1

INTRODUCERE ÎN DREPT

CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Normele juridice se pot clasifica, în funcţie de anumite criterii, respectiv:

a) după obiectul pe care îl reglementează, există norme juridice de dreptconstituţional, drept civil, drept penal, dreptul muncii, dreptul familiei etc.;

Dreptul constituţional e format din totalitatea normelor juridice care reglementeazăraporturile sociale ce iau naştere în procesul organizării şi exercitării puterii de stat.Normele de drept constituţional se referă şi reglementează orânduirea de stat,cetăţenia, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, diferitele categoriide organe ale statului (Parlament, Guvern, organele administraţiei publice etc.).

Dreptul administrativ cuprinde normele de drept care reglementează raporturile cese nasc în domeniul administraţiei de stat, respectiv reglementează activitateaorganelor administrative centrale, teritoriale şi locale.

Dreptul familiei cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiilece se stabilesc între membrii familiei, între aceştia şi alte persoane; el conţinenorme ce reglementează încheierea şi desfacerea căsătoriei, raporturile între părinţişi copii, dintre adoptatori şi adoptaţi.

Dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice prin care se stabilesc ce fapteconstituie infracţiuni, sancţiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazulsăvârşirii infracţiunii, condiţiile în care statul poate trage la răspundere penalăpersoanele care săvârşesc infracţiuni, precum şi condiţiile în care urmează să fieexecutate pedepsele.

b) după forţa juridică, în funcţie de ierarhie şi de forma de exprimare ca actenormative se disting: norme constituţionale, legi, decrete, hotărâri aleguvernului etc.;

c) după sfera de aplicare şi gradul de generalitate există norme generale, normespeciale şi norme de excepţie;Normele generale au sfera cea mai largă, aplicându-se tuturor relaţiilor

sociale din ramura de drept respectivă; normele juridice speciale cuprind undomeniu mai restrâns de relaţii, numite instituţii. Codul civil conţine

2

reglementări generale de drept comun şi se aplică ori de câte ori o materie sauun aspect dintr-o materie nu este reglementat de legislaţia specială din sferarelaţiilor sociale de drept privat; de asemenea, Codul penal conţine reglementărigenerale din domeniul penal, fiind împărţit în două părţi distincte: parteagenerală şi partea specială; când în unele legi distincte se reglementează undomeniu al vieţii economico-sociale şi în care se incriminează alte fapte cainfracţiuni, acestea au caracterul unor legi speciale în domeniul penal.

Normele de excepţie sunt acele norme care se abat de la reglementareagenerală, admiţând o reglementare diferită faţă de dreptul comun şi dispoziţiilegenerale. În Codul familiei se prevede că vârsta minimă pentru căsătorie este de18 ani; pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani sepoate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi, ori,după caz, a tutorelui şi cu autorizarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şiProtecţia Copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul.

d) după modul de redactare există norme juridice complete şi norme juridiceincomplete care se completează cu trimitere la alte acte normative.

Normele juridice complete reprezintă acele norme dotate cu toate elementelenecesare, deci reglementarea este clară. Uneori, normele incomplete trimitpentru completare la o altă normă, împreună cu care reglementarea devinecompletă. În unele cazuri, norma este incompletă pentru că urmează să apară oreglementare care să desăvârşească şi să completeze această normă – situaţie încare ne aflăm în prezenţa normelor în alb.

e) după caracterul sau natura conduitei pe care o prescriu există norme juridiceonerative, prohibitive şi permisive.

Normele juridice onerative (lat. ones, oneris = sarcină) sunt acelea careprescriu în mod expres obligaţia de a săvârşi o acţiune (a face); de exemplu,conform C. fam. „soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele pe care l-au declara cu ocazia căsătoriei”.

Normele juridice prohibitive sunt acelea care interzic săvârşirea unei acţiuni, aunei fapte (a nu face); acestei categorii de norme juridice îi aparţin mareamajoritate a normelor de drept penal; spre exemplu, C. fam. arată că „este oprită

3

căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până lagradul al IV-lea inclusiv.”.

Normele onerative şi cele prohibitive poartă denumirea şi de normeimperative sau categorice deoarece nu admit nici o derogare de la realizarea lor.

Normele juridice permisive sunt cele care, fără a obliga ori interzice în modcategoric o acţiune, conduită etc. prevăd posibilitatea ca subiectul să aleagă oconduită acţionând după propria apreciere; spre exemplu, dreptul de recurs alpărţilor într-un proces este o normă permisivă deoarece lasă la aprecierea părţilordacă vor uza sau nu această cale de atac; alteori normele permisive oferăsubiecţilor dreptul, posibilitatea ca într-o anumită împrejurare să-şi stabileascăsinguri conduita, în caz contrar urmând conduita prescrisă de norma de drept (încazul desfacerii căsătoriei, dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui pe care să-lpoarte, legea dispune că fiecare va purta numele avut înaintea căsătoriei);

RAPORTUL JURIDIC

Drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socialăformează conţinutul raportului juridic. Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzutede norma juridică.

Este necesar a se deosebi între dreptul obiectiv (ansamblu de norme aflate învigoare într-un stat) şi dreptul subiectiv (îndrituire legată de o persoană, caposibilitate de a acţiona în temeiul dreptului obiectiv).

În cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită denorma juridică titularului dreptului (persoană juridică sau subiect colectiv de drept)de a pretinde subiectului pasiv să dea, să facă sau să nu facă ceva, realizarea acesteiposibilităţi fiind garantată de forţa de constrângere statală la care poate recurgetitularul dreptului, în caz de nevoie.

În literatura juridică se fac numeroase clasificări ale drepturilor subiective:

4

- după criteriul provenienţei lor, drepturile subiective se clasifică în:

- drepturi fundamentale – care derivă din apartenenţe la societatea umană a fiecăruiindivid (dreptul la viaţă, demnitate, libertate etc.);

- drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială (dreptul la nume, ladomiciliu etc.)

