Iosif Moldovan- Santinela Invatamantului Romanesc Din Tinutul Aradului

Virgiliu Bradin

Iosif Moldovan (1863-1940)

SANTINELA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC DIN ŢINUTUL ARADULUI

- contribuţie monografică -

Această carte a apărut cu sprijinul financiar a

Consultant ştiinţific: Prof. univ. dr. Vasile Popeangă, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad Coperta: Lucian Cociuba Tehnoredactare: Mioriţa Bolovan Realizare grafică: Dan Luca Corecor: Prof. Maria Bradin Consilier Tehnic: Pavel Luca

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BRADIN, VIRGILIU Iosif Moldovan, (1863-1940), SANTINELA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC DIN ŢINUTUL ARADULUI (contribuţie monografică) / Virgiliu Bradin. - Arad : Promun, 2009 ISBN 978-606-92138-9-6 908(512 Arad)

Virgiliu Bradin

Iosif Moldovan (1863-1940)

SANTINELA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC

DIN ŢINUTUL ARADULUI - contribuţie monografică –

Prefaţă de prof. univ. dr. Vasile Popeangă

Editura PROMUN Arad, 2009

Motto: „Cum e şcoala azi, aşa va fi poporul de mâine”

Iosif Moldovan

În amintirea mamei mele – dăscăliţa Maria Bradin

Iosif Moldovan

(16 septembrie 1863 – 28 aprilie 1940)

Bust donat Şcolii Generale nr. 3 din Arad de profesorul Gheorghe Bârneanu, directorul

Liceului de Artă „I. ST. Paulian” din Drobeta Turnu-Severin

Soclul recunoştinţei -colecţia «Dascăli de altădată»

“Ca să fim noi oameni, au fost alţi oameni, şi ca să fie alţi

oameni, suntem noi oameni” spunea atât de frumos Nicolae Iorga. Nevoia de a cunoaşte cât mai mulţi asemenea oameni care au modelat alţi oameni a motivat proiectul ,,Portrete de dascăli,, al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România.

La valorizarea trecutului şcolii româneşti avem bucuria a se fi învrednicit de mai mulţi ani şi domnul profesor Virgiliu Bradin de la Şcoala Generală Nr. 3 din Arad. Sensibilitatea sa şi sufletul pe care îl pune în tot ce realizează îl face să fie revendicat de cercul poeţilor, iar tenacitatea în a şterge cu acribie colbul de pe trecutul şcolii româneşti îl recomandă ca un istoric veritabil.

Dascălii adevăraţi sunt cei care le vorbesc şi în somn elevilor lor şi care îi însoţesc în realitate pe tot parcusul vieţii pe foştii învăţăcei, chiar şi atunci când aceştia cred că îşi vor fi luat deja zborul de lângă foştii mentori. Cu atât mai mult, pentru slujitorii şcolii, rămân ca modele foştii lor dascăli, numele din învăţământ care au făcut istorie.

Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România este (conform statutului) „o asociaţie non-guvernamentală, nonprofit, independentă, cu beneficiu public, continuatoare a Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România cu statut autentificat de Tribunalul Ilfov cu nr. 12686/1927 prin sentinţa nr. 39/30 iunie 1927 (de atunci în România Ziua Învăţătorului este 30 iunie) şi înscrisă în registrul persoanelor juridice nr. 354/1927; cu activitatea abuziv întreruptă în 1945 şi reactivată prin hotărârea Congresului Naţional al Învăţătorilor din România şi al Învăţătorilor Români de peste Hotare de la Arad din 28-29 octombrie 2006”. AGIRo reactivată a mai organizat un congres (al XXIX-lea) în 6-7 septembrie 2008 la Palatul Parlamentului din Bucureşti şi un altul (al XXX-lea) în 27-30 august 2009 tot în capitală.

În Arad, la 20 aprilie 1872, în săptămâna luminată se constituie ,,Reuniunea Învăţătorilor Români Greco-Ortodocşi din Dieceza Aradului’’. După Unire, în adunarea generală din 29 septembrie 1919 se reorganizează ca ,,Asociaţia Învăţătorilor din Judeţul Arad’’. După revoluţia din 1989 se reactivează „Asociaţia Învăţătorilor din judeţul Arad” care are prevăzută în statut la loc de cinste ,,Recuperarea

memoriei foştilor preşedinţi ai Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Arad: Vicenţiu Babeş (1872-1884), Gheorghe Popa (1884-1890), Teodor Ceontea (1890-1906), Iosif Moldovan (1906-1919), Iuliu Grofşorean (1919-1922), Nicolae Cristea (1922-1932), Dimitrie Boariu (1932-1935), Nicolae Cristea (1935-1938),Eugen Spineanţiu (1938-1939),Lazăr Igrişan (1939-1942) şi Nicolae Cârstea (din 1942), pentru a constitui modele pentru învăţătorii arădeni.,,

Iosif Moldovan a fost cel mai de seamă reprezentant al ,,Reuniunii Învăţătorilor Români Greco-Ortodocşi din Dieceza Aradului’’ (preşedinte al acesteia între 1906-1919) şi responsabil al revistei lunare ,,Reuniunea învăţătorilor”, apărută între 1904 şi 1915. Am amintit aici doar rolul lui Iosif Modovan în cadrul asociaţiei învăţătorilor arădeni. Din paginile volumului veţi descoperi uriaşa personalitate a celui care a fost Iosif Moldovan – un nume pe care, la sugestia domnului profesor Bradin, avem speranţa că îl vor purta în viitor în Arad o şcoală şi o stradă.

Dacă oamenii vor rămâne oameni şi în viitor şi dacă ei vor fi şi atunci ,,produsul,, altor oameni şi nu al unor maşini, atunci, în mod sigur, cei care vor veni după noi vor simţi nevoia de a se raporta la modele şi vor realiza şi ei cândva un volum asemănător celui de faţă în care vor pune la loc de cinste şi portretul dascălului Virgiliu Bradin, printre ale cărui merite se va număra şi acesta al restituirii personalităţii lui Iosif Moldovan – santinela învăţământului românesc din părţile Aradului.

Prof. Viorel Dolha,

Preşedintele Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România

Arad, 7 decembrie 2009

Virgiliu Bradin - o întâlnire productivă cu istoria

Virgiliu Bradin s-a născut în 1948, an de suferinţe, frământări, rătăciri şi pârjoliri pentru şcoala românească. Stăpânii timpului doreau să schimbe lumea în toată extinderea ei planetară de la Răsărit la Apus. În şcoală, patrimoniul educativ e supus unui proces permanent de îndoctrinare şi alienare. În această atmosferă ceţoasă în care pe coridoarele şcolilor se aud plânsete, au loc şi întâlniri războinice între dascăli-epuraţi şi „curaţi”, între cărţi căcii cele rele, ca şi banii, alungă pe cele bune, după cum zicea în 1648 bătrânul mitropolit de la Bălgrad, între idei şi purtătorii lor; între culturi; între razboinici care tindeau să stăpânească nestânjeniţi construcţia omului până în structurile ei profunde, a fost format Virgiliu Bradin. În anul 1967 a pornit pe drumul Timişorii iar mai apoi pe cel al Clujului.

E timpul în care anii par să aibă şi semne bune. Prin şcoli se aud pe coridoare, pe la colţuri, căci aici era locul schimbării de idei, sintagme noi: „ce-ar fi să mai fim şi noi!”, „vezi că se poate!”, „ţine minte trei cuvinte: fii ca înainte!”. Când ca înainte? Întrebau curioşii şi răspunsul era dat „cu ochiul sau cu umărul”. Era clar: şcoala ca instituţie educativă se regăsea, Roler dispărea, elevii mai mari căutau informaţii despre trecutul şcolii din sat, despre biserica lor şi despre tot ce le cerea nepotolita sete de cunoaştere a trecutului.

În aceşti ani de frământare a conştiinţelor tinere s-au conturat două conduite umane întâlnite în viaţa şcolară: comportamentul cu ţâşniri de iniţiativă şi înfăptuire al emancipatorilor şi cel frământat de profunde întrebări existenţiale al căutătorilor. Şi unii şi alţii, emancipatori şi căutători, se întâlnesc şi în viaţa şcolii, printre elevi şi dascălii lor. Virgiliu Bradin a fost împins de eul său poetic să fie printre ei. Îl găsim printre emancipatorii revistelor studenţeşti şi printre căutătorii de comori ale trecutului din viaţa şcolii arădene.

Procesul devenirii istorice a unei instituţii şcolare, al unei localităţi sau comunităţi umane e o acţiune cu multe repere orientative privind rigoarea ştiinţifică, spiritul adevărului, comprehensiunea cauzelor fenomenelor istorice, reliefarea capitalului axiologic pe care generaţiile îl transmit una de la alta şi încoronează istoria cu aura milenară de magistra vitae, a impus cercetătorului trecutului respectarea unor categorii fundamentale orientative pentru dinamica procesului de

investigare a trecutului. Virgiliu Bradin a resimţit vigoarea acestor categorii, pe care, într-un limbaj poetic, plin de simboluri, le-a denumit ritualuri. Ele însumează datoriile conştiinţei cercetătorului aflat în căutarea adevărului şi-l ajută să depăşească haosul spiritual pe care multitudinea infinită a actelor umane le-ar provoca şi să se ridice spre ordinea raţională pe care ştiinţa o statuează ca axă logică a complexului de adevăruri rezultate prin cercetare. Ritualurile se fixează încă din actul punerii „pietrelor de temelie” şi pentru fenomene tipice ale naturii: „moartea zăpezii” şi cântecul plin de mistere al nopţii.

Categoriile fundamentale care orientează şi aşază cercetarea sa istorică pe bază de ordine acţională sunt: a) prezentarea omului model pentru semenii săi; b) considerarea construcţiilor umane ca monade deschise care receptează şi transmit mesaje generaţiilor, constructivismul social promovat prin faptă, prin acţiune căci, spunea Goethe, omul se defineşte prin acţiune.

Cu străduinţa unui truditor îndrăgostit de trecutul şcolii româneşti, Virgiliu Bradin a realizat un volum impresionant de informaţii pe care documente îngălbenite de timp le păstrează ca o mărturie a luptei românilor de a fi ei înşişi şi de a-şi păstra limba, tradiţiile, valorile şi modelele care ne conturează identitatea noastră în istorie. A supus aceste informaţii anlizei critice orientate de adevărul fundamental care ghidează analiza proceselor de investigaţie istorică şi a afirmat cu convingerea „că istoria-scrie autorul în Argumentul lucrării sale-îşi are propriile legi, mai presus de toate orgoliile şi meschinele interese sociale şi umane vremelnice, ridicându-se mai presus de oameni” (p.7). În lumina unor asemenea repere de înaltă probitate ştiinţifică, a conturat personalitatea modelelor umane pe care le-a ales pentru a le oferi contemporanilor săi.

Modelele umane sunt purtătoare de valori. Iosif Moldovan a fost în spaţiul învăţământului românesc din Banat, Crişana şi Transilvania un purtător de valori religioase, morale, pedagogice, cultural educative, un reper de acţiune socială. Pentru contemporani şi generaţiile care i-au urmat, Iosif Moldovan a fost personalitatea modelatoare care a întruchipat dragostea faţă de neamul său încercat în dinamica istoriei, spiritul de dăruire pentru şcoală şi slujitorii ei, a fost formator al formatorilor din şcoală, educator al pârnăvenilor care au găsit în Casa Naţională o instituţie elogiată de spirite mari ale culturii române de la I.L. Caragiale, Nicolae Iorga, C. Stere. A reuşit să îmbine într-un chip magistral acţiuni cultural-educative ce vizau buna creştere a copiilor,

educaţia adulţilor, perfecţionarea corpului de educatori şi înălţarea construcţiei comunităţii româneşti la comprehensiunea marilor finalităţii ale istoriei naţionale: înfăptuirea unirii românilor într-un singur stat, întărirea solidarităţii naţionale în faţa marilor încercări ale istoriei, consolidarea statului român unitar şi afirmarea în lume prin creaţie în varii domenii ale existenţei umane. Mărturie ale acestei măiestrite îmbinări de acţiune şi finalităţi comunitare stau numeroasele acţiuni ale „Casei Naţionale”, ale şcolii arădene, ale „Reuniunii Învăţătorilor Arădeni”, ale „Asociaţiei Învăţătorilor Arădeni” şi ale cercurilor culturale învăţătoreşti pe care le-a îndrumat.

Iosif Moldovan a fost un model de atitudine democratică faţă de colegii săi care, după Unirea cea Mare, predau în şcoli cu altă limbă maternă decât cea română: maghiară, germană, slovacă, sârbă etc. A avut o atitudine înţelegătoare a ritmului mai lent de integrare a colegilor săi de limbă maghiară în prevederile legislaţiei româneşti. A înţeles să faciliteze integrarea educatorilor acestor şcoli explicându-le că programa şcolară a predării în limba maghiară nu poate fi amputată prin reduceri, schimbări de destinaţie a orelor, îngrădiri lingvistice în protocolul convorbirilor organizatorice, educator-clasă (notarea absenţelor, controlul sanitar al elevilor şi al clasei, implicare în acţiuni sanitare, de ordine, de curăţenie, serviciu în clasă, iar relaţiile libere ale elevilor cu lumea din afara şcolii nu pot fi îngrădite etc.). Pentru învăţătorii maghiari şi germani a organizat consultaţii de natură pedagogică şi juridică privind legislaţia şcolară românească, dar şi a structurii învăţământului în limba maghiară sau germană din judeţul Arad. Prin revista Şcoala Primară a comunicat multe aspecte metodologice sau juridice privind şcolile acestor două minorităţi din judeţ.

Iosif Moldovan a meditat profund asupra rolului cultural-educativ al şcolii în cadrul comunităţii naţionale. Concluziile sale pedagogice s-au bazat pe lectură şi experienţă. Într-o prelegere rostită, în 1897, în faţa colegior săi din Dreapta Mureşului care erau grupaţi în „Reuniunea Învăţătorilor Arădeni”, Iosif Moldovan se referă la Comenius, Goethe, Kant, Pestalozzi, Jean Paul şi la experienţa sa cultural-pedagogică şi în funcţie de informaţiile recoltate din aceste două surse a conchis că procesul formativ desfăşurat de slujitorii şcolii nu poate fi limitat la spaţiul instituţiei şcolare, ci e un continuu schimb cu aria socială în care funcţionează şcoala. Schimbul de acţiuni, informaţii şi servicii se face prin intermediul unei comunicări dinamice, bogată în conţinut prin

învăţăturile şi opiniile comunicate şi acceptate reciproc şi de unul şi de altul, adică învăţător (educator) şi educat (grupul de şcolari şi grupurile de locuitori care sunt bucuroşi să asculte poveţele învăţătorului). Şcoala care-şi întăreşte funcţia de comunicare transmiţând şi primind e o instituţie deschisă. În prelegerea din 1897 intitulată Învăţătorul şi meniţiunea lui, Iosif Moldovan reflectează asupra stăpânirii artei comunicării care se formează în „decursul timpului” . În procesul formativ ce evoluează în timp, prin introducerea de către învăţător a inovaţiilor în acţiunea lor educativă „noi, educatorii, avem sfânta datorinţă de a ne comunica experienţele prin prelegeri practice şi disertaţiuni care acoperă difuzarea noului”.1 Pe o asemenea premisă a fost bazat actul introducerii în programul reuniunilor învăţătoreşti al conferinţelor pedagogice şi, după înfăptuirea unirii, în programul cercurilor culturale ale învăţătorilor a expunerilor pedagogice, a lecţiilor practice şi a analizei lor critice. Analizând relaţia cultural-artistică a învăţătorului cu lumea în care trăia, Iosif Moldovan ajunge la concluzia fermă şi lipsită de orice echivoc că „e evident aşadar că activitatea noastră nu se restrânge la cele patru ziduri ale sălii de învăţământ, ci iese afară şi se extinde asupra întregii lumi doritoare de cultură”. După înfăptuirea unirii, Iosif Moldovan a primit responsabilitatea organizării Revizoratului Şcolar Arad, cu puteri organizatorice sporite. A îmbogăţit substanţial arsenalul mijloacelor de comunicare cultural-educative: îmbogăţirea substanţială a fondului de cărţi pedagogice româneşti din bibliotecile arădene, iniţierea de excursii şi vizite pedagogice cu învăţătorii din Bucureşti, Ilfov, Constanţa şi alte judeţe de peste Carpaţi, organizarea de cicluri de conferinţe pedagogice şi culturale, organizarea de cursuri de perfecţionare a învăţătorilor, angajarea comitetelor şcolare pe drumul întăririi şi diversificării relaţiei şcolii cu familiile elevilor şi altele la fel de benefice pentru părinţii şi educatorii copiilor. Spirit pragmatic, fiu de meşteşugar, format în atmosfera meşteşugărească a Pârnevei, Iosif Moldovan a fost un învăţător pragmatic care a preţuit experienţa umană şi acţiunile practice. Ca profesionist a jucat roluri importante-director şcolar, preşedinte de reuniuni 1 Iosif Moldovan, „Învăţătorul şi meniţiunea lui” în „Protocolul Adunării Constituţionale de la 4/16 septembrie”, Editura Reuniunii, Arad, 1897, p.51

învăţătoreşti, revizor şi inspector şcolar-în care s-a distins prin actele constructive de dezvoltare a învăţământului românesc. Activitatea variată cultural-pedagogică şi administrativă desfăşurată de Iosif Moldovan l-a pus în situaţia de-a analiza proiecte, acţiuni şi procese pedagogice şi culturale, de-a formula concluzii şi de-a lua decizii privind iniţierea altor acţiuni sau observarea altor proiecte. A desfăşurat o activitate constructivă referitoare la perfecţionarea învăţătorilor, conducerera sociaţiilor învăţătoreşti, apariţia în publicaţiile cultural-pedagogice, gestionarea şcolilor şi a reţelei şcolare judeţene, editarea de lucrări pedagogice şi de manuale şcolare, cooperarea în societăţi cultural obşteşti şi cu asociaţii învăţătoreşti judeţene. Acţiunile din aceste domenii cultural-educative ale societăţii româneşti i-au conferit atributul de spirit constructiv. Găsim prezent pe Iosif Moldovan în cadrul „Reuniunii Învăţătorilor Arădeni”, organizaţie profesională căreia i-a atribuit câteva funcţii bine conturate: întărirea solidarităţii învăţătorilor şi a lor cu intelectualii timpului şi locului pentru a contribui la propăşirea culturală a poporului român; întărirea rolului „Reuniunii” ca factor de perfecţionare a învăţătorilor şi difuzarea în popor a valorilor cultural-morale care-i cimentau unitatea şi-i fortificau încrederea şi acţiunile subordonate idealului înfăptuirii unităţii politice. A contribuit în mod decisiv la manifestarea încrederii în Preparandia din Arad ca instituţie cu statut şi rol naţional în învăţământul românesc. Cooperează cu Roman Ciorogariu, director al şcolii în anii grei 1901-1917. La manifestările celor două instituţii pedagogice, Preparandia şi Reuniunea, au asistat figuri proeminente ale intelectualităţii româneşti: V. Goldiş, I. Russu-Şirianu, I.Goldiş, Sever Secula, T. Botiş, Traian Putici, Sever Bocu, Petru Pipoş, T. Ceontea, au asistat ierarhi ortodocşi transilvăneni şi publicişti de peste Carpaţi. Iosif Moldovan a intuit din timp rolul „Reuniunii” de promotor cultural al poporului român. Pentru a lărgi aria de acţiune a manifestărilor culturale iniţiate de „Reuniune”, în 1897, la Adunarea generală de la Arad a propus ca adunările generale să fie organizate şi în diferite localităţi arădene. Propunerea a fost îmbrăţişată cu entuziasm şi în 1899 adunarea generală a avut loc la Moneasa. Au îndeplinit rolul de gazdă şi alte localităţi: Hălmagiu (1902), Şiria (1904), Şicula (1905), Pecica (1906),

Radna (1908), Curtici (1909), Arad (1912) şi Şiria (1913).2 Pentru 1914 se propune ţinerea adunării la Budapesta ca loc unde congresiştii să-şi afirme mesajul lor naţional-românesc, însă izbucnirea ostilităţilor militare a blocat organizarea adunărilor generale ale „Reuniunii”. Îndeplinind atribuţiile de preşedinte al „Reuniunii Învăţătorilor Arădeni” în anii grei 1906-1919, Iosif Moldovan a resimţit nevoia de informare pedagogică a dăscălimii arădene. Din această cauza a considerat ca informarea pedagogică să curprindă mai multă bibliografie şi articole care să prezinte aspecte din experienţa didactică a învăţătorilor care se remarcau prin reuşite pedagogice. Publicaţia Reuniunea Învăţătorilor a îndeplinit această funcţie de informare, de încercări şi reuşite pedagogice datorită apariţiei ei de la începutul secolului până în 1914, când izbucnirea ostilităţilor militare a determinat încetarea apariţiei publicaţiei. Dar războiul a generat şi speranţe în sufletul luptătorilor care plecau pe fronturile din Galiţia şi Italia, unde erau sectoare rezervate românilor. Speranţele s-au dovedit a fi întemeiate căci în toamna anului 1918 a început un dublu proces european de mari dimensiuni ce a dus la dezmembrarea imperiilor şi la constituirea statelor naţionale. La 1 Decembrie 1918 românii au înfăptuit unirea lor statală, iar învăţământul românesc se integrează într-o formaţie politică unitară: România întregită. În 1919, în cadrul acestui contexet naţional, Iosif Moldovan a fost numit revizor al judeţului Arad. Schimbările din învăţământ sunt dinamice şi, în multe cazuri, dramatice. Informarea slujitorilor şcolii devine mai necesară. În aceste condiţii, revizorul şcolar Iosif Moldovan decide să asigure apariţia publicaţiei pedagogice Şcoala primară. Primul număr al acestei publicaţii a apărut pe date de 1 ianuarie 1921. Redactorul responsabil al revistei era Eugen Spinanţiu. În cuvântul adresat de redacţie slujitorilor şcolii, se afirmă că datoria tuturor celor care se află în slujba ei e de „ a-i da acesteia strălucirea ce-a avut-o înainte de război şi atunci agrul ei, sufletele celor ce vor forma România de mâine, se va îmbrăca în podoabele civilizaţiunii chemată a o face respectată înaintea lumii şi nemuritoare în istorie”3 Încă din primul număr publicaţia se afirmă ca îndrumător unitar pentru şcoala arădeană publicând programele noilor obiecte introduse în procesul de învăţământ 2 Iosif Moldovan, Monografia „Reuniunii învăţătorilor români”, Editura Revista „Şcoala Bănăţeană”, Timişoara, 1940, p.78 3 Vezi articolul Fraţilor învăţători!, nr.1, anul I, 1921

prin decizia resortului de specialitate al Consiliului Dirigent: istoria românilor, învăţământul civic şi geografia României. Şcoala Primară a continuat să-şi joace rolul de îndrumător unitar, publicând informaţii despre programele şcolare, manualele pentru diferitele obiecte predate în clasele I-IV, îndrumări metodice, informaţii despre conferinţe publice şi despre încadrarea învăţătorului la diferite şcoli. N-au fost daţi uitării nici învăţătorii încadraţi la diferite şcoli, iar fapt îmbucurător, pentru mulţi învăţători ale căror dosare de integrare au fost respinse, se preciza: „Vă lipsesc acte de studii, vechime în învăţământ, numărul şi vârsta copiilor şi ca atare nu putea fi fixat salariul” etc. Numeroase informaţii ale revistei se refereau la dezvoltarea unor probleme metodice: organizarea şi valorificarea educativă a activităţilor practice, activismul pedagogic în clasele I-IV; predarea cunoştinţelor de geografie locală; apărarea prestigiului şcolii; organizarea activităţii cercurilor culturale din judeţ. Rubrica „ Partea oficială” cuprindea informaţii despre politici şcolare a Revizoratului Arad şi despre instrucţiuni şi dispoziţii ale autorităţii şcolare judeţene. Problemele cele mai grele pe care le-a avut în faţă în anii postbelici revizorul şcolar Iosif Moldovan- localuri şcolare necorespunzătoare, săli de clasă care lipseau şi învăţători insuficienţi-au fost determinate de avalanşa impresionantă a copiilor înscrişi. Au fost localităţi în judeţul Arad în care numărul elevilor înscrişi în şcoală în 1925 a crescut de 8-10 ori în raport cu numărul elevilor din anul precedent. În judeţul Arad a pornit o activitate impresionantă, susţinută de autorităţile administrative judeţene şi de ministrul învăţământului dr. C. Angelescu, care a constat în ridicarea unui număr impresionant de clase, acţiune care poate constitui un studiu aparte. În Arad, pe lângă Preparandie, au mai fost înfiinţate două şcoli normale: Şcoala Normală de băieţi ce funcţiona în Pavilioanele din Gai şi Şcoala Normală de fete ce funcţiona în actualul local al Liceului „Dimitrie Ţichindeal”. Împreună cu patru colegi de generaţie, învăţătorii Nicolae Ştefu (Şiria), Petru Vancu (Măderat), Iuliu Grofşoreanu (Galşa) şi Nicolae Boşcaiu (Rădeşti), Iosif Moldovan a alcătuit un grup de autori de manuale care au elaborat şi publicat în mai multe ediţii cărţile de citire pentru toate clasele ciclului primar. Manualele au fost elaborate într-o viziune în care religiozitatea plugarului arădean se îmbina cu spiritul de moralitate, de economie naţională şi stil de viaţă ordonată şi cumpătată care-i da siguranţa trecerii liniştitite şi productive prin viaţă. E vorba de

stilul şi mentalitatea ţăranului harnic din suburbia pârnăveană şi a foştilor săi plugari din câmpia Mureşului. Sub aspect pedagogic e vorba de manuale pragmatice sub raportul pregătirii copilului pentru viaţa sa din satele arădene, a copilului care auzise şi acasă că „vorba dulce, mult aduce”, „ai carte, ai parte”, „apa trece, pietrele rămân” şi alte repere de conduită în lumea satului românesc. Manualele grupului arădean au fost întâlnite în şcolile primare timp de peste două decenii şi au contribuit la formarea mentalităţii economice raţionaliste a plugarilor din Banat şi Crişana. Urmările utilizării lor în şcoală a fost imens pentru formarea plugarului român care după ce înfingea plugul în ogorul lui reavăn se închina, rostea tradiţionala sintagmă „Doamne ajută” şi apoi pornea la lucru. Au fost manuale care au avut virtuţi educative datorită spiritului religios pe care-l resimţeai în paginile lor, accesiblităţii limbajului şi datorită fondului lor cognitiv economico-politic au fost păstrate ani în şir în gospodăriile ţărăneşti în colţuri de cărţi sau lăzi de zestre. Iosif Moldovan a înţeles rolul formativ pe care prezentarea marilor figuri ale istoriei naţionale de la Rex Decebal şi până la marile sacrificii făcute pe câmpurile de luptă de plugari şi cărturari săteşti pentru apărarea fiinţei României unite. A înţeles rolul adânc al sacrificiilor nobile al căror mesaj transmis prin sintagma „mort pentru patrie” ne stăpâneşte conştiinţele şi ne influenţează conduitele în vremuri grele pentru ţară. Mesajele sacrificiului întăresc responsabilităţile conştiinţelor româneşti şi în acest sens formativ întâlnirea lui Iosif Moldovan cu istoria n-a fost pasivă şi contemplativă, ci deschizătoare de perspective acţionale privind înălţarea spirituală a semenilor noştri. Îndemnul ce se desprinde din cartea colegului nostru, Virgiliu Bradin, închinată acestui învăţător arădean care s-a înălţat prin virtute, conştiinţă a datoriei şi iubire de semeni la înălţimea marilor chemări ale istoriei e de-a fi noi înşine, generaţia spre care se îndreaptă privirirle contemporanilor noştri, copii şi părinţi, de a ne dărui şi de a întări funcţiile ei şi capacitatea ei creatoare în Europa comunitară.

Prof. univ. dr. Vasile Popeangă

ARGUMENT Cartea de faţă, intitulată, nu întâmplător – „Iosif Moldovan

(1863-1940) – santinela învăţământului românesc din ţinutul Aradului” – şi-a propus, în urma unei îndelungate cercetări, a prezenta cititorului personalitatea unui mare dascăl al românilor transilvăneni, crişeni şi bănăţeni cu trudnica sa strădanie, pusă cu dăruire şi fără ezitare în slujba şi spre folosul şcolii româneşti şi al bisericii naţionale. Cu toate că Iosif Moldovan intrase deja demult în istoria învăţământului arădean, ca unul dintre principalii făuritori ai acestuia, numele şi personalitatea sa a fost ţinută, cu bună ştiinţă, multă vreme, în tăcere. Colbul şi uitarea se aşternuseră peste strădaniile şi faptele sale puse numai în folosul neamului, al şcolii şi al bisericii, pe care le-a slujit cu un devotament rar întâlnit. Dar istoria îşi are propriile legi, mai presus de toate orgoliile şi meschinele interese sociale şi umane vremelnice, ridicându-se mai presus de vremi. Am certitudinea, acum când scriu aceste rânduri, că „dascălul mare” al învăţământului confesional românesc din părţile Aradului, şi nu numai, va fi aşezat, cât de curând, aşa cum se cuvine, pe soclul recunoştinţei slujitorilor şcolii, ca semn de pios omagiu adus cu veneraţie memoriei sale. Spiritul şi sentimentul de dragoste faţă de neam şi biserică a fost sădit la Iosif Moldovan încă din copilărie. A avut fericirea de a se naşte, la 16 septembrie 1863, într-o familie înstărită ce locuia în cartierul Pârneava - numit şi cunoscut multă vreme, în perioada Imperiului Austro-Ungar, drept – suburbiul românesc al Aradului. Tatăl său, starostele breslei ţesătorilor din oraş, bun şi mare creştin ortodox, fiind şi epitrop bisericesc, îşi va aduce o substanţială contribuţie la înălţarea, în 1865, a Catedralei ortodoxe a Aradului. A copilărit şi a învăţat într-o lume românească avându-l ca învăţător pe Petru Popoviciu, unul dintre remarcabilii dascăli din acea vreme, în şcoala căruia sentimentul românesc era aşezat la loc de cinste şi cultivat prin numeroase serbări şi şezători cu caracter naţional. Nu întâmplător, am a considerat necesar a introduce în paginile cărţii şi a unui capitol separat, dedicat cartierului Pârneava, pentru ca cititorul, mai puţin avizat, să cunoască şi să înţeleagă mai bine universul copilăriei, a mentalităţii şi a cutumelor acestui cartier în care, Iosif Moldovan, mai apoi, îşi va continua strălucita activitate didactică

începută în capitala spirituală a Banatului – la Lugoj, carieră ce-l va impune în lumea dascălilor de elită ai Aradului. Aici, în Pârneava, naţia românească a fost dintotdeauna majoritară, încă de la fiinţarea sa în preajma „oraşului militar” şi mereu hotărâtă să-şi apere, de-a lungul timpului, drepturile sale naţionale, ori de câte ori a fost nevoie, atunci când administraţia austro-ungară căuta, printr-o absurdă politică de deznaţionalizare, a-i face pe românii de aici să-şi uite limba, datinile şi obiceiurile străbune. Din Lugoj, Iosif Moldovan se va întoarce la Arad, în Pârneava, ca dascăl, cu o puternică zestre spirituală, căci Lugojul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea era considerat, pe bună dreptate, capitala spirituală a românilor bănăţeni, datorită unei puternice efervescenţe culturale româneşti ce se desfăşura în oraş şi împrejurimi prin organizarea de concerte, întreceri corale, serate literare, spectacole teatrale, toate cu caracter naţional prin care intelectualitatea românească căuta să menţină vie şi să cultive cu migală şi dragoste conştiinţa naţională a etniei româneşti. Experienţă va câştiga la Lugoj şi în domeniul organizării învăţământului, căci învăţătorii bănăţeni aveau deja şi erau bine organizaţi într-o asociaţie proprie ce le va conferi un alt statut, venit în sprijinul învăţământului românesc, prin organizarea unor întruniri şi în diferite localităţi, mai puternice din punct de vedere economic şi social, într-un schimb rodnic de experienţă dăscălească, metodică şi culturală, fapt ce se va întâmpla şi la Arad, ceva mai târziu când Iosif Moldovan va ajunge vicepreşedinte iar apoi conducătorul „Reuniunii învăţătorilor”, din dreapta Mureşului. Iosif Moldovan a avut neşansa să se stingă din viaţă într-o perioadă tulbure pentru istoria noastră naţională. Spre sfârşitul vieţii, la fel ca majoritatea românilor care „au trăit toate umilinţele şi amărăciunile de dinainte de întregire,”privea cu teamă şi îngrijorare spre noua politică revizionistă a unor state europene, în care se instauraseră deja regimuri totalitare, de tip fascist ori comunist, Germania, Italia sau U.R.S.S, politică la care aderaseră deja şi alte state vecine, mai mici ca Ungaria şi Bulgaria ce nemulţumite de acordurile păcii semnate, după sfârşitul primului război mondial, la Paris, avansau acum agresiv pretenţii şi revendicări teritoriale, revizioniste. Cu toate că era bătrân, având şi probleme de sănătate, Iosif Moldovan va lua parte la majoritatea acţiunilor de protest îndreptate împotriva pretenţiilor teritoriale, la adunări organizate şi la Arad de „Liga antirevizionistă,” din care făcea parte, îndemnându-şi, în repetate

rânduri, conaţionalii mai tineri să lupte şi să nu cedeze „nici o palmă din trupul sfânt al ţării” şi îi mai îndemna „să fie demni de amintirea înainaşilor lor,”a celor care au crezut, au luptat şi au murit pentru cauza Unirii. Se va stinge din viaţă într-un moment de mare cumpănă pentru soarta ţării, luând cu el parcă toată îngrijorarea neamului său, simbolic, chiar în noaptea sfântă a Învierii Domnului, la 28 aprilie 1940, cu puţin înainte de hotărârea Diktatului de la Viena (30 august 1940), zi ce va îndurera întregul Ardeal românesc. „A murit cu puţin înainte de data când Ardealul a fost umilit şi ciopârţit. A fost un privilegiat că moartea i-a venit la timp, spre a nu-şi mai vedea neamul căzut în robie. Dar dincolo de marginile vieţii, din lăcaşul rece al mormântului său, dascălul Iosif Moldovan ne strigă tuturor să ducem mai departe lupta pentru dezrobire şi izbăvire. Cu glas de foc, se adresează celor căzuţi în robie să nu lase ca limba românească să nu fie cu totul lăsată uitării, acolo unde duşmanii taie şi spintecă pe capete. În zilele acestea a trăit şi el, după care au urmat altele măreţe. Iar colegii săi, mai tineri, rămaşi în ţara liberă, le cere să fie demni de amintirea înaintaşilor, le cere să fie luminatorii şi apărătorii poporului celui mult din satele noastre, care înverzesc atât de frumos, deşi a căzut toamna peste holde”.( Dr.Pogana,I.Ioan, Pomenirea dascălului Iosif Moldovan [în] Ştirea, 30 septembrie 1940, p.3) O altă neşansă care va cauza trecerea în tăcere şi uitare a meritelor de necontestat ale personalităţii marcante a dascălului născut în Pârneava, va fi fără îndoială, şi cea legată de izbucnirea celui de al doilea război mondial, când şi armata română se va alătura marii conflagraţii mondiale, armată aflată sub comanda generalului Ion Antonescu care ordonase la 22 iunie 1941, să se treacă Prutul, începând războiul de eliberare a neamului aflat vremelnic sub cnutul rusesc, pe care mulţi români l-au considerat „război sfânt” din cauză că aveau conştiinţa dreptăţii istorice. Anilor plini de privaţiuni, foame, suferinţă şi moarte, din timpul războiului le vor urma apoi, ceilalţi mulţi ani de regim totalitar, de tip comunist, instaurat în România de tancurile sovietice. În acei ani, mai ales în prima perioadă, multe dintre personalităţile neamului îşi vor găsi sfârşitul, ucise de ideologia bolşevică sau, în cel mai bun caz, au fost şterse, cu bună ştiinţă, din memoria spirituală a neamului lor.

Iosif Moldovan, ca fost dascăl de renume al învăţământului confesional românesc, ca slujitor al bisericii şi al şcolii, va avea aceeaşi soartă, soartă ce îi va ţine numele în tăcere o bună bucată de vreme. Abia prin anii ’70, profesorul dr. Vasile Popeangă, pe atunci director al Liceului Pedagogic din Arad, reuşeşte prin strădanie şi suflet, înfruntând cenzura vremii, să readucă în memorie numele şi personalitatea lui Iosif Moldovan, în câteva pagini dedicate acestuia în revista şcolii. Cu totalul sprijin al distinsului prof. univ. dr. Vasile Popeangă, fără de cărţile căruia nu se poate vorbi despre istoria învăţământului arădean, căruia autorul îi mulţumeşte încă o dată, pe această cale pentru bogăţia informaţională şi materialul documentar şi iconografic pus la dispoziţie, ne-am trudit a aşeza şi a surprinde în paginile cărţii de faţă câteva aspecte din viaţa şi activitatea laborioasă a lui Iosif Moldovan, pusă cu dăruire şi devotament în slujba culturii şi învăţământului românesc din ţinutul Aradului, pe care l-a ocrotit şi apărat cu străjniciei în faţa crudei şi nedreptei administraţii maghiare. Încă de la întoarcerea sa definitivă în Arad, Iosif Moldovan urmând sfatul şi îndemnul fostului său învăţător Petru Popoviciu, va activa în cadrul Societăţii „Progresul”, înfiinţată la 25 martie 1883, sub preşedenţia avocatului şi publicistului Mircea V.Stănescu, societate care avea printre altele, în afara activităţilor culturale şi alte obiective cum ar fi cele sociale prin care se plasau în diferite locuri de muncă tineri din cartierele oraşului, dornici de a învăţa o meserie şi „de-ai ocroti în timpul uceniciei”. Bun cunoscător al vieţii sociale a ţăranilor pârneveni, în mijlocul cărora a copilărit şi şi-a petrecut adolescenţa, Iosif Moldovan îşi va da seama că singura soluţie de a le ridica nivelul de trai a celor din cartierul său nu este agricultura, plugăritul, din care abia îşi câştigau existenţa ci învăţarea unei meserii, ţinând cont de amploarea dezvoltării industriale a Aradului în acea perioadă. „Meseria e plug de aur” era vorba sa pe care deseori o spunea plugarilor pârneveni pentru a-i determina pe aceştia să-şi trimită copiii să înveţe o meserie. Pornind de la acest principiu, ce-i va călăuzi activitatea didactică, pusă în slujba comunităţii, Iosif Moldovan, după cum însuşi mărturiseşte, va aşeza în şcoala sa activităţile practice la loc de cinste. În cuvântul său „Fericirea popoarelor depinde de bunăstarea lor intelectuală şi materială”, rostit la „Adunarea generală învăţătorească”, din anul şcolar 1895/1896, pledează pentru rolul constructiv şi decisiv pe care îl are de jucat învăţătorul în emanciparea omului din popor, prin

şcolarii săi, pentru că „învăţătura este cea mai puternică armă cu care ne putem apăra contra multor neajunsuri ce ne întâmpină în viaţă şi astfel ne asigurăm o poziţie mai bună în societatea omenească şi nouă şi prin noi, naţiunii noastre un viitor strălucit”, pledând astfel pentru un învăţământ poporal deschis celor mai noi descoperiri în domeniul ştiinţelor şi a progresului uman, subliniind astfel rolul important al învăţătorului şi al şcolii în dezvoltarea culturală a unei naţiuni. Tot în Pârneava, Iosif Moldovan îşi va aduce o însemnată contribuţie la ridicarea, în anul 1902, a lăcaşului de cultură pentru etnia românescă, „Casa Naţională”, primul de acest fel din comitat, lăcaş care va fi martor al multor evenimente, din acea frământată perioadă de început de secol, devenind la scurt timp centrul suflării româneşti din Arad. Rodul cercetărilor ştiinţifice, al investigaţiei şi documentării asupra istoriei civilizaţiei şi învăţământului din cartierul Pârneava, a cărui distins fiu a fost, fără îndoială şi Iosif Moldovan, concretizate de autorul cărţii de faţă, în două lucrări, se regăsesc, în parte, şi în acest volum dedicat lui Iosif Moldovan, ce se doreşte a fi o contribuţie monografică, adusă celui mai reprezentativ dascăl confesional, învăţător-director de excepţie, îndrumător şi coautor de manuale şcolare şi literatură didactică, organizator şi reorganizator al „Reuniunii Învăţătorilor”, în timpul fostului Imperiu, al aceluia care va ajunge, după Unire, să fie primul conducător al învăţământului arădean, în calitatea sa de revizor şcolar, iar mai apoi, în urma meritelor, inspector şcolar de îndrumare şi control, pentru noile judeţe din vestul ţării şi pentru o scurtă perioadă, inspector general al învăţământului primar din România Mare. Desigur, toate aceste multiple coordonate ale activităţilor publice desfăşurate de Iosif Moldovan, pe tot parcursul vieţii, surprinse în carte, pot fi reluate şi abordate, în parte, mai pe larg, posibil şi într-o altă viziune şi interpretare, obiectul cercetării rămânând, astfel, deschis oricărei alte investigaţii. În paginile cărţii cititorul va întâlni numeroase citate ce încearcă a recrea o lume şi o atmosferă trecută, pe care autorul le-a reprodus întocmai, păstrând scrierea şi ortografia de atunci, iar o parte din materialul iconografic, ce ilustrează paginile monografiei, nu sunt altceva decât desene executate de însuşi Iosif Moldovan, ce avea un talent deosebit şi în acest domeniu, încât autorul a crezut iniţial, atunci când le-a văzut pentru prima dată, în a sa carte „Şcoalele Românilor din Arad”, că sunt doar simple reproduceri.

Autorul mulţumeşte pe această cale, pentru sprijinul financiar acordat în editarea cărţii de faţă, Centrului Cultural Judeţean Arad, în primul rând doamnei director Anamaria Dumitrean şi cunoscutului ziarist şi realizator Info TV Doru Sinaci, oameni de mare suflet românesc. Cuvinte de mulţumire aducem doamnului director Criste Eugeniu, de la Direcţia Naţională a Arhivelor, Filiala Arad, precum şi domnului profesor Florin Didilescu, directorul Bibliotecii Judeţene „A.D. Xenopol” din Arad, pentru sprijinul direct acordat în obţinerea materialului documentar. Gândul nostru de recunoştinţă şi gratitudine se îndreaptă spre doi distinşi oameni de cultură ai Aradului, fii ai cartierului Pârneava, prof. univ .dr .Corneliu Pădurean, preşedintele Societăţii de istorie „Ştefan Cicio Pop” şi prof. Horia Truţă, directorul Galeriei de Artă „Turnul de Apă”, cărora autorul le mulţumeşte pentru sprijinul moral şi informaţional primit pe tot parcursul realizării volumului de faţă. Cu dragoste mulţumim pe această cale distinsului profesor Gheorghe Bârneanu, directorul Liceului de Artă „I.Şt. Paulian” din Drobeta Turnu-Severin, care a donat Şcolii Generale Nr.3 Arad, şcoală care va purta cât de curând, spre cinstire, numele lui Iosif Moldovan, bustul marelui dascăl arădean, precum şi colegilor săi profesorii: Vâlceanu Florin, Tuineac Arminio, Cepeşi Daniel şi studentul Bătrânu Cătălin, cu toţii artişti de certă valoare, ce au realizat bustul, aşezat acum cu veneraţie în holul şcolii noastre. Ne bucurăm că împreună cu domnul profesor Viorel Dolha, preşedintele „Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România”, în urma unui lăudabil proiect intitulat „Portrete de dascăli”, s-a putut conveni ca monografia dedicată personalităţii lui Iosif Moldovan să inaugureze o nouă colecţie de carte „Dascăli de altădată”, colecţie menită a aduce în faţa tinerei generaţii, şi nu numai, figuri de dascăli de odinioară, de mare prestigiu şi vocaţie profesională, peste care s-a aşternut, din păcate, prea devereme, uitarea. Mulţumesc pe această cale colegelor mele, Mioriţa Bolovan şi Angelica Pantin, de la Şcoala Generală Nr.3 Arad, pentru contribuţia majoră adusă la tehnoredactarea lucrării şi la scanarea materialului iconografic. Nu în ultimul rând aduc cu dragoste un cuvânt de mulţumire familiei mele, soţiei mai ales, care pe parcursul a câtorva ani mi-a înţeles strădania şi a avut răbdarea a mă lăsa să mă dedic şi cărţii de faţă. Arad, la 25.11.2009 Autorul

CAPITOLUL I

PÂRNEAVA – VECHE VATRĂ DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ

I.1. Repere istorice privind formarea oraşului Arad şi a

cartierului Pârneava Cartierul Pârneava, numit şi cunoscut multă vreme, în perioada Imperiului Austriac, dar mai ales în perioada sa dualistă, drept „suburbiul românesc al Aradului” este, potrivit datelor istorice, unul dintre cele mai vechi cartiere ale oraşului, unde naţia românească a fost aici majoritară, încă de la fiinţarea sa, în preajma „oraşului militar,” şi mereu hotărâtă să-şi apere, de-a lungul timpului, drepturile sale naţionale, ori de câte ori a fost nevoie, atunci când administraţia austro-ungară căuta, printr-o absurdă politică de deznaţionalizare, a-i face pe românii de aici, să-şi uite limba, datinile şi obiceiurile străbune. Evoluţia cartierului, din punct de vedere istoric şi social, este strâns legată de cea a Aradului, ca o consecinţă firească a aşezării sale geografice, fiind cel mai apropiat cartier, lipit de oraş, de care se desparte printr-o singură stradă, strada Andrei Şaguna, de astăzi, Varyassy Lajos-utca, cum era cunoscută în vechea administraţie, din timpul Imperiului Austro-Ungar. Aradul, oraş situat pe valea râului Mureş, de care s-a legat prin istoria sa, este o străveche vatră de cultură şi civilizaţie românească, iar descoperirile arheologice trecute sau recente, confirmă faptul că oraşul Arad şi ţinutul său păstrează urmele unei vechi civilizaţii geto-dacice. Cetatea Ziridava, din apropierea oraşului, era pomenită încă din antichitate de istoricul grec Claudius Ptolemeus (83-161 d.Hr), iar alte vestigii arheologice consemnează, faptul că oraşul şi actualul teritoriu al judeţului Arad a fost locuit şi stăpânit, după cucerirea Daciei de către romani (105 e.n), de dacii liberi, care au fost supuşi unui lung proces de romanizare, căruia legionarii romani îi asigurau vigoare şi strălucire prin forţa armelor şi prin civilizaţia înfloritoare pe care o creaseră de-a lungul vremii.

Astfel, vestigiile arheologice scoase la iveală, din actualul său perimetru, atestă faptul că pe acest teritoriu au existat încă din perioada dacilor, din secolul III – II i.e.n., aşezări omeneşti, în care se confecţionau obiecte din bronz şi fier, cunoscându-se tehnica lucrării la roată a ceramicii. De pe vremea dacilor liberi, din perioada romanizării, din secolele II – III e.n., au fost descoperite cuptoare de ars oale şi o mare cantitate de ceramică în care predomină elemente ale culturii dacice dar şi cele de factură romană. Şi la Ceala, în apropierea cartierului Pârneava, în urma săpăturilor arheologice, a fost scoasă la iveală, pe lângă obiectele de ceramică şi o monedă de bronz din timpul împăratului roman Valens (364-365 e.n.), fapt ce a putut uşura datarea aşezării. „Fără să ştim cât de extinsă şi cât de profundă a fost romanizarea în zona arădeană, între anii 106-271 e.n., indiciile şi anologiile cu alte zone din ţară ne permit să afirmăm că prin legăturile economice, atacurile împotriva provinciei, sau sistemul de colonizări în provincie, dacii liberi ce au existat în zona arădeană, au fost supuşi unui puternic proces de romanizare, fiind o componentă a procesului de ansamblu desfăşurat în spaţiul românesc. Aşezări ale dacilor liberi, datate în perioada secolelor II-IV e.n., au fost atestate la Arad-Ceala, Arad-Bodrog, Arad-Fabrica Teba, Horia, Bodrogul Nou, Arad-Vladimirescu, Cicir, Zăbrani, Şeitin, etc. Pe teritoriul municipiului Arad, la Ceala, nu departe de Mureş, este atestată o aşezare a dacilor liberi. Aici au fost descoperite cuptoare de ars oale şi o mare cantitate de fragmente ceramice, fie lucrate la roată, din pastă fină gri-cenuşie, fie lucrate cu mâna dintr-o pastă grosolană. Nu lipsesc nici fragmente ceramice de culoare roşie, bine arse, lucrate cu roata, de evidentă factură românescă, chiar dacă numeric, acestea din urmă nu sunt într-o cantitate prea mare, totuşi sunt peste tot. [...] Nu ne putem gândi aici decât la continuitatea elementelor de cultură materială dacică tradiţională, până în secolul al IV e.n. Datarea aşezării de la Ceala s-a făcut pe baza unei monede de bronz a împăratului Valens. Că aşezarea de la Arad-Ceala aparţine dacilor liberi din zona arădeană, ne-o dovedeşte ceramica din grupa celor lucrate cu mâna, ale cărei analogii sunt numeroase în lumea dacilor liberi din interiorul ori exteriorul arcului Carpatic.” (Daco-Romanii, [în] Aradul-permanenţă în istoria patriei, Arad, 1878, p.71)

Ceramică dacică din secolele II-I, î.e.n. descoperite pe teritoriul judeţului Arad

Mai târziu, în secolele V-VI, invaziile popoarelor migratoare: goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, au trecut şi prin acest teritoriu, val după val, iar cei care s-au stabilit aici au fost asimilaţi de populaţia românescă, formată deja ca rezultat al sintezei dintre dacii autohtoni şi românii biruitori. Zona şi teritoriul Aradului a fost astfel prezent în cadrul procesului de etnogeneză a poporului român şi al formării limbii române, iar descoperirile arheologice, pentru acea perioadă, sunt o mărturie elocventă a continuităţii populaţiei româneşti la nord de Mureş şi la vest de Munţii Apuseni. În secolul al X-lea, Anonymus, cronicarul şi notarul regelui Bela al III-lea, al Ungariei, consemnează pe acest teritoriu existenţa unor obşti săteşti, cnezate şi voievodate româneşti care au înfruntat cu mult curaj pe călăreţii unguri ce s-au aventurat în teritoriul locuit de români. Voievozii români amintiţi de Anonymus în cronica sa sunt: cneazul Glad, între Mureş şi Dunăre, cneazul Menumorut, între Mureş şi Someş şi cneazul Gelu în Transilvania, alături de alţi conducători de obşti de mai mică importanţă istorică. Ceva mai târziu, expansiunea spre est a regilor unguri, stabiliţi deja în Câmpia Panoniei, unde îşi întemeiaseră regatul, după migraţia lor din Asia, s-a lovit şi de rezistenţa populaţiei româneşti din ţinutului Aradului şi Zărandului ce continua să fie o „ţară” şi să-şi menţină structurile tradiţionale româneşti de organizare a vieţii sociale. Legat de expansiunile militare spre vest şi est a populaţiei maghiare din secolele X-XII. Aradul cunoaşte pe teritoriul său o serie de descoperiri legate de acest fenomen. Astfel, în Pârneava în apropierea carierei de la Ceala a fost găsit mormântul unui călăreţ ungur, o parte din schelet şi piese de inventar.

„Pe lângă scheletul uman, au fost găsite fragmente osteologice de cal şi diverse piese de inventar. Se remarcă piesele de harnaşament constând din scăriţă şi zăbală, specifice mormintelor de călăreţ maghiar. Demn de semnalat este faptul că din mormânt, pe lângă sabia specifică, cu gardă de bronz, a fost recuperată o spadă cu două tăişuri. Această armă apare în inventarul de luptă abia la sfârşitul veacului al X-lea şi la începutul celui următor, după ciocnirile maghiarilor cu Imperiu german.” (Arad-monografia oraşului de la începuturi până în 1989, Arad, 1999, p.35) Chiar şi după pătrunderea maghiarilor pe teritoriul Transilvaniei, vechile organizaţii voievodale şi-au menţinut specificul lor românesc identic cu cele din Moldova şi Muntenia şi nu au putut fi schimbate cu nimic în structura lor, ba mai mult îşi asumă adeseori titlul şi jurisdicţia comitilor, pe care coroana maghiară voia să le ştie independente. Chiar mai târziu, după ce Transilvania evului mediu va fi cuprinsă în graniţele politice ale regatului ungar, acesta va rămâne de-a lungul veacurilor, separată de acesta, trăindu-şi viaţa ei aparte într-o organizaţie voievodală, specifică până în veacul al XVI-lea, apoi ca principat aflat sub dominaţia otomană ca mai târziu, în urma păcii de la Karlovitz (1699) să treacă sub stăpânirea Curţii Imperiale de la Viena. „Maghiarii, pătrunzând în Transilvania, au găsit aici o veche organizaţie, identică în structura ei cu cea specific românească din ţările surorii: Muntenia şi Moldova. Între voievodatul Transilvaniei şi al Moldovei sau al Munteniei nu există nici o deosebire de esenţă, numai una de grad, întrucât cel dintâi a fost silit de împrejurări să rămână cu regatul ungar în strânse legături timp mai îndelungat, decât cele două din urmă. Veacuri de-a rândul regatul ungar nu a fost în stare să înlocuiască sau să desfiinţeze organizaţia voievodală transilvăneană. Dimpotrivă, organizaţia aceasta s-a putut afirma pe la începutul veacului al XIV-lea cu mai multă amploare decât a regatului ungar, sfâşiat în luptele partidelor grupate în jurul diferiţilor pretendenţi la tron. (Lupaş, I., Din istoria Transilvaniei, 1988, p.13) Legat de cuceririle teritoriului dintre Tisa şi Carpaţii Apuseni şi apoi de penetraţia maghiară în Transilvania propriu-zisă,majoritatea cercetătorilor afirmă faptul că maghiarii au ocupat aşezări fortificate ale autohtonilor ca Biharia, Morisena, Arad-Vladimirescu, Bălgrad (Alba-Iulia) etc, în jurul cărora îşi vor implanta la începutul secolului al XI-lea

noile structuri, cetăţi regale, biserici, în acest context apare şi prima menţiune a cetăţii Orod, plasată ipotetic între anii 1080-1090. În 1131 regele Bela al II-lea editează o donaţie către biserica Sfântului Martin din Orod. Se presupune că Aradul dispunea astfel de o catedrală catolică, iar în 1156 între semnatarii unui act figurează şi prepozitul Primogenius din Orod. Aradul, deci, la acea dată era centru de prepozitură şi prepozitul deţinea deja o funcţie înaltă, fiind membru al cancelariei ungare. „Considerăm însă că actul cel mai valoros în privinţa Aradului este donaţia regelui Bela al III-lea către capitlul Aradului, din 1177, donaţie reînoită de regele Emeric în 1202.Donaţia este un act extrem de valoros în fond un cartulariu şi o hotărnicie,în care sunt înşirate toate localităţile atribuite capitlului.”(Arad-monografia oraşului de la începuturi până în 1989, pag.61) Ca instituţie ecleziastică, capitlul a fost un loc de adeverire, unde în cursul secolelor XIII-XV au fost editate în limba latină o serie de acte ce vizau: transcrieri de donaţii,acte de înzălogire, testamente, vânzări cumpărări,etc. În perioada dintre 1229-1552, până la ocuparea Aradului de către turci, capitlul din Arad a emis în total 632 de acte în limba latină. Unele documente ne dau referiri valoroase la aşezările din Castrul Aradului arătând că pe raza actuală a oraşului patru sate, Segh, Myloua, Chemperlaka, Abad ce aparţineau capitlului, iar Aradul la sfârşitul secolului al XII-lea era atât centru militar, cât şi ecleziastic. În secolul al XIV-lea Aradul şi-a deplasat centul său medieval în cartierul Drăgăşani, explicaţie ce trebuie s-o găsim în schimbările geografice-climaterice din acel secol: răcirea climei, ploi torenţiale, inundaţii frecvente, schimbarea albiilor Mureşului şi sporului natural al populaţiei. Din secolele XIII-XV lea, Aradul este atestat într-o serie de documente de diferite feluri, iar din secolul al XV-lea, ca oraş, sub denumirea de civitas sau oppidum fiind acum cunoscute şi diverse conscripţii, din care se pot deduce densitatea populaţiei, respectiv numărul de familii supuse. Aceste conscripţii, ce erau întocmite pentru impozitul regal, arătau pe de o parte numărul proprietarilor nobili, iar pe de altă parte cel al porţilor iobăgeşti. O poartă iobăgească era constituită în general ca fiind locuită de cel puţin 4 familii (potrivit conscripţiei porţilor iobăgeşti din anii 1552-1554).

