Upload
aetoyenis
View
6
Download
0
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Ioan Ziziulas alteritate
Citation preview
Ioan Ziziulas. Comuniune și alteritate
Comuniunea cu celălalt nu e spontană; este clădită pe un sistem de apărare care ne prpotejează de
de pericolele preupuse de prezența celuilalt. Îl acceptăm ce celălalt în doar măsura în care nu ne
amenință intimitatea sau în măsura în care este folositor fericirii noastre personale.1
Neîndoielnic, acest fapt este rezultatul direct a ceea ce, în limbaj teologic, numim “căderea
omului”. Există o patologie inerentă înseși rădăcinilor existenței noastre, moștenită prin naștere:
teama de celălalt.
Această temă este rezultatul, prin excelență, al respingerii Celuilalt, a Creatorului nostru, de către
primul om, Adam, și, înaintea lui, de către puterile demonice care s-au revoltat împotriva lui
Dumnezeu. Esența păcatului este teama de celălalt, teamă care este parte a acestei respingeri.
Odată ce afirmarea ”sinelui” este realizată prin respingerea, iar nu prin acceptarea Celuilalt-
ceea ce Adam a ales să facă în libertatea sa- este natural și irevocabil pentru celălalt să ne devină
dușman și să reprezinte o amenințare. Împăcarea cu Dumnezeu este o precondiție necesară
pentru împăcarea cu oricare ”celălalt”.
Teama de celălalt, fiind patologic inerentă existenței noastre, se reflectă nu doar în teama de
celălalt. Ci și în teama de alteritate în general. Este un punct delicat care cred că necesită atenție
erioasp. Pentru ca demonstrează cât de adâncă și răspândită este teama de celălalt: nu ne temem
doar de un anumre altul sau de alții, ci, chiar și atunci când acceptăm anumiți semeni, îi
acceptăm cu condiția ca aceștia să fie ca noi. Alteritatea radicală este anatema. Însăși diferența
este o amenințare. Că aceasta este universală și patologică se vede din faptul că, și atunci când
diferența nu consituie în sine o amenințare, o respinge, pur și simplu, din antipatie sau pentru că
nu ne place. De exemplu, chiar dacă o persoana de altă culoare nu ne amenință în vreun fel, o
respungem doar în temeiul diferenței. Acesta este un exemplu extrem, asupra căruia toți tindem
să fim de acord astăzi. Mai sunt însă atât de multe exemple subtile care arată că teama de
diferență; noi toți dorim cumva să proiectăm în celălalt modelul propriului nostru sine, fapt care
arată cât de adânc este înrădăcinată teama de celălalt în existența noastră.
1 14
Când teama de celălalt se arată a fi teama de alteritate, ajungem la punctul în care identificăm
diferența cu diviziunea. Această identificare complică și întunecă gândirea și comportamentul
uman la un nivel alarmant. Consecințele morale în acest caz sunt foarte serioase. Catalogăm
viețile noastre și oamenii în funcție de diferențe. Organizăm cluburi, fraternități, chiar și Biserici,
pe acest criteriu de diferență. Când diferența devine diviziune, comuniunea nu este altceva decât
un aranjament pentru conviețuire pașnică ce durează atât cât interesele reciproce durează, dar se
poate transforma ușor în conflict li confruntare îndatp ce aceste interese încetează să mai
coincidă. Societățile în care trăim și situația generală a lumii noastre sunt mărturii atât de
convingătoare în acest sens. Dacă această confuzie între diferență și diviziune ar fi pur si simplu
o problemă morală, etica ar fi de ajuns să o rezolve. Însă nu este astfel.
Ontologic vorbind Zizioulas argumentează că lumea creată de Dumnezeu a fost construită ca
fiind liberă de Acesta. Altfel s-ar putea vorbi de un punct comun între ontologia lumii și cea al
lui Dumnezeu. „Alteitatea nu poate fi atribuită axiomatic ființei înseși, ci unui factor, altul decât
ființa, care este cauza ființei. Creația ex nihilo implică faptul că ființa nu apare din ființă, fapt
pentru care ar face-o ființă prin necesitate. Acesta este motivul pentru care alteritatea și libertatea
se împletesc în ontologie cu privire la ființa creației.
O problemă interesantă care apare în expunerea sa este că prin fenomenul Întrupării, separația nu
pare a fi o condiție a alterității. „Cum poate exista între Dumnezeu și lume o distanță ontologică
abisală, [...], și în același timp să rămână separați?”2
Soluțiile prezentate se bazează pe trei variante. Prima a fost cu ajutorul conceptelor Logos și
Minte ca principu intelectual ajutând la crearea conceptului de logoi.
Pentru abordarea Logos-nous Ideea de bază a acestei abordări este că lumea poate fi adusă în
comuniune cu Dumnezeu prin capacitatea de contemplație a minții umane, purificată de ceea ce
o împiedică să-L vadă pe Dumnezeu. Însă o ontologie gnoseologocă devine însă una totalitară în
care alteritatea dispare și cu ea și creația de parcă nu a existat niciodată.