- drepturi care derivă din însăşi voinţa indivizilor (dreptul de a încheia contracte);

- după gradul lor de opozabilitate se disting:

- drepturi absolute, cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a lerespecta (dreptul la viaţă);

- drepturi relative care sunt opozabile unei anumite persoane (dreptulcumpărătorului de a primi bunul este opozabil vânzătorului – persoana căreia i-aachitat preţul bunului);

- după conţinutul lor, drepturile subiective se împart în:

- drepturi patrimoniale – care au un caracter economic şi care la rândul lor seîmpart în drepturi reale şi drepturi de creanţă.

Dreptul real este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poateexercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.

Dreptul de creanţă este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ –numit creditor – poate pretinde subiectului pasiv – numit debitor – să dea, să facăsau să nu facă ceva.

- drepturi nepatrimoniale – care au un caracter economic, al căror conţinut nu poatefi exprimat în bani; ele se pot clasifica în drepturi care privesc existenţa şiintegritatea persoanei, drepturi care decurg din creaţia intelectuală, drepturi careprivesc identificarea persoanei.

Obligaţia juridică - element corelativ al raportului juridic poate fi definită caîndatorire a subiectului pasiv al unui raport pretinsă de subiectul activ de a da, a

5

face sau a nu face ceva, conduită, care poate fi impusă, în caz de necesitate, prinforţa coercitivă a statului.

Obiectul raportului juridic: Conduita prescrisă ce se realizează de către subiecţiiraportului juridic, ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilorconstituie obiectul raportului juridic. Acesta este rezultatul realizării drepturilor şiobligaţiilor cu care nu se confundă.

Subiectele raportului juridic – pot fi numai oamenii, fie în mod individual, fieorganizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept. Ca să poată fi subiectde drept persoana fizică trebuie să aibă capacitatea juridică. Aceasta desemneazăaptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrulraportului juridic. Capacitatea juridică este reglementată prin norme juridice înfiecare ramură de drept, astfel că se pot distinge: capacitatea juridică civilă, penală,administrativă etc.

Izvoarele formale ale dreptului constituţional. Prin izvoare se înţeleg formele deexprimare ale normelor juridice. Pentru identificarea izvoarelor dreptuluiconstituţional român este necesară folosirea a două criterii: autoritatea publicăemitentă şi conţinutul normativ al actului. În principiu, sunt izvoare ale dreptuluiconstituţional actele normative care sunt adoptate de autorităţile publicereprezentative, însă aceste acte normative trebuie să îndeplinească cumulativ şicondiţia de a conţine norme juridice care să reglementeze relaţiile socialefundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Celemai importante izvoare formale ale dreptului constituţional sunt următoarele:

Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei. Constituţia este principalul izvor,deoarece toate normele cuprinse în ea sunt norme de drept constituţional. Din acestpunct de vedere, constituţia este în totalitate izvor de drept constituţional, precumşi legile de modificare ale acesteia.

Legea- ca act juridic al Parlamentului. După Constituţie, un izvor esenţial aldreptului constituţional este legea, înţeleasă în accepţiunea sa restrânsă de actjuridic al Parlamentului. Numai unele legi sunt izvoare de drept constituţional, iarcelelalte sunt izvoare pentru alte ramuri de drept. Legile ordinare pot constituiizvoare de drept constituţional, cu condiţia să reglementeze relaţiile socialefundametale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.

6

Regulamentele Parlamentului întrucât reglementează relaţii sociale fundamentalece apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii constituie izvoare dedrept constituţional. În sistemul parlamentar românesc există trei categorii deregulamente: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şiRegulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Tratatul internaţional – pentru a constitui izvor de drept constituţional trebuie săfie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie modificat conform dispoziţiilorconstituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice dreptuluiconstituţional. Totodată tratatul trebuie să fie licit, căci numai tratatele licite suntizvoare de drept. (exemplu: convenţiile încheiate cu alte state privindreglementarea cetăţeniei, pactele şi convenţiile privind drepturile omului, tratateleîn domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti).

Noţiunea de constituţie. În istoria lumii, începând cu secolul al XVIII-lea s-aimpus, alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerilestructural-politice, economice sau juridice şi constituţia, ca lege fundamentală aoricărui stat.

Constituţia poate fi definită ca legea fundamentală a unui stat, alcătuită din normejuridice investote cu forţă juridică supremă care reglementează acele relaţii socialefundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitareaputerii politice a poporului.

Caracterul de lege fundamentală al constituţiei îşi are originea în natura relaţiilorsociale ce formează obiectul acestor reglementări – respectiv acestea sunt relaţiisociale, fundamentale şi totodată esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şiexercitarea puterii statale. Definitorie pentru constituţie este şi forţa ei juridică,constatând că forţa ei juridică este supremă – fapt ce situează constituţia în vârfulierarhiei izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întregului drept cudispoziţiile din constituţie.

Controlul constituţionalităţii legilor. Supremaţia constituţiei reclamă existenţaunui sistem de garanţii în măsură să permită manifestarea constituţiei ca actulnormativ cu forţă juridică supremă. În acest sistem de garanţii trebuie să existe şiun sistem de sancţiuni aplicabile în cazurile în care constituţia este încălcată. Îndoctrina juridică noţiunea de control al constituţionalităţii legilor este inclusă înprincipiul legalităţii ca principiu fundamental de organizare şi funcţionare asistemelor organizării politice.

7

Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor uneiautorităţi publice, Curtea Constituţională – formată din nouă judecători; treijudecători sunt numiţi de Senat, trei de Camera Deputaţilor şi trei de PreşedinteleRomâniei. Curtea Constituţională poate fi considerată o autoritate publică politicăjurisdicţională – caracterul ei politic rezultând din modul de desemnare amembrilor. Ea este unica autoritate jurisdicţională în materie din România, esteindependentă, iar componenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

În sfera controlului de constituţionalitate intră următoarele acte: legile ca actejuridice ale Parlamentului, iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamenteleparlamentului, ordonanţele guvernului, iniţiativele legislative populare. În cazullegilor se disting două situaţii:

- Controlul prealabil – după votare dar înainte de promulgare – dar numai lasesizarea uneia din autorităţile publice prevăzute de Constituţie –Preşedintele României, Preşedinţii celor două Camere, Guvernul, CurteaSupremă de Justiţie, Avocatul Poporului, cel puţin 50 de deputaţi sau 25 desenatori precum şi din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;(a se vedea art. 146 din Constituţia României).