Gravură reprezentând sus: ruinele bazilicii şi cetăţii Orod (Vladimirescu); cetatea austriacă, jos centrul oraşului

Arad cu biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”

„Nobilul Horvath Ferenc dispunea astfel, potrivit unei statistici de: Kontraseg (Şega) unde avea 2 porţi şi 8 familii iobăgeşti, iar în Papokfejèrgyháza (spre Pârneava) 19 porţi iobăgeşti şi 76 de familii de iobagi. După instaurarea dominaţiei otomane în Arad, sultanul a ordonat înregistrarea populaţiei în conscripţii numite de turci defteri, care ne dau cât se poate de precis numărul populaţiei şi starea ei economică precum darea lor către Poartă. Aşezarea Popokfeyèrgzháza (spre Pârneava) dispunea în 1567 de 38 de familii iar în anul 1579 de 32 de familii. Din datele statistice referitoare la perioada ocupaţiei otomane reiese că pe teritoriul Aradului nu a fost vorba de o depopulare şi de nici o sărăcie generală. (Ibidem, p.66) Stăpânirea otomană

nu a durat prea mult, iar după ce oştile lui Mihai Viteazul au obţinut celebra victorie de la Călugăreni (1595) şi în zona Aradului încep luptele pentru izgonirea turcilor de pe aceste teritorii. În 1599, după victoria de la Selimbăr, întreaga zonă arădeană a intrat sub autoritatea lui Mihai Viteazul care şi-a instalat garnizoane proprii în Ineu-Arad-Şiria-Lipova numind şi oameni de încredere la conducerea lor cum a fost Ion de Sălişte sau Gheorghe Borbèly. După

moartea lui Mihai Viteazul, Aradul ajunge temporar sub dominaţia generalului Basta, după ce Ion de Sălişte a fost ucis în apărarea cetăţii Şiriei.

Gravură reprezentând o bătălie purtată de Mihai Viteazul împotriva otomanilor

După ce Gabril Bethlen ocupă tronul Transilvaniei multe dintre cetăţile comitatului, printre care şi Aradul, intră din nou sub stăpânire otomană. Din această perioadă există despre Arad unele comentarii ale vestitului călător turc Evlia Celebi, pe la 1661-1662, care menţioneză situaţia prosperă a locuitorilor şi despre însemnătatea târgurilor din Arad, dar mai ales din cetatea Ceala. În 1686 este cucerită Buda şi trupele imperiale în curând sosite sub zidurile Aradului, sub conducerea generalului Mercy, încep asediul sistematic al oraşului, apărat de circa 15000 de spahii şi 500 de lăncieri. Întreg comitatul aflat spre nord de Mureş va fi ocupat de austrieci şi Pacea de la Karlowitz din 1699 rezolvă şi soarta Aradului. Părţile aflate spre nord de Mureş ajung sub dominaţia habsburgică. Timp de 20 de ani, Mureşul va forma hotarul dintre cele două imperii. După pacea de la Karlowitz, linia Mureşului capătă o mare importanţă strategică, deoarece cetatea Aradului va deveni centru de apărare în această zonă, încă din 1689, iar prinţul Eugen de Savoia

întocmeşte un plan pentru rezidirea ei, lucrările de reconstrucţie fiind conduse de George Haruckern. „Cetatea patrulateră, cu bastioane şi turnuri, amplasată în cartierul Drăgăşani, către fabrica de zahăr veche a fost ferită, de o parte de Mureş, pe de alta de hotarele acestuia. Această cetate va fi dărâmată în timpul Mariei Tereza, când va fi construită actuala cetate a Aradului, după sistemul Vanbau(1763-1783).”(Ibidem, p.78) Începând din 1699 se stabilesc pe valea Mureşului primele unităţi de grăniceri cu centrul tocmai la Arad. Nobilimea maghiară, puţină la număr, primeşte cu ostilitate aşezarea populaţiei grănicereşti. În urma tratativelor purtate la Arad, în mai 1702, Consiliul de Război hotărăşte cum să fie distribuiţi grănicerii. Mulţi dintre grănicerii din Arad, întrucât nu s-a putut ajunge la o înţelegere cu nobilimea, în privinţa aşezării grănicerilor şi ţăranilor deoarece nobilimea se străduia să-i transforme pe grăniceri în iobagi activi pe pământurile lor, ajung să locuiască împreună cu iobagii. „În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, Aradul era centru militar sub autoritatea comandamentului suprem austriac. Oraşul era mic concentrându-se în jurul cetăţii, lângă care treptat-treptat se va forma un nou cartier agricol, cuprinzând Pârneava, Micalaca, Gaiu, sate ţărăneşti care nu făceau parte din Arad.”(Ibidem, p.80)

În cartea „Populaţia comitatului Arad în secolul al XIX-lea,” lucrare de referinţă pentru demografia românească şi nu numai, prof.univ.dr. Corneliu Pădurean, de la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, membru în „Comisia internaţională de demografie” cu sediul în Paris, surprinde într-un subcapitol aparte subintitulat „Naşterea oraşului civil,” evoluţia în timp a oraşului şi mutaţiile survenite în structura demografică şi socială, de la transformarea sa, rând pe rând, dintr-un oraş mic militar, subordonat cetăţii, „oraşul sârbesc” într-o „urbe” civilă cu administraţie proprie, în care nu mai guvernau normele şi legile militare impuse de Consiliul de război, cum se întâmpla până în 1702. „Până în secolul XIX, Aradul prin cetatea sa a avut mai ales roluri militare, fiind în acelaşi timp, încă de la începutul veacului XIII şi centru comitatens, după cum s-a văzut. Autorităţile habsburgice instaurate aici după pacea de la Karlovitz, păstrează şi ele pe mai departe importanţa militară a aşezării prin stabilirea la Arad a reşedinţei confiniului mureşan grăniceresc. Fiind centru militar, oraşul a fost aşezat sub autoritatea comandamentului

suprem austriac. Treptat, în jurul cetăţii se naşte alături de «oraşul militar», populat mai ales de sârbi, şi un oraş civil denumit «civitas germanica», locuit de germani, români şi maghiari. Se năştea astfel, odată cu instaurarea stăpânirii habsburgice, oraşul civil. Actul prin care se permite instituirea în oraş a unei administraţii civile datează din data de 6 octombrie 1702.”(Pădurean, Corneliu, Populaţia comitatului Arad în secolul al XIX-lea, Ed. Univ. „Aurel Vlaicu”, Arad, 2003, p.71) Din acest moment încep să apară primele structuri ale administraţiei civile, prin permisiunea dată locuitorilor de a-şi alege primarul, din rândurile lor, notarul, judecătorul, demnitarii trebuincioşi conducerii oraşului, constituindu-se chiar chiar şi un serviciu civil de pază ce avea însă şi alte atribuţii.

Piaţa veche a oraşului, din spatele teatrului, la sfârşitul secolului al XIX-lea Se dă oraşului civil dreptul la ridicarea unui sediu pentru administraţie, a unei primării, ce îşi va avea sigil propriu, iar locuitorii, acum, prin primărie, sunt lăsaţi să-şi organizeze târguri, să-şi construiască mici fabrici şi manufacturi necesare cerinţelor populaţiei,

toate contribuind la „începutul unei evoluţii economice,” ce va aduce prosperitate cetăţenilor săi şi în acelaşi timp a oraşului ce în scurt timp va deveni „oraş privilegiat comercial,” începând din anul 1740. „Prin «Freiheits Punkten» (Punctele libertăţii) se alegeau primii demnitari ai oraşului, formaţi dintr-un primar, un jude, doi consilieri şi un notar. Oraşul a primit şi dreptul de a avea sigiliul propriu, de a se ridica o clădire pentru Primărie şi de a avea o casă de oaspeţi. S-a constituit în timp şi serviciul de pază al oraşului, acesta dobândind şi dreptul de a produce cărămizi, ţiglă, var, fapt ce va impulsiona activitatea de construcţii din oraş, dar şi acela de a ţine 2 târguri pe an şi piaţă săptămânală. Tot acum se înfiinţează o fabrică de bere, o moară de apă pe Mureş, care împreună cu târgurile sunt mărturii ale începutului unei evoluţii economice ascendente. În anul 1740 Aradul devine «oraş privilegiat cameral», după ce teritoriul comitatului este transformat în domeniu erarial.” (Pădurean, Corneliu, op.cit., p.72) Pe lângă noul oraş civil, concentrat în jurul cetăţii, se vor constitui şi mici comunităţi agricole, aşezate pe teritoriul de azi a cartierului Pârneva, Micalaca sau Gai, unde populaţia era în majoritate românească şi sârbească, de religie ortodoxă, iar ocupaţia de bază era cultivarea pământului. Cu timpul o parte din locuitorii acestor mici cartiere rurale se vor stabili în oraş, schimbându-şi ocupaţia, dar vor locui pe un teritoriu separat de cel al etnicilor germani, apropiaţi fiind însă de sârbi de care îi va lega religia, având chiar, într-o perioadă, o biserică comună, în centrul oraşului. „Oraşul era mic, concentrându-se în jurul cetăţii, lângă care treptat-treptat se va forma un nou cartier agricol, cuprinzând Pârneava, Micalaca şi Gaiul, sate ţărăneşti, care nu făceau parte din oraş. Aradul Nou a fost nepopulat până în 1724, când vor fi aşezate aici primele 40 de familii germane, aduse din Franconia. Populaţia oraşului propriu-zisă era compusă din grăniceri şi civili (ţărani şi meşteşugari), de naţionalitate sârbească şi românească. Micalaca era o aşezare românească de rit ortodox, Gaiul era locuit de români şi sârbi, în centrul cu o mănăstire de rit ortodox (1760 – 1762) (n.n mănăstirea refăcută existentă şi în prezent). Din această perioadă dispunem de două conscripţii, potrivit cărora populaţia oraşului şi aşezările componente (cartierul Drăgăşani, Pârneava, etc) se prezintă în felul următor, la 1715: 102 familii iobagi,

10 familii jeliri, în total 112 familii. După ocupaţie, ei se împart în 34 meşteşugari, 12 negustori, restul fiind ţărani. Meseriile erau următoarele: rotari, morari, armurieri, cizmari, cojocari, olari, măcelari, brutari, dulgheri, lăcătuşi, zidari, fierari, tâmplari şi tăbăcari.”(Arad-monografia oraşului de la începuturi până în 1989, p.p. 80-81) La un moment dat, datorită puternicei şi înfloritoarei dezvoltări a oraşului civil, ce îşi lărgeşte teritoriul şi atribuţiile, în oraş existau două administraţii, total diferite, cea militară ce îşi avea propria-i primărie guvernându-se după legile şi normele militare şi administraţia civilă, funcţionând cu precădere în aşa numitul „oraş german,” pe teritoriul unde îşi aveau aşezările familiile coloniştilor germani aduşi de austrieci din Franconia. În oraşul civil potrivit unei hărţi din acele timpuri, exista şi o parte a teritoriului locuită numai de români. Unificarea celor două administraţii se va face pe vremea împărătesei Maria Tereza, după desfinţarea regimului grăniceresc, când multe dintre familiile grănicerilor sârbi vor rămâne în oraşul, devenit din anul 1746 numai oraş civil. „Pe teritoriul oraşului s-au menţinut până în anul 1747 două administraţii: una militară, care îşi avea propria primărie şi administrare, potrivit normelor Consiliului de război, sub jurisdicţia ei intrând «oraşul sârbesc» precum şi o administraţie civilă care era reprezentată de o altă primărie care funcţiona în «oraşul german». Potrivit unei hărţi din 1752 exista în oraşul Arad şi o parte locuită de români, «Wallachay». După desfiinţarea confiniului militar, administraţia militară a încetat, cele două părţi a oraşului fiind unite. Actul din 21 ianuarie 1747 emis de Maria Tereza, oficializa convenţia de unire a celor două părţi semnată la 7 noiembrie 1746 de către cetăţenii civili ai celor două părţi. Potrivit actului din ianuarie 1747, 226 de familii din oraşul militar, de acum desfiinţat, primesc drept de cetăţenie. Aceştia se alătură celor 482 de familii existente în oraşul civil. Oraşul, de acum în întregime aflat sub administraţie civilă, se va dezvolta în continuare, necesităţile mereu sporite ale aşezării pe cale de urbanizare, impunând Consiliului oraşului să hotărască în data de 22 martie 1769 mărirea Casei Oraşului şi a spaţiului Primăriei. (Pădurean, Corneliu, op.cit., p.72) Aradul va deveni în curând, un oraş al meşteşugarilor şi al comercianţilor, ce vor avea de jucat un rol benefic în dezvoltarea economică a acestuia, ducând la prosperitatea locuitorilor săi. Cu toate acestea legile feudale menţinute încă asupra oraşului constituiau un obstacol serios în calea dezvoltării şi de aceea locuitorii oraşului, în

Diploma de oraş liber regesc conferită Aradului

Primirea delegaţiei care a adus diploma imperială de oraş liber regesc

repetate rânduri cer, Curţii Imperiale de la Viena, desfiinţarea lor şi ridicarea oraşului la rangul de oraş liber regesc, fapt ce se va realiza cu mari eforturi financiare din partea locuitorilor oraşului, abia mult mai târziu, în 1832. „Aşezarea de la începutul secolului XVIII a meşteşugarilor şi comercianţilor s-a dovedit benefică pentru evoluţia economică a oraşului. [...]

Cu toate acestea, dezvoltarea economică era frânată de menţinerea jurisdicţiei feudale. Încă în anul 1725, i s-a promis Aradului ridicarea la rangul de oraş liber regesc. După desfiinţarea regimentelor grănicereşti, locuitorii oraşului îşi reînoiesc cererile adresate împărătesei Maria Tereza solicitând pentru oraşul lor statutul de «civitas». [...] Desele deputaţiuni ale oraşului în capitala imperiului, promisiunile

repetate ale Curţii Vieneze şi nu în

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, construită în locul primei biserici a

macedoromânilor, între anii 1791-1814

ultimul rând suma deloc neglijabilă de 336 092 de florini au grăbit în cele din urmă hotărârea Vienei. La 12 aprilie 1824, a fost semnată de împărat diploma prin care Aradul primea statutul de «oraş liber regesc». La data de 21 august 1834 cu prilejul «Sărbătorilor Aradului» a avut loc festivitatea oficială de atribuire a acestei calităţi. Conform diplomei, oraşul avea dreptul la un consiliu intern format din primar, jude şi opt consilieri şi un consiliu extern compus din 60 de membri.”(Ibidem, p.73) Aşezarea oraşului civil, pe lângă cetate, aducea Aradului atât avantaje cât şi mari dezavantaje ce vor împiedeca, o bună perioadă, dezvoltarea rapidă şi puternică aşa cum vor sta lucrurile cu alte oraşe aşezate în preajma unor cetăţi, ca bunăoară Timişoara.

Totuşi, unul din importantele avantaje oferite oraşului, de către militarii din cetate, era cel al siguranţei, atât pentru locuitori cât şi pentru dezvoltarea în voie a economiei şi comerţului, fapt ce va atrage între zidurile sale diferite etnii, care căutau tocmai acest lucru. Fugite din calea turcilor, în oraş se vor stabili, încă din prima parte a secolului al XVIII, familii de macedoromâni, proveniţi din Macedonia grecească, dincoace de Mureş, în prelungirea oraşului german, formând, pe actualul centru al Aradului, din jurul teatrului, un nou cartier înfloritor, cu oameni înstăriţi, meseriaşi dar mai ales comercianţi. Noul cartier al Aradului va purta numele slav Tikowetz şi va cuprinde, actualele străzi: Gh. Lazăr, N.Bălcescu, Unirii, Aviator Georgescu şi altele situate spre partea dinspre cetate a oraşului, pe malul drept al Mureşului. Macedonenii îşi vor construi în

noul cartier şi o biserică, pe locul de azi al Colegiului Naţional „Moisă Nicoară,” biserică ce va juca un rol important pentru comunitatea ortodoxă a oraşului, devenind chiar catedrală, prima catedrală ortodoxă a Aradului. Comunitatea macedoneană, ce vorbea dialectul aromân, va avea o importanţă majoră în viaţa religioasă a comunităţii de rit ortodox din Arad şi în acelaşi timp, va contribui mult la înflorirea legăturilor comerciale şi economice ale oraşului cu alte oraşe din Imperiul Habsburgic. „Al cincilea cartier al Aradului s-a numit Tikowetz. În actele administrative redactate în limba slovono-sârbă a timpului (limba oficială a „iliricilor” ortodocsi-sârbi şi români) numele său era Cikovet, uneori Cinkovet. A fost cel mai mic cartier al Aradului, un «microcartier», un fel de apendice al oraşului german. Iniţial a avut doar două străzi: Lamnufell-gasse, adică strada Blănarilor de piei de miel sau strada Cojocarilor, azi strada Unirii (în secolul XIX, administraţia maghiară i-a spus prescurtat Barany-utza, strada Mielului). A doua stradă s-a numit Bischoff-gasse, strada Episcopului, azi Bălcescu. Probabil după anul 1750 a apărut strada Tiukulului (de fapt o stradă îngustă şi întortochiată care azi poartă numele de Aviator Georgescu) şi Riemer-gasse, strada Curelarilor, Gheorghe Lazăr de azi (nu este vorba de curele vestimentare ci de curele pentru mori). Cea mai importantă stradă a fost cea a Episcopului. Era locuită în exclusivitate de negustori (quaestores), comercianţi (mercatores) şi meşteşugari macedoromâni (toţi proveniţi din Macedonia grecească). Erau oameni înstăriţi, unii chiar foarte bogaţi, aveau bani şi nu întâmplător impozitele lor erau mari. Erau foarte legaţi de biserică şi foarte credincioşi. Biserica ortodoxă a avut rolul unui «cheag» care i-a ţinut strâns uniţi şi i-a făcut să-şi păstreze identitatea mult timp. În consecinţă nu e de mirare că prima grijă încă de la instalarea lor în Tikowetz, a fost să-şi construiască o biserică. Au ridicat-o la capătul străzii lor, pe locul unde se află azi Colegiul «Moise Nicoară», probabil imediat după 1700. În 1706, Isaia Diacovici, primul episcop sârb al Aradului, o află aici şi o ridică la rangul de catedrală. Hramul ei a fost cel pe care îl poartă şi azi Catedrala Aradului (cea veche): «Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul» [...] Astfel s-a născut la Arad o episcopie sârbească, dar care, conform aceloraşi «privilegii ilirice», aveau juridicţie asupra tuturor ortodocşilor, sârbi, români, macedoromâni, greci care se aflau în perimetrul său. Deasemenea biserica «St. Ioan Botezătorul» a devenit locaşul de cult al tuturor românilor din Arad, dar şi al unor sârbi, stabiliţi

şi ei în Tikaowetz, pe celelalte străzi ale sale.” (Medeleanu, Horea, Aradul între mit şi adevăr istoric (XVII) [în] Flacăra roşie, Anul II, Arad, 10-16 februarie 2008, p.6) Pe lângă avantajele conferite oraşului de prezenţa în cetate a unei putenice garnizoane austriece, autorităţile militare de aici vor constitui în acelaşi timp şi un factor de frânare în calea dezvoltării sale urbanistice şi economice, în acelaşi timp, datorită interzicerii ridicării de clădiri în interiorul cetăţii civile, sau prin spectrul ameninţării în permanenţă, pe o perioadă de aproape un secol, a strămutării oraşului civil într-o altă parte, pe baza unor considerente strategico-militare. Autorităţile militare erau de părerea, pe bună dreptate, că prezenţa oraşului civil, în apropierea imediată a cetăţii, împiedeca, în caz de asediu, prin clădirile sale, desfăşurarea operaţiunilor militare, clădirile oferind adevărate poziţii strategice pentru cei ce ameninţau cetatea, fapt adeverit în timpul asediului cetăţii, din timpul revoluţiei din 1848, când revoluţionarii maghiari au reuşit să reziste celor 296 de guri de tun, pe care le avea garnizoana, tocmai datorită clădirilor din apropiere, ce le conferea adăpost şi îi proteja de focul nimicitor al ghiulelelor slobozite din cetate.

Asediul cetăţii Aradului în timpul revoluţiei de la 1848

Şi din această cauză luptele purtate în Arad, în timpul revoluţiei, s-au întins pe o perioadă lungă de timp, din 6 octombrie 1848 şi până în luna iulie a anului următor, fiind soldate cu mari pagube pentru oraş. În timpul asediului şi al bombardării oraşului civil, ce oferea adăpost revoluţionarilor, tunurile cetăţii au distrus numeroase construcţii, mai ales din cartierul Tikowetz, aflat în apropierea acestuia, printre care şi catedrala ortodoxă şi „şcoala sârbească” la care învăţau toţi copiii din familii de rit ortodox din oraş, clădiri situate pe locul de azi al Colegiului Naţional „Moise Nicoară.” În urma revoluţiei, în a doua jumătate a secolului al XIX, când se va definitiva şi organizarea administrativă a oraşului, Aradul va cunoaşte în primul rând, datorită industrializării sale, un ascendent şi înfloritor ritm de dezvoltare urbanistică, prin ridicarea pe actualul centru, distrus atunci parţial de tunurile austriecilor din cetate, a unor construcţii având modelul arhitectural al Vienei, al unui nou centru urban, supranumit şi astăzi „mica Vienă,” datorită asemănării sale arhitecturale, cu cel al clădirilor din fosta capitala imperială. În scurt timp, din punct de vedere istoric, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Aradul va deveni dintr-un oraş în care pe la începuturile secolului, raţele sălbatice se plimbau în voie prin bălţile din centrul său, putând fi vânate în voie chiar din „poarta casei,”să devină la sfârşitul aceluiaşi secol „unul din centrele cele mai importante din statul ungar, din zona central-est europeană şi din vestul României,” oraş cunoscut printr-o puternică şi performantă industrie, renumită în întreg Imperiul Austro-Ungar. „Prezenţa cetăţii în apropierea oraşului a reprezentat celălalt factor care a frânat dezvoltarea Aradului. După războiul de şapte ani (1756-1763), între anii 1763-1783 pe malul stâng al Mureşului a fost construită noua cetate a Aradului. În timpul constituirii cetăţii, între conducerea oraşului şi autorităţilor militare au existat permanente fricţiuni. Militarii apreciau că prezenţa aşezării civile în apropierea cetăţii însemna o piedică în desfăşurarea, în caz de nevoie, a forţelor militare. Autorităţile militare afirmau că prezenţa clădirilor în apropierea cetăţii ar împiedica desfăşurarea în timpul luptelor a celor 296 de guri de tun. De aceea a fost interzisă multă vreme construirea de clădiri în interiorul oraşului. În ciuda acestei interdicţii au fost ridicate noi construcţii cu toate că uneori clădirile ridicate ilegal au trebuit să fie dărâmate. Alături de această interdicţie, asupra oraşului a planat vreme îndelungată spectrul strămutării sale. Consiliul de război a solicitat în

mai multe rânduri strămutarea oraşului la Zimand sau Şiria. Marile inundaţii din anul 1771 abătute asupra oraşului, au readus în discuţie ideea dădătoare de emoţii pentru locuitorii Aradului, aceea a strămutării oraşului. [...] Reacţia decisă a orăşenilor, precum şi memoriul judecătorului de la Tabla regală locală, Barbu Ilie Cornea, au dus la salvarea oraşului. Intervenţia comisarului regal trimis ca urmare a acţiunii autorităţilor oraşului a pus capăt în cele din urmă pericolul strămutării. În anul 1818 autorităţile militare s-au mulţumit cu hotărârea prin care pe malul drept al Mureşului, pe o fâşie lată de 4-500 metri, erau interzise construcţiile. Această hotărâre a fost însă încălcată treptat din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Obţinerea statutului de oraş liber regesc, precum şi încetarea ameninţării cu strămutarea au însemnat pentru oraşul Arad începutul unei evoluţii ascendente în toate planurile activităţii umane şi deschiderea procesului de urbanizare. [...] Acest proces complex care cuprinde transformări demogafice, economice, sociale şi spaţiale a cunoscut un teren ascendent mai ales după anul 1849 când dreptul de liberă strămutare a locuitorilor devine o realitate. Dispărea unul din factorii care au împiedecat procesul de urbanizare.

Bulevardul Aradului la sfârşitul secolului al XIX-lea

Treptat oraşul îşi pierde caracterul meşteşugăresc şi comercial şi se înscrie tot mai mult pe linia industrializării. Specialiştii asociază de fapt fenomenul urbanizării cu era industrială. Ca urmare a impactului tehnologic, Aradul ca şi alte oraşe de altfel, a cunoscut în a doua jumătate a secolului XIX o transformare multidirecţională a vieţii. Dintr-un oraş în care la începutul secolului al XIX-lea raţele sălbatice aflate în bălţile din centrul oraşului puteau fi încă vânate din poarta casei, Aradul ajunge la sfârşitul aceluiaş secol să fie unul din centrele urbane cele mai importante din zona central-est europeană şi din vestul actualei Românii.” (Pădurean, Corneliu, op.cit., p.p. 73-74-75) Micile comunităţi agricole constituite în jurul cetăţii încă din secolul al XVII-lea, cum au fost Pârneava, Micalaca, Gai, Bujac, încep să se extindă şi să se apropie tot mai mult de oraş, fiind cuprinse şi în conscripţiile acestuia începând cu secolul al XVIII-lea. Conscripţia vestică a oraşului Pernyavor, adică Pârneava, figura în documentul cartografic a lui Ruttkay, întocmit în acea perioadă, şi număra 10 străzi, imposibile de identificat astăzi, în care potrivit numelor proprietarilor locuiau sârbi, români şi germani. Românii, find o populaţie băştinaşă, erau răspândiţi pe întreaga vatră a Aradului, concentraţi mai ales în aşa numitul cartier Wallachaei (Părţile româneşti-cartierul românesc) şi se vor aşeza masiv în Pârneava în secolul al XIX-lea. Actualul cartier Pârneava păstrează reţeaua stradală rectangulară a vechiului cartier, trasată de topometri militari austrieci atunci când au reconstituit şi cetatea în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Ca şi oraşul Arad, în jurul căruia s-a constituit şi s-a dezvoltat, şi Pârneava a fost ameninţată în repetate rânduri cu prilejul strămutării sale, tot din punct de vedere strategic, iar de aceea autorităţile militare austriece nu au dat prea mare importanţă formei reţelelor stradale, formate din străzi nesfârşite şi drepte, asemenea celor întâlnite în cadrul satelor româneşti din jurul Aradului, sistematizate de aceiaşi topometrii militari ai cetăţii. „Cartierul Pârneava cu reţeaua stradală rectangulară, este lipsit de personalitate, căldură, cu străzi nesfârşite, drepte, este străin de restul oraşului. De altfel, se pare, că acest cartier a fost sistematizat după construirea Cetăţii din 1763-1781 şi a fost trasat de topometri militari

austrieci.”(Uyyi, E., Dezvoltarea urbanistică şi arhitectura oraşului Arad, Arad, 1964, monografie)

Denumirea cartierului Pârneava provine din limba slavă însemnând pădure de tei, teiuş. Într-un studiu semnat de trei cercetători arădeni, în urma investigaţiilor întreprinse pentru realizarea dicţionarului geografico-toponimic al judeţului, se arată că toponimele pot fi clasificate în mai multe „categorii de toponimice” ce desemnează grupe de elemente diferite, denumind nu numai forme de relief, sau diferite sfere de activitate omeneşti, dar şi „topice ce se pot raporta la poziţia lor faţă de un centru de activitate umană (sat îndeosebi), distingându-se următoarele categorii: satul (cuprinzând vatra şi diferitele părţi ale satului) şi hotarul, cuprinzând ţarina (sol, agricultură, etc), păşunea (izlas, păstorit), pădurea (flora, fauna, exploatarea pădurii), hidrografia şi monografia terenului.”(Mândruţ O., Ardelean A., Grămescu E.,-„Toponimia geografică-mărturie a locuirii străvechi şi permanente a teritoriului judeţului Arad”[în] Ziridava Nr.XI, Arad, 1979, p.225) Toponimul Pârneava, întâlnit nu numai în Arad dar şi în alte zone din judeţ, (la Zăbrani „Dealul Pârneava”), a fost introdus în limba română, prin secolele XIV-XV, după conveţuirea româno-slavă, alături de alte toponime tot de influenţă slavă, întâlnite pe raza judeţului. „În legătură cu aceste topice menţionăm că ele au fost introduse după convieţuirea româno-slavă ca rezultat al îmbogăţirii limbii române cu o serie de denumiri noi. De aceea, topicele de influenţă slavă (veche) sunt în fapt nume «romano-slave», adică aparţin limbii române. În acest sens, distincţia faţă de categoria anterioară este dificil de făcut constituind din multe puncte de vedere un strat toponimic relativ unitar, definitivat în perioada secolelor XIV-XV. Este posibil ca unele topice să fi fost atribuite ca atare direct de populaţii slave.”(Ibidem, p.235) Fondul toponimic din acea perioadă este foarte variat, sintetizând sub forma unor apelative relaţiile complexe stabilite între societatea omenească şi mediul ei de viaţă. Pădurea Ceala ocupa pe atunci un teritoriu vast, întinzându-se şi cuprinzând o bună parte din oraşul de astăzi. Păduricea, din centrul Aradului, fiind considerată şi ea o reminiscenţă a acesteia, iar în actualul cartier Pârneava, arboretul, şi probabil teiul, ocupa un perimetru mai mare fapt ce a dus la primirea apelativului purtat şi astăzi – Pârneava, pădure de tei – toponim ce şi-a pierdut conotaţia iniţială, ca majoritatea celor care pornesc de la un strat arhaic al civilizaţiei.

„Dintre topicele de influenţă slavă menţionăm: Laz (pădure tăiată),termen destul de larg răspândit, Poiană, Dumbravă (şi forma Dumbrăviţa), Zăbran (loc îngrădit, regăsindu-se în numele unui sat, Zăbrani, şi în părţi de hotar la Şeitin, Petriş, Cuied), Grădişte (cu înţelesul de „loc îngrădit,” denumind ca topic cartierul Grădişte) [...] Tîrnova („loc cu spini”), Gai (semnificând „pădure”), Novosello (vechea denumire a satului Neudorf), Schela, Pârneava (la Arad şi Zăbrani), Lipova (însemnând „pădurea de tei” adică „teiuş”). (Ibidem, p.p.235-236) Se întâlnesc şi alte opinii în ceea ce priveşte toponimul cartierului, ca cea referitoare la proveninţa sa din limba sârbă, de mai târziu, „prnja” însemnând cârpă, zdreanţă, toponim întâlnit şi în unele părţi din Banat, iar locuitorii acestor comunităţi se constituiau ca o categorie socială aparte denumită „peruiavosi.”(Vezi I.D.Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, vol.I, p.191 şi p.238)

Într-o mai veche monografie a cartierului intitulată „Monografia circumscripţiei Pârneava a oraşului Arad. Viaţa şi obiceiurile ţăranilor români din circumscripţia III” a profesorului şi etnologului Moise Colarov, fiu al cartierului, monografie apărută în 1928, la Tipografia diecezană din Arad, se arăta, referindu-se la perioada de început de secol al XIX-lea, că în Pârneava după 1812 încep să se zidească multe case, dar din hotărârea guvernului s-a ordonat ca să se distrugă Pârneava şi să se mute circumscripţia în alt loc din oraş. Această hotărâre însă nu s-a executat cu toate că în anul 1816 şi ducele Estei Ferdinand, pe atunci comandantul suprem al armatei Austro-Ungariei, a cerut-o din nou. Se menţiona faptul că în anul 1884, când Mureşul a inundat tot oraşul Arad şi împrejurimile iar Pârneava a suferit mult de pe urma acestei inundaţii, distrugându-se multe case. Referitor la populaţia cartierului, se remarcă faptul că: „În toate oraşele din Transilvania ţăranii români trăiau răsfiraţi printre populaţia străină, numai în Arad s׳au găsit în circumscripţia (Pârneava, Şega, Gai) formând o masă completă. Ei s׳au aşezat în Arad în grupe mai mari, verosimil venind din ţinuturile vecine şi din împejurimea Aradului, ce se observă din numele de familie ca: Otlăcan, Păulişan, Micălăcean, Curticean, Cuiedan, Milovan, Nădăban, Minişan, Hălmăgean, Pecican, Pâncotan, Pădurean, Ardelean, Crişan, etc.”(Colarov, M., op.cit., p.5) Vorbind despre casele din cartier se specifică că acestea sunt simple şi corespund ocupaţiei de agricultori a locuitorilor: „Casele sunt simple având tipul cunoscut: lunguieţe cu două camere (sobe) şi o bucătărie (tindă) la mijloc. Cele mai multe sunt făcute de cărămidă

Ocupaţia de bază în Pârneava era agricultura...

nearsă (văiug), iar cele mai vechi bătute din pământ şi acoperite cu paie, trestie, pe lângă cele mai noi cu ţigle (cirip).”(Ibidem, p.7) Sublinierea noastră nu face altceva decât să arate aspectul de sat, menţinut mult timp şi în acelaşi tip denumirile specifice folosite atunci şi chiar şi acum de unii dintre locuitorii mai în etate ai cartierului. Cităm din monografie aspecte legate de specificul arhitecturii locuinţei din acea perioadă: „Spre stradă se află camera (soba)mare sau „soba de ţinut,” având de comun două fereşte, iar către curte (ocol) camera în care locuiesc. În camere au paturi, cari în „soba de ţinut” sunt ridicate cu scânduri, şi încărcate cu două rânduri de perini, acoperite cu măsăriţe feţe de masă de pânză albă brodată cu colţuri. Tot aşa sunt lucrate şi perdelele (firanguri) de la ferestre, precum şi măsăriţele de pe masă şi ştergarele (prosoapele) aşezate deasupra icoanelor sfinte. Pe pereţi sunt atârnate hainele, şubele şi fustele (sumnele) fetelor brodate frumos.În camere pentru încălzit se folosesc „Cuptoare de pământ cu vatră împrejur” dar se arată că acestea „din zi în zi sunt mai puţine, dând loc sobelor (cuptoarelor) de fier. În bucătărie cu hornul deschis se află vatra, poliţă cu vase şi pe pereţi 20-30 de farfurii (tănere) colorate cu flori (pene).”(Ibidem, p.7) I.2. Locuitorii cartierului – datini şi obiceiuri. La început, până în perioada interbelică ocupaţia de bază în Pârneava era agricultura. Pârnăvenii îşi cultivau rudimentar pământul propriu sau cel luat în arendă cu porumb, grâu, orz, ovăz sau secară,

necesare ca hrană în gospodărie sau ca nutreţ pentru vite, dar mai ales pentru cai, fiind renumiţi crescători de cai. În gospodăria fiecărui localnic se găseau principalele utilaje agricole, plug, grapă, semănătoare, etc, pe care uneori şi le mai împrumutau între ei. În afară de faptul că cei mai mulţi erau agricultori, locuitorii cartierului se mai ocupau şi cu unele îndeletniciri şi meserii fiind birjari sau căruţaşi, iar cei mai săraci, ce nu aveau pământ, şi nici căruţe sau birje lucrau ca zilieri sau în diferite fabrici din oraş ca muncitori sau calfe. Pârnăvenii nu se ocupau cu grădinăritul, în grădină având doar trifoi pentru vite şi zarzavaturi (verdeţuri) pentru necesităţile propriei gospodării. Pe lângă casă sau în „grădiniţă” ei „seamănă” flori ca: „rujele, busuioc, georgină, bujor, filimină, ruja soarelui şi perseci.”

„Pârnăvenii se ocupă cu plugăritul, lucrând pământul propriu singuri, sau cu rudele, fără ajutor străin. Dacă n׳au pământ, iau în arândă. O parte dintre ei sunt căruţaşi şi birjari, cei care se ocupă cu meseri şi negustorie sunt puţini. Cei mai săraci sunt zilieri şi mulţi lucrează în diferite fabrici.”(Ibidem, p.9) Femeile înainte se ocupau cu torsul şi ţesutul în casă dar „generaţia mai nouă a părăsit cu totul furca şi războiul,” arătându-se că nu de mult „statul a înfiinţat în Pârneava o şcoală textilă.” Starea materială a locuitorilor era relativ bună. Mulţi dintre ei locuiesc în case proprii având pământul lor pe care îl cultivau, fiind în majoritate agricultori s-au ocupându-se cu diferite meserii ori lucrând în fabrici. Puţini au emigrat în America din cauza sărăciei. „Familiile cu avere mai mare sunt puţine. Familiile conducătoare şi cu vază sunt: Raicu, Dobrău, Moisă, Drecin, Bodea, Simon, Mănciuc, Şiclovan, Colănescu, Papp, etc. Din familia Raicu s׳a ridicat fostul director al băncii „Victoria” din localitate.”(Ibidem, p.9)

În majoritatea lor, locuitorii din Pârneava se ocupau, aşa cum arăta Moise Colarov, cu agricultura, dar în cartier, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, sunt menţionaţi oficial un important număr de meseriaşi, „măeştri”, cum le spunea, specializaţi în diverse ramuri: tâmplari, croitori, pantofari, ţesători, curelari, brutari, ciubotari, birjari, etc. Unii dintre ei, cum este cazul lui Dimitrie Moldovan, tatăl lui Iosif Moldovan, ajunsese în acea perioadă chiar starostele ţesătorilor din oraş, fiind, datorită prestigiului său, delegat de meseriaşii Aradului, să-i

reprezinte la Congresul de la Pesta, în 1866, Congres unde reprezentanţii breslelor căutau soluţionarea crizei economice din acea vreme. Isaia Tolan (1899-1953), profesor şi publicist arădean, din perioada interbelică, preocupat de istoria oraşului, în cartea „File din istoria Aradului” ce cuprinde un grupaj de articole şi studii, publicate în presa arădeană din acea perioadă („Hotarul,” „Ecoul,” „Ştirea,” „Piatra de hotar,” „Aradul,” etc), într-un studiu intitulat „Meseriaşii români din Arad,” dă o statistică a principalelor meserii şi a numelor „măieştrilor” din Arad, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, menţionând şi cartierul unde aceştia îşi aveau atelierul sau prăvăliile. Pârneava cunoştea un impresionant număr din populaţia sa care avea alte ocupaţii decât cea de „plugari,” aşa cum rezultă din mai multe situaţii statistice ale vremii. Numărul meseriaşilor cu o calificare şcolară, nu numai cea învăţată la locul de muncă (calfă, ucenic), va creşte o dată cu înfiinţarea în 1896, a unei şcoli primare curs superior, şcoală „care a fost plasată în edificiul închiriat de la parohianul Ilie Moisă în Strada Dorobanţilor, şi s’a inaugurat la anul 1896 sub conducerea noastră”(Conf. Iosif Moldovan), şcoală care îi va pregăti pe elevi într-o serie de meserii, sau le va da posibilitatea după absolvirea celor VI clase să urmeze Şcoala de arte şi meserii, unde vor învăţa temeinic o meserie. Iosif Moldovan, în cartea citată „Şcoalele românilor din Arad,” va prezenta aşa cum se va vedea într-un alt capitol al cărţii, cu multă satisfacţie, rezultatele obţinute în orientarea şcolarilor din Pârneava, după absolvirea „Şcolii primare superioare,” spre o serie de meserii pe care le învăţau mai ales în cadrul „Şcolii de arte şi meserii” din Arad, actualul Liceu „Aurel Vlaicu.”. Elevii săi vor îngroşa mai târziu, rândurile meseriaşilor, din cartierul Pârneava, dar şi a muncitorilor şi comercianţilor arădeni, ce va spori mereu la începutul de secol al XX-lea, o dată cu dezvoltarea industrializării oraşului. Bun cunoscător al vieţii cartierului său, Moise Colorov esenţializează în câteva rânduri trăsăturile fizice şi morale ale pârneveanului din acea vreme.

Despre „românii din Pârneava” se afirmă că sunt paşnici şi răbdători, cu pretenţii nu prea mari şi suportă greutăţile vieţii, sunt harnici şi sinceri şi oameni de încredere şi îşi respectă tradiţiile şi obiceiurile. „Românii din Pârneava sunt în general de înălţime mijlocie,

Port popular bărbătesc

îndesaţi, cu păr şi ochi bruni; sunt între ei tipuri caracteristice, sprâncenaţi cu trăsături marcante. Peste tot sunt pacinici, răbdători,(răscoale, tulburări nici când nu s׳a iscat între ei). Nu au pretenţii, se îndestulesc cu puţin şi suportă greutăţile vieţii cu oarecare fatalism şi nepăsare. Altfel sunt diligenţi, harnici, sinceri şi de încredere, ospitali şi inimoşi mai ales faţă de aceia, care ştiu vorbi în limba lor (n.n pe înţelesul lor). Se lipesc de datinile şi tradiţiile lor. Evenimentele din lumea externă puţin le tulbură liniştea sufletească. Faţă de străini sunt neâncrezători. Le plac doinele, glumele şi poveştile şi multe ori răspund în rime hazlii.”(Ibidem, p.8) Referindu-se la vestimentaţia acestora se arată că ea nu este „aşa de pitorească, ca al ţăranilor din judeţ” şi nu se mai poartă vechile costume populare:”De un timp încoace mai mulţi se poartă pe măiestrie(adică o vestimentaţie mai apropiată de cea a orăşanului, nu ţărănească), cu pălărie (clop) de postav, iarna cu căciulă din piele de miel, cu palton (căbat, iancăl), vestă (zobon, laibăr) şi pantaloni (nădragi) de postav şi cu cizme. Vara în zi de lucru umblă cu pantofi (şlarfe).”(Ibidem, p.13)

În Pârneava se mai păstra şi se purta portul popular specific ţăranului român şi în perioada interbelică de către unii dintre locuitori, de obicei cei mai în vârstă. „Mulţi dintre ei poartă cojoc şi pieptar din piele de oaie, cusute cu flori colorate din fir de mătase. Iarna peste cojoc îmbracă şi şubă decorată cu postav negru, precum şi cioareci de lână. Şuba e mai scurtă decât a judeţenilor. Pentru iarnă au şi bundă lungă din piele de oaie blănită, iar vara în zilele mai răcoroase îmbracă buhai lung de lână. Vara umblă numai în cămăşi cu «puguari» fără sălbănaş şi în izmene

lungi. În trecut pârnăvenele ţeseau pânză trebuincioasă pentru albituri, dar acuma o cumpără din prăvălie. Bătrânii mai purtau păr lung, însă generaţia de azi îşi tunde părul.”(Ibidem, p.13)

Pe lângă prezentarea portului popular la bărbaţi găsim şi descrierea elementelor portului popular la femei precum şi unele obiceiuri legate de acesta. Aflăm astfel că: ”Poalele ţărăncilor din Pârneava sunt cusute cu sălbănaşi sau împodobite cu dantele (cipcă) de bumbac, le poartă sub rochie (sugnă) de stofă, care e încreţită şi decorată cu funde(pantlică). Ţăranca din Pârneava pentru o lume n׳ar eşi pe stradă în poale. În loc de ie au bluză (viziclu) din stofă şi în loc de catrânţă au şorţă (zadie). Femeile măritate îşi învelesc capul cu broboadă (cârpă) de mătase colorată, la margini cu ciucuri pentru sărbători, iar în zilele comune cu broderi mai simple. Fetele umblă cu capul gol. Nevestele tinere şi fetele îşi împodobesc gâtul cu mărgele, cu bani de aur (galbeni) şi cu bani de argint (taleri) adesea în mai multe rânduri. Nevestele mai bogate iarna îmbracă cabat (bundiţă) de catifea, sau tiorac de postav blănit cu pele de oaie şi decorat cu blană (mâtă). Părul îl desfac în două şi mai de demult nevestele începând de la ziua nuntei îl strângeau în coc (conciu) în jurul unei verigi de lemn peste care legau o broboadă mai mare. Generaţia mai nouă nu mai poartă «conciu» din lemn. Unele fete folosesc vopsele (albele şi rumânele) prin ce se veştejesc înainte de vreme.”(Ibidem, p.14)

Cu prilejul unei serbări a „plugarilor din Pârneava” ziarul „Tribuna,” din 21 februarie 1912, surprindea şi câteva caracteristici ale vestimentaţiei de iarnă, purtate de românii din „suburbiul,”în acele timpuri, şi care în haine de sărbătoare, seara pe la orele opt, cu voioşie umpleau străzile, îndreptându-se spre „Casa Naţională,” unde urma o serbare prezentată de copiii lor, elevi ai Şcolii primare, din Strada Dorobanţilor de astăzi, situată în vecinătatea edificiului cultural, serbare pregătită de Gheorghe Popovici, învăţătorul şcolii, cu sprijinul comunităţii locale.

Autorul articolului este mulţumit de aspectul fizic şi de înfăţişarea plăcută a „plugarilor,” care erau „oameni voinici, frumoşi la figură,”dar este nemulţumit că „iţarii albi” din „lână groasă,” au împrumutat ceva din croiala ungurească, iar cămăşile, purtate pe sub vestele scurte din lână, nu au bogăţia motivelor populare din satele din împrejurimile oraşului, lipsindu-le şi lor croiala românească „cu flori bogate, lăsate libere în bătaia vântului.”

„Încă pe la ceasurile opt seara o vie animaţie domnea în suburbiul românesc şi pe toate străzile se vedeau grupuri de plugari îmbrăcaţi în haine de sărbătoare înaitând veseli spre «Casa Naţională».

În scurt timp sala e arhiplină, aşa încât lumea s’a văzut silită să staţioneze şi pe coridoare şi prin odăi lăturalnice. Pârnăvenii în costumul lor curat cu iţari albi din lână groasă, cam ungureşti la croială, cu veste scurte pline de nasturi argintaţi, cu cămăşi măiestrit lucrate, cărora le lipsea însă bogăţia cămăşilor noastre din părţile ardelene, şi lipseşte mai cu seamă croiala românească cu flori bogate, lăsate în bătaia vântului. Oameni voinici frumoşi la figură, o adevărată rasă românească, curat păstrată şi nepătrunsă de amestec străin.

Iată ce ne întăreşte şi mai mult nădejdea noastră că neamul nostru are baze sănătoase, cari îi garantează un viitor strălucit.” (Tribuna, Anul XVI, Nr.30, Arad, Miercuri 8/21 februarie 1912 «Serbarea plugarilor din Pârneava», p.5)

Autorul articolului din „Tribuna”(articolul nu poartă nici o semnătură, dar probabil este scris de Sever Bocu, prezent la serbare) se dovedeşte a fi un bun cunoscător şi iubitor al portului popular şi de aceea este foarte nemulţumit să constate că unele dintre pârnăvence, venite la serbare s-au „lăpădat de portul nostru pitoresc” şi au îmbrăcat „ţoale străine” (n.n haine), cumpărate cu „bani scumpi,” din prăvăliile oraşului. Cu toate că au o frumuseţe naturală, dată de „originea noastră română,” o parte dintre nevestele mai tinere îşi „cănesc faţa cu tot felul de văpsele.” Cu un ton ironic, gazetarul tribunist, satirizează imitaţia cosmetică, specifică mai ales orăşencelor, a unora dintre pârnăvence, considerând că printr-o educaţie mai sănătoasă, românească, se pot lăsa

Bustul lui Sever Bocu (1874 - 1951), ridicat la Timişoara

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”ridicată pe locul

Colegiului „Moise Nicoară” de astăzi, unde funcţiona şi „Şcoala Sârbească”

(desen Iosif Moldovan) (Colecţia Biblioteca Judeţeană

„A.D. Xenopol”, Arad)

de obiceiul să-şi „văruie obrazul,”obicei sancţionat de altfel şi de comunitate, prin strigături anumite, în timpul jocului popular, ce se referă la nevestele date cu „albele” şi „rumenele.” Ironia sa merge mei departe, spre batjocoră, arătând cât de neplăcut este pentru un tânăr să sărute pe cineva care îşi „strică frumuseţea lăsată de Dumnezeu cu vopsele de tot felul.” „Femeile cu aceleaşi trăsături frumoase, care caracterizează originea noastră română, durere însă că ele, mai slabe de înger s’au lepădat de portul nostru pitoresc şi s’au îmbrăcat în ţoale străine şi mai urâte şi mai puţin trainice şi cumpărate cu bani scumpi în dughenele evreieşti. Şi mai au femeile din părţile acestuia un obicei iarăşi moştenit de la cine ştie ce liftă spurcată că se cănesc pe obraz. Strică frumuseţea lăsată de Dumnezeu cu văpselele de tot felul, cari de, fie zis între noi, dar îţi iau şi gustul de sărutat. Cu îndemnuri şi poveţe frumoase, credem că vom putea introduce şi aici dragostea pentru portul nostru şi vom putea dezbăra (n.n dezvăţa) pe frumoasele noastre arădene şi pe cele din jur să-şi mai văruie obrazul, ca să nu le mai putem zice: «Sunteţi albe de albele/ Şi roşii de rumenele»”(Ibidem, p.5)

Pârnăvenii erau oameni respectoşi şi credincioşi, păstrând datinile şi obiceiurile străbune, şi se poartau cu „respect faţă de conducătorii lor,”iar de sărbători „sâmţul lor religios se oglindează şi în datina frumoasă de Paşti până la Înălţarea Domnului se salută astfel: Cristos a înviat! Adevărat c׳a

înviat! La Crăciun asemenea: Cristos s׳a născut! Adevărat că s׳a născut!”(Colarov, Moise, op.cit., p.14)

Respectul între ei se mai vede şi din faptul că şi atunci „copiii şi femeile ţucă(n.n sărută)mâna bătrânilor. Cele mai întâlnite saluturi sunt: Noroc! Noroc bun de la Dumnezeu! Sănătate bună! Mulţam dumitale! Bună vreme!”(Ibidem, p.14)

Religia majoritară în Pârneava era ortodoxă. Atât românii, iar mai târziu şi sârbii stabiliţi în Pârneava, pe la sfârşitul veacului al XVII-lea şi-au cultivat şi respectat de-a lungul timpului religia strămoşească.

Iosif Moldovan, în lucrarea sa despre istoria şcolilor din Arad, „Şcoalele româneşti din Arad,” carte apărută în anul 1935, menţionează că înainte de a avea o biserică proprie, românii pârnăveni, mergeau, împreună cu sârbii, duminica şi de sărbători, la vechea biserică din centrul oraşului, pe locul unde se ridică astăzi Colegiul „Moise Nicoară.” Pe lângă biserică funcţiona, aici, şi o şcoală, cunoscută sub denumirea de „şcoala sârbească,” frecventată şi de copiii pârnevenilor.

„Era desigur şcoala de lângă biserica cea veche, clădită în veacul al XV-lea în timpul regelui Matei Corvinul, pe locul unde se află acum liceul „Moise Nicoară.” Această biserică, după stabilirea sârbilor în Arad, pe la sfârşitul veacului al XVII-lea a devenit comună şi se numea sârbească.”(Moldovan,I., op.cit., p.7)

Din păcate acest străvechi lăcaş de cult, la care mergeau să se închine şi locuitorii din Pârneava, a fost distrus în anul 1848, când tunurile austriece din cetate au deschis foc asupra oraşului ocupat de revoluţionarii maghiari. S-a distrus atât biserica cât şi şcoala.

Nemaiavând propria biserică, românii ortodocşi din Pârneava şi-au găsit adăpost creştinesc, în sânul altor confesiuni religioase, chiar în cea greco-catolică.

Românii ortodocşi înstăriţi din Pârneava, printe care, Iosif Moldovan îl numeşte şi pe tatăl său, Dimitrie Moldovan, ce locuia pe Purghy Lajosné-utca, denumită după 1923 Str. Doamna Bălaşa (astăzi Gh. Doja), pe vremea aceea starostele breslei ţesătorilor de pânză din Arad, epitrop bisericesc, alături de alţi meseriaşi hotărăsc să-şi construiască o biserică ortodoxă, ca să nu se lase mai prejos, acum când aveau un episcop în Arad, sârbilor şi catolicilor.

În acest scop este cumpărat un teren, „grădina lui Tuculia(Thököly),” şi nu se vor lăsa până nu îşi vor ridica în anul 1863 o biserică măreaţă şi impunătoare, care va sluji apoi, ani de-a rândul drept

Catedrala veche a Aradului, ridicată de pârneveni în anul 1863, şi sfinţită în 1865

Catedrală ortodoxă pentru Arad, biserică considerată un monument de arhitectură.

„Despre acest măestru român numit Dimitrie Moldovan, devenit preşedintele breslei ţesătorilor de pânză din Arad, zice Otto Lakatos în «Istoria Aradului», că lui este a se atribui meritul, că ţesătorii de pânză, între cari mulţi erau unguri catolici, au făcut prapor şi în biserica românească (n.n greco-catolică).

Se vede, că în urma creşterii primite de la evlavioasa sa mamă, Dimitrie Moldovan, preşedintele breslei ţesătorilor de pânză, ţinea mult la biserica şi neamul românesc şi nu putea suferi, ca breasla condusă de el, să aibă prapor numai în biserica catolică.

Poate împrejurarea aceasta la învrednicit de cinstea, să fie între cei dintâiu epitropi ai bisericii româneşti din Arad, după noua organizare în baza statutului organic a mitropolitului Andrei Baron de Şaguna.

În timpul când era el epitropul bisericii, împreună cu Jargovici Cismaşul, cu casa în Strada Domnească (Eminescu de acum), s’a clădit biserica cu două turnuri din grădina lui Tuculia (Thököly) pentru că auziam pe tatăl meu zicând:«românii, cari au episcop în Arad, nu pot fi mai prejos decât sârbii şi catolicii».

După terminarea bisericii în anul 1863, când m’am născut eu, şcoala română nu a mai stat multă vreme în casă de chirie,(n.n e vorba de şcoala românească ce funcţiona

înainte de 1848 pe lângă vechea biserică distrusă în timpul revoluţiei) ci s’a mutat în altarul cel de cărămidă a bisericii cu şatra de lemn, în care m’am botezat, transformat fiind în şcoală (n.n şcoală la care învăţau majoritatea copiilor din Pârneava). (Ibidem, p.p.10-11)

Caracterul de aşezare rurală, păstrat mult timp, este dat şi de faptul că şi aici, ca şi în satele româneşti superstiţiile ocupau un loc important în viaţa locuitorilor comunităţii mult timp.

„Pârnăvenii încă cred în superstiţii (boboane) şi astfel în viaţa lor au avut un rol însemnat descântecele şi vrăjitoarele. Mulţi dintre ei se încred în „boscoanele” babelor, decât în ştiinţa medicilor, la care se adresează aşa zicând numai în ultimul moment. După credinţa lor descântătoarele(n.n femeile care ştiu şi practică acest ritual) vindecă sau dau sfaturi din voia lui Dumnezeu şi cu ajutorul sufletelor curate până când vrăjitoarele lucrează cu necuratul şi ele se ortăcesc şi cu bată-l crucea şi strigoii.”(Colarov. M., op.cit., p.21)

Considerăm că descântecele, ce ţin de obiceiurile româneşti străvechi, şi aparţin literaturii noastre populare, prezintă şi acum interes mai ales datorită perezenţei unei anumite practici însoţite în cadrul lor. Acestea (numite în popor vrăji, farmece, desfaceri) sunt formule verbale cărora li se atribuie o forţă magică de mare eficacitate. Ele au o puternică manifestare de încredere în forţa magică şi în puterea cuvântului, însoţit de un anumit ritual.

După scopul lor descântecele ar putea fi împărţite în trei mari grupe: descântece în care predomină ideea prosperităţii fizice (contra bolilor, pentru frumuseţe, etc), a celei morale(de dragoste, pentru linişte, etc) sau materiale (boli de vite şi descântece de productivitate agricolă) toate întâlnite şi la locuitorii din Pârneava.

O categorie aparte o alcătuiesc formulele magice pernicioase, vrăjile, de fapt tot descântece, care nu luptă împotriva fenomenelor ostile ci vor să dăuneze oamenilor cum ar fi descântece de luarea manei vacilor, deochiul.

Şi în Pârneava, ca şi în alte părţi, momentele cele mai semnificative în viaţa omului: naşterea, căsătoria şi moartea, sunt însoţite de numeroase obiceiuri, unele chiar specifice locului.

Cu toate că acestea se încadrează strict doar vieţii de familie, ele antrenează o parte din comunitatea respectivă, în funcţie de relaţiile dintre aceştia şi cei în cauză şi devin largi manifestări spectaculoase în funcţie de momentul pe care-l marchează în viaţa individului. În concepţia

populară ele marchează trecerea individului de la o stare la alta, de la o fază la alta a vieţii. Deoarece această schimbare, cu excepţia morţii, presupune şi o anumită pregătire, riturile de trecere erau însoţite odinioară şi de rituri de iniţiere. Amândouă aceste aspecte se găsesc în structura obiceiurilor din Pârneava.

În monografia citată aceste obiceiuri sunt bine redate, din toate desprinzându-se importanţa pe care comunitatea le-o acordă. Se pare că în viaţa pârnăvenilor cel mai însemnat eveniment „este cununia sau nunta (uspăţul),” de el legându-se cum vom observa „un şir de datini frumoase şi interesante.”

De obicei fetele şi feciorii care au ajuns la vârsta căsătoriei fac cunoştinţă la joc în zilele de sărbători sau duminica. Atunci când feciorul a ajuns la vârsta potrivită de căsătorie, adică după ce „a trecut peste militărie (cătănie)” el dă de ştire că doreşte să se căsătorească şi le spune părinţilor fata pe care doreşte să o ia de nevastă. Se întâmplă însă ca părinţii să nu le convină de fată sau de familie şi îi recomandă altă fată.

