata mortalităţii a rămas cea mai ridicată din Europa. În medie, în perioada interbelică, 120.000 de copii mureau în fiecare an în primul an de viaţă. Principalele cauze erau alimentaţia proastă şi lipsa protecţiei mamei, care suferea în principal din cauza muncii excesive din timpul sarcinii. Rata mortalităţii la copii între 1-4 ani era de asemenea ridicată, fiind provocată în primul rând de afecţiuni ale bronhiilor, de pneumonie şi variate boli de stomac, rezultând de asemenea dintr-o alimentaţie proastă. Studiile privind sănătatea copilului preşcolar, în vârstă de 3-7 ani, arătau că aproape jumătate din aceştia erau sub greutatea şi înălţimea normale, situaţie atribuită în special malnutriţiei. Alimentaţiei inadecvate, proastei igiene şi condiţiilor de locuit adesea sub cele normale, li se adăugau serviciile medicale mediocre, în special la ţară.

51

Medicii erau puţini, iar medicamentele, chiar atunci când se găseau, erau scumpe. Potrivit diferitelor estimări, cel puţin o treime din cei care au murit în zonele rurale nu au fost niciodată la un doctor şi nu au luat niciodată vreun medicament.

Din punct de vedere etnic, românii formau majoritatea substanţială a populaţiei; în 1930 însumau 71,9 % din total (12.981.324), în timp ce, cea mai numeroasă minoritate etnică, maghiarii, reprezentau 7,2 % (1.415.507), urmaţi de germani, 4,1 % (745.421), evrei, 4 % (728.115) şi ucraineni, 3,2 % (582.115).

După 1918 viaţa românilor a devenit mult mai complexă şi diferenţiată, în funcţie de mediul de locuire (urban sau rural), starea materială, mentalitate. În general, viaţa cotidiană a pendulat între tradiţionalism şi modernitate. În timp ce în mediul rural tradiţiile au predominat, în cel urban – mai ales în rândul intelectualilor şi burgheziei – modernismul a câştigat teren, fiind vizibil în toate domeniile.

LUMEA RURALĂ. Agricultura a rămas principala ocupaţie a locuitorilor din mediul rural între cele două războaie mondiale. Potrivit recensământului din 1930, 90,4 % din populaţia rurală activă îşi câştiga existenţa din cultivarea pământului, creşterea animalelor, viticultură, pomicultură.

Printre ţăranii deţinători de pământ, diferenţele sociale erau precis definite. Câteva hectare în plus sau în minus puteau plasa un individ într-o categorie diferită. În vârful acestei ierarhii sociale se aflau chiaburii (cu proprietăţi de peste 50 ha), care foloseau mâna de lucru plătită şi aveau un mod de viaţă asemănător aceluia al intelectualităţii satelor. Imediat după aceştia, veneau ţăranii cu stare, care deţineau 10-50 ha şi care aveau un mod de viaţă tipic ţărănesc, limitat, lucrând alături de angajaţii lor plătiţi. Ei fuseseră adesea descrişi drept „masa dominantă” a ţărănimii române şi reprezentau 5-20 % din locuitorii fiecărui sat. Micii gospodari, posedând între 3 şi 10 ha, şi-au menţinut independenţa şi, de obicei, aveau suficiente animale de povară şi unelte, dar rar erau capabili să angajeze mână de lucru plătită. Gospodarii dependenţi, având între 1-3 ha, nu dispuneau de suficiente animale şi unelte agricole şi, într-o măsură mult mai mare decât micii gospodari, erau nevoiţi să-şi caute de lucru în afara agriculturii pentru a o scoate la capăt. Asemenea surse de venit erau vitale pentru acei muncitori agricoli cu pământ care posedau mai puţin de 1 ha. La treapta de jos a scării sociale erau muncitorii agricoli fără pământ.

Circa 10 % din populaţia rurală activă era dependentă, ca primă sursă de venit, de alte activităţi decât agricultura. Cei din acest segment erau angajaţi în diverse activităţi industriale ca meşteşugari, mineri sau muncitori necalificaţi, sau erau angajaţi în comerţ, adesea ca negustori ambulanţi, sau în transporturi, mai ales ca muncitori la calea ferată.

Marea majoritatea a ţăranilor duceau o existenţă precară. Statisticile şi studiile realizate în anii ’30 relevă faptul că pentru gospodăriile ţărăneşti între 2,5 - 15 ha venitul brut acoperea doar cheltuielile curente de cultivare a terenului, munca acelora din afara familiei şi amortizarea de capital investit în gospodărie. Nu mai rămânea nimic pentru altceva; consecinţa era un nivel de viaţă sub normal. Situaţia era şi mai grea pentru gospodăriile care deţineau mai puţin de 3 ha. Nivelul venitului nu era suficient pentru a acoperi costul hranei, al îmbrăcămintei şi al unor altfel de cheltuieli, precum cele pentru biserică, şcoală, sănătate, ca să nu mai menţionăm şi impozitele. Pentru a supravieţui, ţăranii trebuiau să-şi restrângă consumul de hrană şi să se mulţumească cu îmbrăcăminte necorespunzătoare, cu condiţii de locuit sub normal, ceea ce ducea adesea la îmbolnăviri grave şi chiar la moarte.

De-a lungul întregii perioade dintre cele două războaie mondiale, împotriva schimbării la sate au acţionat forţe puternice. Cultura tradiţională şi-a păstrat dominaţia în sectoare importante ale vieţii rurale, precum hrana, igiena şi îngrijirea sănătăţii. Era terenul de acţiune al femeilor şi bătrânilor care rar părăseau satul şi citeau mai puţin decât alte grupuri. Progrese majore nu s-au înregistrat nici în ceea ce priveşte îmbunătăţirea metodelor de cultivare a pământului, de creştere a animalelor sau de comercializare a produselor agricole. Experienţa dobândită de bărbaţi în armată sau de cei angajaţi în munci sezoniere, departe de casă, nu pare să fi avut prea mare efect asupra vieţii din satul lor de baştină.

Învăţământul rural, în care promotorii reformei agrare îşi puseseră mari speranţe de schimbare, a avut un impact mai mic decât cel aşteptat. Deşi numărul ştiutorilor de carte a crescut constant de la începutul secolului al XX-lea, în 1930 48,5 % din populaţia rurală având vârsta de peste şapte ani era

52

încă analfabetă. Cel mai larg grup îl constituiau femeile, care reprezentau 61 % din totalul analfabeţilor de la sate, situaţie ce se datora, cel puţin în parte, ideii persistente că fetele nu aveau nevoie de şcoală.

Şcoala primară juca astfel un rol cheie în deschiderea satului spre lumea exterioară, dar, din numeroase cauze, ea n-a reuşit să-şi îndeplinească rostul cum trebuia. Deşi învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit pentru toţi copiii între 7 - 14 ani, mulţi dintre aceştia nici nu erau înscrişi, iar alţii, în număr mare, nu frecventau cursurile din diverse motive.

ORAŞUL a constituit mediul propice dezvoltării unei vieţi civilizate, moderne. Locuitorii din mediul urban, potrivit recensământului din 1930, reprezentau circa 20 % din totalul populaţiei. Semnificativ este faptul că din 172 de localităţi clasificate drept oraşe, 20 dintre cele mai mari găzdu-iau mai mult de jumătate din populaţia urbană. Explicaţia constă în faptul că 53 % din întreprinderile comerciale, industriale şi de transport se găseau în aceleaşi oraşe. Majoritatea celorlalte oraşe erau simple aglomerări urbane care serveau necesităţilor sociale şi culturale şi care erau centre admi-nistrative locale şi pieţe de desfacere pentru schimburi de bunuri agricole şi meşteşugăreşti. Toate aceste elemente sugerează că urbanizarea nu făcuse încă decât progrese modeste. Însă, în anii ’30 ritmul acesteia s-a intensificat. De asemenea, asistăm la o creştere constantă a populaţiei urbane datorată, aproape în exclusivitate, imigrării din zonele rurale. Doar un număr de 2-3 % aparţinea unei a treia sau a patra generaţii urbane. Bucureştiul reprezintă un exemplu izbitor: în 1930 numai 15 % dintre locuitori se născuseră în acest oraş; restul îl alcătuiau oameni născuţi la ţară sau în alte oraşe. O parte a celor nou-veniţi pare să fi fost atrasă de posibilităţile de angajare şi de salariile mai bune oferite în industrie.

BIBLIOGRAFIE

1. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.2. Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti,

2003. 3. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia,

Bucureşti, 1999. 4. Scurtu, Ioan, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Rao, Bucureşti, 2001. 5. Şandru, Dumitru, Populaţia rurală din România între cele două războaie mondiale, Editura

Academiei, Iaşi, 1980. 6. Idem, Satul românesc între anii 1918-1944, Editura Cronica, Iaşi, 1996.

53

5. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEIÎNTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

(1919-1939)

Cadrul naţional şi internaţional. Politica externă a României după primul război mondial s-a desfăşurat într-un context istoric naţional şi internaţional cu trăsături noi, în raport cu epoca modernă. Pe harta Europei s-au înregistrat modificări esenţiale: au dispărut imperii (german, austro-ungar, rus şi otoman) şi au apărut noi state naţionale (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria), iar altele şi-au întregit teritoriul (România, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor).

Suportul de drept al formării noilor state şi, deopotrivă, cel al întregirilor erau drepturile istorice şi principiul autodeterminării popoarelor. Era un principiu mai vechi ce a stat la baza formării statelor naţionale europene din toată epoca modernă. În anii războiului şi la sfârşitul acestuia, principiul este reactualizat şi formulat în termeni concreţi prin Cele 14 puncte wilsoniene.

Formarea statului naţional unitar român s-a întemeiat pe principiul etnic al populaţiei, principiu de drept internaţional aşezat la baza constituirii sau întregirii statelor moderne în general la sfârşitul primului război mondial. Desăvârşirea unităţii naţional-statale s-a făcut prin actele de unire de la Chişi-nău, Cernăuţi şi Alba Iulia, care au reprezentat adeziunea întregii mase româneşti din toate provinciile istorice.

Întemeierea României Mari este confirmată internaţional prin sistemul de tratate încheiate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris. Şirul lor este deschis la 27 iunie 1919 de Tratatul semnat la Versailles cu Germania. Este urmat de cel parafat la 10 septembrie 1919, la Saint Germain cu Austria (România l-a semnat doar la 10 decembrie 1919), la 27 noiembrie 1919 de la Neuilly sur Seine cu Bulgaria, la Trianon în 1920 cu Ungaria, la Sèvres în 10 august 1920 cu Turcia. De asemenea, la 28 octombrie se semna la Paris un tratat între România, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Obiectivele politicii externe. După ratificarea internaţională a actelor de Unire din 1918, politica externă a guvernelor din România a fost orientată, în întreaga perioadă interbelică, spre stabilirea unor relaţii de colaborare cu toate statele, apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a Româ-niei, realizarea unui sistem se alianţe vizând menţinerea păcii şi combaterea revizionismului, asigurarea securităţii pentru toate statele.

În primii ani postbelici 1919-1921, obiectivul principal al politicii externe a României a fost participarea la elaborarea Tratatelor de pace, a celorlalte acorduri internaţionale în legătură cu acestea. Guvernele României au promovat apoi, cu consecvenţă, o politică de apropiere şi prietenie cu toate statele ce au recunoscut tratatele semnate la Conferinţa de pace de la Paris. România a dorit să întreţină bune relaţii cu toate statele, cu vecinii în primul rând. Condiţia sine qua non era recunoaşterea statu-quo-ului politic şi teritorial consfinţit prin sistemul de tratate de la Paris.

În politica externă a României, toate partidele politice ce s-au succedat la conducerea ţării s-au dovedit consecvente în sensul de a asigura o continuitate în orientări şi acţiuni. Principiile de politică externă, formulate pentru anii interbelici mai întâi de Ion. I. C. Brătianu, Al. Vaida-Voevod şi Take Ionescu, au fost preluate şi dezvoltate, în spiritul intereselor naţionale şi a apărării păcii în general, de toţi miniştrii de externe ai României ce au urmat în perioada interbelică, în frunte cu Nicolae Titulescu.

Oamenii politici li diplomaţii români priveau Franţa şi, într-o mai mică măsură, Marea Britanie drept principalii garanţi ai sistemului versaillez şi se bizuiau pe ele pentru a contracara ameninţările din partea Uniunii Sovietice, Germaniei şi a statelor revizioniste mai mici, Ungaria şi Bulgaria, la adresa statu quo-ului teritorial din Europa de Est. De asemenea, diplomaţia românească a militat pentru securitatea colectivă şi, în consecinţă, a sprijinit eforturile menite să facă din Societatea Naţiunilor un apărător de nădejde al păcii şi stabilităţii europene, a promovat ideea unor alianţe regionale, precum Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, cu scopul de a descuraja revizionismul în estul Europei.

Crearea Societăţii Naţiunilor (28 iulie 1919) a reprezentat, incontestabil, o mare realizare a timpului. Scopul acestei instituţii era de a veghea asupra păcii prin recunoaşterea statutului politic şi teritorial al statelor. În acest context, atitudinea diplomaţiei româneşti faţă de Societatea Naţiunilor a

54

însemnat, înainte de toate, apărarea cu consecvenţă a acesteia, în măsura în care statutul său proclama pacea, egalitatea între naţiuni, principiul reglementării paşnice a conflictelor. România a considerat Liga un instrument juridic cu ajutorul căruia îşi putea apăra independenţa politică şi integritatea teritorială.

Tratatele bilaterale şi regionale ale României. Tratatele de alianţă regionale şi bilaterale, în concepţia României, însemnau unirea a două sau mai multe interese, pentru ca împreună să desfăşoare o activitate concretă, care, fără a sacrifica nimic din interesele naţionale, să fie în mod constant subordonate interesului general. Acesta a fost fundamentul Micii Înţelegeri, aceasta a fost geneza Înţelegerii Balcanice.

Cele două pacte regionale – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – au avut drept protagonişti doi iluştrii diplomaţi români. Mica Înţelegere se datorează în primul rând activităţii lui Take Ionescu, iar Înţelegerea Balcanică lui Nicolae Titulescu. Ultimul continua de fapt, pe plan superior, iniţiativele celui dintâi.

Take Ionescu dorea să creeze un bloc puternic, de la Marea Baltică până la Mediterană, să ridice un zid de apărare pentru popoarele din această parte a Europei în faţa tendinţelor revanşarde ale unora. Neputându-se realiza alianţa în cinci, aşa cum a dorit-o Take Ionescu, s-a înfăptuit o înţelegere între trei state: România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (fără Polonia şi Grecia). La baza acestei alianţe au stat două convenţii bilaterale, încheiate între România şi Cehoslovacia şi între România şi Iugoslavia. Acestea au fost precedate de o convenţie semnată între Cehoslovacia şi Iugoslavia. Mica Înţelegere – cum se va numi noua alianţă regională – reprezenta rodul demersurilor lui Take Ionescu, ministru de externe al României în anii 1920-1921, al întregii diplomaţii româneşti din acea vreme.

Tratatul cu Polonia, semnat la Bucureşti la 3 martie 1921, era întâiul tratat bilateral încheiat de România. Acesta trebuia să însemne o primă etapă spre realizarea Micii Înţelegeri în cinci. Tratatul garanta frontierele de răsărit ale ambelor state.

Convenţia de alianţă cu Cehoslovacia, semnată la Bucureşti în aprilie 1921, de Take Ionescu şi Ferdinand Veverka, ambasadorul Cehoslovaciei la Bucureşti, se întemeia pe negocierile şi acordul de principiu ce avusese loc un an mai devreme, în august 1920, cu prilejul vizitei lui Eduard Beneš la Bucureşti. Convenţia avea un caracter defensiv, propunându-şi menţinerea tratatelor de la Trianon şi Neuilly.

Şirul convenţiilor cu ţările preconizate iniţial a alcătui Mica Înţelegere încheindu-se aici, alianţa a rămas deschisă pentru toate statele din regiune care doreau menţinerea prevederilor tratatelor de pace.

Caracterul defensiv al Micii Înţelegeri a fost pus în evidenţă prin sprijinirea consecventă de către aceasta a dezarmării şi a înţelegerilor internaţionale pentru scoaterea în afara legii a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor. Membri Micii Înţelegeri, atât individual cât şi ca grup, au participat, de asemenea, la încercările făcute în anii 1928-1933 de a ajunge la o definire a agresiunii. Ei şi-au arătat hotărârea de a menţine statu-quo-ul, opunându-se tuturor formelor de revizuire teritorială – restaurarea Habsburgilor, Mitteleuropa şi Auschlless-ul. România şi ceilalţi membri ai Micii Înţelegeri se temeau, de asemenea, de încercările Marilor Puteri de a adopta decizii privind această regiune, fără a lua în considerare dorinţele naţiunilor din zonă.

În ciuda succeselor ocazionale, Mica Înţelegere n-a reuşit să dobândească coeziunea necesară, fie pentru o acţiune diplomatică concertată, fie pentru coordonarea intereselor economice ale membrilor săi. În cadrul întâlnirilor miniştrilor de externe ai Înţelegerii, desfăşurate în 1932 şi 1933, Titulescu şi-a exprimat îngrijorarea faţă de absenţa unor puternice legături între cei trei aliaţi şi le-a cerut colegilor săi să identifice căile pentru a facilita o acţiune comună în problemele critice aflate la ordinea zilei. Drept rezultat al unei intense activităţi desfăşurate de către Titulescu, Eduard Beneš şi Bogoljub Jevtić, la 16 februarie 1933, este elaborat aşa-numitul Pact de Organizare al Mici Înţelegeri. Acesta prevedea transformarea alianţei într-o comunitate unită, având propria sa personalitate legală distinctă. Totodată, fiecare tratat politic şi fiecare înţelegere economică având o semnificaţie politică, încheiate de unul dintre membri comunităţii, trebuia să aibă aprobarea unanimă a celor trei parteneri, pentru a deveni angajant. Dar Pactul nu a avut efect asupra cursului relaţiilor internaţionale şi nu a dus la o sporire apreciabilă a cooperării între semnatari.

Un succes important l-a constituit Tratatul de alianţă şi amiciţie al României cu Franţa, semnat la 10 iunie 1926. Negocierile au fost purtate vreme de doi ani, începând cu martie 1926. Scopul alianţei era de a opri, pe cât posibil, eventualitatea unei modificări a statutului politic al ţărilor euro-

55

pene stabilit la Conferinţa de Pace. Deşi tratatul nu obliga Franţa să vină în ajutorul României, liderii români l-au considerat de mare valoare politică, întrucât au presupus că el exprimă solida comunitate de interese dintre cele două ţări. Guvernul francez a acordat tratatului doar o mică importanţă, privindu-l ca un simplu mijloc, printre multe altele, de a menţine influenţa franceză în Europa de sud - est. Tratatul a fost reînnoit în 1936.

În acelaşi an în care se parafa Tratatul cu Franţa, în septembrie 1926, se încheia Pactul de amiciţie şi colaborare cordială cu Italia. De asemenea, şi acest tratat avea în vedere preocuparea de a asigura pacea generală şi siguranţa celor două state. Tratatul avea o durată de cinci ani şi putea fi denunţat sau reînnoit cu un an înainte de expirarea lui. La scadenţă pactul a fost prelungit pe şase luni şi prelungirea s-a repetat de câteva ori pe acelaşi termen. Din ianuarie 1934 el a încetat de a mai avea altă valoare decât una istorico-documentară.

Începând din anul 1929, diplomaţia românească, alături de cea cehoslovacă şi iugoslavă, şi-a intensificat eforturile în vederea reorganizării şi întăririi Micii Înţelegeri, a creşterii rolului acesteia în viaţa internaţională. Actul general de conciliaţie, de arbitraj şi de reglementare juridică între cele trei ţări membre ale Micii Înţelegeri, încheia la Belgrad în mai 1929, prevedea ca diferendele, de orice natură, să fie supuse unei reglementări pe cale paşnică.

În legătură cu Înţelegerea Balcanică, al cărei proiect fusese semnat de Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia la 9 februarie 1934, trebuie subliniate eforturile depuse de Nicolae Titulescu spre a atrage Bulgaria. Pactul Balcanic, semnat într-un moment de ascensiune a fascismului, când politica de revizuire a tratatelor de pace era cerută cu o tot mai mare insistenţă de Germania, Italia şi Ungaria, s-a constituit într-un eveniment istoric de mare importanţă, la realizare căruia diplomaţia românească a jucat un rol hotărâtor. Scopul declarat al acestei alianţe îl reprezenta apărarea securităţii naţionale şi colective prin eliminarea oricăror puncte divergente dintre statele balcanice.

România a salutat sprijinul Franţei pentru alianţele regionale încheiate, dar au respins planurile şi proiectele de federalizare patronate de Marile Puteri, preferând ca iniţiativa diplomatică să rămână în mâinile propriilor autorităţi.

În ceea ce priveşte relaţiile politice dintre România şi Marea Britanie, acestea erau la un nivel scăzut. În cea mai mare parte a perioadei interbelice Marea Britanie n-a avut o strategie politică bine definită în Europa de sud - est şi abia în mai 1938 Foreign Office a luat în considerare o serie de angajamente politice şi economice faţă de România, drept răspuns la ameninţarea germană crescândă. În orice caz, guvernul britanic considera că România se află total în orbita franceză şi, ca atare, nu merită să fie cultivată. Dar interesul economic britanic în România era mare. Volumul investiţiilor făcea ca rolul Marii Britanii în dezvoltarea economiei româneşti să se înscrie imediat după cel ocupat de Germania. Petrolul reprezenta principala atracţie. Investiţiile britanice în industria petrolieră românească depăşeau ca mărime oricare din cele făcute de vreo altă ţară străină, reprezentând mai mult de jumătate din totalul capitalului străin investit în România. Volumul total al comerţului cu România plasa Marea Britanie pe locul al doilea după Germania. Totuşi, atunci când se iau în considerare interesele mondiale ale Marii Britanii, această activitate financiară şi comercială era doar de importanţă modestă.

România vedea alianţa cu Marea Britanie ca o parte vitală sistemului securităţii. Pentru cea din urmă însă, situaţia era opusă. În cea mai mare parte a perioadei interbelice relaţiile politice dintre cele două state au fost limitate. Marea Britanie s-a întors la politica externă tradiţională de „neintervenţie” în Europa Estică. Fundamentul neintervenţiei însemna că această arie nu era considerată vitală pentru securitatea Marii Britanie, iar guvernul a încercat să evite garanţii şi alianţe care-l puteau amesteca în conflicte ce nu erau în beneficiul său. Cu toate acestea, guvernul britanic nu a susţinut oficial revizionismul maghiar în anii interbelici.

Relaţiile României cu Uniunea Sovietică au fost marcate în primul deceniu interbelic de o discordie profundă. Unirea Basarabiei cu România la 1918 a precipitat ruperea relaţiilor diplomatice. Cele două părţi au purtat, intermitent, negocieri până în 1924, când discuţiile de la Viena, între delega-ţia română şi cea sovietică, au eşuat. Nici una dintre părţi nu s-a arătat dispusă să reia dialogul până în 1929, când România a aderat la protocolul de la Moscova, un instrument propus de către Uniunea Sovietică pentru punerea în aplicare anticipată a Pactului Briand - Kellogg.

Reluarea unor contacte directe la Moscova nu a dus imediat la noi negocieri, întrucât ambele părţi se păstrau pe poziţiile lor iniţiale privind Basarabia. Maniu, în calitate de prim-ministru,

56

condiţiona existenţa unor relaţii normale de recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a Nistrului drept graniţă între cele două ţări; Maksim Litvinov, comisarul pentru Afaceri Externe, respinsese tot atât de ferm o asemenea condiţionare. Presiuni din alte părţi au făcut ca, în cele din urmă, ambele părţi să-şi atenueze intransigenţa. Franţa, mai ales, solicita României să-şi manifeste disponibilitatea de a negocia cu Uniunea Sovietică. Dar discuţiile între delegaţia română şi cea sovietică, desfăşurate la Riga, în ianuarie 1932, au eşuat încă o dată din cauza problemei Basarabiei.

Aderarea U.R.S.S. la Convenţia de la Londra privind definirea agresorului în disputele internaţionale, în iulie 1933, a indus unor politicieni români ideea că această acţiune poate fi interpretată drept o recunoaştere tacită a apartenenţei Basarabiei la România. La rândul ei, Mica Înţelegere a încurajat o apropiere, adoptând, în ianuarie 1934, o rezoluţie ce sugera că a venit vremea stabilirii de relaţii diplomatice între cele trei ţări ale alianţei şi Uniunea Sovietică. Cehoslovacia a exercitat o presiune specială asupra României.

În acelaşi timp, exemplul Franţei – care căuta să ajungă la o înţelegere cu sovieticii pentru a menţine statu-quo-ul internaţional – a reprezentat un puternic impuls pentru mulţi români, precum Titulescu, pentru a urmări o înţelegere similară cu Uniunea Sovietică. La 9 iunie 1934, la Geneva, sub auspiciile Micii Înţelegeri, Litvinov, Beneš şi Titulescu au făcut schimb de scrisori prin care se stabileau relaţii diplomatice normale. Nu s-a făcut nici o referire anume la Basarabia.