- Controlul ulterior – se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate(procedeu juridic care permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională)(a se vedea art. 146 din Constituţia României).

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

Noţiunea de drepturi fundamentale. Prin noţiunea de drepturi fundamentale sedesemnează acele drepturi ale cetăţenilor care, fiind esenţiale pentru existenţafizică şi integritatea psihică, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora,precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului suntgarantate însăşi de Constituţie.

Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, ele prezintăimportanţa cea mai mare atât pentru cetăţeni cât şi pentru societate în ansamblu,reprezentând baza pentru celelalte drepturi; odată selectate pe criteriul valoric cafiind esenţiale, într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă de ocrotirejuridică aparte, fiind înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi şi

8

legi fundamentale. Înscrise în Constituţie li se recunoaşte caracterul de drepturifundamentale şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor.

1.Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlorfundamentale ale cetăţenilor români. Există anumite reguli fundamentale,aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale alecetăţenilor români.

Universalitatea. Se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi la titulariiacestora. Aceasta exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului, pe planul realităţilorjuridice interne, pentru toate drepturile şi libertăţile, dar şi faptul că de ele se potbucura toţi cetăţenii statului. Universalitatea drepturilor implică şi universalitateaîndatoririlor.

Neretroactivitatea legii. Orice lege odată adoptată produce şi trebuie să producăefecte juridice numai pentru viitor. Inserarea acestui principiu în Constituţie îltransformă dintr-un principiu legal, în unul constituţional, fiind obligatoriu pentrutoate ramurile de drept, fără excepţie.

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruiacetăţenii români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială se pot foflosi în modegal de toate drepturile prevăzute de Constituţie. Egalitatea în drepturi priveştetoate drepturile pe care le au cetăţenii români, ea manifestându-se în toatedomeniile de activitate.

Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor – cetăţenia românăeste legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat, care prin efectele sale,determină ststutul juridic al persoanei oriunde s-ar afla ea. Cetăţenii români care seaflă în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, iar acesteaau obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară.

Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică –aceştia se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată deConstituţie şi de alte legi.

Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România; extrădarea esteinstituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-arefugiat unul din cetăţenii săi să i-l predea. Pot fi extrădaţi numai cetăţenii străini şiapatrizii; extrădarea se hotărăşte de către justiţie. Expulzarea este instituţia juridicăce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o persoană, cetăţean străin

9

sau apatrid, să părăsească ţara, punând astfel capăt în mod silit şederii acesteipersoane pe teritoriul său. Codul penal reglementează expulzarea străinilor încadrul măsurilor de siguranţă, adică acele măsuri care au drept scop înlăturareaunor stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de către legeapenală. Măsura expulzării se hotărăşte decătre organele de justiţie.

Prioritatea reglementărilor internaţionale. Art 20 din Constituţia Românieistabileşte un principiu în sensul interpretării şi aplicării dispoziţiilor privinddrepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile tratatelorinternaţionale la care România este parte.

Accesul liber la justiţie. În virtutea dispoziţiilor constituţionale justiţia a devenituna din garanţiile exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.Conform acestui principiu are acces la justiţie pentru apărarea oricărui drept saulibertate şi a oricărui interes legitim, fără deosebire dacă acestea rezultă dinConstituţie sau alte legi.

Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unorlibertăţi. Declaraţia universală a drepturilor omului precum şi alte documentejuridice internaţionale admit existenţa unor limitări, restrângeri, în legătură cuexerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane.

2.INVIOLABILITĂŢILE.

Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate psihică.Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului, stabilit chiar prin art. 3 alDeclaraţiei Universale a Drepturilor Omului (conform alin. 2 din art. 22 esteinterzisă pedeapasa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului).Dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională.Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de cătrelege, iar dacă ea se va impune, totuşi, din considerente de ordin social, ea se poateface numai prin lege.

Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi este considerat de valoareconstituţională, omul fiind conceput sub aspect juridic ca un complex de elementeîn care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintreintegrităţi este contrară drepturilor umane.

Libertatea individuală. În prevederea constituţională se folosesc două exprimări –libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Deşi sunt folosite împreună nuformează o categorie juridică unică.

10

Libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a secomporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nufi reţinut, arestat sau deţinut, decât în cazurile şi după formule expres prevăzute deConstituţie şi legi.

Acţiunile autorităţilor publice de reastabilire a ordinii de drept, de represiune, suntşi trebuie să fie la rândul lor condiţionate şi clar delimitate astfel încât libertateaindividuală să fie respectată şi nici o persoană care este inocentă să nu fie victimaunor acţiuni abuzive sau determinate eventual de raţiuni politice.

Reţinerea este o măsură procesual-penală preventivă prin care persoana faţă decare există unele indicii că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege esteprivată de libertatea sa de către autorităţile competente, pe o durată de timplimitată. Ea este luată numai în cazurile şi cu procedura stabilită de lege, nu poatedepăşi 24 de ore, implică obligaţia autorităţii publice de a aduce de îndată lacunoştinţa învinuitului, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii, implicăeliberarea obligatorie a persoanei în momentul în care motivele care au determinatluarea măsurii au încetat.

Arestarea preventivă este o măsură care atinge grav libertatea individuală, eaavând consecinţe asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale etc. Ease face numai pe baza unui mandat de arestare, emis de un judecător şi numai încursul procesului penal. În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poatedispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile fără cadurata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. Înfaza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi numai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispunăpunerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestareapreventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care săjustifice menţinerea privării de libertate. Persoana arestată preventiv are dreptul săceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.