Părinţii înainte de toate se orienteză şi după starea materială a fetei şi numai după aceea „îşi dau învoiala.” Abia acum trimit la părinţii fetei o rudă, un neam, sau o cunoştinţă bună a părinţilor fetei să vadă dacă şi aceştia ar fi de acord cu căsătoria şi să-i întrebe dacă atunci când vin cu „peţitul” cu cerutul fetei, au să fie bine primiţi în casa acestora. Primind răspuns favorabil, pleacă seara la „peţitul” fetei. Dacă s-au înţeles cu părinţii fetei cer „o bundiţă (tiurac), o broboadă mare şi mobile-pat, scaune, dulap pentru mireasă şi totodată fixează suma pentru răscumpărarea ei. Tot atunci se înţeleg reciproc de zestre. La căsătorii nu atât iubirea sau simpatia tinerilor, ci mai mult interesul material are rolul decisiv. Dacă părinţii s-au înţeles, dau arvună (căpară) şi se încredinţează (logodesc), la casa fetei.” (Ibidem, p.28)

Dacă toate acestea au fost stabilite încep pregătirile pentru nuntă, iar între logodnă şi nuntă e un interval scurt, doar de câteva săptămâni pentru a avea timp să-şi „adune actele trebuincioase” şi să-şi organizeze nunta. La biserică după terminarea serviciului divin se strigă timp de trei duminici numele celor logodiţi ca întreaga comunitatea să cunoască intenţiile tinerilor şi ale părinţilor. Cununia se ţine numai în zi de duminică.

Cu o săptămână înainte de nuntă se alege „pălăscaşul,” adică cel care trebuie să facă invitaţiile pentru nuntă şi care va merge din casă în casă. Acesta trebuie să fie un fecior „cât se poate de voinic, înalt, svelt

Pălăscaşii – cei care făceau invitaţia la nuntă

şi frumos (mândru). Nici nu s׳a pomenit un pălăscaş urât sau mic de făptură.”(Ibidem, p.28)

Redăm din monografie paginile în care este redată, în limba şi în exprimarea de atunci, pregătirea şi desfăşurarea acestui eveniment de mare importanţă în viaţa comunităţii, pentru a înţelege mai bine frumuseţea obiceiului, ce consta într-un bun prilej de petrecere şi bucurie pentru pârneveni:

„Miercuri seara se adună în casa miresei fete şi feciori invitaţi şi pregătesc «pălasca», înveselindu-se toată noaptea cu glume, cântări şi jocuri. Pălasca e o ploscă de lemn şi seamănă cu o sticlă rotundă în fund şi turtită de laturi. Pălasca o pregătesc şi o chitesc în modul următor: mai întâiu o învălesc într׳o broboadă roşie, apoi atârnă deolaltă frunze de iedere (folonfiu) într׳o ghirlandă cam de doi metri lungime. Fata cea mai isteaţă îmbracă pălasca cu ghirlanda, adică o răsucesc împrejurul ei şi o coasă de broboadă. Atunci unge frunzele cu un ou şi le lipeşte cu poleială de aur fals (cu care se auresc şi nucile de pe pomul Crăciunului). De gâtul pălascei leagă cu panglici roşii şi albastre (vânăte) flori artificiale de obiceiu din hârtie colorată. Pălasca sclipeşte ca un buchet de aur şi panglicele zboară în jurul ei ca nişte aripi colorate.

Pălasca e atârnată de o curea, care e răsucită pe mâna pălăscaşului. El se îmbracă în cămaşă albă, peste care leagă în cruciş privezul. Acesta e bucată de pânză de misir pentru o cămaşă, cu care îl cinsteşte mireasa pentru pălăscăşit, Peste pânză e încinsă o ghirlandă de iederă aurită. Pe braţul stâng îşi pune flori şi panglici colorate, care atârnă în jos. Pălăria încă e împodobită cu flori. Pălăscaşul poartă în mână şi un băţ (pălţan) lung şi de obicei merge pe jos, dar umblă şi călare. Calul e acoperit cu ţesătură (chilim) colorată şi de gât îi atârnă un clopoţel (zurgălău). E foarte pitoresc un pălăscaş tânăr, frumos şi călărind un cal împodobit. El umblă joi şi sâmbătă şi

invită la nuntă rudele şi cunoscuţii. Apoi intră în casă şi zice următoarele cuvinte: - Se închină la dumneavoastră N.N. (numele părinţilor) şi vă chiamă la un păhar de beutură, la un scaun de odihnă, pe un ceas două, cât o da Dumnezeu! Să fiţi ai lui Dumnezeu! [...] După aceea închină în sănătatea stăpânului, adică bea din pălască, care e plină de rachiu (rătyie) sau vin şi apoi beau şi cei invitaţi. Dacă cel invitat are trăsură, o cere pentru nuntă. Nunta o ţin în casa părinţilor miresei sau în casa mirelui (junelui) unde e odaie mai încăpătoare, dar spesele le suportă comun. În ziua cununiei se adună rudele miresei în casa ei şi ale mirelui în casa lui. Oaspeţii mirelui pleacă cu trăsura după cumătru sau nănaş şi cu muzică şi cântând îl aduc în casa mirelui. Curios, că sub durata nuntei îl numesc „cumătru” şi „cumătra mare,” iar după nuntă îl numesc „nănaş.” După cununie cumetrii îi numesc pe tineri: finul şi fina şi se privesc ca rude. Totdeauna mirele se îngrijeşte ca cine să-i fie cumătru. De obicei cumătrul botează toţi copiii născuţi din această căsătorie şi îi cunună la timpul său. Dacă cumătrul moare sau din oarecare motiv e împiedecat de-a satisface acestora dorinţele, obligamentul cade de pe umerii săi. Sub durata nuntei cumătrul are rolul cel mai însemnat şi toţi se supun voinţei lui. Acum toţi se aşează în trăsuri împodobite cu ţesături colorate. În coama cailor împletesc panglici şi frunze, iar la gât le atârnă clopoţei. Ajungând la casa miresei o află încuiată în odaia mare (soba de ţinut). Diverul, un fecior tânăr, îi întreabă că cine sunt şi ce caută pe aici? Ei răspund că caută o fată, pe care o vreau de mireasă. Atunci diverul (gyverul) le spune, că fata e încuiată şi trebuie cumpărată. Acum se tocmesc şi cu oarecare sumă răscumpără mireasa. Nainte de a pleca la biserică, cumătrul, în numele miresei cere iertare dela părinţi şi rude, apoi zice un tatăl nostru. După aceea mireasa

Nuntă în casa junelui

sărută mâinile părinţilor, precum şi rudelor. Tot la fel procedează şi mirele cu ai săi. Când se urcă în trăsură, mirele calcă pe piciorul miresei, ca să fie stăpân (gazdă) în casă. Apoi ia un pahar plin cu vin şi-l izbeşte de roată, ca să se spargă şi învârtind (mireasa) pe sub mână o ridică în trăsură (cocie). Aici amintesc, că la îmbrăcarea miresei şi a mirelui fac tot felul de «boboane». Aşa de exemplu mama mirelui ascunde banii în ghetele lui, ca să fie cu noroc. Mireasa gătită se suie pe masă, ca să fie aşa de văzută ca ea. Mama miresei înmoaie o gâscă în apa în care se spală mireasa «ca să nu se prindă de ea nici un rău, precum nu se prinde apa de gâscă». În trăsura primă se aşează mireasa între cumetrii, iar mirele într׳a doua. Trăsurile sunt pline de fete împănate, de feciori şi oaspeţi (uspătoi), care cântă şi chiuiesc din răsputeri. În ultima trăsură cântă muzicanţii, cu vioară, broancă, clarinet şi cimpoiu. Pe unde trec, strada se umple de zgomot şi veselie. În biserică, sub durata ceremoniei, pe mireasă şi pe mire îi acoperă cu privezul cumătrului, care constă din câţiva metri de mătasă sau din stofă de o haină. Preotul le aşează pe cap peste privez coroana (cununa) de aur, argint, aramă sau din frunze artificiale, fiecăruia de după taxa plătită. Sub durata cununiei cumetrii stau îndărătul tinerilor, ţinând în mână câte-o lumină aprinsă. Ei cred, că ai cărui lumină arde mai încet, va trăi mai puţin. Nuntaşii dela biserică se reîntorc acasă pe altă cale, căci venind pe unde au plecat, ar însemna nefericire. Când ajung acasă şi intră în curte, cineva aruncă grâu peste ei, ca să fie cu noroc.În pragul uşei aşează o troacă cu apă şi dincolo de ea stă un bărbat în vârstă şi mireasa. Cine vrea să intre, trebuie să arunce bani în apă, apoi păşeşte peste troacă, sărută mireasa şi primeşte un păhărel de rachiu. După aceia cu toţii se aşează la masă. În fruntea mesei stau mireasa, mirele şi cumetrii. E ruşine ca părechea tineră să-şi scoată mâncare din blid, de aceea cumătra scoate miresei, iar cumătrul mirelui. [...]

După masă urmează cântările şi dansul (jocul). În timp frumos dansează în curte. Uneori dansează şi «jocul cu perina» în modul următor: tineretul dansează în formă de cerc şi în mijlocul cercului joacă un fecior cu o lopată de lemn în mână. Feciorul cu perina se sileşte, ca pe neobservate să aşeze perina înaintea unei fete şi atunci ambii îngenunchind pe perină se sărută. Dacă celălalt fecior îl observă, îl

loveşte pe spate cu lopata şi atunci aceia care s-au sărutat îşi schimbă rolul.

În urmă vine la rând «jocul miresei», când pe mireasă o joacă pentru bani. Şi anume: înaintea cumătrului pe masă sunt două farfurii aşezate peste olaltă, în care se aruncă banii. El stabileşte, cât timp să dureze dansul miresei aşa, că cu un ban ciocneşte farfuria. Dacă cineva doreşte a continua dansul cu mireasa, iarăşi aruncă bani în farfurie. Banii adunaţi sunt ai miresei. Sub durata dansului, pălăscaşul ţine în mână un lanţ şi pe feciorul sau bărbatul care joacă cu mireasa, îl leagă de un picior şi îl conduce înaintea cumătrului, care îl pedepseşte cu oarecare sumă, ca să-şi răscumpere libertatea. Banii astfel adunaţi încă sunt ai miresei.

Spre seară cumătra însoţită de muzică şi de câţiva oaspeţi aduce darul (cinstea) cumătrului, care de regulă e o oglindă, o broboadă de mătase şi prăjituri (aluat). Seara iarăşi se aşează la masă. Mâncările pregătite pentru cină sunt: friptură de porc şi de pui, aluat (plăcintă dospită) cu magiun (pezmet), cu nuci, mac, mere sau brânză, gogoşi (crofne) şi cozonac (cugluf) cu strugurei, (boambe) vin şi rachiu.

După cină tineretul continuă dansul. Bătrânii se aşează lângă masă. În fruntea mesei stă mireasa între cumetrii. Acum urmează o parte foarte interesantă a nuntei: se strigă cinstele, adică prezentarea darurilor. [...]

Mai demult nunta dura două-trei zile. În dimineaţa după nuntă oaspeţii însoţiţi de muzică, dar fără cumetrii, mergeau la Mureş cu cănţi pe obraniţe şi aduceau apă pentru casă. Reîntorcându-se, în tot colţul stăteau, cântau şi jucau. Ajungând acasă, aşezau într׳o trăsură muzica şi o masă aşternută cu vin şi pahare şi aşa aduceau cumătrului mare îndărăt. La miazăzi se ospătau: în fine urmau jocuri hazlii ca de exemplu «de-a briciul». [...]

În Pârneava nu se cântă miresei frumoasele cântece de despărţire, ca şi în multe locuri din judeţul Arad. Între pârnăveni încă e datina să fugă fata cu feciorul, precum zic ei: «se întoloacă fără popă».”(Ibidem, p.p.29-36)

Spre deosebire de nuntă – botezul este un eveniment mai puţin important în viaţa localnicilor. Botezul copilului se face relativ repede, la un interval de 2-3 zile de la naştere, deoarece în credinţa lor, copiii care nu au primit botezul „se prefac după deces în vârcolaci cari mânâncă luna.”

I.3. „Casa Naţională” – centrul suflării româneşti din Arad „Fruntaşii înţelepţi şi pricepuţi arădeni”, conştienţi de faptul că o

naţiune nu se poate ridica la nivelul popoarelor civilizate decât prin învăţătură, prin cultură şi mai ales prin păstrarea datinilor şi obiceiurilor strămoşeşti, a cântecelor şi dansurilor naţionale; a specificului sufletului românesc, vor înfiinţa la 25 martie 1883 societatea „Progresul,” avându-l ca preşedinte pe omul de cultură, avocat Mircea V. Stănescu, societate ce va fi tocmai rodul colaborării orchestrate de învăţătorul pârnevean Petru Popovici între intelectualitatea românescă, cu largi vederi naţionale şi meseriaşi înstăriţi precum şi „ţărani fruntaşi” din Pârneava.

„Casa Naţională” din Pârneava

Petru Popoviciu (1832-1890) era, fără îndoială, una din figurile cele mai remarcabile ale învăţământului confesional românesc din Arad, din a doua jumătate a secolului al XIX lea, care după ieşirea la pensie a învăţătorului Ion Dogaru, va fi numit ca învăţător în locul acestuia la Şcoala primară confesională din Pârneava, ce funcţiona într-un local propriu, constituit în 1846, cu grădină şi pomi fructiferi.

Pentru vremea aceea şcoala era bine înzestrată cu material didactic, având planşe pentru predarea citirii, iar pentru matematică maşini de socotit. Şcoala mai avea hărţi geografice şi istorice, aparate pentru gimnastică precum şi pentru fizică, aparate pe care Petru Popoviciu le va folosi mult în experienţele sale de laborator care îl pasionau şi la care erau invitaţi să participe chiar şi părinţii şcolarilor dar şi locuitorii din cartier. Iosif Moldovan, fost elev al învăţătorului Popoviciu, în cartea sa despre „Şcoalele Românilor din Arad,” surprinde câteva aspecte din viaţa şi activitatea învăţătorului său, făcând însă şi unele erori cronologice. „Pe vremea aceea, în preparandia română din Arad se afla un tânăr cu numele Petru Popoviciu, cântăreţ de forţă şi foarte apreciat de directorul Alexandru Gavra, pentru că avea înclinări deoasebite pentru ştiinţă, îndeosebi pentru ştiinţele naturale şi fizico-chimice. Şi fiindcă, înainte de intrarea în preparndie, era calfă de cizmar, măeştri erau mândri de el şi după absolvire, l-au ales învăţător în Arad, la şcoala din Pârneava. Venirea lui Petre Popoviciu ca învăţător, a fost o adevărată binecuvântare pentru arădeni.”(Moldovan, Iosif, „Şcoalele Românilor din Arad,” Tipografia Gh. Ienci, Arad, 1935, p.11) Ca învăţător, Petre Popoviciu îşi va câştiga un binemeritat renume atât în rândurile colegilor săi de la şcolile primare confesionale româneşti cât şi din partea învăţătorilor şi autorităţilor maghiare, care vedeau în el un „adevărat educator al poporului.” Conştient de faptul că numai prin învăţătură, prin cultură, un popor se poate ridica la nivelul popoarelor civilizate, Petru Popoviciu va căuta prin tot felul de activităţi culturale sau ştiinţifice, prin lecţii publice, să-şi emancipeze naţionalii, prin conferinţe şi experimente ştiinţifice în laboratorul propriu, cultivându-le în acelaşi timp şi dragostea de neam şi tradiţii, făcându-i să nu-şi uite obiceiurile şi datinile străbune. Va organiza cu tineretul din Pârneava, mai ales, „serate de cântece şi jocuri naţionale,” acolo unde se puteau, chiar într-un apartament spaţios, pus la dispoziţia sa de „şumarul” Gheorghe Dogariu, apartament situat lângă şcoala din Pârneava, de pe Str. Căpitan Ignat de astăzi. În acel apartament Petru Popoviciu ţinea conferinţe pe diferite teme ştiinţifice, învaţând tinerimea română din Pârneava, dar şi din Arad,

doinele, cântecele şi dansurile româneşti, mai ales dansul popular „Romana,” mult îndrăgit de participanţi şi jucat apoi la toate petrecerile românilor. „Prin seratele de cântece şi jocuri naţionale ce le aranja cu tinerimea, dar mai vârtos prin lecţiile publice ce le ţinea în laboratorul său fizical, fără păreche în Arad, a pus în admiraţie nu numai pe şcolari, dar şi pe părinţi, cari veneau să vadă producţiunile sale de magnetism şi electricitate, considerate ca minuni în vremile acelea. Adânc impresionat de admirabilele prestaţiuni, şumarul Gheorghe Dogariu, un fruntaş bogat, i-a pus la dispoziţie un apartament spaţios din casa sa ce se afla aproape de şcoala din Pârneava, în colţul stradelor Şaguna şi V.Stroiescu, în faţă cu strada Căpitan Ignat, ca să aibă loc suficient pentru mulţimea ce venea să-i vadă producţiunile. În sala spaţioasă, a acelui apartament din casa lui Gheorghe Dogariu, aduna învăţătorul Petru Popoviciu tinerimea română din Arad, ţinea conferinţe, lecţii de cântat şi dans, popularizând doinele şi jocurile naţionale, îndeosebi Romana, care era jucată şi cântată cu multă predilecţie la toate petrecerile româneşti.”(Ibidem, p.p. 11-12) Renumitele sale activităţi organizate cu tineretul român, mai ales cu cel din Pârneava, precum şi rezultatele elevilor săi în urma examenelor de sfârşit de an, ce erau foarte importante pentru calificativul învăţătorului, îi vor atrage binemeritate aprecieri din partea „conducătorilor destinelor mai înalte” româneşti, printre care şi a conducerii „Preparandiei,” ce nu peste mult timp, cunoscându-i talentul şi aptitudinile deosebite în domeniul muzicii, îi vor oferi postul de profesor de cant şi tipic, atât la „Preparandie” cât şi la „Institutul Teologic.” Numirea sa ca profesor va fi de bun augur pentru comunitatea românească a Aradului, deoarece Petru Popoviciu va căuta acum să fie liantul, şi va face această legătură, cât de curând, între intelectualitatea românească şi pătura meseriaşilor, a „măeştrilor” şi a „plugarilor,” pe care o cunoştea atât de bine, din care provenise şi cu care avea încă o strânsă legătură sufletească, prin acţiunile sale culturale desfăşurate cu regularitate, fie în casa „şumarului Dogariu,”sau în alte părţi unde se susţineau spectacole, cum ar fi pe scena din „Pădurice” sau de la pădurea Ceala. Iosif Moldovan, fost învăţător la Lugoj şi recent instalat ca învăţător la „Şcoala confesională primară din Pârneava,” în locul rămas

Sediul Băncii „Victoria” din Arad Colecţia D.J.A.N. - Arad

vacant în urma numirii lui Petru Popoviciu ca profesor, membru şi el al Societăţii „Progresul,”arată că şedinţele se ţineau cu regularitate în fiecare duminică, după slujba bisericească sau în zi de sărbătoare, la „Casina din edificiul bisericii”(n.n al vechii Catedrale Ortodoxe), unde „profesori, preoţi şi intelectuali români,” membrii ai societăţii, expuneau celor prezenţi „veştile din lume şi ţară”(n.n din România) informându-i pe meseriaşii şi ţăranii prezenţi, mai puţin ştiutori de carte, cu noutăţi din diferite domenii, inclusiv din sfera politică. Aici, în cadrul şedinţelor, s-au pus la cale înfăptuirea şi realizarea unor desiderate importante pentru comunitatea românească a oraşului, cum ar fi închegarea unei societăţi bancare cu capital numai românesc, obiectiv concretizat ceva mai târziu, în anul 1887, prin înfiinţarea la Arad a Institutului de credit şi economii pe acţiuni „Victoria,”condus de avocatul dr. Nicolae Oncu. „Activitatea prodigioasă a acelui neîntrecut învăţător, a devenit apreciată zi de zi tot mai mult şi de conducătorii destinelor mai înalte. El devine profesor de cant şi tipic la preparandie şi teologie. În calitatea aceasta crează legături intime cu profesorii şi prin’trânşii cu frunatşii societăţii şi astfel încep, a se consolida şi armoniza raporturile între diferitele grupuri şi clase sociale. Rezultă din această societate «Progresul» sub preşedinţia vestitului naţionalist, advocatul Mircea Vasile Stănescu. Măeştrii şi ţăranii fruntaşi, Florescu, Obărcnez, Păcurari, Dogariu, Alexandru Moldovan, Ioan Ianoşi, Florea Moşescu, Gheorghe Bogdan, Mihaiu Raicu, Ilie Moisă, Dobrău (n.n toţi sunt după nume pârneveni)şi alţii se

Avocatul Mircea V. Stănescu, (1841-1888) preşedintele

Societăţii „Progresul”

adună în fiecare duminică şi sărbătoare la casa de lectură a «Progresului», (Casina din edificiu bisericesc) şi ascultă veştile din lume şi ţară aduse şi expuse de profesori, preoţi şi intelectuali români. În acest local de lectură s’au ursit planurile edificării casei parohiale din Strada Gojdu de către epitropii şi membrii comitetului parohial din acelea vremuri. Ioan Ianoşi grădinarul, Alexandru Moldovan tocaciul, Florea Moşescu cismarul, Gheorghe Bogdan sabăul (croitor) şi alţii, precum ziceau ei: «e ruşinea noastră, că preoţii români umblă cu masa şi patul în spate dintr’o locuinţă în alta». Tot din această închegare socială a rezultat în anul 1886, institutul «Victoria», societate de credit şi economii pe acţii (acţiuni), în frunte cu dr. Nicolae Oncu, advocat şi profesorii Vasile Mangra şi Romul Ciorogariu.”(Ibidem, p.13) Petru Popoviciu prin relaţiile sale în rândurile meseriaşilor români, care îl respectau şi îl preţuiau, fiind mândri că provine din rândurile lor, va reuşi, la iniţiativa avocatului, gazetarului, omului politic şi animatorului vieţii culturale româneşti din Arad, din acea perioadă, Mircea V. Stănescu, să-i atragă pe aceştia în Societatea „Progresul,”organizând astfel, pentru prima dată, noua clasă socială, burghezia românească, într-o adevărată „forţă naţioanală,”atât de necesară în viitoarele confruntări politice. Tot Petru Popoviciu va fi cel care va atrage în rândurile societăţii pe colegii săi de breaslă, pe învăţători, mai ales pe cei din Pârneava. Dintre aceştia amintim pe Ion Vancu iar mai târziu pe fostul său elev, Iosif Moldovan, când acesta va reveni în Arad, ca învăţător, la Şcoala primară din Pârneava, după o strălucită carieră didactică la Lugoj, unde fusese remarcat de vestita familie românească a Bredicenilor.

Învăţătorul Nicolae Ştefu (Nicu Stejărel) (1855-1914)

Învăţătorul Nicolae Ştefu, cunoscut în publicistică sub pseudonimul Nicu Ştejărel, va face şi el parte din Societatea „Progresul, ”iar după transferul de la „Şcoala primară confesională din Cuvin,” în 1890 la „Şcoala primară confesională de băieţi,” de pe Str. Dorobanţilor, din Pârneava, va organiza cu plugarii şi meseriaşii de aici adevărate festivaluri corale care îl vor impune în viaţa culturală a comunităţii româneşti arădene. În afară de acţiuni culturale, prin organizarea unor spectacole cu puternic caracter naţional, mergându-se până la intonarea cântecului „Deşteaptă-te, române!”pe cunoscutele versuri ale lui A.Mureşanu şi prin abordarea drapelului naţional

românesc, cum a fost la specatcolul prezentat în pădurea Ceala, pe 1 mai 1883, Societatea „Progresul” ajuta, prin acţiuni filantropice pe tinerii meseriaşi români, aflaţi în perioada de ucenicie, cu sume importante de bani, pe toată perioada pregătirii lor, stimulându-i astfel pe mulţi tineri pârnăveni, mai ales, să înveţe o meserie. Petru Popoviciu, iar după el şi ceilalţi învăţători ce l-au urmat la şcolile confesionale din Pârneava, îndemnau şi dirijau tineretul şcolar să urmeza „Şcoala de arte şi meserii” sau să înveţe, ca ucenici o meserie, convinşi fiind de rostul acesteia în emanciparea lor economică şi socială. Prin Societatea „Progresul”mult tineret din Pârneava, datorită ajutorului financiar, va fi orientat spre diverse meserii, unele aflate chiar la început de drum, meserii noi, dar cu largi perspective, cum au fost cea de tipograf sau fotograf. „Prima asociaţie a micilor meseriaşi, a ucenicilor şi calfelor a fost «Progresul», înfiinţată la 25 martie 1883, sub preşidenţia lui

M.V.Stănescu. Scopul ei, după cum fusese formulat în proiectul de stat era «conversie culturală, nobilă desfătare, filantropie». Societatea «Progresul» îşi propune să ajute pe tinerii ucenici aflaţi în perioada pregătirii lor pentru o meserie. Activitatea societăţii s-a bucurat de sprijinul generos al învăţătorilor Petru Popoviciu, I.Moldovan, N.Ştefu, I.Vancu şi de încurajarea publicului arădean. La 1 mai 1883, când a fost organizată de către meseriaşi o reuşită manifestare culturală, participanţii au abordat drapelul naţional românesc şi au cântat «Deşteaptă-te, române!» şi s-au prins în dansuri populare. La această manifestare au participat Vicenţiu Babeş şi Iosf Goldiş. În 29 iunie al aceluiaşi an, Societatea «Progresul» a organizat o răsunătoare manifestaţie culturală în «Păduricea» din Arad, unde corul condus de Petru Popoviciu a impresionat pe participanţi.” (Popeangă V. ,Aradul centrul politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Ed.Facla, 1978, Timişoara, p.91)

Clădirea din „Pădurice” unde se organizau manifestaţii culturale

Colecţia D.J.A.N. - Arad

Chiar după desfiinţarea societăţii „Progresul” activităţile culturale ale comunităţii româneşti din Pârneava vor continua cu o mai mare amploare mai ales după ce Nicolae Ştefu, învăţător la Şcoala

primară confesională din Cuvin, a reuşit în urma unui minuţios şi exigent concurs, să ocupe postul de învăţător, în anul 1890, la Şcoala primară confesională din Pârneava, recent ridicată de pârnăveni, prin forţe proprii, şcoală aflată şi astăzi, cu altă destinaţie pe Strada Dorobanţilor, Urban Ivan-utca, de atunci.

Ca şi la Şiria iar apoi la Cuvin, Nicolae Ştefu, se va implica imediat, după orele de şcoală, în viaţa culturală a românilor din Pârneava şi a arădenilor.

Alături de Iosif Moldovan va organiza cu locuitorii cartierului şi şcolarii săi numeroase serbări şi spectacole româneşti în care dansurile populare, corul sau spectacolele teatrale se vor bucura de o binemeritată apreciere de către autorităţile bisericii ortodoxe, dar şi din partea unor personalităţi româneşti din Arad, meritele sale incontestabile în acest domeniu fiind binecunoscute.

Dându-şi seama de importanţa pe care o avea în viaţa spirituală românească, ridicarea unui edificiu de cultură propriu, în care să se desfăşoare activităţile cu destinaţie culturală şi spirituală românescă, învăţătorul va iniţia împreună cu Iosif Moldovan, începând din anul 1901, o amplă campanie de colectare de bani, destinată acestui scop.

Având strânse relaţii de prietenie şi colaborare culturală cu dr. Nicolae Oncu, cunoscut militant pentru drepturile românilor din perioada dualistă, care în acea perioadă deţinea funcţia de director executiv al „Institutului pe credit şi economii Victoria” din Arad, Nicolae Ştefu îl va convinge pe acesta, în calitatea sa şi de preşedinte al comitetului parohial greco-ortodox din Arad, să doneze, acestui scop, un teren aparţinator bisericii, ce se afla în imediata apropiere a şcolii sale din Pârneava.

O dată primit terenul, pentru completarea sumei de bani, necesară construcţiei, va recurge la chete, colectate în urma reprezentaţiilor sale corale, prin diverse locuri, din oraş sau din împrejurimi.

În acţiunea sa va fi sprijinit necontenit de Iosif Moldovan, de învăţători, preoţi şi intelectuali români, dar şi de majoritatea „plugarilor” şi meseriaşilor din Pârneava, pe care, de altfel, îi va antrena, după posibilităţi, în timpul construirii lăcaşului de cultură.

Festivităţile de inaugurare a „Casei Naţionale,” din anul 1902, au constituit o adevărată sărbătoare naţională pentru toţi românii din Arad, fiind marcate printr-o largă participare şi spectacole specifice naţionale. Au fost prezente personalităţile româneşti ale oraşului, ale bisericii, ai inspectoratului şcolar şi o mulţime de locuitori ai Pârnevei,

care cu mic cu mare au participat la realizarea acestui simbol naţional, atât de semnificativ pentru naţiunea românească din acea aspră perioadă a fiinţei sale naţionale.

Aici, va fi locul unde învăţătorii români ai cartierului Iosif Moldovan, Nicolae Ştefu, Ion Vancu, Maria Precupaş, Dimitrie Popovici vor organiza serbări de neuitat pentru şcolari, părinţii acestora şi locuitorii cartierului.

Multe din aceste serbări, aşa cum vom vedea, vor rămâne în mintea şi sufletul multor generaţii de şcolari, ce au prezentat pe scena „Casei Naţionale” adevărate spectacole româneşti de mare trăire sufletească, atât pentru ei cât şi pentru cei prezenţi.

Pregătirile pentru inaugurarea „Casei Naţionale” din Pârneava, prima de acest fel în oraş şi comitat, au început mai întâi printr-o bună şi largă informare a comunităţii româneşti de pretutindenea despre importantul eveniment.

Inaugurarea „Casei Naţionale” din Pârneava (1902)

(Colecţia Biblioteca Judeţeană „A.D. Xenopol” Arad)

Ziarul „Tribuna Poporului,” din februarie 1902, anunţă la rubrica Noutăţi, cu multe zile înainte, printr-o mică ştire, că toate lucrările au fost terminate, iar inaugurarea „Casei Naţionale” va avea loc în

duminica din 12 octombrie, la orele „două după amiază,” imediat după serviciul religios de la Catedrala românească. Este prezentat pe scurt şi programul festivităţii, invitând a participa pe toţi românii, indiferent de categoria lor socială. A doua zi după inaugurare, în numărul din 14 octombrie 1902, acelaşi ziar românesc din Arad, prezenta pe prima pagină într-un articol de fond câteva impresii legate de eveniment, subliniind importanţa acestuia nu numai în viaţa românilor arădeni dar şi pentru „istoria nemului” neexistând până atunci nici un lăcaş de cultură românesc, destinat vieţii spirituale sau politice, aşa cum se va vedea de-a lungul următorilor ani, la care edificiul românesc va fi martorul multor evenimente de importanţă majoră pentru viaţa lor naţională. În anii ce vor urma, în urma exemplului din Pârneava, în multe localităţi mari din comitat, cu populaţie majoritară românească, ca Şiria, Pecica, Lipova, se vor ridica asemenea „Case Naţionale.” Articolul menţionează că cei prezenţi „bogat şi sărac” şi-au adus fiecare, aşa cum au putut, „obolul”(n.n contribuţia) la construirea într-un timp scurt a „Caseie Naţionale,” iar în acel moment cu toţii îşi „desfată sufletul,”plini de bucurie, asistând la slujba sfinţirii muncii lor. „Casa Naţională Ziua de 12 octomvrie va rămâne însemnată nu numai în viaţa Românilor arădeni, dar se va înscrie la loc de onoare chiar în istoria neamului pentru că până acum nicăierea nu s’a dat o atât de strălucită dovadă despre purtarea de grijă a poporului, cum s’a dat prin ridicarea în Arad a «Casei Naţionale». Oraşul nostru are onoarea şi mândria de a fi întemeiat cel dintâi aşezământ de acest fel. Şi lauda se cuvine cu atât mai mult, cu cât într’adevăr, după cum s’a accentuat de vorbitorii festivi ai serbării de ieri, Casa Naţională s’a ridicat prin însufleţire. Bogat şi sărac a ţinut să dee obolul seu şi în vreme relativ scurtă Casa Naţională a fost zidită şi eată-ne, ne-au desfătat ieri sufletul cu toţii şi multă mândrie şi mângăiere am simţit asistând la sfinţirea ei. Tot ce Aradul are românesc a grăbit să asiste la actul sfinţirei. Domnii şi ţăranii au prăznuit alături.” (Tribuna Poporului, anul VI, Nr.181, Arad, Marţi 1/14 octombrie,1902, p.1) Sunt prezentate pe scurt principalele momente din cadrul evenimentului şi este reprodusă cea mai importatntă cuvântare rostită cu acest prilej „vorbirea d-lui Dr. N.Oncu,” căruia i se mulţumeşte pentru

Slujba de sfinţire a „Casei Naţionale” este oficiată de

P.S.S. dr. Roman Ciorogariu

aportul pe care şi l-a adus în ridicarea edificiului naţional, ce reprezintă nu doar o „casă simplă” ci ea este un simbol, o „mare idee” în viaţa românilor, care nu s-ar fi putut realiza fără aportul şi contribuţia materială a directorului băncii „Victoria.” Pe bună dreptate, prin tot ceea ce a făcut pentru comunitatea românească, N.Oncu, aşa cum arată redactorul ziarului, era „bărbatul căruia avem şi noi şi posteritatea să-i mulţumim, că viaţa noastră naţională s’a îmbogăţit nu cu o casă splendidă numai, dar cu o mare idee, care dacă se va realisa şi în alte părţi, mult bine se va face poporului.”(Ibidem, p.1) Următorul număr al ziarului va reproduce pe un spaţiu mai larg întreaga desfăşurare a evenimentului, informând cititorii despre prezenţa unor personalităţi româneşti, „vorbirile” rostite de dr. Roman Ciorogariu, directorul Institutului Teologic, viitor episcop de Oradea Mare, a dr. Oncu şi V. Văţeanu, fără cea a învăţătorului Ioan Vancu, menţionat doar că „a urmat apoi vorbirea d-lui Ioan Vancu învăţător, care a mulţumit în numele tinerimei, în primul rând d-lui Oncu, iar după aceea celorlalţi din comitetul care a pus la cale ridicarea «Casei Naţionale» pompoasă ca în poveşti.”(Ibidem, Nr.5/8 octombrie, p.3) Cu siguranţă că învăţătorul din Pârneava a vorbit de aportul tineretului, a foştilor elevi, pe care învăţătorii N. Ştefu, Iosif Moldovan şi I.Vancu i-au mobilizat în timpul construcţiei edificiului, muncă răsplătită acum, la festivitate, cu aplauze din partea celor prezenţi. După discurs „corul iar ni-a înveselit sufletul, cântând nu se poate mai frumos şi mai bine «Sus opincă!». Aplauze însufleţite au răsplătit pe tineri pentru prestaţiunile de care mândri suntem cu toţi.”(Ibidem, p.3)

La început, ziarul îşi informează cititorii despre persoanele prezente la „incidentul inaugurării «Casei Naţionale»,”fiind astfel prezente toate personalităţile româneşti ale oraşului, dar şi fruntaşi români din comitat. Nu a participat la impresionanta sărbătoare românească însă nici un oficial al oraşului, toţi cei prezenţi fiind numai români cum era Dr. Nicolae Oncu şi firesc, este menţionat împreună cu soţia, primul pe lista celor prezenţi, fiind urmat de un şir lung de nume cunoscute şi importante în viaţa românilor: dr.Ioan Suciu, dr.Sever Ispravnic, Traian Văţan, episcopul Aradului Ioan I.Papp, dr. Roman Ciorogariu directorul seminarului teologic însoţit fiind de profesorii Ioan Botiş, Gh. Ciuhandu şi Trif Lugojan. Nu lipseşte nici pârnăveanul Sava Raicu secretarul băncii „Victoria”şi nu lipsesc nici învăţătorii din Pârneava: Iosif Moldovan, Nicolae Ştefu, Ioan Vancu şi nici redactorul ziarului „Tribuna Poporului,”scriitorul Ioan Rusu Şirianu şi multe alte nume importante, pe vremea aceea, din viaţa social-economică a oraşului, lista fiind mult mai numeroasă. Nu a lipsit nici tineretul studios al urbei, fiind prezente atât elevele „Şcolii superioare de fete” cât şi toţi elevii Institutului Pedagogic şi Teologic implicaţi în program, făcând parte din cor, dar şi tineretul din Pâeneava. În scurta dar impresionanta sa alocuţiune, Nicolae Oncu, subliniază două lucruri legate de destinaţia şi rolul pe care lăcaşul construit va trebui să îl aibe în viaţa românească din Arad. În primul rând aceasta trebuie să fie un loc de păstrare a datinilor, a cântecelor şi dansurilor româneşti, un „templu de iubire şi cultivare a limbei,” prin spectacolele ce se vor realiza în cadrul ei, dar în acelaşi timp să fie şi un „izvor de mângâiere şi de credinţă,”unde românii să prindă „curagiu pentru zilele furtunoase.” N.Oncu consideră că lăcaşul pe care cu acest prilej îl şi botează în „furtunoasele aplause şi oraţiuni” ale tuturor, drept „Casa Naţională,” să fie „altarul de jertfe şi de cult al iubirii de neamul nostru şi de patria noastră şi în acelaşi timp să fie şi un „templu de iubire şi cultură a sentimentelor şi virtuţilor de bune moravuri familiale, sociale şi cetăţeneşti.” Şi cu siguranţă, aşa cum se va vedea, „Casa Naţională” în anii ce vor urma îşi va onora cum nu se poate mai bine destinaţia naţională, oblăduind în sălile sale multe manifestări culturale, spirituale şi politice

ale românilor din Arad, dar şi din alte părţi, aşa cum a fost prezentată în „Tribuna Poporului.” Discursul său, a fost primit cu mult entuziasm de auditoriu, care a fost mişcat de cuvintele simple dar sincere, ce au mers la inima celor prezenţi, fiind întrerupt, după cum se menţiona în ziar, cu lungi şi furtunoase aplauze şi ovaţii, de câteva ori, dovedind un om politic obişnuit cu asemenea întruniri, stăpân pe arta oratoriei. Pagina următoare a ziarului „Tribuna Poporului,” consemnează şi „petrecerile” ce s-au desfăşurat la „Casa Naţională” după desfăşurarea ceremoniilor oficiale, ce au ţinut până „noaptea târziu” la „lumina electrică” care „te făcea să crezi că tot zi albă este.” „Petrecerile S’a încins apoi jocul. Domni şi domnişoare, meseriaşi şi ţărani au jucat împreună până după orele 5 seara. Lumina electrică te făcea să crezi că tot zi albă este. Îţi era mai mare dragul să priveşti la jocul feciorilor voinici şi a fetelor mândre. Fete şi flăcăi, în mijlocul lor cu d-nii fruntaşi, s’au şi fotografiat. Seara la 8 a început apoi petrecerea meseriaşilor, care a durat până la miezul nopţii. Între jocuri, corul meseriaşilor condus de pedagogul Ştefan Ştef (n.n băiatul învăţătorului Nicolae Ştef) a executat mai multe cântece şi a declamat.”(Ibidem, p.4)

Moise Colarov, va descrie şi el cu mult drag şi plăcere, după ani de zile, în perioada interbelică, admosfera de aici din zilele de duminică şi de sărbătoare în care jocul şi voia bună era prezentă.

„În «Casa Naţională» se adună la dans (joc) în toate Duminicile, afară de post, tineretul din Pârneava. Fetele stau împrejur şi feciorii la mijloc. Fetele dansează cu capul gol, nevestele cu broboadă (cârpă) în cap, iar feciorii şi bărbaţii cu pălărie. Feciorul face semn cu capul fetei alese, o ia de mână, sau o strigă pe nume. Dansul se începe cam la 2-3 ore a.m. şi durează până spre amurgul serei. Dansurile pârnăvenilor sunt: mărunta, lunga, ardeleana, pe picior şi sârba. Câte 2-3 lăutari cu violină (higyrgye) şi unul cu vioară mare (broancă) le cântă melodii populare. Când voia bună creşte, ei chiuie şi încep cu strigături.

Sunt feciori şi bărbaţi care improvizează de minune, de ţi-un drag să-i asculţi. Iată câteva strigături auzite în Casa Naţională:

Joc cu fata pârneveană, Şi-mi place că îi ţărană,

Cu cercei şi cu mărgele, Pe placul inimei mele! sau Fă-mă Doamne rozmarin, Să mă poarte badea׳n sân! Fă-mă Doamne călămpăr, Să mă poarte mândra׳n păr!” (Colarov, Moise, op.cit., p.11) Sunt prezentate şi alte creaţii folclorice locale auzite fie în cadrul

unor serbări şi şezători populare desfăşurate în Casa Naţională sau altele pe care le ştie de la mama sa.

Consideră că pârnăvenii în afară de şezătorile culturale „ar mai avea lipsă şi de un ziar sau o revistă locală, scrisă într-un limbaj mai apropiat de priceperea lor, cu articole simple, cu poveţe morale, sfaturi igenice, de ale gospodăriei, istorioare din viaţa lor, din trecutul neamului nostru etc, toate într-un stil uşor, inteligibil şi cu abonament cât se poate de modest şi redus.”(Ibidem, p.12)

În sala de spectacol a „Casei Naţionale” se desfăşurau nu numai spectacole şi serbări, în majoritate cu carcater naţional, dar şi întruniri politice unele de mare anvergură cum a fost şi cea din 16 februarie 1911, organizată de lideri importanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, cu o participare largă, cu reprezentanţi veniţi din mai multe comitate, nu numai din cel al Aradului. Astfel, în urma eşecului Memoriului Partidului Naţional din Transilvania (octombrie 1910), prin care se cerea regimului dualist, noi drepturi pentru români, dezvăluind şi argumentând politica guvernului de la Budapesta de deznaţionalizare forţată a românilor, îngrădirile în domeniul învăţământului şi bisericii, s-a organizat la 16 februarie 1911, în «Casa Naţională» din Pârneava o mare adunare populară, la care au participat ţărani învăţători, avocaţi şi preoţi din trei comitate Arad, Cenad şi Birchiş. Aici, la „Casa Naţională” din Pârneava, românii şi-au revendicat cele mai importante doleanţe, legate de existenţa fiinţei lor naţionale luându-se hotărârea de a nu se abandona lupta până ce se mai găseau sub dominaţia străină, care nu le recunoştea cele mai importante revendicări legate de „chestiunea naţională.”

Comisia de zece care a condus tratativele cu contele Istvan Tisza (1910-1914). De la stânga la

dreapta, jos: Teodor Mihali, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu Sus: Valeriu Branişte, luliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile

Goldiş, Octavian Goga, Ştefan Cicio-Pop, (Aurel Vlad lipseşte)

„Vestea eşecului tratativelor a stârnit un val de indignare în rîndurile maselor româneşti. Imediat a şi fost convocată la Arad (Str. Dorobanţilor) o mare adunare populară a românilor de către P.N.R din Transilvania, pe data de 16 februarie 1911, organizată în «Casa Naţională» din cartierul Pârneava unde, în faţa participanţilor compuşi din ţărani, învăţători, avocaţi şi preoţi, veniţi din comitatele Arad, Cenad şi Bichiş, au vorbit Dr. Aurel Vlad, de la Orăştie despre situaţia politică, analizînd cauzele eşecului tratativelor; Vasile Lucaciu de la Siseşti şi Vasile Goldiş de la Arad, în legătură cu problema limbii române, accentuând între altele şi convingerea lui Bonifaciu că «...românii ţin mai mult la limba lor naţională, decît chiar la viaţă». În încheiere, dr. Victor Bonţescu a ţinut un discurs privind lupta pentru votul universal. În moţiunea adoptată la acestă adunare a fost cuprinsă între altele şi satisfacţia participanţilor de a constata că s-au aflat deja politicieni maghiari care recunosc importanţa chestiunii naţionalităţilor.[...] Nereuşita tratativelor n-a însemnat abandonarea luptei. Atîta vreme cît românii se mai găseau sub dominaţie străină ei îşi continuau lupta pentru conservarea fiinţei naţionale. Alexandru Vaida Voevod, deputat dietal, în coloanele ziarelor româneşti, şi-a exprimat părerea că în curînd şefii politici maghiari vor fi siliţi să abandoneze intransigenţa lor faţă de problema naţională.[...] După neizbînda tratativelor duse cu dr Ioan Mihu (n.n cel care s-a ocupat de Memoriul Partidului Naţional Român) contele Ştefan Tisza, în calitatea sa de deputat dietal al oraşului Arad, a făcut o vizită la alegătorii săi, în 28-29 ianuarie 1911, şi cu această ocazie a avut întrevederi cu Ioan Papp episcopul ortodox român din Arad, reluînd

firele tratativelor. Dar şi aceste tratative, ca şi cele ce au urmat pînă în 1914 s-au soldat cu eşec total, fiindcă guvernul nu a satisfăcut niciodată revendicările naţionalităţilor asuprite ci, dimpotrivă, a intensificat măsurile de maghiarizare a acestora.”(Kovacs, Magdalena-Un moment al luptei românilor pentru eliberare naţională şi socială-Memoriul Partidului Naţional Român din Transilvania (octombrie 1910)[în] Ziridava, Nr.XI, Arad, 1979, p.p. 412-413). Ziarele şi gazetele româneşti, în mod special ziarul «Românul», editat la Arad, ca organ al Partidului Naţional Român din Transilvania, au comentat pe larg conflictul politic şi naţional, dintre guvernul maghiar şi liderii politici ai naţiunii române, care aici în Transilvania avea un singur reprezentant Partidul Naţional Român, precum şi importanţa Adunării de la Arad, ce se va desfăşura la „Casa Naţională” din Pârneava, unde se vor întâlni reprezentanţii poporului român, din trei comitate, cu toţi „conducătorii politici ai poporului român din Ungaria şi Transilvania.” Semnificativ în direcţia pregătirii politice a evenimentului anunţat este articolul de fond, apărut în ziarul «Românul» din 1/14 februarie 1911, intitulat «Adunarea de la Arad», din care se desprinde clar hotărârea conducătorilor partidului de continuare a luptei şi în acelaşi timp dorinţa de a sublinia, în acel moment, aderarea şi adeziunea întregii naţiuni române, din Ungaria şi Transilvania, la ideologia şi politica partidului ce are ca şi scop voinţa şi doleanţele de veacuri a trei milioane şi jumătate de români încorporaţi în graniţele Austro-Ungariei. „Adunarea de la Arad Adunarea de la Arad şi celelalte, care vor urma, sunt răspunsul Partidului Naţional Român la încercările guvernului Khuen-Héderváry şi ale contelui Ştefan Tisza de a stânjeni lupta noastră politică şi de a băga zâzanie şi zăpăceală între români. Poporul românesc doreşte pacea. Adevărul acesta e mai presus de orice îndoială. Se înşeală însă amarnic aceia, care cred că prin orice terorism, prin orice persecuţiuni, ori prin momeli şi făgăduieli deşarte, poporul românesc din Ungaria şi Transilvania va putea să fie odată înduplecat a renunţa la pretenţiunea de a i se da putinţa validării sale politice ca element constituent al statului ungar. Niciodată sub nici un fel de împrejurări acest neam românesc nu va accepta ideea de stat maghiar, care nu vrea să cunoască în statul

acesta decât naţiunea maghiară, iar celelalte popoare le socoteşte ca conglomerate de indivizi, care încă nu ştiu ungureşte şi cărora li se dă într-o măsură oarecare dreptul de a se folosi de limba lor proprie, pînă vor ajunge ca să ştie toţi limba statului.[...] Poporul românesc a învăţat din păţăniile trecutului şi nimeni nu-l poate determina să-şi vândă dreptul său de mîine pentru fărămiturile zilei de azi. A suferit acest popor o mie de ani jugul iobăgiei şi suferă acum jumătate de veac binecuvântările constituţiunii acestei nefericite ţări, dar niciodată nu a renunţat la justele sale aspiraţiuni naţionale, la dreptul său firesc de a exista şi a se dezvolta ca naţiune română.[...] Memorandele făcute din atîtea părţi pentru împăcarea românilor dorm somnul lor de veci în săltarele ministeriale, iară poporul românesc se pregăteşte să procure guvernului cea mai incontestabilă dovadă despre aceea că singur Partidul Naţional Român reprezintă aspiraţiunile sale politice şi că numai prin mijlocirea acestui partid i se poate adresa orice apel. Cine desconsideră Partidul Naţional Român, acela din capul locului este pus în absolută neputinţă de a face politică întemeiată şi pe sprijinul poporului românesc. Asta vrea s-o dovedească adunarea de la Arad şi cele care vor urma. Vor fi aici la adunarea aceasta toţi fruntaşii Partidului Naţional Român, putem zice cu drept cuvînt toţi conducătorii politici ai poporului român din Ungaria şi Transilvania. [...] Iară mulţimea românilor, care se vor aduna să asculte cuvîntul conducătorilor, se adună să arate lumii că cu toate persecuţiile şi terorizările, cu toate vicleşugurile imorale ale cercurilor guvernamentale practicate îndeosebi faţă de preoţimea şi învăţătorimea noastră, întreg neamul românesc este închegat în Partidul Naţional Român, ai cărui conducători dispun totdeauna de toate energiile milioanelor de români, locuitori în ţara aceasta. Va înţelege astfel guvernul, şi vor înţelege factorii care au în mâinile lor destinele monarhiei Habsburgice, vor înţelege, că cele trei milioane şi jumătate de români din ţara aceasta în perfectă solidaritate pretind recunoaşterea dreptului lor de viaţă naţională...”(Românul, 25,1/4 februarie 1911, p.p.1-2)

Acest lucru dorea să se demonstreze atunci la Arad, şi s-a demonstrat că românii sunt hotărâţi mai mult ca oricând să nu renunţe în nici un fel la lupta lor pentru afirmarea şi păstrarea fiinţei naţionale, că sunt uniţi în jurul unui singur partid politic naţional ce este singurul care le reprezintă interesele naţionale şi că au încredere deplină în conducătorii lor politici. S-a mai demonstrat ceva atunci la Arad, în Pârneava, la „Casa Naţională,” capacitatea de organizare şi mobilizare a unor importante mase de oameni capabile de a răspunde prompt la chemarea conducătorilor ei. Adunarea populară de la Arad, numită pe bună dreptate Adunarea Naţională, a fost ca o repetiţie generală, de mai mică amploare, pentru un mare eveniment naţional ce se apropia- Adunarea Populară de la Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1918, ce va încununa visul de veacuri al românilor – Unirea. Ziarul „Românul,” ce va avea un important rol de jucat în cadrul realizării Marii Uniri, în numărul său din 4/17 februarie 1911, va dedica un spaţiu amplu evenimentului, considerat pe bună dreptate ca „ziua unei puternice manifestaţiuni româneşti, cum n-a mai văzut Aradul mai înainte,” surprinzând mai multe aspecte din desfăşurarea acestuia, printre care ataşamentul şi încrederea participanţilor faţă de conducătorii lor dar şi bucuria şi entuziasmul organizatorilor ce nu se aşteptau la un asemenea impact în rândul populaţiei româneşti, prezente la Arad, în Pârneava, într-un număr aşa de mare. Evenimentul desfăşurat la „Casa Naţională” din Pârneava a dat convingere naţiunii române în forţa şi puterea politică de care dispunea, întărind-o pentru următoarele etape ale luptei sale naţionale, finalizate cu succes câţiva ani mai târziu la Alba-Iulia.

Dr. Ştefan Cicio Pop, Preşedintele Adunării Naţionale de la Arad

Pe parcursul anilor ce vor urma, până la Marea Unire, sala cea mare a „Casei Naţionale” din Pârneava va cunoaşte mai multe întruniri politice ale românilor cu fruntaşii lor, dar nici una de anvergura celei din 3/16 februarie 1911, întrunire ce s-a vrut parcă o repetiţie generală, premergătoare celei de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918. La numai un an de la Adunarea naţională organizată de românii din trei comitate, la „Casa Naţională” din Pârneava sub directa conducere a liderilor Partidului Naţional Român, unde care şi-au exprimat şi cerut drepturile lor naţionale, tot aici, în lăcaşul de cultură, se va desfăşura o serbare specific românească, numită de ziarul „Tribuna” (21 februarie 1912) „Serbarea plugarilor din Pârneava” urmată apoi , potrivit obiceiului, de un „bal” în care dansul şi muzica populară românească au ţinut până spre ziuă. Pentru a sublinia importanţa acestor serbări naţionale, pentru etnia românească, lipsită atunci de cele mai elementare drepturi, articolul începe cu un motto, întâlnit şi în programul artistic ce subliniază importanţa cultivării limbii şi datinilor strămoşeşti pentru un popor, lăudând asemenea manifestări naţionale, ca cea din Pârneava, unde „fii din popor” sub îndrumarea învăţătorului Gheorghe Popoviciu, au dat „o petrecere precedată de producţii teatrale şi cântări,” ce au constituit un prilej de sărbătoare pentru „plugărimea română din suburbiul Aradului,” dar şi pentru intelectualii români, unii chiar din Pârneava, ca Sava Raicu, Ioan Vancu şi mulţi alţii ca Nicolae Oncu,Sever Bocu sau Ştefan Cicio Pop. Încă de la început, gazetarul tribunist aduce un cuvânt de laudă, celor care s-au preocupat de organizarea spectacolului, arătându-le „dragostea de neam” pentru că şi-au sacrificat „propriile interese” pentru cele ale comunităţii, atunci când au gândit şi au pregătit serbarea ce a constituit o „nemaipomenită dragoste către limba şi datinile noastre străbune.” Consideră că asemenea manifestări spirituale reprezintă o „luptă frumoasă” a neamului românesc ce „se poartă pretutindenea în interesul păstrării neatinse a naţionalităţii, a firei noastre moştenite din neam în neam.” „Motto: «Un popor, care nu-şi cultivă limba lui şi nu ţine la datinile strămoşeşti, nu e demn să trăiască.»

Ţăranii români din suburbiul Pârneava au aranjat ieri seara în sala „Casei Naţionale” o petrecere de producţii teatrale şi cântări executate de fii din popor sub conducerea maiastră a dlui învăţător George Popovici (n.n e vorba de Gheorghe Popovici, învăţător la şcoala

ce funcţiona pe Str. Dorobanţilor de astăzi, de lângă „Casa Naţioanlă,” cel care a luat locul învăţătorului Nicolae Ştefu, ieşit din cauza bolii la pensie şi care va continua şi revigora tradiţia culturală a predecesorului său, în cartier). Ziua aceasta a fost pentru plugărimea română din suburbiul Aradului una dintre cele mai înălţătoare. Rar s’a dat prilejul, atât ţărănimei din părţile aceste, cât şi inteligenţei de aici să vază întrunită la o serbare atâta lume dornică de a auzi poveţe frumoase şi cântece în frumosul nostru grai românesc. E un progres într’adevăr uimitor, dacă astăzi cu toată opresiunea barbară, ce s’a deslănţuit, putem să asistăm chiar şi în părţile acestea, unde valurile duşmăniei cotropitoare au fost mai puternice, putem să asistăm zic la serbări al căror caracter românesc ne înduioşează până la lacrimi şi ne face să tresărim de bucurie. Sărbătoarea de ieri este un puternic îndemn pentru tot Românul de inimă, să-şi dea tot concursul pentru realizarea visului nostru de aur, care este câştigarea drepturilor noastre călcate în picioare, libertatea naţională nimicită, egalitate în drepturi şi în datorinţe cu toţi fii ţărei acesteia. Şi desigur că ne vom bucura de izbânda cauzei noastre, dacă vom avea în tot locul oameni de acţiune, ca harnicul învăţător din Pârneava d. George Popovici, şi Români de ispravă ca preşedintele secţiunei Pârneava, a Asociaţiei arădene d. Alexe Zaslo, ca vice-preşedintele George Pecican şi ca epitropul Constantin Don. Oameni dezinteresaţi, cari preţuiesc mai mult binele comun şi înaintarea neamului nostru pe toate terenele decât interesele proprii, aceşti bravi Români ajutaţi de familiile de seamă din localitate, ne-au arătat ieri ce este în stare să facă omul, cu adevărată dragoste de neamul lui, ne-au dovedit o dată mai mult că în firea noastră zace o nemaipomenită dragoste de limba şi datinile noastre străbune, o daragoste care cu toate necazurile ce-au dat peste capul nostru n’a putut fi strînsă în nici o inimă de român. Străinii şi duşmanii noştri, nu pot decât să ne invidieze pentru lupta frumoasă, ce se poartă pretutindenea în interesul păstrării neatinse a naţionalităţii, a firei noastre moştenite din neam în neam.” (Serbarea plugarilor din Pârneava [în] Tribuna, Arad, Anul XVI, Nr.30, Arad, Mercuri 8/12Februarie 1912, p.5) Cu toate că serbarea era programată să înceapă la orele nouă, încă „pe la ceasurile opt seara o vie animaţie domnea în suburbiul românesc

Serbarea şcolarilor din Pârneava

şi pe toate străzile se vedeau grupuri de plugari îmbrăcaţi în haine de sărbătoare înaintând veseli spre «Casa Naţională».” La spectacol, pe lângă „plugarii din Pârneava,” au venit şi personalităţile marcante ale comunităţii româneşti din oraş ca dr. Ştefan Cicio Pop, dr. Nicolae Oncu, dr. Romul Veliciu, dr. Miclea, pârnăveanul Sava Raicu finanţistul băncii «Victoria», Sever Bocu şi alţi redactori de la „Tribuna,” sala fiind „arhiplină aşa încât lumea s’a văzut silită să staţioneze şi pe coridoare şi prin odăile lăuntrice.” „Pe la orele nouă şi-au făcut apariţia d. Dr. Nicolae Oncu, directorul general al institutului «Victoria», împreună cu d. Sava Raicu, directorul acestui institut, apoi membrii redacţiunei în frunte cu d. S.Bocu cu doamna, d. Moldovan contabilul «Victoriei», cu cei doi fii ai săi, părintele Văţan cu doamna, părintele Bodea, d. V.Antonescu, d. Ilie Pap, d. Ion Vancu, învăţător, cu doamna. Mai târziu au sosit d. Ştefan C.Pop, deputat cu doamna, d. Dr. Romul Veliciu cu doamna, dnii Dr. Micle, Dr. Moldovan şi alţii a căror nume ne scapă. Dintre ţărănime am observat pe d. Alexe Zasló, George Pecican, Constatntin Don, fraţii Raicu, familiile Dobrăieştilor, fraţii Pecican, Moise, Grigore, familia Curticeanu şi aproape toate familiile din Pârneava.” (Ibidem, p.5)

Se pare că serbarea a constituit un eveniment marcant în viaţa comunităţii românilor din moment ce numărul participanţilor a fost atât de mare încât „sala era arhiplină, aşa încât lumea s’a văzut silită să staţioneze şi pe coridoare şi prin odăile lăturalnice.” Serbarea, susţinută de elevii Şcolii primare confesionale, îmbrăcaţi în costume populare, a fost

pregătită de învăţătoarea Maria Drăgan şi de Gheorghe Popovici, învăţător care mai târziu, în perioada războiului, va fi închis şi internat în lagăr, datorită atitudinii sale ostile faţă de politica antinaţională a regimului dualist, căreia a refuzat să-i jure credinţă.