Guvernului român îi lipsea încă garantarea frontierei răsăritene a ţării, care făcuse subiectul principal al negocierilor sale cu Uniunea Sovietică. Beneficiind de aportul lui N. Titulescu, devenit ministru de Externe, guvernul român a căutat să încheie un pact de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. Semnarea unor tratate de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică de către Franţa şi Cehoslovacia, în mai 1935, a stimulat interesul României pentru o înţelegere similară.

După îndelungate negocieri, Titulescu şi Litvinov au căzut de acord asupra liniilor generale ale unui tratat. Asemenea tratatelor Franţei şi Cehoslovaciei cu U.R.S.S., acesta prevedea acordarea de ajutor mutual în cadrul Societăţii Naţiunilor, dar spre deosebire de primele două, era îndreptat împotriva oricărui agresor, nu doar împotriva Germaniei. Totuşi, cele două părţi stipulau că îşi vor cere îndeplinirea obligaţiilor numai dacă Franţa va intra în acţiune. La 21 iulie 1936, la Montreaux, Titulescu şi Litvinov au parafat înţelegerea, semnarea formală fiind amânată pentru septembrie 1936. Dar la 29 august, N. Titulescu, ale cărui eforturi de apropiere de Uniunea Sovietică îi făcuse duşmani puternici din partea dreptei şi ale cărui ambiţii şi succese internaţionale îi atrăseseră animozitatea Regelui, a fost pe neaşteptate demis din funcţie sub pretextul unei remanieri guvernamentale. Guvernul sovietic a interpretat acest act drept un semn al schimbării cursului politicii externe şi, în consecinţă, a declarat înţelegerea de la 21 iulie drept nulă şi neavenită. În situaţia internaţională tensionată de la sfârşitul anilor ’30, nici una dintre părţi nu a făcut vreo încercare serioasă de reactualizare a problemei tratatului.

Înainte de primul război mondial relaţiile politice şi economice dintre România şi Germania erau foarte strânse. Războiul a produs însă a ruptură între cele două state. După încheierea tratatelor de pace relaţiile au fost reluate oficial, limitându-se în anii ’20 la cadrul formal al uzanţelor diplomatice. Abia după criza economică mondială a început să se contureze o schimbare lentă.

Sub presiunea dificultăţilor economice ale României, încă din primii ani de domnie, Regele Carol al II-lea a manifestat interesul pentru dezvoltarea relaţiilor economice cu Germania. Mai mult, el a lăsat să se înţeleagă că ar dori să stabilească şi în alte domenii legături mai strânse cu Reichul.

Germania părea atrasă de o colaborare economică cu România dar avea reticenţe în condiţiile în care, sub aspect ideologic, era mai potrivită o apropiere de Ungaria şi Bulgaria, state revizioniste. Pentru Reich, menţinerea lui Titulescu în fruntea diplomaţiei româneşti însemna că politica externă a regelui Carol al II-lea nu ieşea din cadrele alianţelor tradiţionale cu puterile democratice occidentale. Schimbarea lui Titulescu cu Victor Antonescu nu a determinat însă, aşa cum spera Reichul, şi schimbarea orientării politice externe a României. Carol al II-lea depunea în continuare eforturi susţinute pentru întărirea apărării ţării împotriva crescândei presiuni germane.

Criza sudetă din primăvara şi vara anului 1938 a micşorat posibilităţile de alegere ale liderilor români. Regele şi miniştrii săi din nou-proclamata dictatură regală erau acum mai dornici ca oricând să nu ofenseze Germania. Problema imediată, aşa cum o vedeau ei, era dacă să vină în ajutorul Cehoslo-vaciei. Convinşi că iniţiativa în relaţiile internaţionale trecuse în mâna germanilor, ei au decis că orice acţiune întreprinsă în absenţa conducerii efective a Franţei n-ar face decât să pericliteze integritatea

57

teritorială a propriei lor ţări. Cu toate acestea, la Geneva, în cadrul Societăţii Naţiunilor, ministrul de externe Nicolae Petrescu-Comnen susţinea că manifestarea agresivă a Germaniei constituie o gravă ameninţare la adresa securităţii tuturor vecinilor acesteia.

Acordul de la München din 29 septembrie 1938, confirma părerea clasei politice româneşti că deveniseră imperios necesare relaţii mai strânse cu Germania, pentru a asigura frontierele ţării împotriva revizionismului ungar şi sovietic. Dar nu s-a procedat la o intrare pripită în tabăra germană. Carol al II-lea mai spera că Marea Britanie va deveni cumva o contrapondere a Germaniei în Europa sud – estică. Vizita efectuată de acesta la Paris şi Londra va dezamăgi însă speranţele regelui şi-l va determina să-şi abandoneze rezervele de a-l întâlni pe Hitler. În 24 noiembrie 1938, la Berghof, Carol se întâlnea cu Hitler. Regele nu a obţinut însă promisiunea sprijinului Germaniei împotriva pretenţiilor teritoriale sovietice şi ungare privind România.

Principala preocupare a lui Carol al II-lea pe planul relaţiilor externe în lumile următoare întâlnirii sale cu Hitler a fost aceea de a evita o angajare faţă de oricare grup de putere. Pentru a realiza această delicată acţiune l-a numit pe Grigore Gafencu – cunoscut ca un pro-occidental – ministru de Externe. Noul şef al diplomaţiei româneşti s-a orientat, de asemenea, spre Franţa şi Marea Britanie în căutarea de garanţii pentru securitatea României. Dezmembrarea Cehoslovaciei de către Germaniei, în martie 1939, care a provocat o înăsprire a poziţiei puterilor occidentale faţă de Reich, îi oferea o nouă speranţă de succes.

Din primăvara anului 1939 până la încheierea Pactului germano-sovietic din 23 august 1939, România s-a aflat sub presiunea crescândă a Germaniei, care îi cerea să extindă legăturile economice între cele două ţări şi să evite angrenarea în orice bloc de securitate ostil Germaniei.

O măsură a influenţei crescânde a Germaniei în România şi, în general, în Europa de sud - est a fost Tratatul economic încheiat între cele două ţări la 23 martie 1939. Valabil pe cinci ani, acesta prevedea o strânsă conectare a economiilor celor două ţări, prin coordonarea planificării şi crearea de companii mixte. Ambele părţi au căzut de acord ca planul lor economic comun să acorde o atenţie specială necesităţilor şi posibilităţilor României, Germania angajându-se să furnizeze capital şi bunuri industriale pentru întărirea economiei româneşti. Germania manifesta un interes deosebit pentru resursele minerale ale României şi mai ales pentru petrol, foarte important pentru pregătirile de război ale lui Hitler.

În afară de ajutorul dat dezvoltării economiei sale, România găsea în Germania un furnizor de echipament militar modern şi un cumpărător de nădejde al unor mari cantităţi de grâne, la un preţ mai bun decât ar fi plătit oricine altcineva. Dar hotărârea regelui Carol de a semna tratatul s-a bazat mai puţin pe considerente economice, cât mai ales pe o recunoscută necesitate de a linişti Germania şi de a câştiga timp pentru a realiza acorduri cu Marea Britanie şi Franţa.

După ocuparea de către Germania a Cehoslovaciei în întregime, la 15 martie 1939, Marea Britanie şi Franţa au devenit mai active în încercarea de a bloca expansiunea germană în Europa de Est. Un rol important în acest sens l-a jucat noul ministru român în Marea Britanie, Viorel V. Tilea, care prin demersul său la Foreign Office a avertizat asupra pericolului iminent ce plana asupra României din partea Reich-ului. În cele din urmă, la 13 aprilie 1939, după negocieri complicate, Marea Britanie şi Franţa au promis României tot ajutorul posibil pentru a rezista oricărei ameninţări la adresa independenţei sale. În ciuda caracterului limitat al garanţiilor britanice şi franceze – ele se refereau la independenţa României nu la integritatea ei – cercurile politice de la Bucureşti le-au solicitat ca un semn că puterile occidentale abandonaseră, în sfârşit, politica conciliatoristă.

De-a lungul întregii veri a anului 1939, politica externă a României a continuat să urmărească menţinerea echilibrului între cele două principale ameninţări la adresa securităţii sale – Germania şi Uniunea Sovietică. În afara cultivării puterilor occidentale, Gafencu a căutat să activeze Înţelegere Balcanică, fără un succes deosebit.

Pactul de neagresiune dinte Germania şi Uniunea Sovietică, încheiat la 23 august 1939, a fost un şoc pentru Carol al II-lea şi diplomaţia românească, întrucât România şi-a bazat politica externă pe ostilitatea adânc înrădăcinată dintre nazism şi comunism. Deşi nu se cunoşteau detaliile protocolului secret, prin care Germania recunoştea Uniunii Sovietice un interes special în privinţa Basarabiei, existenţa însăşi a tratatului năruise strategia clasei politice româneşti în politica externă de echilibru între cele două puteri. Expresie a disperării guvernului român au fost: oferta făcută Ungariei la 24 august pentru încheierea unui pact de neagresiune, propunere care a fost imediat respinsă; nota

58

adresată Poloniei, la 25 august, prin care România preciza că, dacă va izbucni un război între aceasta şi Germania, România va rămâne neutră; asigurările date de către Gafencu ministrului german la Bucureşti, la 27 august, potrivit cărora cultivarea unor puternice legături cu Germania va fi obiectul cel mai important al viitoarei politici a României şi că livrările de petrol, grâne şi alte materii prime vor continua chiar dacă războiul va izbucni.

Concluzia care se desprindea foarte clar pentru clasa politică românească era aceea că politica externă a anilor ’20 şi ’30 care se bazase pe un sistem de alianţe ce se întrepătrundeau, sprijinit de Franţa, şi pe aderarea la înţelegerile internaţionale, promovând securitatea colectivă, nu mai putea apăra frontierele României.

În cursul lunii septembrie 1939 când Polonia a fost cotropită de trupele germane şi de cele sovietice, România a rămas neutră. Carol a proclamat formal neutralitatea la 6 septembrie. Guvernul polonez nu a cerut ajutor României, aşa cum se prevedea în tratatul din 1921, întrucât era evident că România nu-şi putea îndeplini obligaţiile sale.

Din acest moment şi până la începutul cedărilor teritoriale din vara anului 1940 România va încerca cu disperare să împiedice revizuirea frontierelor naţionale.

BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor, Bucureşti, 1975. 2. Botoran, C., Calafeteanu, I., Campus, E., Moisuc V., România şi Conferinţa de pace de la Paris

(1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983. 3. Campus, Eliza, Din politica externă a României (1913-1947), Editura Politică, Bucureşti, 1980. 4. Idem, Înţelegerea Balcanică, Editura Academiei, Bucureşti, 1972. 5. Idem, Mica Înţelegere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. 6. Ciachir, Nicolae, Marile Puteri şi România (1856-1947), Editura Albatros, Bucureşti, 1996. 7. Dobrinescu, Valeriu Florin, Bătălie diplomatică pentru Basarabia, Editura Junimea, Iaşi, 1991. 8. Idem, Relaţiile româno-engleze (1924-1933), Iaşi, 1986. 9. Idem, România şi Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947). Bătălia diplomatică pentru

Transilvania, Bucureşti, 1996. 10. Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române.

1938-1940, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.11. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.12. Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor, 1919-1939, Editura Academiei, 1988.13. Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, redactată de Mihai Bărbulescu, Dennis

Deletant, Keith Hitchins, Şeraban Papacostea, Pompiliu Teodor.14. Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003. 15. Moisuc, Viorica, Premisele izolării politice a României 1919-1940, Editura Humanits, Bucureşti,

1991.16. Ştirban, Marcel, Politica externă a României în anii 1919-1939. Note de curs şi documente, vol. I-

II, Cluj-Napoca, 1994.

59

6. REGIMUL MONARHIEI AUTORITARE(10 FEBRUARIE 1938 – 6 SEPTEMBRIE 1940)

Instituţionalizarea şi funcţionarea noului regim. În noaptea de 10/11 februarie 1938 s-a constituit un guvern de aşa-zisă „uniune naţională” prezidat de patriarhul Miron Cristea. Din noul Consiliu de Miniştri făceau parte şapte foşti prim-miniştri: dr. C. Angelescu – la Lucrări Publice, Gh. Tătărescu – ad-interim la Externe, Arthur Văitoianu, Gh. Gh. Mironescu, Al. Vaida-Voevod, Al. Averescu şi N. Iorga. În guvern mai intrau: Mircea Cancicov – la Finanţe şi ad-interim la Justiţie, Victor Iamandi – la Educaţie Naţională şi ad-interim la Culte şi Arte, Armand Călinescu – la Interne, Ion Antonescu – la Apărare Naţională ş.a. Era un guvern neomogen, alcătuit din oameni de centru-dreapta, care au răspuns la apelul regelui dintr-un spirit de datorie, din dorinţa de a contribui la restabilirea liniştii în ţară, dar şi dintr-un anumit oportunism politic.

Primele măsuri ale guvernului Miron Cristea au vizat restabilirea ordinii şi instituţionalizarea noului regim. Astfel, au fost introduse starea de asediu şi cenzura pe întreg cuprinsul ţării, autorităţile militare având dreptul de a face percheziţii, a cenzura presa şi orice publicaţii, a opri sau dizolva orice adunări. De asemenea, prin decret s-a revocat convocarea corpului electoral, stabilită pentru luna martie. S-a procedat la numirea unor noi prefecţi din rândul militarilor activi.

La 20 februarie 1938 a fost publicat textul noii Constituţii, redactată în grabă, iar la 24 februarie a fost supusă spre aprobare cetăţenilor României. Plebiscitul a fost organizat fără a se cunoaşte conţinutul Constituţiei, iar birourile electorale ţineau evidenţa celor care votau împotrivă. Potrivit datelor oficiale, s-au înregistrat 4.297.581 voturi pentru şi 5.843 contra (adică 0,13 %).

Noua Constituţie a fost promulgată în ziua de 27 februarie şi oficializa noul regim, în care regele participa efectiv şi legal la actul guvernării.

Deşi Constituţia reproducea un mare număr de texte din vechea reglementare referitoare la drepturile românilor, cu multe restricţii însă, principiile sale nu au fost câtuşi de puţin liberale. În primul rând, Titlul II, care se referea la drepturile românilor, în noua Constituţie este împărţit în două capitole, primul „Despre datoriile românilor”, al doilea „Despre drepturile românilor”. Prioritatea datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi spiritul Constituţiei.

Separaţia puterilor în stat era în fapt desfiinţată şi se produce o concentrare a puterii în mâinile regelui, care devine capul statului (art. 30). Puterea legislativă se exercită de rege prin reprezentanţă naţională (art. 31), iar puterea executivă este încredinţată tot regelui, care o exercită prin guvernul său (art. 32).

Iniţiativa legislativă este tot de competenţa regelui, limitând iniţiativa parlamentară numai la legile de interes obştesc, noţiune destul de ambiguă.

Regele putea convoca, închide, dizolva ambele adunări sau numai una din ele şi la putea amâna lucrările (art. 45). Senatorii erau fie numiţi de rege, fie aleşi de corpurile constituite în stat, ceea ce însemna că erau subordonaţi organelor puterii executive care îi alegea.

În materie judecătorească, s-au desfiinţat curţile cu juri, iar inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită prin legi speciale (art. 76), încetând deci de a mai fi principiu constituţional, fiind lăsată la discreţia legiuitorului ordinar.

În privinţa împărţirii administrative a ţării, s-a suprimat împărţirea pe judeţe, precum şi toate articolele care se refereau la această materie, fiind înlocuite cu un singur articol 79 (împărţirea administrativă trecea în competenţa legilor ordinare, care aveau să împartă ţara în ţinuturi).

În concluzie, exerciţiul puterilor constituţionale trecea în mâinile regelui. Puterea politică nu se mai generează de jos în sus, prin mandatarea reprezentanţilor naţiunii de către aceasta, ci se impune de sus în jos, prin obligarea cetăţenilor la obedienţă, instituindu-se o disciplină severă pe plan naţional. Constituţia din 27 februarie 1938 consemna principiul monarhiei active, iar regimul politic avea caracterul monarhiei autoritare.

Ziua de 30 martie 1938 a marcat o dată importantă pe calea instituţionalizării noului regim. Prin Decret-regal s-a înfiinţat Consiliul de Coroană, compus din membri desemnaţi de suveran. În aceeaşi zi a fost publicat şi decretul privind dizolvarea partidelor politice. Desfiinţarea sistemului partidist era, în fapt, principalul obiectiv al lui Carol al II-lea. Liderii partidelor mici – N. Iorga, Al. Vaida-

60

Voevod, C. Argetoianu, Gr. Iunian, O. Goga, A. C. Cuza, Al. Averescu – au primit aproape fără nici o reacţie acest decret, unii dintre ei susţinând noul regim.

Pe de altă parte, liderii principalelor partide – Naţional-Ţărănesc şi Naţional-Liberal – au reacţionat negativ faţă de decretul de dizolvare. Iuliu Maniu a decis ca cei care au primit sau vor accepta demnităţi din partea regimului să fie consideraţi excluşi din P. N. Ţ. Între aceştia s-au aflat: Mihai Ralea, Petre Andrei, Grigore Gafencu, Mihail Ghelmegeanu; liberalii Victor Iamandi şi Mircea Cancicov au avut aceeaşi soartă.

Carol al II-lea a trecut la represalii împotriva legionarilor care vor culmina cu arestarea şi judecarea lui Corneliu Zelea Codreanu în aprilie 1938. Aceste măsuri erau determinate de cauze interne, de o rivalitate pe care regele a decis să o tranşeze în favoarea sa. În acelaşi timp, a existat şi presiunea guvernelor occidentale de a lichida Mişcarea Legionară care milita pentru o alianţă cu Roma şi Berlin.

După 10 februarie 1938 mijloacele de propagandă au fost puse în slujba regimului, având ca principal obiectiv elogierea lui Carol al II-lea, „salvatorul”, „omul providenţial”, „voievodul culturii”. Cultul personalităţii ia proporţii deosebite prin intermediul presei, radioului, a festivităţilor etc.

În a doua jumătate a anului 1938, Carol al II-lea s-a preocupat de luarea unor măsuri care să-i consolideze regimul. La 14 august a fost decretată reforma administrativă, care, pe lângă unităţile tradiţionale – comuna şi judeţul – introducea o alta: ţinutul. S-au înfiinţat 10 ţinuturi care aveau în frunte un rezident regal, numit pe 6 ani.

Prin decretul din 12 octombrie s-au creat breslele de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi; ele aveau ca obiect apărarea şi dezvoltarea intereselor profesionale, de ordin economic, social şi cultural, activitatea politică fiind interzisă.

Preocupat să atragă tineretul – pentru a-l scoate de sub influenţa legionarilor – la 15 decembrie 1938, prin decret-lege a fost reorganizată Straja Ţării, care devenea o organizaţie de stat. Din această organizaţie făceau parte băieţii între 7-18 ani şi toate fetele de la 7 la 21 de ani. Comanda supremă o avea regele – „marele străjer” –, faţă de care toţi erau datori să depună jurământul de credinţă. Deviza străjerilor era „Credinţă şi muncă, pentru rege şi ţară”.

La 16 decembrie 1938 s-a anunţat înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale care devenea unica organizaţie politică în stat. Scopul F.R.N. era „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de conso li-dare a statului”. Numai F.R.N. ”avea dreptul de a depune candidaturi în alegerile parlamentare, administrative şi profesionale. Şeful suprem al acestui partid unic era regele; conducerea F.R.N. era asigurată de un Consiliu Superior alcătuit din 150 membri, un Directorat cu 30 membri şi trei secretari generali.

După moartea patriarhului Miron Cristea, la 9 martie 1939, în fruntea guvernului a fost numit Armand Călinescu, omul de încredere al lui Carol al II-lea.

Într-o atmosferă de sărbătoare s-au desfăşurat alegerile parlamentare: pentru Adunarea Deputaţilor la 1 iunie şi pentru Senat în 2 iunie 1939. Conform legii, singura organizaţie care a prezentat candidaţi a fost F.R.N. Listele de candidaţi au fost întocmite de Armand Călinescu şi avizate de rege, stabilindu-se ca o treime să fie vechi parlamentari, iar două treimi să fie noi, aleşi pentru prima dată. Noul Parlament s-a deschis la 7 iunie 1939.

Pe de altă parte, este adevărat că regele Carol al II-lea a dovedit o aplecare specială spre cultură: a încurajat, a sprijinit şi a popularizat activitatea în acest domeniu. Fundaţiile Culturale Regale, conduse de Alexandru Rosetti, au desfăşurat o activitate editorială excepţională; Asociaţia Ştiinţifică pentru Enciclopedia României, al cărei preşedinte era Dimitrie Gusti, a publicat primele volume din Enciclopedia României; s-au tipărit ediţii critice din operele unor mari scriitori – Haşdeu, Odobescu, Caragiale, Creangă, Şt. O. Iosif, Macedonski; s-a inaugurat Institutul de Istorie Universală condus de N. Iorga.

Asasinarea premierului Armand Călinescu de către legionari la 21 septembrie 1939 a constituit o grea lovitură dată regimului carlist. În fruntea guvernului a fost numit generalul Gheorghe Argeşanu, o persoană ştearsă, fără experienţă politică, dar un executant fidel al dispoziţiilor suve-ranului. El a ordonat o amplă represiune împotriva legionarilor. Au fost ucişi, fără judecată, aproximativ 250 de legionari.

61

După acest val de represiune, regele l-a însărcinat pe Constantin Argetoianu să formeze un nou guvern (27 septembrie). Sarcina acestui guvern a fost aceea de a calma situaţia internă, ca urmare a represaliilor antilegionare.

La 24 noiembrie 1939 s-a format guvernul Tătărescu, în timpul căruia – pe fondul deteriorării situaţiei internaţionale – regele Carol al II-lea a iniţiat politica de „reconciliere naţională”.

În acest spirit, la 29 ianuarie 1940, Carol al II-lea a reorganizat Frontul Renaşterii Naţionale, stabilind eligibilitatea organelor de conducere până la nivelul ţinutului (inclusiv, instituirea funcţiilor de preşedinte, vicepreşedinte şi secretar general.

Paralel cu această politică de reconciliere, guvernul Tătărescu nu a ezitat să fixeze domiciliu obligatoriu unor fruntaşi ai partidelor „istorice” care criticau regimul carlist. Între aceştia s-au aflat Virgil Madgearu, Ilie Lazăr, Ghiţă Popp, Aurel Leucuţia, Ion Manolescu-Strunga.

Reconcilierea a însemnat şi „împăcarea” cu legionarii. Pe baza unor declaraţii de fidelitate faţă de regim făcute de unii lideri legionari, în martie 1940 au fost eliberaţi din lagăre şi închisori toţi legionarii. În aprilie, regele a primit o delegaţie legionară condusă de Augustin Bideanu şi Vasile Nouveanu, iar la 8 iunie pe Horia Sima, noul „comandant” al Mişcării Legionare.

Luna iunie 1940 marchează o importantă evoluţie a regimului politic din România. Sub impactul evenimentelor internaţionale – caracterizate prin victoriile militare ale Germaniei – regimul de autoritate monarhică a evoluat spre totalitarism. Chiar în ziua capitulării Franţei, 22 iunie 1940, Carol al II-lea a decis transformarea F. R. N. în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”. În acest partid erau obligaţi să se înscrie toţi funcţionarii publici, membrii organelor de conducere al asociaţiilor profesionale, membrii consiliilor de administraţie ale întreprinderilor publice şi private ş.a. În aceeaşi zi a apărut decretul-lege pentru „apărarea ordinii politice unice şi totalitare a statului român”, care prevedea pedepse grele pentru cei care făceau propagandă în vederea schimbării organizării politice a ţării, care ar fi reconstituit asociaţii dizolvate, precum şi pentru orice fapte care ar fi urmărit să discrediteze Partidul Naţiunii.

Notele ultimative sovietice din 26 şi 27 iunie 1940, urmate de ocuparea Basarabiei şi nordul Bucovinei de către Armata Roşie, au marcat începutul sfârşitului pentru regele Carol al II-lea. El continua să spere că prin manevre politice va putea menţine în mâinile sale cârma statului. La 28 iunie 1940, Horia Sima a fost numit în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Cultelor şi Artelor, Garda de Fier devenind astfel, pentru prima dată de la înfiinţarea sa, forţă politică de guvernământ. La 4 iulie, regele l-a investit pe Ion Gigurtu, agreat la Berlin, cu formarea unui nou guvern. În acest guvern, legionarii au primit două ministere şi un subsecretariat de stat.

Aceste schimbări politice radicale, care exprimau dorinţa lui Carol al II-lea de a se adapta noilor realităţi de pe continent, nu aveau sorţi de izbândă. Cedarea unei părţi din Transilvania prin Dictatul de la Viena din august 1940 a generat o puternică reacţie a opiniei publice şi a forţelor politice, care a dus la prăbuşirea regimului carlist. În vara anului 1940 România a pierdut mai mult de o treime din teritoriul ţării şi din numărul populaţiei, iar principalul vinovat era Carol al II-lea. Acţiunile de protest împotriva dictatului de la Viena au devenit manifestări contra regelui, acuzat de catastrofa statului.

Într-o atmosferă tensionată, Carol al II-lea a decis la 4 septembrie să-l investească pe generalul Ion Antonescu să formeze un nou guvern, iar a doua zi, i-a acordat depline puteri pentru conducerea statului. În seara zilei de 5 septembrie, Ion Antonescu i-a cerut regelui să abdice, considerând că doar în acest mod poate fi impusă ordinea şi liniştea în ţară. După ce s-a consultat cu oamenii de încredere, Carol al II-lea a hotărât să abdice în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940. Principele moştenitor Mihai a depus în aceeaşi zi jurământul de rege al României, iar Carol al II-lea lua calea exilului.