Dreptul la apărare. Acest drept, într-o accepţiune mai largă, cuprinde totalitateadrepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăraîmpotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la ivealănevinovăţia sa. În procesele civile, comerciale, de muncă, de contenciosadministrativ, dreptul la apărare ca totalitate de drepturi şi reguli procedurale, oferăpărţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeiniciapretenţiilor adversarului. Există procese în care asistenţa din partea unui avocat

11

este obligatorie, respectiv obligă autoritatea publică competentă să desemneze unavocat care să apere persoana în cauză.

Arestarea preventivă se face numai în baza unui mandat de arestare şi poate fidispusă numai de judecător, în cursul prosecului penal. În cursul urmăririi penalearestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungicu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil,şi nu mai mult de 180 de zile. În faza de judecată instanţa este obligată să verifice,periodic şi nu mai târziu de 60 de zile, olegalitatea şi temeinicia arestăriipreventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacătemeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţaconstată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.

Dreptul la apărare este reglementat de art. 24 din Constituţie – cuprindetotalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de ase apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată laiveală nevinovăţia sa. Există procese în care asistenţa din partea unui avocat esteobligatorie, respectiv obligă autoritatea publică competentă să desemneze unavocat care să apere persoana în cauză.

Dreptul la libera circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare acetăţeanului; în legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, art. 25 dinConstituţie asigură posibilitatea pentru orice cetăţean, de a circula nestânjenit peteritoriul statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate;de asemenea şi libera circulaţie a cetăţenilor rpmâni în străinătate este garantatăprin permiterea emigrării şi revenirii în ţară.

Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private este un aspect alrespectării personalităţii omului proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoaresupremă. Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familialeşi private şi la ocrotirea împotriva oricăror atentate din partea oricărui subiect dedrept (om, autoritate, grup). Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă,familială sau privată a persoanei fără consimţământul care desigur trebuie să fieexplicit şi liber exprimat. Autorităţile trebuie să ia toate măsurile posibile şirezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei. Astfel,judecătorii au obligaţia de a declara şedinţa secretă de judecată în procesele în carepublicitatea ar putea afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu legii saujustiţiei. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin douăaspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de

12

libertatea sa, prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturilealtora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Inviolabilitatea domiciliului – respectul vieţii private implică şi respectuldomiciliului şi libera alegere, schimbare sau folosire a domiciliului. Dinexeaminarea art. 27 din Constituţie rezultă cu claritate două situaţii distincteprivind pătrunderea în domiciliul unei persoane. O primă situaţie este aceea cândse poate pătrunde în locuinţa unei persoane cu consimţământul acesteia; cea de-adoua (derogatorie) este situaţia în care se pătrunde în locuinţa unei persoane şi fărăînvoirea acesteia, dar numai în cazurile prevăzute de art. 27, cazuri enunţate expresşi limitativ.

Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

Dreptul la învăţătură – este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om arevocaţie, precum şi mijlocul de formare şi perfecţionare a forţei de muncă. Dreptulla învăţătură este în acelaşi timp şi o îndatorire, fapt ce explică obligativitatea unorforme de învăţământ (primar, general etc.). Ca drept fundamental, dreptul laînvăţătură trebuie astfel organizat încât să asigure şanse juridice egale oamenilor,ceea ce implică folosirea cu prioritate a criteriului de competenţă profesională şiinterzicerea discriminărilor sau privilegiilor. Odată cu asigurarea dreptului laînvăţătură prevederile constituţionale reglementează în mod distinct gratuitateaînvăţământului la stat, în condiţiile legii.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii – este un drept fundamental cetăţenesc receptat înConstituţia României îndeosebi din Pactul internaţional privind drepturileeconomice, sociale şi culturale (art. 9 nominalizând dreptul persoanei la securitatesocială, incluzând şi asigurările sociale, iar art. 12 nominalizează dreptul persoaneide a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală).

Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii – art. 41 din ConstituţiaRomâniei – prin expresia „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit” reglementareaconstituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept la muncă precum şiimportanţa acestui drept atât pentru om cât şi pentru societate. Conceput ca undrept complex, dreptul la muncă include: libertatea alegerii profesiei, libertateaalegerii locului de muncă, protecţia socială a muncii, retribuţia muncii depuse,dreptul la negocieri colective. Protecţia socială a muncii cuprinde securitatea şiigiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor, salariul minim peeconomie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii încondiţii grele, durata normală a zilei de lucru de 8 ore, egalitatea salarizăriifemeilor şi bărbaţilor pentru muncă egală exprimată în domeniul muncii.

13

Dreptul la grevă este prin noţiunea sa atât un drept social-economic cât şi un dreptsocial politic.Dreptul la grevă se află într-o corelaţie cu alte drepturi şi libertăţiprecum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor colective, dreptul la asociereîn sindicate.Dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor. Textul constituţionalpermite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în exercitarea dreptului lagrevă.

Dreptul de proprietate privată cuprinde dreptul persoanei de a dobândi oproprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de aputea transmite dreptul său altuia.

Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şiconstrucţiilor. În cazul ei Constituţia stabileşte două condiţii cumulative: existenţaunei cauze de utilitate publică, ea însăşi stabilită prin lege şi plata unei prealabile şidrepte despăgubiri.

Dreptul la moştenire este un corolar al dreptului de proprietate. Acesta nu arputea constitui un stimulent pe deplin eficient al activităţii productive a indivizilordacă bunurile care formează obiectul lui n-ar putea fi transmise succesorilor celuicare le-a dobândit. De aceea art. 46 din Constituţia României garantează acestdrept.

Dreptul la un nivel de trai decent – art. 47 din Constituţia României – includeşi dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă, care să-i asigure lui şifamiliei lui un trai civilizat, decent. Conţinutul lui este un conţinut complex carecuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la amenliorarea lorcontinuă, dreptul la hrană, dreptul la îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare; deaceea Constituţia obligă statul la luarea măsurilor de dezvoltare economică şi deprotecţie socială corespunzătoate.