Programul şcolarilor pârnăveni va cuprinde un recital coral din compoziţiile lui Ion Vidu, mult aplaudate de cei prezenţi şi trei piese de teatru, cu caracter „moralizator şi educativ,”scrise anume pentru copii dar şi pentru adulţi, de către învăţătoarea Maria Drăgan. Cronicarul de la „Tribuna” este foarte mulţumit de prestaţia artistică a spectacolului şi de talentul micilor interpreţi, ce au încântat de-a dreptul asistenţa care „a rămas uimită de frumoasele prestaţiuni ale copiilor,” pregătiţi cu dragoste şi suflet de învăţătorii lor. „Reprezentaţia a început cu «Motto» cântat în cor mixt format din copiii de ţărani sub conducerea d. Învăţător Popovici. Au urmat apoi compoziţiile măestrului Vidu, «Negruţa» şi «Îmi place» executate cu multă armonie şi preziciune de acelaşi cor. Mai cu seamă solo din «Negruţa» cântat de Cornel Măcean cu voce plăcută şi mlădioasă a stârnit aplauze meritate ale publicului.Toate cântările au fost repetate la dorinţa asistenţei, care a rămas uimită de frumoasele prestaţiuni ale copiilor. S’au jucat apoi trei bucăţi moralizatoare şi educative scrise cu mult temei instructiv de d-şoara Maria Drăgan, învăţătoare. În prima piesă «Despre portul românesc» fetiţele Aurelia Curticeanu, Eleonora Măcean, Maria Trăilă şi Ana Marc în frumoase costume de pădureancă (n.n costume populare) s’au achitat foarte frumos de rolul lor. Mai cu seamă mititica Aurelia Curticeanu era atât de simpatică şi avea un joc atât de liber (n.n natural) şi nejenant încât a fost obiectul de admiraţie a tuturor. «Despre sărbătorile băbeşti» a fost jucată cu aceeaşi îndemânare de fetiţele Paulina Măcinic, Iuliana Pălincaş şi Lucreţia Crestici, cari încă au fost răsplătite cu însufleţite aplauze. Trei băieţi Nicolae Gligorescu, Ilie Mihailovici şi Ilie Curticean au dat frumoase îndemnuri plugarilor, de a’şi plasa copiii la meserii, jucând bucata «Despre măestrii»” (Ibidem, p.5) Închiderea articolului desprinde concluzia gazetarului arădean, ce vede în asemenea manifestări spirituale ale etniei româneşti un adevărat „succes moral” care va aduna şi prin alte activităţi „toate elementele răzleţite (n.n ale valorilor spirituale româneşti) printre valurile puternice ale străinilor,” contribuind astfel la întărirea şi păstrarea în asemenea condiţii vitrege, a datinilor şi tradiţiilor strămoşeşti. Cuvinte laudative şi de încredere pentru activitatea culturală, pusă în slujba emancipării spirituale a etniei româneşti din Pârneava, sunt adresate învăţătorului Gheorghe Popovici şi celorlalţi „fruntaşi” pârnăveni care şi-au adus contribuţia la realizarea serbării, ce se doreşte a

fi „un început care merită toată lauda noastră şi a tuturor Românilor de bine.” „Succesul moral a fost desigur puternic, căci numai unind la olaltă toate elementele răzleţite printre valurile puternice ale străinilor, şi închegându-se voinţa prin sfaturi, şi îndemnuri frumoase româneşti, vom ajunge la izbânda deplină. Este un început care merită toată lauda noastră şi a tuturor Românilor de bine, este o mândrie naţională să vedem după o vreme urâtă de lâncezeală un curent sănătos pornit de energi tari, de oameni destoinici, cum sunt învăţătorul Popovici şi fruntaşii Alexe Zasló, Gheorghe Pecican, Constantin Don şi alţii.” (Ibidem, p.5)

„Casa Naţională” din Pârneava, după cum s-a putut vedea, a devenit la scurt timp de la inaugurarea sa un adevărat „focar de cultură naţională,”pe scena căreia au fost prezentate, jucate de „diletanţi” multe piese de teatru din dramaturgia românească dar şi străină. Aici sub bagheta „vestitului dirijor de coruri,” a învăţătorului Nicolae Ştefu, de la şcoala din apropiere, iar mai târziu, după cum s-a putut vedea, prin Asociaţia culturală «Tinerimea Română» vor fi susţinute adevărate festivaluri corale de cântece populare sau patriotice cu caracter naţional dintre care nu lipsea „Deşteaptă-te române!” pe versurile lui A.Mureşanu. Tot aici vor avea loc conferinţe pe diferite teme precum şi importante întruniri politice ale românilor sau festivaluri organizate de „Reuniunea femeilor” din Arad. Vasile Goldiş, încă din primii ani de la inaugurara lăcaşului de cultură din Pârneava, se va ocupa personal de elaborarea unui program, care să impulsioneze viaţa culturală a românilor prin desfăşurarea la „Casa Naţională” a unei diversificate şi continue activităţi artistice, cu caracter naţional şi informaţional. „Deşi românii nu dispuneau de teatru ca instituţie naţională, funcţiile acestuia au fost preluate parţial de casele naţionale şi societăţile culturale existente în diferite centre transilvănene. În 1902, la Arad, a fost inaugurată „Casa Naţională” din Pârneava, care a devenit un focar de cultură naţională şi focar de promovare a dramaturgiei româneşti. Din 1902 şi până la izbucnirea primului război mondial,pe scena acestei instituţii au fost prezentate numeroase spectacole ale Societăţii meseriaşilor români, «Progresul», ale elevilor Preparandiei din Arad, ale «Reuniunii învăţătorilor», ale «Asociaţiilor de femei» şi« Societăţilor de lectură» din părţile Aradului.

După anul 1908, când Aradul devine centru politic al luptei naţionale, activitatea culturală a «Casei Naţionale» dobândeşte noi valenţe: organizarea de conferinţe publice, de manifestări culturale(cântece naţionale, dansuri populare, recitări, etc.). V.Goldiş a depus eforturi susţinute pentru a activiza grupul de intelectuali şi meseriaşi care făceau parte din «Asociaţia naţională arădeană», în 1910, el a elaborat un adevărat program de acţiune a acesteia, considerâd că menirea ei este de a contribui la dezvoltarea individualităţii culturale a românilor. Acest program se poate realiza prin impulsionarea şi diversificarea activităţii desfăşurate de ansamblurile corale, formaţiile de teatru şi de dansuri şi de excursii culturale în satele arădene[...] La începutul anului 1911, activităţile culturale, din cadrul cărora nu lipseau şi spectacolele teatrale, au fost mult mai dinamice. Reuniunea femeilor din Arad a organizat un festival naţional care s-a bucurat de prezenţa unor oaspeţi din Bucureşti, tineretul şcolar şi meseriaşii din Pârneava au organizat o acţiune culturală în localul «Casei Naţionale». Cu acest prilej, în 7 februarie 1911, I.L.Caragiale vizitează redacţia ziarului «Tribuna».(Arad-monografia oraşului, 1999, p.292)

Spectacol susţinut la „Casa Naţională” din Pârneava, de doamnele din „Reuniunea femeilor din Arad”

În perioada interbelică se va înfiinţa pe lângă „Casa Naţională” din Pârneava, o societate culturală a tinerimii din cartier, cunoscută şi apreciată şi la nivelul oraşului datorită numeroaselor serbări şi spectacole ce se organizau, urmate apoi de serate dansante, baluri.

Societatea culturală „Tinerimea română” nu făcea altceva decât să ducă mai departe o veche tradiţie pârneveană, a spectacolelor de mare ţinută, cu specific românesc, susţinute la „Casa Naţională”, încă de pe vremea învăţătorilor Iosif Moldovan care punea în scenă o sumedenie de piesă de teatru, cu prelucrări din literatura română sau straină, ori Nicolae Ştefu, vestitul dirijor, organizatorul mai multor recitaluri corale de mare succes, prin trăirea lor sufletească ce răscolea sentimentul naţional al spectatorilor.

CAPITOLUL II IOSIF MOLDOVAN – DASCĂL DE VOCAŢIE,

AUTOR ŞI COAUTOR DE MANUALE ŞCOLARE ŞI LITERATURĂ DIDACTICĂ

II.1. Despre începuturile învăţământului românesc în Arad În Transilvania, la fel ca şi în celelalte două state româneşti, Moldova şi Ţara Românească, începuturile învăţământului stau sub semnul monahal, cel al bisericii, fiind în prima sa perioadă un învăţământ de cultură teologică. Încă din această primă perioadă, biserica ortodoxă îşi va asuma şi se va constitui, rând pe rând, multă vreme, un puternic factor de coeziune spirituală, o instituţie de educaţie religioasă şi în acelaşi timp de învăţătură pentru întreaga populaţie românescă de pe vechiul teritoriu al Daciei. În Arad şi la nivelul întregului comitat, ca de altfel în toate părţile Transilvaniei şi Banatului, vor fi înfiinţate începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, dar mai ales în secolul al XVII-lea, numeroase şcoli naţionale sub oblăduirea bisericii, susţinute de comunitate, dar toate având un caracter confesional, biserica ortodoxă rămânând la români, o bună vreme, deţinătoarea culturii, ea fiind cea care va controla şi va coordona întreg actul didactic.

De altfel şi celelalte şcoli ale maghiarilor, germanilor ori sârbilor, înfiinţate în urma Reformei, vor fi în majoritatea lor şcoli confesionale de tip catolic, calvin, luteran ori ortodox. În Arad vor fiinţa asemenea şcoli confesionale, deja de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi începutul secolului următor, în care învăţământul se făcea în limba maternă, a fiecărei naţiuni, cu învăţători calificaţi, plătiţi de comunitate, şcoli având local propriu sau închiriat, despărţite din acest punct de vedere de biserică. O conscripţie din anul 1772 atestă că în oraş funcţiona o şcoală „neunită” adică ortodoxă încă din anul 1721, ce ajunsese să şcolarizeze un număr important de copii pentru acele timpuri, ţinând cont de

populaţia mică a „oraşului civil,”iar alte două conscripţii din 1778 şi 1779 menţionau şi ele existenţa a două şcoli „greco-neunite,” cu o vechime de 58 şi 59 de ani, deci înfiinţate între anii 1720-1721, cu învăţători plătiţi de „casa comunală,”numiţi de episcopul ortodox al Aradului. Materiile predate în limba română ori sârbă, limba maternă, constau din citire şi scriere, muzică şi mai puţin matematică, iar şcolile ortodoxe aveau localuri proprii, la fel ca şi cele două şcoli catolice existente, pentru germanii şi pentru maghiarii din oraş. „Pe baza prevederilor din Normal-Patent (n.n Schul Patent – Patentul Şcolar, elaborat la 2 noiembrie 1776 prin care se dădeau reglementări pentru organizarea învăţământului trivial ortodox), a fost alcătuită o conscripţie a şcolilor neunite din imperiu. Conscripţia a fost alcătuită în anul 1772 şi din ea se desprindea că în oraşul Arad funcţiona o şcoală înfiinţată în 1721 şi în decursul anilor ea ajunsese să se dezvolte mereu încât în 1772 avea 100 elevi. În comitatul Arad procesul conscrierii şcolilor a continuat între anii 1773-1779. Statul se arăta tot mai interesat de cunoaşterea situaţiei reale a şcolilor triviale (n.n şcoli populare, nu de stat, aparţinând şi fiind înfiinţate şi susţinute de comunitate), pe care le considerau factor de propăşire a poporului. Predarea se făcea în limba maternă, iar conţinutul învăţământului era alcătuit din citire, scriere şi cântare, în unele cazuri şi din matematică. În conscripţia din 1776 referitoare la şcolile din oraşul Arad, găsim următoarele informaţii. Funcţionau două şcoli de rit neunit de 55 ani (n.n aproximativ din 1721). Cei doi învăţători erau salarizaţi unul cu 100 fl., altul cu 90 fl. anual. Cele două şcoli funcţionau în două localuri

Ultima pagină din „Normal – Patent”, (1776) cu semnătura împărătesei

Maria Tereza

în stare bună. Cursurile unei şcoli erau frecventate de 97 elevi, iar ale celeialte de 51 şcolari. Cuprinsul învăţământului consta din scris, citit, cânt, catehism şi aritmetică. Învăţătorii erau potriviţi pentru activitatea din cele două şcoli. Copiii erau dispersaţi să frecventeze şcoala timp de 20 de zile în toamnă în timpul culesului poamelor. [...] Învăţătorii şcolilor greco-neunite din Arad erau numiţi de episcopul Aradului. În unele cazuri, numirea a fost făcută de senatul Aradului, cu aprobarea ulterioară a episcopului. Deci, oraşul susţinea patru şcoli în funcţie de enoriaşii bisericilor, două şcoli ortodoxe şi două şcoli catolice: una pentru germani şi alta pentru maghiari. Sumele necesare pentru plata învăţătorilor erau adunate de la comunitate şi domnii de pământ. Statul a fixat regula (n.n Normal-Patent), dar domnii de pământ n-au contribuit material la salarizare. Domnii de pământ încercau să se sustragă acestor obligaţii sau să constituie sumele respective prin organizarea robotei şi urmărirea ei. Tot învăţătorii făceau servicii şi la biserică, activitate pentru care primeau 10-12 fl.anual.”(Popeangă, Vasile, Şcolile Aradului ca instituţii educative [în] Arad-monografia oraşului, Arad,1999, p.256) Şcolile confesiunii ortodoxe din oraş erau frecventate, în primul rând de copiii proveniţi din rândurile comunităţii româneşti, ce formau în oraşul civil un cartier aparte, numit, după cum s-a mai arătat „Wallachay,” dar şi din copiii lucrătorilor agricoli din aşezările din imediata apropiere a oraşului, cum era comunitatea agricolă din Pârneava, ce începuse să se mărească tot mai mult, apropiindu-se de oraş după decăderea economică a Cetăţii Ceala, precum şi din şcolari aparţinând etniei macedo-românilor dar şi cea a sârbilor. În oraşul militar funcţiona o şcoală specială pentru fiii celor din garnizoană, cu dascăli recrutaţi de comunitatea călugărilor franciscani, şcoală în care tot latina era probabil limba în care se instruiau şcolarii. Ceva mai târziu în 1745 va lua fiinţă în oraşul civil şi un mic gimnaziu aflat sub conducerea şi îndrumarea minoriţilor. „În Cetatea Aradului funcţiona o şcoală pentru fiii militarilor şi aveau dascăli recrutaţi de membrii comunităţii franciscane. În 1745 se înfiinţează o clasă de gramatică, dobândind caracter de gimnaziu prin înfiinţarea claselor de retorică şi poezie. Şcoala era condusă de călugării minoriţi. [...] În 1774 a fost elaborat un proiect şcolar, «Raţio educaţionis». În virtutea acestui regulament, şcoala latină din Arad, care în 1745 a avut prima clasă de gramatică, s-a dezvoltat cu încetul încât în 1773, prin deschiderea şi a celor două clase de poetică şi retorică, a

devenit gimnaziu şi a fost trecută în subordinea directorului regional din Oradea. Deşi conducerea gimnaziului din Arad era asigurată de minoriţi, printre elevi se aflau şi procente însemnate de ortodocşi de origine română şi sârbă. În conscripţia din 21 ianuarie 1774, anul apariţiei «Regulilor directive», se precizează că în Arad funcţionau două şcoli greco-neunite care erau subordonate Episcopiei Aradului.” (Popeangă, Vasile, op.cit., p.257). Ca un anacronism, pentru acea perioadă, se poate menţiona încă existenţa unor şcoli mănăstireşti, ce vor funcţiona până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cum a fost şi cea de pe lângă mănăstirea Hodoş-Bodrog, şcoală înfiinţată în sec. al XII-lea şi desfiinţată abia în 1771 şi unde mai învăţau încă copiii ţăranilor iobagi de pe domeniile mănăstirii, cititul, scrisul şi cântul bisericesc.

La mănăstirea Hodoş – Bodrog funcţiona o şcoală mănăstirească până în secolul al XVIII-lea

Faţă de şcolile triviale, întreţinute de comunitate cu învăţător, unde se făcuseră paşi importanţi atât în conţinutul învăţământului, cât şi în metoda de predare, şcolile mănăstireşti şi bisericeşti au rămas închistate în formele vechi, tradiţionale, bazate pe memorarea şi repetarea unor pagini din cărţile religioase în limba slavonă, pe care nu o înţelegeau aproape deloc şcolarii.

Atât în şcolile comunale cât şi în cele mănăstireşti de rit ortodox se învaţă încă scrisul şi cititul folosind alfabetul slavon, scrierea chirilică prin învăţarea buchilor, a literelor apoi treceau la citirea din Ceaslov, carte bisericească în care sunt cuprinse rugăciuni, psalmi, cântări pentru diferite ore din zi, ceaslov pe care trebuiau să-l înveţe pe de rost, în limba slavonă, chiar dacă nu cunoşteau toate literele. Învăţarea acestuia dura cel puţin doi ani, ca apoi să se treacă la Psaltire, carte de rugăciuni şi cântări religioase, pe care şcolarul de asemenea trebuia s-o memoreze în întregime, ea fiind scrisă tot în slavonă. Se mai învăţau şi alte cărţi slavoneşti în funcţie de ceea ce urmăreau să ajungă şcolarii. Prea puţin se învăţa scrisul şi socotitul, doar atunci se punea accent când elevul ajungea ucenic la vreun negustor sau când îşi continuau şcoala. În şcolile naţionale, treptat, se va înlocui ca limbă de predare „ilira,”adică limba slavonă bisericească cu limba română iar în locul cărţilor bisericeşti vor începe să apară primele manuale „Bucvare” tot cu litere slavone, dar îmbunătăţite mult din punct de vedere metodic, uşurând astfel învăţatul şi făcându-l accesibil şcolarilor mai ales atunci când ele vor apărea tipărite cu text paralel în slavonă şi română, cu litere latineşti, mai târziu . Interesată şi urmărind politica de centralizare şi uniformizare a învăţământului, Curtea de la Viena va lua măsuri, după anul 1774, să se elaboreze manuale şcolare, mult mai adecvate trebuinţelor învăţământului decât cărţile bisericeşti (ceaslov, psaltire, calendare bisericeşti, etc.), utilizate până atunci, pentru toate şcolile triviale din Imperiu.

Procesul formării învăţătorilor a fost de durată, iar la mijlocul secolului al XIX-lea a avut câteva note distincte care au intrat apoi în tradiţia învăţământului românesc.Dacă la începuturile sale şcoala era sub îndrumarea directă a preotului sau a dascălului (cântăreţ bisericesc), iar învăţătura se făcea fără nici un discernământ didactic, neexistând nici o metodă de predare, în această perioadă s-a înregistrat o adevărată deplasare de accent în pregătirea învăţătorilor pentru stăpânirea metodicii instruirii elevilor şi una spre formarea unui învăţător cu un orizont informaţional mai larg, capabil să asigure realizarea funcţiei naţionale a şcolii româneşti din Imperiu. Deşi continuă să fie subordonaţi comitetelor parohiale şi ierarhiei bisericeşti, învăţătorii pregătiţi după 1848 au dobândit mai multă autonomie profesională şi culturală. Rolul cultural al învăţătorulului este mult mai accentuat,iar în activitatea Preparandiei din Arad, înfiinţată aşa cum s-a văzut în 1812, a devenit dominantă teza că menirea acestei instituţii este de a pregăti tineri învăţători pentru nevoile naţiunii române. Aşa s-a conturat teza pedagogică a formării învăţătorului naţional, care să facă din şcoală un factor de progres economic şi cultural al poporului român. Se

înregistrează şi o adevărată mutaţie atitudinală de la supunere şi devotament faţă de cler la slujirea devotată a poporului. Învăţătorii români nu se bucurau de sprijinul autorităţilor centrale şi comitatense, ei având un statut inferior învăţătorilor celorlalte confesiuni, care se bucurau de încurajare din partea statului şi a autorităţilor locale. Învăţătorii români au continuat lupta iniţiată de Moise Nicoară(1784-1861) pentru dobândirea de drepturi naţionale, devenind în comunităţile unde activau nu numai un factor de moralitate ci unul de dezvoltare a conştiinţei naţionale şi afirmare a naţionalităţii. Activitatea de perfecţionare a învăţătorilor a avut iniţial un caracter metodic pe care şi l-a menţinut până la înfiinţarea reuniunilor învăţătoreşti în primii ani ai dualismului, prin cursurile de metodică organizate de directoratele şcolare în care s-au dezbătut sub forma dialogului probleme legate de explicarea metodică a unor cuvinte străine, a regulilor de ortografie, conţinutul unei lecturi citite, metodica predării fracţiilor ordinare şi a aflării valorii lor în bani sau în alte unităţi de măsură. Inspectorii districtuali erau îndrumaţi să repartizeze fiecărui învăţător una sau două teme pe care să le pregătească la conferinţă. Fiecărui învăţător i se cerea să aducă la conferinţă doi elevi pentru a arăta practic cum a procedat. Un astfel de curs de perfecţionare a învăţătorilor ţinut în anii 1864-1865 la Arad, în formele experimentate în anii precedenţi a fost organizat de consilierul şcolar C. Iancovici la care au participat 150 de învăţători din părţile Aradului precum şi elevii şi profesorii Preparandiei din Arad.

În localul vechiului Institut Pedagogic şi Teologic se ţineau cursuri de

perfecţionare a învăţătorilor (Colecţia D.J.A.N. – Arad)

În perioada dualismului austro-ungar(1867-1918), Curtea de la Viena a intensificat activitatea legislativă în domeniul şcolar, iar Legea 38 din 1868 privitoare la învăţământ, prevedea ca dreptul de înfiinţare a şcolilor să-l aibă numai confesiunile, asociaţiile publice şi statul, care aveau şi obligaţia de a susţine funcţionarea ei prin contribuţia materială a părinţilor. În anul 1868, în Arad, funcţionau următoarele şcoli populare româneşti: şcoala din Arad centru era condusă de Ion Doboş şi avea 70 de elevi; şcoala din Pârneava avea 90 de elevi şi îl avea învăţător pe acelaşi Ion Dogariu, întâlnit în situaţia statistică a lui I. Raţiu din 1863 cu un număr de 90 elevi, menţionând deci în decurs de cinci ani un număr mare şi constant de elevi ce frecventau şcoala din Pârneava faţă de Şega unde funcţionau un număr de 22 elevi de educaţia cărora se ocupa George Popescu sau de cea din Gai, şcoală condusă de Aron Timovici care avea un număr de 64 de elevi. Singura şcoală care întrecea prin populaţia şcolară pe cea din Pârneava era cea din Micalaca unde sub îndrumarea învăţătorului Moise Basescu învăţau 115 elevi. Aceste şcoli îndeplineau şi o funcţie culturală, întrucât învăţătorii lor organizau serbări pentru părinţi, conferinţe publice pe diferite teme ştiinţifice şi luau parte la viaţa naţională a comunităţii. Examenele de la sfârşitul anului şcolar au devenit şi ele adevărate manifestări culturale locale. Şcolile din Pârneava îşi desfăşurau aceste manifestări de sfârşit de an şcolar de obicei în pădurea Ceala, unde se dădeau adevărate serbări naţionale cu spectacole de cântece şi jocuri populare româneşti, iar participanţii erau îmbrăcaţi în majoritate în costume populare. Erau preţuite în mod deosebit oraţiile pe care elevii le rosteau în faţa părinţilor, rudelor şi a dascălilor. Cerinţele românilor faţă de şcoală au crescut în această perioadă,iar revistele „Speranţa”(editată la Pesta în 1863 de M. V. Stănescu şi I. Grozescu iar în 1868 la Arad ca ziar românesc susţinută cu entuziasm de tineri elevi şi studenţi) şi „Lumina” au început să facă propuneri concrete de întărire a şcolilor populare şi de înfiinţare a unui gimnaziu pentru români.

Ioan Popovici –Desseanu (1831-1892)

Un proiect coerent şi legitim sub raport naţional a prezentat avocatul Ion Popovici-Desseanu, militant de seamă pentru drepturile la învăţătură a românilor din Austro-Ungaria, sinodului eparhial din 1870, căruia îi propunea să înfiinţeze „Şcoala mare română eparhială arădeană”, în a cărei structură să intre facultăţile de drept, teologie, filozofie şi politehnică. Proiectul susţinut de avocatul Ion Popovici-Desseanu nu a putut fi rezolvat însă în acel moment politic,deşi el a continuat seria unor cerinţe de înfiinţare de universităţi româneşti,cerinţe ce vot fi susţinute cu mai multă tărie la începutul secolului următor. În toamna anului 1871 şi începutul celui următor,un grup de profesori ai Preparandiei şi învăţători s-au consfătuit referitor la constituirea unei asociaţii a învăţătorilor şi astfel în 20 aprilie 1872 a fost înfiinţată „Reuniunea învăţătorilor arădeni”,al cărui preşedinte a fost ales Vicenţiu Babeş, reuniune ce şi-a constituit fliale în toate inspectoratele şcolare ale Eparhiei Aradului. Condusă de spirite preopcupate de promovarea culturală a românilor „Reuniunea învăţătorilor arădeni” a contribuit la progresul şcolilor româneşti prin stimularea perfecţionării învăţătorilor,editarea de manuale,înfiinţarea de biblioteci, organizarea de reuniuni culturale. În anul 1873 s-a făcut o nouă conscripţie a şcolilor ce funcţionau în Arad,astfel şcoala din centru avea 44 elevi şi era condusă de Elia Dogariu, care fusese numit în învăţământ în urmă cu doi ani. Şcoala din Pârneava funcţiona în local propiu construit în 1846 iar acum în locul lui Ion Dogariu(în 1868) îl întâlnim pe învăţătorul Petre Popoviciu ca director al şcolii. Localul şcolii din Şega construit în 1831, avea 41 de elevi de a căror educaţie se ocupa învăţătorul Iulian Babescu,aflat în al treilea an de activitate, iar şcoala din Gai avea 24 elevi învăţător fiind Ioan Tomici. În Micalaca fusese construit un local de şcoală în 1871 iar învăţătorul Moise Babescu era apreciat în cercurile culturale ale Aradului pentru buna s-a pregătire.

Ioan Slavici publică în „Lumina” articole referitoare la şcoală şi biserică

În ultimul sfert al secolului al XIX-lea, problemele educaţiei sunt dezbătute în presa pedagogică arădeană. În analizele făcute şi în soluţiile oferite problemelor şcolare printre alte personalităţi în domeniul educaţiei intervine şi Ioan Slavici. Într-un număr al revistei „Lumina” din luna august 1873, Slavici considera şcoala „o pavăză a naţionalităţilor” şi de aceea insistă asupra dezvoltării şcolii populare şi a măririi numărului copiilor şcolarizaţi, încât abandonul şcolar să fie căt mai redus. În aceeaşi revistă Slavici va semna mai multe articole referitoare la şcoală şi la biserică. În 11 februarie 1877 a apărut săptămânalul „Biserica şi şcoala” care până la interzicerea sa în anii dictaturii comuniste(1948) va dezbate problemele pedagogice ale timpului afirmându-se ca un factor activ de dinamizare a învăţământului arădean, bucurându-se de colaborarea celor mai alese spirite culturale locale şi nu numai.

„Biserica şi Şcoala” - revistă săptămânală apărută la Arad în 11 februarie 1877

Predarea limbii române ca limbă maternă şi întărirea capacităţii educative a şcolii au stat în atenţia redactorilor revistei. În 1879 episcopul Ion Meţeanu înfiinţează Tipografia diecezeană unde majoritatea cărturarilor arădeni îşi vor publica cărţile,astfel în 1880, Lazăr Petrovici va publica un valoros „Compendiu de pedagogie”,iar P.Pipoş succesorul său la catedra de pedagogie a Preparandiei va publica o serie de manuale retipărite apoi în mai multe ediţii, elaborate într-un spirit modern, în concordanţă cu pedagogia europeană a epocii. Multe din cărţile tipărite aici au fost utilizate în multe şcoli normale din România. Încă din 1875 a fost organizat pe lângă Preparandia din Arad un curs pentru elevele care doreau să devină învăţătoare, factor de progres pentru şcolile populare româneşti. La un recensământ al populaţiei şcolare din anii 1904-1905 din cei 8 învăţători care asigurau educaţia copiilor din Arad întâlnim numele învăţătoarei Maria Precupaş, care funcţiona la Şcoala de fete din Pârneava având un număr de 71 eleve recenzate care toate s-au prezentat la examen şi l-au promovat. Din statistică,asupra căreia vom mai reveni se observă că şcoala din Pârneava era singura şcoală din cadrul şcolilor populare din oraş cu clase numai de fete. La începutul secolului al XX-lea, la conducerea şcolilor arădene se află forţe intelectuale de mare prestigiu. Secretar al Consistoriului din Arad a fost numit Vasile Goldiş,care a purtat şcolii de toate gradele o dragoste şi o grijă proverbială. La conducerea Preparandiei a fost ales preotul Roman Ciorogariu, un alt luptător neînfricat, a cărui moralitate şi dragoste de tineret l-au impus ca pe o personalitate constructivă care izbuteşte prin tenacitate să-şi atingă scopurile. Lui i s-a încredinţat şi redactia revistei „Biserica şi şcoala,” pe care a condus-o cu tact şi pricepere în grele timpuri până la pensionarea sa în 1917, când a fost ales vicar al Consistoriului din Oradea, apoi episcop după Unire. După reluarea activismului politic în 1904, întreţinerea şcolilor confesionale româneşti devenea din ce în ce mai greoaie încercându-se şi descurajarea învăţătorilor români prin acte represive. Din datele prezentate de Vasile Popeangă despre şcolile şi învăţătorii din părţile Aradului constatăm că: în anul şcolar 1904-1905, situaţia şcolilor româneşti din oraş se prezintă după cum urmează:

Vasile Goldiş (în uniformă de ofiţer austriac), militant pentru drepturile naţionale

„Şcoala Copii 6-7 ani recenzaţi Elevi prez.la examen Învăţător Băieţi Fete Total Băieţi Fete Total 1.Arad 362 357 719 38 - 38 Iosif Moldovan 2.Pârneava -băieţi- 65 65 Nicolae Ştefu 3.Pârneava -fete- 71 71 Maria Precupaş 4.Şega 2 28 30 Ioan Vancu 5.Gai 66 53 119 29 24 53 Vasile Zob 6.Micalaca 99 113 212 27 20 47 Nicolae Cristea 7.Micalaca 65 58 123 19 10 29 Sava Bugariu (Popeangă, Vasile, op.cit., p.266)

Din cele de mai sus, se poate constata că pe raza Aradului, de

atunci, funcţionau şapte învăţători, care asigurau educaţia unui număr de 383 elevi din 1173 recenzaţi, ceea ce înseamnă un procent de 28,30%. Mărirea numărului de şcoli era un obiectiv urmărit cu perseverenţă de forurile şcolare ale Consistoriului din Arad, dar împiedecat de stat prin diverse politici şcolare.

În 1904 s-a ţinut la Arad o chetă a fruntaşilor diferitelor instituţii culturale arădene, care au decis să se caute mijloacele potrivite pentru construirea unui local necesar şcolii de fete. Tot acum Vasile Goldiş şi Roman Ciorogariu s-au angajat în activitatea atât de grea a adunării de fonduri pentru construirea unor şcoli, iar mitropolitul Ioan Meţeanu alături de episcopul I.Papp al Aradului şi N.Popea al Caransebeşului s-au adresat Ministrului de culte şi instrucţiune cerându-i să modifice caracterele restrictive ale proiectului de lege a învăţământului. Politica restrictivă a guvernului a luat o formă dură în 1907,prin cunoscuta

lege elaborată sub întrumarea ministrului A. Apponyi, care a acordat studiului limbii maghiare un rol prioritar în cadrul programei şcolilor confesionale româneşti şi nu numai. Acum controlul şcolilor româneşti a fost înteţit şi s-a procedat la demiterea sau penalizarea unor învăţători care nu obţinuseră rezultate scontate în predarea limbii maghiare.Deputatul român din parlamentul Ungariei, Vasile Goldiş, a atacat cu vehemenţă în multe intervenţii legea contelui Albert Apponyi,pe care l-a combătut cu vigoare respingând legea în cauză, nu numai în interesul poporului său, ci şi în numele celorlalte naţionalităţi oprimate din Imperiul Austro-Ungar. După izbucnirea ostilităţilor militare în vara anului 1914 situaţia şcolilor arădene s-a deteriorat de la an la an până la sfârşitul războiului. Unii învăţători au fost mobilizaţi iar alţii pentru activitatea lor naţională au fost duşi în lagărele de la Şopron. Revizorul şcolar al învăţământului arădean Romul Frateş(cu studii la Universitatea germană din Praga s-a dovedit a fi un excelent îndrumător al învăţătorilor şi un priceput organizator al vieţii şcolare, care a salvat şcoli şi învăţători arădeni din situaţiile grele din timpul primului război mondial), remarca în rapoartele sale situaţia grea a şcolii româneşti. Asfel, frecvenţa copiilor a scăzut şi un număr din ce în ce mai mare dintre ei erau îndrumaţi spre alte şcoli cu limbă de predare alta decât limba română, iar numărul şcolilor româneşti care şi-au închis porţile a crescut considerabil în ţinutul Aradului ca şi în alte părţi din Transilvania şi Banat. II.2. Contribuţia lui Iosif Moldovan la îmbunătăţirea actului didactic în şcolile confesionale româneşti ale Aradului La Şcoala primară confesională românescă din Pârneava, din 1855, după ieşirea la pensie a învăţătorului Ion Dogaru, pârnevenii îl vor instala cu bucurie ca învăţător pe Petru Popoviciu (1832-1890) care în scurt timp, datorită calităţilor sale dăscăliceşti va deveni una din figurile cele mai remarcabile ale învăţământului confesional românesc din Arad, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cel care va pregăti întregi generaţii de şcolari din Pârneava, cu multă dragoste şi pricepere, încât din rândurile acestora vor ieşi mai târziu, după continuarea studiilor, personalităţi marcante în diferite domenii de activitate, crescuţi şi cultivaţi de acesta în spiritul idealului naţional.

Copil din familie de plugari din Pârneava, Petru Popoviciu va învăţa o meserie, fiind „calfă de cismar,” înainte de a se înscrie şi a urma „Preparandia” din Arad. Se făcuse cunoscut în „suburbiul” său în cadrul seratelor şi petrecerilor organizate de „măestrii” prin faptul că era un „cântăreţ de forţă” şi priceput cunoscător al dansurilor şi jocurilor populare româneşti. În perioada în care a urmat cursurile „Preparandiei,”a fost apreciat de profesorul Alexandru Gavra, directorul acesteia, pentru aptitudinile sale deosebite în domeniul ştiinţelor, a ştiinţelor naturii dar mai ales în cele ale fizicii şi chimiei, precum şi pentru talentul său muzical. Pe timpul studiilor pe care le absolveşte în 1855, se dovedeşte a fi un elev conştiincios, cu foarte bune rezultate la toate disciplinele, vorbind perfect limba maghiară şi germană. Prin activitatea desfăşurată, mai ales pe plan didactic, Petre Popoviciu, a atras admiraţia şi respectul nu numai a conaţionalilor săi ci şi a colegilor maghiari, care îl apreciază „ideile novatoare,” puse în slujba şcolii, indiferent dacă e şcoală românească sau maghiară. Astfel, Nemethy Karoly, în cartea „Araduáros taniigyi története,” vol.I, Arad 1890, din care folosim câteva pagini traduse prin amabilitatea colegei noastre, învăţătoarea Iudit Venter, pagini ce se referea atât la şcolile româneşti din Arad, din acea perioadă, cât şi la personalitatea unor învăţători români, printre care Petru Popoviciu, pe care îl numeşte „un adevărat educator al poporului” precum şi la Iosif Moldovan, continuator al politicii şcolare al lui Petru Popoviciu, fostul său învăţător. Învăţătorul Nemethy Károly, autorul cărţii „Istoria învăţământului din oraşul Arad,” în traducere, menţionează doar activitatea didactică a lui Petru Popoviciu, care era membru al Asociaţiei Învăţătorilor din Arad, participând alături de colegii săi maghiari la diferite activităţi didactice şi culturale, fără să-i amintească şi activitatea pusă în slujba neamului său, ba mai mult îi anulează această importantă latură a personalităţii sale.

Sunt totuşi măgulitoare şi pline de respect cuvintele învăţătorului maghiar referitoare la personalitatea didactică a colegilor săi, din şcolile confesionale româneşti din Arad. „C.) Şcoala primară română ortodoxă În oraşul Arad au existat patru asemenea şcoli în diferite zone ale oraşului: a.) Şcoala primară din Arad-centru, fondată în 1840. Primul învăţător a fost Muntean Silviuş, care mai târziu a devenit profesor la Bucureşti. Actualmente, învăţător este Petru Popoviciu. Popoviciu, în adevăratul înţeles al cuvântului este un adevărat educator al poporului. Prin aceasta nu sporeşte numărul celor care, uitând măreţia catedrei, îşi pun masca de mari patrioţi, incitând poporul împotriva patriei şi a regelui. Totodată Popoviciu face parte din Asociaţia Învăţătorilor din Arad, îmbrăţişând ideile novatoare ale învăţământului maghiar, acţionează şi se trudeşte în acest spirit. Este mereu în mijlocul lor (a învăţătorilor maghiari-n.tr.) şi se bucură de succesul obţinut de colegii lui.(maghiari-n.tr.) Să dea Dumnezeu să avem cât mai mulţi români ca el, pentru a ne atinge scopul educaţiei şi culturii de masă.(Şcoala se află în clădirea bisericii române din Piaţa Tököly) b.) Şcoala primară din Pârneava, fondată în 1822. Primul învăţător a fost Ofrean, actualmente este Iosif Moldovan. Moldovan luptă sub acelaşi steag sub care veteranul său coleg Popoviciu a luptat şi luptă cu acelaşi entuziasm chiar şi acum. Şcoala se află în clădirea oraşului pe Strada Kapa, Nr.10 (actual Căpitan Ignat). c.) Şcoala primară din Şega, fondată în 1840. Primul învăţător Joachim, apoi Mihai Olteanu, care este un luptător demn al învăţământului. Şcoala se află în Şega, în clădirea oraşului pe strada Iskola (Şcolii). d.) Şcoala primară din Gai. Deoarece locuitorii români ai acestui cartier formează eparhie separată, şi-au fondat şcoală separată. Învăţător este Olariu Vasile, care este şi preot paroh local, având în subordine un ajutor de învăţător Petrovici Gheorghe, care conduce şcoala. În Pârneava, în anul şcolar 1888-1889, din totalul de 141

băieţi şi 145 fete de vârstă şcolară, au frecventat şcoala 95 de băieţi şi 59 de fete.” (op. cit., p.p.250-251) Aşa cum rezultă dintr-o situaţie statistică, prezentată anterior, a protopopului I. Raţiu, vizând structura reţelei şcolare în anii 1860-1866, în Pârneava în acea perioadă mai funcţiona o şcoală cu predare în limba maghiară care potrivit statisticii avea două clase unite într-o singură clasă. Şcoala este menţionată şi în cartea lui Nemethy Károly. „Prima arestare a şcolii (n.n maghiare) din Pârneava datează din anul şcolar 1867/68: înv. Sinkovich Jozsef, Şcoala mixtă cu clasele I-II.”(op. cit., vol.I, alineat e, p.17)

Vechea clădire a şcolii, reabilitată azi, prin fonduri de la Banca Europeană de

Investiţii (2006), în timpul mandatului de director al doamnei prof. Maria Bradin Este clădirea de astăzi a Şcolii Generale Nr.3 Strada Oituz 108-114, ce păstrează şi astăzi încrustată în podul şcolii anul construirii ei 1867/68. Pentru etnia românească din Arad-Pârneava, Petru Popoviciu a

Colecţia de patrimoniu Biblioteca Judeţeană „A.D. Xenopol”, Arad

însemnat două lucruri foarte importante, în acel moment istoric:, învăţătorul conştient de rolul său naţional, care va reuşi să ridice generaţii de şcolari pe treptele emancipării naţionale, printr-o şcoală de bună calitate şi pe organizatorul şi îndrumătorul spiritual care prin prestigioasele şi renumitele sale spectacole culturale va reuşi să păstreze şi să cultive în rândurile conaţionalilor săi vechile tradiţii şi obiceiuri strămoşeşti, sădindu-le în suflet prin serbările şi spectacolele organizate, sentimentul naţional. Unul dintre elevii învăţătorului Petru Popoviciu, Iosif Moldovan (1863-1940) ce va urma cu cinste calea dascălului său, animat de aceleaşi sentimente de dragoste şi credinţă faţă de neam, se va impune şi va rămânea de departe cea mai importantă personalitate a învăţământului primar confesional arădean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului următor, „meşterul şi santinela învăţământului românesc,”din această parte de ţară, aşa cum îl va caracteriza, spre

sfârşitul vieţii, un remarcabil elev al său, la o importantă întrunire omagială. Fiu al cartierului Pârneava, Iosif Moldovan s-a născut, la 16 septembrie 1863, într-o înstărită familie de meseriaşi, „măeştri,” ce locuiau într-o casă situată pe Gh. Doja, de astăzi, Purgly Lajosné-utca, de atunci, stradă ce va primi mai apoi, după Unire numele de Domniţa Bălaşa, spre pomenirea unei vestite castelane, Bălaşa Ana, care stăpânea la începutul secolului al XVII-lea domeniile feudale de lângă cetăţile din Ceala a căror populaţie, mai târziu, după decăderea economică ale acestora, vor migra spre „oraşul civil” al Aradului stabilindu-se, în parte, pe actualul teritoriu al cartierului.

Casa părintească din Pârneava, str. Domniţa Bălaşa (Gheorghe Doja de

astăzi). Desen: Iosif Moldovan (Colecţia Biblioteca Judeţeană „A. D. Xenopol”, Arad)

Tatăl lui Iosif Moldovan, Dimitrie Moldovan, la îndemnurile mamei sale, ţărancă pârneveană, îngrijorată de sărăcia familiei, intră ca ucenic la un maistru ţesător de pânză din oraş şi va ajunge, datorită strădaniilor şi priceperii sale, să devină chiar starostele breslei ţesătorilor, a tocacilor, cum erau denumiţi ţesătorii de pânză, reprezentând, cu succes, chiar interesele economice ale acesteia şi în cadrul unor Congrese desfăşurate la Budapesta. Dimitrie Moldovan pentru meritele sale deosebite în organizarea meseriaşilor arădeni este pomenit la loc de cinste şi în cartea lui Otto Lakatos despre istoria Aradului, atunci când se vorbeşte despre dezvoltarea economică a oraşului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Bun creştin, tatăl lui Iosif Moldovan, îşi va aduce obolul său la ridicarea unei noi biserici a neamului, în Arad, după ce în timpul revoluţiei din 1848-biserica ortodoxă, situată atunci pe locul de astăzi a Colegiului Naţional „Moise Nicoară”, fusese în întregime distrusă de tunurile austriecilor din cetatea Aradului, ce bombardau oraşul ocupat de revoluţionarii lui Kossuth.

Dimitrie Moldovan va fi învrednicit de cinstea, pentru toate strădaniile sale, ca bun creştin ortodox, să fie ales ca prim epitrop al bisericii româneşti din Arad, imediat după noul statut organic elaborat de mitropolitul Andrei Şaguna. În perioada cât a fost epitrop al bisericii ortodoxe româneşti cu sprijinul său şi a altor „măeştri” şi plugari din Pârneava, oameni înstăriţi, s-a cumpărat un spaţiu viran, „grădina Tuculia (Thököly)”şi s-a început construcţia unei biserici măreţe cu două turnuri, biserică devenită Catedrală ortodoxă pentru românii arădeni, considerată şi astăzi (Catedrala Veche) un monument de arhitectură, biserică sfiinţită în anul 1865, iar pe lângă biserică, va înfiinţa potrivit tradiţiei şi o şcoală românească, aşa cum funcţionase pe vremuri „şcoala sârbească,” pe

lângă biserica ortodoxă distrusă în timpul revoluţiei, ridicată odinioară, la

I.P.S. Andrei baron de Şaguna (1809 - 1873), primul mitropolit

român al Transilvaniei

sfârşitul secolului al XVIII-lea de familiile macedoromânilor, proveniţi din Macedonia grecească, stabiliţi în Arad de frica turcilor, în „oraşul civil,” în cartierul Tikowetz, ce ocupa perimetrul din centrul oraşului de astăzi. „Se vede din aceste, că românii din Arad până la începutul veacului al XIX-lea erau oameni cu situaţie bună şi nu râfneau a face din copiii lor slujbaşi, adecă preoţi şi învăţători. Elita societăţii o formau pe atunci meseriaşii români, de cari se face pomenire în Istoria Aradului de Otto Lakatos, în legătură cu mulţimea breslelor şi alte instituţiuni din vremile acelea. Dintre aceştia, mă refer, de astădată la tatăl meu Dimitrie Moldovan, fiul unui plugar sărăcit, care î-şi avea moşia strămoşească acolo, unde se încuibase mai târziu faimosul Kriván, delapidatorul banilor dela sodria orfanală. Îngrijorată de soartea fiilor săi, mama – o femeie evlavioasă din familia Curticenilor, ramura poreclită Covăsinţeni – angajă pe fiul ei mai mărişor ca ucenic la un ţesător de pânză (tocaci), contra voinţei bărbatului ei, care zicea, că e ruşine să fii şegârt, (n.n. ucenic) şi-l îndemna să fugă dela stăpân. Mama a fost însă mai rezistentă şi cu mai multă influenţă, şi i-a succes să facă din fiul ei (maistor) măestru. Despre acest măestru român numit Dimitrie Moldovan, devenit preşedintele breslei ţesătorilor de pânză din Arad, zice Otto Lakatos în „Istoria Aradului,” că lui este a se atribui meritul, că ţesătorii de pânză, între cari mulţi erau unguri catolici, au făcut prapor şi în biserica românescă. Se vede, că în urmarea creşterii primite dela evlavioasa sa mamă, Dimitrie Moldovan, preşedintele breslei ţesătorilor de pânză, ţinea mult la biserica şi neamul său românesc şi nu putea suferi, ca bresla condusă de el, să aibă prapor numai în biserica catolică.

Poate împrejurarea aceasta la învrednicit de cinstea, să fie între cei dintâiu epitropi ai bisericii româneşti din Arad, după noua organizare în baza statutului organic a mitropolitului Andrei Baron de Şaguna. În timpul când era el epitropul bisericii, împreună cu domnul Jorgovici cismaşul, cu casa în strada Domnească (Eminescu de acum), s’a clădit biserica cu două turnuri din grădina lui Tuculia (Thököly), pentrucă auziam pe tatăl meu zicând: „românii, cari au episcop în Arad, nu pot fi mai prejos decât sârbii şi catolicii.” După terminarea bisericii în anul 1863, când m’am născut eu, şcoala românescă nu a mai stat multă vreme în casă de chirie, ci s’a mutat în altarul cel de cărămidă a bisericii cu şatra de lemn în care m’am botezat, transformat fiind în şcoală.” (Moldovan, I., op cit., p.9) Iosif Moldovan va urma primele sale clase primare la „Şcoala confesională românească” din cartierul său natal, al cărui învăţător era vestitul dascăl şi animator cultural Petru Popoviciu. La clasă se dovedeşte a fi, atât el cât şi vărul său primar, Iuliu Moldovan, ajuns mai târziu inginer silvic, considerat pe drept cuvânt întemeietorul siviculturii moderne din România, ca şcolari cu deosebite calităţi intelectuale, silitori şi dragi învăţătorului lor. „Printre elevii împărtăşiţi de o extraordinară atenţiune de către învăţătorul lor Petru Popoviciu sunt : Iuliu şi Iosif Moldovan, doi veri primari, după cum arată poza în care e fotografiat învăţătorul cu unicul său fiu Liviu şi cei doi veri Moldovan. Iuliu Moldovan a devenit inginer silvic şi ca atare înainte cu 48 de ani a fost chemat în România pentru organizarea silviculturei, ajungând inspector silvic foarte apreciat. Pentru deosebitele sale prestaţiuni generaţia din urmă de silvicultori (n.n din anii 1935) i-a ridicat un bust în pădurea Mihăieşti de lângă Florica, moşia familiei Brătianu, unde-şi începuse activitatea, iar pădurea Ceala din Arad, după cum suntem informaţi, este numit «Ocolul silvic Iuliu Moldovan», ca semn de recunoştinţă şi admiraţiune pentru fiul Aradului.” (Moldovan, I., op.cit., p.95) După absolvirea şcolii primare din Pârneava, unde se remarcă printr-o capacitate intelectuală deosebită şi prin dragostea de învăţătură sădită de Petru Popoviciu, urmează între anii 1876-1880 cursurile şcolii civile de 4 ani, fiind şi aici apreciat de profesorii săi pentru aptitudinile sale deosebite pentru învăţătură. La îndemnul unui coleg de breaslă al tatălui său, Dimitrie Moldovan-epitrop al bisericii ortodoxe şi starostele ţesătorilor din Arad, Iosif Moldovan va fi înscris la Preparandie, unde urmează doi ani, cu rezultate excelente cursurile, devenind învăţător în 1882. „Iosif Moldovan a fost destinat, să ajungă următor al său, (n.n e vorba de Petru Popoviciu) ca învăţător la şcoala din Pârneava.

Domnul Jorgovici cismaşul, ca prim episcop al bisericii a fost primul dintre arădeni, care şi-a înscris fiul său la teologie, sugerând şi colegului său Dimitrie Moldovan aceeaşi aspiraţiune. Se vede, că nu e, cum vrea omul, ci cum dispune Domnul. Lucrurile se întocmiră de aşa, că după terminarea clasei a IV-a secundară să intru în Preparandie, ca mai apoi să pot continua eventual şi teologia. Absolvind însă la anul 1882 Preparandia ca singurul elev cu 4 clase secundare, am devenit, fără să vreau, obiect asupra căruia se aruncau sorţii. Episcopul Ioan Meţianu zicând, că are mai mare nevoie de învăţători calificaţi decât de preoţi de rând, înduplecă uşor pe credinciosul epitrop al bisericii, se abate de la planurile sale, mai vârtos, după ce i s’a promis, că-i va face în curând loc în Arad. Spre a satisface apoi multor reclamaţiuni, mă trimiter ca învăţător la şcola din Cuvin, iar după câteva zile, revocându-mă de acolo, mă obligă la şcoala din Curtici, în calitate de învăţător suplinitor.” (Moldovan,I., op.cit., p.p.15-16) Nici la Curtici, Iosif Moldovan nu va rămâne mult timp învăţător, căci destinul îl va chema la Lugoj, unde va ucenicii şi unde va ajunge să predea timp de 4 ani într-o şcoală mică, dintr-un cartier, pe care o va însufleţi însă şi o va face cunoscută prin grija şi dragostea sa faţă de şcolarii săi spre care îşi revarsă toate cunoştinţele primite în anii de şcoală de la erudiţii săi profesori din Preparandie, mai cu seamă dr.Lazăr Petrovoci şi dr.Petru Pipos de la care a deprins „iubirea faţă de copii, care este suprema condiţie la învăţământ.” Se va remarca în scurt timp în oraşul de pe Timiş încât va ajunge sub „protecţia” lui Coriolan Brediceanu, cel care ani de-a rândul va fi liderul de necontestat al românilor bănăţeni şi care îi va încredinţa spre educaţie pe cei doi fii ai acestuia Tiberiu şi Caius, viitoare mari personalităţi ale politicii şi culturii româneşti în perioada interbelică. Caius Brediceanu va ajunge ministrul plenipotenţial al României la Viena, apreciat pentru activitatea sa diplomatică iar Tiberiu

Brediceanu, vestit compozitor de cântece naţionale, viitor ministru al cultelor în perioada de după Unire. În mijlocul familiei Bredicenilor, Iosif Moldovan „orfan de mamă de la 10 ani”, când în urma unei epidemii de ciumă şi-a pierdut surorile şi mama, se simţea „fericit sub oblăduirea doamnei Cornelia, „mama grahilor Tiberiu şi Caius,” fiii „înaltului meu protector Coriolan Brediceanu.” Iosif Moldovan se va strădui, cu folos, să le împărtăşească acestor doi copii, pe care îi îndrăgea mult, precum şi elevilor săi de la şcoala din cartierului Buchin toate cunoştinţele sale de dascăl, iar strădaniile sale nu au fost zadarnice, căci va fi înconjurat cu dragoste şi apreciere de cei apropiaţi, de şcolari şi de părinţii acestora. „Deosebita ei atenţiune (n.n este vorba despre Cornelia Bredicean) mă făcea să o consider mamă şi pentru mine şi punând în cumpănă cunoştinţele pedagogice de didactiă şi metodică, stăruiam, să o văd fericită prin rezultatele ajunse cu fiii săi adoraţi. Instrucţia e uşoară pe lângă o educaţie îngrijită de o asemenea mamă, care strecurase şi în sufletul meu, ceea ce putusem cuprinde în deplină măsură de la erudiţii mei profesori de pedagogie Dr. Lazăr Petrovici şi Dr. Petru Pipos, adecă: iubirea faţă de copii, care este suprema condiţie la învăţământ. Umila şcoală din cartierul Buchin, unde aveam să-mi pun în aplicare pentru prima dată cunoştinţele de învăţător, devine astfel un sanctuar al binecuvântării şi pentru copilaşii familiilor cari nu aveau posibilitatea să-şi împărtăşească de educaţiune mai îngrijită.” (Ibidem, p.17).

Şcoala primară din Buchin (Lugoj), cu prilejul examenului din anul şcolar 1884-1885. Desen: Iosif Moldovan

(Colecţia Biblioteca Judeţeană „A. D. Xenopol”, Arad)

O istorie a şcolilor româneşti din Arad (Colecţia Biblioteca Judeţeană

„A.D. Xenopol”, Arad)

Perioada în care a fost învăţător la Lugoj îi va marca pregătirea sa profesională, iar frumoşii ani ai tinereţii petrecuţi în preajma familiei Bredicenilor îi vor rămâne vie în amintire, încât în anul 1935, după mulţi ani, va mai povesti cu nostalgie foştilor săi elevi de la şcoala din Pârneava, ce au venit să-l omagieze, despre acele plăcute momente ale vieţii sale, fiind mândru, acum la bătrâneţe, de reuşita strădaniei sale.