62

BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Denis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

2. Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

3. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 4. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a (1933-1940),

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. 5. Savu, Al. Gh., Dictatura regală (1938-1940), Editura Politică, Bucureşti, 1999. 6. Scurtu, Ioan, Istoria României în ani 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la

dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996. 7. Idem, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991.8. Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. III (Carol al II-lea), Ed. Enciclopedică,

Bucureşti 9. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia,

Bucureşti, 1999.

63

7. REGIMUL POLITIC DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA SEPTEMBRIE 1940 – AUGUST 1944

7.1. STATUL NAŢIONAL LEGIONAR(SEPTEMBRIE 1940- IANUARIE 1941)

În faţa refuzului lui Iuliu Maniu şi C. I. C. Brătianu de a participa la un guvern de uniune naţională, Ion Antonescu apelează la o soluţie faţă de care Germania îşi arătase sprijinul deschis: constituirea unui guvern naţional-legionar. Astfel, în ziua de 14 septembrie 1940 s-a format un guvern din militari, tehnicieni şi legionari, iar România a fost proclamată stat naţional-legionar. Ion Antonescu era preşedintele Consiliului de Miniştri şi conducătorul statului, iar Horia Sima deţinea funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi de şef al Mişcării Legionare, unica organizaţie politică legală.

În calitatea pe care o deţinea, Antonescu a concentrat în mâinile sale atributele esenţiale ale puterii politice. El avea dreptul de iniţiativă legislativă, de a numi membri guvernului şi de a angaja statul pe plan extern. Ca urmare a dizolvării Parlamentului şi a restrângerii atribuţiilor regale, practic, el nu răspundea în faţa nimănui pentru actele sale de politică internă şi externă.

Astfel, începe un regim de dictatură antonesciano-legionară, cu trăsături specifice: excluderea separaţiei puterilor în stat, anularea libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti, desfiinţarea instituţiilor fondate de Carol al II-lea, conducerea prin decrete-legi, încurajarea naţionalismului şi a antisemitismului. Legionarii, participând la guvernare, şi-au creat instituţii proprii, care de fapt le dublau pe cele ale statului (poliţie, tribunale, forţe paramilitare); ei nu ezitau să contracareze unele decizii luate de Antonescu pe plan politic şi economic, fapt ce a creat în ţară o stare de agitaţie şi de confuzie.

Totodată, ei urmăreau să-şi sporească numărul de simpatizanţi, folosind diverse modalităţi populiste: ceremonii publice, în memoria legionarilor ucişi în anii 1938-1939, propaganda prin presă şi radio, editarea şi difuzarea unor calendare, cărţi. broşuri prin care erau proslăvite Legiunea şi Căpitanul, înfiinţarea în cartierele muncitoreşti a unor magazine şi cantine legionare, promisiuni de mărire a salariilor şi de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă etc.

O componentă importantă a statului naţional-legionar a reprezentat-o politica de românizare a instituţiilor din România, precum şi promovarea unei politici cu caracter pronunţat antisemit. Astfel, ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Vasile Iaşinschi, prin Decretul-lege din 2 octombrie 1940, interzicea arendarea farmaciilor la evrei (contractele aflate în curs trebuiau rupte sau desfiinţate la data intrării în vigoare a prezentului decret, dispoziţiile aplicându-se şi drogheriilor).

La 4 octombrie 1940, Gheorghe Leon, ministrul Economiei Naţionale, propunea spre adoptare legea prin care proprietăţile rurale evreieşti erau trecute în patrimoniul statului român, bunurile intrate în patrimoniul statului erau puse la dispoziţia „subsecretariatului de stat al colonizării şi populaţiei evacuate”, care le putea distribui populaţiei române refugiate din teritoriile evacuate.

Tot de numele lui Gheorghe Leon se leagă şi începuturile politicii de românizare a întreprinderilor din România, prin Decretul-lege din 4 octombrie 1940; conform acestuia Ministerul Economiei Naţionale putea să numească, când considera necesar, un comisar de românizare pe lângă orice întreprindere. Actele de dispoziţie luate fără înştiinţarea comisarului de românizare erau considerate nule. După 18 ianuarie 1941, poate şi din cauza abuzurilor comise, instituţia comisarilor de românizare este desfiinţată. Trebuie spus că majoritatea fuseseră legionari.

Situaţia evreilor în învăţământ va fi statuată prin legea din 11 octombrie 1940, care le dădea dreptul să-şi organizeze şcoli de grad primar şi secundar care nu puteau funcţiona decât cu personal evreiesc; lor le era interzisă frecventarea învăţământului de stat.

Referitor la statutul militar al evreilor, legea din 4 decembrie 1940, hotăra că indiferent de categoria din care făceau parte, erau excluşi de la serviciul militar. Interzicerea efectuării stagiului militar însemna că erau puşi să plătească taxe militare sau să presteze munci de interes obştesc. Specialiştii ce aveau titluri academice erau „rechiziţionaţi” şi plătiţi cu o diurnă fixă. Pe timpul efectuării muncilor de interes obştesc evreii erau sub „jurisdicţiunea militară”. Pentru pregătirea

64

premilitară (de la 18 ani la 21 de ani) trebuiau să plătească o taxă. La data publicării decretului erau „şterşi din controalele armatei” evreii de orice grad, urmând a fi înscrişi într-un registru special.

Curând, după 14 septembrie 1940, s-a ajuns la o confruntare între principalele forţe aflate la guvernare: gruparea antonesciană, care dorea respectarea legilor în vigoare şi luarea unor măsuri pe cale juridică împotriva celor vinovaţi de „dezastrul ţării” şi gruparea condusă de Horia Sima, care urmărea construirea unui stat după modelul ideologic preconizat de legionari, ruperea completă cu trecutul, venirea legionarilor la putere fiind considerară o „piatră de hotar” în istoria României.

Confruntarea dintre cele două grupări a devenit publică după 27 noiembrie 1940, ca urmare a asasinării de către legionari a 64 deţinuţi politici la închisoarea Jilava, precum şi a lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu.

Pentru a clarifica situaţia din România, Adolf Hitler a invitat în Germania pe Ion Antonescu şi Horia Sima. Şeful Mişcării Legionare nu a dat curs invitaţiei, rămânând în ţară pentru a pregăti înlăturarea generalului. În cadrul discuţie cu Hitler din 14 ianuarie 1941, Antonescu a făcut un amplu rechizitoriu împotriva Mişcării Legionare, care crease o stare de tensiune în ţară. La rândul său, Führer-ul i-a dat mână liberă lui Antonescu în vederea restabilirii ordinii în România.

În zilele de 21-23 ianuarie 1941, legionarii, dornici să deţină întreaga putere în stat, au organizat o rebeliune, atacând şi ocupând instituţii administrative, secţii de poliţie, centre de comunicaţie. Au fost devastate numeroase imobile şi instituţii, au fost omorâte 374 persoane (dintre care 118 evrei şi 74 militari).

Generalul Antonescu, având acordul Berlin-ului, a recurs la armată şi a înfrânt rebeliunea legionară, a arestat circa 8.000 de rebeli, care au fost condamnaţi la diverse pedepse. Circa 700 de legionari în frunte cu Horia Sima s-au refugiat în Germania, fiind apoi folosiţi de Hitler ca mijloc de şantaj în raporturile cu Antonescu. După evenimentele din ianuarie 1941, Mişcarea Legionară a fost scoasă în afara legii.

7.2. DICTATURA MILITARĂ ANTONESCIANĂ(IANUARIE 1941 – AUGUST 1944)

La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus în special din militari, dar şi din tehnicieni, a căror principală misiune era de a asigura ordinea publică şi o administraţie eficientă. El a început să pună bazele unui tip propriu de autoritarism. Conducătorul statului deţinea puterea legislativă, executivă şi controla justiţia; el conducea prin decrete-legi, numea sau concedia orice funcţionar al statului, iniţia sau modifica legile, dirija politica externă.

Regimul instituit de Antonescu nu poate fi caracterizat drept fascist. O descriere mai exactă ar fi dictatură militară. Spre deosebire însă de dictatura lui Hitler şi a lui Mussolini, aceasta era lipsită de o ideologie şi nu era susţinută de un partid politic de masă. Existenţa acesteia nu era justificată de consideraţii filozofice, ci de ordine şi securitate pe care Antonescu le considera esenţiale pentru progresul oricărei societăţi. El nu se baza nici pe mase, nici pe politicieni. În locul acestora, folosea armata şi aparatul de siguranţă pentru a conduce şi a suprima disidenţa. Semnificativ este faptul că guvernul instituit la 27 ianuarie a suferit până în august 1944 mai multe remanieri, numărul militarilor reducându-se continuu. Astfel, în august 1944 militarii mai deţineau preşedinţia Consiliului de Miniştri şi patru departamente cheie (Apărarea Naţională, Internele, Înzestrarea Armatei şi Economia Naţională), iar civilii deţineau vicepreşedenţia Consiliului de Miniştri (Mihai Antonescu) şi opt departamente. Un proces asemănător se constată şi la nivelul organelor locale: din 48 de prefecţi doar 9 mai erau militari.

În împrejurări şi condiţii excepţionale, Antonescu a recurs la măsuri excepţionale. Instituţia monarhică a fost subdimensionată, devenind un simplu decor; Antonescu, invocând faptul că Mihai era prea tânăr, l-a ţinut departe de viaţa politică şi a evitat consultarea lui.

Pe plan intern au fost luate o serie de măsuri: militarizarea întreprinderilor, controlul statului asupra economiei, interzicerea organizaţiilor politice şi sindicale.

Regimul antonescian a promovat o politică antisemită, acţionând împotriva evreilor din Basarabia, pe care îi acuza de comunism. După intrarea României în război alături de Germania nazistă

65

s-au înregistrat pogromuri (Iaşi, Odessa), numărul evreilor morţi şi dispăruţi ridicându-se la circa 124.000. Se cuvine făcută precizarea că Ion Antonescu nu a admis „soluţia finală” (exterminarea tuturor evreilor) cerută de Hitler.

În politica externă Antonescu a strâns relaţiile cu Germania nazistă considerând că România nu putea în acea perioadă să procedeze în alt mod. Conducătorul statului va pune la dispoziţia lui Hitler resursele economice ale României şi va angaja armata împotriva U.R.S.S. în speranţa reîntregirii statului. Ion Antonescu a continuat să coopereze cu Germania, în ciuda dovezilor tot mai clare ale catastrofei militare, clară începând cu anul 1943, pentru că nu vedea nici o altă alternativă posibilă.

BIBLIOGRAFIE

1. Buzatu, Gheorghe, Mareşalul Ion Antonescu, vol. I-II, Institutul European, Iaşi, 1990. 2. Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. O contribuţie la istoria fascismului internaţional,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 3. Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române

(1938-1944), Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 4. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 5. Hlihor, Constantin, Mareşalul Ion Antonescu: „Istoria mă va judeca”, Editura Academiei de Înalte

Studii Militare, Bucureşti, 1993. 6. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia,

Bucureşti, 1999. 7. Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2002. 8. Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1993. 9. Watts, Larry, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă 1918-1941, Editura

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994.

66

8. PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

8.1. CAMPANIA ARMATEI ROMÂNEALĂTURI DE GERMANIA NAZISTĂ ÎMPOTRIVA U.R.S.S. (IUNIE 1941 – AUGUST 1944)

Generalul Ion Antonescu a anticipat un apropiat conflict între Germania şi U.R.S.S., care pentru România însemna un prilej de a recupera teritoriile pierdute în iunie 1940: Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţei. În consecinţă, Antonescu a luat măsuri de pregătire a ţării pentru război:

- la începutul lunii octombrie 1940 a fost înfiinţat un comitet format din miniştri Apărării, Economiei şi Finanţelor;

- la 24 ianuarie 1941 a decis militarizarea marilor întreprinderi, uzine de stat şi particulare, apoi militarizarea căilor ferate, aerodromurilor, porturilor;

- din punct de vedere militar, din februarie 1941 s-a trecut la mobilizarea treptată a marilor unităţi.

În iunie 1941 Antonescu este informat de către Hitler de planurile germane de atacare a U.R.S.S. generalul Antonescu a oferit sprijinul armatei române, care urma să fie angajată în luptele din Basarabia şi Bucovina de nord. Participarea a fost parafată prin acordurile de la München şi Berchtersgaden, semnate pe 11 şi 12 iunie 1941. Prin ele s-a stabilit ca generalul Ion Antonescu să preia comanda tuturor trupelor română-germane aflate pe frontul din Moldova. Acestea au fost reunite în Grupul de Armată Ion Antonescu, format din Armatele a III-a şi a IV-a române (comandate de generalii corp de armată Petre Dumitrescu şi Nicolae Ciupercă) şi Armata a XI-a germană (comandată de generalul-colonel Eugen von Schöbert). Acest corp urma să se desfiinţeze după eliberarea provinciilor româneşti.

8.1.1. ELIBERAREA BUCOVINEI DE NORD ŞI A BASARABIEI

Armatele a III-a şi a IV-a, la care s-a adăugat şi Corpul II Munte (comandat de generalul Nicolae Macici), numărau la 22 iunie 325.685 militari, slab echipaţi şi instruiţi. România intra în cel de-al doilea război mondial mai nepregătită decât în 1916. Noul conflict era un război al motoarelor, tancul şi avionul jucând un rol capital, un război de mişcare, de iniţiative rapide la toate nivelurile. Armata română era slab echipată cu blindate, iar aviaţia – deşi dispunea de un personal bine pregătit – era departe de a răspunde exigenţelor războiului.

Propaganda oficială a lansat formula: „Războiul sfânt”. România lupta să-şi redobândească teritoriile răpite de U.R.S.S., dar, în acelaşi timp, dorea să contribuie la lichidarea regimului bolşevic, al cărui ateism este pus stăruitor în evidenţă.

Războiul a consolidat poziţia lui Ion Antonescu de conducător al statului. Regele Mihai a aflat că ţara sa intrase în război de la regina - mamă Elena, ea însăşi auzind aceasta de la B.B.C. Aceasta ilustra perfect poziţia monarhului, total marginalizat de Antonescu. Intrarea României în război a stârnit un entuziasm deosebit în sânul românilor, inclusiv liderii politici din opoziţie manifestându-şi simpatia şi sprijinul.

Pe segmentul românesc al frontului marea ofensivă urma să înceapă abia la 2 iulie, adică după ce lovitura principală dată în zona centrală a frontului avea să permită Wehrmachtului o înaintare rapidă, ameninţând cu învăluirea unităţilor Armatei Roşii din sectorul sudic (aici, pentru a apăra Ucraina, cu marile ei bogăţii economice, fuseseră aduse efective numeroase şi bine pregătite).

Luptele locale din perioada 22 iunie – 1 iulie au constituit semne premergătoare ale marilor dificultăţi cu care avea să se confrunte armata română pe frontul de est. Armata sovietică a iniţiat o ofensivă peste frontieră în câteva acţiuni locale, realizând în zona Fălciu un cap de pod peste Prut şi au ocupat Chilia Nouă.

Acţiunile militare pentru elaborarea nordului Bucovinei şi a Basarabiei au durat până la 26 iulie când ultimele unităţi ale Armatei Roşii s-au retras peste Nistru.

67

Eliberarea teritoriilor anexate de U.R.S.S. la 28 iunie 1940 a cerut eforturi deosebite trupelor române. Dacă în nordul Bucovinei Cernăuţii au fost eliberaţi încă la 5 iulie, în Basarabia s-au dat lupte grele. Chişinăul a fost eliberat la 16 iulie.

Entuziasmul soldaţilor români, substitut al carenţelor de instruire şi înzestrare, a cunoscut, în aceste lupte, cotele cele mai înalte din timpul războiului. Armata română a suferit pierderi considerabile, aproximativ 24.000 de morţi, răniţi, bolnavi, prizonieri.

8.1.2. TRECEREA NISTRULUI DE CĂTRE ARMATA ROMÂNĂ O DECIZIE CONTROVERSATĂ

La 27 iulie 1941, după dizolvarea Grupului de Armate General Antonescu, Hitler l-a contactat pe Antonescu şi i-a solicitat ca armata română să continue operaţiunile la est de Nistru. Obiectivul era cucerirea Odessei, important port la Marea Neagră, nod feroviar şi bază a bombardierelor sovietice ce atacau zona petroliferă din Valea Prahovei.

Ideea de a angaja armata română în operaţiuni independente la est de Nistru nu a găsit ecou favorabil în opinia publică românească, în rândurile oamenilor politici şi ale corpului de comandă al armatei. Iuliu Maniu va trimite o scrisoare de protest adresată Conducătorului statului în care arăta că armata ar trebui păstrată pentru eliberarea Transilvaniei de nord-vest. Antonescu i-a replicat însă că „... drumul spre Transilvania trece prin Rusia”.

În realitate disputa nu-şi mai avea rostul deoarece încă din 17 iulie, Armata a III-a română comandată de generalul Petre Dumitrescu, forţase Nistrul şi opera în Ucraina în subordinea Armatei a XI-a germane. Ion Antonescu a acceptat cererea lui Hitler la 30 iulie, iar la 3 august Armata a IV-a română, comandată de generalul Nicolae Ciupercă, a început să treacă Nistrul.

Hotărârea lui Antonescu a fost determinată de un considerent militar şi de un altul politic. Din punctul de vedere al desfăşurării operaţiunilor militare, oprirea pe un aliniament – în speţă Nistrul – înainte ca inamicul să fie înfrânt sau să manifeste intenţia de a cere pace era o imposibilitate de ordin strategic. Cel de-al doilea motiv al deciziei lui Antonescu de a continua operaţiunile militare dincolo de Nistru era de caracter politic. Generalul dorea să refacă frontierele României Mari şi, mai ales, să obţină anularea Dictatului de la Viena. El îşi imagina că dovedindu-i lui Hitler o loialitate perfectă îl va determina pe Führer să revină asupra deciziei dată la Viena la 30 august 1940. Generalul Ion Antonescu nu a pus însă nici o condiţie Germaniei în schimbul sprijinului militar şi nu a încheiat o convenţie militară care să stabilească termenii colaborării româno-germane.

8.1.3. ASEDIUL ŞI CUCERIREA ODESSEI

Bătălia pentru cucerirea Odessei (18 august – 16 octombrie 1941) a confirmat atât elanul de luptă al trupei cât şi nepregătirea armatei române pentru marea conflagraţie în care România se angajase. Odessa era foarte bine fortificată şi apărată de un contingent sovietic numeros. La 14 august 1941 Armata a IV-a română a încercuit portul, totuşi, datorită superiorităţii navale şi legăturilor aeriene, sovieticii aveau posibilitatea de a primi întăriri din Crimeea. În plus, în localitate exista o puternică industrie de armament şi mijloace blindate.

După două asalturi eşuate asupra Odessei, soldate cu mari pierderi umane şi materiale, Nicolae Ciupercă a procedat la o evaluare a situaţiei forţelor sale, care suferiseră pierderi între 2 august şi 11 septembrie de aproximativ 60.000 de oameni. El a ajuns la concluzia, că aproape toate diviziunile din primul eşalon se găseau la limita posibilităţilor fizice şi morale. Nemulţumit de acest raport, Ion Antonescu l-a demis pe generalul Ciupercă imputându-i lipsa spiritului ofensiv şi încrederea în capacitatea de luptă a armatei române. La conducerea Armatei a IV-a române a fost numit generalul Iosif Iacobici.

68

La 16 octombrie Armata a IV-a română a declanşat atacul final, reuşind să cucerească oraşul - port. La asediul Odessei au participat aproximativ 340.000 militari ajutaţi de câteva unităţi de infanterie şi artilerie germane. Pierderile s-au ridicat la circa 98.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi.

8.1.4. LUPTELE DIN UCRAINA ŞI CRIMEEA

Dupa eliberarea bucovinei de nord, Armata a III-a română comandată de generalul Petre Dumitrescu a fost subordonată Armatei a XI-a germane din Grupul de armate „Sud”, în vederea continuării operaţiunilor ofensive peste Nistru. Între trupele româneşti şi sovietice au avut loc lupte crâncene în zona localităţilor Balki, Vladimirovka, Mianovka, Akimovka. Pierderile românilor au fost foarte mari, la unele unităţi ele situându-se la aproximativ 50 % din efectiv.

La mijlocul lunii octombrie 1941 Armata a III-a română a revenit sub autoritatea Marelui Stat Major Român, unităţile sale fiind dispuse în poziţii defensive pe litoralul Mării Negre şi Mării Azov. O parte din unităţile acesteia au continuat însă să fie prezente în linia întâi.

La 12 septembrie 1941 Armata a XI-a germană ajungea la poarta „principală” din nord a Crimeei, foarte bine fortificată. Deşi, conform planurilor strategice ale lui Hitler, Crimeea era considerată obiectiv primordial, acestei operaţiuni nu i s-au acordat trupele necesare. În aceste condiţii, lipsa de forţe a fost compensată prin aportul românesc. Până la 26 noiembrie 1941, întreaga peninsulă Crimeea, cu excepţia Sevastopolului, se afla în stăpânirea trupelor germane şi române. La 17 decembrie a început ofensiva generală spre Sevastopol. Asediul acestui port important la Marea Neagră va dura până în iulie 1942, cucerirea lui făcându-se cu pierderi foarte mari din partea unităţilor germane şi româneşti.

La cumpăna anilor 1941-1942 au început să apară primele semne ale nemulţumirilor acumulate de comandamentele şi trupele diviziilor române faţă de conducerea germană. Principalele motive erau: fragmentarea unităţilor româneşti şi utilizarea lor în acest mod se către comandamentul german; unii comandanţi români erau puşi în situaţii de subordonare umilitoare; unităţile româneşti erau supuse unor eforturi supradimensionate în raport cu posibilităţile lor; oboseala fizică şi psihică a armatei române; situaţia aprovizionărilor cu materiale de război. De asemenea, în Crimeea nu a existat un comandament român unic, ceea ce a făcut imposibilă iniţierea şi purtarea unor operaţiuni militare pe cont propriu.

8.1.5. ACŢIUNILE TRUPELOR ROMÂNE ÎN CONFRUNTĂRILE DIN COTUL DONULUI, KUBAN ŞI CAUCAZ

Acţiunile ofensive ale armatei române în Cotul Donului, spre Stalingrad, au fost declanşate prin operaţiunile Corpului VI armată, care la 22 iunie 1942, în cooperarea cu unităţi germane au forţat râul Doneţ. Ofensiva a avut drept rezultat ocuparea unor poziţii la sud de Stalingrad. Două săptămâni mai târziu, în cadrul aceleiaşi operaţiuni ofensive, în sudul frontului a fost angajată în lupte Armata a III-a română. La 5 august 1942, aceasta trecea Donul pe la Rostov. Între 12-24 august, unităţi ale Armatei a III-a române au ocupat un aliniament defensiv, de-a lungul râului Kuban. La 28 octombrie este cucerit oraşul Nalcik, cu pierderi importante ale armatei române. Ocuparea Nalcik-ului a reprezentat ultimul succes al Axei în acţiunile ofensive din 1942 şi, totodată, cel mai îndepărtat punct atins de trupele acesteia pe parcursul războiului din Europa.

8.1.6. BĂTĂLIA DE LA STALINGRAD

Conform înţelegerilor intervenite între Hitler şi Antonescu în iarna 1941/1942, armata română a remobilizat în vara anului 1942 un număr important de unităţi pe care le-a trimis în Caucaz şi la Stalingrad. Armata a III-a română a fost transferată din Caucaz şi a înlocuit cinci divizii italiene şi două germane în poziţiile din nord-vestul Stalingradului. Armata a III-a română avea de apărat un front

69

de aproape 138 km lungime, mult prea lung pentru efectivele de care dispunea. Armatei a IV-a română, comandată de generalul Constantin Constantinescu, i s-a rezervat un front în sudul Stalingra-dului, cu o lungime de aproximativ 250 km. Cele două armate române aveau un efectiv de aproximativ 228.000 de soldaţi.

De la intrarea în dispozitiv şi până la începerea contraofensivei sovietice, unităţile armatelor române au avut confruntări permanente cu trupele sovietice, soldate cu pierderi importante în oameni şi materiale. La acestea se mai adăugau problemele privind aprovizonarea cu muniţii, mijloace de luptă, alimente şi echipament (cea mai gravă problemă pentru armata română era lipsa artileriei antitanc).

La 19 noiembrie 1942 a început contraofensiva sovietică în sectorul Armatei a III-a române, iar a doua zi în cel al Armatei a IV-a române. Trupele sovietice erau superioare numeric şi din punct de vedere al dotării tehnice. În plus, ele au atacat diviziile româneşti cele mai uzate din punct de vedere numeric şi al armamentului. Contraatacul sovietic a dus la încercuirea Armatei a VI-a germane şi a unor unităţi româneşti din Armata a III-a română (circa 40.000 de militari), conduse de generalul Mihail Lascăr.