Dreptul la căsătorie - Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şiculturale afirmă că familia este elementul natural fundamental al societăţii.Prevederile constituţionale exprimă această realitate prin garantarea libertăţiicăsătoriei, a unei căsătorii liber consimţite. Familia se întemeiază pe egalitateafemeii şi a bărbatului precum şi pe căsătoria lor liber consimţită. De asemenea, seconsacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura creşterea, educarea şiinstruirea copiilor. Căsătoria, sub aspect juridic este supusă unor reguli privindîncheierea, desfacerea şi declararea nulităţii, reguli care nu au însă un caracterconstituţional, de aceea se face trimitere la lege.

14

Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă – art. 45 din Constituţie –în această categorie pot fi menţionate dreptul la învăţătură, dreptul la muncă,dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii etc. Prevederile constituţionaledau contur unui drept de sinteză, căruia îi răspunde obligaţia statului de a asiguracopiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor fiziceşi intelectuale.

Dreptul persoanelor cu handicap la o protecţie specială – art. 50 dinConstituţie – este un drept fundamental aparte, care priveşte o categorie de finnţeumane, care fiind defavorizate de soartă, trebuie sprijinite spre a se bucura decondiţia umană.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenlor români care au ca obiectparticiparea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. Deoarece sferanoţiunii de drepturi politice se limitează la acele drepturi fundamentale care au caobiect exclusiv participarea cetăţenilor la conducerea statului, în acestă categorieurmează să fie grupate următoarele drepturi:

- Dreptul de a alege reprezentanţi în Parlament

- Dreptul de a alege Preşedintele României

- Dreptul de a vota în referendumuri

- Dreptul de a iniţia, împreună cu numărul de cetăţeni cu drept de vot prevăzutde art. 74 al Constituţiei şi în condiţiile stabilite, adoptarea, modificarea saualegerea unei legi ordinare sau organice

- Dreptul de a iniţia, împreună cu numărul de cetăţeni cu drept de vot prevăzutde art. 150 al Constituţiei şi în condiţiile acolo stabilite revizuirea acesteia.

DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE SOCIAL POLITICE

Libertatea conştiinţei – art 29 din Constituţie – într-o accepţiune mai largă,libertatea conştiinţei reprezintă posibilitatea cetăţeanului de a a vea şi exprimapublic o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu ocredinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu unritual cerut de acea credinţă; libertatea conştiinţei, ca libertate cetăţeneascăfundamentală are un conţinut complex, încorporând mai multe aspecte, mai multelibertăţi. În formulările Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice(art. 18) se consacră dreptul persoanei la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de

15

religie şi pe care-l defineşte ca implicând libertatea de persoanei de a avea sau aadopta o religie sau o convingere, la alegerea sa, precum şi libertatea de amanifesta religia sau convingerea individual sau în comun, în public sau privat,prin cult şi rituri,practici şi învăţământ. Libertatea conştiinţei este o libertateesenţială, ea comandă existenţa şi conţinutul altor libertăţi, precum libertateacuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că în fond, aceste libertăţisunt mijloacele de exprimare a gândurilor, religiilor, opiniilor.

Libertatea de exprimare – art. 30 din Constituţie – Gândurile, credinţelereligioase, creaţiile spirituale de orice natură intră în circuitul juridic numai dacăsunt exteriorizate, comunicate. Libertatea de exprimare a gîndurilor, opiniilor etc.prin mijloacele de comunicare este un corolar al libertăţii de gândire, de opinie şide credinţă religioasă. Exprimarea gândurilor, opiniilor, credinţelor, posibilitateade a avea şi a exprima creaţiile de orice fel, în istoria lor ca drepturi umane au dusla formularea a trei mari reguli:

- Libertatea de exprimare

- Interzicerea cenzurii

- Responsabilitatea.

Libertatea de exprimare nu poate avea însă un caracter absolut ci este supusă unorcoordonate juridice (limite) care însă trebuie să fie expres prevăzute de lege şinecesare ocrotirii unor valori politice, economice, sociale şi umane.

Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice stabileşte că exerciţiullibertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi că poate fi supusă unorrestricţii care trebuie să fie expres exprimate prin lege şi sunt necesare:

- Respectul dreptului sa reputaţiei altora

- Salvgardarea siguranţei naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţiipublice

, iar legile trebuie să interzică, obligatoriu, propaganda în favoarea războiului şiapelarea la ura naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare ladiscriminare, ostilitate sau violenţă.

Abuzul în exercitarea libertăţii angajează răspunderea civilă sau penală.

Dreptul la informaţie – art. 31 din Constituţia României - constituieposibilitatea de a recepţiona date şi informaţii privind viaţa socială, politică,

16

economică, ştiinţifică şi culturală. Constituţia garantează accesul persoanei la oriceinformaţie de interes public; conţinutul dreptului la informaţie presupune:

- Dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar cu privire lamăsurile preconizate şi mai ales luate de autorităţile publice;

- Accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică şi tehnică, socială,culturală şi sportivă;

- Posibilitatea persoanei de a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile deradio şi televiziune

- Obligaţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale şijuridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură.

Acest drept nu implică nici accesul la informaţiile cu caracter secret nici obligaţiaautorităţilor publice de a da asemenea informaţii.

Libertatea întrunirilor – art. 39 din Constituţie - constituie o libertate socialpolitică şi priveşte posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni publice pentrua-şi exprima gândurile, opiniile, credinţele. Ea se poate exercita prin mai multeforme: mitinguri, demonstraţii şi procesiuni. Prevederile constituţionale maiadaugă sintagma şi alte întruniri, deoarece orice întrunire este o grupare depersoane, organizată cu caracter temporar. Constituţia stabileşte trei mari reguli înlegătură cu întrunirile, şi anume:

- Libertatea întrunirilor- Caracterul paşnic al întrunirilor- Interzicerea la întrunire a oricărui fel de arme.

