Ioan Ziziulas. Comuniune și alteritate

Comuniunea cu celălalt nu e spontană; este clădită pe un sistem de apărare care ne prpotejează de

de pericolele preupuse de prezența celuilalt. Îl acceptăm ce celălalt în doar măsura în care nu ne

amenință intimitatea sau în măsura în care este folositor fericirii noastre personale.1

Neîndoielnic, acest fapt este rezultatul direct a ceea ce, în limbaj teologic, numim “căderea

omului”. Există o patologie inerentă înseși rădăcinilor existenței noastre, moștenită prin naștere:

teama de celălalt.

Această temă este rezultatul, prin excelență, al respingerii Celuilalt, a Creatorului nostru, de către

primul om, Adam, și, înaintea lui, de către puterile demonice care s-au revoltat împotriva lui

Dumnezeu. Esența păcatului este teama de celălalt, teamă care este parte a acestei respingeri.

Odată ce afirmarea ”sinelui” este realizată prin respingerea, iar nu prin acceptarea Celuilalt-

ceea ce Adam a ales să facă în libertatea sa- este natural și irevocabil pentru celălalt să ne devină

dușman și să reprezinte o amenințare. Împăcarea cu Dumnezeu este o precondiție necesară

pentru împăcarea cu oricare ”celălalt”.

Teama de celălalt, fiind patologic inerentă existenței noastre, se reflectă nu doar în teama de

celălalt. Ci și în teama de alteritate în general. Este un punct delicat care cred că necesită atenție

erioasp. Pentru ca demonstrează cât de adâncă și răspândită este teama de celălalt: nu ne temem

doar de un anumre altul sau de alții, ci, chiar și atunci când acceptăm anumiți semeni, îi

acceptăm cu condiția ca aceștia să fie ca noi. Alteritatea radicală este anatema. Însăși diferența

este o amenințare. Că aceasta este universală și patologică se vede din faptul că, și atunci când

diferența nu consituie în sine o amenințare, o respinge, pur și simplu, din antipatie sau pentru că

nu ne place. De exemplu, chiar dacă o persoana de altă culoare nu ne amenință în vreun fel, o

respungem doar în temeiul diferenței. Acesta este un exemplu extrem, asupra căruia toți tindem

să fim de acord astăzi. Mai sunt însă atât de multe exemple subtile care arată că teama de

diferență; noi toți dorim cumva să proiectăm în celălalt modelul propriului nostru sine, fapt care

arată cât de adânc este înrădăcinată teama de celălalt în existența noastră.

1 14

Când teama de celălalt se arată a fi teama de alteritate, ajungem la punctul în care identificăm

diferența cu diviziunea. Această identificare complică și întunecă gândirea și comportamentul

uman la un nivel alarmant. Consecințele morale în acest caz sunt foarte serioase. Catalogăm

viețile noastre și oamenii în funcție de diferențe. Organizăm cluburi, fraternități, chiar și Biserici,

pe acest criteriu de diferență. Când diferența devine diviziune, comuniunea nu este altceva decât

un aranjament pentru conviețuire pașnică ce durează atât cât interesele reciproce durează, dar se

poate transforma ușor în conflict li confruntare îndatp ce aceste interese încetează să mai

coincidă. Societățile în care trăim și situația generală a lumii noastre sunt mărturii atât de

convingătoare în acest sens. Dacă această confuzie între diferență și diviziune ar fi pur si simplu

o problemă morală, etica ar fi de ajuns să o rezolve. Însă nu este astfel.

Ontologic vorbind Zizioulas argumentează că lumea creată de Dumnezeu a fost construită ca

fiind liberă de Acesta. Altfel s-ar putea vorbi de un punct comun între ontologia lumii și cea al

lui Dumnezeu. „Alteitatea nu poate fi atribuită axiomatic ființei înseși, ci unui factor, altul decât

ființa, care este cauza ființei. Creația ex nihilo implică faptul că ființa nu apare din ființă, fapt

pentru care ar face-o ființă prin necesitate. Acesta este motivul pentru care alteritatea și libertatea

se împletesc în ontologie cu privire la ființa creației.

O problemă interesantă care apare în expunerea sa este că prin fenomenul Întrupării, separația nu

pare a fi o condiție a alterității. „Cum poate exista între Dumnezeu și lume o distanță ontologică

abisală, [...], și în același timp să rămână separați?”2

Soluțiile prezentate se bazează pe trei variante. Prima a fost cu ajutorul conceptelor Logos și

Minte ca principu intelectual ajutând la crearea conceptului de logoi.

Pentru abordarea Logos-nous Ideea de bază a acestei abordări este că lumea poate fi adusă în

comuniune cu Dumnezeu prin capacitatea de contemplație a minții umane, purificată de ceea ce

o împiedică să-L vadă pe Dumnezeu. Însă o ontologie gnoseologocă devine însă una totalitară în

care alteritatea dispare și cu ea și creația de parcă nu a existat niciodată.