În perioada cât a funcţionat ca învăţător la Lugoj, Iosif Moldovan, va urma la Caransebeş, în anul 1883 şi un curs de „calificaţie” în cadrul Institutului pedagogic greco-ortodox român de aici, şcoală cu tradiţie şi de mare prestigiu în acel timp. „Extraordinara podoabă o dă apoi coroanei activităţii noastre Tiberiu Brediceanu, vestitul compositor de cântece naţionale, fost ministru al cultelor şi artelor în Consiliul Naţional al Transilvaniei şi fartele său Caius Brediceanu, actualul ministru plenipotenţial al României în Viena (n.n e vorba de anul 1935), cari şi-au imprimat primele cunoştinţe de carte românească de la acelaşi izvor ca voi iubiţi şcolari şi şcolăriţe. Şi fiind ei primii noştri învăţăcei, instrucţia şi educaţia lor, făcută sub înţeleapta oblăduire a mamei lor Cornelia, născută Rădulescu (n.n cartea lui Iosif Moldovan, din care cităm «Şcoalele Românilor din Arad» este dedicată de elevii care i-au tipărit cartea, unul dintre ei fiind chiar proprietarul tipografiei, Gheorghe Ienci, doamnei Cornelia Brediceanu, sub

impresiunea celor mărturisite de iubitul nostru învăţător şi director şcolar), au avut covârşitoare influenţă asupra întregii noastre activităţi şi astfel şi asupra rezultatelor cari vă bucuraţi voi în ziua de azi, pentru că, accentuez cu deosebită mândrie: Cornelia, mama grahilor ne-a inspirat în măsura reclamată, adevărata iubire de copii, condiţiune imperativă în educaţiune. De încheiere îmi amintesc cu multă plăcere şi de micul Emil Sfetcu, al artei nostre pedagogice, fiul muncitorului vier Toma Sfetcu, care avea ospătărie în casa lui din Strada Făgetului, unde se ţineau târgurile de vite, foarte vestite, în oraşul Lugoj. Din gura acestuia om am auzit pentru prima dată proverbiala zicală: «Nu-i român ca Bănăţeanu/ Bănăţean ca Lugojanul/ Lugojan ca Brediceanu!» iar aceasta, ca o izbucnire spontană a entuziasmului ce l-a provocat primul debut al fiului său Emil, la examenul şcoalei din Bechin în Lugoj, stând în rând cu Tiberiu şi Caius fiii înaltului nostru protector Coriolan Brediceanu advocat în Lugoj, care-i strânsă mâna din preajma acelui examen ţinut la finea anului şcolar 1884-85. Recunoştinţa acestui om, faţă de noi nu avea margini. În unul din anii următori, pe când se încălzise de-a binelea, ne trezim cu vizita lui Badea Toma şi în Arad. A venit să anunţe rezultatul fiului său Emil elev la liceu şi mulţumindu-ne de ceea ce am făcut pentru el, ne-a declarat că nu va pregeta a aduce orice sacrificii ca să-şi vadă fiul său adorat, după sfatul şi îndemnul lui Coriolan Brediceanu «tata românilor din Banat».” (Ibidem, p.p.37-39) De fapt istorioara din anii tinereţii, a lui Iosif Moldovan, spusă la întrunirea cu foştii săi elevi, după 30 de ani, nu este altceva decât o parabolă cu trimiteri la celebra carte a lui Jean Jacques Rousseau (1712-1778), filosof şi scriitor francez, personalitate marcantă a secolului al XVIII-lea „Emil-sau despre educaţie” - roman pedagogic în care subliniază dragostea şi răbdarea pedagogului pentru copilul pe care îl are de educat. La Lugoj, Iosif Moldovan îşi va întemeia o familie, căsătorindu-se, la 18 mai 1884, cu Elena Cădariu, fata unui „mare agricultor de acolo,” cu care va avea o fată şi doi băieţi,Cornelia n.1886, Remus

Caius Brediceanu, ministru plenipotenţiar a României în

Viena (1935) fost elev în particular al lui Iosif Moldovan,

învăţător la Lugoj.

Cloşca n.1891 şi Sabin Vasiliu n.1889, iar naşii de cununie îi vor fi Coriolan şi Cornelia Brediceanu, familie cu care va păstra strânse legături şi după întoarcerea sa în oraşul natal. În semn de preţuire, mai târziu, Caius Brediceanu ajuns ambasadorul României în Austria, îi va trimite portretul său pictat în uniformă de ministru plenipotenţial, fostului său învăţător, cu prilejul nunţii de aur, sărbătorită de Iosif Moldovan la Arad în 18 mai 1934, portret cu care se va mândri şi-l va arăta tuturor bucuros de strălucita carieră diplomatică a elevului său din Lugoj. Învăţătorul Ioan Cădariu, director la „Şcoala primară curs inferior din Pârneava” din Str. Rahovei, fosta Mihály-utca, fondator al revistei „Şcoala Vremii,” revistă pedagogică şi culturală, apărută în Arad în luna octombrie 1930, făcea parte din familia soţiei, fiind o rudă a acesteia, iar Iosif Moldovan nu a fost deloc străin de iniţierea şi organizarea redacţionară a revistei învăţătorilor arădeni. „Din această prietenie cu tâlc a rezultat determinarea noastră, de a ne stabili definitiv în frumosul Lugoj, încheind actul căsătoriei, cu Elena Cădariu, cu fiica fruntaşului Ioan Cădariu, mare agricultor de acolo. La nunta aranjată la 18 mai 1884 în curtea gospodăriei de model a socrului nostru, la care au asistat cu părinţii lor ca nuni şi grahii Tiberiu şi Caius Brediceanu (n.n. se referă la Fraţii Grahi - Tiberius şi Caius, tribuni şi importanţi oameni politici ai Imperiului Roman a căror mamă purta numele de Cornelia având apelativul „mama Grahilor), a luat parte şi bătrânul meu tată.[...] Tot sub influenţa magică a sincerului nostru adorator Toma Sfetcu, s’a provocat şi trezirea sentimentelor de recunoştinţă a arădanilor,

faţă cu Dimitrie Moldovan, credinciosul epitrop şcolar al bisericii ortodoxe din Arad, pe care a servit-o cu tot devotamentul în curs de peste două decenii. Nicolae Pintea, Ilie Moisă şi Ioan Colarov cei trei plugari fruntaşi din Arad (n.n din Pârneava) cari cercetau adeseori târgurile cele vestite din Lugoj, sub vraja celor auzite în ospătăria lui Toma Sfetcu, veniră să ne invite ca învăţător ai fiilor lor din Arad. În curând după aceea a sosit şi avizul fostului nostru învăţător Petru Popoviciu despre publicarea de concurs pentru postul de învăţător la şcoala din Arad-Pârneava, fiind dânsul promovat la şcoala de centru, insistând a-mi prezenta recursul, pentru că dorinţa arădenilor (n.n a pârnăvenilor) este se aducă acasă pe fiul fostului epitrop Dimitrie Moldovan.” (Ibidem, p.19) Cu toată dragostea cu care a fost înconjurat la Lugoj, cu toate ofertele primite de a preda la şcoala din centrul oraşului, nostalgia şi dorul după oraşul natal, după locul unde „zac osemintele moşilor, părinţilor” a fost mai puternică şi Iosif Moldovan împreună cu soţia şi micuţa sa fetiţă Cornelia se va întoarce definitiv la Arad, ocupându-şi postul de învăţător la Şcoala din Pârneava, acolo unde a învăţat primele clase sub îndrumarea lui Petru Popoviciu, iubitul şi veneratul său dascăl, căruia îi va prelua cu cinste locul. „Auzind de veste, şi cu scopul de a mă menţine, lugojenii mă avansară încă în cursul acelui an şcolar, la şcoala capitală din centrul Lugojului şi mi-am încredinţat clasele primare ale şcoalei de fetiţe, poate tot la intervenţia mamei Cornelia. Dar nici această înaltă atenţiune a protectorilor mei şi nici insistenţele socrilor şi a lui badea Toma, n’au mai putut suprima dorul de a reveni în oraşul natal, acolo unde zac osemintele moşilor, părinţilor şi a le iubitelor mele surori, căzute jertfei epidemiei de coleră (n.n. este vorba de marea epidemie de holeră din anul 1873 ce a făcut multe victime în oraşul Arad şi în ţinutul acestuia).”(Ibidem, p.20) Din Lugoj, Iosif Moldovan se va întoarce în Arad cu o puternică zestre spirituală, căci Lugojul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea era considerat, pe bună dreptate, capitala spirituală a românilor bănăţeni, datorită efervescenţei culturale ce se desfăşura în oraş prin organizarea de concerte, serate literare, spectacole cu caracter naţional, prin care intelectualitatea românească căuta să menţină vie şi să cultive conştiinţa naţională a etniei româneşti.

Nu numai în Lugoj dar şi în bogatele şi puternicele sate româneşti din împrejurimi, Chizatău, Coştei, Brebu şi altele, învăţătorii bănăţeni duceau o politică de culturalizare a ţăranilor, prin înfiinţarea unor coruri bărbăteşti şi prin organizarea de festivaluri corale şi serbări populare, ce şi-au câştigat o binemeritată popularitate, antrenând un număr tot mai mare de „pauri,” ţărani plugari în fiecare an. Experienţă va câştiga în Lugoj şi în domeniul organizării învăţământului căci învăţătorii bănăţeni aveau deja şi erau bine organizaţi într-o asociaţie proprie ce le va conferi un alt statut, ce va veni în sprijinul învăţământului românesc, prin organizarea unor întruniri în diferite localităţi, într-un schimb rodnic de experienţă dăscălească, fapt ce se va întâmpla şi la Arad, mult mai târziu când Iosif Moldovan, va ajunge vicepreşedinte iar apoi preşedinte al Reuniunii Învăţătorilor. La 1 decembrie 1888 a fost ales cu o unanimitate de voturi, „din 224 voturi date la alegere, doar 37 au putut fi cucerite de alţi candidaţi,” învăţător la Şcoala din Pârneava, în locul fostului său învăţător Petru Popoviciu, ce fusese „promovat la şcoala din centru.”

Şcoala veche din Pârneava în 1888. Desen: Iosif Moldovan (Colecţia Biblioteca Judeţeană „A.D. Xenopol”, Arad)

„După ce din 224 voturi date la alegere, numai 27 au putut fi cucerite de alţi candidaţi, iar alegerea a fost confirmată şi de V. Consistoriu, la învitarea protopopului Moise Bocşan din Arad, în ziua de

1 Decemvrie 1888 mi-am ocupat postul la şcoala din Pârneava, urmat fiind şi de credincioasa mea soţie, de naştere din Lugoj.”(Ibidem, p.21) „Strămutarea” lui Iosif Moldovan la Arad, la „Şcoala Primară Confesională greco-ortodoxă din Pârneava,” s-a făcut potrivit normelor şi metodologiei, destul de riguroase, ale timpului, practicate atât pentru şcolile de la oraşe sau sate, sub directa patronare a mai marilor bisericii ortodoxe române. După ce devenea vacant un post în eparhie, se anunţa data concursului pentru ocuparea acestuia, în publicaţiile episcopiei, specificându-se condiţiile legale cerute candidatului care trebuia să îndeplinească şi anumite norme morale, să prezinte atestatul oficios, dacă

era cazul şi a mai fost învăţător înaintea concursului. Se recomandă ca până la validarea postului să se prezinte duminica, sau într-o sărbătoare la biserică, pentru dizertaţie şi proba practică prin care să arate poporenilor şi a celor prezenţi în biserică ce făceau parte din comisie, de ce sunt în stare, prin „cântarea la strană,” mai ales. Sinodul bisericesc va hotărî în urma disertaţiei candidaţilor în faţa credincioşilor, a clericilor şi a învăţătorilor, prezenţi la slujbă, pe câştigătorul concursului care mai apoi va primi un decret de numire ce va avea semnătura episcopului şi Sigiliul Consistoriului Diecezan greco-ortodox din Arad. După cum s-a putut vedea numirea prin concurs a unui învăţător pe post constituia un demers administrativ complex şi complicat procedural, dar foarte corect şi

imparţial, ceea ce sublinia importanţa acordată învăţământului de atunci, când se investea un învăţător pe post, tocmai datorită responsabilităţii pe care acesta o avea de îndeplinit la nivel comunitar şi în acelaşi timp naţional, şcolile confesionale fiind de altfel singurele care păstrau şi cultivau cultura, datinile şi obiceiurile naţiunii române din Transilvania aflată sub dominaţia străină, naţiune asupra căreia plana ameninţător

I.P.S. Ioan Meţianu (1828-1916)

Episcop al Aradului în perioada 1874-1898

pericolul deznaţionalizării cultivat politic de administraţia Austro-Ungară din acea perioadă. Şcoala Primară din Pârneava, avea pe vremea aceea clădire proprie, curte pentru jocul şcolarilor precum şi o grădină de pomi fructiferi. Ca în majoritatea şcolilor, în clasă învăţăceii erau aşezaţi în bănci lungi de lemn, cu o catedră în faţă, aşezată pe un podium de lemn. Materialul didactic era simplu, planşe pentru predarea citirii sau aritmeticii, confecţionate de învăţători, o maşină de socotit iar pe pereţi erau înşiruite hărţi geografice sau de istorie. Fiind de-a lor, este primit cu multă căldură de locuitorii din Pârneava, iar numărul elevilor ce îi frecventau şcoala a crescut foarte mult având peste 200 de elevi împărţiţi în 6 clase, încât cu mare greutate putea face faţă acestei situaţii, altfel îmbucurătoare pentru învăţământul românesc din acea perioadă, din punct de vedere al frecvenţei şcolare. „Speranţele ce le leagă arădenii de venirea mea la şcoala în care primisem şi eu primele cunoştinţe de carte, s’au manifestat prin numărul şcolarilor trimişi la şcoală, fără nici o formalitate de înscriere, cari nu au mai încăput în băncile şcoalei, înşirându-se de a lungul pereţilor cu cartea şi tăbliţa pe genunchi. Impresia ce mi s’a făcut la preluarea şcoalei de la prestigiosul meu fost învăţător, Petru Popoviciu a fost că nu mă voi putea achita niciodată de dragostea şi încrederea ce m’au ales, pentru că a produce rezultate cu 6 clase şi peste 200 de elevi, ticsiţi într-o singură sală de învăţământ, este absolută imposibiliate. Primul an de şcoală a fost deci adevărat calvar mistuindu-mi gândul compromiterii totale.” (Ibidem, p.21) Dându-şi seama că având un număr atât de mare de elevi nu va putea obţine rezultate în munca didactică, Iosif Moldovan reuşeşte pe baza unor situaţii statistice motivate de frecvenţă şi rezultatele elvilor să determine autorităţile să aprobe înfiinţarea unei noi şcoli în Pârneava, la numai doi ani de la numirea sa aici. Noua şcoală din Pârneava va fi situată pe strada Urban Ivan-utca, Dorobanţilor de astăzi, şi îl va avea ca învăţător pe Nicolae Ştefu, care fusese până atunci învăţător la Şcoala din Cuvin, fiind cunoscut ca un vestit „conducător şi cântăreţ de cor.” „În anul al doilea, cu consensul colegilor de la celelalte şcoale, am început să estradăm (n.n estimăm) rapoartele şcolare tipărite, în cari am cuprins, şcoală de şcoală, toţi elevii cu note obţinute la studii iar

Vechea şcoală primară confesională greco-ortodoxă din Pârneava, din strada Dorobanţilor, la care Nicolae Ştefu a fost

numit învăţător, în anul 1890

aceasta cu scopul de a atrage atenţiunea superiorităţilor şi a părinţilor asupra stărilor şi greutăţilor insuportabile. Urmarea a fost, că la anul 1890 s’a înfiinţat o şcoală nouă în Strada Dorobanţilor din Pârneava, la care a fost ales ca învăţător Nicolae Ştefu, vestitul cântăreţ de cor.” (Ibidem, p.21) Din păcate, tot în acel an, 1890, se stinge din viaţă învăţătorul Petru Popoviciu „diriginte”la Şcoala centrală din Arad, fostul învăţător de la Şcoala din Pârneava a lui Iosif Moldovan, învăţător cu mari calităţi didactice, ce a contribuit la formarea multor generaţii de personalităţi ale Aradului din acea perioadă. După trei ani de supliniri, postul său de învăţător la Şcoala Centrală din Arad a fost încredinţat, de „autoritatea bisericească” lui Iosif Moldovan, ce va deveni astfel, în 1893, învăţător director a celei mai bune şcoli româneşti arădene. În locul său la Şcoala din Pârneava va fi numit Mihai Olteanu învăţător la Şcoala din Şega, care îl va lăsa în locul său pe Dimitrie Roman, suplinitor la şcoala centrală. În locul acestuia va fi adus de la Şcoala din Şiria învăţătorul Ioan Vancu ce va avea o bună reputaţie în acel timp. „Tot în anul acela am pierdut însă prin moarte pe neînlocuibilul învăţător, diriginte Petru Popoviciu de la şcoala centrală, iar după o zadarnică încercare de trei ani cu suplinirea lui provizorie, la anul 1893 autoritatea bisericească cu scopul de a restabili legătura de unitate între şcoale ca în vremea lui, şcoala centrală ne-a fost încredinţată nouă, avansând pe Mihai Olteanu din Şega în locul nostru din Pârneava, iar locul lui la Şcoala din Şega a fost îndeplinit prin Dimitrie Roman, suplinitorul de până atunci la Şcoala Centrală şi schimbat curând cu Ioan Vancu, unul dintre învăţătorii cu mai multă reputaţie în timpul acela.” (Ibidem, p. 21)

Între cei trei învăţători Iosif Moldovan, Nicolae Ştefu şi Ioan Vancu se va lega o strânsă prietenie şi colaborare atât în domeniul didactic cât şi în cel cultural. Iosif Moldovan şi Nicolae Ştefu vor gândi şi vor edita un abecedar urmat de cărţi de citire pentru ciclul primar. Generaţii de elevi vor învăţa după aceste manuale, tipărite în mai multe ediţii şi foarte răspândite nu numai în dieceza Aradului. Împreună vor organiza, mai ales după ridicarea lăcaşului de cultură din Strada Dorobanţilor, „Casa Naţională” (1902), serbări populare ce nu vor fi uitate uşor de pârneveni, de locuitorii oraşului, serbări în care elementul specific naţional era la el acasă. „De aici în colo, cu corul măeştrilor şi a plugarilor organizat de Nicolae Ştefu şi trupa de diletanţi condusă şi instruită de noi (n.n Iosif Moldovan), din început a aranja concerte şi reprezentaţiuni teatrale, împreunate de petreceri de dans, urmând exemplul lui Petru Popoviciu, cu scopul de a închega iarăşi rândurile şi a deştepta interesul social pentru cultura românească.” (Ibidem, p.24) Sfârşitul anului şcolar, a examenelor şcolare era marcat în afara unui program artistic susţinut de elevi şi prin organizarea unei mici expoziţii cu lucrările şcolarilor, fie la desen sau în cadrul lucrului manual, precum şi prin întreceri sportive, la care participau o mulţime de părinţi sau chiar intelectuali ai oraşului. „Examenele şcoalelor noastre (n.n se referă mai ales la cele din Pârneava) deveniră festivaluri foarte atrăgătoare prin expoziţiile de desen şi lucru manual, pe lângă cântecele, declamaţiunile şi exerciţiile de sport ce practicau, şi pe lângă mulţimea părinţilor, deveniră cercetate de inteligenţă (n.n de intelectualii oraşului), autorităţile şi susţinătorii şcoalelor.” (Ibidem, p.24) Numărul de clase de a căror pregătire trebuia să se ocupe un învăţător era mare şi din această cauză nici rapoartele ce prezentau situaţia la învăţătură, şi rezultatele în urma examenelor şcolare nu menţionau progrese la învăţătură ci rezultate relativ slabe. De aceea în urma demersurilor făcute de învăţători, ce îl aveau în frunte pe Iosif Moldovan, pe lângă Comitetul parohial „s-a încuvinţat propunerea corpului învăţătoresc” de a reduce de la 6 la 3 numărului de clase pentru fiecare învăţător, iar elevilor din clasele mai mari a IV, V şi a Vi-a să li se înfiinţeze, tot în Pârneava, o „şcoală de curs superior.”

Şcoala primară superioară din Pârneava s-a înfiinţat în anul 1896, într-o casă închiriată din Str. Dorobanţilor şi-l va avea în fruntea ei pe Iosif Moldovan, care va reveni astfel din nou în Pârneava. Tot acum se trece la o mai bună organizare a şcolilor primare, aflate încă sub tutela bisericii alegându-se ca preşedinte al învăţătorilor, de la aceste şcoli, pe Mihail Oltean, unul din cei mai apreciaţi şi mai vechi dascăli confesionali arădeni, iar rezultatele nu au întârziat să apară. „Cu scopul de a promova rezultatele în direcţiunea aceasta, Comitetul parohial a încuvinţat propunerea corpului învăţătoresc, de a se reduce clasele de la 6 la 3 clase pentru fiecare învăţător, iar elevilor de clasele 4-5-6 să li se deschidă o nouă şcoală, ca să poată da importanţă şi mai mare dexterităţilor (n.n se urmărea astfel orientarea elevilor spre şcoala de arte şi meserii cu scopul de a învăţa imediat după absolvire o meserie, utilă în viaţă). Aşa s’a înfiinţat şcoala superioară, care a fost plasată, în edificiul închiriat de la parohianul Ilie Moisă în strada Dorobanţilor, şi s’a inaugurat la anul 1896 sub conducerea noastră (n.n Iosif Moldovan). Trecând astfel de la Şcoala centrală curs inferior la nou înfiinţata Şcoală superioară din Pârneava, la Şcoala centrală a fost aplicată ca învăţătoare Maria Precupaş, cu scop de a ni se da mână de ajutor la propunerea lucrului manual femeiesc. Sub conducerea lui Mihail Oltean, ales de noi ca preşedinte, fiind cel mai vechi în serviciu, şcoalele parohiale din Arad deveniră din zi în zi tot mai bogate în nrezultate.” (Ibidem, p.25) Numirea lui Mihail Olteanu ca preşedinte al învăţătorilor de la şcolile parohiale româneşti din Arad, ales doar de învăţători, nu a fost însă validată de Comitetul parohial, care, îl va alege şi îl va numi oficial, potrivit „regulamentului congresual,” articolul 83, pe Iosif Moldovan în această funcţie, cu scopul de a menţine o mai bună relaţie şi coordonare între şcolile cu clasele inferioare şi şcoala primară curs superior, înfiinţată recent în Pârneava şi încredinţată spre conducere acestuia. „Organizarea aceasta nu a avut caracter legal, de aceea, bazat pe disp. art. 83 din regulamentul congresual, Comitetul parohial a pus răspunderea întregului învăţământ pe umerii noştri (n.n Iosif Moldovan), alegându-ne de director al tuturor şcoalelor parohiale din Arad, pentru ca învăţământul şcoalelor cu clasele inferioare, cari dau

Î.P.S.S. Ioan I. Papp, Episcopul Aradului, vizitează şcoala lui Iosif Moldovan (2 mai 1904) Colecţia Biblioteca Judeţeană „A.D. Xenopol” Arad

contingentul necesar de elevi pentru şcoala superioară să fie îndrumat unitar.” (Ibidem, p.25) Înfiinţarea Şcolii primare curs superior în Pârneava va avea un efect benefic pentru tinerii din acest cartier, putând urma după absolvire, mai ales şcoli cu profil practic, cum ar fi Şcoala de arte şi meserii, fără să mai susţină nici un examen sau putând urma şi alte şcoli, chiar Preparandia, cu susţinerea unui examen de diferenţă. „....pentru absolvenţii clasei a VI-a de la şcoala noastră, stau deschise porţile Şcoalei de arte şi meserii fără examen de primire. Astfel, în anul 1901, când numărul absolvenţilor de şase clase se urcase la 20, am dus la Şcoala de arte şi meserii secţiunea tâmplărie pe: Gheorghe Măcean, Ioan Dan, Ioan Gligorescu, Gheorghe Curticean, Gheorghe Moţ şi Ilie Măcean, iar la insistenţele noastre, Aurel Ştefu, a trecut la secţia metalurgică.” (Ibidem, p.25) Obţinerea unor rezultate cu urmări practice în instruirea elevilor, a făcut ca Şcoala primară superioară din Pârneava să fie privită cu mult interes de oficialităţile vremii, încât şcoala a început să fie vizitată de diferite personalităţi locale, printre care este amintit şi P.S. Episcopul Aradului Iosif Goldiş, care vizitând şcoala în 1902 şi-a exprimat mulţumirea faţă de cele constatate aici. „Silinţele noastre, de a da învăţământului, a emana direcţiune practică, a atras atenţiunea binevoitoare a tuturor factorilor importanţi ai vieţii sociale şi s’au început o serie de vizite excepţionale de către P.S.Episcopul Iosif Goldiş, care-după cum se poate constata din protocolul

vizitaţiunilor-şi-a exprimat deplina mulţumită asupra constatărilor făcute.”(Ibidem, p.26) Câţiva ani mai târziu, în 1904, Şcoala primară curs superior din Pârneava, este vizitată de noul episcop al Aradului, Ioan I. Papp, ce rămâne impresionat de munca depusă de învăţătorii, de preoţii şi de credincioşii pârnăveni, pentru prestigiul şcolii şi al bisericii în acelaşi timp, încât bucuros donează un clopot nou bisericii din Pârneava, ce ţinea loc şi de catedrală episcopală, precum şi o importantă sumă de bani pentru începerea lucrărilor de reparaţii ale acesteia, ştiindu-se că biserica era veche, construită în 1863, şi necesita reparaţii. „A doua asemenea înaltă vizită ni s’a făcut la şcoală în ziua de 2 Mai 1904, din partea I.P.S noul episcop Ioan I. Papp. Bucuria ce i s’a cauzat prin stăruinţele depuse de preoţi, învăţători şi credincioşi deopotrivă, pentru prosperarea intereselor bisericii, a cărui arhiereu ajunse din darul lui Dumnezeu, i-a sugerat ideia după cum spunea să dăruiască un clopot mare de 3 măji metrice în valoare de 6000 coroane şi să deschidă cu 5000 coroane, o colectă în eparhie pentru repararea bisericii parohiale din Arad, care serveşte şi de catedrală episcopală.”(Ibidem, p.26) După moartea, în anul 1903, a învăţătorului Mihail Oltean, din lipsă de fonduri pentru menţinerea postului său, rămas vacant, Comitetul parohial „împovărat cu sarcina menţinerii şcoalelor,” din considerente deci financiare, va muta Şcoala superioară primară din strada Dorobanţilor la Şcoala primară de pe stada Căpitan Ignat, împreună cu încă o clasă de a III-a, cu scopul de a reduce numărul de elevi ce frecventau şcoala de pe strada Dorobanţilor. Din cauza numărului mare de elevi ce frecventau acum şcoala, munca învăţătorilor, suprasolicitaţi, nu a dat rezultatele aşteptate, aşa încât după o „tristă experienţă,” după ani, în 1905 este transferată de la Şcoala Centrală, în Pârneava, învăţătoarea Maria Precupaş, căreia îi revine sarcina de a se ocupa acum de pregătirea elevilor de la şcoala de pe strada Dorobanţilor, înfiinţându-se astfel o „şcoală de fete,” cum era cunoscută şcoala unde preda Maria Precupaş. Clasele de la Şcoala superioară se vor muta în clădirea Institutului Teologic, iar spaţiul destinat ca sală de clasă va fi tocmai sala festivă a institutului. „Pe când am ajuns însă în culmea aspiraţiunilor noastre cu planul de metamorfozare socială la anul 1903, moare învăţătorul Mihail Oltean,

iar comuna bisericească, prea împovărată cu sarcinile susţinerii şcoalelor, sistează postul devenit vacant şi mută şcoala superioară din strada Dorobanţilor în edificiul şcolar din strada Căpitan Ignat, întregind-o şi cu clasa a III-a, putem a reduce contingentul de şcolari la şcoala cu clasele inferioare, din strada Dorobanţilor. După doi ani de tristă experienţă cu acest fel de economizare, şcoala cu clasele superioare e mutată în centru, unde funcţionau şcoalele de praxă(n.n de practică pedagogică) ale preparandiei de băieţi şi fete. Învăţătoarea Maria Precupaş de la Şcoala centrală e mutată în Pârneava să preieie fetiţele de la şcoala cu clasele inferioare prea înpopulată.

Absolvenţii şcolii centrale (1905) cu învăţătorul director Iosif Moldovan

Aşa a ajuns şcoala superioară în sala spaţioasă din etajul edificiului bisericesc, care pe vremuri era sala festivă a institutului pedagogico-teologic, unde se ţineau sinoadele parohiale.”(Ibidem, p.27) Dacă la început „copiii inteligenţei române” din centrul oraşului urmau şi erau „crescuţi în şcoalele comunale ungureşti cu edificii şi amenajate mai ales şi cu clase divizate”(n.n clase separate), acum, în momentul în care a început să se vorbească despre rezultatele obţinute în şcolile româneşti, prin numărul mare de elevi ai şcolilor primare ce intrau pe baza unor examene în şcolile superioare, „inteligenţa română (n.n intelectualii) fiind atrasă de rezultate, a început a-şi trimite copiii la

şcoala românească, iar şcoalele de praxă au devenit neîncăpătoare pentru mulţimea şcolarilor.” (Ibidem, p.28) Acest fapt va aduce, însă unele modificări şi va restructura organizarea şcolilor primare româneşti din oraş, iar Şcoala superioară ce funcţiona în clădirea Institutului teologic, aflându-se în centrul oraşului şi fiind şcoală parohială, a fost nevoită să-şi deschidă porţile şi pentru şcolarii din clasele inferioare, aflaţi acum în număr foarte mare, încât s-a transformat treptat, treptat iarăşi în Şcoală primară cu şase clase. „Împrejurarea aceasta a fost moartea şcoalei superioare. Pentru reducerea contingentului de elevi la şcoalele de praxă preparandiale, şcoala superioară, ca unică şcoală parohială în centru, începând cu anul şcolar 1905-1906, a fost nevoită să primească şi elevi din clase inferioare, devenind, ca mai nainte, şcoală complectă cu 6 clase primare.” (Ibidem, p.28) Învăţător-director la această şcoală va rămâne Iosif Moldovan, care pentru obţinerea unor bune rezultate în timp cât mai scurt, va încerca tot felul de metode moderne de predare, cum ar fi „metodul fonomimic” mai ales în învăţarea scrisului şi a cititului sau va lua „modelul american” de conducere a claselor, în care elevul va primi o mai mare responsabilitate la nivelul grupului de elevi, uşurând sarcina de control a învăţătorului, care va avea mai mult timp, astfel, să se ocupe doar de latura instructivă, cea a învăţăturii, şi conferea în acelaşi timp elevului mai multă responsabilitate, implicându-l în viaţa şcolii şi vor folosi în viaţa formându-i deprinderi utile pentru mai târziu, cea socială şi personală (disciplină, ordine, ambiţie, iniţiativă, perseverenţă, competivitate, etc). „Punând în aplicare metodul fonomimic la instruirea scris-cetitului am observat că procedura se uşurează, copilaşii se înviorează şi rezultatele se ajung în timp mai scurt, economisind vreme mai multă pentru învăţământul direct din clasele superioare. Tot asemenea cu sistemul american de auto-guvernare a claselor, foarte interesant, care preocupă în permanenţă, provoacă şi excită ambiţiunea, ca o năzuinţă de mulaţiune. Sarcina de control şi desciplină a învăţătorului se reduce minimal, în schimb se câştigă timp pentru fiecare clasă, sau grupare de clasă.”(Ibidem, p.28) Introducerea în şcoală, de către Iosif Moldovan a acestor metode moderne de învăţare şi a unor sisteme practice de educaţie, împrumutate din ţările europene şi chiar de cele practicate în Statele Unite ale

Americii, vor avea rezultate îmbucurătoare asupra şcolarilor care îşi vor schimba şi ameliora situaţia la învăţătură şi în conduită, iar efectul practic va consta în realizarea pe plan social a multora dintre absolvenţii şcolii, cu care învăţătorul se mândreşte şi îi dă ca exemplu de cum „s’au valorificat în mod excepţional în viaţa socială,” aceşti copii proveniţi fiind din familii modeste de „plugari” din Pârneava. „Efectul l-am simţit încă în anul prim al introducerii acestor inovaţiuni şi îl dovedesc notele esenţial schimbate atât în conduită, cît şi cele din cunoştinţe şi dexterităţi, iar în prezent constatăm că absolvenţii clasei a VI a din anul acela 1906-7 şi cei următori fără deosebire s’au valorificat în mod excepţional în viaţa socială, unii pestrecând chiar prevederile noastre în clasificarea lor de atunci. Înşirăm între aceştia pe Ioan Nichin-doctor în drept, prim notar judeţean, Traian Vesa învăţător, Gheorghe Voştivar, Ştefan Curticean, Gheorghe Claici, Sava Barna, Sava Palca şi ceilalţi care îşi eluptară prin vrednicia lor situaţii alese între semenii lor.”( Ibidem, p.29) Seria de realizări în cea ce priveşte ameliorarea situaţiei sociale „a plugarilor sărăciţi şi a meseriaşilor decăzuţi” prin plasarea în „întreprinderi mai de seamă şi meserii mai rentabile” a copiilor acestora ce au absolvit 6 clase, continuă şi în anii şcolari următori. După cum se artă în raportul şcolar al anului 1909/1910 „când peste 100 dintre absolvenţi cu 6 clase au fost aplicaţi (n.n încadraţi) la diferite ramuri de industrie: (n.n sunt enumeraţi) ”4 desenatori arhitecţi, 5 zidari, 4 dulgheri, 3 strungari, 3 tinichigieri, 3 sculptori, 6 croitori, 10 tipografi, 5 fotografi, 4 măcelari, 4 ciubotari, 4 friseri, 14 la Şcoala de arte şi meseri-secţia tâmplărie, 4 metalurgie, etc”, 22 la comerţ şi 12 trecuţi la preparandie. Dintre fetele absolvente de 6 clase, 10 deveniră croitorese, 6 aplicate în comerţ, 4 la compactorie. Numărul acestora se sporeşte însă îndoit şi întreit prin aplicaţii la meserii direct de către părinţi, încă până a nu termina cursul primar complect, pentru că ideia s’a popularizat în urma îndemnurilor date şi consatatărilor făcute şi de părinţi: că meseria e plug de aur.” (Ibidem, p.30) Ieşirea la pensie în anul 1909 a „binemeritaţilor Nicolae Ştefu şi Ioan Vancu,” învăţători de mare prestigiu pentru învăţământul confesional românesc al acelor vremuri, nu aduce însă urmări negative în desfăşurarea activităţilor didactice deoarece „din anul şcolar 1910/1911 începând, întregit fiind corpu învăţătoresc cu noi puteri didactice,”

acestuia i se dă o nouă orientare, renunţându-se la clasele mari şi de a V a şi VI şi înmulţind clase mai mici, asaltate acum, văzând rezultatele, „de copiii inteligenţei române.” Tot în anul şcolar 1910-1911, sunt numiţi învăţătorii Gheorghe Popovici în Pârneava şi Dimitrie Popovici în Şega. În urma reputaţiei şi prestigiului crescut, datorită rezultatelor şcolare obţinute ca urmare a metodelor moderne în predare şi a noilor sisteme educaţionale introduse în şcolile confesionale de Iosif Moldovan, „inteligenţa română începe a se interesa în măsură tot mai mare de soarta şcolilor confesionale,” pe care le stimulează cu diferite fonduri sau alte mijloace materiale. Este menţionată contribuţia caritabilă a lui Nicolae Oncu, luptător memorandist şi deputat în Dieta de la Budapesta, pe atunci director al Băncii „Victoria” din Arad şi preşedinte al comitetului parohial. „Inteligenţa română începe a se interesa în măsură tot mai mare de soarta şcoalelor confesionale, care îşi formează o aureolă respectabilă în urma stăruinţelor puse de învăţători, de a emula cu şcoalele comunale şi de stat. Dr. Nicolae Oncu-directorul Băncii „Victoria” şi preşedinte al comitetului parohial-a creat o fundaţie pentru întemeierea unei biblioteci şcolare din contribuţiile sale de 5 mai apoi de 100 coroane lunarminte (n.n în fiecare lună).” (Ibidem, p.31) Exemplul lui Nicolae Oncu este urmat şi de „doamnele române,” de „Reuniunea femeilor române din Arad şi Provincie,” organizaţie care în preajma sărbătorilor, cu precădere a Crăciunului, organiza colecte pentru cumpărarea de îmbrăcăminte destinată şcolarilor săraci din şcolile confesionale. „...Doamnele române au întreprins colecte pentru îmbrăcare a şcolarilor săraci. Împărţirea se făcea cu mari solemnităţi în Ajunul Crăciunului, devenind pentru sărbători subiectul conversaţiunilor sociale în toate cercurile, şi faima răspândită înălţa prestigiul şi provoca nobile emulaţii între şcolari şi învăţători deopotrivă.”(Ibidem, p.31) Pentru Preparandia din Arad, Iosif Moldovan şi metodele sale didactice devin un model, pentru cum ar trebui să fie învăţământul în şcolile parohiale, încât corpul didactic al şcolii în frunte cu directorul său dr. Roman Ciorogariu şi împreună cu elevii preparandişti şi teologi din clasele superioare, vin să-i urmărească lecţiile, apreciate mai ales de profesorul de pedagogie dr. Petru Pipos.

„P.C.S. Protosincelul Roman Ciorogariu, directorul institutului pedagogico-teologic, actualul episcop octogenar de Oradea Mare (n.n 1935), în fruntea întregului corp profesoral aducea elevii claselor superioare de teologie şi pedagogie să asculte lecţiile de scris –cetit, cu noul metod fonomimic şi cele ale desemnului din natură practicate cu mult rezultat, şi apreciate în mod special de Dr. Petru Pipos, profesorul de pedagogie, prin note induse în registrele şcoalei.” (Ibidem, p.31) Şcoala centrală română confesională, ce îl avea ca învăţător-director pe Iosif Moldovan va fi considerată, în scurt timp, şi de oficialii învăţământului din Budapesta, drept una din cele mai bune şcoli primare din oraş, alături de şcoala confesională izraielită, datorită sistemului său educaţional şi a metodelor didactice moderne folosite, precum şi pe baza rezultatelor obţinute de elevi. În urma unor inspecţii făcute de Arpad Varjassy, „inspector regesc de şcoală” şi a rapoartelor acestuia, în care admira modul cum este administrată şi condusă şcoala, precum şi a metodelor didactice folosite, comisia administrativă a comitatului îl propune în data de 7 aprilie 1911 pe Iosif Moldovan pentru premierea sa de guvernul Austro-Ungar, prin aceasta recunoscându-se meritele deosebite ale acestuia în organizarea învăţământului primar confesional românesc. „Inspectorul regesc de şcoale Arpad Varjassy admira îndeosebi administraţia învăţământului în baza sistemului şcoalei active de auto-control şi metodul direct folosit cu rezultat la cunoştinţele geografice, dar îndeosebi la gramatică şi ortografie. În baza rapoartelor sale a rezultat: că şcoala română confesională, deopotrivă cu şcoala izraielită, este cea mai bună între şcoalele primare din Arad. Ocupându-se de aceste rapoarte comisia administrativă judeţeană în şedinţa judeţeană din 7 Aprilie 1911, face propunerea la guvern, pentru premierea directorilor de la aceste şcoale.”( Ibidem, p.31) Această propunere de premiere de către guvernul Austro-Ungar a învăţătorului Iosif Moldovan face ca şcoala să fie supusă unei inspecţii speciale la nivel de minister. Inspecţia ministerială este făcută de directorul Şcolii Normale de învăţători din Budapesta, Ladislau Nagy, în calitatea sa de comisar ministerial. Mulţumit de cele constatate, comisarul ministerial îl numeşte pe Iosif Moldovan ca propunator de limbă română la Şcoala

Constantin Rădulescu Motru (1868-1957) vizitează şcoala lui

Iosif Moldovan (7 mai 1911)

Normală de Stat maghiară din Arad şi ca profesor de desen şi caligrafie la Preparandia română din Arad. Trebuie să remarcăm faptul că Iosif Moldovan avea un talent deosebit la desen, iar multe din gravurile sale, cu care îşi ilustrează cartea sa, despre istoria învăţământului din Arad, sunt de-a dreptul impresionante prin măiestria realizării lor artistice, încât credem iniţial că sunt reproduceri din diverse gravuri ale epocii.Unele dintre acestea fiind folosite, ca material iconografic, de mare valoare în prezenta carte. „Ca o urmare a acestei intervenţii, şcoala noastră este supusă unei inspecţii speciale de către ministerul instrucţiunii. Pentru facerea inspecţiei a fost trimis Ladislau Nagy, directorul şcoalei normale de învăţători din Budapesta, în calitate de comisar ministerial, având ca rezultat, aplicarea noastră-cu consensul V. Consistoriu-ca propunator de limbă română la Şcoala normală de stat ungurească. De asemenea ni s’a încredinţat, propunerea desemnului şi a caligrafiei la preparandia română din Arad.” (Ibidem, p.31) Tot în acel an, 1911, Şcoala lui Iosif Moldovan, ce căpătase renume, este vizitată şi de Oficialităţi din România, prin prezenţa lui Constantin Rădulescu Motru, profesor de filosofie şi psihologie la Universitatea din Bucureşti şi viitor ministru al învăţământului public din Regat, din perioada imediat următoare. Oficialul român, aflat întâmplător în Arad, va fi însoţit de personalităţi româneşti locale ca: Dr. Nicolae Oncu, deputat în Parlamentul de la Budapesta, militant de seamă pentru drepturile românilor din Imperiu, director al celei mai importante bănci din oraş, Banca „Victoria,” precum şi de Sever Bocu, gazetar român, deputat şi el

Şcoala centrală a lui Iosif Molodvan este vizitată şi de Inspectorul General

dr. Onisifor Ghibu (1913)

în Parlamentul de la Budapesta, pe atunci director al ziarului de mare prestigiu, „Tribuna” din Arad. „O plăcută surprindere ni s’a făcut la 7 Mai 1911, imediat după inspecţia ministerială, şi poate sub impresia provocată de aceea, prin vizita neaşteptată a d-lui Rădulescu Motru, profesor universitar din Bucureşti, aflat întâmplător la Arad, însoţit fiind de d-l Dr. Nicolae Oncu, preşedintele comitetului parohial din Arad şi d-l Sever Bocu redactorul ziarului Tribuna.” (Ibidem, p.32) Şcoala Centrală din Arad, condusă de Iosif Moldovan, va deveni în curând o şcoală experimentală, un model de punere în practică a metodelor moderne, mai ales pentru elevii preparandişti. Luând modelul preparandiei româneşti Mihai Karolini, directorul Şcolii Normale maghiare din Arad îşi va aduce elevii din clasele superioare şi corpul didactic, să asiste la lecţiile moderne desfăşurate în această şcoală şi chiar şi la unele serbări şcolare sau alte festivităţi organizate în şcoala confesională românească. „De aici încolo, şcoala noastră centrală a devenit o instituţie de experienţă pentru toţi cei ce se interesau de sistemele noi ale instrucţie şi educaţiunei, apărute în cursul vremii şi puse în aplicare de învăţătorul ei (n.n Iosif Moldovan). Şcoala Normală de învăţători ungurească, imitând Preparandia română, a asistat cu elevii clasei superioare în frunte cu directorul Mihai Karolini şi întreg corpul profesoral în mai multe rânduri, la lecţiile diferitelor discipline, ba uneori chiar şi la festivităţile aranjate de şcoala noastră centrală.” (Ibidem, p.32) Faima şcolii, devenită şcoală model pentru toate şcolile din comitatul Aradului, va fi cunoscută şi în alte oraşe ale arhidiecezei transilvaniei, pentru toţi ce vroiau să se iniţieze în noile metode de învăţământ şi să cunoască şi alte sisteme educaţionale. Astfel, în anul 1913, Andrei Barabaş, directorul Şcolii Normale

maghiare de învăţători din Deva, cunoscut pentru scrierile sale în domeniul pedagogiei, va veni la Arad, special pentru a vedea şi cunoaşte activitatea practică din şcoala condusă de Iosif Moldovan. Tot în acel an, însuşi Onisifor Ghibu, ce deţinea funcţia de inspector general al tuturor şcolilor confesionale din Arhidiecezana Transilvaniei, însoţit de Gheorghe Ciuhandu, pe vremea aceea referent al consistoriului din Arad, au inspectat şcoala pentru a vedea cum sunt puse în practică metodele preconizate în planul de învăţământ elaborat de mai mulţi profesori şi învăţători români din Transilvania, aflaţi sub directa sa îndrumare. Dintre învăţătorii din Arad care au colaborat la întocmirea acestui plan s-au numărat Iosif Moldovan şi Dimitrie Popovici, amândoi învăţători la şcolile din Pârneava. „În anul 1913 am fost surprinşi pe neaşteptate de vizita faimosului Andrei Barabás, directorul Şcoalei normale de stat din Deva, mai apoi de surprinderea plăcută a D-lui Dr. Onisifor Ghibu, revizor general al şcoalelor confesionale din arhidieceza Transilvaniei, care-însoţit de P.C.presbiter dr. Gheorghe Ciuhandu, referent şcolar al consistorului din Arad, au venit să vadă rezultatele punerii în practică a planului de învăţământ făcut de dânsul în colaborare cu mai mulţi profesori şi învăţători, între cari, dintre învăţătorii din Arad am fost eu (n.n Iosif Moldovan) şi Dimitrie Popoviciu.” (Ibidem, p.32) Iosif Moldovan este mulţumit de rezultatele pe care le-au obţinut elevii săi în urma examenelor şcolare. Cu multă mândrie, făcând un scurt bilanţ al celor mai meritoşi elevi, înşiră un număr impresionant de asemenea elevi, ce au avut „nota generală eminent.” După nume mulţi dintre elevii săi proveneau din Pârneava. „Dintre elevii şcoalei centrale astfel organizate ne reamintim cu multă plăcere de: Florica Raicu, Ioan Moldovan, Florica Pap, Stela Moldovan, Maria Roxin, Zorca Chiral şi Tiberiu Popovici, cari în clasa a IV obţinuseră nota generală eminent. Asemenea cu aceştia au fost: Sever Luceau, Hortensia Trăilescu, Tulia Vaţan, Sever Ispravnic, Zoe Pop, Eleonora Popovici, Adriana Raţ, Silvia Raicu, Felicia Raicu, Alexandru Pop, Letiţia Raţ, Emilia Ciurlac, Delia Lazăr, Eugen Botiş, Mihai Morgoran, Petru Sertea, Lucia Popovici, Aurelia Otlăcan, Maria Moţ şi Gheorghe Vârtaci.”(Ibidem, p.32) Din păcate seria acestor notabile rezultate pentru învăţământul românesc din Arad a fost întreruptă o dată cu izbucnirea în 1914 a primului război mondial, ce va avea urmări dureroase şi pentru viaţa şcolilor deoarece multe instituţii de învăţământ vor rămâne fără învăţători, care vor fi mobilizaţi pe front, de unde mulţi dintre ei nu se vor mai întoarce.

Din cauza situaţiilor materiale deosebit de grele, ca urmare a războiului, multe familii nu vor mai avea posibilitate să-şi trimită copiii la învăţătură, aceştia rămânând acasă să-şi sprijine familia în efortul de supravieţuire, sau vor fi marcaţi de moartea sau dispariţia pe front a celor dragi, plecaţi să lupte.

Români din Arad, încorporaţi în armata austro-ungară. (Frontul din Galiţia 1915)

„Începând cu anul şcolar 1914-1915, când a erumpt războiul mondial, şcoalele noastre au avut de înregistrat momente dureroase şi să facă eforturi supranaturale pentru menţinerea prestigiului şi îngrijirea copilaşilor nevinovaţi, adânc oprimaţi de cele ce aveau să le îndure, în lipsa modului de alimentare normală, şi a impresiilor cauzate de ducerea părinţilor la războiu, mai apoi, vestea despre moartea şi dispariţia multora dintre ei.”(Ibidem, p.33) După declanşarea ostilităţilor militare, învăţătorii arădeni din şcolile confesionale româneşti au avut de înfruntat greutăţi şi mai mari datorită faptului că printr-o dispoziţie a Ministerului de culte şi instrucţie de la Bucureşti, limba română era considerată ca studiu auxiliar în clasa I-II ale şcolilor populare. Reacţia învăţătorilor români la aceste măsuri de deznaţionalizare nu s-a lăsat aşteptată, organizând adunări populare în care au vorbit despre trecutul neamului românesc, iar în cadrul micilor manifestări culturale, organizate cu diferite prilejuri, elevii declamau

poezii cu caracter patriotic şi militant şi se intona „Deşteaptă-te, române!” de Andrei Mureşanu. Deşi Preparandia din Arad se lupta cu mari greutăţi din cauză că localul fusese ocupat de un spital militar, directorul a stimulat activitatea societăţii de lectură, cultivând la elevi receptivitatea faţă de cultura românească, difuzând în şcolile populare cărţi ale scriitorilor din România. Mulţi dintre învăţătorii români sunt arestaţi şi internaţi în lagăre, din cauza atitudinii ostile faţă de politica guvernului Austro-Ungar şi a manifestării intransigente legate de revendicările lor naţionale. Din Arad, de la Şcoala primară din Pârneava a fost internat în lagăr învăţătorul Dimitrie Popovici, colaboratorul direct a lui Iosif Moldovan, din Galşa învăţătorul I. Grofşoreanu, coautor al abecedarelor editate de Iosif Moldovan, din Hălmagiu învăţătorul Ştefan Traian, învăţătorul Dumitru Roian din Radna, iar la Ineu învăţătorul P. Dârlea şi protopopul local au fost de asemenea arestaţi în toamna anului 1916 şi duşi dintr-un lagăr în altul, fiind acuzaţi că înainte de intrarea României în război au făcut o vie propagandă în favoarea românilor. În februarie 1917 s-a început o susţinută campanie de obţinere de semnături pentru aşa zisa „declaraţie de fidelitate” a românilor, de care ministrul maghiar István Tisza avea nevoie pentru a-şi justifica politica sa agresivă faţă de intelectualii români. Militanţii români în frunte cu Vasile Goldiş, Şt. Cicio-Pop, Roman Ciorogariu şi alţii, au refuzat cu multă demnitate semnarea declaraţiei. Presiuni morale s-au făcut şi asupra învăţătorilor români internaţi în lagăre pentru semnarea declaraţiei. Comisia ministerială care s-a deplasat la Sopron, pentru a obţine declaraţiile dorite a întâmpinat refuzul demn al celor internaţi, care fuseseră preveniţi de Ştefan Cicio-Pop. În timpul acesta, în şedinţa cabinetului de război, István Tisza, dădea pe faţă adevăratul sens al politicii pe care o promova: politică de anexiuni şi o nouă oprimare naţională. El cerea ca după război, Ungaria pe care o vedea victorioasă, să încorporeze Muntenia, ceea ce în intenţia guvernanţilor ar fi avut ca urmare o sporire foarte importantă a puterii economice şi o încorporare a unui teritoriu românesc locuit de peste 3 milioane de locuitori. În şedinţa din 22 iunie 1917 a Parlamentului de la Budapesta, Şt. Cicio-Pop şi-a manifestat neîncrederea în guvern, iar primul-ministru István Tisza îl acuză că la Arad există un cerc de intelectuali români grupaţi în jurul ziarului „Românul,” care şi-a arătat ostilitatea faţă de autoritatea statală, refuzând să semneze „declaraţia de fidelitate.”

A fost doar începutul, căci pe tot parcursul războiului intelectualii români au contribuit treptat, treptat la destrămarea puterii de stat. Dacă în toamna anului 1916 se făcuseră atâtea arestări şi internări în lagăre, în vara anului 1918, deci numai în doi ani, năruirea iminentă a statului dualist devenise evidentă, căci majoritatea legilor şi dispoziţiilor emise în timpul războiului nu mai aveau putere executorie, iar pe front situaţia era dezastruoasă, revoluţia bolşevică cuprinsese deja şi armata imperială.

„Cătanele” imperiale spre sfârşitul războiului. (Vara anului 1918)

Faptul era constatat de primari (birăi), notari şi alte autorităţi comitatense, determinându-l pe Barabás Béla, prefectul Aradului în acea perioadă, să solicite ministerului de război să transfere forţe armate la Caransebeş şi Arad. Comunitatea românească, mobilizată de intelectualii săi, preoţi şi învăţători, nu mai participa la efortul economic necesar susţinerii războiului. Iosif Moldovan, ca un bun român, ca un intelectual ce se bucura de un deosebit prestigiu în rândurile învăţătorilor datorită calităţilor sale dăscăleşti, ce i-au adus faima şi în acelaşi timp şi datorită funcţiilor sale, de preşedinte a «Reuniunii învăţătorilor» din dreapta Mureşului, de comisar protopopesc de examen şi de director al şcolilor primare ortodoxe române din Arad, va căuta să ridice moralul conaţionalilor săi

prin cultivarea sentimentului de încredere şi optimism, dând prin atitudinea sa, convingerea tuturora că victoria în război va fi de partea neamului său, iar visul de aur al românilor transilvăneni se va izbândi cât de curând. Semnificativă în acest sens este o întâmplare, petrecută în familie, când nepotul său Caius, băiatul fiicei sale Cornelia, ce va deveni peste ani cunoscutul matematician Caius Iacob, academicianul de mai târziu, se juca de-a războiul. Întâmplarea pe care o redăm, întâlnită şi reluată de noi, dintr-o excelentă monografie, dedicată lui Caius Iacob, monografie scrisă cu mult talent literar, de o fostă studentă a academicianului, Florica Banu, redă tocmai optimismul şi încrederea, existentă în casele multor români, încrederea încă ce exista în victoria armatei regale române, împotriva duşmanului, ce vremelnic, în 1917, ocupase, spre disperarea multora, mai bine din jumătatea României, silind guvernul să părăsească capitala ocupată, Bucureştiul, şi să se refugieze în Moldova, la Iaşi. Totul părea pierdut. Dar înainte de a reda întâmplarea, plină de semnificaţie, în ceea ce priveşte credinţa cultivată în sufletul neamului, de atâtea veacuri, ne vedem puşi în situaţia, pentru ca cititorul să înţeleagă mai bine, să facem o scurtă paranteză în care să prezentăm, reluând chiar unele lucruri, anuminte momente din viaţa şi activitatea didactică a lui Iosif Moldovan. După cum s-a mai arătat, Iosif Moldovan şi-a început cariera de dascăl la Lugoj, exceptând perioadele scurte de dinainte, când a funcţionat ca învăţător la Cuvin şi Curtici. Aici va intra datorită meritelor sale de educator, în familia cunoscutului om politic bănăţean Coriolan Brediceanu căruia îi va medita în particular pe cei doi fii, Tiberiu şi Caius, ce vor ajunge după Unire, importante personalităţi în viaţa culturală şi politică a României Mari. Tot la Lugoj, Iosif Moldovan, o va cunoaşte pe viitoarea soţie, provenită dintr-o bogată familie, de agricultori înstăriţi, bogaţi. Naşi de cununie vor fi chiar Coriolan şi Cornelia Brediceanu, iar căsătoria lor va fi binecuvântată prin trei copii, doi băieţi Sabin şi Remus şi o fată Cornelia, ce va purta numele naşei sale. În anul 1888, Iosif Moldovan va reveni cu întreaga familie, în Arad, în cartierul său natal Pârneava, unde îşi va continua strălucita carieră de dascăl, începută la Lugoj. Va fi învăţătorul şi directorul a generaţii de şcolari, precum şi dascălul propriilor săi copii iar fiica sa Cornelia, va urma exemplul tatălui, devenind învăţătoare. Va avea bucuria să ajungă şi învăţătorul, în primul an de şcoală a nepoţilor săi, Zoe şi Caius Iacob, copiii fiicei sale Cornelia.

Redăm cu plăcere aceste momente din viaţa de familie a acestui dascăl de excepţie, aşa cum le-am întâlnit, minunat surprinse în monografia „Casius Iacob - viaţa şi opera”, scrisă de un distins profesor de matematică, cu vocaţie certă de filolog, Florica Banu, bună cunoscătoare a vieţii academicianului, carte ce aduce unele amănunte mai puţin cunoscute şi din viaţa bunicului său, Iosif Moldovan şi anume că într-o anumită perioadă, de după Unire, a deţinut printre altele şi funcţia de inspector general al învăţământului primar din România. „În al doilea rând, trebuie să-l cunoaştem pe Iosif Moldovan (1863-1940), bunicul matern al lui Caius Iacob. Fiul unui fost maestru ţesător de pânză, el a deţinut multă vreme funcţia de preşedinte al breslei sale precum şi epitrop al catedralei din Arad. Iosif Moldovan şi-a început activitatea de învăţător la Lugoj unde, după doi ani s-a căsătorit cu o lugojană. Printre primii săi elevi, cu care avea să se mândrească mai târziu, se numără şi Tiberiu Brediceanu, cunoscut compozitor român. Acesta era fiul lui Coriolan Brediceanu (1850-1909), care s-a evidenţiat în lupta de afirmare naţională a poporului român. Circula în vremea aceea chiar dictonul: „Nu-i român ca bănăţeanu, bănăţan ca lugojanul, lugojan ca Brediceanu.” La 14 februarie 1886 s-a născut fiica lui Iosif Moldovan, Cornelia, căreia Corional Brediceanu i-a fost naş. Aceasta nu întâmplător, căci legătura dintre cele două familii se stabilise deja, întrucât învăţătorul era şi mentor al copiilor Brediceanu.