După 1 ianuarie 1943 a început replierea spre vest a forţelor române care au reuşit să scape de pe frontul de la Stalingrad. Marele Stat Major a hotărât la 16 ianuarie 1943 aducerea în ţară a trupelor Armatelor a III-a şi a IV-a române, operaţiunea terminându-se în 17 aprilie 1943. Pierderile celor două armate româneşti între 19 noiembrie 1942 – 7 ianuarie 1943 s-au ridicat la circa 159.000 de militari, morţi, răniţi şi dispăruţi. Pe frontul de la Stalingrad s-au pierdut aproximativ 16 divizii din cele 18 angajate, reprezentând jumătate din totalul celor 13 divizii active ale armatei. Corpul Aerian Român a pierdut 73 de avioane şi peste 500 de militari.

8.1.7. RETRAGEREA DIN CAUCAZ, KUBAN ŞI CRIMEEA

După retragerea în România a efectivelor care luptaseră la Stalingrad, în zona de operaţiuni din Caucaz şi din Crimeea au mai rămas 8 mari unităţi, aflate sub comandă germană. Ruperea frontului la Stalingrad punea în pericol retragerea trupelor din Caucaz. În acest context, Marele Stat Major a hotărât ca unităţile româneşti să fie evacuate în Crimeea. Operaţiunea a început la 15 septembrie şi s-a încheiat la 2 octombrie 1943 (au fost evacuaţi aproximativ 50.000 militari). La rândul lor şi germanii au procedat la evacuarea trupelor proprii.

Puternica ofensivă declanşată de Armata Roşie la 1 noiembrie 1943 a dus la izolarea trupelor germane şi române aflate în Crimeea (7 divizii româneşti, cu un efectiv de 75.000 de militari). Sovieticii nu vor reuşi să pătrundă în Crimeea. La sfârşitul lui februarie 1944, Armata Roşie a reluat ofensiva în Peninsula Crimeea, obligând trupele germane şi române la replieri succesive. Între 14-27 aprilie 1944 s-a desfăşurat operaţiunea de evacuare pe mare în porturile Constanţa şi Varna a celor aproape 150.000 de soldaţi, dintre care circa 65.000 erau români. Această operaţiune de salvare se va încheia la 14 mai în condiţii foarte grele. Cifra militarilor români evacuaţi a fost de 42.190, dar câteva batalioane de vânători de munte au rămas în peninsula Herson.

Spulberarea mitului invincibilităţii germane, evidentă încă din 1942, a tensionat relaţiile româno-germane şi a amplificat pagubele materiale şi pierderile umane. Dezastrul de la Stalingrad l-a convins pe Antonescu că Germania nu dispunea de mijloace pentru a înfrânge Uniunea Sovietică şi că trebuiau găsite soluţii pentru salvarea României. Începând cu primăvara anului 1943, el l-a autorizat pe Mihai Antonescu, care îndeplinea (din iunie 1941) pe lângă funcţia de ministru de externe şi pe cea de prim-ministru interimar, să demareze contacte cu puterile occidentale.

Cu ştirea mareşalului Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu a negociat încheierea păcii separate cu Naţiunile Unite, sondând terenul la Berna, Stockholm, Vatican, Lisabona, Madrid, Ankara, Cairo. La rândul său, liderul opoziţiei democrate, Iuliu Maniu, a adresat memorii în acelaşi scop Londrei şi a iniţiat tratative care s-au desfăşurat în capitalele unor ţări neutre. Acestea nu s-au finalizat cu rezultate concrete, deoarece S.U.A. şi Marea Britanie hotărâseră la Casablanca (ianuarie 1943), să impună Germaniei şi aliaţilor ei formula „capitulării necondiţionate”. Pe de altă parte,

70

guvernele de la Londra şi Washington au decis să nu poarte discuţii separate cu Germania şi cu aliaţii ei, ci să acţioneze de comun acord cu U.R.S.S. La conferinţele de la Moscova şi Teheran din 1943 s-a convenit asupra sferelor de influenţă care reveneau S.U.A., Marii Britanii şi Uniunii Sovietice. În privinţa României, cuvântul decisiv îl avea guvernul sovietic.

În martie 1944, Armata Roşie a ajuns la Nistru, iar în aprilie a pătruns în nordul Moldovei. Până la acea dată, armata română pierduse 600.000 de oameni, iar pericolul transformării ţării în teatru de război devenise iminent. În aprilie 1944, U.R.S.S. a transmis guvernului român condiţiile de armisti-ţiu, care prevedeau: ieşirea României din război, întoarcerea armelor împotriva Germaniei, acceptarea frontierelor estice din iunie 1940, eliberarea prizonierilor şi plata unor despăgubiri de război. Dictatul de la Viena era considerat nedrept, iar Moscova promitea ajutor pentru eliberarea părţii de nord-vest a Transilvaniei (anexată de Ungaria). Antonescu a respins aceste condiţii, considerându-le inacceptabile. El a decis continuarea negocierilor cu sovieticii la Stockholm pentru ameliorarea condiţiilor de armistiţiu.

8.2. LOVITURA DE STAT DE LA 23 AUGUST 1944

Soarta ţării i-a preocupat pe politicienii români de la guvernare şi din opoziţie. Marile pierderi de pe front şi agravarea situaţiei României au determinat forţele de opoziţie să nu se limiteze doar la negocieri cu occidentalii, ci să se coalizeze pentru a găsi soluţii de salvare a situaţiei. În aprilie 1944, Partidul Social -Democrat şi Partidul Comunist au încheiat un acord de Front Unic Muncitoresc. La 20 iunie 1944 s-a constituit Blocul Naţional - Democrat, alcătuit din Partidul Naţional -Ţărănesc, Partidul Naţional - Liberal, Partidul Social - Democrat şi Partidul Comunist. În Declaraţia semnată de Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu, Constantin-Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu se arăta că cele patru partide urmăreau: încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, ieşirea Românie din Axă, înlă-turarea regimului de dictatură, instaurarea unui regim democratic.

După 20 iunie 1944, între Blocul Naţional - Democrat şi cercurile Palatului s-au purtat intense discuţii privind modalităţile concrete de acţiune şi structura guvernului ce urma să preia conducerea ţării după înlăturarea lui Antonescu.

Declanşarea ofensivei sovietice pe frontul Iaşi - Chişinău la 20 august 1944 şi activitatea desfăşurată de Ion Antonescu în acele împrejurări au determinat o profundă preocupare din partea tuturor factorilor politici din opoziţie. Deoarece, în consfătuirile avute, se ajunsese la concluzia că cea mai bună soluţie era arestarea lui Ion Antonescu la Palatul regal din Bucureşti, au fost luate măsuri speciale: sporirea capacităţii de luptă a batalionului de gardă, introducerea în garajul Palatului a două plutoane de tancuri, gata de intervenţie în cazul unei acţiuni a trupelor germane, formarea unei echipe de rezervă alcătuite din militari aparţinând gărzii palatului cu misiunea de a-l aresta pe Antonescu, în eventualitatea că echipa pregătită de Partidul Comunist nu ar fi putut intra în Palat.

În seara zilei de 20 august (ora 23), regele, aflat de două zile la Sinaia, a plecat spre Bucureşti împreună cu Mircea Ionniţiu, I. Mocsony-Styrcea, generalul Gh. Mihail şi colonelul Emilian Ionescu. Ajuns la Palat, regele a participat la o reuniune secretă, la care erau prezenţi Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu, Constantin-Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony-Styrcea şi colonelul Emilian Ioanescu, unde s-a discutat situaţia legată de plecarea lui Ion Antonescu pe front şi s-a stabilit ca acţiunea să fie declanşată în ziua de 26 august. În noaptea de 21/22 august a avut loc la Palat o nouă consfătuire; au participat cei din noaptea precedentă (mai puţin Maniu, Brătianu şi Petrescu), în plus generalul Constantin Anton şi comandorul Nicolae Udriţki; cu acest prilej a fost reconfirmată data de 26 august pentru răsturnarea lui Antonescu, dar nu a fost exclusă posibilitatea devansării acestei acţiuni, optându-se pentru ziua de 24 august.

Aflat pe front, Antonescu a dat ordin, la 22 august, ca trupele române să se retragă pe linia fortificată Focşani – Nămoloasa - Brăila, pentru a opri înaintarea armatelor sovietice. În concepţia lui, stabilizarea frontului constituia „un atu” pentru negocierea şi încheierea armistiţiului, care trebuia să asigure noul statut internaţional al României. La rândul său, Mihai Antonescu i-a comunicat

71

ministrului plenipotenţiar al Turciei în România că guvernul era decis să semneze armistiţiul cu Naţiunile Unite.

Pe de altă parte, regele Mihai, sfătuit de anturajul său, a hotărât să acţioneze decisiv. El dorea să-şi asigure cariera politică, separându-se de Antonescu. De asemenea, Mihai I era convins că, dacă mareşalul Antonescu ar fi reuşit să încheie armistiţiul cu Naţiunile Unite, el, suveranul României, ar fi rămas în acelaşi con de umbră în care se afla după 6 septembrie 1940. În momentul în care Aliaţii l-ar fi înlăturat pe Antonescu (pentru că îl susţinuse pe Hitler), regele s-ar fi aflat şi el într-o situaţie incertă. De aceea, pentru rege era vital să ia o iniţiativă istorică.

În noaptea de 22/23 august a avut loc ultima consfătuire conspirativă a reprezentanţilor Blocului Naţional - Democrat; Lucreţiu Pătrşcanu a cerut, în numele Partidului Comunist, formarea unui guvern politic prezidat de Iuliu Maniu. Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc a acceptat, în principiu, promiţând să prezinte lista membrilor cabinetului a doua zi dimineaţă. S-a convenit ca acţiunea de înlăturare a lui Antonescu să aibă loc cât mai curând, ceea ce însemna reconfirmarea datei de 26 august, cu posibilitatea unei devansări de două zile, în funcţie de programul mareşalului, ale cărui deplasări trebuiau, în continuare, supravegheate.

În zorii zilei de 23 august, Iuliu Maniu a avut o întrevedere cu Constantin-Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Agiu, cărora le-a exprimat opinia potrivit căreia era preferabil ca armistiţiul să fie semnat de Antonescu; cât privea lista guvernului, Maniu afirma că nu o putea prezenta, deoarece de la consfătuire lipsea preşedintele Partidului Naţional - Liberal, dar că în cursul dimineţii avea să îl întâlnească pe Constantin I. C. Brătianu. El a dat asigurări că, în după-amiaza acelei zile, reprezentanţii Partidului Social - Democrat aveau să primească răspunsul cerut. Preşedintele Partidului Naţional -Ţărănesc l-a vizitat într-adevăr pe Brătianu, împreună cu Constantin-Titel Petrescu, dar nu a discutat lista guvernului, ci necesitatea unui nou demers pe lângă Antonescu – care se întorsese în seara zilei de 22 august de pe front – pentru a i se cere în mod imperativ încheierea armistiţiului, precizându-se că opoziţia avea să-l sprijine. Drept urmare, Gheorghe Brătianu s-a deplasat la Snagov, în jurul orei 10, unde a pledat în sensul celor stabilite. Mareşalul Antonescu s-a declarat de acord, cu condiţia să obţină asentimentul scris al opoziţiei. Gheorghe Brătianu a promis să-i aducă, până la ora 15, scrisori de garanţie semnate de Maniu şi Brătianu, preşedinţii celor două partide istorice.

În şedinţa Consiliului de Miniştri pe care a prezidat-o în acea dimineaţă, mareşalul Antonescu a anunţat că va pleca pe front. În jurul orei 1030, el l-a însărcinat pe colonelul Radu Davidescu, şeful cabinetului său militar, să telefoneze la Palat spre a cere o audienţă personală şi separată la rege, pentru ora 1530. În memoriile lor, colaboratorii mareşalului susţin că acesta era ferm hotărât să comunice regelui încheierea armistiţiului.

Decizia mareşalului de a pleca pe front a schimbat cu totul datele planului elaborat. Nu se ştia cât timp avea să rămână acolo şi dacă se va întoarce în Bucureşti până la 26 august, când se hotărâse acţiunea decisivă, vizând scoaterea României din război.

După ce au aflat rezultatul misiunii lui Gheorghe Brătianu, preşedinţii partidelor Naţional - Ţărănesc, Naţional - Liberal şi Social - Democrat s-au declarat de acord să dea mareşalului documentul scris cerut de acesta. În consecinţă, Gheorghe Brătianu i-a comunicat lui Mihai Antonescu, cu câteva minute înainte de ora 15, că putea folosi acest argument în audienţa pe care ministrul de externe o avea anunţată la rege. Dar, în după-amiaza zilei de 23 august, Constantin I. C. Brătianu a plecat la conacul Florica din Ştefăneşti (Argeş), iar Maniu a apreciat că nu era nici o grabă, astfel că „scrisoarea de garanţie” cerută de mareşalul Antonescu n-a mai fost redactată.

După ce Ion Antonescu s-a anunţat în audienţă, regele, împreună cu generalul Constantin Sănătescu, generalul Aurel Aldea, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan Mocsony-Styrcea şi Mircea Ioaniţiu au discutat în legătură cu atitudine ce trebuia adoptată. Întrucât nu ştiau motivul pentru care mareşalul ceruse audienţa, s-a convenit ca, în cazul în care acesta ar fi exprimat hotărârea de a încheia armistiţiul, regele să-i ceară să comunice imediat Aliaţilor decizia; dacă Ion Antonescu ar fi anunţat intenţia de a continua războiul alături de Germania sau ar dori să-i ceară încuviinţarea prealabilă a lui Hitler, conducătorul statului să fie demis din funcţia sa şi arestat. În acest scop, garda Palatului a fost pusă în alarmă; începând cu ora 12 toate intrările în Palat, mai puţin cea din aripa Creţulescu, pe unde urmau să intre cei doi Antoneşti, au fost baricadate şi pregătite pentru respingerea unui eventual atac. Aceste măsuri arătau limpede că, în fapt, obiectivul fundamental al regelui Mihai era arestarea mareşalului.

72

Devansarea momentului trecerii le reţinerea lui Antonescu a creat la Palat o stare de nelinişte. De aceea, Constantin Sănătescu a fost însărcinat să discute cu Iuliu Maniu, iar I. Mocsony-Styrcea cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin-Titel Petrescu. În jurul orei 13, C. Sănătescu s-a întâlnit cu Maniu, care a precizat că nu accepta să prezideze noul guvern şi a repetat vechea argumentaţie. Astfel, după luni de negocieri şi zeci de întâlniri nu se ajunsese la o formulă de guvern care să intre în funcţiune în momentul arestării lui Antonescu. Totul începea să se deruleze sub semnul improvizaţiei şi al deciziilor de moment.

Mihai Antonescu s-a prezentat la Palat la ora 1530, unde a avut loc o discuţie cu regele, în cursul căreia a pledat pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Regele s-a mulţumit să asculte, după care l-a rugat să rămână şi la audienţa acordată mareşalului. Conducătorul statului a sosit la ora 16 05, fiind introdus în Salonul Galben; aici se aflau regele Mihai, ministrul de externe Mihai Antonescu şi generalul Constantin Sănătescu, mareşalul Palatului.

După arestarea lui Antonescu, regele l-a numit pe generalul Sănătescu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar acesta a întocmit lista noului guvern. Spre seară, postul de radio a început să anunţe că va transmite „un comunicat important pentru ţară”. Armata aflată în Bucureşti a primit, la 1830, ordinul de a trece la anihilarea trupelor germane din Capitală şi din împrejurimi.

Începând cu ora 2212 s-a transmis la radio Proclamaţia, citită de regele Mihai, al cărei text fusese convenit şi aprobat, cu mai multe zile în urmă, de liderii Blocului Naţional - Democrat.

La aflarea ştirii că regimul antonescian a fost înlăturat, românii au trăit o stare euforică. Ei îşi puneau mari speranţe într-o evoluţie pozitivă a situaţiei interne şi internaţionale, în asigurarea păcii şi a unei existenţe materiale şi spirituale fără îngrădirile impuse de un regim dictatorial. Dar starea euforică s-a risipit în numai câteva ore.

În Proclamaţia către români li se cerea acestora să primească „soldaţii acestor armate [ale Naţiunilor Unite] cu încredere”. Armata română – în temeiul Proclamaţiei regale şi al directivelor şefului Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail – s-a desprins din frontul pe care îl susţinuse până atunci în comun cu trupele germane, pentru a „reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestora [Naţiunilor Unite] pentru eliberarea Ardealului de Nord”. Dar, în acelaşi timp, Naţiunile Unite continuau să considere România stat inamic, iar Armata Roşie trecuse la ocuparea ţării. S-a creat astfel, încă din noaptea de 23/24 august 1944, o stare de confuzie şi panică generală, pe care sovieticii au exploatat-o din plin. În acest context, Armata Roşie a dezarmat şi capturat peste 6.000 ofiţeri, 6.000 subofiţeri şi mai mult de 150.000 soldaţi. Linia fortificată Focşani -Nămoloasa - Brăila a fost trecută, fără nici o rezistenţă, de armatele sovietice, care în câteva zile au ajuns la graniţa cu Bulgaria şi Iugoslavia. Practic, din seara zilei de 23 august 1944, România se afla în stare de război atât cu Germa-nia, cât şi cu Uniunea Sovietică. Statutul ei internaţional era extrem de confuz, iar relaţiile sale diplomatice, ca şi inexistente.

Actul de la 23 August 1944 a îmbrăcat forma unei lovituri se stat, realizându-se a schimbare „la vârf”, fără modificări în profunzimea societăţii româneşti.

Cum se întâmplă adesea în istorie, şi în cazul actului de la 23 august 1944 a existat o serioasă discrepanţă între speranţe şi realitate. Făptuitorii lui, în frunte cu regele Mihai I, au dorit să scoată ţara dintr-un război distrugător, să încheie armistiţiul cu Naţiunile Unite şi să revină la regimul democratic. În realitate, după acest act au urmat ocuparea României de către Armata Roşie şi impunerea unui regim de tip bolşevic. Evoluţia istorică a României, ca şi a celorlalte state din zona centrală şi sud-este europeană, a fost determinată nu de factori interni, ci de acordurile dintre Marile Puteri – U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie.

Pe plan intern, 23 August 1944 a marcat revenirea României, pentru scurtă vreme, la un regim democratic.

Decretul - regal de la 3 august 1944 – prin care s-au repus în vigoare 37 articole din cele 138 ale Constituţiei din 1923 – a creat baza juridică a măsurilor adoptate de noul guvern şi, totodată, izvorul de drept pentru măsurile ulterioare. În fapt, acest decret a avut un caracter mai cuprinzător decât cele menţionate în textul lui, fiind aplicate şi alte prevederi ale Constituţiei din 1923.

De la 23 August 1944, forma de guvernământ a înregistrat o nouă schimbare, fiind circumscrisă celei stabilite în 1866. România a redevenit o monarhie constituţională, suveranul exercitându-şi prerogativele în conformitate cu legea fundamentală din 1923. Partidele politice şi-au preluat

73

activitatea legală, presa a fost eliberată din chingile cenzurii, iar dreptul de întrunire a devenit o realitate.

Actul de la 23 august 1944 a avut şi o mare importanţă internaţională, deoarece a constituit o grea lovitură pentru Germania, contribuind la prăbuşirea întregului front hitlerist din Balcani şi la scurtarea războiului în Europa. Începând cu 23 august 1944, armata română (aproximativ 500.000 de oameni) a trecut la punerea în practică a programului noului guvern, luptând împotriva trupelor germane şi reuşind ca până la 31 august 1944 să elibereze două treimi din teritoriul naţional.

La 12 septembrie 1944, România a semnat Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite, prin care i se impuneau condiţii grele: plata a 300 milioane de dolari despăgubiri de război (în produse); o Înaltă Comisie Aliată de Control (sovietică) supraveghea respectarea Armistiţiului; frontiera româno-sovietică rămânea cea stabilită în iunie 1940. se mai prevedea că Transilvania „sau cea mai mare parte a ei” urma să fie restituită României, sub rezerva recunoaşterii acestei situaţii prin tratatele de pace; armata română urma să participe la lupte pe Frontul de Vest cu minimum 12 divizii de infanterie etc.

8.3. CAMPANIA ARMATEI ROMÂNE ÎMPOTRIVA GERMANIEI NAZISTE (23 AUGUST 1944 – MAI 1945)

În ziua de 24 august 1944, la ora 030, armata română a încetat acţiunile militare împotriva Uniunii Sovietice şi a Coaliţiei Naţiunilor Unite. Trupelor germane, aflate pe teritoriul României, li s-a pus în vedere să părăsească, în cel mai scurt timp, teritoriul statului român.

Deoarece ieşirea României din Axă însemna încetarea livrărilor de petrol către Germania şi pierderea unui spaţiu strategic important, cu consecinţe directe asupra frontului din Balcani, Berlin-ul a reacţionat cu promtitudine. Germania concepuse anterior, ca şi în cazul Ungariei, un plan, numit „Mar-garet II”, prin care, într-o situaţie extremă, să poată prelua controlul asupra României. Încă din noaptea de 23/24 august, Hitler a ordonat generalului Alfred Gerstenberg să instaleze un guvern progerman la Bucureşti.

Ostilităţile dintre trupele germane şi cele române au început în dimineaţa zilei de 24 august când generalul Gerstenberg a ordonat trupelor să ocupe Bucureştiul. Comandamentul Militar al Capitalei dispunea, iniţial, de 7.000 de militari. În oraş mai avea reşedinţa Regimentul de gardă călare şi un batalion din Regimentul 2 care de luptă; de asemenea, pe aerodromurile din jurul Capitalei se afla Batalionul 4 paraşutişti. Marele Stat Major a ordonat unor trupe de pe linia frontului, Târgovişte, Bolintin, să se îndrepte spre Bucureşti.

După ce tentativa germanilor de a intra în Bucureşti a eşuat, Gerstenberg a ordonat aviaţiei să înceapă bombardarea oraşului; distrugerile provocate de aceste atacuri au fost puţine datorită artileriei antiaeriene şi aviaţiei române.

Trupele române au trecut la lichidarea efectivelor din Wermacht baricadate în sediile misiunilor militare. Pe 25 august, pasul Predeal – importantă cale de aprovizionare şi de retragere a trupelor germane – a fost ocupată de Divizia 1 munte dislocată lângă Braşov; în zilele următoare Braşovul a fost curăţat de trupele germane.

La 26 august 1944 se predau ultimele forţe germane din Bucureşti şi s-a trecut la lichidarea unităţilor germane din Pădurea Băneasa. La 28 august trupele germane de la Otopeni conduse de Gerstenberg sunt forţate să se retragă spre Ploieşti. În luptele din Bucureşti şi împrejurimi, armata română a pierdut 1.400 militari, iar cea germană aproximativ 7.000, între care 7 generali.

Ultima mare grupare germană de pe teritoriul României era concentrată în zona Ploieşti. Până la 31 august, prin acţiuni susţinute ale armatei române, zona petroliferă din Valea Prahovei a fost eliberată.

În alte părţi ale ţării rezistenţa germanilor a fost mai slabă şi mai puţin organizată. La 30 august în portul Constanţa intrau primele nave sovietice. La sfârşitul zilei de 31 august 1944 toate trupele germane din România au fost anihilate. În perioada 23-31 august Armata română a pierdut peste 8.500 de militari, morţi şi răniţi, în timp ce germanii au înregistrat peste 5.000 de morţi şi aproximativ 56.000 de prizonieri. Germanii capturaţi au fost predaţi, la cererea comandantului sovietic, unităţilor Armatei Roşii.

74

Paralel cu neutralizarea forţelor germane, Armata română a trecut la operaţiunea de acoperire a frontierelor, misiune realizată de către Armata I, comandată de generalul Nicolae Macici. Scopul operaţiunii era acela de a preveni pătrunderea unor trupe germane de pe teritoriul Jugoslaviei, Ungariei sau din Balcani.

La 30 august 1944 România a declarat război Ungariei iar Armata română a intrat în acţiune pentru eliberarea Transilvaniei. La 7 septembrie, deşi Marele Stat Major insistase ca eliberarea Transilvaniei să revină unui grup de armate române creat în acest scop, comandantul suprem sovietic a ordonat Frontului 2 ucrainean să preia comanda generală a forţelor româno-sovietice aflate pe teritoriul României. Ca urmare, Armata a IV-a a fost subordonată Armatei LIII sovietică.

Bătălii grele s-au purtat la Târgu Mureş (eliberat la 28 septembrie), Păuliş, Timişoara, Cluj (eliberat la 11 octombrie). Căderea Debreţinului, la 20 octombrie şi avansarea unităţilor sovietice de tancuri spre Tisa, au determinat retragerea rapidă a frontului ungar spre vest, ceea ce a facilitat acţiunile ofensiva ale Armatei a IV-a române. Ea a reuşit ca până la 25 octombrie 1944 să elibereze Carei-ul, ultima localitate românească aflată sub ocupaţie maghiară.

Între 21 septembrie – 25 octombrie 1944, Armata a IV-a română condusă de generalul Gheorghe Avramescu, care a avut rolul principal în eliberarea Transilvaniei de nord-vest, a pierdut din cei aproximativ 120.000 de militari angajaţi în luptă, în jur de 25.000 de oameni, morţi, răniţi, dispăruţi.

Pe 26 octombrie 1944, Comisia Aliată de Control – dominată de sovietici – a cerut reducerea efectivelor Armatei române la 9 divizii de infanterie, o divizie de vânători de munte şi două divizii de cavalerie. Ca urmare a protestelor Comandamentului român, sovieticii au revenit şi au acceptat ca România să păstreze pe front 16 divizii.