A doua abordare a fost prin Logos ca principiu personal atribuită cosmologiei Sfântului Maxim

Mărturisitoru. „Ideea fundamentală a cosmologiei sale este cea a logo-ilor ființelor, care sunt

răspunzători pentru alteritatea ființelor în creație și care se unesc în persoana Logosului divine

pentru a fi implicați în comuniunea reciprocă dintre ei și cea cu Dumnezeu. Aceasă unitate nu

anulează alteritatea, ci există simultan cu ea. Sfântul Maxim dorește să distingă între diaphora

2 Zizioulas 40

(diferență) și diairesis (diviziune). Pentru el, diaphora este o caracteristică ontologică, deoarece

fiecare ființă are logosul ei, care îi conferă identitatea sa specifică, fără de care er înceta să mai

fie ea însăși și astfel să mai existe. Fără diaphora nu poate fi ființă, deoarece nu există ființă în

afara ființelor. 3

Un aspect foarte important ales din cosmologia Sfântului Maxim este distincția acestuia între

tropos și logos. Logos-ul este partea fixă dintr-un om iar troposul este partea ajustabilă din om

cat și din Dumnezeu. În alte cuvinte întruparea lui Hristos nu a fost o ajustare a troposului, unirea

omului cu Dumnezeu putând fi astfel una ontologică.

Plecând de la această distincție Zizioulas argumentează că Dumnezeu se apropie de om nu prin

energiile sale ci ekstatic, personal umpând spațiul alterității. „Sfântul Grigorie Palama este, de

asemenea, categoric că, în ultimă instanță, Întruparea, iar nu energiile unesc pe Dumnezeu cu

lumea. Interpreții săi ortodocși moderni maximalizează învățătura sa despre energiile divine până

la punctul de a pune în umbră adevărul”. 4

Antropologia părintelui Ioannis Zizioulas introduce alteritatea ca parte constitutivă, fiind capabil

prin libertatea pe care o are să se distingă de natură si propria natură chiar. „Libertatea de a fi

altul implică tendința de a crea o lume alta decât cea dată, adică de a cauza alteritatea în sensul

ontologic radical al apariției de noi identități purtând pecetea celui care iubește sau a

personalității creatorului”.5

Un aspect al antropologiei care mi-a plăcut deosebit de mult a fost cel al chemării divine. Dacă

între oameni chemarea constituie și confirmă nivelul de relație și libertate dintre două persoane,

chemarea lui Adam de către Dumnezeu este elementul constitutiv al umanității. „Chemarea

divină este evenimentul constitutiv al umanității. În afara chemării divine, umanitatea este parte a

speciilor animale. În perioada patristică se vorbea despre umanitate în mod obișnuit în termeni de

natură (natură umană) ce posedă caracteristici și elemente (trup, suflet etc.), definite obiectiv

(substanțial)- aceasta fiind antropologia prevalentă la vremea respectivă. În vremea noastră însă,

când natura umană este, după cum am văzut, distinsă cu greu de restul mamiferelor în biologie,

discursul chemării, mai degrabă decât cel al substanței, este cel care ar exprima mai adecvat

apariția ființei umane din „mâinile” creatorului.6 Concluzionând astfel că ființa umană se

3 Zizioulas 454 575 586 Zizoulas 74

diferențiază de animale prin relație, și prin cum-ul relației care determină existența sa sau

animală sau umană, alteritatea fiind în consonanță cu comuniunea. Involuția și problema ridicată

de Î.P.S. Zizioulas apare în momentul în care Adam s-a afirmat pe sine superior față de celălalt,

afirmând astfel starea de iad și moarte. Dezolvarea acestei probleme nu stă într-o etică ci în

eclesiologie, într-o naștere nouă, întru Trupul lui Hristos.

Eclesiologia percepută ca Trupul Hristic nu este o afirmare a Unuia în comparație cu cei mulți,

nici dizolvare a celor mulți deoarece acesta este condiționar de la început de comuniunea

oamenilor, fiind imposibil astfel să vorbești de lucrarea unei singure harisme. Trebuie să ținem

minte că denumirile pe care le-am dat harismelor sunt pentru a ne înțelege când comunicăm însă

în ultima instanță ele provin de la Dumnezeu care este supracugetului. De asemenea, harismele

fiecăruia nu sunt în funcție de calitățile fiecăruia, adică meritual și gradat, ci sunt un eveniment

unic pentru fiecare persoană liberă. Hristos fiind o Persoană vie aceste harisme dezvoltă și se

dezvoltă în fiecare participant. Experiența mistică este, așadar, o participare ca anticipare, o

venire a Împărăției în istorie, nu „prin observare”(Luca 17,20), ci ca „furul, noaptea”(I Tes. 5,2).7

Din acest punct de vedere Euharistia și celălalte Taine ale Bisericii se încadrează în aceasta

dinamică.

7 Zizou 459