Fiica lui Iosif Moldovan, Cornelia, nepoţii Caius şi Zoe, precum şi

ginerele său, prof. univ. dr. Lazăr Iacob

În anul 1888, familia lui Iosif Moldovan s-a mutat la Arad, aşa încât Cornelia şi-a petrecut copilăria în alt oraş decât cel natal. Aici Iosif Moldovan a continuat să fie un dascăl de excepţie. S-a afirmat cu deosebită tărie în cei 40 de ani de muncă. A fost preşedintele Reuniunii Învăţătorilor Români din judeţul Arad. După „preluarea imperiului” a fost revizor şcolar, devenind apoi inspector general al învăţământului primar. Putem afirma că avea focul sacru în meseria de dascăl. Era atât de pasionat încât se ocupa şi cu orientarea elevilor pentru producţie, după ce, chiar el tatonându-le aptitudinile, le îndruma paşii prin sfaturi părinteşti. Ca autor de manuale şcolare pentru şcolile româneşti, a dat dovadă de un profund spirit pedagogic şi patriotic. A publicat diverse lucrări asupra istoriei reuniunii învăţătorilor din Arad, în care evoca viaţa culturală românească din perioada premergătoare Marii Uniri. Putem afirma că Iosif Moldovan a scris o pagină de nemurire în istoria Aradului.”(Banu, Florica, op.cit., p.19) Cornelia Moldovan, fiica lui Iosif Moldovan, se va căsători în anul 1909 cu doctorul în teologie şi drept canonic Lazăr Iacob, profesor la Institutul Teologic din Arad, ce provenea şi el dintr-o familie numeroasă, familie de intelectuali originari din Bihor, cu o bogată activitate politică pusă în slujba neamului românesc. Cei doi copii ai acestora, Zoe şi Caius, au fost crescuţi la început, în casa bunicilor dinspre mamă, la Arad, în cartierul Pârneava, „suburbiul românesc” al oraşului, simţind încă de mici „frământările părinţilor şi bunicilor,”marcaţi în acei ani de importantele şi crucialele evenimente care s-au abătut şi asupra naţiei româneşti din Transilvania subjugată. Bunicul, Iosif Moldovan, se ocupa cu dragoste şi de educaţia nepoţilor săi, pe care i-a avut şcolari chiar în primul lor an de învăţătură, luândul mai ales pe nepot, pe Caius, în plimbările sale cu birja prin cartierele româneşti ale Aradului. „Deşi avea diplomă de învăţătoare, mama lui Caius Iacob a preferat să aleagă dintre profesie şi familie pe aceasta din urmă. Şi-a sacrificat toate interesele pentru copii. Datoria de mamă era suprema ei chemare. A dat dovadă permanent de un devotament rar întâlnit, renunţând la orice preocupare ce nu privea familia. Putem spune că biografia ei se contopeşte cu cea a copiilor pe care îi iubea foarte mult, deşi atunci când era cazul putea fi categorică şi severă în aceiaşi măsură. A fost o femeie ambiţioasă şi a transmis această trăsătură de caracter şi copiilor săi. Când Zoe, sora lui Caius, în vârsă de 6 ani, a mers la şcoală, mama nu a ezitat ca micul băiat de numai 4 ani şi jumătate să fie înscris şi el odată cu ea. Îi plăcea să-i ştie mereu împreună. Considera că sentimentul de familie unită trebuie cultivat în orice împrejurare. Copiii

au fost înscrişi la singura şcoală primară românească din Arad, aflată în centrul oraşului. Aceasta cuprindea 6 clase, toate în aceiaşi sală care era organizată pe câte o coloană pentru fiecare treaptă de învăţământ. Orele se desfăşurau în cea mai perfectă ordine, căci învăţătorul nu era altul decât bunicul Iosif Moldovan. Arta lui pedagogică i-a permis să realizeze această misiune dificilă. Păstra disciplina şi ordinea, ajutat fiind şi de elevii numiţi de el în funcţii ca: „prefect”, „monitor”, „chestor”. Dar înainte de toate el era un dascăl iubit de copii. Sărac sau bogat, oricine găsea înţelegere şi alinare în vorba lui înţeleaptă. A avut o mare influenţă asupra nepotului său Caius, pe care îl lua uneori la plimbare prin oraş, închiriind cu ora câte o birjă. Îi arăta cartierele româneşti care se extindeau şi începeau să se impună.” (Ibidem, p.p.26-27) Pentru românii din Transilvania, încorporaţi în graniţele Imperiului Austro-Ungar, războiul începuse deja din 1914, iar mulţi dintre taţii ori fraţii mai mari ai copiilor fuseseră trimişi de împărat să lupte şi să moară pe meleaguri străine, de care nu erau legaţi cu nimic. În familii se discuta necontenit despre război, ce aduse deja după sine necazuri şi lacrimi în multe case. Cursul evenimentelor avea însă să se schimbe câţiva ani mai târziu, în 1917, odată cu intrarea armatei regale române în război. La început au fost speranţe, mari speranţe, apoi o mare nelinişte şi îngrijorare a cuprins inimile românilor transilvăneni atunci când soarta războiului înclinase nemilos balanţa în favoarea duşmanilor ce ocupaseră o bună parte a României. Mulţi însă nu şi-au pierdut speranţa şi credeau, cu încăpăţânarea pornită din sufletul românesc, într-o altă soartă ce avea să le încununeze speranţa de veacuri – Unirea cu Patria Mumă. Jocurile copiilor, ale băieţilor, mai ales, erau şi ele marcate de aceste evenimente pe care le auzeau mereu în familiile lor. Băieţii se jucau de-a războiul, împărţiţi şi ei în două tabere, duşmane. Unii erau români ceilalţi erau duşmanii. Caius Iacob, într-un astfel de joc, făcea parte din tabăra românilor. Cât de puternice erau inoculate, din familie, sentimentele de dragoste şi încredere în neamul său românesc, copilului la acea vârstă, se poate vedea din întâmplarea povestită de acesta, autoarei cărţii din care cităm, întâmplare păstrată vie în memoria academicianului român. „Caius Iacob s-a născut la 29 martie 1912, într-un Ardeal pe care-şi punea pecetea Imperiul austro-ungar. Suntem în perioada premergătoare primului război mondial. A simţit de la o vârstă foarte fragedă frământările părinţilor şi bunicilor, reprezentanţi ai intelectualităţii româneşti din Transilvania. În familie se discuta mult despre intrarea României în război şi despre speranţele legate de acest

eveniment, adică despre eliberarea Transilvaniei şi despre alipirea ei la patria-mumă. Caius asculta cu atenţie, încercând să înţeleagă şi să participe sufleteşte, pe cât îi era posibil, la evenimentele prin care urma să treacă România. Sentimentul de dragoste de neam a fost sădit în sufletul micului băiat din Aradeal în aceste momente de grea cumpănă pentru poporul român. Revolta împotriva duşmanilor acestuia se strecura încet, dar profund, în mintea acestui copil de numai cinci ani. Au venit zile grele, de deznădejde, când armata română a trebuit să se retragă în Moldova, urmate apoi de zilele marilor speranţe, când zorii mântuirii au început să apară. Copiii, pătrunşi de evenimente, se jucau de-a războiul. Formau tabere duşmane, apoi se atacau. Jocul era însufleţit, băieţii se credeau mari soldaţi. Într-o zi au stabilit ca ţările în război să fie desenate. Astfel, tabăra română, din care făcea parte şi Caius, a desenat pe pământ conturul României, aşa cum şi-l închipuiau ei, dar tabăra adversă a devenit un contur plin de colţuri ascuţite, pentru a sugera ţara duşmană, căreia însă nu i-au precizat numele.

Nepotul lui Iosif Moldovan, academicianul Caius Iacob, la un congres de matematică

Duşmanii atacau întotdeauna, pentru că în mintea copiilor, România fusese mereu cotropită, iar ei nu-şi puteau imagina altfel. La un moment dat, Caius a spus celor din tabăra lui:«De ce să ne lăsăm mereu atacaţi, hai să atacăm şi noi». Şi au pornit furioşi spre ţara vecină. Luaţi prin surprindere, duşmanii au fost învinşi. Înfierbântat de reuşita ideii sale, când a ajuns acasă, a întrebat-o pe mama lui:

«Mamă, de ce nu mergem la duşmani să-i atacăm noi pe ei. O să-i luăm prin surprindere şi o să-i învingem. Pagubele vor fi la ei acasă şi n-or să mai aibă curaj să vină la noi». Mama i-a mângâiat părul neted, având un zâmbet misterios pe faţă. Înapoia lui se ascundeau lacrimi. Dar Caius Iacob era prea mic pentru a înţelege evenimente atât de mari. Românii din Aradeal aveau un ideal: unirea tuturor românilor din Transilvania cu România. Atmosfera de luptă era dublată de această dorinţă. Ea a devenit mai acerbă după începerea propriuzisă a războiului. Astfel că, cei doi copii ai familiei Iacob, Caius şi Zoe, şi-au petrecut copilăria în mijlocul unor frământări istorice fără precedent. Toate acestea au marcat în mod evident dezvoltarea lor ulterioară. Marea Unire din anul 1918, între Transilvania şi România, eveniment ce s-a pregătit cu mult timp înainte şi a răsunat mult timp după aceea, a avut un mare ecou în sufletele celor doi mici patrioţi.” (Ibidem, p.p.23-24) În vara anului 1918, a fost anunţat un nou împrumut al statului către populaţie necesar continuării războiului. La 30 august 1918, protopopul Aradului T. Văţianu, informează senatul şcolar că din 27 de învăţători numai trei au suscris sume simbolice, iar dintre elevi numai la o şcoală s-a dat o sumă mică. Era un semn că autorităţile nu mai puteau exercita nici o influenţă. Înlăturarea treptată a simbolurilor puterii de stat austro-ungare prezenta aceeaşi semnificaţie a eroziunii statului şi a diminuării treptate a capacităţii lui de-a impune o anumită conduită civică românilor conştienţi tot mai mult de puterea lor naţională. Astfel, în anul 1917, când ministerul de culte şi instrucţie a cerut senatului Şcolar al Episcopiei Aradului să se sărbătorească datele membrilor curţii imperiale, autoritatea şcolară din Arad a hotărât să ceară instrucţiuni Consistoriului mitropolitan din Sibiu pentru a se asigura o procedare uniformă în toate unităţile superioare de învăţământ românesc. Era un mod formal de a refuza sărbătorirea datelor respective. Un alt gest, mult mai evident, în sfidarea autorităţii statale, a fost în ziua de 3 noiembrie 1917, când la serbarea organizată pentru pomenirea soldaţilor căzuţi în război, profesorii şi elevii de la Preparandie, au refuzat să cânte imnul de stat, susţinând că serbarea s-a făcut în cadrul autonomiei bisericii.

Comisarul imperial de pe lângă Preparandie supraveghea tot mai mult conduita şi activitatea elevilor din clasele superioare şi legăturile acestora cu cercurile politice româneşti din Arad, implicate tot mai mult în lupta naţională. Spre sfârşitul anului 1917 acesta cere senatului şcolar să pună în toate sălile de învăţământ emblema statului, dar i s-a refuzat propunerea, motivându-i-se că doar în cadrul şcolilor medii şi populare stema statului este obligatorie şi mai mult Consistoriul din Arad nu îi atribuie acestuia nici un drept de control asupra şcolilor aflate în cadrul eparhiei. Pentru menţinerea controlului în unităţile de învăţământ, inspectorul regesc de şcoli, a mărit simţitor numărul inspecţiilor în şcolile româneşti cu scopul de a supraveghea atitudinea elevilor şi a învăţătorilor faţă de situaţia dezastruoasă în care se găsea şi şcoala în acea perioadă. „Vă închipuiţi situaţia noastră, a acelora care aveam să alinăm nu numai durerea micilor noştri şcolari dar şi a aparţinătorilor lor şi să ne mascăm sentimentele în faţa stăpânirii, pentru a nu fi suspectaţi şi depărtaţi (n.n deportaţi în lagăre) prin internare de aceşti oprimaţi ai sorţii; mai vârtos după ce învăţătoriii Dimitrie şi Gheorghe Popovici, ca cei mai tineri, au fost înrolaţi şi apoi, cel dintâi, internat (n.n în lagăr) pentru sentimentele sale româneşti şi atitudinea intransigentă din trecut.” (Moldovan, I., op.cit., p.33) Din cauza războiului, mulţi dintre învăţătorii arădeni au fost trimişi pe front, lăsând astfel pe cei rămaşi să-i suplinească, fie prin comasarea unor clase, fie printr-un program alternativ, în două schimburi, dimineaţa şi după amiază, cu elevii din clasele mai mici, iar toţi elevii din clasele mai mari au fost comasaţi la Şcoala centrală, condusă de Iosif Moldovan. „Pentru a prevedea instrucţia la toate şcolile române din Arad, numai cu ajutorul învăţătoarei Maria Precupaş, am fost siliţi a introduce sistemul alternativ, cu unii înainte, cu alţii după masă, iar clasele superioare de la toate şcoalele a le concentra la şcoala noastră centrală.” (Ibidem, p.33) Iosif Moldovan, la fel ca majoritatea învăţătorilor români din monarhie, va trece în anii războiului prin momente grele, atât din punct de vedere moral, fiind măcinat de cursul evenimentelor acestuia, ce la un moment dat prevesteau înfrângerea României, ori prin pierderea unor persoane apropiate de sufletul său, fie prin greutăţile materiale iminente

situaţiei de război, dar va cunoaşte marea satisfacţie a vieţii atunci când, va participa ca delegat, în calitate oficială de preşedinte al Reuniunii învăţătorilor români din eparhia Aradului, la Alba-Iulia, în 1918, luând parte astfel, la 1 Decembrie, la încununarea visului de veacuri a românilor din Transilvania, prin consfinţirea Unirii cu România. „După 4 ani de groaznice clipe, Dumnezeul părinţilor ne-a învrednicit să urcăm dealul cetăţii din Alba-Iulia, sfiinţit de sângele lui Horea, Cloşca şi Crişan, martiri ai neaului frânţi cu roata în anul 1784, unde ca preşedinte al Reuniunii învăţătorilor români din eparhia Aradului, partea din dreapte a Murăşului, am făcut parte din reprezentanţii Adunării naţionale ţinută la 1 Decembrie 1918, delectându-mă de razele soarelui mântuirii, străbătută peste culmele Carpaţilor.”( Ibidem, p.33)

Ecoul acelor memorabile evenimente din viaţa naţională, întâmplate atunci la Alba-Iulia, au rămas peste ani şi în sufletul şi mintea generaţiilor tinere. Caius Iacob îşi va aminti peste ani cu emoţie şi nostalgie trăirile sale din acele momente când aproape mai toţi bărbaţii din familia sa şi paternă şi maternă, au participat ca delegaţi la Marea Adunare în care s-a hotărât soarta Transilvaniei, înrobită de veacuri.

„«Am trăit epocalul eveniment de la 1 Decembrie din 1918, ca elev în clasa întâi primară din Arad şi amintirile mele se leagă desigur de ecoul, de emoţia deosebită resimţită în familia mea cu ocazia plecării la Alba Iulia a delegaţiilor din Arad, printre care se aflau şi tatăl meu, unchii mei Ioan şi Iosif şi bunicul meu matern (n.n.Iosif Moldovan), ca şi entuziasmul generaţiei părinţilor noştri, transmis şi nouă, tinerelor vlăstare. Sora mea şi cu mine, ca şi alţi copii, am învăţat atunci să cântăm imnurile naţionale: „Deşteaptă-te române”, „Trei culori”, Pe-al nostru steag”, care ne însufleţeau şi ne mobilizau pe toţi, mari şi mici, în serviciul cauzei cele mai nobile, a libertăţii, şi ne făceau să simţim mândria de a fi români».” (Banu, Florica, op.cit., p.21) Imediat după actul Unirii, întors la Arad, Iosif Moldovan, va lua parte activă la organizarea şi instalarea primei administraţii româneşti în oraş şi în judeţ, ocupându-se în mod direct de reorganizarea învăţământului, fiind astfel primul învăţător român care va deţine funcţia de revizor şcolar al judeţului şi oraşului de pe Mureş. În această calitate, de mare responsabilitate, pentru momentul istoric de atunci, responsabilitatea asumată şi îndeplinită cu cinste, va reuşi într-o perioadă scurtă de timp, datorită spiritului său meticulos, de conducător

Noul Testament de la Bălgrad (1648), carte bisericească cu litere slavone, folosită în

şcolile româneşti din Transilvania

înăscut, să repună şi să administreze cu competenţă, aşa cum se va vedea într-un alt capitol al cărţii, întregul sistem de învăţământ al judeţului. II.3. Consideraţii privind începuturile didacticii româneşti în Transilvania şi în şcolile din dieceza arădeană

La începuturile învăţământului, când şcoala fiinţa pe lângă biserică, ceaslovul, şi alte cărţi bisericeşti constituiau singura sursă didactică pentru învăţarea scrisului şi a cititului, chiar şi pentru puţinele şcoli ce funcţionau în afara bisericii. Abia în anul 1699, apare la Bălgrad (Alba-Iulia) prima carte de învăţătură pentru şcolile româneşti, numită după modelul slavon, în care se învăţa „Bucovna” (n.n buchie în limba slavonă însemnând literă), manual însă ce avea pe moment o arie de răspândire didactică limitată, învăţătura făcându-se încă în multe şcoli după cartea bisericească. Chiar şi în acest manual, pe lângă iniţierea copilului în scriere şi citire, ponderea o avea însă tot învăţătura religioasă. „O literatură didactică propriu-zisă n-avem în Transilvania până la sfârşitul sec. al XVII-lea, dacă lăsăm la o parte cele trei catehisme calvineşti (1544;1640;1648)[...] O astfel de literatură nu există din cauză că şcolile înseşi, care vor fi existat la acele timpuri, erau cu totul primitive şi se reduceau aproape numai la biserică.

Şcoala constă în a învăţa cele necesare pentru a servi bisericii, iar aceasta se făcea de-a dreptul din cărţile bisericeşti, desigur cu mare chiar şi cu desconsiderarea desăvârşită a oricăror principii metodice şi didactice[...] Cea dintâi carte de şcoală românească apare la 1699, în singurul nostru centru cultural şi bisericesc de până atunci, era la Bălgrad. Titlul acestei cărţi e Bucovna, ce are în sine deprinderea învăţăturii copilului la carte şi a [...] credinţei creştineşti.” (Ghibu,O., Din istoria literaturii didactice româneşti, Buc., 1876, p.32)

Un progres evident în evoluţia literaturii didactice româneşti l-a constituit „Abecedariu cu slove cirilice şi cu litere romane,” apărut la Viena în1853, având o valoroasă prefaţă adresată învăţătorilor. În prefaţă, printre alte îndrumări se găsesc şi idei metodice noi care-şi făceau loc în practica şcolară cum ar fi unirea scrierii cu citirea, recomandându-se apoi ca după intuirea literelor de tipar, să se înceapă exerciţiile de scriere, utilizându-se ca model scrierea pe tablă de către învăţător a literei respective şi intuirea ei în formulări. La fel se proceda şi în predarea silabelor şi a „zicerilor,” iar după ce copiii citesc corect textele tiprite cu slove chirilice se trece la citirea textelor tipărite cu litere latine. Tot în prefaţă se pune o problemă înnoitoare cea a unităţii ortografice pe care s-o stabilească ulterior literaţii români. Un alt abecedar care prin conţinutul său, cât şi prin îndrumările metodice privind întrebuinţarea lui de către învăţători, este cel a lui Z. Boiu, apărut la Sibiu în 1861. Valoarea educativă a manualului este dată de preocuparea autorului de a asigura dascălilor un număr important de piese de citire în care se vorbeşte despre şcoală şi învăţătură. Abecedarul lui Z. Boiu cultivă sensibilitatea elevilor faţă de valorile fundamentale ale spiritualităţii româneşti: omenia,dragostea de adevăr, iubirea de părinţi, dragostea de limbă şi pământul strămoşesc. Manualul reprezintă o valoroasă realizare prin marile lui resurse educative.

De un manual de citire alcătuit pe baze pedagogice se poate vorbi doar după apariţia după 1855 la Viena a cărţilor de citire ale lui S. Andrievici întitulate: „Carte de citire sau legendoriu românesc pentru şcoalele populare” ce se adresau diferitelor clase. Manualele lui S. Andrievici prezintă anumite particularităţi care le dau o fizionomie proprie în istoria literaturii noastre didactice. Textele din manual au un conţinut ştiinţific, ceea ce reprezintă un progres faţă de legendarele cu piese religioase sau cu traduceri din literaturile străine. În textele de citire cu conţinut geografic se găsesc pagini atrăgătoare despre provinciile româneşti: Moldova, Ţara Românească, Transilvania şi Bucovina, creându-se astfel în cursul anilor de studiu o imagine unitară a pământului românesc. Pentru educaţia morală, autorul n-a recurs la legende biblice, ci a utilizat proverbe şi zicătorile ca expresii concentrate ale unor norme etice verificate de poporul român în decursul istoriei sale. Manualele lui S. Andreievici au în structura lor părţi tipărite cu litere latine, ceea ce însemna un progres în evoluţia cărţilor şcolare în şcolile româneşti şi constituia o pregătire a învăţătorilor şi a spiritului public pentru triumful alfabetului latin. Utilizarea acestor manuale în părţile Aradului a depăşit calculele politice făcute de Curtea de la Viena. Ele au devenit un factor de realizare a unităţii noastre naţionale. Prin ele elevii au fost familiarizaţi cu geografia şi istoria pământului românesc într-o vreme când studiul acestor obiecte nu se făcea sau, ce se studia, era îndepărtat de finalităţile naţionale ale şcolii româneşti.

Coperta cărţii de cititre a lui S. Andrievici, (Viena, 1856)

„Kalendariu 1794”, cu ex-librisul lui Vasile Goldiş, utilizat în şcolile bisericeşti

(Colecţia Biblioteca Judeţeană „A.D. Xenopol”, Arad)

După 1861 circulaţia manualelor tipărite la Sibiu a fost înlesnită de desfiinţarea monopolului exercitat de editura de cărţi şcolare din Viena, Sibiul afirmându-se ca un activ centru pedagogic pentru şcolile româneşti. În 1865, Z. Boiu a compus un manual de citire, „Carte de citire pentru şcoalele poporale române”, manual ce va fi introdus în urma unei hotărâri a Consistoriului din Arad(1866) ca manual pentru toate şcolile populare din arhidieceza Transilvaniei, şi care va înlocui toate cărţile „de asemenea categorie până aici în şcoli folosite”. Era afirmat, astfel, un punct de vedere înaintat: utilizarea literaturii didactice ca mijloc de realizare a unităţii învăţământului românesc din Transilvania. Manualul cuprindea 153 de texte care erau studiate în doi ani şcolari, împărţirea lor făcându-se de către învăţător în funcţie de situaţia reală din clasele pe care le conducea. Majoritatea textelor de citire erau descrieri(70 de piese) şi naraţiuni (38), după care urmau într-un număr mai mic proverbe (17),pilde (13),cimilituri (6),dialoguri didactice (3) şi cântări. În conţinutul manualului găsim pe lângă texte din literatura germană a epocii şi creaţii literare româneşti de A. Pann, Gr. Alexandrescu, Vasile Alecsandri, etc. O rezonanţă aparte pentru vremea aceea aveau în sufletele micilor şcolari români lecţiile „Poporul românesc” şi „Limba românească” în care ideea unirii era relevată prin versurile lui Vasile Alecsandri din „Hora Unirii” . Atunci când vorbeşte de istoria românilor se subliniază permanenţa românilor pe teritoriul vechii Dacii, arătând că acum ei trăiesc în diferite „împărăţii streine” de aspitaţiile

Athanasie M. Marienescu (1830 – 1914),

membru titular al Academiei Române (1881).


românilor: Austria, Turcia, Rusia. În România unde – se zice – se află „tulpina poporului românesc” trăiesc doar o parte dintre români. Asemenea constatări deveneau în clasă prilej de meditaţie şi de formare a responsabilităţii naţionale pentru generaţiile care se ridicau şi care pornind de la aceste constatări dureroase, se gândeau la unitatea de mâine a românilor. Cartea de citire a lui Z.Boiu, e unul din primele manuale în care întâlnim în poezia lui Gh. Sion un imn de slavă adresat limbii române. Manualul prin resursele lui educative, corespunde momentului istoric,când forţele naţionale se angajează în lupte tot mai dârze pentru emanciparea noastră naţională. Manualele de gramatică în şcolile din arhidiecezana Transilvaniei,unde majoritatea învăţătorilor erau absolvenţi ai Preparandiei din Arad aveau la bază „Gramatica românească” a lui C.Diaconovici-Loga, apărută la Buda în 1822. După 1853,când apare la Sibiu „Gramatica română pentru şcoala poporală” a lui Sava Popovici-Barcianu în şcolile populare din părţile Aradului a fost utilizată această gramatică care sub raport metodic era alcătuită pe baza întrebărilor şi a răspunsului. Această structură făcea posibilă conversaţia şi asimilarea mecanică a cunoştinţelor, iar terminologia era tributară vechilor gramatici. Manualele de aritmetică se bazau pe traduceri din autori germani şi erau tipărite la Viena cum ar fi cel al lui G.Obradovici în 1805 „Povăţuire cătră învăţătura socoatei sau aritmetica spre trebuinţa şcoalelor celor româneşti”, Un progres vizibil în precizarea

terminologiei matematice se observă în manualul tipărit, tot la Viena, în 1855, în aceeaşi tipografie a cunoscutului Leopold Grund. Spre sfârşitul anului 1860, Athanasie M. Marienescu, jurnalist arădean, fiul unui învăţător din Lipova, referindu-se la situaţia românilor afirmă că a trecut timpul germanizării şi maghiarizării românilor, iar „pulverizarea” sa în alte popoare ar contrazice civilizaţia, spiritul timpului şi sentimentul naţional al românilor care nu vor să se lepede de ei înşişi, „de străbunii noştri,de gloria şi limba lor”. Athanasie.. M. Marienescu considera că inspectorii şcolari au datoria de a introduce în şcolile româneşti o istorie naţională.

Prefaţă la „Istoria Naţională pentru tinerimea română” (Colecţia Biblioteca Judeţeană „A. D. Xenopol”, Arad)

Tot el va elabora în 1861, la Sibiu, „Istoria naţională pentru tinerimea română”, închinată elevilor săi Alexandru, Sever şi Eugen Mocioni, lângă care a petrecut mai mulţi ani, preocupându-se îndeaproape de educaţia lor naţională, care mai târziu vor deveni nume de rezonanţă în mişcarea de emancipare a românilor din Transilvania. Autorul consideră, în prefaţă, că o generaţie de etatea fraţilor Mocioni „creşte în idei naţionale”, iar hrana sufletească a acestei

generaţii este istoria. Constatând absenţa unei cărţi de istorie pentru elevii români din şcolile imperiului, Athanase M.Marienescu s-a simţit obligat să elaboreze o lucrare destinată tinerii generaţii, căci funcţia educativă a istoriei este tocmai „de a mobiliza sentimentele naţionale şi a consolida înfrăţirea românilor”. Cartea avea aşadar o finalitate educativă naţională bine conturată,considerând că prin studiul istoriei românii pot ajunge la „adevărata politică”,iar prin învăţământul naţional s-ar deschide o eră nouă prin care românii îşi pot clădi un viitor măreţ. În manual este prezentată istoria poporului român până în 911, studiul urmărind succesiunea împăraţilor romani. Cele două perioade distincte ale acestui spaţiu istoric sunt 105-374 când a început invazia popoarelor migratoare din Asia, şi 304-889,când ungurii au pătruns în Dacia. La sosirea lor în părţile Tisei, Crişurilor, Mureşului,Timişului şi Dunării, ungurii au găsit păstori români care duceau o viaţă înfloritoare datorită bogăţiei reliefului dar şi priceperii lor în diferite meşteşuguri. După retragerea legiunilor romane din timpul lui Aurelian(270-275)-se arată în manual-că aceştia siliţi să meargă în alte războaie a scos din Dacia numai legiunile romane „care să le ducă cu sine” în schimb „agronomii din Dacia veche nu lăsaseră pământurile şi casele lor, ci numai ostaşii şi unele familii trecuseră, crezând a fi mai sigure, iar ceilalţi romani rămaşi se susţinură în naţionalitatea lor până azi, deşi fură adeseori supuşi de barbari.” (Popeangă, Vasile, Şcoala românească din părţile Aradului la mijlocul secolului al XIX-lea, 1821-1867, Arad, 1979, p.170) Manualul de istorie al lui A. M. Marienescu va deschide de şirul unor valoroase cărţi de istorie cu conţinutul didactic şi va contribui enorm la formarea conştiinţei naţionale a românilor. Deşi n-a fost recomandat, datorită conţinutului ei naţional,ca manual de istorie pentru şcolile poporale, cartea a pătruns în instituţiile educative şi a fost utilizată de învăţători şi elevi. Sub raport istoric conţinutul manualului e bazat pe teza continuităţii şi permanenţei românilor pe teritoriul pe care ei s-au format ca popor, iar din punct de vedere pedagogic pe ideea finalităţii educative a manualului de istorie, care trebuie să devină în viaţa publică românească una din cărţile de căpătâi pentru dezvoltarea conştiinţei naţionale şi pentru formarea spiritului naţional al tinerei generaţii.

Referindu-se la manualele şcolare tipărite la Arad şi în special la abecedare şi cărţi de citire, Onisifor Ghibu, aducea un reproş profesorilor, iluştrii de altfel, de la Preparandia din Arad, care nu au avut preocupări pentru întocmirea unor cărţi utile învăţământului primar, ci s-au preocupat cu precădere de elaborarea unor cărţi cu un „cuprins mai înalt.” De altfel profesorii preparandiei, editau la Buda cărţi trebuincioase pentru pregătirea viitorilor învăţători. E adevărat, că aşa cum se ştie, Constantin Diaconovici-Loga a tipărit la Buda în 1822 „Gramatica românească,” carte de bază în pregătirea învăţătorilor, nu numai din Arad, ci din toată arhidiecezana Transilvaniei, carte ce va sta la baza tipăririi multor manuale de gramatică pentru elevii din şcolile primare. „La 1812, s-a înfiinţat la Arad o preparandie românească (şcoală normală), care a avut de la început, norocul să numere printre profesorii săi câţiva dintre cei mai luminaţi şi mai inimoşi oameni de la începutul secolului al XIX-lea. E foarte caracteristic că nici unul din luminaţii profesori ai acestei şcoli nu s-a ocupat cu întocmirea de cărţi şcolare în sensul propriu al cuvântului. Nici unul din ei n-a lucrat vreo bucoavnă, vreoun abecedar sau vreo carte de citire, ci toţi se îndeletniceau numai cu scrieri cu cuprins mai înalt. În şcolile din părţile Aradului, s-au întrebuinţat, până târziu de tot, aproape numai cărţile de şcoală tipărite la tipografia din Buda.” (O.Ghibu, op. cit., p.123) Mult mai târziu, în 1850, profesorul Atanasie Şandor, de la Preparandia din Arad, a pregătit un abecedar pentru şcolile primare româneşti, dar din păcate, acesta nu a mai fost tipărit, păstrându-se doar sub formă de manuscris la Academia Română din Bucureşti. Vorbind despre acest abecedar, Onisifor Ghibu, în cartea amintită, îl prezintă ca având textele scrise în paralel, atât cu slove chirilice cât şi cu litere latine. Slovele chirilice sunt reduse la 28, folosindu-le doar pe cele specifice limbii române. În prima parte sunt date pentru elevi câteva sfaturi şi îndemnuri despre modul în care aceştia trebuie să se comporte „faţă de oameni, faţă de Dumnezeu.” Partea a doua a abecedarului are drept model, un abecedar utilizat în perioada premergătoare şi anume „Bucoavna” lui M.Fulea, tipărită la Sibiu în 1815, şi acest abecedar inspirat de altfel după modelul german, cuprinde sfaturi şi modele de comportare a şcolarului acasă şi

Istoria românilor a lui Ioan Tuducescu purtând semnătura şi ex- librisul

lui Iosif Moldovan (Colecţia Biblioteca Judeţeană

„A. D. Xenopol”, Arad)

în şcoală. Singura noutate este că anumite pilde şi exemple de viaţă fac referiri la morala poporului român, lăsând la o parte exemplele străine. Sunt prezente şi unele scurte informări referitoare la poporul român, în care se subliniază faptul că românii nu locuiesc numai în „ţara noastră” adică în Imperiul Austriac, fiind înşirate şi alte popoare ce trăiesc în „ templul glorios” stăpânit de împăratul Francisc Iosif I. Partea de aritmetică cuprindea numere arabe, romane şi chirilice până la 10000. Manuscrisul abecedarului purta titlul „A.B.C-Dariul sau Literariu românesc cu slove cirilice şi litere latine” întocmit de M.Dor. Atanasie Şandor. Profesor în Regia Preparandiei Române din Arad în 15 aprilie 1850 şi cuprindea peste 60 de pagini. A trebuit însă să trecă mai bine de 30 ani până când”să apară la Arad, un abecedar pentru trebuinţa şcolilor din părţile acelea,” remarca Onisifor Ghibu, arătând că doar „după 1883 Aradul îşi va avea abecedarul său propriu, ca să nu mai împrumute altele din Transilvania”(Ibidem, p.145) fiind vorba de „Abecedarul” lui Ioan Tuducescu. Ioan Tuducescu (1841-1923), a absolvit cursurile Preparandiei din Arad şi se stabileşte ca învăţător la Lipova, având deosebite preocupări pentru scrierea şi tipărirea unor manuale didactice atât de trebuincioase şcolilor primare româneşti din acea perioadă, din Arad şi din dieceză, cum ar fi:”Istoria românilor”(1876); „Limba românească” (1878); „Exerciţii intuituve” (1878) ; „Şcoala teoretică şi practică” (1889); „Istoria naturală” (1891), etc. În 1883 îi apare în tipografia din Arad a lui Leopold Réthy «Miculŭ Abecedariŭ ilustratŭ în usulŭ şcolerorŭ primare», abecedar ce

„Abecedarul” lui Ioan Tuducescu, apărut la Arad în 1883 (prima ediţie)


se deosebeşte de cele apărute până atunci prin faptul că are două părţi, ca şi abecedarele din România, de care însă nu este influenţat. Partea întâia a abecedarului este pentru primul an de şcoală şi cuprindea învăţarea doar a scrierii literelor mici precum şi indicaţiile, „mecanismul scrierii” şi are mai multe etape, trepte: etapa I cuprinde exerciţiile pregătitoare pentru scriere; etapa a II a „scrierea şi cetirea practică” cu litere normale româneşti; cea de a III a etapă scrierea şi citirea cu vocale scurte ǐ şi ŭ, cu diftongi, iar apoi literele străine k,w (Wiena) iar etapa a IV a cuprinde toate literele alfabetului latin (românesc), precum şi exerciţii de scriere şi citire în care sunt folosite o mulţime de scurte poezii didactice, scurte şi uşor de reţinut. La sfârşitul acestei etape se recomandă învăţătorilor să-i pună pe şcolari să copieze totul pe tăbliţele lor şi apoi să scrie după dictare. Se cerea învăţătorilor „ocupaţiune multă şi supraveghere mare.” Partea I a abecedarului lui I.Tuducescu, a apărut până în 1891 în şase ediţii (18000 exemplare), observându-se astfel cât de folosit şi căutat era pentru acel timp. Cea de a doua parte a abecedarului se poate considera o carte de citire propriu-zisă pentru şcoală şi elevii din clasa a II a. Pentru o mai bună utilizare a abecedarului de către învăţători, I. Tuducescu a scris şi o mică cărticică metodică „o călăuză,” intitulată « Metodulŭ Abecedarului, pentru învăţători.»

Prima ediţie a ABC-darului va apărea la Arad în anul 1887

(colecţia prof. univ. dr. Vasile Popeangă)

II.4 Iosif Moldovan – îndrumător şi coautor de manuale şcolare şi literatură didactică Cu toate calităţile sale didactice, abecedarul lui I. Tuducescu, nu s-a putut menţine timp îndelungat în dieceza Aradului, ca cele de la Sibiu, deoarece în anul 1897, cinci învăţători din Arad, dintre care doi învăţători de la Şcolile din Pârneava vor tipări la Tipografia diecezană din Arad, un nou abecedar „A.B.C.Prima carte de cetire pentru elevii clasei I a,” având 66 de pagini şi care se va impune timp îndelungat în şcolile arădene şi nu numai, datorită calităţilor sale indiscutabile. Autorii acestui manual, sunt: Iosif Moldovan (1863-1940), născut în Pârneava, absolvent al Preparandiei din Arad, învăţător în Cuvin, Curtici, Lugoj apoi în Arad la Şcoala din Pârneava, apoi la Şcoala Centrală. Va deveni, aşa cum s-a mai arătat, în timpul Imperiului preşedintele asociaţiei învăţătorilor din Arad, iar după Unirea din 1918, va ajunge să fie primul prim-revizor şcolar român al oraşului şi judeţului Arad. La scurt timp va fi numit inspector şcolar al regiunilor Timiş-Torontal şi Oradea Mare. Nicolae Ştefu (1855-1914) absolvent al Preparandiei din Arad în anul 1876, învăţător în Şiria, Cuvin iar apoi la Arad la Şcoala primară din Pârneava de pe Strada Dorobanţilor. Despre personalitatea şi importanţa activităţii sale didactice şi culturale s-a mai vorbit în paginile cărţii.

Ilustraţia coperte ABC-darului (colecţia prof. univ. dr. Vasile Popeangă)

Iuliu Grofşoreanu, absolvent al Preparandiei din Arad, învăţător în Galşa şi apoi în Arad ce se remarcă prin preocupările sale de perfecţionare a învăţătorilor. Preşedinte al asociaţiei învăţătorilor din Arad, în perioada imediat următoare Unirii (1919-1922), fiind succesorul lui Iosif Moldovan, om politic după Marea Unire. Petru Vancu (1865-1926), învăţător în Măderat-Arad, devenit cunoscut prin lucrarea sa monografică „Monografia comunei Măderat”(1905), apreciată elogios de Nicolae Iorga într-o cronocă din revista „Semănătorul.” Nicolae Boscaiu (1865-1926), învăţător în Bodeşti-Arad, comisar protopopesc de examene. Abecedarul învăţătorilor arădeni este incomparabil mai bine structurat din punct de vedere metodic pentru învăţarea de către şcolari a scrisului şi cititului, punând bază pe exerciţiile aplicative, şi se va impune foarte curând în toate şcolile din dieceza Aradului, înlocuindu-l treptat pe cel al lui I.Tuducescu. Onisifor Ghibu îi acordă, în cartea sa, despre istoria didacticii româneşti, un spaţiu binemeritat, făcându-i şi o scurtă prezentare a conţinutului „Noul abecedar arădean se prezintă astfel: primele 6 pag. Cuprind deprinderi de desen; p.p.7-51, exerciţii pentru cunoaşterea literelor mici şi a semnelor de punctuaţie; p.p.63-65, câteva bucăţi de citire scurte, în proză şi în poezie. Abecedarul se bazează pe metoda sintetică. Începe cu i şi c, apoi a şi e. Unele sonuri sunt însoţite de ilustraţii, altele nu. Din sonuri se compun numai cuvinte singuratice, până la p.13. De aici aproape întreg abecedarul nu cuprinde altceva decât exerciţii de citit...

„A doua carte de cetire” (1901) (colecţia

prof. univ. dr. Vasile Popeangă)

Se întrebuinţează şi astăzi (n.n.1916) în dieceza Aradului. În ediţiile mai noi se prezintă cu oarecare modificări, neesenţiale însă.”(Ibidem, p.150) Ediţia a IX-a a abecedarului apărută în 1911 cuprinde 74 pagini, iar primele ediţii au fost tipărite în câte 10000 de exemplare, astfel că

acest abecedar, a înlocuit treptat abecedarul lui I. Tuducescu în dieceza Aradului. Aceiaşi cinci învăţători Iosif Moldovan, Iuliu Grofşoreanu, Nicolae Boscaiu, Nicolae Ştefu şi Petru Vancu vor proiecta mai apoi patru cărţi de citire pentru clasele II-VI ale şcolilor primare. Astfel, în anul 1901, apare „A doua carte de cetire pentru elevii şcolilor poporale,” tipărită la tipografia diecezană Arad, urmată în 1904 de a doua ediţie, în 1908 de a V-a ediţie iar în 1911 de ediţia a VII-a, aşa cum au fost citate de O.Ghibu în lucrarea amintită în care se menţionează că anul apariţiei manualului „A treia carte de cetire” nu a putut fi stabilit, dar ediţia a II-a, a cărţii a avut loc în anul 1908, iar ediţia

a IV-a în 1910. „A patra carte de cetire” este publicată, ediţia I în 1906, urmată apoi în 1908 de „A cincea carte de cetire.” O caracteristică generală a celor patru manuale de citire este elementul narativ ce se găseşte în toate textele manualelor. Spre deosebire de alţi autori de manuale, cei cinci învăţători arădeni au introdus lecturi proprii, create de ei, nu luate din alte manuale străine sau româneşti. „Trecând la cărţile de citire pentru dieceza Aradului, vom spune, înainte de toate că autorii lor sunt incomparabil mai cinstiţi faţă de opera pe care o încearcă, deşi nici rezulltatele pe care le realizează ei nu sunt, în unele privinţe, la înălţimea literaturii didactice anterioare.” (Ibidem, p.228)

Texte din A doua carte de cetire corectate de Iosif Moldovan


Iosif Moldovan care a fost de fapt iniţiatorul şi coordonatorul acestor cărţi didactice, precum şi ceilalţi coautori au căutat să introducă în manuale cât mai multe texte literare aparţinând scriitorilor din România, în care sentimentul naţional românesc este prezent, cu scopul de a cultiva la elevii români din Transilvania, din zona Aradului cu precădere, dragostea de neamul românesc şi a faptului că ei aparţin altui popor. Din această cauză cărţile celor cinci învăţători arădeni, au avut mari probleme în difuzarea lor, autorităţile, prin ordin ministerial, vizând aplicarea legii Apponyi, interzicând pătrunderea lor în şcolile româneşti din imperiu şi impunând scoaterea unor texte literare aparţinând scriitorilor români din Regat şi introducerea în locul acestora a unor lecţii despre istoria, geografia sau constituţia maghiară.

„Pentru sistemul şcolar dominant în Ungaria e caracteristică restricţia care li s-a impus autorilor la 1908, când a fost aprobată ed. VI a cărţii a doua. Li s-a impus anume autorilor, cu acest prilej, ca în ediţia următoare, ediţiile viitoare să omită poezia „Limba românească,” de G. Sion, apoi din cartea a III-a să omită „Ţara mea,” de C. Negruzzi, iar cărţilor pentru cl. a IV-a, a V-a şi a VI-a le-a pus condiţia ca în locul unor texte să introducă materiale din geografia, constituţia şi istoria Ungariei[...] Caracteristic capitol din istoria literaturii didactice din Ardeal.” (Ibidem, p.229)

„A treia de cetire”, coordonată de Nicolae Ştefu


Ideea elaborării unor manuale, chiar numai pentru elevii din şcolile primare româneşti din eparhia Aradului, îi aparţine lui Iosif Moldovan, care şi-a dat seama, din bogata sa experienţă şcolară, că manualele pe care le utilizau la clasă, şi aşa foarte puţine la număr, erau vechi şi depăşite mult din punct de vedere metodic, faţă de noile cerinţe didactico-pedagogice existente la acea vreme, pe care le studiase şi pe care le cunoştea foarte bine. Manualele din şcolile româneşti erau depăşite şi din punctul de vedere al conţinutului lor, mai ales la clasa întâia şi de aceea sfătuindu-se mai întâi cu învăţătorul Nicolae Ştefu, colegul său din Pârneava, de la Şcoala

confesională românească de pe Urban Ivan-utca, actuala stradă a Dorobanţilor, va propune apoi, într-o întrunire mai restrânsă a câtorva învăţători, să încerce ei însişi să conceapă, după „priceperea lor de dascăli poporali,” ai şcolilor româneşti, să alcătuiască şi să editeze manuale trebuincioase, în primul rând pentru elevii lor. Făcându-le colegilor săi această propunere, Iosif Moldovan, pe atunci director eparhial al şcolilor româneşti din Arad, s-a gândit, cu siguranţă, la două aspecte ce vizau atât latura materială, socotind că preţul noilor manuale va fi mai mic şi mai accesibil financiar pentru părinţii elevilor din şcolile confesionale româneşti, iar al doilea motiv pleca de la faptul că, ştiind bine pregătirea, priceperea şi talentrul artistic al unora dintre colegi, considera că din punct de vedere calitativ noile manuale, pe care le vor scoate, vr fi la cel puţin la fel de bune decât cele existente, dacă nu mai bune, având şi avantajul că vor fi uşor de procurat.

Pagină din abecedar (colecţia


Gândul şi năzuinţa sa prinde viaţă în vara anului 1897, când alături de Nicolae Ştefu şi împreună cu alţi trei învăţători, de mare prestigiu şi reputaţie profesională în rândurile învăţământului confesional românesc arădean, al acelor timpuri, Iuliu Grofşoreanu – învăţător în Galşa, luptător pentru drepturile românilor şi viitor deputat în Parlamentul României de după Unire, Pentru Vancu – învăţător în Şiria, apreciat mai târziu de N.Iorga pentru o importantă monografie a unui sat din Podgoria Aradului şi Nicolae Boşcaiu – învăţător la Bonţeşti, comisar imperial pentru examene şcolare, vor scoate de sub tiparul Tipografiei Diecezane din Arad, cu mare bucurie şi entuziasm în lumea învăţătorească arădeană, primul lor manual „A.B.C-darul, prima carte de citire pentru elevii şcoalelor populare,” rod al unei benefice şi fructuase colaborări a

dascălilor confesionali arădeni, coordonaţi de Iosif Moldovan. Noul abecedar, abia ieşit de sub tipar, va fi cât de curând apreciat pentru calităţile sale, şi la acea vreme, va fi socotit unul dintre cele mai bune şi mai complexe manuale şcolare, nu numai din diaceza Aradului, fiind lăudat chiar şi în capitala României pentru noutăţile metodologice în predare, dar mai ales pentru grafia şi conţinutul textelor sale impuse de Iosif Moldovan. Încă de la început, pe primele pagini, abecedarul conţinea desene, având drept scop iniţial de a pregăti şcolarul în vederea scrisului, prin desene adecvate, concepute şi realizate cu multă pricepere şi măestrie artistică de Iosif Moldovan, cunoscut pentru înclinaţia şi talentul său deosebit în acest domeniu, fiind şi profesor, pentru această disciplină, la Preparandia din Arad.

Pagină din cartea a treia corectată de Iosif Moldovan


„Ştiind aprecia cum se cuvine rolul şi valoarea factorilor instructivi-educativi: învăţător, elev, mijloace de învăţământ, a sesizat la timpul potrivit (n.n e vorba de Iosif Moldovan), împreună cu alţi câţiva colegi, că un învăţământ nu poate progresa atât timp cât cartea e rară şi scumpă, inaccesibilă copiilor de vârstă şcolară, datorită unui conţinut greoi, lipsit de interes, conţinând multe cuvinte neînţelese de elev. «Ce-ar fi, dacă noi, cu priceperea noastră de dascăli poporali, am alcătui şi edita pentru elevii noştri manuale şcolare de care ducem cu toţii atâta lipsă, la un preţ cât mai scăzut?»se întreba adeseori. Ideea fluturată într-o şedinţă de lucru, a unui grup

restrâns de învăţători, cu multă reţinere şi strângere de inimă datorită greutăţilor materiale ce trebuiau învinse, devine totuşi faptă în vara anului 1897, când iese de sub tipar «A.B.C-darul» prima carte de citire, purtând semnătura învăţătorilor: Nicolae Ştefu, Nicolae Boşcaiu, Iosif Moldovan, Petru Vancu şi Iuliu Grofşoreanu. Primele 6 pagini ale acestui abecedar conţin desene pregătitoare simple şi combinate, necesare însuşirii scrierii de mai târziu. Aceste desene reprezintă una din contribuţiile pozitive ale învăţătorului Iosif Moldovan, fapt pentru care abecedarul era apreciat chiar în capitala ţării, Bucureşti. «Căutând zilele acestea printre cărţile mele, scrie un autor anonim în recenzia ce-a făcut-o dau de draguţul nostru A.B.C-dar. Îl alătur A.B.C-darului românesc a d-lor George G.Ionescu, Elena Stefanopol, Ioan Ghiaţă şi Gheorghe N.Costescu din Bucureşti (n.n abecedar considerat ca cel mai bun în acea perioadă după care se învaţă

în şcolile primare din România). Ca înfăţişare, ca execuţiune de artă grafică, era superior, era drăguţ şi de bucurie l-am sărutat». Despre respectarea principiilor pedagogice, despre cuvintele şi bucăţile de citire pe care le conţine, acelaşi articol înserează unele aprecieri axate pe ideea că «Manualul corespunde principiilor şi cerinţelor de care trebuie să ţină cont un abecedar; de la cunoscut la necunoscut, de la apropiat la depărtat, de la cercul cunoştinţelor micilor copilaşi, morala-concluzia este exact stabilită».”(Mnerie, Constantin, Iosif Moldovan (1863-1940), [în] Anuarul Liceului Pedagogic Arad, pe anul şcolar 1968/1969, Arad, 1970, p.191) Primul manual al învăţătorilor arădeni, la fel şi cele care vor urma, vor fi utilizate imediat în şcolile din dieceză şi chiar în multe şcoli confesionale româneşti din arhidieceza Transilvaniei, fiind din an în an tot mai solicitate, încât se vor epuiza repede, fiind astfel nevoie de reeditarea lor. Cărţile, mereu discutate în cadrul întrunirilor „Reuniunii învăţătorilor,” erau la fiecare ediţie modificate în bine, eliminând întotdeauna ceea ce nu corespundea şi adăugând ceea ce trebuia din punct de vedere metodic şi al conţinutului, în urma observaţiilor făcute de colegi în cadrul dezbaterilor. Astfel, au fost eliminate o serie de provincialisme în ediţiile următoare, autorii dându-şi seama şi din observaţiile primite că acestea (cios-pândar, roc-haină, tutce-curci ori tolceiu-pâlnie) nu serveau la unitatea limbii române.

Manusacris – Iosif Moldovan(colecţia prof. univ. dr. Vasile Popeangă)

Un exemplu concludent, ce subliniază interesul pentru abecedarul arădenilor era faptul că reeditarea „A.B.C-darului,” care apărut în 1897, va ajunge, ca în decurs de aproape zece ani, la a şaptea ediţie îmbunătăţită, având un tiraj de 10 000 de exemplare, ceea ce pentru acele timpuri era un tiraj foarte mare. Bine concepute şi realizate, noile manuale se vor bucura nu numai de aprecieri din partea învăţătorilor dar vor avea parte şi de o largă publicitate în presa vremii, care în mai multe articole şi comentarii, apărute atât în gazetele şi revistele locale, cât şi în cele din alte zone, chiar din Bucureşti, vor sublinia rolul important şi novator al acestor manuale pentru întreg învăţământul primar confesional românesc din Transilvania şi nu numai. „Manualul şcolar a constitui întotdeauna un prim instrument de muncă în mâna elevului. Ca expresie a nivelului primar pedagogic al epocii, cele patru cărţi de citire pentru elevii claselor primare, de Iosif Moldovan, Iuliu Grofşoreanu, Nicolae Ştefu, Nicolae Boşcaiu, Petru Vancu, au fost elaborate, în urma unei practici îndelungate, cu seriozitate ştiinţifică, într-o redactare plăcută şi accesibilă, cu o vădită nuanţă practic-aplicativă, dar tributare limitelor ideologice a vremii. Utilizate la primele ediţii, aproape în exclusivitate, în şcolile din ţinutul Aradului, cu ocazia lecţiilor deschise din cadrul cercurilor «Reuniunii învăţătorilor», autorii, conducătorii acestei asociaţii, au beneficiat, la fiecare nouă ediţie, de observaţiile făcute, îmbunătăţindu-le. Larga publicitate de care se bucură presa locală: «Tribuna poporului», «Biserica şi şcoala», «Reuniunea învăţătorilor» (n.n revista

ABC-darul lui Iosif Moldovan reeditat şi în Banatul sârbesc (1923)


asociaţiei), le face cunoscute şi peste munţi, confruntându-se şi rivalizând cu cele mai bune manuale pentru clasele primare din România. Recenziile, aprecierile şi prezentările făcute în presă acestor manuale, subliniază valoarea lor instructivă şi educativă. Astfel, „A.B.C-darul prima carte de citire pentru elevii şcoalelor poporale,” apărută pentru prima dată în 1897 şi ajunsă la a şaptea ediţie în 1908, fiecare ediţie a câte 10 000 de exemplare, este considerată a fi compusă, potrivit recenziilor «după un sistem cu totul nou şi acomodat întru totul micului şcolar care se împrieteneşte foarte uşor cu ea şi învaţă scrisul şi cititul cu multă uşurinţă», se insistă în perioada preabecedară asupra figurilor: ferestre, mese, scaune, case, linii curbe, aşa că pe când se ajunge la prima literă (cea mai uşoară de executat „i”) ei au deja formată capacitatea de a lega anumite noţiuni de figura respectivă. Bucăţile sunt scurte, clare şi accesibile copiilor.”(Nica, Melente, Nicolae Ştefu (Nicu Stăjerel) (1855 – 1914), [în] Ziridava, Nr.IX, 1978, p.p. 418-419) La fel de bine realizate din punct de vedere metodic sunt şi următoarele manuale. Manualul pentru clasa a doua continuă abecedarul, făcând cu uşurinţă trecerea de la învăţarea literelor la citirea unor scurte texte, adaptate scopului. Bucăţile de lectură selectate pentru cartea de citire destinate clasei a treia cuprindea texte bine alese încât chiar „recenzentul ministerial” din Imperiul Austro-Ungar este mulţumit de structura şi conţinutul acestuia.