8.3.1. OPERAŢIUNILE ARMATEI ROMÂNE ÎN UNGARIA, CEHOSLOVACIA ŞI AUSTRIA

La începutul lunii octombrie 1944, Armata I română a fost concentrată în vederea ofensivei împotriva Ungariei, pe direcţia Oradea – Debreţin, împreună cu divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”. La 11 noiembrie, trupele române alături de unităţi sovietice au atacat Budapesta. Corpul VII românesc din Armata I, comandat de generalul Nicolae Şova se afla în centrul dispozitivului de atac.

Între 1-15 ianuarie 1945 unităţile româneşti au pătruns în urma unor lupte grele de stradă în interiorul Budapestei pe o adâncime de 6 km. Din ordinul Înaltului Comandament Sovietic, între 15-16 ianuarie unităţile Corpului VII român au fost retrase din oraş şi redislocate în nord, la frontiera cu Cehoslovacia. Prin această decizie, luată cu două zile înaintea capitulării garnizoanei germano-ungare din Budapesta, trupele române au fost private de satisfacţia victoriei, asumate în întregime de Armata Roşie. România a pierdut în luptele pentru cucerirea Budapestei aproximativ 11.000 de soldaţi.

În aceeaşi vreme cu desfăşurarea luptelor din capitala ungară, Corpul IV român şi Armata a IV-a română au continuat înaintarea, împreună cu unităţile sovietice, în nord-estul Ungariei, atingând Tisa la 1 noiembrie 1944. În această zonă se aflau masivele muntoase Notra, Bükk şi Hegyallia, care constituiau un obstacol ce trebuia străbătut de trupele româneşti şi sovietice înainte de a pătrunde în Cehoslovacia. Rolul cel mai important în forţarea acestor munţi a revenit armatei române. Între 23 noiembrie – 31 decembrie 1944 a fost trecută frontiera cu Cehoslovacia.

Armatele I-a şi a IV-a române au angajat în luptele din Ungaria, desfăşurate între 6 octombrie 1944 – 15 ianuarie 1945, un efectiv de 210.000 de militari. Dintre aceştia, au pierdut aproximativ 43.000 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi).

În lunile ianuarie – martie 1945, Armatelor I-a şi a IV-a române le-a fost încredinţată o fâşie secundară de atac: cucerirea Munţilor Javorina şi Metalici. Armata a IV-a a fost implicată în operaţiunea de sprijinire a unităţilor sovietice în operaţiunea „Zvolen – Banska –Bystrica”. Încheierea războiului a găsit trupele române la 80 km de Praga.

În timpul luptelor din Cehoslovacia şi Austria, desfăşurate între 18 decembrie 1944 – 12 mai 1945, Armatele I-a şi a IV-a române au pierdut 66.500 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi) din cei aproximativ 250.000 de soldaţi angajaţi în operaţiuni.

75

În cei trei ani, 10 luni şi 20 zile de război, Armata română a pierdut un număr de 794.562 de militari (92.620 morţi, 333.966 răniţi, 367.966 dispăruţi) dintre care 624.740 în campania din est şi 169.822 în campania din vest.

Efortul de război al României s-a cifrat (în plan economico-financiar) la peste un milion de dolari S.U.A. (la valoarea anului 1938). Deşi s-a situat pe locul al patrulea (după U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie) din punctul de vedere al jertfelor de sânge pentru înfrângerea Germaniei naziste, România nu a primit statutul de stat cobeligerant, iar la Conferinţa de pace de la Paris (1946) a fost tratată ca un stat învins. Tratatul de pace din 10 februarie 1947 prevedea că graniţa dintre U.R.S.S. şi România era cea stabilită în iunie 1940; pe de altă parte, era anulat Dictatul de la Viena din 30 august 1940; graniţa cu Bulgaria rămânea cea din 1913.

BIBLIOGRAFIE1. ***, România în cel de-al doilea război mondial, vol. I - III, Editura Militară, Bucureşti, 1988.2. ***, Armata Română în cel de-al doilea război mondial, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995.3. Buzatu, Gheorghe, România şi războiul mondial din 1939-1945, Centrul de Istorie şi Civilizaţie

Europeană, Iaşi, 1995.4. Chirnoagă, Platon, Istoria politică şi militară a războiului contra Rusiei Sovietice 22 iunie 1941 –

23 august 1944, Bucureşti, 1997.5. Giurescu, Dinu C., România în al doilea război mondial (1939-1945), Editura All, Bucureşti, 1999.6. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.7. Hlihor, Constantin, Armata Roşie în România. Adversar – aliat – ocupant, 1940-1948, I, Bucureşti,

Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1996.8. Pandea, Adrian, Ardeleanu, Eftimie, Românii în Crimeea (1941-1944), Editura Militară, Bucureşti,

1995.9. Pandea, Adrian, Pavelescu, Ioan, Ardeleanu, Eftimie, Românii la Stalingrad. Viziunea românească

asupra tragediei din Cotul Donului şi Stepa Calmucă, Editura Militară, Bucureşti, 1992.10. Scafeş, I. Cornel, Şerbănescu, Horia Vl., Scafeş, Ion I., Andonie, Cornel, Dănilă, Ioan, Avram,

Romeo, Armata română 1941-1945, Editura R.A.I., Bucureşti, 1996.11. Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2002.12. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia,

Bucureşti, 1999.13. Şuţa, Ion, România la cumpăna istoriei – august 1944, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

76

9. EVOLUŢIA POLITICĂ A ROMÂNIEIÎN PERIOADA 1944-1947. PREMISELE INSTAURĂRII REGIMULUI TOTALITAR

COMUNIST

Evoluţia politică a României, de la semnarea armistiţiului şi până la abdicarea regelui Mihai, cunoaşte câteva etape distincte. Până la 6 martie 1945 putem vorbi de existenţa unui regim democratic embrionar care, încercând să se dezvolte, era împiedicat de o forţă externă ostilă. Totuşi, în aceste prime luni, regula jocului politic a fost oarecum respectată, obstrucţiile venind tot mai frecvent pe măsura trecerii timpului. Regele este cel care numeşte guvernul, iar componenţa acestuia este oarecum relevantă pentru întreg spectrul, deşi există o înclinare exagerată spre stânga în raport cu realitatea.

De la 6 martie 1945 până la 30 decembrie 1947 esenţa regimului s-a modificat radical. Acceptat de către rege sub puternica presiune a ruşilor, guvernul Groza şi-a depăşit gradual atribuţiile, fiind la nivel politic, un puternic factor al sovietizării. Semnele încălcării Constituţiei sunt, şi ele, numeroase. Cel mai important s-a consemnat odată cu „greva regală” (august-decembrie 1945). Atunci suveranul a fost practic deposedat de o prerogativă esenţială: aceea de a numi şi destitui un guvern. Relativa detur-nare n-a fost confirmată prin desfăşurarea unor alegeri corecte. Rezultatul votului de la 19 noiembrie 1946 era un nou indiciu al ireversibilităţii involuţiei democraţiei în România.

După semnarea tratatului de pace (la 10 februarie 1947) s-a renunţat la orice subtilitate diplomatică. Au fost interzise partidele democratice şi chiar tovarăşii vremelnici de drum au fost înlăturaţi. Sub privirile pasive ale Occidentului, România devenea republică populară şi păşea spre un drum de tip stalinist.

Un rol esenţial în receptarea corectă a vieţii politice a anilor 1944-1948 îl joacă înţelegerea cadrului economic şi a condiţiilor de ordin social. Aceasta pentru că România a cunoscut rigorile a patru ani de război, fiind devastată, iar sistemul de comunicaţii funcţiona în mod deplorabil. De aici, a rezultat o rezistenţă ineficientă faţă de măsurile de sovietizare, iar ideologia de stânga, abil prezentată, avea şanse de reuşită.

Dificultăţile economice au fost accentuate de condiţiile în care s-au aplicat prevederile Convenţiei de armistiţiu, de ocupaţia sovietică şi, apoi, de acordul comercial cu U.R.S.S. din mai 1945. în toamna anului 1944 situaţia era agravată de scoaterea de către ruşi a autorităţilor române din nordul Transilvaniei, de starea generală a Moldovei şi de prezenţa, potrivit unor surse, a peste 80.000 de dezertori ruşi. Eforturile depuse pentru revenirea la normalitate cunoşteau o piedică suplimentară în urma introducerii în circulaţie, de către organele sovietice din România, a rublei şi a leului comandamentului militar al trupelor sovietice (paritatea era: o rublă = 100 lei româneşti; un leu al comandamentului militar sovietic = 5 lei româneşti). Astfel, deşi guvernele Sănătescu şi Rădescu au depus o activitate susţinută, rezultatele nu au putut fi pe măsură. Aceasta cu toate că, la 25 septembrie 1944, au fost reconstituite cele 12 circumscripţii administrative în scopul unei descentralizări şi a distribuirii responsabilităţilor la nivelul judeţelor.

Eşecul redresării rapide a fost determinat, după cum am menţionat, şi de dereglarea sistemului de comunicaţii. În Moldova a fost lărgit ecartamentul liniilor ferate Iaşi – Ploieşti şi Cernăuţi – Focşani, ceea ce a dus la paralizarea liniilor secundare din zonă. La sfârşitul războiului, în iulie 1945, existau peste 350 km de linii cu ecartament rusesc. De asemenea, porturile de la Dunăre, dar şi Sulina şi Constanţa, au fost folosite după bunul plac al Armatei Roşii.

Imediat după înlăturarea lui Ion Antonescu, se constituia guvernul Constantin Sănătescu, care avea girul Blocului Naţional Democratic. Acest guvern, prin declaraţia din 24 august 1944 se angaja să înfăptuiască un regim democratic în care drepturile şi libertăţile democratice să fie garantate, să asigure participarea României la război alături de coaliţia antifascistă.

Printr-un decret regal emis la 31 august a reintrat în vigoare Constituţia din 1923. Acest decret se constituie într-un izvor de drept pentru măsurile legislative ulterioare. Prin el Consiliul de Miniştri a fost împuternicit să organizeze Reprezentanţa Naţională şi a stabilit că până atunci puterea legislativă să se exercite de către rege şi guvern. A fost abrogată întreaga legislaţie elaborată din 1940 până în 1944, prin care o parte a prerogativelor regale au fost preluate de Conducătorul statului.

77

La 10 octombrie 1944, decretul sus-menţionat a fost completat cu un nou articol care dădea dreptul Consiliului de Miniştri să ia măsuri împotriva celor care au participat la instaurarea dictaturii. Au fost anulate, în fapt, art. 15 şi 101 din Constituţia din 1923 care prevedeau că nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor şi că nu se pot crea tribunale excepţionale în vederea judecării anumitor persoane.

Sistemul de partid s-a refăcut, dar era mult diferit de cel interbelic. Asistăm acum la o creştere foarte mare a numărului de partide şi grupări politice, dintre care doar câteva erau viabile: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat, Partidul Comunist Român, Frontul Plugarilor. Este relevant faptul că, cu o singură excepţie – fascismul, interzis prin lege – toate marile curente vor renaşte în noile condiţii.

În plus, măsurile preconizate de guvernele române au fost sabotate sistematic, cel puţin până la 6 martie 1945. Astfel, cabinetul Rădescu adopta, la 26 ianuarie 1945, o lege prin care urmărea, în special, eliminarea speculei, controlul transporturilor de cereale, inventarierea disponibilităţilor existente în judeţe şi întocmirea unui plan general pentru aprovizionarea populaţiei şi îndeplinirea clauzelor armistiţiului. Efectele posibile ale legii au fost lovite de nulitate datorită intereselor politice ale Moscovei, care nu dorea un guvern puternic la Bucureşti, ci unul obedient.

În acest context, se înscrie şi agitaţia în legătură cu problema reformei agrare. Aceasta a fost transformată într-o chestiune ideologică, motiv pentru care agricultura a suferit daune însemnate. Pe lângă dezorganizarea acestui sector extrem de important, putem aşeza şi un efect imediat: foametea din unele zone.

Un indicativ al crizei este, fără îndoială, scăderea drastică a nivelului de trai al populaţiei.După 6 martie 1945, Partidul Comunist a preconizat un program pentru depăşirea crizei, prin

soluţii pe termen lung. În acest cadru, industrializarea era privită ca o necesitate. S-a încercat, de asemenea, atragerea capitalului străin care, în 1946, era de 62,7 miliarde lei. Rentabilizarea agriculturii a fost considerată a altă supapă de scăpare. În acest sens, fermele de stat şi centrele de închiriat maşini agricole au format Regia Exploatărilor Agricole, Zootehnice, Industriale şi Maşini Agricole (R.E.A.Z.I.M.). Dar, cu toate încercările, în 1947, productivitatea muncii reprezenta doar 40 % faţă de nivelul anului 1938, etalonul interbelic.

Preluând puterea într-o stare de haos economic, guvernul dr. Petru Groza a încercat să rezolve situaţia prin măsuri ce arau, în fapt, paşii spre societatea de tip socialist. Pe aceeaşi linie, a măsurilor pre-socialiste, se înscrie şi etatizarea Băncii Naţionale a României cu începere de la 1 ianuarie 1947. Această lege, ca şi propunerile Partidul Comunist Român privind redresarea economică şi refacerea monetară din 15 iunie 1947, acea în principal un caracter politic, afectând în primul rând pe liberalii din ambele fracţiuni.

Legea 287 din 15 august 1947, privind stabilizarea monetară, reglementa raportul de schimb la 20.000 lei vechi pentru un leu nou, plafonând suma de schimb la 3 milioane lei vechi pentru salariaţi şi pensionari, 5 milioane pentru familiile de agricultori şi 1,5 milioane pentru liber profesionişti. În realitate nu a fost o stabilizare ci o confiscare de avere. Efectul imediat a fost ruinarea completă a comercianţilor şi ţăranilor.

Deşi susţinea guvernul Groza, U.R.S.S. îl împiedica în realitate să redreseze economia României. Două elemente vin în sprijinul acestei afirmaţii: crearea Sovrom-urilor şi acordul comercial din 8 mai 1945. Primele au apărut încă din 1945 ca societăţi cu capital mixt (româno-sovietic), pe bază de paritate, partea rusă preluând acţiunile deţinute de Germania. Astfel de societăţi au fost înfiinţate în toate ţările ocupate de Armata Roşie. Sovrom-urile erau o modalitate aparent legală prin care s-a obţinut spolierea economică a României, ca o formă suplimentară de exploatare pe lângă condiţiile impuse de armistiţiu.

Principalele companii de acest tip au fost, printre altele, Sovrompetrol (care controla 30 % din industria petrolieră) şi Sovrommetal (cu uzinele confiscate de la Max Auschinitt), Sovromtransport (în navigaţie), Sovrom-banc (Banca Sovieto-Română), Sovromlemn.

Practic, nu se poate înainta o cifră susţinută de o documentaţie serioasă privind suma totală a daunelor provocate de României de către U.R.S.S. prin intermediul Sovrom-urilor. Aceste societăţi au luat fiinţă în urma protocolului de colaborare economică dintre România şi U.R.S.S., din 8 mai 1945, semnat la Moscova de către Mircea Durma şi A. I. Mikoian.

78

În condiţiile în care, în multe zone, nu mai exista nici o forţă capabilă să menţină ordinea şi legalitatea, consecinţele au apărut repede. A fost afectat stocul de cereale, dispărând şi orice posibilitate de a mai controla situaţia. De aici, au apărut regiuni lovite de o lipsă acută de grâu şi porumb. În plus preţurile au explodat. La începutul anului 1946, inflaţia era o ecuaţie fără soluţie pentru guvern. Grija zilei de mâine era obsesivă.

Una din zonele cele mai puternic lovite a fost cea dintre Dunăre şi Marea Neagră, încă din septembrie – octombrie 1944, dar treptat întreaga ţară va fi afectată. În Moldova exista o situaţie specială. O parte din teritoriul ei fusese teatru de război, iar administraţia românească fusese retrasă de Antonescu înainte de 23 August. După această dată reinstalarea autorităţilor administrative şi poliţieneşti române a fost împiedicată de sovietici. În multe oraşe prefecţii şi primarii au fost desemnaţi de Comandamentul sovietic. Cei mai mulţi dintre ei nu îndeplineau condiţiile cerute de lege, în special acelea de studii. Atât la oraşe cât şi la sate, funcţionează o poliţie compusă din elemente locale. în special la oraşe, această poliţie era formată din membri ai Partidului Comunist fără nici o pregătire de specialitate.

Sub conducerea premierului N. Rădescu, şi-a început activitatea o comisie interministerială, abilitată să rezolva cazul Moldovei. La 25 decembrie 1944, aceasta lua o serie de hotărâri, cele mai importante fiind: numirea tuturor prefecţilor şi primarilor recomandaţi de comisie; reîntoarcerea de urgenţă a tuturor funcţionarilor publici, acceptaţi de comisiile de epuraţie; aprovizionarea populaţiei cu strictul necesar etc.

Rezolvarea stării de criză a Moldovei era însă dificilă, cu atât mai mult cu cât problema îmbrăca şi un aspect politic. Astfel, conferinţa prefecţilor din zonă, desfăşurată la Iaşi (februarie 1945), vedea soluţia doar printr-o reformă agrară imediată şi instalarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat.

Departe de a se ameliora, în 1945, situaţia ţării evolua spre colaps. În continuare administraţia sovietică acţiona în nordul Transilvaniei şi în portul Constanţa. În paralel continuau deportările, rechiziţiile, iar fabrici şi uzine întregi erau demontate şi trimise în Uniunea Sovietică.

Treptat, lipsa hranei a început să devină obsesivă. Rapoartele oficialităţilor vorbesc tot mai mult despre extinderea foametei şi a tifosului. Toate acestea făceau ca spitalele să fie arhipline şi, din nenorocire, în imposibilitate de a interveni eficient, datorită absenţei medicamentelor. În zonele afectate de secetă şi foamete situaţia nu s-a ameliorat nici în 1947.

Atingerea unei crize atât de profunde a fost favorizată pe lângă situaţia generală postbelică, şi de abuzurile şi jafurile sistematice ale soldaţilor Armatei Roşii, aflaţi în trecere sau staţionaţi pe teritoriul României. Se impune precizarea că nu a fost vorba doar de simple excese datorate războiului, inerente am putea spune, care nu ocolesc nici o armată, oricât de disciplinată ar fi. Este vorba despre o acţiune sistematică, de multe ori favorizată de primele eşaloane ale comandamentului sovietic, în scopul prezentării imaginii unei Românii neguvernabile. În acest fel se spera că Occidentul nu va protesta faţă de imixtiunea brutală a sovieticilor în afacerile interne ale Bucureştiului.

Analizând intensitatea şi modalitatea de acţiune a soldaţilor şi dezertorilor din armata sovietică, observăm că perioada septembrie 1944 – februarie 1945 este critică. Apoi, după instalarea guvernul Groza şi îndepărtarea frontului, actele ostile s-au redus, fără a dispărea totuşi.

Premeditarea jafurilor este dovedită şi prin structura etnică a primelor trupe ruseşti pătrunse în România, formate din cazaci şi alte neamuri asiatice, recunoscute pentru cruzimea lor. Ei erau temuţi chiar de către populaţia civilă din teritoriile Uniunii Sovietice prin care trecuseră. Cele mai multe jafuri aveau loc, de regulă, noaptea şi sub influenţa alcoolului.

Situaţia s-a generalizat la nivelul întregii ţări pe măsura avansării trupelor sovietice.O altă coordonată a abuzurilor era reprezentată de cumpărăturile masive efectuate în marile

oraşe, inclusiv în Bucureşti, de către soldaţii şi ofiţerii sovietici. Au fost semnalate cazuri în care ruşii cumpărau baloturi întregi de stofe, sute de perechi de ciorapi etc. De această stare de lucruri au profitat şi speculanţii indigeni, care achiziţionau mărfurile în vederea stocării prin intermediul sovieticilor.

Efectele s-au văzut repede, ducând la dispariţia de pe piaţă a articolelor de îmbrăcăminte, încălţăminte şi alimente de bază. Cazarea soldaţilor rămaşi pe loc, în special datorită atitudinii lor faţă de gazde, constituia o altă problemă delicată.

Încercările guvernelor române de a controla situaţia n-au avut prea mari şanse de reuşită. Exemplele încălcării legalităţii sunt prea numeroase pentru a insista asupra lor. O evaluare a distrugerilor de până în februarie 1945 nu poate fi decât aproximativă.

79

Deşi, după 6 martie 1945 şi apoi încheierea războiului s-au redus, incidente izolate continuă să se înregistreze până în 1947 şi chiar mai târziu.

Contextul internaţional de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost dominat de împărţirea sferelor de influenţă între marile puteri aparţinând Coaliţiei Naţiunilor Unite. În cadrul Conferinţelor de la Teheran (noiembrie – decembrie 1943), Yalta (februarie 1945) şi Postdam (iulie – august 1945), liderii U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii au convenit asupra organizării lumii postbelice. Winston Churchill, primul-ministru al Marii Britanii, aflat în vizită la Moscova în octombrie 1944, i-a propus lui Iosif Visarionovici Stalin un „acord de procentaj” privind statele din centrul şi sud-estul Europei; în privinţa României, proporţia era de 90 % pentru Uniunea Sovietică şi 10 % pentru Aliaţi (S.U.A. şi Marea Britanie). La rândul său, I. V. Stalin era convins că orice armată care ocupa un teritoriu îşi impunea acolo propriul regim politic.

Anii 1945-1947 au fost decisivi pentru soarta Europei. Continentul a fost împărţit în două: partea centrală şi de răsărit (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Albania) a trecut sub dominaţia sau influenţa sovietică, iar partea occidentală a devenit „Lumea Liberă”. Regi-mul de la Moscova şi-a impus propriul său sistem social-politic în zona ocupată. Partea de vest a evoluat pe o linie democratică, beneficiind de sprijinul S.U.A.

În anii 1944-1947 au avut loc ample confruntări politice. Partidul Comunist Român a devenit principalul instrument prin care Kremlinul şi-a impus linia politică în România. Acest partid a promovat o politică de alianţe în scopul atragerii de partea sa a cât mai multor forţe şi de a izola partidele istorice – Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal.

La 26 septembrie 1944 a publicat Proiectul de Platformă al Frontului Naţional-Democrat, la care au aderat, alături de Partidul Comunist Român şi Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, M.A.D.O.S.Z.-ul (Uniunea Populară Maghiară), sindicatele şi alte organizaţii. În octombrie 1944 s-a constituit Frontul Naţional-Democrat, care a declanşat o susţinută luptă pentru cucerirea puterii.

Sub presiunea Frontului Naţional-Democrat, la 4 noiembrie 1944 s-a format un nou guvern, prezidat de Constantin Sănătescu, care avea un caracter politic; posturile ministeriale s-au împărţit între Frontul Naţional-Democrat, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal. Din iniţiativa comuniştilor s-a declanşat campania de înlocuire a primarilor şi prefecţilor aflaţi în funcţie, cu membri ai Frontul Naţional-Democrat. Ministrul de interne, naţional-ţărănistul Nicolae Penescu, a refuzat să confirme asemenea „alegeri”, iar Frontul Naţional-Democrat a cerut înlocuirea lui. După o nouă criză politică, la 6 decembrie 1944, s-a creat guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu, din care Penescu nu mai făcea parte, fapt ce reprezenta un succes al Frontului Naţional-Democrat.

În ianuarie 1945, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcut o vizită la Moscova, unde a discutat cu I. V. Stalin, care a sugerat începerea „asaltului decisiv” pentru cucerirea puterii politice de către Frontul Naţional-Democrat. La 28 ianuarie 1945 a fost dat publicităţii Programul de guvernare al Frontul Naţional-Democrat, după care s-a trecut la organizarea unor mari manifestaţii împotriva guvernului Rădescu. În februarie 1945, la Frontul Naţional-Democrat a aderat Partidul Naţional-Ţărănesc, prezidat de Anton Alexandrescu (desprins din Partidul Naţional-Ţărănesc), şi s-a încheiat un acord de colaborare între Frontul Naţional-Democrat şi gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu (exclusă din Partidul Naţional-Liberal). La 10 februarie 1945, Frontul Plugarilor a lansat un apel către ţărani, prin care aceştia erau îndemnaţi să ocupe pământurile moşierilor şi să realizeze „de jos” reforma agrară, promiţând că guvernul Frontului Naţional-Democrat va legifera exproprierea marilor proprietari şi împroprietărirea sătenilor. În ziua de 24 februarie s-a desfăşurat în Bucureşti o manifestaţie a Frontului Naţional-Democrat împotriva guvernului Rădescu, în timpul căreia s-au înregis-trat altercaţii între participanţi şi forţele de ordine, 6 manifestanţi fiind omorâţi.

Cu puţin timp în urmă, între 4 şi 11 februarie 1945, avusese loc Conferinţa de la Yalta, la care liderii marilor puteri (U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie) au confirmat împărţirea sferelor de influenţă. Pe fondul tensiunilor politice din România, la 27 februarie, A. I. Vîşinski, primul locţiitor al comisarului poporului pentru afacerile externe ale U.R.S.S., s-a deplasat la Bucureşti, impunând regelui Mihai demiterea generalului Rădescu şi formarea unui nou guvern, prezidat de dr. Petru Groza.