A doua abordare a fost prin Logos ca principiu personal atribuită cosmologiei Sfântului Maxim
Mărturisitoru. „Ideea fundamentală a cosmologiei sale este cea a logo-ilor ființelor, care sunt
răspunzători pentru alteritatea ființelor în creație și care se unesc în persoana Logosului divine
pentru a fi implicați în comuniunea reciprocă dintre ei și cea cu Dumnezeu. Aceasă unitate nu
anulează alteritatea, ci există simultan cu ea. Sfântul Maxim dorește să distingă între diaphora
2 Zizioulas 40
(diferență) și diairesis (diviziune). Pentru el, diaphora este o caracteristică ontologică, deoarece
fiecare ființă are logosul ei, care îi conferă identitatea sa specifică, fără de care er înceta să mai
fie ea însăși și astfel să mai existe. Fără diaphora nu poate fi ființă, deoarece nu există ființă în
afara ființelor. 3
Un aspect foarte important ales din cosmologia Sfântului Maxim este distincția acestuia între
tropos și logos. Logos-ul este partea fixă dintr-un om iar troposul este partea ajustabilă din om
cat și din Dumnezeu. În alte cuvinte întruparea lui Hristos nu a fost o ajustare a troposului, unirea
omului cu Dumnezeu putând fi astfel una ontologică.
Plecând de la această distincție Zizioulas argumentează că Dumnezeu se apropie de om nu prin
energiile sale ci ekstatic, personal umpând spațiul alterității. „Sfântul Grigorie Palama este, de
asemenea, categoric că, în ultimă instanță, Întruparea, iar nu energiile unesc pe Dumnezeu cu
lumea. Interpreții săi ortodocși moderni maximalizează învățătura sa despre energiile divine până
la punctul de a pune în umbră adevărul”. 4
Antropologia părintelui Ioannis Zizioulas introduce alteritatea ca parte constitutivă, fiind capabil
prin libertatea pe care o are să se distingă de natură si propria natură chiar. „Libertatea de a fi
altul implică tendința de a crea o lume alta decât cea dată, adică de a cauza alteritatea în sensul
ontologic radical al apariției de noi identități purtând pecetea celui care iubește sau a
personalității creatorului”.5
Un aspect al antropologiei care mi-a plăcut deosebit de mult a fost cel al chemării divine. Dacă
între oameni chemarea constituie și confirmă nivelul de relație și libertate dintre două persoane,
chemarea lui Adam de către Dumnezeu este elementul constitutiv al umanității. „Chemarea
divină este evenimentul constitutiv al umanității. În afara chemării divine, umanitatea este parte a
speciilor animale. În perioada patristică se vorbea despre umanitate în mod obișnuit în termeni de
natură (natură umană) ce posedă caracteristici și elemente (trup, suflet etc.), definite obiectiv
(substanțial)- aceasta fiind antropologia prevalentă la vremea respectivă. În vremea noastră însă,
când natura umană este, după cum am văzut, distinsă cu greu de restul mamiferelor în biologie,
discursul chemării, mai degrabă decât cel al substanței, este cel care ar exprima mai adecvat
apariția ființei umane din „mâinile” creatorului.6 Concluzionând astfel că ființa umană se
3 Zizioulas 454 575 586 Zizoulas 74
diferențiază de animale prin relație, și prin cum-ul relației care determină existența sa sau
animală sau umană, alteritatea fiind în consonanță cu comuniunea. Involuția și problema ridicată
de Î.P.S. Zizioulas apare în momentul în care Adam s-a afirmat pe sine superior față de celălalt,
afirmând astfel starea de iad și moarte. Dezolvarea acestei probleme nu stă într-o etică ci în
eclesiologie, într-o naștere nouă, întru Trupul lui Hristos.
Eclesiologia percepută ca Trupul Hristic nu este o afirmare a Unuia în comparație cu cei mulți,
nici dizolvare a celor mulți deoarece acesta este condiționar de la început de comuniunea
oamenilor, fiind imposibil astfel să vorbești de lucrarea unei singure harisme. Trebuie să ținem
minte că denumirile pe care le-am dat harismelor sunt pentru a ne înțelege când comunicăm însă
în ultima instanță ele provin de la Dumnezeu care este supracugetului. De asemenea, harismele
fiecăruia nu sunt în funcție de calitățile fiecăruia, adică meritual și gradat, ci sunt un eveniment
unic pentru fiecare persoană liberă. Hristos fiind o Persoană vie aceste harisme dezvoltă și se
dezvoltă în fiecare participant. Experiența mistică este, așadar, o participare ca anticipare, o
venire a Împărăției în istorie, nu „prin observare”(Luca 17,20), ci ca „furul, noaptea”(I Tes. 5,2).7
Din acest punct de vedere Euharistia și celălalte Taine ale Bisericii se încadrează în aceasta
dinamică.
7 Zizou 459