Dreptul la asociere – art. 40 din Constituţia României – este un drept socialpolitic care constă în posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia în mod liber înpartide sau formaţiuni politice, în sindicate sau alte forme şi tipuri deorganizaţie,ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socialăşi culturală şi de a realiza o serie de interese legitime comune. Asociaţiile1prevăzute nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea sau împărţirea unorbeneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale etc – scopuri caresă exprime libertatea de gândire şi exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor.

Secretul corespondenţei – art. 28 din Constituţia României – constă înprotejarea posibilităţii persoanei fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau altemijloace de comunicare, gândurile ţi opiniile sale fără a-i fi cunoscute de alţii,cenzurate sau făcute publice. Prin corespondenţă, textul constituţional înţelege1

17

scrisori, telegrame, trimiteri poştale de orice fel, altele decât scrisorile, convorbireatelefonică şi alte mijloace legale de comunicare. La respectul secretuluicorespondenţei sunt obligate atât persoanele fizice cât şi autorităţile publice.Exerciţiul acestei libertăţi comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei, maiexact în interesul descoperirii infracţiunilor şi infractorilor.

DREPTURILE GARANŢII

Dreptul de petiţionare – art. 51 din Constituţia României – constituie omodalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc ocolectivitate. Exercitarea lui prezintă o garanţie juridică generală pentru celelaltedrepturi şi libertăţi. El poate fi exercitat fie individual, de către cetăţeni, fie de cătreorganizaţii legal constituite. Petiţia trebuie să conţină datele de identificare alepetiţionarului şi să fie semnată de acesta. Corelativ dreptului petiţionarului de apetiţiona, normele constituţionale prevăd obligaţia autorităţilor de a examina şirăspunde la petiţie în termen2ele şi în condiţiile stabilite de lege.

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică – art. 52 din ConstituţiaRomâniei – este temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentruvătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor şilibertăţilor acestora. Răspunderea autorităţilor publice intervine în situaţii clardefinite:

- Când emit un act administrativ prin care vatămă o persoană- Când nu soluţionează în termenul legal o cerere a unei persoane- Când prin erori judiciare săvârşite în procesele penale se produc prejudicii

Norma constituţională nu se referă numai la actele administrative emise doar decătre autorităţile executive, ci la toate actele administrative emise de cătreautorităţile publice , fără deosebire de natura lor juridică. Prevederileconstituţionale nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul,acestea fiind: recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului, repararea pagubei.În realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu are obligaţia de a proba vinovăţia(culpa) funcţionarului public sau autorităţii publice. Pentru cetăţean este suficientsă justifice dreptul său şi că actul emis de către autoritatea publică i-a produs ovătămare, respectiv să facă doar proba legăturii cauzale între actul autorităţiipublice şi paguba (vătăarea) produsă persoanei.

ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

2

18

Asigurarea respectării legilor şi prin urmare a tuturor drepturilor prevăzute de elenu este posibilă decât în cadrul organizat al statului. Din aceste considerente, înscopul de a pune cetăţenii în situaţia de a se bucura efectiv de drepturile prevăzutede Constituţie şi de legi este necesar să se instituie în sarcina acestora un număr deîndatoriri elementare destinate să apere statul ca garant al ordinii legale. Deoarecedrepturile cetăţeanului sunt un produs al mediului social ele trebuie executate înaşa fel încât să nu aducă atingere drepturilor şi libertăţilor celorlaţi indivizi aflaţi peteritoriul statului.

Fidelitatea faţă de ţară – art. 54 din Constituţia României – este o îndatorire cuconţinut predominant moral care impine cetăţeanului o atitudine de respect faţă detrecutul ţării, de devotamentul participativ la străduinţele colective, urmărindpropăşirea ei de identificare cu destinele ei. Această îndatorire este urmareafirească a cetăşeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţatepublică precum şi militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi a depunejurământul cerut de lege.

Apărarea ţării – art. 55 din Constituţia României impune cetăţenilor să fieîntotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită în cazul oricăror acţiuniîndreptate împotriva ţării. Această îndatorire incumbă tuturor cetăţenilor români,bărbaţi şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătireprofesională.

Contribuţii financiare – art. 56 din Constituţia României – reglementeazăîndatorirea cetăţenilor de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice.Constituţia adugă obligaţia statului ca sistemul legal de impunere să asigureaşezarea justă a obligaţiunilor fiscale, pentru ca apoi la alin. 3 să precizeze că oricealte prestaţii sunt interzise în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.

Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor – art. 57 din Constituţia României –este o îndatorire care incumbă tuturor cetăţenilor României, cetăţenilor străini sauapatrizilor. Buna credinţă – principiu tradiţional dreptului civil – devine în acestcaz o regulă constituţională. Această transformare de natură juridică va aveaconsecinţe deosebite în rezolvarea problemelor ce rezultă din exercitareadrepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. În conţinutul acestei îndatoriri fundamentaleintră şi obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi, obligaţie fireascăce ţine de chiar conceptul de drept şi libertate.

Elemente de drept administrativ

19

Consideraţii. Pentru administrarea „treburilor ” publice, statul dispune de puterea(dreptul) de a comanda tuturor şi de a întrebunţa constrângerea împotriva celorcare nu se supun. Autoritatea nu se confundă cu puterea, deşi se întemeiază peaceasta. Fără sprijinul puterii de stat nu ar exista autoritate politică. Puterea statuluipresupune folosirea constrângerii materiale, a forţei specializate, în timp ceautoritatea care se întemeiază pe legea adoptată de organismele competente şilegitime, se asigură prin respectarea de bună voie a deciziilor (legilor). Numai încazul nerespectării acestora se recurge la forţa de coerciţie a statului.