După a tergiversare de câteva zile, la 6 martie 1945, regele a confirmat guvernul Groza, alcătuit din reprezentanţii Frontului Naţional-Democrat şi ai grupării Tătărescu. Formarea guvernului Groza marca o schimbare de regim, deoarece forţa politică decisivă era Partidul Comunist Român, care

80

urmărea lichidarea adversarilor politici şi instaurarea unor structuri de tip sovietic în România. Primele acţiuni nu lăsau să se întrevadă adevărata esenţă a regimului. În urma unui schimb de telegrame între Petru Groza şi Stalin, la 9 martie 1945, partea de nord-est a Transilvaniei (care în noiembrie 1944 trecuse sub administraţie sovietică) a fost reintegrată României. La 23 martie a fost legiferată reforma agrară, în baza căreia au fost expropriate 1.470.000 ha, dintre care 1.100.000 ha au fost împărţite la circa 990.000 familii de ţărani.

În zilele de 17 iulie – 2 august 1945 a avut loc, la Potsdam, Conferinţa liderilor Uniunii Sovietice, S.U.A: şi Marii Britanii. S-a discutat problema organizării Europei după încheierea războiului mondial, la 9 mai, prin capitularea necondiţionată a Germaniei. Liderul naţional-ţărănist Iuliu Maniu a trimis la Conferinţa de la Potsdam mai multe memorii, prin care arăta că guvernul Groza nu avea un caracter democratic şi denunţa măsurile acestuia, îndreptate împotriva opoziţiei (cenzurarea presei, împiedicarea întrunirilor, arestarea unor adversari politici). Guvernele S.U.A. şi Mari Britanii au decis să nu se poarte discuţii de pace cu România şi Bulgaria, deoarece în aceste ţări nu existau guverne democratice. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice cu România, începând din ziua de 6 august 1945. Cu o lună în urmă, la 6 iulie, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. decisese decorarea regelui Mihai I cu cea mai înaltă distincţie sovietică – Ordinul „Victoria”.

La rândul său, monarhul român, sfătuit de liderii naţional-ţărănişti şi liberali, precum şi de reprezentanţii S.U.A. şi Marii Britanii în România, a cerut primului-ministru să demisioneze (21 august 1945). Sprijinit de oficialităţile sovietice, dr. Petru Groza a refuzat. În replică, regele Mihai s-a adresat celor trei Mari Puteri şi, până la primirea răspunsului, nu a mai contrasemnat actele guvernul, intrând în aşa-numita grevă regală.

În plină criză politică, s-a desfăşurat prima Conferinţă Naţională a Partidului Comunist Român (octombrie 1945). Programul adoptat viza industrializarea ţării, desăvârşirea reformei agrare, creşterea rolului statului în economie. În funcţia de secretar general al Partidul Comunist Român a fost ales Gheorghe Gheorghiu-Dej.

La 8 noiembrie 1945 – ziua regelui Mihai – a avut loc în Bucureşti o mare manifestaţie antiguvernamentală. Cu acest prilej s-au produs ciocniri între opozanţii regimului şi „muncitorii” aduşi să spargă întrunirea din Piaţa Palatului Regal, înregistrându-se nouă morţi şi mai mulţi răniţi. Forţele de ordine au intervenit, operând numeroase arestări.

În decembrie 1945, Conferinţa miniştrilor de externe ai S.U.A., Marii Britanii şi U.R.S.S. a decis să acorde „sfatul” cerut de regele Mihai; astfel, în ianuarie 1946, în guvern au fost incluşi câte un reprezentant al Partidului Naţional-Ţărănesc şi al Partidului Naţional-Liberal, iar guvernul trebuia să organizeze alegeri libere, cât mai curând posibil. În februarie 1946, S.U.A. şi Marea Britanie au recunoscut guvernul Groza. După ce, în august 1945, marile puteri occidentale declaraseră că nu vor semna tratatul de pace cu un guvern nedemocratic, după şase luni au acceptat prezenţa delegaţiei României la Conferinţa de pace de la Paris. La rândul său, regele Mihai a primit „Legiunea de merit” din partea lui Harry Truman, preşedintele S.U.A.

Campania electorală, lungă şi încărcată cu acuzaţii reciproce, s-a desfăşurat practic între forţele guvernamentale, organizate în Blocul Partidelor Democrate (sub conducerea Partidului Comunist Român), şi opoziţia reprezentată de Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal. În timpul campaniei electorale s-a judecat aşa-numitul „proces al marii trădări naţionale”, în urma căruia Ion Antonescu, fostul conducător al statului, a fost condamnat la moarte şi executat (1 iunie 1946). Procesul a fost conceput ca un mijloc de „demascare” a partidelor istorice, acuzate că au susţinut regimul dictatorial şi războiul antisovietic.

În octombrie 1946, Conferinţa de pace de la Paris a aprobat textul tratatului cu România, care prevedea reintegrarea nord-estului Transilvaniei la statul român şi anularea Dictatului de la Viena. Guvern Groza a folosit această hotărâre a marilor puteri în propaganda sa electorală.

Alegerile parlamentare desfăşurate în ziua de 19 noiembrie 1946 s-au încheiat, potrivit datelor oficiale, cu victoria Blocului Partidelor Democrate. Se pare că rezultatul fusese stabilit înaintea scrutinului, în cabinetul ministrului de interne, comunistul Teohari Georgescu. Partidele istorice au contestat vehement rezultatul alegerilor, adresând memorii de protest guvernului, regelui şi Marilor Puteri. La rândul său, Mihai I a acceptat să deschidă Adunarea Deputaţilor, citind mesajul Tronului, în ziua de 1 decembrie 1946, act ce semnifica recunoaşterea legalităţii acesteia.

81

În perioada următoare s-a trecut la etatizarea Băncii Naţionale (decembrie 1946), instituirea controlului de stat în întreprinderi (iunie 1947), stabilizarea monetară (august 1947).

La 10 februarie 1947 a fost semnat, la Paris, tratatul de pace cu România. Trupele sovietice rămâneau pe teritoriul României până la semnarea tratatului de stat cu Austria. După încheierea tratatului de pace a fost desfiinţată Înalta Comisie Aliată de Control, care a funcţionat în perioada armistiţiului. Astfel, nici măcar formal, S.U.A. şi Marea Britanie nu mai puteau influenţa evoluţia situaţiei din România, care a rămas, practic, sub ocupaţie sovietică.

În vara anului 1947, guvernul de la Kremlin a cerut statelor aflate sub dominaţia sa să respingă planul Marshall, propus de S.U.A., prin care se preconiza refacerea Europei devastate de război. Totodată, Uniunea Sovietică a decis să accelereze procesul de lichidarea a forţelor democratice din aceste ţări.

Pe acest fundal, sub pretextul că un grup de fruntaşi ai Partidului Naţional-Ţărănesc, sub conducerea lui Ion Mihalache, a încercat să părăsească ilegal ţara pentru a constitui un guvern în exil (14 iulie 1947), s-a trecut la arestarea tuturor liderilor naţional-ţărănişti, iar Partidul Naţional Ţărănesc a fost desfiinţat. Procesul care a urmat (octombrie – noiembrie 1947) s-a încheiat cu grele condamnări pentru toţi arestaţii. În august 1947, Constantin I. C. Brătianu a suspendat activitatea Partidului Naţional-Liberal. Astfel, cele două partide istorice părăseau arena politică.

La 6 noiembrie 1947, Partidul Comunist Român a renunţat la tovarăşii de drum din gruparea Tătărescu, care a fost nevoită să părăsească guvernul pentru a face loc unor comunişti recunoscuţi pentru fidelitatea lor faţă de Moscova: Ana Pauker (la Ministerul de Externe) şi Vasile Luca (la Ministerul de Finanţe).

Ultimul obstacol în calea preluării integrale a puterii de către comunişti îl constituia monarhia. La 12 noiembrie regele a plecat la Londra, pentru a participa la căsătoria principesei Elisabeta a Marii Britanii. Înainte de a părăsi ţara, Mihai I semnase decretul prin care împuternicea guvernul ca, în lipsa sa, să întreprindă toate măsurile necesare conducerii ţării, inclusiv numirile şi revocările de funcţionari. Era un „cec în alb” acordat guvernului, suveranul renunţând la prerogativele sale esenţiale.

În fapt, România era singura ţară din blocul sovietic care avea regim monarhic. Cehoslovacia şi Polonia erau republici încă din 1918, Iugoslavia din 1945, Albania şi Ungaria din 1946. evident, regele Mihai nu putea să neglijeze o asemenea realitate. De aceea, la Londra, a avut discuţii cu diferiţi oameni politici. Regele George al VI-lea i-a aranjat o întâlnire particulară cu ministrul britanic de externe, pe care Mihai avea să o descrie astfel: „Timp de peste două ore, mama mea şi cu mine i-am povestit toate evenimentele din ultimele luni. L-am întrebat atunci ce intenţionează să facă pentru a ne veni în ajutor.

– Nu vreau să vă las speranţe deşarte. Anglia nu este în măsură să facă nici cel mai mic lucru pentru dumneavoastră.

Un răspuns dur, dar care avea meritul sincerităţii! Pe moment am fost şocaţi. Anglia era totuşi una dintre cele trei Mari Puteri victorioase. Am înţeles atunci multe lucruri referitor la împărţirea lumii”.

Imediat după întoarcerea sa în ţară, la 22 decembrie, regele a avut o discuţie cu dr. Petru Groza, care a ţinut să precizeze că lumea s-a schimbat, că monarhia este trecătoare. Mihai I a declarat: „Nu înţeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poţi opune”. În aceeaşi zi, suveranul a semnat decretul de numire al fruntaşului comunist Emil Bodnăraş în funcţia de ministru de război. În discursul rostit la 24 decembrie 1947, cu prilejul prezentării noului ministru, dr. Petru Groza preciza: „Instalarea prietenului Emil Bodnăraş la acest minister nu este numai un schimb de titulari, ci are rosturile ei adânci”.

Aceste „rosturi” aveau să fie desluşite în numai câteva zile. La 29 decembrie, Comitetul Central al Partidului Comunist Român a adoptat planul de măsuri politice şi de siguranţă pentru înlăturarea monarhiei şi proclamarea Republicii, care urma să fie aplicat în ziua următoare.

În dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, regele i-a primit în audienţă, la Palatul Elisabeta din Bucureşti, pe dr. Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, care îl constrâng pe Mihai I să abdice.

A urmat şedinţa Adunării Deputaţilor, la care s-a luat act de abdicarea regelui Mihai, iar România a fost proclamată Republică Populară. Deputaţii au ales Prezidiul Republicii Populare Române, alcătuit din cinci persoane: (C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Şt. Voitec, Gh. Stere şi I. Niculi), care exercita puterea executivă conferită şefului statului până la adoptarea unei noi Constituţii.

82

BIBLIOGRAFIE

1. Baciu, Nicolae, Agonia României. 1944-1948, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990. 2. Constantiniu, Florin, Chiper, Ioan, Pop, Adrian, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane,

Editura Iconica, Bucureşti, 1993. 3. Giurescu, Dinu C., Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All, Bucureşti, 1996. 4. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 5. Onişoru, Gheorghe, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947),

Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996. 6. Idem, Instaurarea regimului comunist în România, Bucureşti, f. ed., 2002. 7. Rusan, Romulus (editor), Anul 1946 – Începutul sfârşitului, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti,

1996. 8. Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2002. 9. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia,

Bucureşti, 1999.

83

10. REGIMUL POLITIC DIN ROMÂNIA ÎN TIMPUL LUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (1948-1965)

10.1. IMPUNEREA MODELULUI STALINIST

La sfârşitul anului 1947 şi începutul lui 1948 s-a trecut la impunerea regimului stalinist, la implementarea modelului sovietic. Un pas decisiv s-a făcut în octombrie 1947, când a început acţiunea de contopire a Partidului Comunist cu Partidul Social Democrat, în vederea făuririi Partidului Unic Muncitoresc. Au fost elaborate Platforma (programul) şi Statutul, s-a stabilit planul organizatoric pentru operaţiunile unificării.

La 4 ianuarie 1948 s-a constituit Comisia centrală pentru organizarea Congresului de unificare şi s-au aprobat instrucţiunile pentru alegerea organelor de conducere locală şi a delegaţilor la Congres. S-a trecut şi la contopirea organizaţiilor comuniste şi social-democratice. În perioada 10-20 ianuarie au avut loc alegeri pentru organele de conducere pe întreprinderi, instituţii şi circumscripţii, precum şi alegeri ale delegaţilor pentru conferinţele de plasă şi judeţene; în intervalul 20-25 ianuarie s-au desfăşurat conferinţele judeţene la care au fost alese comitetele judeţene şi de partid şi delegaţii şa Congresul general. Operaţiunea alegerilor a însemnat, în fapt, completarea organelor Partidului Comunist cu reprezentanţi ai Partidului Social-Democrat. Din totalul de 8.243 cadre de conducere (la nivel de judeţ, plasă şi sector) numai 1.501 proveneau din Partidul Social-Democrat, iar din cei 760 delegaţi, doar 194 erau social-democraţi.

Congresul general pentru constituirea partidului unic, Partidul Muncitoresc Român, s-a desfăşurat în zilele de 21-23 februarie 1948 în sala Ateneului Român. Congresul a ales Comitetul Central, care în prima sa şedinţă, din 24 februarie 1948, a ales Biroul Politic şi Secretariatul Comitetului Central (format din Gheorghe Gheorghiu-Dej – secretar general, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu – secretari). Unificarea a însemnat preponderenţa absolută a comuniştilor în toate organele de conducere.

În perioada imediat următoare Congresului, s-a trecut la aplicarea hotărârilor acestuia, întreaga conducere politică aflându-se, practic, în mâinile Partidului Muncitoresc Român, care şi-a realizat modelul propriu de organizare a societăţii. Acest model era cel stalinist, sovietic, impus în toate ţările de „democraţie populară”.

În epocă s-a folosit denumirea de „regim democratic-popular”, o formulă pleonastică, deoarece demos înseamnă popor; era utilizată pentru a deosebi acest regim de celelalte democraţii (sclavagistă, burgheză); denumirea a fost preluată din limba rusă şi impusă tuturor ţărilor ocupate de sovietici în 1944-1945. astfel, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Republica Democrată Germană, Bulgaria, dar şi Iugoslavia şi Albania au avut regimuri de „democraţie populară”.

Din 1948, statutele şi programele partidelor aflate la putere în aceste ţări menţionau că „democraţia populară se realizează prin dictatura proletariatului”; clasa muncitoare (proletariatul) fiind clasa cea mai avansată a societăţii, exprimând interesele generale ale poporului, îşi impunea propria dictatură împotriva celor care se opuneau înaintării pe calea „bunăstării şi fericirii poporului”; duşmanul de clasă era identificat cu burghezia şi moştenirea, care acţionau „deschis, dar şi perfid”, reuşind uneori să-şi strecoare „agenţii” chiar în conducerea partidului şi a statului; de aceea, lupta hotă-râtă, „necruţătoare”, împotriva „duşmanului” trebuia dusă cu toate mijloacele, până la lichidarea lui.

După abolirea monarhiei se impunea adoptare unei noi Constituţii, care să consacre forma de stat republicană. În acelaşi timp, se aveau în vedere transformările economice şi politice înregistrate în ultimii ani. La 23 ianuarie 1948, Adunarea Deputaţilor a adoptat o nouă lege electorală, prin care vârsta alegătorilor cobora de la 21 la 20 de ani. Apoi, la 25 februarie 1948, Adunarea Deputaţilor, alesă la 19 noiembrie 1946, s-a autodizolvat, în vederea organizării de noi alegeri, pentru Marea Adunare Naţională, cu caracter de Constituantă.

84

Peste două zile, la 27 februarie 1948, s-a constituit Frontul Democraţiei Populare, menit să asigure „unitatea de acţiune a forţelor democraţiei populare din România”. Acesta era condus de un Consiliu Naţional, compus din următorii delegaţi: Partidul Muncitoresc Român: Vasile Luca, Lothar Rădăceanu, Iosif Chişinevschi; Frontul Plugarilor: dr. Petru Groza, Anton Alexandrescu, Ion Ontaru; Partidul Naţional-Popular: P. Constantinescu-Iaşi, Mihail Dragomirescu, Alexandru Şteflea; Uniunea Populară Maghiară: Kuko Alexandru, Ludovic Tákács, Cziko Ferdinand. Preşedintele Consiliului Naţional al Frontului Democraţiei Populare a fost ales dr. Petru Groza; secretar general Vasile Luca, iar secretar adjunct Iosif Chişinevschi.

Alegerile, desfăşurate în ziua de 28 martie 1948, s-au încheiat cu victoria Frontului Naţional-Democrat, care a obţinut 93,2 % din voturi şi 405 mandate. Acestea au fost ultimele alegeri din anii socialismului în care au mai existat şi alte liste, alături de cea guvernamentală. Partidul Naţional- Liberal (Petru Bejan) a obţinut 7 mandate, iar Partidul Ţărănesc-Democrat (dr. N. Gh. Lupu), 2 mandate.

Obiectivul fundamental al Marii Adunări Naţionale era adoptarea unei noi Constituţii. Proiectul acesteia, depus la 8 aprilie, a fost votat, în unanimitate, în ziua de 13 aprilie. Încă din primul articol se stabilea noua formă de stat: „Republica Populară Română este un stat popular, unitar, independent şi suveran”. Spre deosebire de Constituţiile anterioare, această lege fundamentală introducea în definiţia statului calitatea de „popular, independent şi suveran”. Desigur că o asemenea precizare avea un caracter propagandistic, în condiţiile în care România era, practic, o ţară ocupată de sovietici, care aveau aici Armata Roşie, consilieri, agenţi K.G.B., societăţi mixte (sovromuri), iar liderii politici români nu întreprindeau nici o acţiune fără avizul prealabil al Kremlinului. În Constituţie erau prevăzute drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Toţi cetăţenii Republicii Populare Române, „fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură sunt egali în faţa legii” (art. 16); dreptul de a alege în aveau toţi cetăţenii (bărbaţi şi femei) de la 18 ani împliniţi, iar cel de a fi ales – de la 23 de ani împliniţi. După cum se poate observa, limita dreptului de vot se reducea de la 20 de ani la 18 ani. Pentru prima dată, prin Constituţie, femeile aveau drepturi egale cu bărbaţii, „în toate domeniile vieţii de stat, economic, social, cultural, politic şi de drept privat. La muncă egală, femeia are drept de salarizare egal cu bărbatul” (art. 21). Se mai prevedea „libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă”; „libertatea individuală a cetăţenilor este garantată”; „domiciliul este inviolabil”; „libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, a mitingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor este garantată”: cetăţenii aveau „drept de a se asocia şi organiza, dacă scopul urmărit nu este îndreptat în contra ordinii democratice stabilite prin Constituţie”; „cetăţenii au drept la învăţătură”.

Desigur, proclamarea acestor drepturi era importantă, dar esenţială era aplicarea lor. Din acest punct de vedere, chiar Constituţia conţinea şi anumite restricţii în domeniul politic. Astfel, nu aveau drept de vot „persoanele interzise, lipsite de drepturi civile şi politice şi nedemne, declarate ca atare de organele în drept, conform legii” (art. 18); „orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă şi pedepsită de lege” (art. 32). Erau lipsiţi de drepturi numeroşi cetăţeni, adversari ai regimului, sub acuzaţia că desfăşoară activitate fascistă, hitleristă, ostilă Uniunii Sovietice. De asemenea, nu erau îngăduite organizaţiile „antidemocratice”; guvernul fiind considerat a avea caracter „democrat popular”, orice activitate potrivnică era interzisă.

Constituţia desfiinţa principiul democratic al separării puterilor în stat, subliniind că „Organul suprem al puterii în stat în Republica Populară Română este Marea Adunare Naţională” (art. 37). Aceasta ea „singurul organ legislativ al Republicii Populare Române” (art. 38). Marea Adunare Naţională avea următoarele atribuţii: alegea Prezidiul Marii Adunări Naţionale; hotăra formarea guvernului, modificarea Constituţiei; stabilea numărul, atribuţiile şi denumirile ministerelor, desfiinţarea sau contopirea; vota bugetul statului, încheia exerciţiile bugetare, fixa impozitele şi modul de percepere; decidea în chestiunile războiului şi ale păcii, consultarea poporului prin referendum; acorda amnistia (art. 39). Durata mandatului Adunării Naţionale era de 4 ani. Parlamentarii nu puteau promova alte opinii decât cele ale partidului, astfel că Marea Adunare Naţională a devenit un instru-ment în slujba politicii Partidului Muncitoresc Român.

Atribuţiile de şef al statului erau exercitate de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, care era alcătuit din preşedinte, trei vicepreşedinţi, un secretar şi 14 membri, aleşi pe o perioada de 4 ani. Prezidiul era răspunzător de întreaga sa activitate în faţa Marii Adunări Naţionale şi avea următoarele atribuţii: convoca Marea Adunare Naţională în sesiuni ordinare şi extraordinare; emitea decrete;

85

interpreta legile votate de Marea Adunare Naţională; exercita dreptul de graţiere şi comuta pedepsele; conferea decoraţii şi medalii; reprezenta Republica Populară Română în relaţiile internaţionale; acredita şi rechema reprezentanţii diplomatici ai României; primea scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor statelor străine în intervalele din sesiunile Marii Adunări Naţionale; numea şi revoca miniştrii la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri; stabilea gradele militare, rangurile diplomatice şi titlurile onorifice la propunerea guvernului; făcea numiri şi confirmări în funcţii publice, la propunerea miniştrilor de resort sau a guvernului; în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, la propunerea guvernului, declara starea de război şi mobilizarea parţială sau generală; ratifica sau denunţa tratatele internaţionale la propunerea guvernului. Prezidiul Marii Adunări Naţionale aera un organism colectiv al cărui preşedinte nu se individualiza decât prin faptul că semna, împreună cu secretarul, decretele. Comparativ cu puterile regale, cele ale preşedintelui Marii Adunări Naţionale erau mai mici, deoarece acesta nu putea refuza sancţionarea legilor, nu era „capul puterii armate”, nu putea numi (şi destitui) guvernul, nu putea dizolva Parlamentul.

Organul „suprem executiv” era guvernul (art. 66); acesta era răspunzător pentru activitatea sa în faţa Marii Adunări Naţionale, iar în intervalul dintre sesiuni, în faţa Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Guvernul conducea activitatea administrativă a statului, coordona şi dădea directive generale ministerelor de resort, dirija şi planifica economia naţională, realiza bugetul statului, asigura ordinea publică şi securitatea statului; conducea politica generală în domeniul relaţiilor internaţionale; organiza şi înzestra forţele armate.

Teritoriul României era împărţit, din punct de vedere administrativ, în comune, plăşi, judeţe şi regiuni; organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale, alese prin vot universal, direct, egal şi secret, pe timp de 4 ani. Noua Constituţie introducea denumirea de „regiuni” şi de „consilii populare” (care o înlocuia pe ce de „consilii” din vechile Constituţii), prefigurând o nouă organizare administrativă şi instaurarea puterii sfaturilor (sovietelor) la nivel local.

Constituţia avea un titlu special – inexistent în vechile legi fundamentale – intitulat Structura social-economică, în care se preciza: „În Republica Populară Română, mijloacele de producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor sau organizaţiilor cooperative, sau particulare, persoane fizice sau juridice” (art. 5). De asemenea, se prevedea: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă, în aer, poşta, telegraful, telefonul şi radioul aparţin statului, ca bunuri comune ale poporului. Prin lege se vor stabili modalităţile de trecere în proprietatea statului, a bunurilor enumerate în alineatul precedent, care, la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, se aflau în mâinile particulare” (art. 6). Calea unor exproprieri era deschisă prin articolul 10: „Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie”. De asemenea, şi prin art. 11, care prevedea: „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietatea particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică un bun al poporului, în condiţiile prevăzute de lege”. Art. 15 introducea ideea de planificare centralizată: „Statul îndrumează şi planifică economia naţională în vederea dezvoltării puterii economice a ţării, asigurării bunei stări a poporului şi garantării independenţei naţionale”. Prin toate aceste prevederi se anticipa o masivă reorganizare a economiei naţionale, în baza concepţiei Partidului Muncitoresc Român, potrivit căreia „mijloacele de producţie aparţin statului”, drept care se putea trece la naţionalizare şi la planificarea economiei naţionale.

Într-o formă sau alta, asemenea prevederi existau şi în Constituţiile celorlalte state de „democraţie populară”, adoptate până în aprilie 1948, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Polonia, toate inspirate din Constituţia U.R.S.S. Era o lege fundamentală menită să asigure trecerea de la capi talism la socialism.

Pe baza noii Constituţii au fost alese organele de conducere a statului: Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri, care avea ca preşedinte pe savantul de renume mondial C. I. Parhon. De asemenea, s-a constituit un nou guvern. Dr. Petru Groza a fost reinvestit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, Gh. Gheorghi-Dej era prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (funcţie nou înfiinţată), preşedintele Consiliului Economic Superior, preşedintele Comisiei de Redresare Economică şi Stabilizare Monetară, coordonator al activităţii ministerelor economice şi financiare. Astfel, secretarul general al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român devenea îndrumătorul întregii politici economice a ţării.