Pagină din cartea a treia corectată de Iosif Moldovan


„«A doua carte de citire pentru elevii şcoalelor poporale române» continuă abecedarul. Prima parte face trecerea de la abecedar la cartea de citire, element nou în elaborarea acestui tip de manual până la acea dată, pentru a veni în ajutorul elevilor care nu au deprins «arta cititului» în cl.I. La «A treia carte de citire pentru elevii şcoalelor poporale române», însuşi reprezentantul ministerului consideră că «materialul cărţilor... este bine ales şi aranjat sistematic». Destinată pentru cl.a III-a şi a IV-a se remarcă prin limba literară în care a fost redactată, selectarea bucăţilor după scopuri instructiv-educative evidente, superioară atât ca formă cât şi ca fond cu altele de felul ei. «A patra carte de citire pentru elevii şcoalelor poporale române» are unele lacune în prezentarea materialului de geografie, de istorie şi de constituţia patriei, prevăzute de programa şcolară de stat.”(Ibidem, p.419) Cu manualul de citire pentru clasa a patra lucrurile stau puţin diferit decât cu celelalte cărţi ale învăţătorilor arădeni, acesta, aşa cum s-a văzut a avut de întâmpinat, din cauza textelor alese la diferite obiecte, mari obiecţii şi refuzul autorităţilor şcolare maghiare de a accepta apariţia manualului ce avea un pronunţat caracter naţional românesc ce viza ideea unităţii neamului. Întâlnim în paginile manualului lecţii de istorie care evocă momente importante şi semnificative din istoria românească, pornind de la cele despre daci şi romani, pentru a arăta cum s-a format poporul

Carte de citire pentru clasele mari(colecţia prof. univ. dr. Vasile Popeangă)

român şi mergând pe fluxul istoriei până la Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească, lecţie ce sugera clar ideea unităţii naţionale a tuturor românilor. Nici lecturile şi poeziile alese nu erau pe placul autorităţilor şcolare maghiare pentru că şi ele, prin mesajul lor, îndemna la redeşteptarea sentimentului naţional, ţinând astfel mereu „trează conştiinţa naţională în inima şi mintea tinerilor şcolari români,” din Monarhia Austro-Ungară. „Unele lecţii au conţinut istoric, menit să reactualizeze momente glorioase din trecutul neamului nostru: «Romanii şi Dacii», «Naşterea poporului român», «Mircea cel Mare», «Ştefan cel Mare», «Revoluţia românilor din Transilvania – Horia, Cloşca şi Crişan», «Unirea Principatelor», etc. Tot în aceste manuale se găsesc cunoscutele poezii patriotice: «Limba românească» de G.Sion, «Deşteaptă-te, române!», «Tricolorul», «Hora Unirii», «Pe-al nostru steag», alături de alte multe povestiri eroice în proză pline de însufleţitoare exemple de iubire de neam şi ţară. Idealurile, izvorâte din chemările la luptă şi unire prinse în versuri înflăcărate, cântate, au devenit în vremurile acelea de restrişte pentru românii din Transilvania adevărate ziduri de rezistenţă morală faţă de asupritorii lor. [...] Publicarea unor opere literare şi ştiinţifice, ale unor scriitori şi oameni de ştiinţă din vechea Românie, în aceste manuale şcolare a contribuit, în mare măsură, la menţinerea şi intensificarea dorinţei de unitate culturală a românilor, a unităţii limbii române.”(Mnerie, Constantin, op.cit., p.202)

Pagină din cartea de citire pentru clasele mari


În afara lecturilor şi operelor literare cu un vădit şi pronunţat caracter naţional, întâlnim în cuprinsul manualelor lecţii în care elevii sunt introduşi iar apoi familiarizaţi cu lumea şi universul şcolii, cu activităţile zilnice, în care într-o formă plăcută şi atractivă sunt surprinse şi descrise: şcoala, clasa, tăbliţa, tabla, cartea după care se învaţă ori alte aspecte din mediul în care au intrat. Nu lipsesc din manuale lecţiile şi lecturile cu conţinut ştiinţific şi practic prin care micii şcolari învaţă şi în acelaşi timp se familiarizează cu unele noţiuni şi lucruri pe care trebuie să le cunoască şi să le folosească în viaţă. Conţinutul manualelor este adecvat scopului propus de autori de a forma elevi în şcolile poporale româneşti convingeri şi sentimente, să-i înveţe la „o cugetare liberă, exprimare corectă” în limba românească şi în acelaşi timp de a le dezvolta bagajul informaţional, emancipându-i din punct de vedere ştiinţific şi cultural, prin oferirea unor noţiuni în anumite domenii şi de aceea manualul este structurat pe o gamă variată de domenii: fizică, chimie, ştiinţele naturii, igenă, cunoştinţe pentru sănătate ori lecturi cu caracter religios, toate având o puternică valoare educativă. „Cercetând conţinutul manualului «A doua carte de citire pentru elevii şcoalei poporale» de aceiaşi autori aflăm lecţii purtând titlul: «Tăbliţa», «Cartea», «Tabla», «Şcoala» etc, pentru conuoaşterea de către elevi a mediului şcolar în care îşi desfăşoară zilnic activitatea. Altele cum sunt: «Mâţa», «Câinele», «Găina», «Raţa», «Vaca», «Calul», etc, pentru cunoaşterea lumii animalelor, a mediului înconjurător. Există şi unele povestiri: «Vulpea şi strugurii», «Lupul şi mielul», «Cocoşul», «Vulpea şi găina», etc, bucăţi cu caracter moral-educativ. Cartea conţine şi unele bucăţi cu conţinut practic-ştiinţific: «Fulgerul», «Fierul conduce căldura», «Aratul», «Via», «Lutul», care îi ajutau pe elevi să-şi explice unele proprietăţi ale corpurilor, fenomene naturale, să se familiarizeze cu diverse aspecte ale muncilor agricole, ale creşterii animalelor şi cultivării plantelor folositoare. Textele sunt scurte, accesibile înţelegerii elevilor. Editate în mai multe ediţii (5-8), manualele de citire pentru clasele a III-a, a IV-a, ale claselor V-VI s-au bucurat, de asemenea de calde aprecieri. Atât conţinutul variat, uneori însă prea concentrat, cât şi forma în care au fost scrise şi aranjate, corespundeau în bună parte scopurilor urmărite de şcolile populare (n.n şcoli confesionale) «de a împărtăşi elevului cele mai puternice arme ale culturii şi civilizaţiunii:

cugetarea liberă, exprimarea corectă, scrierea frumoasă şi citirea înţeleasă». Învăţământul poporal trebuie să propage în rândurile elevilor cunoştiinţe, idei ştiinţifice şi să le formeze acestora sentimente şi convingeri morale. Aşa ne putem explica faptul cum în manualele amintite găsim tratate la nivel corespunzător lecţii cu caracter practic-ştiinţific din diverse ramuri ale ştiinţelor în plină dezvoltare: igenă: «Figurile», «Trupul omului», «Curăţenia trupului», «Boalele lipicioase», «Tuberculoza», «Plantele lecuitoare»; fizică-chimie: «Fulgerul şi trăznetul», «Puterea aburilor», «Fermentaţia»; ştiinţele naturale: «Pădurea», «Folosul păsărilor», «Sobolul», «Păianjenul», «Viţa-de-vie», «Ierburile», «Cânepa şi inul», «Bumbacul», «Creşterea vitelor», «Cultura plantelor», «Grădina», «Pomii», «Sădirea pomilor», «Legumele», «Folosul animalelor», «Grâul», «Cucuruzul», etc.”(Ibidem, p.201) Cu toate că era adept convins al metodei fonomimice, pe care a şi precticat-o cu foarte bune rezultate la clasele sale Iosif Moldovan s-a lăsat convins de colegii săi, coautori ai manualului pentru clasa I a să nu folosească această metodă atunci când au conceput predarea sunetelor pe motiv că „în şcolile nedivizate (n.n cu clase simultane) această metodă conturbă lecţiile” independente ale celorlalte clase. Şi întradevăr, pe parcursul celor 14 ediţii ale manualului „A.B.C-darul - prima carte de citire pentru elevii şcoalelor populare,”ultima fiind în 1926, nu s-a folosit în exclusivitate „metodul fonomimic,” cu toată superioritatea sa şi datorită faptului că în general, încă şi în acea perioadă, din lipsa învăţătorilor, clasele primare erau simultane în majoritatea şcolilor, mai ales la ţară. Cele patru manuale de citire ale învăţătorilor arădeni, dintre care Iosif Moldovan şi Nicolae Ştefu, învăţători la şcolile din Pârneava, ce au avut cel mai important rol în conceperea şi elaborarea acestora, şi-au adus, în condiţiile epocii, o contribuţie remarcabilă pentru istoria didacticii şi a învăţământului românesc din Austro-Ungaria. În sprijinul „metodului fonomic”, folosit şi experimentat cu succes la clasă, încurajat şi de Onisifor Ghibu, pe atunci revizor general al învăţământului confesional din arhidiecezana Transilvaniei, care îl va şi asista la clasă, Iosif Moldovan, ţinând cont de recomndările acestuia, va concepe şi va elabora un nou abecedar în care să pună în practică şi să

ofere învăţătorilor noua sa metodă de a învăţa, mai sistematic, pe şcolari, scrisul şi cititul. Într-un articol, de mai târziu, publicat în „Şcoala Primară”, Iosif Moldovan prezintă principalele avantaje ale noului „metod” în problema învăţării scrisului şi cititului. „Cunoscând din experienţă avantagile metodului fonomimic, vederile – de altcum binevoitoare – ale revizorului Dr.Onisifor Ghibu, nu ne-au înstrăinat de el, din contră ne-a îndemnat a pregăti calea răspândirii lui prin următoarele îmbunătăţiri. 1. La dezvoltarea fiecărui sunet se folosea câte o povestire de sine stătătoare. Socotind deci 21 sunete originale şi 8-10 derivate, materialul se îngrămădea în mod insuportabil. Multe nume ale persoanelor din diferite povestiri le confundă şi învăţătorul în decursul repetirilor şi era teamă să producă o asemenea încurcătură şi în sufletul şcolarului. Pornind dela această constatare şi bazat pe principiul: cultură trainică şi durabilă se poate stârni (n.n. învăţa pe bază de interes) numai cu ajutorul unui învăţământ calitativ, care se îngrijeşte a concentra cunoştinţele în sisteme bine organizate, am încercat să contrag toate povestirile în jurul unei singure persoane şi să creem unitate între ele. În anii următori ne-am convins apoi, că prin această procedură învăţământul s’a uşurat, iar memoria şcolarilor, prin concentrarea ideilor, s’a lămurit şi întărit.” (Moldovan, Iosif, Problema scriso-cititului [în] Şcoala Primară, Anul II, Nr.9, Arad, 1923, p.1) La scurt timp după inspecţia din 1913, făcută la clasă de Onisifor Ghibu, cu siguranţă încurajat şi de aprecierile acestuia în urma rezultatelor constatate la şcolari datorită aplicării noului plan de învăţământ şi a metodei fonomimice, Iosif Moldovan îşi va prezenta şi propune noua sa metodă în revista „Reuniunea învăţătorilor”, susţinând mai apoi şi „prelegeri practice” în cadrul şedinţelor asociaţiilor învăţătorilor din comitatele Aradului şi Timiş-Torontalului. „Prin procedura aceasta ajungem cu uşurinţă nu numai scopul precizat în planul de învăţământ, ca la examen fiecare elev din clasa primară să cunoască literele mici şi mari, să ştia ceti la înţeles şi să scrie după dictat orice zicere, ci vor ceti logic şi vor reproduce înţelesul celor cetite fără greutate.

În faza aceasta nouă am prezentat deja metodul fonomimic în organul «Reuniunea învăţătorilor» încă din anul 1914 şi am ţinut prelegeri practice în adunările reuniunilor învăţătoreşti din Arad şi Timişoara.” (Ibidem, p.3) Văzând că pe zi ce trece noul său „metod” capătă tot mai mulţi adepţi în rândurile învăţătorilor, pentru a le uşura munca şi de ai îndruma, atunci când era cazul, Iosif Moldovan, la îndemnul profesorului de pedagogie Petru Pipoş şi a directorului seminarului arădean, P.S. Roman Ciorogariu, va elabora în 1916 o broşură intitulată „Îndrumări metodice”, pe care de altfel o şi publică în revista „Biserica şi Şcoala” iar mai apoi va scoate prima ediţie a noului său abecedar „A.B.C-darul fonomimic ilustrat”, care va cunoaşte o mare răspândire în şcolile confesionale din Transilvania, mai ales în primii

ani de după Unire. „Înmulţindu-se aderenţii noului metod, s’a ivit necesitatea unui «A.B.C-dar» corespunzător. La stăruinţele lor, dar mai vârtos la îndemnul valorosului profesor de pedagogie Dr. Petru Pipoş şi la încurajarea Preacuvinciosului director seminarial Roman Ciorogariu, acum episcop de Oradea-Mare, în anul 1916 am editat într’o broşură „Îndrumările metodice”, publicate şi în organul oficios diecezan «Biserica şi Şcoala» şi în baza acelora «A.B.C-darul fonomimic ilustrat», ca surprindere pentru învăţătorii cari se vor mai reîntoarce din tranşeele câmpului de luptă.

Prima ediţie ABC Fonomimic apare în 1916 în şcolile din Transilvania


Intrarea României în războiul mondial, revoluţia din Ungaria şi proclamarea unirii tuturor românilor a întârziat răspândirea metodului, dar experienţa celor doi ani după evenimentele epocale sus înşirate, de când 50-60 mii A.B.C-dare fonomimice s’au strecurat în mod neoficial în şcoalele române din Transilvania, ne facem să credem, că el se impune ca o forţă divină, spre a şterge ruşinosul atribut de analfabet de lângă falnicul nume de român. Împrejurarea că se strecoară şi introduce de sine, este dovada de forţa ce reprezintă. Suntem de credinţă că introducerea acestui metod

senzaţional în şcoalele normale şi la cursurile de învăţători, ar vărsa din belşug binecuvântare asupra neamului românesc şi atunci problema scriso-cetitului, cea mai mare dintre toate problemele, ar fi rezolvată grabnic şi temeinic.” (Ibidem, p.3) Iosif Moldovan este convins, aşa cum s-a putut constata din citatul de mai sus, că în urma introducerii în şcoli a abecedarului fonomimic, problema scrisului şi cititului, pentru clasa întâi, ar fi „rezolvată grabnic şi temeinic”, iar numărul neştiutorilor de carte ar fi în scădere. După Unire, chiar neoficial, abecedarul său este tot mai solicitat în şcolile primare din Transilvania, fiind cunoscut şi

apreciat chiar şi în vechiul Regat. Încurajat de succesul noului

său abecedar fonomimic, ce avea la bază ca metodă intuiţia în care „însuşi semnul sunetului se fixează aşa că asemănăm litera tipărită cu un obiect sau lucru, ce stă în legătură imediată cu sunetul aflat în natură”, Iosif Moldovan împreună cu Vasilie Nicolaescu, inspector şcolar, va elabora şi tipării la Arad, în 1924, la Tipografia Diecezană, a treia ediţie a

Pagină din ABC-darul fonomimic(Colecţia Biblioteca Judeţeană

„A. D. Xenopol”, Arad)

abecedarului care de data aceasta va primi aprobarea Ministerului Instrucţiunii, găsindu-şi astfel locul nu numai în şcolile din Transilvania ci pe băncile tuturor şcolarilor din întreaga Românie Mare. „A.B.C. – fonomimic” întocmit şi desemnat de Iosif Moldovan

şi Vasilie Nicolescu, ambii atunci inspectori şcolari, era conceput şi structurat în trei părţi bine legate între ele. Prima parte cuprinde învăţarea primelor semne necesare în scrierea literelor urmând apoi partea a doua cu gravuri bine realizate, unde Iosif Moldovan, datorită talentului său la desen şi-a adus o contribuţie importantă, în care literele sunt fixate cu ajutorul unor obiecte cunoscute din lumea înconjurătoare. „Încercările făcute ne-au convins pe deplin, că sunetele dezvoltate şi literele fixate cu ajutorul fonomimiei sunt atât de clare şi de durabile, încât la îmbinarea lor nu mai întâmpinăm nici o greutate. Înainte de toate dezvoltăm vocalele originale, cari şi de sine stătător au un oarecare înţeles, reprezentând o expansiune, ce arată o oarecare dispoziţiune sufletească şi corespund cuvintelor patagomice. La desvoltarea primei consonante trecem îndată la formarea de cuvinte, prin îmbinareaq unei vocale cu o

consoanţă (n.n. consoană). Aceste în desvoltarea limbei corespund cuvintelor onomatopaice (n.n. onomatopeice). Cuvintele nouă din lecţiunile ce urmează le combinăm cu cele cunoscute în construcţiuni logice.” (Ibidem, p.2)

Text literar (George Coşbuc) din partea a treia a ABC-darului


Cea de a treia parte a noului abecedar cuprinde scurte texte literare, cărora li se adaugă intuitiv, gravuri adecvate, bine realizate de Iosif Moldovan. Iosif Moldovan va fi prezent cu câteva poezii, scrise special pentru elevi, în cartea semnată de colegul şi prietenul său, învăţătorul Nicolae Ştefu-în volumul de versuri intitulat „Şcolarul declamator”, publicat în anul 1902. Cartea „Şcolarul declamator”, al lui Nicu Stejărel, pseudonimul literar al lui Nicolae Ştefu, folosită de învăţători în organizarea serbărilor şcolare se va bucura de un mare succes, încât la scurt timp, se va scoate o nouă ediţie. Volumul cuprindea un număr de 80 de pagini şi poezii, dintre care 20 de poezii erau scrise de Nicolae Ştefu iar celelalte, cu caracter didactic sau patriotic, erau semnate de George Coşbuc, C.Sandu, Iulian Grozescu şi Iosif Moldovan. Prin conţinutul său „Şcolarul declamator” îşi va aduce o contribuţie importantă la sporirea zestrei literaturii didactice, atât de necesare în acel moment pentru şcolile confesionale româneşti din Imperiu, ce duceau atâta lipsă de literatură pentru copii.

Poezia „De ziua învăţătorului” de Iosif Moldovan, apărută în cartea

„Şcolarul declamator” al lui Nicolae Ştefu

CAPITOLUL III

ROLUL LUI IOSIF MOLDOVAN ÎN ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA

ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC DIN ŢINUTUL ARADULUI

III.1 Organizatorul şi reorganizatorul «REUNIUNII ÎNVĂŢĂTORILOR ROMÂNI» din şcolile confesionale greco – orientale din dreapta Mureşului în timpul Austro-Ungariei Iosif Moldovan va avea de jucat un rol precumpănitor în organizarea învăţătorilor confesionali, din ţinutul Aradului, într-o asociaţie profesională proprie, cu statut şi regulament.

Latura activităţii de coordonare a asociaţiei învăţătorilor din comitatul Aradului din perioada Imperiului Austro-Ungar, a lui Iosif Moldovan este evocată în revista „Şcoala Primară”, de Ioan Crişanu, director la Şcoala de Stat din Pâncota, în articolul intitulat „Activitatea lui Iosif Moldovan ca prezident al Reuniunii Învăţătorilor,” articol ce are drept motto celebrul dicton latinesc «Ars longa, vita brevis est!» prin care semnatarul articolului subliniază faptul că Iosif Moldovan prin întreaga activitate a lăsat în urma sa o incontestabilă muncă pusă în slujba învăţământului românesc, ce va rămâne în memoria multor generaţii ai şcolii şi ai culturii neamului, la loc binemeritat. „Atunci când m’am decis să spun câteva cuvinte la titlul pus în frontispiciul acestei teme, mi s’a sugerat în minte vecinicului adevăr al anticilor, vărsat (n.n spus) în formă lapidară, în cele cinci cuvinte de mai sus: «Arta e lungă, iar viaţa e scurtă». Negreşit, că poţi vorbi de artă, pe planul întâiu sau acele verietăţi, cari concentreză viaţa, iar în sine nu e decât o luptă, o muncă continuă...[...] Întreb eu: poate cineva poposi mai mulţumit, mai mângâiat şi mai fericit – la una din etapele vieţii sale – decât atunci când ştie el sigur, ştiu semenii, ştie societatea, ştie Neamul, că viaţa lui...a fost o viaţă plină de muncă, de cinste şi de vrednicie?

Aruncând o privire retrospectivă în activitatea lui Iosif Moldovan, ca prezident al «Reuniunii Învăţătorilor din dreapta Mureşului», numai decât aflăm, că activitatea dânsului, ca atare formează o radioasă ghirlandă la porţile etapei vieţii, ce se vor ridica din prestigiul serbării jubileului activităţii sale de 40 ani. Dimpreună cu marele dascăl al Neamului: Teodor Ceontea, de pie (n.n pioasă) memorie – Iosif Moldovan a fost organizatorul şi reorganizatorul «Reuniunii Învăţătorilor din dreapta Mureşului». Iosif Moldovan a muncit fără preget încă de la întemeierea «Reuniunii» ca secretar neobosit: ziua şi noaptea, fiind mâna dreaptă a decedatului profesor Teodor Ceontea. Această tistie (n.n misiune, funcţie) «Reun. Înv» mereu i-a oferit-o pînă la moarte prezidentului ei de până aici: Teodor Ceontea, întâmplată în anul 1906. De la acest dat Iosif Moldovan a fost ani dearândul prezidentul «Reun. Înv.» şi anume a reprezentat interesele ei ca prezident din anul 1906 până în toamna anului 1919, când-vrednicia, cu întronarea Imperiului Român, l-a rădicat la frumoasa poziţiune de revizor al judeţului Arad.” (Crişanu, Ioan, Activitatea lui Iosif Moldovan ca prezident al „Reuniunii Învăţătorilor” [în] Şcoala Primară, Anul II, Nr.18, 1922, p.6) În cartea sa „Monografia Reuniunii învăţătorilor români de la Şcoalele confesionale gr. orientale române din dieceza Aradului,” apărut în anul 1940, la Timişoara, Iosif Moldovan, vorbeşte pe larg despre istoricul acestei organizaţii a învăţătorilor arădeni, despre momentele mai dificile ale organizaţiei, despre

O istorie a asociaţiiei învăţătorilor arădeni (Colecţia Biblioteca Judeţeană „A. D.

Xenopol”, Arad)

preşedinţii săi şi despre programul activităţilor de perfecţionare a învăţătorilor desfăşurate de-a lungul anilor în care a avut un rol esenţial, prin ţinuta sa morală şi respectul profesional impus de personalitatea sa, recunoscută şi de autorităţile Imperiale ale vremii. Vorbind despre istoricul „Reuniunii,” aminteşte de personalitatea profesorului de la Preparandia din Arad – Vicenţiu Babeş, care prin influienţa sa, fiind în anii tinereţii director regesc al şcolilor româneşti din trei distincte ale Banatului, fost jude la „tabla regească din Budapesta” şi deputat în Parlamentul Ungariei, a convocat în anul 1872 pe toţi învăţătorii români ce predau în şcolile confesionale din dieceza Aradului şi i-a organizat într-o „reuniune învăţătorească,” luând asupra sa, prin alegere, întreaga conducere a acesteia. „În scopul acesta a convocat pe învăţătorii din dieceză într-o adunare generală de constituire pe joi, după Paşti, în 20 aprilie 1872 – în săptămâna luminată, ce premerge întrunirea Sinodului epatriarhal şi în baza unui proiect de statut, înainte pregătit, i-a organizat într-o reuniune învăţătorească, primind asupra sa rolul de preşedinte. Reuniunea generală a învăţătorilor români gr.ort.din dieceza Aradului cuprindea în sine pe toţi învăţătorii din eparhia ce se extindea peste judeţele Arad. Bihor, Bichis-Ciaba, Cenad, Timiş şi Torontal, precum şi o parte din judeţele Hunedoara şi Caraş Severin.” (Moldovan, Iosif, op.cit., p.8) Un rol important în organizarea învăţătorilor din cadrul „Reuniunii” îl va avea, tot în aceeaşi perioadă, Dr. Gheorghe Popa, care înainte de a veni la Arad a ocupat funcţia de referent şcolar al şcolilor confesionale româneşti din Oradea, redactor al ziarului „Albina” din Viena, fiind licenţiat al Facultăţii Juridice din Budapesta şi a celei de filozofie din Viena. La Arad va ajunge în anul 1872 referent şcolar al

Consistoriului, iar la nivelul „Reuniunii învăţătorilor” va ocupa funcţia de vicepreşedinte până în anul 1884 când va fi ales ca preşedinte, iar „zelosul profesor” de la Preparandie Teodor Ceontea va fi numit

vicepreşedinte. Datorită unor situaţii şi neînţelegeri ivite la nivelul conducerii, asociaţia învăţătorilor arădeni se va desfiinţa până în 1887 când profesorul Teodor Ceontea de la Preparandia arădeană, din proprie iniţiativă va reînfiinţa „Reuniunea” într-o adunare generală din „joia săptămâna luminată din 1887” când în urma unei adunări a învăţătorilor va fi ales ca preşedinte. În cadrul conducerii reuniunii învăţătorul Nicolae Ştefu şi Iosif Moldovan vor ocupa funcţia de secretari, funcţie însemnată în cadrul

organizării asociaţiei. În calitatea sa de vicepreşedinte, începând cu anul 1900, iar apoi din 1906 de preşedinte al asociaţiei învăţătorilor, Iosif Moldovan va avea un rol important în coordonarea activităţii învăţătorilor arădeni, mai ales când va avea ca sprijin din partea episcopiei pe Roman Ciorogariu în calitatea sa, pe lângă cea de director al Preparandiei din Arad şi de referent şcolar (n.n similar funcţiei de inspector şcolar pentru şcolile confesionale) şi a lui Vasile Goldiş de secretar al Consistoriului. Din 1906, după moartea profesorului Teodor Ceontea, Iosif Moldovan va fi cel care va coordona în calitatea sa de preşedinte, până în 1919, întreaga activitate a învăţătorilor din întreg comitatul, fiind un sprijin mai ales în momentele grele prin care aceşti aleşi ai neamului românesc din Transilvania s-au confruntat în perioada primului război mondial. În momentul alegerii sale în funcţia de prim-revizor şcolar, în 1919, el cunoştea foarte bine situaţia şcolară a judeţului, luând, aşa cum s-a văzut, măsuri de redresare şi de reorganizare a învăţământului românesc, prin înfiinţare de şcoli în cele mai îndepărtate cătune ale

satelor din zonele de munte ale judeţului şi prin mărirea numărului de învăţători la şcolile din oraş. În continuarea articolului său, Ioan Crişanu, director şcolar la Pâncota, îi subliniază „vredniciile” în conducerea învăţătorimii arădene din perioada când a fost preşedinte al asociaţiei. „Cari sunt vredniciile lui Iosif Moldovan ca prezident al «Reuniunii Învăţătorilor din dreapta Mureşului» în interval de 13 ani? Ele sunt multe...Iosif Moldovan fiind muncitorul agil şi expert al «Reuniunii» a cunoscut toate arterele «Reuniunii» şi astfel dânsul mai bine a ştiut unde să apuce lucrul, ca să meargă bine, mereu a organizat-o iniţiind, făcându-i statute şi regulamente potrivite cu spiritul timpului. Discuţiunile, parlamentarismul în adunările prezidate de Iosif Moldovan au fost la nivel. Oare cum acest om, în întrunirile noastre generale, de pe vremuri, ştia sugera, avea în faţa membrilor respectul captivant al conducerii în toate agendele «Reuniunii». Iosif Moldovan cu ţinuta lui ireproşabilă în adunări îţi insufla respect, dar te şi încuraja! Adunările generale, ce se aranjau cu acest prilej, erau adevărate sărbători pentru dascălul român, oropsit de pe vremuri!” (Crişanu, Ioan, op.cit., p.7) Şi întradevăr în cartea sa „Monografia învăţătorilor români...,” Iosif Moldovan surprinde aceste momente pline de muncă dar şi de sărbătoare din viaţa învăţătorilor arădeni, când se întruneau cu toţi, ca într-o familie, în oraş sau în diverse localităţi româneşti importante ale judeţului, unde atât pentru ei , cât şi pentru comunitate, era o zi sfântă românească, ce pentru toţi românii însemna o sărbătoare naţională. Reprodecem în totalitate o astfel de întrunire, desfăşurată la Şiria în 1904, descrisă în cartea amintită, la care Iosif Moldovan, în calitate de vicepreşedinte al asociaţiei, a organizat învăţătorimea şi preoţimea din acea parte a diacezei Aradului. În mijlocul fotografiei, făcute cu această ocazie, îl vedem, alături de el, şi pe fostul învăţător al şirienilor Nicolae Ştefu, colegul şi prietenul lui Iosif Moldovan din Pârneava, ce se pregătea de pensionare. „Primiţi cu banderiu. Primirea ce li s’a făcut învăţătorilor în Şiria întrece orice închipuire. Sosirea învăţătorilor la Şiria, era contemplată pe ziua de Duminică 15/28 August, cu trenurile ce soseau acolo după masă între orele 4 şi 5 dinspre Arad şi Baia de Criş.

Sosirea trenurilor era întâmpinată de bubuitul trăscurilor şi sunete de fanfară. Gara se pierde într-o mare de oameni. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, aproape întreaga comună, în frunte cu comitetul de primire ce îşi avea de preşedinte pe Iacob Hotăran, şi cu un banderin (n.n grup)de călăreţi, au venit să întâmpine Reuniunea, aşa cum întâmpinaseră odinioară pe învăţătorul lumii la intrarea sa în Ierusalim. După întâmpinarea făcută de însufleţitul român Nicolae Lăzărescu, primarul comunei, şi răspunsul dat în numele învăţătorilor de către v. preşedintele Iosif Moldovan, se pune în mişcare nesfârşitul convoi de trăsuri în frunte cu călăreţii care duceau pe învăţătorii sosiţi în comuna Şiria, de la poalele cetăţii Világos, unde depuseseră Ungurii armele la revoluţia din anul 1848. După încărtiruirea (n.n cazarea) mulţimei de învăţători pe la casele ospitalierilor ţărani din Şiria şi după o serată de cunoştinţă petrecută în vesele convorbiri, în ziua următoare des de dimineaţă, se adună în deal la biserică, la îndătinata rugăciune. Întâmplarea din Arad făcuse un obicei ca adunarea generală a învăţătorilor să se ţină în casa Domnului, învăţătorul lumii, de altcum pe la sate nici nu se putea afla un loc mai acomodat, care să poată da loc la sute de oameni atraşi de marea preocupaţiune a învăţătorilor. Episcopul nu putea lua parte la asemenea excursiuni, dar Consistoriul s’a prezentat şi de această dată prin tânărul şi însufleţitul nou referent şcolar Sever Secula, cari prin întâmpinarea făcută nu se lăsase mai prejos de antecesorii săi. Afară de el, în frunte cu inimosul director seminarial C. Sa Roman Ciorogariu au onorat adunarea generală, protopopul Radnei Pricopiu Giuvulescu, al Buteniului Ioan Giorgia şi mulţime de preoţi din toate comunele învecinate, iar între cei ce au înaintat telegrame şi adrese de bineventare aflăm în frunte cu Excelenţia Sa Mitropolit Ioan Meţian din Sibiu (n.n fost episcop al Aradului), episcop Ioan Pop din Arad, Archimanditul Hamsea din Bodrog, Vicarul Mangra din Oradea-mare, protopopul Dr. Traian Putici din Timişoara, familia dr. Botiş din Arad, secretarul Reuniunei Caransebeşene Ioan Marcu din Bocşa Montană şi alţii. Programul adunării generale s’a desfăşurat după şablonul auzit, cu singura deosebire, că de astă dată în şirul disertanţilor au fost angajaţi şi oameni cari pot servi învăţătorilor cunoştinţe ce cad afară de sfera preocupărilor zilnice.”(Moldovan, Iosif, op.cit., p.p.46-47)

Sunt prezentate câteva din prelegerile ţinute în cadrul reuniunii de către distinşii participanţi din partea Episcopiei sau a Preparandiei şi Institutului Teologic din Arad pe teme de învăţământ, toate voindu-se să fie o formă de perfecţionare a învăţătorilor din Câmpia Aradului ce îl aveau ca vicepreşedinte pe Iosif Moldovan. Tot în cadrul acestei reuniuni s-a hotărât să se înfiinţeze, o revistă de informare a învăţătorilor sub denumirea «Reuniunea învăţătorilor», ce va avea să fie editată lunar, iar redactorul responsabil al revistei a fost numit vicepreşedintele asociaţiei Iosif Moldovan.

Întrunirea învăţătorilor la Şiria (1904). În centru Iosif Moldovan şi Nicolae Ştefu

Întrunirea învăţătorilor de la Şiria este imortalizată într-o fotografie, pe care au primit-o toţi învăţătorii iar după program s-a continuat cu prezentarea unei piese de teatru, urmată apoi de o serată dansantă: „Alte inovaţiuni ce s-au făcut este împlinirea unei vechi dorinţe a învăţătorilor, de a avea un organ de informaţiuni, care a şi apărut imediat după această adunare generală (n.n în1904), sub numirea «Reuniunea învăţătorilor», apărând lună de lună, redactată fiind de Iosif Moldovan. Tot în adunarea generală de la Şiria au avut învăţătorii bucuria, de a se vedea cu toţii fotografiaţi într-un frumos tablou. În seara zilei prime s’a aranjat un concert cu reprezentaţiune teatrală, după care a urmat petrecere de joc în spaţioasa sală a casei

naţionale, iar în ziua a doua, s’a aranjat excursiune la cetatea Világos din culmea dealului şi la izvorul din Valea Cladovei.” (Ibidem, p.48) Alegerea lui Iosif Moldovan, ca preşedinte al „Reuniunii Învăţătorilor”, în 1906, după „despărţirea învăţătorilor de bunul lor dascăl Teodor Ceontea, de pie memorie”, s-a făcut în cadrul celui de al XVI-Adunarea Generală Ordinară - desfăşurată în zilele de 29-30 august, la Pecica. Şi în bogata localitate din câmpia Aradului, ca şi la Şiria şi de altfel ca în toate aşezările româneşti în care dascăli confesionali îşi vor desfăşura Adunările, învăţătorii au fost primiţi de poporeni cu cinstea cuvenită celor care le luminau minţile şi le îmbărbătau sufletul românesc. Un prim punct al întrunirii a fost momentul în care toţi cei prezenţi l-au ales pe profesorul Teodor Ceontea ca „prim membru de onoare” al Reuniunii, iar Iosif Moldovan va fi ales preşedinte. „Pecica este cea mai mare comună românească pe întreg teritoriul diecezei, care avea trei parohii şi trei şcoale cu 5 învăţători. Vă puteţi închipui ce au făcut aceştea ca la primirea Reuniunei să nu rămână în urma celorlalte comune, cari au avut fericirea să primească Reuniunea şi mulţimea învăţătorilor. Întâmpinaţi de mulţimea adunată în frunte cu preoţii şi învăţătorii lor, membrii reuniunei sunt bineveniţi la gară de parohul locului, Dr.Dimitrie Barbu şi conduşi într’un lung, foarte lung şir de trăsuri, precedat de un banderiu de călăreţi îmbrăcaţi în veşminte de căluşeri cu muzica până la şcoala din centru unde li se făcu incvartirarea prin casele inleligenţii şi ale fruntaşilor ţărani. Închipuiţi-vă admiraţia învăţătorilor din părţile muntoase purtaţi de găzduitorii lor ţărani din Pecica în trăsuri de gală cu cai ca nişte balauri şi primiţi în locuinţa acelora constătătoare din 5-6 şi 7 camere care de care mai splendid aranjate adevărate saloane. Adunarea generală şi festivităţile împreunate au decurs şi aici după programa cunoscută în cea mai perfectă ordine şi spre mulţumirea generală. Lucrurile de mari importanţă sunt alegerea distinsului profesor Teodor Ceontea de primul membru de onoare, iar a vice preşedintelui Iosif Moldovan de prim preşedinte, dându-i-se ca ajutor pe Protasiu Giuvulescu învăţător în Soborşin în calitate de v.preşedinte, iar proxima adunare generală, la dorinţa expresă a noului preşedinte se stabileşte la Arad.”(Ibidem, p.51)

An de an, întrunirile învăţătorilor, desfăşurate şi în oraş dar cu precădere în marile şi înstăritele localităţi ale ţinutului Aradului, vor câştiga prin amploare şi complexitatea modului de organizare, caracterul unor adevărate sărbători româneşti, în care în afara şedinţelor, comunitatea se întâlnea cu cântecul şi dansul românesc, cu serate culturale având un program bogat, ţinut la sfârşitul fiecărei şedinţe festive şi vor atrage, prin amploarea lor, nu numai comunitatea locală dar şi pe cei din împrejurimi, încât aceste adunări generale ale învăţătorilor vor deveni curând sărbători naţionale. Întreaga comunitate era implicată în organizare, de la fruntaşii satelor, în casele cărora se găzduiau oaspeţii, ori a tineretului care era cuprins în programul artistic desfăşurat, până la preoţii satului, în bisericile cărora începeau şi se ţineau o parte din adunări. Iosif Moldovan căuta, în calitate sa de preşedinte al „Reuniunii învăţătorilor”să confere întregilor activităţi desfăşurate în cadrul acestor adunări generale o ţinută cât mai impunătoare, plină de amploare şi importanţă, atât din partea oficialităţilor, a organizatorilor cât şi a participanţilor, iar scopul pe care l-a urmărit nu era altul decât de a ridica statutul învăţătorilor în faţa comunităţii, subliniind şi conştietizând astfel importantul rol pe care dascălul îl are de jucat în faţa unei naţiuni, pe care trebuie să o lumineze şi să o conducă. Într-un subcapitol al monografiei citate, intitulat semnificativ „Adunările Generale devin sărbători naţionale”, Iosif Moldovan surprinde atmosfera şi prestigiul de care se bucurau întrunirile învăţătorilor, mai ales atunci când aveau loc în lumea satelor româneşti, dar şi în oraşul de reşedinţă. „După strălucit succes a adun.gen.din Arad, învăţătorii îşi îndreaptă privirea iarăşi spre sate unde se simţea nevoia de o propagandă mai intensivă. A XVIII adun.gen.din anul 1908 s-a ţinut în comuna Radna, a XIX din anul 1909 în Pecica, iar a XX în com. Nădlac. Deprinzându-se învăţătorii aşi aduce şi familiile la concerte, reprezentaţiunile teatrale şi petrecerile de joc împreunate cu adun.gen., aceste întruniri se transformă în adevărate sărbători naţionle, la care asistă poporul din întreaga împrejurime. Aşteptaţi de mulţimea locuitorilor la gară cu coruri şi muzică şi salutaţi de salve de trăscuri şi tragerea clopotelor, în frunte cu banderiile

de călăreţi, escorta lor spre interiorul comunei, era adevărată intrare triumfală, însoţită de însufleţitele urări ale mulţimei. Fruntaşii satelor în însufleţirea ce o manifesta au început a da mese comune în cinstea dascălilor, atât la serata de cunoştinţă cât şi în ziua primă după şedinţa festivă, la cari lua parte 2-300 persoane, ospătând cu multă dragoste şi în familii pe cei împărţiţi pe la casele lor. Din cauza numărului cel mare al participanţilor, şedinţele se ţineau de comun în Sfânta biserică, prin ce creştea şi importanţa adun.gen., considerate de popor ca adevărate soboare apostoleşti. În timpul din urmă, învăţătorii asistau în corpore la liturghii celebrate în cinstea lor de preoţii din loc şi împrejurime în frunte cu comisarul Consistorial şi reprezentantul Prea S.S.Dlui episcop, care de comun era D. Procoriu Givulescu protopopul Radnei, apoi după chemarea Duhului lui Sfânt se celebra şi un parastas pentru Teodor Ceontea şi alţi membrii răposaţi aşa că adun.gen.se începea abia pe la ora 11-12, cu câte o şedinţă festivă. Şi ce impunătoare erau aceste şedinţe festive. Cuvântarea de deschidere a preşedintelui, cetirea adreselor dela autorităţi şi dela reuniunile surori, mulţimea de telegrame dela arhierei şi fruntaşii neamului, urmă apoi întâmpinarea reprezntanţilor dela autorităţi şi societăţi prezenţi la adunare şi la onoraţilor, răspunsul acestora la întâmpinare, tot atâtea cuvântări, din care se reoglindea situaţia prin care trece neamul şi biserica şi necesitatea de a veghia şi a munci pentru înfruntarea primejdiilor ce ameninţau, tot atâtea sfaturi şi îndemnuri de a strânge rândurile şi a nu ne lăsa copleşiţi de eventualităţi. Tot în aceste şedinţe festive să parentau răposaţii neamului şi a şcoalei, între cari din prilegiul acestei adun.gen. ambulante sau făcut trista

Regulamentul de funcţionare a Reuniunii învăţătorilor


amintire de trecerea din viaţă a P.S.Domn episcop Nicolae Popescu din Caransebeş, C.S. părintele protopop Ioan Trăilescu din Chişinău, ilustrul scriitor şi luptător naţional Ioan Rusu Şirianu, C.S. părintele protopop Traian Mager din Buteni şi alţi oameni de seamă ai neamului nostru românesc. Tot cu asemenea ceremonie, dar cu o mai multă însufleţire, se face apoi proclamarea membrilor noi şi în deosebi a membrilor fundatori şi ajutători, a căror număr se înmulţea an de an.” (Ibidem, p.p.55-56) În afara laturei festive a întrunirilor, ce avea şi ea un scop precis, bine gândit, Reuniunea învăţătorilor, întâlnirile de lucru ale acestora, se caracterizau prin revigorarea şi tonul „academic”-impus de ţinuta şi prestigiul-preşedintelui său Iosif Moldovan. Se începea prin prezentarea rapoartelor despre activitatea desfăşurată la nivelul comitetului şi a protopopiatelor, despre starea claselor, a situaţiei şcolare, a bibliotecii, se discutau probleme administrative, se alegeau comisiile şi se anunţa programul comunicărilor şi a conferinţelor pe diferite teme, se ţineau lecţii practice, cu elevii încât, aşa cum se afirma pe bună dreptate, şedinţele-întrunirile se puteau considera o „adevărată şcoală” pentru dascăli confesionali. Tot în cadrul acestora se arătau şi „greşelile şi se biciuiau întrelăsările şi păcatele experiate pe toate terenele sociale,”implicit pe cel al activităţilor culturale pe care învăţătorii români, trebuiau să-l exercite la nivelul comunităţii cu scopul păstrării şi cultivării datinilor şi obiceiurilor străbune, prin atragerea localnicilor la diferite serbări la care „să asiste poporul din întreaga împrejurime.” Toate discuţiile purtate, chiar dacă erau prezentate şi unele neîmpliniri din activitatea dascălilor, se făceau într-un „mod calm, cu multă precugetare şi fără intenţiunea

Raportul activităţii asociaţiei (colecţia prof. univ. dr. Vasile Popeangă)

vădită de a jigni pe cineva personal,”scopul urmărit era acela de a-i face pe dascăli să înţeleagă bine rolul pe care îl aveau de jucat la nivelul naţiunii, cuprinse în hotare străine. Adunările învăţătorilor confereau celor prezenţi încredere în forţele şi puterile acestora, le întăreau curajul şi cutezanţa naţională, încât s-a ajuns ca în urma celei de a XX-a Adunări Generale, desfăşurată, între 28-30 august 1910, la Nădlac, să se propună ca proximă întrunire „să o ţină în capitala ţării Budapesta”. Era fără îndoială un act de curaj şi demnitate naţională, care, din păcate, din anumite pricini nu s-a putut realiza. „După prezentarea rapoartelor despre activitatea presidului şi a comitetului, despre munca desfăşurată de învăţători în conferinţele protopopeşti, despre starea casei şi a bibliotecii, se alegeau comisiunile censuratoare şi se anunţa programul şedinţelor procsime, apoi urma masa comună, banchetul cu toastele cari încă măreau însufleţirea şi cultivau sentimentele de recunoştinţă faţă de cei puşi la conducere, de cei ce se însufleţesc pentru cauzele comune şi cei ce muncesc pentru binele public. Şedinţa a doua era adevărată şcoală. Aici se citeau disertaţiunile şi se ţineau lecţiile practice.

A XIX –a adunare generală a învăţătorilor s-a ţinut la Pecica (1909)

Cunoştinţele şi destoinicia învăţătorilor în discutarea problemelor tratate ajunse la o desvoltare respectabilă, la un nivel academic.

Arătau greşelile şi se biciuiau întrelăsările şi păcatele experiate pe toate terenele sociale, dar îndeosebi pe terenul cultural, în mod calm, cu multă precugetare şi fără intenţiune vădită de a jigni pe cineva personal, încât cei cu musca pe căciulă, vrând ne vrând trebuiau să îşi recunoască păcatele, să înveţe şi să se îndrepte. Aşa se făcea adevărată şcoală pe vremile acelea. Lucrurile administrative, rapoartele comisiunilor şi afacerile de interes numai pentru membrii reuniunei, erau reservate toate pentru şedinţa ultimă, când se mai răreau şirurile onoraţiorilor şi a publicului ascultător, iar aici învăţătorii duceau cele mai înverşunate stăruinţe de a îndrepta scăderile şi întrelăsările experiate, delăturând fără cruţare pe oricine ar fi îndrăsnit să zădărnicească bunul mers al afacerilor. La atâta încredere şi destoinicie ajunseră învăţătorii pe timpul acela, încât la adun.gen.din Nădlac, avură cutezanţa să hotărască ca, procsima lor adun.gen.să o ţină în capitala ţării Budapesta, invitaţi fiind acolo prin redactorul Dimitrie Brăuţ dela organul Poporul român.” (Ibidem, p.57) Cea de a XXI-Adunare generală a «Reuniunii Învăţătorilor» din şcolile confesionale greco-orientale române din dieceză, ce iniţial trebuia să se desfăşoare la Budapesta, „din motive bine precumpănite” s-a ţinut la Arad, în zilele de 17 şi 18 septembrie 1911, în sala festivă a seminarului teologic, şi a fost onorată de prezenţa P.S.S Ioan I.Papp, Episcop al Aradului, însoţit fiind de dr. Gheorghe Ciuhandu, inspector şcolar al şcolilor confesionale româneşti din dieceza Aradului. Cuvântul de întâmpinare este rostit de preşedintele Reuniunii, Iosif Moldovan, prin care salută prezenţa episcopului, ce onorează adunarea dascălilor, primit, de altfel, de „însufleţitele urări ale învăţătorimei.” În cuvântul său, de după „întâmpinarea” protocolară, Episcopul Aradului, elogiază rezultatele la care au ajuns învăţătorii care contribuie la „ridicarea...poporului român din Ungaria prin cultură,” bazându-se în munca lor pe morala creştină, câştigând prin tot ce fac „încrederea poporului” în ei şi în şcolile pe care le conduc. Se aduce un pios omagiu memoriei profesorului Teodor Ceontea, cel care reîntemeiase Reuniunea şi sunt subliniate realizările acesteia, din ultimii ani de când la conducerea sa se afla Iosif Moldovan.

„Adunarea generală a XXI-contemplată a se ţine la Budapesta, din motive bine precumpănite, a fost convocată, la Arad, unde era sediul reuniunii. [...] Şedinţa festivă a adun.gen.s’a ţinut în sala seminarului diecezan, în prezenţa P.S. Sale dlui Episcop Ioan I.Pap, care venise însoţit de referend şcolar Dr. Gheorghe Ciuhandu, întâmpinat fiind de Însufleţitele urări ale învăţătorimei. După întâmpinarea, şi replica înaltului patron la cuvintele preşedintelui, şi după ce sunt ajezaţi fiecare la locul destinat, în cuvântul de deschidere se arată rezultatele ajunse de învăţători pe calea croită de în veci neuitatul profesor Teodor Ceontea. Ridicarea învăţătorilor şi prin trânşii a poporului român din Ungaria prin cultură, bazată pe morala creştinească, la bună stare şi fericire, perfecţionarea învăţătorilor pe teren didactic şi social; crearea mijloacelor spre ajungerea scopului, cultivarea sentimentului de recunoştinţă şi adâncă veneraţiune către superiorii şi binefăcătorii şi câştigarea încrederii poporului ca susţinătorii de şcoale. Se arată că în scopul sus arătat, pe lângă cheltuielile de întreţinere a Reuniunei şi, de editare a organului, economiile în număr sau urcat de la moartea întemeietorului reuniunii la considerabila sumă de 4342 Coroane, iar biblioteca dela 1193 opuri în 1324 volume. Tot în acest timp numărul membrilor fondatori, s’a urcat dela 5 la 40, iar a celor ajutători dela 18 la 74, tot atâtea dovezi, că calea apucată de învăţătorii, este aceia, care aduce la scopul arătat de acel mare dascăl. Încheie făcând apel la numeroşii oaspeţi, între care accentuiază în special pe P.C.sa părintele archimandit Augustin Hamsea, pe referendul şcolar, pe reprezentantul

Dr. Gheorghe Ciuhandu referent şcolar (inspector)

Consistoriului Dr. G. Ciuhandu, corpul profesoral dela seminarul teologic-pedagogic în frunte cu directorul P.C. domn protsincel Roman Ciorogar, rugându-i a nu lipsi nici în viitor pe pionerii culturei de sprijinul şi înalta lor protecţiune.” (Ibidem, p.p.58-59) În plenul şedinţelor festive sunt rostite, de către superiorii bisericii, „adevărate mărturisiri ale sufletului lor,” prin cuvinte elogioase „despre importanţa mare a reuniunei şi prestaţiunile învăţătorilor, ”cuvinte măgulitoare, fără a fi de circumstanţă, ce încununează întreaga strădanie a dascălilor confesionali şi a aportului acestora pe planul emancipării naţionale. O „disertaţiune excepţional interesantă”, va rosti în plenul adunării profesorul „preparandial” dr. Petru Pipoş, fost vicepreşedinte al Reuniunii, între anii 1893-1897, care comemorează pe marele pedagog Dr.W.Rein, director al seminarului pedagogic din Gisenach, aderent al direcţiei Zileriane,” cuvântare liberă, urmărită cu atenţie, de cei prezenţi, dovedind astfel preocupările şi interesul dascălilor pentru curentele pedagogice contemporane având drept scop modernizarea învăţământului confesional românesc. Tot în plen, dr. Petru Pipoş, considerat, în vremea aceea, un adevărat savant în lumea pedagogică, va rosti şi el cuvinte de apreciere la adresa învăţătorilor, pe care îi asigură de deplina sa colaborare. Pentru toate meritele sale este ales, de adunare, prin aclamţii interminabile, drept membru de onoare. „Disertaţiunea escepţională interesantă a dlui Dr. Petru Pipoş, a stors admiraţiunea mulţimei, care în curs de 2 oare la ascultat cu atenţiune. Mulţumindu-i în cuvinte alese şi bine simţite, preşedintele (n.n. Iosif Moldovan) îl roagă, să pună lucrarea la dispoziţiunea Reuniunei, cu scop de a o tipări într’o broşură şi a o răspândi în cercuri cât mai largi. Dr.P.Pipoş, răspunzând întâmpinării prezidiului, face declaraţiunea: că Reuniunea învăţătorilor, de un deceniu mai ales, este în plin progres. Asigură învăţătorimea, că institutul la care are fericirea să muncească, este în deplină armonie cu Reuniunea, a cărei merite pentru biserică şi neam, sunt indiscutabile. Declară că este învoit a primi propunerea prezidiului, punându-i la dispoziţie lucrarea.

În cursul prezentării rapoartelor şi alegerea comisiunilor pentru cenzurarea lor, adunarea generală în baza propunerii făcute de comitetul reuniunii, aclamă pe Dr.Petru Pipoş, de membru onorar între nesăvârşitele şi foarte însufleţitele aplauze ale învăţătorilor. [...] «Nu sunt omul vanităţilor, n’am râvnit după onori în viaţa mea, dar a fi membru onorar la reuniunea Dvoastră, care dezvoltă o activitate atât de frumoasă şi căreia i-am servit cu plăcere ca membru ordinar atâţia ani, îmi face plăcere.» Cu aceste cuvinte a primit savantul dr. Petru Pipoş diploma din mâna delegaţilor reuniunii. Un certificat mai exact de cât acestea, nici că se poate închipui, dacă ar fi să apreciem această muncă a învăţătorilor români din timpurile cele mai grele prin care a trecut neamul nostru românesc, în tot timpul sclaviei lui de un mileniu.” (Ibidem, p.p.59-60) Potrivit protocolului Reuniunii, după amiază, vor avea loc întrunirile „academice” unde se vor discuta şi dezbate „disertaţiunile” prezentate în plenul şedinţei de dimineaţă precum şi prelegeri de interes ştiinţific. În cadrul şedinţei administrative, s-au făcut primiri de noi membri fondatori, dintre personalităţile politice şi financiare ale Aradului, care vor contribui cu sume de bani la fondurile asociaţiei. În memoria „neuitatului profesor Teodor Ceonte,” se propune ca în semn de preţuire să i se ridice acestuia, un „monument”, o statuie, care să fie aşezată în grădina seminarului Teologic, în cursul anului următor. Directorul seminarului P.S.S Roman Ciorogariu, solicită sprijin din partea învăţătorilor pentru îmbogăţirea cu „obiecte de însemnătate antică” a muzeului nou înfiinţat în cadrul institutului teologic. Cât de importante erau de acum adunările generale ale „Reuniunii Învăţătorilor” din Arad, organizate de Iosif Moldovan, se

Dr. Petru Pipoş, ales membru de onoare al asociaţiei învăţătorilor

poate vedea şi după prezenţa, în cadrul acestora, a unor fruntaşi ai mişcării politice a românilor Transilvăneni, precum dr.Teodor Mihali, ce deţinea în acea perioadă funcţia de preşedinte al clubului parlamentar al deputaţilor români din Parlamentul de la Budapesta şi vecepreşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania, care prezent la lucrări îi încredinţează pe învăţători de totalul său sprijin „la munca Dvostră naţională”. „În şedinţa academică de după masă, după discutarea foarte interesantelor probleme tratate în disertaţiunile «Disciplina Şcolară» de Dimitrie Boariu «Activitatea extra şcolară a învăţătorului» de Ioan Vancu şi «Însemnătatea jocurilor de copii în raport cu educaţiunea

şcoară» de Ioan Caba din Chişinău, învăţătorilor li s’a prezentat o nouă şi plăcută surprindere prin prelegerea exprimată a dlui profesor Vasilie Micula despre telegrafie fără sârmă ce a pus în uimire întreaga lume civilizată. Şedinţa a treia administrativă, în cauza rapoartelor şi propunerilor făcute de comisii, a proclamat o mulţime de membri fondatori, între cari se aflau dr. Iustin Marşieu, dr. Cornel Iancu, protopopul Traian Vaţian, Sava Raicu, director de bancă, dr. Sever Ispravnic, dr. Romul Veliciu, dr. Dimitrie Popa, etc. Tot atunci s-a ales proiectul pentru monumentul lui Teodor Ceontea şi s’a decis, ca acela să fie aşezat în

grădina seminarială, iar inaugurarea să se facă din prilegiul centenarului institutului pedagogic, în cursul anului 1912. Din prilegiul acesta, la apelul făcut de directorul seminarial P.C. Sa domnul Roman Ciorogariu, învăţătorimea a primit angajamentul să adune pentru museul seminarial colecţii de monedă şi alte obiecte de însemnătate antică, ce s’ar afla prin comunele lor. În cursul acestor lucrări, se iveşte o nouă surprindere. Reuniunea este onorată de prezenţa Mag.Sale dlui dr. Teodor Mihail prezidentul clubului parlamentar al deputaţilor români şi vice preşedinte al partidului naţional, însoţit de dl advocat dr. Ioan Suciu membru al reuniunei. La cuvintele de întâmpinare ale prezidentului, înaltul oaspe răspunde: «Vă promit, că atât eu, cât şi deputaţii români, vă vom da mâna de ajutor la munca Dvoastră naţională», apoi îşi încheie frumoasa cuvântare cu

Sava Raicu, directorul Băncii „Victoria” din Arad

cuvintele: «Să ne iubim unii pe alţii, ca într’un gând să mărturisim».” (Ibidem, p.p.59-60) Tinerii politicieni români ai oraşului în frunte cu avocaţii Cornel Iancu şi Iustin Marşeu, ce va deţine funcţia de prefect al Aradului, după Unire, vor organiza, în cinstea învăţătorilor români un banchet şi un „preafrumos concert” la care şi-au dat concursul personalităţi din lumea muzicală a vremii. „Am arătat mai înainte, că tinerimea română din Arad, în frunte cu dr.Iancu şi dr. Marşeu, au arnjat în onoarea învăţătorilor un banchet şi un prea frumos concert. La banchet au asistat peste 200 persoane în frunte cu elita Aradului, asemenea şi la concertul la care au debutat cei mai distinşi artişti A.Popescu cu Sonata D-dur a lui Schubert, dşoara Dora Lepa în aria Rosinei din opera «Bărbierul de Sevilia», „Fluierul fermecat” şi mai multe melodii populare; dşoara Lia Pap cu prestaţia din «Cavaleria Rusticană», tenorul Rădulescu cu romanţa «Adio» şi dşoara Aurora Luca cu mai multe piese la pian” (Ibidem, p.61)

Scenă dintr-un spectacol al artiştilor arădeni din acea perioadă

(Colecţia Biblioteca Judeţeană „A.D. Xenopol”, Arad) Ziarele şi revistele locale româneşti ale vremii, din Arad, vor prezenta la loc de cinste, în paginile lor, în amănunţime, momente semnificative din timpul desfăşurării adunării generale a învăţătorilor, reproducând aprecierile unor personalităţi spuse „în cinstea dascălilor

români”, toate lăudând buna organizare, de care Iosif Moldovan nu era străin, precum şi caracterul ştiinţific, cu idei novatoare, în domeniul pedagogiei, prezente în comunicările şi conferinţele dezbătute de participanţi, pe secţiuni. Revista «Biserica şi şcoala», „revistă bisericească, şcolară, literară şi economică” cum se menţionează pe frontispiciu, apărută săptămânal, începând din anul 1877, subliniază şi ea „nobila stăruinţă”a dascălilor arădeni de a aduce în discuţie ideile conducătoare ale pedagogiei considerând că Reuniunile învăţătorilor sunt adevărate „instituţii de perfecţionare” care au drept scop „progresul şcoalei române,”şcoală de care depinde în cea mai mare măsură „înaintarea culturală” a poporului. Ziarul „Tribuna” subliniază, printre alte cuvinte elogioase „seriozitatea preocupărilor” pe care învăţătorimea arădeană, îl are pentru progresul „şcoalelor populare”, iar ziarul „Românul” îi felicită şi exprimă cuvinte de recunoştinţă pentru munca şi strădania învăţătorilor români, care cugetă, simţesc şi muncesc în spirit naţional românesc. „Tot din prilegiul acelei adunări generale, P.C. părintele protosincel Roman Ciorogar, actualul episcop din Oradea-Mare a anunţat: «Că învăţătorii adunaţi aici fac cinste neamului. Numai prin hărnicie şi luptă aprigă se ajung rezultatele. În această adunare generală văd o nouă scânteie a vieţii noastre naţionale». [...] Ziarele locale ocupându-se amănunţit de sărbătorile aranjate în cinstea dascălilor români, fac între altele şi următoarele mărturisiri: «Biserica şi şcoala», «Învăţătorii noştri pot fi mândri de cinstea ce li s’a făcut». Au şi meritat-o pentru că s’au prezentat ca un corp disciplinat şi conştient de chemarea sa, ca muncitori nu ca şomeri. S’a observat nobila străduinţă de a aduce în discuţiunile lor ideile conducătoare ale pedagogiei prin ce Reuniunea lor devine o instituţie de perfecţionare a învăţătorilor. Ne bucurăm de acest spirit de muncă a învăţătorimei pentru că în el vedem progresul şcoalei române de care este dependentă înaintarea culturală a poporului românesc. Apoi după ce descrie amănunţit cele petrecute, încheie cu cuvintele: «În clipele de elevaţie ce ne-a procurat această adunare generală, privim cu încredere în viitorul şcoalei române».