Noţiunea de administraţie publică. Administraţia publică s-a dezvoltat ca oanexă a puterii executive, pe măsura extinderii sarcinilor pe care guvernarea şi le-aasumat sau a celor care i-au fost impuse într-un fel sau altul de către societate.Categoria de administraţie publică are valoare fundamentală pentru dreptuladministrativ, normele acestei ramuri de drept fiind cele care reglementeazăprincipalele relaţii sociale din sfera administraţiei publice. În limbajul curent, aadministra înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activităţi publice şi particulare.Administraţia publică urmăreşte satisfacerea interesului public, a utilităţii publice,în mod deziteresat, inclusiv prin realizarea de servicii publice. Mobilul activităţiiadministraţiei publice este satisfacerea, în mod regulat şi continuu, a unor cerinţeesenţiale, comune întregii colectivităţi umane, care exced prin amploarea lor, suntnerentabile şi nimeni nu s-ar oferi să le asigure. Administraţia publică reprezintă oactivitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii, realizată prinacţiuni cu caracter de dispoziţie sau acţiuni cu caracter de prestaţie. În sens formaladministraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem de organe de instituţii,cuprinzând diverse structuri administrative care realizează activitatea de organizarea executării şi de executare în concret a legii.

În concepţia constituţională clasică, administraţia publică reprezintă acţiuneaputerii executive, bazată pe puterea publică a statului; administraţia este sarcinaexclusivă a executivului, ea neputând fi exercitată nici de puterea judecătorească,nici de cea legislativă, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat. Din punctde vedere structural, executivul se subordonează autorităţilor publice care exercităfuncţia executivă şi nu se confundă cu administraţia publică.

În concluzie, administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor politice, careexprimă interesele generale ale societăţii, interese care sunt formulate prin lege.Instituţiile sistemului administraţiei publice au misiuni care ţin de conţinutulactivităţii administrative, activităţi de gestiune şi nu de putere politică.

20

Izvoarele dreptului administrativ. Normele juridice sunt cuprinse în acte juridice cucaracter normativ care devin astfel izvoare formale ale dreptului. Izvoarele formaleale dreptului administrativ sunt considerate de doctrina juridică a fi următoarele:

- Constituţia – legea fundamentală care stă la baza reglementărilor din toateramurile de drept; pentru dreptul administrativ, Constituţia reprezintă izvorulnormelor care stabilesc prerogativele fundamentale ale administraţiei publice

- Ordonanţele guvernului sunt acte de putere care cuprind norme de forţajuridică a legii, putând reglementa relaţii sociale din sfera administraţieipublice;

- Hotarârile guvernului cu caracter normativ;- Ordinele şi instrucţiunile administraţiei ministeriale;- Ordinele cu conţinut normativ emise de către prefecţii judeţelor;- Hotărârile consiliilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale.

Raporturile juridice de drept administrativ.

Raportul juridic este un raport social, concret-istoric, voliţional, reglementat denorma juridică, în cadrul căruia participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şiobligaţii prin exercitarea cărora se realizează finalitatea normei juridice. Raportuluijuridic îi sunt recunoscute premise ca: norma juridică, subiectele şi faptul juridic,conţinutul şi obiectul juridic. Raportul juridic concret se poate naşte numai prinproducerea unui fapt juridic, un eveniment sau o acţiune umană de care legea leagăproducerea de efecte juridice.

În cadrul unui raport juridic de drept administrativ, întotdeauna subiectul activ esteun purtător al autorităţii publice; în această ipostază pot fi: autorităţi publice,instituţii publice, regii autonome, servicii publice, organe, agenţii etc.

Raporturile de drept administrativ care se formează în cadrul sistemuluiadministraţiei publice pot fi:

Raporturi de subordonare ierarhică

Raporturi de colaborare şi participare

Raporturile de drept administrativ care se formează între subiecte de drept careaparţin sistemului administraţiei publice şi subiecte de drept aflate în afara acestuisistem se pot grupa în:

Raporturi juridice de subordonare

Raporturi de utilizare a serviciilor publice

21

Raporturi juridice de colaborare şi participare a unor terţi la realizarea sarciniloradministraţiei publice.

Organizarea administraţiei publice. Sistemul administraţiei publice seconstruieşte pentru realizarea unor activităţi de organizare a executării şi deexecutare a legii, care se referă la întreaga populaţie a ţării şi se aplică pe întregteritoriul statului şi în unităţile teritorial-administrative ale acestuia. Acestarealizează activităţi care interesează întreaga populaţie, municipiul şi judeţul,pentru realizarea unor activităţi care privesc colectivităţile sociale constituite înrespectivele unităţi teritorial administrative.

Administraţia publică se poate împărţi în administraţie centrală şi administraţieteritorială, în administraţie de stat şi administraţie locală, în administraţie centralăşi administraţie specializată.

Administraţia publică centrală cuprinde autorităţile puterii executive, în măsura încare aceste autorităţi exercită atribuţii administrative, şi administraţia publicăcentrală şi de specialitate. Administraţia publică centrală de specialitate secompune din administraţia ministerială şi cea extraministerială, care la rândul eiînglobează autorităţi administrative autonome şi autorităţi administrativesubordonate guvernului şi servicii publice corespunzătoare.

Administraţia teritorială de stat desemnează autorităţile deconcentrate aleadministraţiei publice de stat în unităţile administrativ-teritoriale. În rândulacestora intră toate serviciile exterioarea, teritoriale ale organelor centrale aleadministraţiei centrale de stat, inclusiv prefectul.

Administraţia publică locală cuprinde autorităţile comunale şi orăşeneşti –consiliile locale şi primarii – consiliile judeţene şi serviciile publice organizate însubordinea ori sub autoritatea acestora. Administraţia publică locală nu este oadministraţie de stat, ci o structură administrativă care permite colectivităţilorlocale să-şi soluţioneze problemele locale prin autorităţi administrative proprii, subcontrolul autorităţilor statale.

Principii generale ale organizării sistemului administraţiei publice – principiilerecunoscute de doctrina administrativă sunt: principiul centralizării şi principiuldecentralizării.

Centralizarea administrativă presupune concentrarea tuturor sarciniloradministrative din teritoriul unei ţări în persoane statului, sarcini a căror îndeplinireeste asigurată printr-o administraţie ierarhizată şi unificată. Ansamblul deciziilor

22

privind activităţile administrative revine organelor centrale ale administraţiei destat.