86

Obiectivul economic fundamental al Partidului Muncitoresc Român era naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. Încă din decembrie 1946 s-a introdus, prin naţionalizarea Băncii Naţionale a României, controlul de stat asupra tuturor instituţiilor naţionale de credit; în iulie 1947 s-a creat o comisie ministerială pentru refacerea economică, ale cărei atribuţii vizau controlul materiilor prime, producţiei şi desfacerii mărfurilor. La 4 februarie 1848 au trecut în patrimoniul statului bunurile Eforiei Spitalelor Civile, Aşezămintelor Brâncoveneşti, precum şi ale Eforiei Sfântului Spiridon din Iaşi. La 27 mai au fost trecute în proprietatea statului bunurile Casei Regale.

În octombrie 1947 s-a realizat inventarierea întreprinderilor particulare, industriale, comerciale şi de transport, apoi s-au constituit Comisia Superioară de Naţionalizare, comisii judeţene de naţionalizare şi colective pentru fiecare întreprindere, având menirea de a duce la îndeplinire opera-ţiunile de naţionalizare pe întreg cuprinsul ţării. Aceste comisii şi colective îşi desfăşurau activitatea ca organe ale Consiliului Superior Economic.

În zilele de 9-11 iunie 1948 a avut loc Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, care a aprobat lucrările premergătoare privind naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. În dimineaţa zilei de 11 iunie, proiectul de lege, aprobat de guvern, a fost depus în Marea Adunare Naţională. După discuţii sumare, acesta a fost votat în unanimitate, în aceeaşi zi. Potrivit art. 1, „se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile industriale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii”. Legea din 11 iunie a fost completată cu noi acte legislative de aceeaşi natură; la 3 noiembrie au fost naţionalizate industria cinematografică şi cinematografele (în total 383 cinematografe şi un platou de 200 m2). În aceeaşi zi au fost naţionalizate instituţiile medico-sanitare, astfel că întreaga asistenţă medicală a trecut în seama statului.

Prin naţionalizările realizate în 1948 s-a făcut un pas decisiv pe calea lichidării proprietăţii private, desfiinţării economiei de piaţă concurenţiale. Cetăţenii nu mai erau siguri că-şi vor păstra averea, trăind cu teama că în orice moment ar putea fi expropriaţi. La 1 iulie 1948 s-a creat Comisia de Stat a Planificării, organ guvernamental de planificare economică, iar în decembrie, Marea Adunare Naţională a adoptat primul plan anual de dezvoltare economică a României (pe 1949). În domeniul agriculturii, principala decizie luată în 1948 a fost înfiinţarea Staţiunilor de Maşini şi Tractoare (S.M.T.) pentru mecanizarea lucrărilor agricole.

Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949 a elaborat programul vizând transformarea socialistă a agriculturii, prin care s-a urmărit ca această ramură a economiei naţionale să fie trecută sub controlul statului. După modelul sovietic, s-au înfiinţat Gospodării Agricole Colective (G.A.C.) şi Gospodării Agricole de Stat (G.A.S.). Practic, ele erau conduse de către stat, care indica tipurile de cultură şi fixa preţurile bunurilor agricole. Membrii cooperatori aveau voie să-şi păstreze mici loturi de pământ, care nu depăşea 0,15 ha.

În septembrie 1952 a fost adoptată o nouă Constituţie, care consacra, pentru prima oară în istoria României, rolul politic conducător al unui partid politic (Partidul Muncitoresc Român).

Anul 1948 s-a caracterizat prin declanşarea „revoluţiei culturale”. Întregul aparat de propagandă a fost pus în slujba proslăvirii Uniunii Sovietice şi a denigrării „lagărului imperialist”. Acest aparat era dirijat de Iosif Chişinevschi, secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, şi de adjunctul său, Leonte Răutu; ei erau secondaţi de Sorin Toma, Silviu Brucan, Ion Felea. La 4 ianuarie 1948, Silviu Brucan publica în Scânteia un vehement articol împotriva „acceselor isterice ale imperia-liştilor de peste mări şi ţări”, elogiind „invincibila şi titanica Uniune Sovietică”.

Alături de economie, ştiinţa, cultura şi învăţământul au constituit domenii prioritare în politica Partidului Muncitoresc Român vizând „ruperea cu trecutul” şi formarea „omului nou”. Atacul a fost îndreptat împotriva instituţiilor fundamentale: Academia Română, Şcoala, Biserica.

Peste puţin timp a apărut decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Din 9 iulie 1948 prin care Academia Română devenea instituţie de stat, primind numele de Academia Republicii Populare Române. Sub egida Secţiei Ştiinţă şi Cultură a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român s-a elaborat Statutul Academiei Române a Republicii Populare Române, potrivit căruia aceasta acea ca sarcină fundamentală „să contribuie la propăşirea generală a ştiinţelor, literelor şi artelor în Republica Populară Română”; această instituţie trebuia să pună „la baza lucrărilor ei folosirea organizată şi metodică a cuceririlor ştiinţei şi culturii, precum şi consolidarea democraţiei populare în drum spre

87

socialism”. Academia, ca instituţie de stat, depindea de Consiliul de Miniştri, căruia ăi prezenta periodic dări de seamă asupra activităţii ei. În baza unei hotărâri a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, academicienii primeau un spor de retribuţie de 15 %, precum şi automobile pentru folosinţă personală. Prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 12 august, au fost numiţi 27 membri titulari activi şi 15 membri titulari onorifici ai Academiei Române. La Secţia de Ştiinţe istorice, filozofie şi economico-juridice au fost numiţi membri titulari activi: Petre Constantinescu-Iaşi, Barbu Lăzăreanu şi Andrei Rădulescu, iar Constantin Moisil ca membru onorific. Printr-un alt decret, din aceeaşi zi, a fost stabilită componenţa Prezidiului Academiei: Traian Săvulescu (preşedinte), Gheorghe Nicolau (secretar general), Barbu Lăzăreanu, Simion Stoilov, Eugen Macovschi, Nicolae Porfiri, Ştefan Nicolau, P. Constantinescu-Iaşi, Mihail Sadoveanu, membri. Potrivit Statutului, nu puteau fi membri ai Academiei „persoanele care, prin activitatea lor, s-au pus în slujba fascismului şi a reacţiunii, dăunând prin aceasta intereselor ţării şi ale poporului”. Pe această bază au fost înlăturate numeroase personalităţi: Lucian Blaga, P. P: Negulescu, Ştefan Ciobanu, Ion Petrovici, C. Rădulescu-Motru, Onisifor Ghibu, Nicolae Bănescu, Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Dimitri Gusti, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş, Simion Mehedinţi, Ion Nistor, Dragomir Hurmuzescu ş.a., în total aproape o sută de persoane. În zilele de 1-2 noiembrie a avut loc şedinţa de alegere, de către Adunarea Generală a Academiei, a unor noi membri. Între aceştia, Mihail Roller, cu o activitate ştiinţifică nulă, dar care era un colaborator de bază al lui Iosif Chişinevschi la Secţia de Ştiinţă şi Cultură a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român; Roller a fost ales şi vicepreşedinte al Academiei, cu misiunea de a reorganiza activitatea în domeniul ştiinţelor sociale, mai ales al istoriei. Între noii membri s-au numărat persoane care, la 14 februarie 1945, îşi exprimaseră adeziunea la Frontul Naţional-Democrat, cerând demisia guvernului Rădescu; între aceştia, Constantin Daicoviciu, Andrei Oţetea, Emil Condurachi, Grigore Moisil, Mihai Ralea. În aceeaşi categorie intrau şi cei fără operă ştiinţifică, dar care-şi manifestaseră adeziunea la ideile Partidului Muncitoresc Român: Geo Bogza, Emil Isac, Mihail Andricu. Totodată, au fost primite şi personalităţi de marcă, mai ales în domeniul ştiinţei tehnice; de asemenea, s-a atribuit titlul de membru post-mortem al Academiei marilor scriitori Eminescu, Creangă şi Caragiale.

Preluându-se modelul sovietic, s.au creat în cadrul Academiei institute de cercetare. La 15 iulie s-a înfiinţat Institutul de istorie al Republicii Populare Române, desfiinţându-se Institutul de Istorie Naţională, Institutul de Studii Bizantine, Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, Institutul de Cercetări Balcanice, precum şi institutele de istorie din Cluj şi Iaşi. Noul institut avea patru secţii (istorie naţională, istorie universală, istoria popoarelor slave şi balcanice, bizantinologie) şi două filiale: la Cluj şi Iaşi. Mulţi oameni de cultură au făcut concesii politice pentru a-şi putea continua activitatea ştiinţifică, în mod profesionist. Spre exemplu, cel dintâi director al Institutului de Istorie al Republicii Populare Române a fost Andrei Oţetea, unul dintre puţinii istorici care îşi proclamase convingerile marxiste înainte de 1944 (el avea să fie înlăturat în 1949 şi să revină în 1956). Temele de cercetare erau impuse de conducerea partidului şi aveau menirea de a sluji obiectivele politice ale acestuia.

O altă instituţie care a fost supusă controlului a fost şcoala. Faptul că, prin tradiţie, şcoala românească făcea o educaţie morală, patriotică tineretului, nu era agreat de sovietici; de aceea, s-a cerut „reformarea” din temelie a întregului sistem de învăţământ. În ziua de 3 august 1948 a fost votată legea învăţământului, care marca o schimbare fundamentală a concepţiei în acest domeniu. Legea prevedea că învăţământul era organizat de stat şi unitar, fapt ce însemna desfiinţarea şcolilor particulare şi confesionale. De asemenea, întregul învăţământ devenea laic, religia fiind desfiinţată ca obiect de studiu. Şcoala elementară era de 7 clase, iar învăţământul obligatoriu de 4 ani. O atenţie specială se acorda reducerii analfabetismului şi „ridicării nivelului de cultură al poporului”. Şcoala medie dura 4 ani şi era împărţită în patru tipuri: licee, şcoli pedagogice, şcoli tehnice şi şcoli profesionale; accentul era pus pe ultimele două tipuri de şcoli, considerându-se că ele răspundeau direct necesităţilor economiei naţionale. Pregătirea superioară se realiza prin universităţi, politehnici, institute de învăţământ superior, care se puteau înfiinţa în diferite centre industriale, miniere şi agricole. Se creau şcoli pentru muncitorii necalificaţi (care aveau vârsta între 18 şi 25 de ani), cu o durată cuprinsă între 6 luni şi un an, având menirea de a-i califica în meserie. S-au înfiinţat facultăţi muncitoreşti, cu durata de 2 ani, pentru cei ce nu aveau liceul; absolvenţii acestora puteau urma studiile universitare sau ale instituţiilor de învăţământ superior. Pornindu-se de la criterii extraprofesionale, s-a

88

urmărit asigurarea unei anumite structuri sociale a studenţilor: în octombrie 1948, s-a adoptat o decizie prin care 30 % din locurile din universităţi şi institutele de învăţământ superior erau rezervate fiilor de muncitori şi de ţărani muncitori (care aveau până la 3 ha de pământ). Pe lângă aceste transformări de structură, „reforma” a urmărit politizarea învăţământului prin introducerea unor discipline de ştiinţe sociale (în spiritul teoriei marxist-leninist-staliniste), eliminarea altora, socotite burgheze (sociologie, psihologie etc.).

Epurările începute după 23 august 1944 au continuat în noile condiţii. Încă de la 1 septembrie 1947 au fost înlăturaţi din învăţământ, fiind „comprimaţi”: Alexandru Otetelişanu, Teofil Sauciuc-Săveanu, Emil Panaitescu; alţii au fost scoşi la „pensie”: Dimitrie Gusti, Gh. Oprescu, Traian Nasta, Florian Ştefănescu-Goangă ş.a. Ulterior, au fost eliminaţi: Lucian Blaga, Tudor Vianu, G. Călinescu, Liviu Rusu. Locul lor a fost luat de cunoscuţi stalinişti ca: Mihai Novicov, Savin Bratu, Ion Vitner, C. I. Gulian, Ovidiu S. Crohmălniceanu, Vicu Mândra ş.a.

Pentru învăţământul general şi liceal (mediu) s-a instituit sistemul „manualului unic”, punându-se capăt „manualelor alternative”, specifice învăţământului românesc. Din noile manuale şcolare de literatură au fost scoase personalităţi precum Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Octavian Goga, Ion Barbu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu ş.a. Eminescu era prezent cu poezia Împărat şi proletar, iar Coşbuc cu Noi vrem pământ, accentul punându-se pe latura socială şi nu pe cea estetică a creaţiei literare.

Cel mai afectat a fost domeniul istorie naţionale. Încă din 1947 a apărut manualul de Istorie a României, sub redacţia lui Mihail Roller, devenit în 1948 Istoria Republicii Populare Române. Trecutul istoric al românilor era abordat prin prisma a două idei fundamentale: 1) ajutorul primit din partea slavilor, Rusiei, Uniunii Sovietice; 2) dezvoltarea societăţii are la bază lupta de clasă. Din acest „manual pentru învăţământul mediu”, momente fundamentale din istoria românilor lipseau. De exemplu, capitolul Stăpânirea romană în Dacia avea următoarele subtitluri: 1) Hotarele Daciei sub ocupaţia romană. Starea populaţiei; 2) Lupta de eliberare a populaţiei din Dacia. Următorul capitol se intitula Migraţia popoarelor şi trata: 1) Ocupaţia populaţiei şi organizarea socială după eliberarea Daciei; 2) Slavii; 3) Creştinismul pe teritoriul României de azi. După cum se poate observa, formarea poporului român şi formarea limbii române nu figurau ca teme distincte, pentru a nu se reliefa originea romană a acestora. Revoluţia de la 1848 era tratată pe „felii”: în Moldova, în Muntenia, În Transilvania; obiecti-vul politic urmărit era acela de a nu prezenta caracterul unitar al acesteia pe întreg spaţiul românesc şi de a o scoate din ansamblul procesului revoluţionar european înregistrat în 1848. Şi mai semnificativ era faptul că în acel manual, care avea aproape 700 de pagini, nu exista măcar un paragraf consacrat Marii Uniri de la 1918, capitolul respectiv – intitulat România în perioada avântului revoluţionar creat sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie (1917-1923) – având următoarele subtitluri: 1) Însemnătatea istorico-mondială a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie; 2) Intervenţia imperialistă împotriva revoluţiei socialiste din Rusia; 3) Situaţia economico-socială a României după războiul imperialist (1914-1918); 4) Lupta clasei muncitoare între 1917-1920; 5) Greva generală din 1920; 6) Crearea Partidului Comunist din România; 7) Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România.

Biserica nu a scăpat nici ea acţiunii devastatoare a stalinismului. La 17 iulie 1948 a fost anulat Concordatul cu Vaticanul (semnat în 1927); la 1 decembrie 1948, guvernul a decretat unificarea bisericii ortodoxe cu cea greco-catolică. Armata a trecut sub controlul factorului politic, al Partidului Muncitoresc Român.

Pentru ca românii să nu vină în contact cu anumite scrieri care nu conveneau regimului, s-a decis interzicerea unor publicaţii, în 1948 numărul acestora ajungând la 8.000, între care cărţi semnate de Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Titu Maiorescu. În acelaşi timp erau cenzuraţi Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, C. Negruzzi, Panait Istrati, Liviu Rebreanu, G. Coşbuc, Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, C. Rădulescu-Motru, H. H. Stahl, Gh. Ionescu-Siseşti, Victor Vâlcovici etc.

Anul 1948 a marcat şi declanşarea atacului împotriva unor personalităţi în viaţă din domeniul literaturii. Politrucul Sorin Toma, în numerele din 5-10 ianuarie 1948, a publicat în Scânteia articolul

89

intitulat Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei, în care îl ataca în termeni foarte duri pe Tudor Arghezi.

Programul „revoluţiei culturale” viza: răspândirea învăţăturii lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin; combaterea ideologiei „imperialiste”; dezvăluirea şi combaterea rămăşiţelor reacţionare burgheze în toate manifestările ei; popularizarea succeselor obţinute de Uniunea Sovietică; publicarea şi prelucrarea materialelor sovietice şi aplicarea tuturor aspectelor sociale.

A început o vastă campanie de rusificare, creându-se editura şi librăria „Cartea Rusă” (1946), Institutul se învăţământ superior în limba rusă „Maxim Gorki”. Limba rusă a devenit obligatorie în învăţământ, începând cu clasa a IV-a primară. Accentul era pus pe vechimea şi profunzimea prieteniei româno-ruse, pe popularizarea valorilor culturale ruseşti (sovietice), paralel cu denigrarea celor occidentale, considerate a fi decadente, reacţionare. Patriotismul era blamat cu vehemenţă. Mulţi cărturari au avut de suferit pentru că nu s-au „debarasat” de naţionalism şi încă mai susţineau că Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alexandri, Mihai Eminescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu erau personalităţi care au marcat pozitiv istoria românilor.

Au existat şi unii cărturari care s-au adaptat destul de repede „vremurilor noi”. În 1948 au apărut primele volume scrise în spiritul „realismului socialist”: Vioara roşie de Victor Tulbure, Am dat ordin să tragă, de Ion Călugăru, Otrava de Emil Dorian, Potopul de V. E. Galan, Desculţ de Zaharia Stancu. În acelaşi timp se cuvine menţionat faptul că în acelaşi an a debutat scriitorul Marin Preda, cu volumul Întâlnirea din pământuri. De asemenea, în 1947 au văzut lumina tiparului lucrări de certă valoare ştiinţifică, între care Termodinamica de Ştefan Procopiu şi Supplex Libellus Valachorum de David Prodan.

Politica externă a României – ca şi a celorlalte ţări de „democraţie populară” – se caracterizează printr-o deplină docilitate faţă de Moscova. În ziua de 4 februarie 1948 a fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică; acesta prevedea angajamentul părţilor de a lua în comun măsurile necesare pentru înlăturarea oricărei ameninţări, de a participa la toate acţiunile internaţionale având drept scop asigurarea păcii şi securităţii popoarelor; în cazul în care una din cele două părţi ar fi fost antrenată într-un conflict armat cu Germania sau cu oricare alt stat care, direct sau indirect, s-ar fi unit cu aceasta, cealaltă parte i-ar fi dat ajutor armat şi de altă natură. Părţile se obligau să nu încheie nici o alianţă şi să nu ia parte la nici o coaliţie şi nici la alte acţiuni sau măsuri îndreptate împotriva celeilalte părţi şi să se consulte cu privire la toate chestiunile internaţionale importante care atingeau interesele lor, să acţioneze în spiritul prieteniei şi colaborării pentru a dezvolta şi întări legăturile economice şi culturale între ele pe baza principiilor respectului reciproc, al independenţei şi suveranităţii naţionale, al neamestecului în treburile interne ale celuilalt stat. Acest tratat, semnat de Petru Groza şi V. M. Molotov, era primul document de acest fel încheiat de Uniunea Sovietică cu un fost inamic, fapt ce era prezentat de conducătorii români ca un mare succes. În realitate, formulele diplomatice nu puteau ascunde realitatea că România era ocupată de Uniunea Sovietică, iar aplicarea principiilor „respectului reciproc, al independenţei şi suveranităţii naţionale, al neamestecului în treburile interne” era o pură ficţiune. În temeiul înţelegerii dintre Petru Groza şi V. M. Molotov, din 4 februarie 1948, a urmat acordul de predare a Insulei Şerpilor către U.R.S.S., semnat la 23 mai de Eduard Mezincescu (din partea Ministrului de Externe al României) şi N. Şutov (primul-secretar al ambasadei sovietice la Bucureşti). Astfel, România pierdea încă o parte a teritoriul naţional în favoarea „marelui frate” de la Răsărit.

Pe linia subordonării tuturor statelor aflate în sfera sa de influenţă, guvernul sovietic le-a „sfătuit” să încheie între ele tratate de colaborare. În acest spirit, România a semnat tratate cu Bulgaria (16 ianuarie 1948) şi Cehoslovacia (21 iulie 1948). La conferinţa de le Belgrad, din 30 iulie – 18 august 1948, privind problemele navigaţiei pe Dunăre, s-a creat o nouă Comisie a Dunării, cu sediul la Budapesta, din care au fost înlăturate statele neriverane; în Comisie rolul hotărâtor îl avea Uniunea Sovietică.

În zilele de 20-29 iunie s-au desfăşurat la Bucureşti lucrările Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, la care a fost blamată conducerea Partidului Comunist din Iugoslavia, în frunte cu Iosip Broz Tito (neinvitat la şedinţă). Sovieticii i-au cerut liderului comunist român să prezinte raportul de condamnare a lui Tito, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a conformat. În decembrie

90

1947, România semnase un tratat de prietenie cu Iugoslavia, dar, după hotărârea Biroului Informativ, relaţiile româno-iugoslave au cunoscut o puternică deteriorare.

În 1949 s-a creat Consiliul de ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) – organizaţie internaţională de colaborare economică între statele socialiste. Membrii fondatori erau: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria, U.R.S.S. Ulterior au aderat: Albania – 1949 (din 1962 nu a mai participat); R.D.G. – 1951; Mongolia – 1962; Cuba – 1972 şi Vietman – 1978. Constituit după modelul şi teoriile sovietice, C.A.E.R. a avut drept scop satelizarea faţă de Moscova a ţărilor membre, atât pe plan economic, cât şi politic. Obiectivul acestui organism consta în armonizarea planurilor economice şi organizarea unor schimburi „avantajoase” privind produsele de bază necesare economiilor naţionale. Ţările satelizate faţă de U.R.S.S. au fost plasate într-o totală dependenţă faţă de economia sovietică, cu asentimentul deplin al liderilor comunişti locali (naţionali), în special cominterniştii vechi, aserviţi Moscovei.

Economia românească a fost puternic afectată de existenţa sovrom-urilor, create în 1945, prin care o bună parte din avuţia naţională a fost exploatată în favoarea U.R.S.S. Acestea au fost desfiinţate în 1956.

În 1955 s-a creat Tratatul de la Varşovia, prin care armatele statelor socialiste erau puse sub comanda Uniunii Sovietice. Tratatul de la Varşovia era o replică a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), constituit în 1949 sub conducerea S.U.A.

La 25 octombrie 1954, România a adresat o nouă cerere de a fi primită la O.N.U.; forurile de decizie ale organizaţiei mondiale nu s-au grăbit să satisfacă acest demers, întrucât totul depindea de atitudinea celor patru Mari Puteri: S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie şi Franţa. În cadrul Conferinţei de la Geneva a miniştrilor de externe ai celor patru, desfăşurată în zilele de 27 octombrie – 16 noiembrie 1955, s-a discutat şi problema primirii în O.N.U. de noi state, între care şi România. Pe baza acordului convenit la 10 decembrie 1955, ţara noastră, împreună cu alte 16 state, a fost admisă în O.N.U. În Consiliul de Securitate, România a avut nouă voturi pentru şi două abţineri (S.U.A. şi Taiwan). În Adunarea Generală s-au înregistrat 52 de voturi pentru şi 7 abţineri.

În primii ani, delegaţia României la O.N.U. a urmat întru totul linia de conduită a U.R.S.S. De regulă, înaintea deschiderii Adunării Generale, miniştrii de externe din ţările socialiste erau convocaţi la Moscova (sau altă capitală din zona de dominaţie sovietică) şi „instruiţi” asupra modului de acţiune, a votului pe care aveau să-l dea în problemele aflate pe ordinea de zi. La New York, în timpul sesiunilor, consfătuirile se desfăşurau zilnic, astfel că, de fapt, U.R.S.S. dispunea de o „maşină de vot”, care era contrapusă celei controlate de S.U.A.

În plan social s-au produs importante mutaţii. În condiţiile trecerii de la o economie agrar-industrială spre o societate industrializată, în prima perioadă, forma principală de manifestare a mobilităţii forţei de muncă a fost deplasarea dinspre activităţile agricole spre cele industriale.

Oamenii au fost confruntaţi, după 1948, cu rezultatele „revoluţiei socialiste”: desfiinţarea proprietăţii private şi, prin aceasta, a burgheziei şi moşierimii, încadrarea într-un anumit plan de activitate, impus de stat. Ulterior, mica burghezie a fost şi ea afectată, atât prin actele de naţionalizare şi confiscare, cât şi prin politica generală a regimului. În vidul social creat a fost promovată o clasă muncitoare obedientă faţă de directivele partidului comunist.

Pentru tineri, perioada de instruire şi pregătire profesională a fost mai scurtă, astfel că ei au putut trece, chiar în primii ani de muncă, dintr-o categorie socio-ocupaţională în alta. Originea socială determina evoluţia profesională a descendenţilor. Mulţi tineri, provenind din familii de burghezi, moşieri, chiaburi, foşti legionari etc., nu au putut urma şcoala, au suferit alături de părinţii lor, nu au avut dreptul de a ocupa anumite funcţii în aparatul de stat. În acelaşi timp, numeroşi tineri din lumea satului au străbătut treptele educaţionale, devenind intelectuali.

91

10.2. REPRESIUNE, REZISTENŢĂ, COLABORAŢIONISM, LUPTĂ PENTRU PUTERE

După semnarea Tratatului de pace de la Paris, în februarie 1947, trupele sovietice şi agenţii N.K.V.D. aveau ca scop controlul, supravegherea, verificarea şi dominaţia asupra noilor instituţii create şi, în special, a organelor de ordine şi informaţii. După 1948, în România au fost trimişi numeroşi consilieri sovietici, care aveau misiunea să supravegheze, să îndrume şi să controleze întreaga activitate economică, politică, socială, culturală.