Uneori, cerinţele practice au determinat o atenuare a sistemului centralizat,acordându-se unor servicii şi unor funcţionari publici ai statului dreptul de asoluţiona ei înşişi, în cadrul circumscripţiilor administrativ-teritoriale, problemale,care nu mai sunt înaintate centrului spre rezolvare.

Prin deconcentrare administrativă se înţelege transferul unor atribuţii, care revinstructurilor administrative centrale, unor instituţii din subordine, care funcţioneazăîn teritoriu. Deconcentrarea administrativă reprezintă deplasarea în teritoriu a uneipărţi importante a activităţii administraţiei publice centrale.

Descentralizarea administrativă reprezintă acel sistem potrivit căruia administrareaintereselor locale, comunale, orăşeneşti sau judeţene se realizează de cătreautorităţi liber alese de cetăţenii colectivităţii respective. Autorităţile locale au ladispoziţie, conform prevederilor constituţionale, mijloace financiare proprii şibeneficiază de putere autonomă de decizie, acest sistem răspunzând ideii delibertate.

Răspunderea administrativ-contravenţională. Fapta ilicită care atragerăspunderea contravenţională este o abatere administrativă care poartă numele decontravenţie.

Contravenţia poate fi definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şisancţionată prin lege, prin ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului ori, după caz, prinhotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municpiului sau al sectoruluimunicipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliuluii General alMunicipiului Bucureşti. Sediul materiei îl reprezintă Ordonanţa Guvernuluinr.2/2001privind regimul public al contravenţiilor, publicată în M.Of. nr.410/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, publicată în M. Of. nr.268/2002.

Sancţiunile contravenţionale sunt: Avertismentul, amenda contravenţională,obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii;confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, suspendareasau anularea autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea unităţii, blocareacontului bancar, suspendarea activităţii agentului economic etc.

Elemente de drept penal

23

Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale infracţunii. Infracţiunea, alături derăspunderea penală şi sancţiunile de drept penal reprezintă pilonii dreptului penal(penal – la origini: Lat. poena - pedeapsă).

Legislaţia penală din România, pentru cele mai grave fapte antisociale, sancţionateprin pedepse utilizează termenul infracţiune, definiţia legală fiind cuprinsă în art.17 alin. 1 din Codul penal cu denumirea marginală „Trăsăturile esenţiale aleinfracţiunii” desemnând „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şiprevăzută de legea penală”, iar articolul următor, textul de lege relevă „Pericolulsocial al faptei” înţelegând prin fapta care prezintă pericol social „[…] oriceacţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.”. (Articolul 1din Codul penal cu denumirea marginală „Scopul legii penale” este de importanţămajoră întrucât declară şi garantează pentru întreaga societate românească valorilepe care consideră să le ocrotească: „Legea penală apără, împotriva infracţiunilor,România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordinede drept.”Dispoziţiile actuale ale art. 1 din Codul penal au aşezat persoana - ca importanţă aocrotirii sale prin lege - înaintea proprietăţii, ordine firească faţă de cum erauapreciate ca valoare socială în perioada de dinainte de 1989 şi chiar după 1989până în 1996 (când se dădea întâietate proprietăţii), de altfel, perioade istoricediferite care au privat indivizii de anumite categorii de drepturi şi libertăţi. În acestsens, suntem de acord cu aprecierea exprimată în literatura de specialitate conformcăreia – statele în care funcţionau regimuri totalitare, inclusiv ţara noastră - dădeauîntâietate drepturilor economice, sociale şi culturale faţă de cele civile şi politice,tocmai pentru a deplasa interesul comunităţii, mai ales internaţionale de la graveleîncălcări din materia drepturilor omului pe care le săvârşeau.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii:

1. Faptă care prezintă pericol social; prin faptă se înţelege o manifestareexterioară a individului în sfera realităţii sociale; fapta trebuie să aparţinăomului, deoarece numai activităţile omeneşti au însuşirea de a prezentapericol social. Pericolul social al infracţiunii este apreciat de legiuitor înfuncţie de importanţa valorii sociale căreia i se aduce atingere, deîmprejurările în care se săvârşeşte fapta, de persoana infractorului. Pericolulsocial nu este acelaşi pentru toate infracţiunile, el diferă în funcţie devaloarea socială lezată prin fapta penală şi poate fi diferit pentru aceeaşi

24

infracţiune în funcţie de interesul ocrotirii într-un moment ori altul aldezvoltării sociale.

2. Fapta săvârşită cu vinovăţie. Vinovăţia exprimă atitudinea psihică afăptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia. Vinovăţia esterezultatul interacţiunii a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei:conştiinţa şi voinţa. Vinovăţia presupune o atitudine conştientă în sensul căfăptuitorul îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, alrezultatului acestora, care este periculos şi săvârşeşte cu voinţă aceste acţiunisau inacţiuni antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor urmărite.

Vinovăţia nu poate exista la săvârşirea unei fapte dacă făptuitorul nu a voit aceafaptă (fiind constrâns) ori nu a putut avea reprezentarea rezultatului din cauzeneimputabile lui. Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia se prezintă subdouă forme principale: intenţia şi culpa. Intenţia reprezintă atitudinea psihică afăptuitorului rezultând din prevederea rezultatului faptei sale şi urmărirea aceluirezultat prin săvârşirea faptei, ori numai acceptarea acelui rezultat.

Culpa ca formă a vinovăţiei constă în atitudinea psihică a făptuitorului careprevede rezultatul faptei sale, nu-l accept, socotind fără temei că acesta nu se vaproduce, ori nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea şi trebuia să-l prevadă.

3. Prevederea în lege ca trăsătură esenţială a infracţiunii – această trăsăturăpresupune descrierea faptei respective şi interzicerea ei de către legiuitor,sub sancţiune penală, într-o anumită dispoziţie incriminatoare. Oricesanscţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală, dar nu orice faptăprevăzută de legea penală este şi infracţiune, deoarece pentru a deveniinfracţiune trebuie să prezinte pericol social şi să fie comisă cu vinovăţie.