Ocupaţia străină a coincis cu desfăşurarea procesului de sovietizare a României. cu sprijinul Moscovei, s-a format o pleiadă de activişti care au devenit instrumente de impunere a noului sistem politic. Stalinismul era, pentru marea lor majoritate, o relevaţie a adevărului; mulţi dintre activiştii Partidului Muncitoresc Român credeau în perceptele acestuia cu o pasiune religioasă, fiind convinşi că importul unor instituţii de tip bolşevic avea să asigure modernizarea şi progresul rapid al României.

Impunerea unui model străin, de organizare a statului şi a vieţii sociale, aroganţa ocupantului sovietic şi slugărnicia oficialităţilor române, măsurile adoptate în acei ani au generat o stare de tensiune, reflectată într-o mişcare de rezistenţă, care a îmbrăcat forme variate, de la lupta cu arma în mână la refuzul de a preda cotele către stat. Între 1948 şi 1956, în Munţii Carpaţi şi în alte zone ale ţării, s-a desfăşurat o activă rezistenţă anticomunistă armată. Grupările organizate după legile conspiraţiei, destul de mici (alcătuite în medie din 10-40 de persoane), reuneau foşti ofiţeri deblocaţi din armată, intelectuali, ţărani, legionari, foşti membri ai Partidului Naţional-Liberal şi Partidului Naţional-Ţărănesc etc. Armamentul era, în general, cel folosit în cel de-al doilea război mondial. Asemenea grupuri au activat în regiunile Piteşti, Braşov, Suceava, Galaţi, Oradea, Cluj, Timişoara, Craiova, Constanţa. Toate aceste grupări au fost sprijinite de locuitorii din zonele respective, dându-li-se alimente, îmbrăcăminte şi adăpost. Ei sperau în victoria democraţiei şi a statului de drept.

Pe de altă parte, după 6 martie 1945, aparatul de represiune s-a întărit, căutând să înăbuşe din faşă orice acţiune de ostilitate faţă de regim. La 30 august 1948 s-a creat Direcţia Generală a Securităţii Poporului, în cadrul Ministerului de Interne; Pantelinon Bodnarenko, zis Pantiuşa (ofiţer N.K.V.D.), care şi-a luat numele de Gheorghe Pintilie, a fost numit general-locotenent şi şef al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Adjunctul lui Bodnarenko a devenit Boris Grünberg, alias Alexandru Nikolski, agent N.K.V.D.

În martie 1948 a fost arestat grupul din conducerea Mişcării Naţionale de Rezistenţă: Horea Măcelariu, Gheorghe Manu, Ion Bujoiu, Nestor Chioreanu, Nicolae Pătraşcu. În noiembrie 1948, principalii acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. În septembrie-noiembrie 1948 au fost arestaţi membrii grupului Mişcării Naţionale de Rezistenţă din Oltenia, condusă de generalul Ioan Carlaonţ.

Sloganul lui Stalin, potrivit căruia cu cât societatea avansa pe calea socialismului, cu atât mai mult „lupta de clasă de ascuţea”, a avut un efect devastator pentru numeroşi români, a căror libertate şi viaţă se aflau într-un permanent pericol. Pe da altă parte, exista credinţa că regimul impus de sovietici nu se va menţine, că ocupaţia străină avea un caracter temporar. „Vin americanii” a fost poate cea mai populară lozincă, deşi circula mai mult în şoaptă, fiind contrară celei oficiale. Ea exprima speranţa, care s-a dovedit a fi o gravă iluzie, că americanii aveau să-i alunge pe sovietici, iar România va redeveni o ţară independentă şi democratică. Mitul venirii americanilor s-a menţinut până în 1956, când românii au constatat că S.U.A. nu acordase Ungariei sprijinul sperat pentru a de elibera de sub dominaţia sovietică. Din acel moment, numeroşi români, inclusiv intelectuali, au început să se împace cu gândul că regimul existent avea să dureze vreme îndelungată.

În 1949-1950 au fost arestaţi toţi foştii lideri politici care ocupaseră o funcţie în stat mai înainte de 1945, fiind duşi la închisorile din Sighet, Aiud, Gherla, Râmnicu-Sărat etc. Mulţi dintre ei şi-au

92

pierdut viaţa în aceste închisori: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, Constantin Argetoianu etc. Numeroşi foşti oameni politici şi alţi adversari ai orânduirii au fost supuşi unui regim de exterminare la Canalul Dunăre – Marea Neagră. O altă formă de represiune a fost deportarea în Bărăgan a celor ce se opuneau politicii de sovietizare a României (circa 50.000 de familii).

Până în anul 1950, toţi episcopii catolici români, de rit latin sau bizantin, au fost arestaţi: din 12 episcopi greco-catolici, numai unul a scăpat cu viaţă din detenţie. Mulţi preoţi ortodocşi au fost destituiţi şi arestaţi, sub acuzaţia că erau ostili regimului democrat-popular.

Numeroşi ţărani au fost condamnaţi şi închişi, deoarece refuzau să se înscrie în gospodăriile agricole colective. Potrivit datelor oficiale, peste 80.000 de ţărani au fost arestaţi, dintre care 30.000 au fost judecaţi în procese publice şi condamnaţi.

După ce în 1945 numeroşi etnici germani au fost ridicaţi de la casele lor de Armata Roşie şi trimişi în Uniunea Sovietică, în 1951 a urmat un alt val de represiune împotriva acestei minorităţi, peste 5.000 de familii fiind deportate în Bărăgan. Pe fondul conflictului dintre Stalin şi Tito, declanşat în 1948, minoritatea sârbă din România a avut de suferit. Circa 40.000 de sârbi au fost dislocaţi din zona Banatului şi colonizaţi în Bărăgan.

Potrivit unor statistici, în anii 1948-1958, circa 400.000 de oameni au luat drumul închisorilor şi lagărelor de muncă, dintre care trei pătrimi fără să fie judecaţi şi condamnaţi; circa 50.000 de familii au fost deportate, iar alte 100.000 au primit domiciliu obligatoriu.

Contra celor care „nu prezentau garanţii pentru siguranţa statului” a fost introdusă munca forţată, potrivit Codului Muncii (1950). Reeducarea prin muncă a devenit modalitatea de pedepsire a zeci de mii de persoane. Coloniile de muncă se aflau sub administraţia Ministerului Afacerilor Interne şi erau formate din foşti înalţi demnitari, industriaşi, bancheri, moşieri, judecători, avocaţi, membrii familiilor „criminalilor de război”.

Distrugerea societăţii civile, desfiinţarea partidelor politice, lichidarea presei libere, scoaterea din librării şi biblioteci a cărţilor considerate „necorespunzătoare”, controlarea activităţii ziariştilor, scriitorilor, artiştilor, epurarea armatei, învăţământului şi justiţiei de cadrele „nedemne” pentru noul regim, impunerea unui sistem de legi conceput să lase individul fără apărare în faţa justiţiei „populare” au creat cadrul trecerii la neutralizarea tuturor „duşmanilor poporului”.

Într-un climat de teroare, de frică şi de nesiguranţă personală, mulţi au fost nevoiţi să accepte colaborarea cu regimul, fie din oportunism, fie de groaza pedepselor care-i aşteptau dacă procedau altfel. Colaboraţionismul era o formă de neutralizare a individului şi de coexistenţă paşnică cu răul existent. Cetăţeanul, controlat de către partid, îndeplinea ceea ce i se cerea la locul său de muncă şi în societate. A existat şi un colaboraţionism dorit, mai ales de unii intelectuali care ocupaseră anumite funcţii în vechile regimuri şi care s-au „reorientat” rapid către Partidul Comunist, devenind slujitorii devotaţi ai acestuia. Spre exemplu, Mihail Ralea, fost ministru naţional-ţărănist şi fost ministru în timpul lui Carol al II-lea, a făcut parte din guvernul Groza şi apoi, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a devenit membru în Consiliul de Stat.

În interiorul Partidului Muncitoresc Român s-a desfăşurat o continuă luptă pentru putere între diferite grupări, care-şi disputau întâietatea în privinţa funcţiilor de conducere. Încă din 1945 cel vizat era Lucreţiu Pătrăşcanu, pe care atât Gheorghiu-Dej, cât şi Ana Pauker îl considerau un rival de temut. În 1946, în plină campanie electorală, Pătrăşcanu a fost acuzat de atitudine naţional-şovină, deoarece, într-un discurs rostit la Cluj a condamnat în termeni energici revizionismul maghiar. În raportul prezentat de Gheorghiu-Dej la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din iulie 1946, Lucreţiu Pătrăşcanu era criticat în mod public. La Congresul de unificare din februarie 1948, acesta nu a fost ales în Biroul Politic; mai mult, a fost criticat de Teohari Georgescu, deoarece căzuse „sub influenţa burgheziei” şi era „probabil ajutat de forţe duşmane”. Câteva zile mai târziu, Pătrăşcanu a fost destituit din funcţia de ministru al justiţiei (pe care o deţinea de la 23 august 1944) şi arestat. La plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 10-11 iunie 1948, acesta era criticat chiar în Rezoluţia adoptată: „Un eexmplu tipic de renunţare la politica luptei de clasă împotriva exploatatorilor şi de propovăduire a colaborării cu clasele exploatatoare îl reprezintă poziţia politică a lui Pătrăşcanu [...]. Partidul a respins cu hotărâre teoriile contrarevoluţionare ale lui Pătrăşcanu inspirate din ideologia şi interesele duşmanului de clasă”.

93

După o acerbă confruntare cu grupul Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu, în 1952, Gheorghiu-Dej a reuşit cu acordul lui Stalin, să-şi elimine adversarii. Aceştia au fost destituiţi din funcţiile pe care le deţineau pe linie de stat şi excluşi din Partidul Muncitoresc Român. Vasile Luca a fost arestat şi a murit în închisoare (în 1963), Ana Pauker a primit domiciliu obligatoriu, iar Teohari Georgescu a fost încadrat într-o întreprindere poligrafică.

După moartea lui Salin, în 1953, Nichita Sergheevici Hruşciov, noul lider de la Kremlin, a declanşat acţiunea de schimbare a conducătorilor partidelor comuniste din ţările „frăţeşti”. În acest context, Gheorghi-Dej a decis să-l lichideze pe Pătrăşcanu (aprilie 1954), în care vedea principalul rival. Apoi, treptat, Gheorghiu-Dej a reuşit să câştige încrederea lui Hruşciov, mai ales ca urmare a atitudinii avute în timpul evenimentelor din Ungaria (octombrie – noiembrie 1956), când a primit din partea liderului de la Kremlin misiunea de a reface partidul comunist din această ţară, misiune de care s-a achitat cu succes.

Sub influenţa celor petrecute în Ungaria, regimul de la Bucureşti a luat (în decembrie 1956) unele măsuri pozitive, între care mărirea salariilor pentru muncitori şi intelectuali, a burselor pentru studenţi, desfiinţarea cotelor obligatorii în cereale, pe care, încă din 1946, ţăranii erau constrânşi să le predea statului. De asemenea, unii intelectuali „burghezi” au fost „reabilitaţi” şi încadraţi în instituţii de cercetare ştiinţifică şi de învăţământ.

În 1957, Gheorghiu-Dej a reuşit să-i înlăture pe ultimii săi rivali – Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi – care au fost excluşi din Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Având „spatele asigurat”, liderul de la Bucureşti a decis să pornească pe o nouă cale, vizând desovietizarea României.

10.3. RETRAGEREA TRUPELOR SOVIETICEDIN ROMÂNIA (1958)

După ce, în anii 1944-1948, Armata Roşie avusese un rol important în ascensiunea comuniştilor spre putere, treptat, prezenţa ei a început să-i incomodeze pe liderii politici români, care doreau să se elibereze de sub tutela sovietică şi să devină conducători reali ai României. În mai 1955, Gheorghi-Dej a iniţiat unele discuţii cu membrii Biroului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vizând retragerea trupelor sovietice din România. Această problemă a fost dezbătută în august 1955 în Biroul Politic, care a stabilit ca Gheorghiu-Dej să ridice problema retragerii trupelor sovietice în faţa lui N. S. Hruşciov, primul-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al U.R.S.S. şi preşedintele Consiliului de Miniştri din Uniunea Sovietică.

Prudent din fire, Gheorghiu-Dej l-a însărcinat pe Emil Bodnăraş– membru în Biroul Politic şi ministrul forţelor armate – să discute cu Hruşciov deoarece acesta se bucura, datorită trecutului său, de o deosebită încredere din partea Moscovei. Astfel, problema retragerii trupelor sovietice a fost ridicată cu prilejul vizitei lui Hruşciov în România, în zilele de 21-26 august 1955. Luat prin surprindere, Hruşciov a reacţionat dur. Cu toate acestea, chestiunea retragerii Armatei Roşii din România era pusă şi a devenit obiect de preocupare pentru conducerea sovietică.

Un pas important pe calea construirii unei imagini pozitive a noii conduceri sovietice care îl avea în frunte pe N. S. Hruşciov a fost marcat de condamnarea stalinismului la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (februarie 1956).

Relaxarea internaţională în raporturile dintre U.R.S.S. şi statele socialiste a creat popoarelor din aceste ţări iluzia că se puteau desprinde din sfera de dominaţie sovietică. În toamna anului 1956 au avut loc mari mişcări sociale, politice şi naţionale în Polonia şi Ungaria.

În acest context, la 15 aprilie 1957, a fost semnat, la nivelul miniştrilor de externe, Acordul referitor la statutul juridic al trupelor sovietice, staţionate temporar pe teritoriul României, urmat de mai multe convenţii speciale, referitoare la acordarea ajutorului reciproc în problemele urmăririi şi judecării infracţiunilor şi în rezolvarea proceselor civile, ivite în legătură cu staţionarea trupelor sovietice, la modul şi condiţiile de folosire a cazărmilor, clădirilor de serviciu, depozitelor, la efectivele trupelor sovietice şi locurile lorde dislocare ş.a.

Un alt pas pe calea normalizării raporturilor între cele două state s-a realizat prin desfiinţarea sovrom-urilor şi plecarea consilierilor sovietici, începând cu luna februarie 1957.

94

Considerând că avea şanse de reuşită, Gheorghiu-Dej a avut o discuţie cu Hruşciov, în care a arătat că adversarii Uniunii Sovietice apreciau că regimul socialist din România se menţinea numai datorită tancurilor sovietice; liderul politic român a sugerat că ar fi fost bine să se demonstreze lumii capitaliste că socialismul se baza pe „încrederea poporului”.

Era o ideea la care liderul sovietic s-a dovedit a fi deosebit de sensibil, deoarece Uniunea Sovietică era acuzată că impusese regimuri politice nepopulare în zona Europei Centrale şi de sud-est, care se menţineau numai cu sprijinul Armatei Roşii. Intervenţia militară sovietică din octombrie 1956 în Ungaria era considerată drept cea mai clară dovadă a acestei realităţi. În consecinţă, Hruşciov a ajuns să aprecieze că retragerea trupelor sovietice din România ar putea constitui un excelent mijloc de propagandă pentru guvernul de la Moscova, în sensul că acţiona pentru detensionarea situaţiei internaţionale, oferind un exemplu demn de urmat şi de statele din N.A.T.O. şi în primul rând de S.U.A. Pe de altă parte, U.R.S.S. dispunea de un arsenal militar care putea acţiona de pe teritoriul propriu, fără a mai fi nevoie de prezenţa trupelor sovietice în România. În această perioadă, Hruşciov era prezentat de propaganda oficială sovietică drept un mare „campion al păcii”.

În ziua de 24 mai 1958, Comitetul Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, într-o consfătuire desfăşurată la Moscova, a aprobat propunerea guvernului sovietic, pusă de acord cu guvernul de la Bucureşti, cu privire la retragerea de pe teritoriul României a trupelor Armatei Roşii. Pe această bază s-a semnat un Acord între Ministerul Forţelor Armate ale R.P.R. şi Ministerul Apărării al U.R.S.S. referitor la modalităţile retragerii trupelor sovietice din România în U.R.S.S., în perioada 15 iunie – 15 august 1958.

România a fost singura ţară socialistă din care s-au retras trupele sovietice. Din acest moment, România a pornit, ezitant, pe calea afirmării independenţei şi suveranităţii sale, a restabilirii legăturilor ce-i fuseseră interzise după căderea „cortinei de fier”. Ieşirea de sub hegemonia sovietică a necesitat multă abilitate politică, pentru a nu provoca o reacţie dură din partea marelui vecin de la răsărit. Treptat statele occidentale au început să privească cu interes acţiunile României, transmiţându-i semnale încurajatoare, în speranţa că avea să se realizeze o „fisură” în „blocul sovietic”.

Din septembrie 1958, la cererea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, conducerea de la Moscova a început să-şi retragă consilierii din România (cu excepţia câtorva specialişti militari), iar autorităţile române au putut acţiona mai relaxat, începând un proces de reconsiderare a politicii interne şi externe.

10.4. DESOVIETIZAREA ROMÂNIEI. DECLARAŢIA DIN APRILIE 1964

După retragerea Armatei Roşii din România, regimul de la Bucureşti a continuat să aducă elogii Uniunii Sovietice şi conducătorilor ei, a luat măsuri represive împotriva celor care se opuneau, într-o formă sau alta, acestei orientări. Timp de circa un an s-au operat arestări, s-au organizat şedinţe publice de „demascare” a duşmanilor socialismului, acţiuni ce aminteau de începutul anilor ’50. Ele erau menite să „adoarmă vigilenţa” Kremlinului, care trebuia să ştie că România constituia o „verigă puternică” a lagărului socialist.

Pe de altă parte, au început tatonări în diferite capitale din Occident, în vederea normalizării relaţiilor bilaterale, grav deteriorate după 1948. Delegaţii economice au vizitat S.U.A., Franţa, Italia, Republica Federală Germania şi late state, reuşind să rezolve problema bunurilor confiscate de Ro-mânia după cel de-al doilea război mondial. Pe această bază s-au încheiat acorduri între statul român şi firme occidentale, vizând mai ales domeniul tehnologiei.

Din 1960 a început un amplu proces de despvietizare a societăţii româneşti. Au fost desfiinţate rând pe rând Institutul „Maxim Gorki” (care a devenit Institutul de Limbi Străine), Librăria „Cartea Rusă” (prin desfiinţarea Librăriei pentru Cartea Străină), Muzeul Româno-Rus (Clădirea a intrat într-un lung proces de restaurare după care aici s-a amenajat Muzeul Literaturii Române).

S-a trecut la elaborarea de noi manuale şcolare, în care au fost reintroduse personalităţile de marcă ale istoriei, literaturii şi ştiinţei româneşti. Statul a investit sume considerabile în învăţământ, ştiinţă şi cultură, s-au construit mii de şcoli, zeci de institute de cercetare, facultăţi, spitale, policlinici etc. Au fost restabilite contactele culturale cu Occidentul; limbile franceză, engleză, germană s-au reintrodus în şcoli (alături de limba rusă).

95

Regimul a devenit mai relaxat; din 1960 s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, prin decrete succesive de amnistie. În august 1964 au fost puşi în libertate ultimii 10.000 de deţinuţi politici din România. Cei mai mulţi au primit pensii din partea statului, iar unii au fost reîncadraţi în vechile lor locuri de muncă, inclusiv în universităţi şi institute de cercetare ştiinţifică.

Politica economică a continuat să pună accentul pe industrializare, dar, alături de industria grea şi cea a construcţiilor de maşini, s-a acordat o mai mare atenţie industriei alimentare şi celei producătoare de bunuri de consum (confecţii, încălţăminte, articole electro-casnice etc.).

Direcţiile obligatorii ale procesului de industrializare erau considerate: electrificarea, mecanizarea complexă, automatizarea producţiei, chimizarea, creşterea şi dezvoltarea industriei constructoare de maşini. Industriei româneşti i s-au alocat fonduri considerabile. Au fost create capa-cităţi productive în toate judeţele, s-au electrificat majoritatea localităţilor ţării, au fost construite mari obiective industriale, au apărut noi ramuri şi subramuri economice.

În fiecare oraş s-a dezvoltat cel puţin o platformă industrială puternică, creându-se numeroase locuri de muncă în industrie, servicii, sistemul sanitar, învăţământ etc. Rata acumulărilor necesare investiţiilor şi industrializării a fost de 20-25 %, una dintre cele mai ridicate din lume.

După încheierea colectivizării agriculturii în 1962, s-a adoptat un amplu program vizând modernizarea acestei ramuri a economiei naţionale şi creşterea producţiei la hectar. De asemenea, s-au înfiinţat ferme legumicole, pomicole, crescătorii de păsări, porci, viţei etc.

Situaţia materială a populaţiei s-a ameliorat, ca urmare a rezultatelor obţinute în industrie şi agricultură. A început construirea unor cartiere de locuinţe, apartamentele fiind acordate gratuit în folosinţă muncitorilor. A sporit numărul locurilor în staţiunile de odihnă şi tratament. Satul românesc tradiţional a suferit uriaşe transformări, înfăţişarea lui s-a schimbat din punct de vedere material (construcţii, drumuri, curent electric, autobuze etc.), cât şi spiritual, prin pierderea dorinţei ancestrale a ţăranilor de a lucra pământul.

La începutul anilor ’60, pe piaţa românească au reapărut unele produse din statele occidentale. Au fost achiziţionate filme, s-au organizat expoziţii, concerte festivaluri la care erau prezente personalităţi marcante atât din „lagărul” socialist, cât şi din Occident.

Au fost aduse unele modificări la Constituţia din 1952, înlăturându-se restricţiile în privinţa exercitării dreptului de vot de către anumite categorii de cetăţeni. În 1961, la locul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a fost creat Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, organ al puterii aflat sub controlul Marii Adunări Naţionale şi răspunzător în faţa acesteia pentru activitatea sa. La 21 martie 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat, iar Ion Gheorghe Maurer a devenit preşedintele Consiliului de Miniştri.

Cei doi lideri politici – Gh. Gheorghi-Dej şi I. Gh. Maurer – au fost artizanii politicii de independenţă şi suveranitate a României. Conducerea de la Bucureşti a profitat de conflictul dintre China şi Uniunea Sovietică pentru a-şi afirma propria sa poziţie, diferită de cea a Moscovei, în pro-blemele vieţii internaţionale, precum şi ale raporturilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti.

Un moment esenţial, cu larg ecou intern şi internaţional, s-a înregistrat în aprilie 1964, când s-a făcut publică şi într-o manieră categorică noua orientare a guvernanţilor de la Bucureşti. În Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale s-a afirmat că România promovează principiile suveranităţii şi independenţei naţionale, ale neamestecului în afacerile interne, avantajului şi respectului reciproc. Partidul Muncitoresc Român se pronunţa pentru recunoaşterea specificităţii naţionale, istorice, înţelegerea şi acceptarea diversităţii de condiţii ale dezvoltării fiecărei ţări.

În document se preciza: „Respectarea strictă a principiului potrivit căruia toate partidele marxist-leniniste sunt egale în drepturi, a neamestecului în treburile interne ale altor partide, a dreptului exclusiv al fiecărui partid de a-şi rezolva problemele politice şi organizatorice, de a-şi desemna conducerea, de a-şi orienta membrii asupra problemelor politicii interne şi internaţionale, reprezintă condiţia esenţială pentru soluţionarea justă a problemelor divergente, ca şi a oricăror probleme pe care le ridică lupta lor comună”. În acest spirit, Declaraţia aprecia: „Nu există şi nu poate exista un partid părinte şi un partid fiu, partide superioare şi partide subordonate”. Cu alte cuvinte, România nu mai recunoştea supremaţia Uniunii Sovietice şi nici rolul conducător al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în relaţiile internaţionale. Partidul Muncitoresc Român se considera responsabil pentru politica sa numai în faţa poporului român.

96

Declaraţia din aprilie 1964 a avut un mare ecou internaţional, mai ales în statele occidentale, care au apreciat-o – pe drept cuvânt – ca începutul unei noi perioade în evoluţia politicii interne şi internaţionale a României, ca un act de independenţă faţă de Moscova.

BIBLIOGRAFIE

1. Betea, Lavinia, Lucreţiu Pătrăşcanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. 2. Bălan, Ion, Regimul concentraţionar din România 1949-1954, Fundaţia Academia Civică ,

Bucureşti, 1998. 3. Deletant, Denis, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997 4. Idem, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu - Dej şi statul poliţienesc. 1948-

1965, Editura Polirom, Iaşi, 2001. 4. Durandin, Catherin, Istoria românilor, Institutul European, Iaşi, 1998. 5. Fisher-Galaţi, Stephen, România secolului XX, Institutul European, Iaşi, 1998. 6. Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990. 7. Georgescu, Vlad, Istoria românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. 8. Ioaniţiu, Cicerone, Rezistenţa armată anticomunistă din Munţii României 1946-1958, Editura

Gândirea Românească, Bucureşti, 1993. 9. Ionescu, Ghiţă, Comunismul în României, Editura Litera, Bucureşti, 1994.10. Raţiu, Anton, Cumplita odisee a grupului Lucreţiu Pătrăşcanu. Adevăruri dureroase, vol. I-II,

Bucureşti, 1996.11. Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2002.12. Soulet, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre,

Editura Polirom, Iaşi, 1998.13. Tănase Stelian, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu - Dej, Editura Humanitas, Bucureşti,

1998.14. Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, Editura Alfa, Bucureşti, 1996.15. Idem, Fantoma lui Gheorghiu - Dej, Editura Univers, Bucureşti, 1995.16. Verdery, Katherine, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994.

97