«Tribuna»: ne-am convins încă odată că această tagmă a noastră care a primit una din cele mai mari răspunderi pentru viitorul neamului, depune conştiincioase stăruinţi şi prea strălucitoare silinţi în valoarea învăţământului nostru popular şi că reuşeşte, în ciuda enormelor anevoinţi ce întretaie în zilele noastre calea spre progres a şcoalelor populare, să salveze misiunea lor naţională. Apoi încheie voluminoasa dare de seamă cu cuvintele: «Publicul asistent a avut în această şedinţă ocazia să se convingă de seriozitatea preocupaţiilor cari stăpânesc azi pe învăţători şi s’a depărtat cu o iluzie mai bogată dela şedinţă». «Românul» începe cu cuvintele: «Din parte-ne nu putem îndestul felicita reuniunea, că are membrii atât de valoroşi şi prosperează atât de îmbucurător». Apoi încheie darea de seamă ce o face: «laudă şi recunoştinţă se cuvine învăţătorilor români, cari cugetă, simţesc şi muncesc în spirit naţional românesc». «Trăiască bravii noştri învăţători». (Ibidem, p.p.61-62) Aşa cum se hotărâse în a XXI Adunare generală a „Reuniunii învăţătorilor”, din 1911, Iosif Moldovan, se va angaja cu suflet în realizarea proiectului de a ridica în curtea Institutului Teologic din Arad, bustul venerabilului dascăl Teodor Ceontea „ca simbol al recunoştinţei învăţătorilor români faţă de luminatul şi luminătorul lor profesor”, cel care a reorganizat şi a condus asociaţia între anii 1890-1906. Într-un subcapitol al cărţii sale, „Monografia Reuniunii Învăţătorilor români”, intitulat „Monumentul Teodor Ceontea”, Iosif Moldovan surprinde acel momentul plin de trăirie şi emoţie sufletească precum şi atmosfera de sărbătoare legată de inaugurarea monumentului. Încă de la început, în cuvinte emoţionante la adresa dascălului său, Iosif Moldovan arată că sentimentul recunoştinţei faţă de meritele şi strădaniile neuitatului preşedinte al „Reuniunii învăţătorilor” arădeni – i-au determinat pe toţi cei prezenţi să ridice „acest simbol al recunoaşterii isvorâtă din sufletul învăţătorimei”, pe care îl voi încredinţa de acum spre păstrare veşnică directorului Institutului Teologic P.C.S dr. Roman Ciorogariu şi celor pe care îl vor urma pe mai departe.

„MONUMENTUL TEODOR CEONTEA”

Sentimentul recunoştinţei este floarea cea mai aleasă a sufletului românesc. Puţini se pot împărtăşi cu ea, mai ales în cursul vieţii, fiind foarte rară, nu prea prinde rădăcini şi e sufocată cu multă înlesnire de celelalte sentimente prea abundente ale sufletului omenesc. Recunoştinţa e un simbol al iubirii, adoraţiunei şi admiraţiunei provocate de calităţile alese, fapte mai mari şi virtuoase.

Ea se iveşte spontan la anumite evenimente, de comun în cazul morţii, dar numai în sufletele celor pătrunşi de faptele ce le-au provocat şi îşi dau seama de importanţa lor. Se manifestă prin punerea unei floricele, a unui buchet sau cunună pe sicrieul celui iubit, adorat sau admirat. Prin eternizarea numelui cu o fundaţiune de binefacere, eternizarea fiinţei lui într’un tablou, iar în cazuri mai rare în busturi ori monumente simbolice cioplite în piatră ori vărsate în metal ca să reziste vitregităţii timpurilor îndelungate. Un asemenea sentiment de iubire, adoraţiune şi recunoştinţă s’a zămislit în sufletul unora dintre învăţătorii români, cari au putut ajunge ca să asiste la înmormântarea lui Teodor Ceontea fostul profesor preparandial (de şcoală normală) din Arad. Şi acel sentiment al recunoştinţei s’a deşteptat apoi în sufletele tuturor elevilor lui împrăştiaţi ca învăţători prin satele româneşti din tot cuprinsul ţării româneşti. În fruntea mişcării s’a pus însăşi «Reuniunea Învăţătorilor» din protopopiatele arădene, a căror întemeietor, preşedinte şi primul membru onorat a fost Teodor Ceontea, prin deschiderea unei colecte la care au contribuit toţi membrii săi şi toţi foşti elevi ai marelui şi nemuritorului dascăl.

Bustul profesorului Teodor Ceontea

Fondul la începu modest s’a augmentat cu veniturile concertelor aranjate de învăţători din prilegiul adunării generale şi ale conferinţelor tractuale şi donaţiuni speciale făcute de unii dintre cei mai însufleţiţi dintre elevii săi. [...] În adunarea generală a XXI din anul 1911, primindu-se proiectul prezentat de către comitetul Reuniunei să ia apoi hotărârea definitivă că de prilegiul Centenarului institutului preparandial bustul cioplit din marmură albă de Carara şi aşezat pe un pidestal de granit să fie pus şi inaugurat în parcul institutului unde să fie văzut zilnic de elevii institutului teologico-pedagogic, ca simbol al recunoştinţei învăţătorilor români faţă de luminatul şi binevoitorul lor profesor Teodor Ceontea. Terminat fiind bustul conform planului acceptat de comitetul reuniunei şi indicaţiile date sculptorului privitor la trăsăturile caracteristice a profesorului Teodor Ceontea de către Dr.Petru Pipoş, cel mai intim coleg al său, s’a aşezat la locul destinat, punându-i-se la temelie un prea frumos document comemorativ publicat şi în organul Reuniunea învăţătorilor Nr.8-9 dun August-Septemvrie 1912, în care, pe lângă calităţile lui Teodor Ceontea s’a eternizat organizarea bisericii române şi cele trei reuniuni învăţătoreşti cari au luat parte, depe teritoriul diecezei, la întruparea ideii şi la serbările împreunate cu inaugurarea monumentului. Inaugurarea monumentului s’a făcut din prilegiul şi în legătură cu adunarea generală a XXII convocată pe zilele de 18 şi 19 Septemvrie 1912. A fost o solemnitate foarte importantă. Pe lângă toţi elevii institutului pedagogico-teologic în frunte cu întreg corpul profesoral, peste 400 învăţători aparţinători celor trei reuniuni învăţătoreşti din Arad, Timişoara şi Oradea mare şi întreaga inteligenţă română din Arad şi împrejurime a asistat la parastasul celebrat pentru Teodor Ceontea de către un sobor de protopopi, preoţi şi diaconi în frunte cu P.C. protosincelul Roman Ciorogariu şi cu asistenţa corului seminarial. După actul religios învăţătorimea însoţită de mulţimea oaspeţilor s’au adunat în sala cea mare a seminarului diecesan, unde după invitarea înaltului patron P.S. Domn Episcop Ioan I.Papp s’a deschis şedinţa festivă a adunării generale, iar după întâmpinarea oaspeţilor şi răspunsul dat de delegaţii oficială s’a ascultat admirabilul discurs comemorativ,

despre «Rouseau, ideile sale pedagogice şi critica acestora» prin care savantul profesor dr.Petru Pipoş a captivat întreaga asistenţă. Învăţătorii se adună în jurul monumentului învălit din parcul seminarului ca să vadă redat în piatră de marmoră pe reîntemeietorul reuniunei ce răspândeşte admiraţia lumii. Preşedintele reuniunii Iosif Moldovan şi el unul dintre foşti elevi ai marelui decedat, urcă tribuna improvizată din faţa monumentului şi luând binecuvântarea archierească adresează cuvinte elogioase văduvei Riza Ciontea soţia răposatului şi familiei prezente la inaugurare, apoi arată faptele din care s’a zămislit sentimentul recunoştinţei învăţătorilor români de pretutindenea, faţă de marele lor dascăl Teodor Ceontea; iar după căderea vălului de pe bustul admirat de cei prezenţi întorcându-se spre P.C.S. domnul protosincel director seminarial îl roagă să-l ia în primire şi să păstreze acest simbol al recunoştinţei isvorită din sufletul învăţătorimei, cu aceia sfinţenie cu care ei l-au închinat scopului pentru care a trăit şi muncit iubitul şi în veci neuitatul lor profesor Teodor Ceontea. Eminentele calităţi ale decedatului au fost scoase apoi la iveală într’un discurs foarte frumos rostit de P.C.S. părintele archimandrit Augustin Hamsea, care invită învăţătorii să-l urmeze în fapte şi virtuţi pe iubitul lor profesor şi preşedinte şi după moarte.

Bustul profesorului Teodor Ceontea ridicat în parcul Institutului

Pedagogic – Teologic din Arad. Iosif Moldovan în centrul fotografiei (1932)

Adânc mişcat de iubirea elevilor isvorâtă din dragostea faţă de profesorul Teodor Ceontea, în discursul rostit în numele Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului din Sibiu, dl secretar consistorial Vasiliu Goldiş face o profeţie sub inspiraţiunea momentului că: «din o asemenea cultură naţională cu siguranţă are să urmeze şi libertatea naţională». După cuvântările ţinute de Iuliu Vuia preşedintele reuniunei învăţătoreşti din Timişoara, Mihai Crăciun preşedintele reuniunei învăţătoreşti din Caransebeş, Ioan Cloambeş reprezentantul reuniunei învăţătoreşti din Oradea mare şi învăţătorul Grigorie Ceortea, învăţătorul comunei Deda locul de naştere al admiratului profesor, părintele protsincel şi director seminarial Roman Ciorogariu primeşte monumentul în îngrijirea institutului ce conduce cu cuvintele: «Iau în îngrijirea mea acest monument pe care cu cinste mi-l daţi, cu cinste îl primesc, şi cu cinste îl voi preda următorilor mei în munca nobilă pentru cultura românescă».” (Ibidem, p.p.63-66) Revista «Reuniunea învăţătorilor», propusă spre înfiinţare la Şiria, la întrunirea din 1904, va avea un impact puternic asupra învăţătorilor tineri, mai ales a celor care au găsit în paginile acesteia ocazia exprimării diverselor probleme legate de viaţa şcolii, sau au îndreptat condeiul împotriva celor ce căutau a denigra şcoala românescă şi pe învăţătorii ei. Acest merit al revistei este subliniat şi de Ioan Crişan în articolul citat anterior. „Iosif Moldovan pune bazele revistei «Reuniunea

Primul număr al revistei „Reuniunea învăţătorilor români” (1904), sub conducerea lui Iosif Moldovan


Învăţătorilor», redactată vreme îndelungată, cu multă competenţă de învăţătorul din Pârneava. „Câte idei bune, îndrumări cuminţi n-am putut afla în coloanele acestei reviste? Am trimis – aici - şi săgeţi acelora cari ne luau peste picior, dar totdeauna cu bărbăţie şi demnitate. Această revistă mai are meritul, că mai mulţi învăţători tineri au prins curajul de a mânua (n.n mânui) condeiul în daraverile (n.n problemele) dăscăleşti...ce-i preocupa! Sub Iosif Moldovan, ca prezident, s’a căutat a se eterniza memoria alor mari apostoli ai Neamului: Teodor Ciontea şi Dr. Petru Pipoş. Primului i-s’a şi ridicat – de elevii recunoscători – un monument în parcul de la institutul pedagogic teologic român din oraşul Arad.”(Crişanu, Ioan, op.cit., p.7) Revista „Reuniunea Învăţătorilor” îşi va începe activitatea

publicistică începând cu anul şcolar 1904-1905, având în coloanele sale prezentarea unui raport, o dare de seamă, publicând şi lucrările adunării a XVI-a reuniunii ce se ţinuseră pe 1 septembrie în acel an. În primii patru ani (1904-1908) frânele conducerii revistei au fost doar în mâinile lui Iosif Moldovan, care prin competenţa dovedită şi în latura redacţională va aduce cât de curând revistei un prestigiu binemeritat. Va avea printre colaboratori condeie învăţătoreşti de frunte, din acea vreme, printre care amintim pe Petru Vancu, Iosif Stanca, Dimitrie Popovici, mai puţin pe Nicolae Ştefu (Nicu Stejărel) preocupat cu viaţa publicistică şi gazetărească, la ziarul „Tribuna Poporului” ori mai

Anuarul Reuniunii învăţătorilor pe anul 1908 (colecţia


târziu cu revista satirică „Cucu”, al cărui director era. Din anul 1908 conducerea revistei va fi dată de Iosif Moldovan în seama unui comitet de redacţie din care, în afară de el mai făceau parte învăţătorii: Iuliu Grofşoreanu, Dimitrie Popoviciu, Ioan Crişanu, Iosif Stanca şi Nicolae Ştefu care se va impune în paginile „Reuniunii” prin publicarea a mai multor intervenţii, „răspunsuri” ale sale, susţinute în cadrul adunărilor generale ale învăţătorilor, intervenţii de o mare şi competentă analiză asupra problemelor arzătoare de atunci precum şi asupra situaţiei şi problematicii învăţământului românesc din şcolile confesionale. Nicolae Ştefu va fi numit, în 1907, de către Iosif Moldovan chiar redactor responsabil, până la numirea comitetului de redacţie. Revisata va deveni o adevărată tribună de luptă a învăţătorilor români îndreptând adesea ascuţişul condeiului împotriva celor care încercau a ştirbi prestigiul învăţătorilor români şi al asociaţiei acestora.

Semnificativ prin surprinderea personalităţii umane a celui care a fost Iosif Moldovan, este şi articolul sugestiv „Un om”, semnat dar cu o iniţială „C” cu siguranţă cea a lui N. Cristea, învăţător-director, redactor al ziarului şi viitor revizor şcolar, articol publicat în acelaşi număr al revistei, număr festiv şi special dedicat lui Iosif Moldovan, „în semn de dragoste şi admiraţiune cu prilejul celei de a 40-a aniversare a activităţii sale laborioase pe terenul şcolar”.. Sunt subliniate încă de la început laturile morale ale celui sărbătorit în primul rând dăruirea totală şi munca pusă în slujba învăţământului românesc, apoi altruismul său, ce ţin de un caracter nobil, el fiind gata oricând să se dăruiască şi să se sacrifice pe sine în favoarea unei idei, a unui ideal, ce-l va urma în viaţă, legat de viaţa şcolii, pe care l-a apărat ori de câte ori a fost cazul. Este demnul urmaş al profesorului Teodor Ciontea, preşedinte al învăţătorilor români din Arad, a cărui steag de luptă l-a ridicat şi l-a purtat cu cinste pe mai departe. Prin funcţiile administrative pe care le-a deţinut pe baza meritelor sale a apărat „cu demnitate şi toată energia drepturile şcoalei şi a învăţătorilor români din comitatul Aradului.” Sunt înşiruite în cadrul articolului mai multe implicări şi succese obţinute pentru îmbunătăţirea muncii didactice şi pentru apărarea prestigiului învăţătorului român, el fiind omul „cari s’a făcut tuturor de toate şi pe toţi i-a dobândit,” pentru că aşa cum se arăta la începutul

materialului „luptă bună a luptat...,” o luptă plină de privaţiuni dar pusă în slujba unui ideal nobil şi măreţ, o luptă ce prin voinţa şi priceperea sa nu avea cum s-o piardă. „Patruzeci ani de muncă în viaţa şcolară arată pe omul cu voinţă tare, arată idealistul şi altruistul totodată. Un învăţător care după o muncă de 40 ani pe terenul şcolar ajunge la o poziţie morală atât de frumoasă, cum a ajuns iubitul nostru coleg Iosif Moldovan, e o satisfacţie şi o răsplată nu numai din partea oamenilor ci şi din partea Celui de Sus, pentru că «Luptă bună a luptat». [...] Lupta cea bună s’a văzut atunci, când după ce preşedintele de pie memorie Teodor Ceontea a lăsat steagul din mână, acesta a fost cu cinste încredinţat din partea învăţătorilor vrednicului tovarăş de luptă – lui Iosif Moldovan, fiind ales preşedinte al reuniunii, iar mai târziu deputat sinodal şi congresual. Ca membru în corporaţiunile bisericeşti dl. revizor Iosif Moldovan a susţinut şi apărat cu demnitate şi cu toată energia drepturile şcoalei şi a învăţătorilor. În urma acestei activităţi oamenii de bine îşi întorc privirile spre şcoală şi forurile bisericeşti şcolare decid că munca învăţătorului să fie apreciată de oameni specialişti, de învăţători. Se instruiesc comisari de examene cari se recrutează dintre învăţătorii bine meritaţi între cari locul cel dintâi îl ocupă iarăşi Iosif Moldovan. Cu acest pas se începe o mişcare nouă întru regenerarea învăţământului. Fiind aceşti comisari oameni de specialitate cu experienţe bogate în ale învăţământului, i se dă acestuia un avânt puternic care face ca şcoala şi conducătorii ei să se afirme tot mai mult. În urma acestui avânt şi la îndemnul lui Iosif Moldovan în colaborare cu încă alţi tovarăşi de muncă scot la iveală cărţi de şcoală făcute pe baza experienţei cari se pot număra între cele mai bune. Dezvoltară o activitate atât de laborioasă în sinodul eparhial diecezan drept recompensă e ales deputat în congresul bisericesc gr.ort.român. Ca deputat congresual nu lasă firul urzit pentru a promova şi uşura mersul învăţământului. La Sibiu se întruneşte o anchetă (n.n o dezbatere) pentru compunerea unui nou plan de învăţământ şi de la această anchetă Iosif Moldovan ca deputat congresual şi om de specialitate n’a putut să lipsească.

Aici Iosif Moldovan cu ceilalţi tovarăşi de muncă susţin sus şi tare principiile practice şi moderne cari acceptate fiind, învăţământului i se pun baze practice. Toate hotărârile şi îmbunătăţirile ce s’au făcut şcoalei şi învăţătorilor în timpul din urmă poartă pecetea sufletului de dascăl român a lui Iosif Moldovan. Ca deputat sinodal şi congresual a luat parte activă la toate mişcările cari or privit şcoala şi pe conducătorii ei. El e omul cari a făcut tuturor de toate şi pe toţi i-a dobândit. Acesta e omul care a fost totodată învăţătorul, conducătorul, medicul şi advocatul poporului în fruntea căruia a fost pus.” (Ibidem, p.p.7-8) Un alt articol omagial din „Şcoala Primară” intitulat „Iosif Moldovan – o aniversare” semnat de P. Colţeu, îi surprinde activitatea editorială, atât ca redactor al revistei „Reuniunea învăţătorilor Români,” cât şi cea de autor şi coautor de manuale şcolare, atât de necesare pentru şcolile confesionale româneşti din perioada imperială, precum şi activitatea sa publicistică, risipită în diverse ziare şi reviste ale timpului, toate contribuind la ridicarea stării culturale, materiale şi sociale ale învăţătorului român din acea vreme. „Între astfel de împrejurări, numele bun al dlui Iosif Moldovan, revizor-şcolar, fost învăţător-director şi prezident al „Reuniunii Învăţătorilor Români” din protopresbieratele Arădene I-VII, concepe o revistă, după cum zice Vlahuţă, de cultură şi educaţie naţională, care să recheme din umbra trecutului nostru figurile mari şi faptele vitejeşti, cari alcătuiesc bogăţia nesfârşită şi puterea vie a unui neam, şi să facă din cultul amintirei lor sprijinul nostru moral şi îndreptarea de fiecare ceas a străduinţelor noastre spre mai bine.[...] Câte lovituri a avut să înfrunte această nouă redută, o ştie numai d-sa, o ştim noi cari eram aproape de D-sa şi o ştie dăscălimea toată. Dar a mers înainte.[...] N’a scăpat de ochiul ager a dlui Iosif Moldovan, nici răul de care suferea şcoala românescă, lipsa de manuale şcolare, potrivit cu cerinţele pedagogiei şi spiritul timpului în care trăim. Aşa în colaborare cu alţi prieteni de principii el dă (n.n editează): „Cartea de cetire,” pentru clasele II-VI, a şcoalei primare: „Manual” pentru învăţarea limbei maghiare, „Abecedarul” ilustrat şi „Abecedarul” fonomimic; acesta din urmă cu „Îndrumări metodice,” în

altum (n.n de altfel) şi „Almanach” pe 1913/1914 pentru folosinţa învăţătorimei şi a preoţimei,etc. Toate acestea precum şi alte scrieri apărute prin diferite reviste şi ziare, cari nu scapă de condei, împreună cu activitatea D-sale publică, de peste 40 ani, cu roadele-i îmbelşugate şi binefăcătoare, pentru şcoala română şi mai ales pentru ridicarea stării culturale, materiale şi sociale a învăţătorului şi prin aceasta a poporului român, i-a deschis largi porţile inimilor noastre.”(Colţeu,P., Iosif Moldovan-O aniversare [în] Şcoala Primară, Anul II, Nr.18, 15 septembrie 1922, p.8) Fără îndoială că toate aceste cuvinte laudative şi elogioase adresate venerabilului dascăl nu sunt deloc gratuite sau doar de circumstanţă, ţinând cont de funcţia pe care o deţinea în ierarhia didactică a judeţului, ci ele nu fac decât să consfinţească o viaţă de om dăruită şcolii româneşti, la a cărui prestigiu şi-a adus o contribuţie esenţială. Încă din primii ani de învăţământ, marcaţi de exemplul pilduitor

al învăţătorimii lugojene, unde a ucenicit, Iosif Moldovan şi-a dat seama de rolul important pe care îl are dascălul, prin elevii pe care îi modelează şi îi formează, în destinele unei naţiuni. Într-o cuvântare, publicată în 1898 în „Protocolul adunării constituante de la 4/16 septembrie 1897 şi al „Adunării generali a VIII a, a Reuniunii învăţătorilor români de la Şcoalele populare confesionale din protopopiatele Arad, Chişineu, Borosineu, Buteni, Radna şi Hălmagiu,” ce s-a ţinut la Arad în 21 aprilie 1898, carte editată de Editura reuniunii, în tipografia Diecezană, , Iosif Moldovan, în cuvântul său, publicat apoi sub titlul „Înveţătoriul şi

Discursurile participanţilor Reuniunii sunt publicate în Protocolul adunării. (Colecţia Biblioteca Judeţeană „A.D.

Xenopol”, Arad)

meniţiunea (n.n menirea) lui!” va sublinia rolul şi importanţa pe care îl are învăţătorul în viaţa şcolii. Şcoala va fi aşa cum o face învăţătorul care îi dă viaţă prin dăruirea sa, prin felul în care ei, învăţătorii ştiu să-şi îndeplinească „misiunea sublimă” şi „chemarea frumoasă” cu care au fost hărăziţi, conştienţi de puterea pe care o au în luminarea celor neştiutori, asemenea lui Dumnezeu. „Soarta unui popor, a unei naţiuni, depinde de cultura generală a acestuia. Aceasta este notoric cunoscută, pentru aceea nisuesc (n.n năzuiesc) toate popoarele [...] un renumit pedagog contimporan vorbind despre şcoală a dis (n.n zis): „Eu sum şcola!” Şi cu drept cuvěnt, nu cele patru ziduri reci şi neînsufleţite, nici mulţimea de copii inconşcienţi şi minoreni (n.n minori), ci învěţătoriul consciu (n.n conştient), însufleţit şi plin de ambiţiune, el este şcola! Oare nu tot aceasta a afirmat-o şi marele înveţător al lumei Mântuitorul nostru Isus Cristos prin cuvintele: «Eu sunt lumina lumii!» Cu mândrie o putem dice aşa dar iubiţi colegi: „Noi suntem şcola de la care depinde viitorul şi fericirea poporului şi a scumpei nostre patri. Poporul ori naţiunea, care îşi zideşce viitorul pe temeliile şcolei prin învăţători: poporul, carele urmează şi ascultă graiul învěţătorilor sei, de va şi muri, viu va fi.[...] Învěţătoriul e chemat aşa dar a croi soarta viitorului şi a fericirii poporului şi a patriei din care face parte. Ce minune sublimă! Ce chemare frumoasă! Puterea divină e pusă în mâna noastră iubiţi colegi. Şi fiind noi conscienţi despre aceasta, trebuie să aretem demni de dânsa, să înfluienţăm înadins, conştienţi, şi

Funcţiile deţinute de Iosif Moldovan la nivelul «Reuniunii Învăţătorilor»

după un plan înainte văzut asupra spiritelor nouă încredinţate, căci numai aşa vom fi în stare a schimba nesciinţa în cultură, întunericul în lumină şi numai aşa ne vom pute areta demni de încredinţarea noastră, numai aşa vom pute croi poporului nostru o soartă mai bună şi mai fericită, numai aşa vom fi în stare a asigura viitorul şi esistenţa (n.n existenţa) patriei noastre iubite! Toate aceste vom pute îndeplini inse numai dacă vom fi conscienţi de calea pre care purcedem, dacă nu vom orbeca în calea şi terenul nouă încredinţat, dacă vom ambla pe picioarele noastre, şi dacă vom influenţa în adins, din ambiţiune asupra tinerelor mlădiţe, din cari se vor crea bradii (n.n brazii) naţiunii noastre.”(Ibidem, p.p.48-50) Aceste cuvinte şi îndemnuri adresate colegilor săi nu au fost spuse doar formal, nu erau doar îndemnuri şi poveste fără acoperire, Iosif Moldovan, credea cu sinceritate în afirmaţiile sale şi de aceea el a fost printre cei dintâi care le-a pus în practică, prin toată activitatea sa didactică, el fiind modelul practic al învăţătorului ideal din acea vreme. El a fost un luptător al neamului său, în acele momente de cumpănă pentru naţiunea română supusă unui proces perfid de deznaţionalizare. III.2 Comisar protopopesc de examene, revizor şi inspector şcolar, conducătorul învăţământului arădean de după Unire

După proclamarea, de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, a Unirii Transilvaniei cu România, Marea Adunare Naţională şi-a continuat lucrările alegând Marele Sfat Naţional, compus din 250 de membrii, din toate comitatele româneşti, avându-l în calitate de preşedinte pe cunoscutul luptător pentru drepturile românilor, Gheorghe Pop de Băseşti.

Marele Sfat Naţional a ales, pe 2 decembrie 1918, organul său de conducere a treburilor publice transilvănene prin constituirea Consiliului Dirigent, „pentru Transilvania, Banat şi părţile ungurene locuite de români.”

Tot în ziua de 2 decembrie 1918 va avea loc la Alba-Iulia prima şedinţă a Consiliului Dirigent, organism creat pentru a asigura unificarea administrativă a ţării.

În cadrul Consiliului Dirigent, Vasile Goldiş a fost numit la conducerea resortului de „Culte şi Instrucţiuni Publice,” în cadrul căruia îşi va arăta pe mai departe interes deosebit pentru destinele şcolii româneşti din Transilvania.

Încă de la început se punea problema trecerii imediate a învăţământului din Transilvania în subordinea autorităţilor româneşti şi a introducerii limbii române în şcoli şi în administraţie ca limbă oficială, ca limbă de stat. Din cauza situaţiei militare confuze, existente în acea perioadă, multe dintre unităţile şcolare arădene, ca de altfel aproape în întreaga Transilvanie, nu şi-au început cursurile anului şcolar 1918/1919 şi de aceea V.Goldiş va lua măsuri imediate ca şcolile să-şi reînceapă activitatea. Se vor garanta drepturi depline cadrelor didactice de naţionalitate maghiară care înţelegeau să se integreze în structura statului şi învăţământului românesc, iar în locul celor care refuzau reîntoarcerea la catedră solicită reîncadrarea învăţătorilor şi profesorilor români ieşiţi deja la pensie sau chiar a studenţilor din anii mai mari, prevăzându-se şi modalitatea de a li se da acestora o pregătire didactică necesară.

Consiliul Dirigent constituit pe 2 decembrie 1918

„Cum era şi firesc, în primul rând după încheierea războiului, Goldiş s-a arătat preocupat de reconstituirea a ceea ce a existat în perioada antebelică, pe acest plan, desigur ţinându-se cont de noile condiţii create acum şi în primul rând în domeniul învăţământului.

Astfel, în calitatea sa de şef al resortului „Cultului şi Instrucţiunii Publice” în Consiliul Dirigent el adresează deja la 30 decembrie 1918, o scrisoare oficială Consistoriului Ortodox Român din Arad, prin care cere să se ia măsuri urgente în vederea funcţionării normale a şcolilor, inclusiv a celor săteşti: «Venindu-ne la cunoştinţă faptul regretabil, că în unele comune şcolile nu funcţionează, fie că învăţătorii au fost alungaţi, fie că înşişi au părăsit posturile ocupând alte slujbe, ne luăm voie a vă ruga cu toată stăruinţa să îndreptaţi şi în afara D-voastră oficială, prin toate mijloacele pentru curmarea acestei stări anarhice», se spune în adresă. [...] Într-o altă scrisoare, din 5 iulie 1919, adresată episcopului Aradului, Vasile Goldiş se angajează că, dacă va ajunge ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în guvernul de la Bucureşti, să majoreze salariile învăţătorilor şi profesorilor şi să ia măsuri ca acestea să fie plătite cu regularitate.” (Sora, Gheorghe, Vasile Goldiş – o viaţă de om aşa cum a fost, Timişoara, 1993, p.p. 413-114)

Vasile Goldiş (mijloc) numit şeful resortului „Cultelor şi Instrucţiunii Publice”.

Luând parte, în anul 1920, la „Congresul învăţătorilor din Arad,” unde a fost primit cu entuziasm şi „mari ovaţii,” a arătat şi a evidenţiat în cuvântul său, rostit cu acest prilej, meritele deosebite ale învăţătorilor arădeni în pregătirea şi desăvârşirea actului de la 1 Decembrie 1918, deoarece ei, învăţătorii au fost cei care de-a lungul anilor „au sădit în inimi focul care a dat puterea de a se realiza unirea neamului.” În cadrul Congresului va cere şi în continuare învăţătorilor să fie şi de acum înainte „îndrumătorii neamului, purtătorii făcliei culturii în popor,” mai ales în acel moment când „am ajuns să avem patria noastră română.” Conştient de marea importanţă socială şi naţională a existenţei unui tineret temeinic educat şi instruit, Vasile Goldiş îi îndeamnă pe dascăli să se ocupe cu dăruire şi dragoste de „educaţia şi învăţarea” acestora căci numai prin „propăşirea spirituală” a tinerei generaţii, românii se vor putea afirma în rândurile naţiunilor civilizate. Încă de la numirea sa la conducerea resortului „Cultelor şi Instrucţiunii Publice”, în decembrie 1918 până în aprilie 1919, Goldiş va reorganiza învăţământul din Transilvania aflat într-o degringoradă după haosul provocat de perioada tulbure de la sfârşitul primului război mondial, prin emiterea şi punerea imediată în aplicare a unui „Regulament Provizoriu pentru şcoalele secundare,” regulament ce se va aplica în toate şcolile din Transilvania, până în anul şcolar 1922/1923, când acesta va fi înlocuit cu Regulamentul Şcolar din România. În „Gazeta oficială,” din 5/18 ianuarie 1919, Nr.1, organ al Consiliului Dirigent, va emite o circulară cu scop organizatoric şi legislativ pentru învăţământul din Transilvania prin care se cere imediat inspectoratelor şcolare de a înceta a mai fi subordonate guvernului maghiar, fiind doar la dispoziţia Consiliului Dirigent, respectiv a resortului de culte şi instrucţiune publică. Se trece la eliminarea, ca discipline şcolare, a limbii maghiare, istoriei, geografiei şi constituţiei Ungariei, iar membrilor corpului didactic, din toate unităţile de învăţământ, vor avea obligaţia să depună jurământul de credinţă către poporul român, Consiliul Dirigent şi faţă de Ferdinand I al României. În această perioadă unele instituţii şcolare dobândesc atribuţii şi denumiri noi iar în locul „inspectoratului şcolar regesc” ia fiinţă o nouă instituţie Inspectoratul şi Revizoratul şcolar.

Vasile Goldiş, Ioan Suciu şi Ştefan Cicio Pop – miniştrii în guvernul

condus de I.C. Brătianu

Alături de alţi fruntaşi politici transilvăneni, Vasile Goldiş va fi numit în ianuarie 1919 ministru fără portofoliu, în primul guvern al României întregite. Aceeaşi funcţie, de ministru fără portofoliu, în resortul artelor şi culturii o va primi şi în cadrul celui de al doilea guvern, instalat în martie 1920, condus de generalul Alexandru Averescu, guvern din care va face parte şi Octavian Goga. Tot în perioada de început a reorganizării învăţământului românesc Resortul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, de pe lângă Consiliul Dirigent va elabora în 1919 un „Decret privitor la reorganizarea învăţământului primar” pentru toate şcolile din „Transilvania, Banat şi părţile ungurene locuite de români” ce urmărea şi „interesele superioare ale statului românesc precum şi necesitatea unificării diferitelor tipuri de şcoală primară într’un tip superior.”(Ibidem, p.3) Noul „Decret” de reorganizare a şcolilor primare, stipula printre altele, chiar de la început, intenţia şi hotărârea statului de a controla şi a administra orice tip de şcoală, fie ea şi confesională, deschizând prin dispoziţiile legii, viitoare politică de etatizare a tuturor unităţilor de

învăţământ, prin legiferarea dreptului de control a statului asupra planului de învăţământ, a literaturii didactice, a disciplinei corpului didactic prezent în şcoală. „În ce priveşte unificarea diferitelor tipuri de şcoală Resortul cultelor are în vedere chiar de pe acum un tip nou de şcoală, superior celor de până acum, un tip care, respectând pe de o parte tot ce a fost bun în şcoala confesională, în cea comunală şi în cea de stat, e în măsură să sintetizeze toate condiţiile cari asigură dezvoltarea culturii populare prin ocrotirea intereselor juste ale comunei, ale bisericii şi ale statului. [...] ... cu toate că tipul cel nou (n.n de şcoală) preconizat de Resortul Cultelor este superior şcoalei confesionale, prin faptul că tot ce e bun şi compatibil cu trebuinţele moderne ale bisericii se cuprinde în noul tip, care însă mai adaugă şi toate avantajele celor mai înaintate tipuri de şcoli de astăzi, Resortul Cultelor respectează şi pentru viitor dreptul la şcoala confesională. Statul îşi rezervă faţă de şcoala confesională următoarele drepturi:

a) îndrumarea învăţământului b) aprobarea planului de învăţământ c) aprobarea literaturii didactice d) controlul învăţământului e) disciplinarea corpului didactic în ce priveşte învăţământul.”

(Decret-privitor la reorganizarea învăţământului primar, Sibiu, 1919, p.p.3-4)

Noul decret de organizare a învăţământului primar (1919). (Arhiva Şcolii Generale nr. 3 Arad)

(Arhiva Şcolii Generale nr. 3 Arad)


Iosif Moldovan cere directorilor de şcoli să procure de urgenţă drapele

naţionale româneşti. (Arhiva Şcolii Generale nr. 3 Arad) În perioada imediat următoare, Consiliul Dirigent, prin resortul

Cultelor şi Instrucţiunii Publice va elabora în anul 1920 alte norme şi legi

prin care se urmărea unitatea organizatorică a întregului învăţământ din Transilvania, prin emiterea a două noi regulamente ce vizau disciplina şi statutul corpului didactic, precum şi a drepturilor şi a obligaţiilor directorilor din cadrul unităţilor şcolare primare.

La nivelul judeţului Arad, conducerea Revizoratului Şcolar a fost încredinţată lui Iosif Moldovan, considerat a fi, în acel dificil moment istoric, persoana cea mai indicată şi competentă, cunoscându-i-se foarte bine calităţile sale de excelent organizator al învăţământului, încă de pe vremea când, în perioada Austro-Ungariei, conducea cu competenţă destinele învăţătorilor confesionali reuniţi în asociaţia „Reuniunea Învăţătorilor” din întreg comitatul Aradului.

Chiar de la începutul numirii sale ca şef al revizoratului şcolar, Iosif Moldovan va lua măsuri imediate pentru normalizarea şi reorganizarea învăţământului primar arădean prin mărirea numărului de „puteri didactice” în şcolile româneşti, introducerea obligatorie a limbii române în toate unităţile şcolare ale comitatului, înfiinţarea de noi şcoli, chiar şi în cele mai îndepărtate cătune.

Va milita în rândurile învăţătorilor pentru ideea de etatizare a şcolilor confesionale, publicând şi în presa locală articole ce susţineau şi motivau, necesitatea transformărilor şcolilor confesionale în şcoli de stat, arătând importanţa acestora în procesul de democratizare a învăţământului.

„Încă din primele luni ale anului 1919 se profiliază două direcţii distincte în privinţa reorganizării învăţământului. Majoritatea învăţătorilor, profesori veniţi de peste Carpaţi la şcolile secundare din Arad şi o bună parte din comitetele şcolare susţineau cu toată tăria şi convingerea etatizarea şcolii.

Într-un articol, Iosif Moldovan, revizorul şcolar al oraşului şi judeţului Arad, militează pentru etatizarea şcolii şi pentru organizarea ei pe baze noi. El arată că „adepţii cei mai frecvenţi ai statificării sunt însăşi învăţătorii confesionali «care în întrunirile lor s-au pronunţat în mod unanim pentru trecerea şcolilor la stat».

Întruniţi în adunare generală în 11 iulie 1919 învăţătorii de la şcolile confesionale cer etatizarea şcolilor, iar în 29 ianuarie 1920, întruniţi din nou în adunare generală, învăţătorii arădeni hotărăsc să întocmească un memoriu prin care să ceară grăbirea etatizării şcolilor.” (Popenagă, Vasile, Învăţământul din judeţul Arad între anii 1919-1924, [în] Anuarul Liceului Pedagogic Arad pe anul şcolar 1968/1969, Arad, 1970, p.122)

Etatizarea şcolilor confesionale din judeţul Arad, atât în oraş cât şi în şcolile comunale, se va face relativ repede, datorită voinţei învăţătorilor şi comitetelor şcolare de a trece în subordinea directă a noului stat. În multe localităţi etatizarea şcolilor s-a făcut chiar înaintea decretului lege din 4 septembrie 1919.

Imediat după apariţia legii, Revizoratul Şcolar Arad, sub conducerea lui Iosif Moldovan, va înainta senatului şcolar al diecezei arădene o listă ce cuprindea deja 61 învăţători care doreau să treacă deja în serviciul şcolii de stat, renunţând la statutul de învăţător confesional.

„Rezultatul acţiunilor de etatizare întreprinse de sfaturile şcolare şi învăţători a fost hotărârea Consiliului Dirigent de a numi pe toţi învăţătorii de la şcolile confesionale suvenţionate de stat ca învăţători de stat pe data de 1 noiembrie 1921. În oraşul Arad etatizarea s-a făcut la 1 iunie 1921, când au fost trecute pe seama statului cele 14 şcoli comunale la care funcţionau 60 de învăţători.

În luna octombrie 1921, lună premergătoare etatizării, în judeţul Arad funcţionau 513 învăţători dintre care 389 erau deja învăţători de stat iar 124 învăţători suvenţionaţi de stat.”(Popeangă, Vasile, op.cit., p.123)

O altă problemă gravă cu care se confruntă în acele momente şcoala românească arădeană era cea a deficitului de cadre didactice, raportat la numărul de elevi, revenind astfel în medie unui învăţător o clasă de peste 50 de elevi.

Iosif Moldovan în calitatea sa de conducător al revizoratului şcolar va lua măsuri care să determine dezvoltarea învăţământului pedagogic din Arad, tocmai pentru a acoperi necesarul de cadre didactice din învăţământul primar.

În perioada cât va coordona şcolile primare ale judeţului prin inspecţii frecvente şi minuţioase va urmării cu atenţie frecvenţa elevilor şi necesarul de învăţători dintr-o şcoală.

Va urmări cu regularitate dacă în unităţile şcolare mixte sau ale minorităţilor, în special cea maghiară, este folosită şi cunoscută limba română, limba oficială a noului stat.

Printre primele măsuri pe care le-a luat au fost cele legate de înfiinţarea unor noi şcoli româneşti de stat în locul şcolilor confesionale precum şi prin mărirea numărului de învăţători, care numai în oraş au ajuns de la 4 „puteri didactice” la 40 punând apoi în funcţii de conducere a unităţilor de învăţămât, învăţători competenţi, de mare prestigiu, mulţi dintre ei prigoniţi şi încarceraţi în „perioada de tristă amintire.”

Într-un studiu, ce surprinde prin noutatea şi bogăţia informaţională, frământările, dificultăţile dar şi măsurile bine gândite ale noului Inspectorat Şcolar românesc din Arad, precum şi politica şcolară chibzuită a conducătorului său – Iosif Moldovan – studiu semnificativ intitulat „Constructivismul pedagogic promovat de Revizoratul Şcolar Arad între anii 1919-1924”, prof.univ.dr. Vasile Popeangă, excelent cunoscător al istoriei învăţământului din părţile Aradului, prezintă abilităţile şi competenţele politicii şcolare promovate, în acel critic moment al istoriei, precum şi responsabilităţile asumate de acesta, prin care va reuşi, în scurt timp, să reorganizeze, din mers, învăţământul din această parte de ţară, ce a devenit, la scurt timp, model de referinţă şi pentru alte comitate.

Încă din primele luni ale instalării sale ca şef al învăţământului arădean, Iosif Moldovan, printre altele, va face un apel frăţesc către învăţători, pe majoritatea cunoscându-i bine datorită vechii sale funcţii de fost conducător al „Reuniunii învăţătorilor”, apel prin care le cere colegilor săi să conştientizeze momentul şi în acelaşi tip o implicare totală, cu sufletul lor românesc, în noua situaţie în care se afla şcoala, pusă de acum în slujba servirii intereselor naţionale.

În noua sa conjunctură şcoala este a poporului, pe care va trebui să-l lumineze şi să-l formeze, să-l îndrume spre „binele său”, iar învăţătorul prin „interesul şi însufleţirea lui” va forma noul tip de şcoală pusă în slujba neamului spre „întărirea şi fericirea lui” căci, spunea – „După vederile mele, planul acestui tip de şcoală, este ideal. Întreg organismul se învârte în jurul învăţătorului, care-i va fi sufletul.” În noua şcoală românescă, ce se clădea acum pe ruinele fostului Imperiu Austro-Ungar, învăţătorul era cel chemat acum să lumineze, mai altfel, mintea poporului, să-l călăuzească asemenea „băieşului”,

minerului, care intră cu felinarul său – abecedarul – „în adâncul sufletului românesc ca să scoată şi să pună în serviciul neamului comorile ascunse într-ânsul” aşa îşi îndemna Iosif Moldovan învăţătorii, într-un alt apel lansat de către revizoratul şcolar, publicat mai târziu, parţial, în revista „Şcoala Primară”, din care cităm câteva pasaje pentru a se vedea tonul convingător şi logica discursului. „... Suntem generaţia cea mai fericită a neamului românesc. Prăbuşirea puternicilor împăraţi cari ne-au încătuşat în cursul secolilor; frângerea lanţurilor de robie şi proclamarea unirii tuturor românilor; formarea României Mari şi încoronarea primului ei rege; sunt evenimente desfăşurate în chinematograful vieţii nostre. Evenimentele mari, pre cari, în splendoarea lor de azi moşii şi strămoşii noştri nici măcar închipui nu şi le-au putut vedea şi cari nouă încă ni se par numai ca nişte visuri trecătoare. Dar nu, nu sunt visuri. E realitatea fraţilor. Realitate, a cărei măreţenie mulţi dintre noi, cei ieşiţi din întunerecul robiei seculare nu o putem cuprinde cu ochii sufleteşti şi nu suntem în stare a ne da seamă de importanţa ei şi a zilelor ce le trăim. [...] Este o urmare firească a evoluţiei Divine, înaintea căreia a trebuit să îngenunche puternicii lumii şi să se prăbuşească împărăţiile cele mai înfricoşate de sub a căror ruină a eşit la iveală mai curată decât aurul, adevărul îngropat de secoli: libertatea popoarelor în baza principiului naţional. Astfel a ajuns şi naţiunea română stăpână peste pământul îngroşat în cursul veacurilor cu oasele moşilor şi strămoşilor şi udat cu sângele martirilor, sfintei cauze naţionale. [...] Prăbuşirea puternicelor împărăţii este un semn vădit, că în viitor nu forţa fizică, oţălul fără suflet şi mulţimea braţelor, ci mintea va stăpâni societatea omenească, pentru că numai mintea e în stare să cucerească sufletele popoarelor. Dacă voim deci să lăsăm frumoasa şi bogata noastră ţară, România Mare, ca moştenire vecinică fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor noştri, trebuie să lăsăm măsuri grabnice pentru luminarea minţii viitoarelor generaţii. Mijlocul principal în scopul acesta este şcoala. Noi românii până acum n’am avut şcoală, sau n’am avut-o în măsura reclamată de interesele neamului. Suntem cei dintâiu în şirul popoarelor analfabete din întreaga Europă, pentru că avem încă azi o mulţime de sate fără nici un fel de şcoală. Fraţii noştri aruncaţi de soartă prin văile munţilor trăiesc în întunericul neştiinţei şi duc o viaţă puţin deosebită de cea a animalelor. Fraţi români!

Neamul românesc pe lângă braţe muncitoare are lipsă de oameni luminaţi. Nu putem privi cu nepăsare la starea tristă în care trăiesc mulţi fraţi de ai noştri, nu din vina lor. Nu-i putem lăsa pradă celor ce folosesc mizeria lor mentală în detrimentul ţării. Trebuie să-i trezim la lumină prin şcoală şi învăţătură, dacă voim să ne folosim şi de puterea lor în zilele de restrişte.

Să le dăm şcoale şi învăţători luminaţi, pentru că numai aşa le putem schimba soarta tristă cântată de poetul neamului:

«Munţii noştri aur poartă Noi cerşim din poartă’n poartă.» Şcoala este intrarea în baia comorilor, iar învăţătorul cu A.B.C-

darul său este băieşul care intră cu micul felinar în adâncul sufletului românesc, ca să scoată şi să pună în serviciu neamului comorile ascunse în trânsul.” (Moldovan, Iosif, Fragmente din apelul revizoratului şcolar către popor [în] Şcoala Primară, An III, Nr.4, Arad, 1923, p.1)

Iosif Moldovan nu a fost niciodată omul vorbelor ci al faptelor şi de aceea politica sa şcolară va începe, imediat supă preluarea conducerii revizoratului, cu multă competenţă, siguranţă şi fără ezitare, constând, aşa cum s-a mai arătat, în refacerea unor şcoli distruse în timpul războiului, construirea de şcoli noi, chiar şi în cele mai îndepărate cătune, formarea şi mărirea corpului didactic precum şi stimularea acestora printr-o salarizare mulţumitoare şi generală şi printr-o luptă deschisă împotriva analfabetismului, al „întunericului minţii”, prin luminarea naţională, prin cultură.

„Instalat la conducerea Revizoratului Şcolar Arad, Iosif Moldovan a arătat că ştie ce vrea, că posedă o concepţie pedagogică despre menirea şcolii româneşti în ţara întreagă şi acţionaează în virtutea acestei viziuni. Adresându-se generaţiei sale de colegi, revizorul şcolar arădean consideră că «dacă voim deci să lăsăm bogata şi frumoasa noastră ţară, România Mare, ca moştenire veşnică fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor noştri, trebuie să luăm măsuri grabnice pentru luminarea minţii viitoarelor generaţii». În viziunea unei asemenea concepţii constructiviste privind rolul şcolii în luminarea poporului prin învăţătură se aprecia că principala finalitate a activităţii desfăşurate în orice instituţie pedagogică este formarea profesioniştilor competenţi. «Avem nevoie de oameni luminaţi» e strigătul lui. Cu această chemare se adresează colegilor reamintindu-le că poporul trebuie luminat şi «să-l trezim la lumină prin şcoală şi învăţătură». În acest efort constructiv el considera că «şcoala este intrarea în baia comorilor, învăţătorul cu abecedarul său este băieşul care intră cu felinare în adâncul sufletului românesc ca să scoată şi să pună în serviciul neamului, comorile ascunse

într-ânsul», scrie în acelaşi articol. De aici decurge programul de acţiune al revizoratului, deci politica sa şcolară, constă în construcţia de şcoli, formarea de învăţători şi şcolarizarea generalizată.

Iosif Moldovan s-a angajat să susţină proiectul construirii de şcoli elaborat de dr. C.Angelescu, ministrul Învăţământului. Pe plan judeţean, prefectul judeţului Ion Georgescu, un prahovean venit la Arad din înalte posturi administrative pentru a conduce activitatea de dezvoltare a administraţiei româneşti, a susţinut cu însufleţire acest proiect. În judeţ se înregistrează numeroase acţiuni de construire şi reconstruire a şcolii. Toţi slujitorii Revizoratului Şcolar Arad au susţinut cu însufleţire această acţiune de amploare care a dat măsura devotamentului pentru şcoală şi învăţătură. În acest proces în care au fost angajate forţele intelectuale naţionale, învăţătorii care au cizelat conştiinţa naţională a românilor au fost factorii dinamici ai transformării şcolii. Referindu-se la «reorganizarea şcoalei conform nevoinţelor timpului», Iosif Moldovan considera că învăţătorul va fi punctul de pornire fiindcă «el e sufletul şi viaţa şcolii. De la vocaţia, însufleţirea, devotamentul, interesul, năzuinţele învăţătorului şi de personalitatea lui depind rezultatele muncii şcolare». În activitatea şcolară factorul principal al performanţelor obţinute de învăţător e vocaţia lui, chemarea şi iubirea lui faţă de copil. Ea, vocaţia, înalţă pe învăţător, îi fortifică actele şi creează între învăţători climatul de devotament şi dăruire, de înflăcărare şi iubire caldă faţă de copil, întâlnit în multe instituţii educative.

Iosif Moldovan cunoştea prin propria sa activitate în cadrul «Reuniunii învăţătorilor arădeni» rolul constructiv pe care-l joacă acţiunile culturale şi strângerea cooperării şcolii cu membrii comunităţii locale în cadrul căreia funcţionează, dar cunoştea şi sporirea performanţelor elevilor în şcolile în care grupurile şcolare şi învăţătorii lor participau la intense şi diversificate acţiuni culturale. S-a angajat plenar pe acest drum condus de ideea luminării poporului. E o idee cu reminiscenţe romantice întâlnită la învăţătorii transilvăneni ai secolului al XIX-lea, care erau angajaţi în lupta de apărare a şcolii confesionale româneşti faţă de politica agresivă promovată de cercurile guvernamentale budapestane. Acum sensul activităţii culturale nu se mai punea pe apărare pentru a feri şcoala de anchete, amenzi şi tot felul de procese. Acum, în România Mare, se pune accentul pe afirmarea valorilor culturale, difuzare a lor şi a înălţării şcolii şi satului românesc prin cultură”. (Popeangă, Vasile, Constructivismul pedagogic promovat de Revizoratul Şcolar Arad: 1919-1924 [în] Popeangă, Vasile; Arbonie, Emil, Pe drumul Marii Uniri, Arad, 2008, p.p.317-318)

Ultima adresă emisă de Inspectoratul Şcolar Maghiar din Arad în care

Inspectorul Şef mulţumeşte directorilor pentru colaborare (Arhiva Şcolii Generale nr. 3 Arad)

O altă măsură împortantă a politicii şcolare a lui Iosif Moldovan,

promovată la nivelul Revizoratului Şcolar Arad, a fost leagtă de înfiinţarea unui organ de presă, prin care se urmărea să se menţină o legătură cât mai eficientă între organul de conducere şi unităţile din subordine, unele aflate la mare distanţă, prin care acestea să fie mereu informate cu toate noutăţile şi problemele şcolare ce reveneau în sarcina directorilor şi implicit a dascălilor din acea frământată şi dificilă perioadă de tranziţie în Transilvania.

În acest scop, la iniţiativa lui Iosif Moldovan şi sub directa sa coordonare, se va înfiinţa la Arad pe data de 1 ianuarie 1921 – „Şcoala primară”, oragan de informaţiuni al învăţătorilor din Revizoratul Aradului, având la conducerea sa dascăli competenţi, de mare prestigiu în rândurile învăţătorilor, promovaţi ca subrevizori şcolari.

Primul redactor responsabil al gazetei învăţătorilor va fi Eugen Spinanţiu, care în articolul de fond va prezenta scopul acestuia, în primul rând cel de o informare eficientă a învăţătorilor şi în acelaşi timp de a cultiva în rândurile dascălilor o atmosferă de colaborare prin diverse

articole sau materiale informative ce îşi vor găsi loc în paginile ei, asupra unor activităţi prin care se vor cunoaşte mai bine, toate problemele şi preocupările legate de viaţa şcolii.

Următorul redactor responsabil va fi Nicolae Cristea urmat de Simeon Albu, viitorul director al „Şcolii primare superioare din Pârneava”, din str.Oituz, cel care prin capacitatea sa organizatorică va ridica prestigiul acesteia, ajunsă a fi considerată una din cele mai bune şcoli complementare din ţară.

„Şcoala Primară”, editată sub tiparul „Tipografiei Diecezene greco-ortodoxe din Arad”, va avea o apariţie bilunară, cuprinzând un număr relativ mic de pagini ce oscilează, în funcţie de importanţa numărului, între 4 şi 6 pagini, va avea mai multe rubrici stabile, pe tot parcursul apariţiei sale cuprinzând în primul rând o „Parte Oficială” în care Revizoratul Şcolar îşi publica toate dispoziţiile şi ordonanţele, cu număr şi dată, transmise şcolilor, abonate din oficiu, o rubrică de „Informaţiuni” ce consemna diverse activităţi din şcoli sau alte informaţii utile lumii şcolilor, o „Cronică pedagogică” ce prezenta şi recenza cărţi de specialitate, „Secţia judeţeană” cu informaţii de la Prefectura Judeţului, rubrica „Diverse” şi „Poşta redacţiei”.

Dispoziţia emisă de Iosif Moldovan, în limba maghiară în calitatea sa de

conducător al Revizoratului Şcolar Arad (Arhiva Şcolii Generale nr. 3 Arad)

În afara cestor rubrici, în majoritate permanente, în fiecare număr

în paginile sale vor apărea diferite articole şi studii pe teme şcolare sau religioase, mai ales cu ocazia sărbătorilor creştine. Multe din articolele de fond, de pe prima pagină, vor fi semnate de Iosif Moldovan, Nicolae Cristea, Eugen Spinanţiu, sau chiar şi de Onisifor Ghibu, de directori de unităţi şcolare ori de alte personalităţi ale timpului şi vor marca evenimente majore ale perioadei, cum ar fi: „Îndemnare către poporul românesc din Transilvania, Banat şi părţile ungare” de Onisifor Ghibu, „Şcoala română” de Dimitrie Boariu-director şcolar, „O aniversare însemnată” de Dimitrie Olariu-subrevizor şcolar, „De ziua naşterii Domnului” de N.Cristea, etc.

Primul număr din Şcoala Primară apare la 1 ianuarie 1921, redactor responsabil

fiind subrevizorul şcolar Eugen Spinanţiu „Primul act cultural pe care-l iniţiază noul revizor şcolar

arădean a fost înfiinţarea unui organ de presă al revizoratului şi al asociaţiei învăţătorilor. Ideea a învins şi, pe data de 1 ianuarie 1921, învăţătorii arădeni au avut în mâinile lor un organ de informare: „Şcoala Primară”, organ de informaţii al învăţătorilor din Revizoratul Aradului. Redactor responsabil a fost Eugen Spinanţiu, care în cuvântul adresat fraţilor învăţători credea că slujitorii şcolii primare «au nevoie de sprijin

reciproc şi de o îndrumare unitară» şi pentru realizarea acestui scop au înfiinţat acest oragan de presă care va contribui la buna informare a învăţătorilor şi va cultiva printre ei «armonia, pacea şi dreptatea frăţescă». În numărul 2 al revistei găsim un salut inimos adresat de unul care a dorit-o, îndrăzneţul N.Cristea. El explica geneza apariţiei publicaţiei afirmând că e «născută din însufleţirea oamenilor de bine, care din iubirea meseriei ideale şi-au făcut o adevărată religie, ea se adresează fireşte mai întâi celor ce au chemat-o: dascălilor români, care vor găsi într-ânsa frânturi din sufletul lor zbuciumat, pentru a ridica în sferele luminii culturii naţionale marea mulţumire ce abia se desmeticeşte din visul urât al robiei şi a-i da toată plenitudinea vieţii sale istorice; al doilea, celor ce au păstrat idealismul tagmei cu o neclintită credinţă şi simpatie, intelectualilor români cu năzuinţe serioase de împreună lucrători şi care înţelegându-ne aspiraţiile au păstrat în vremuri de bejenie întreagă gama optimismului naţional». Prin programul revistei se deschide un drum direct către activitatea culturală desfăşurată în mijlocul poporului.

Prima iniţiativă culturală pe care o întâlnim în paginile noii publicaţii arădene se referă la ridicarea în Arad a Monumentului Unirii. Autorul articolului N.Cristea cheamă pe colegii săi pe «învăţătorii neamului românesc» să se ralieze acestei idei şi să se manifeste «în comunitatea de aspiraţii şi sentimente care toate tăbăresc aceeaşi ţintă: ridicarea Monumentului Unirii în Arad». Învăţătorii arădeni au primit cu entuziasm această propunere. Au început o acţiune energică de adunare de fonduri. Număr de număr în paginile revistei arădene au apărut informaţii despre mersul acţiunii. Întâlnim liste întregi de donatori din aria şcolară: educatori, elevi, părinţi, intelectuali ai locului. A fost o idee care s-a prelungit până în zilele noastre.” (Ibidem, p.319)

Ca fost preşedinte al „Reuniunii Învăţătorilor” din comitatul Aradului, Iosif Moldovan, la scurt timp după numirea sa la conducerea Revizoratului Şcolar, se va preocupa şi de noua organizare a asociaţiei învăţătorilor, conştient de faptul că vechea formă de organizare, cu vechile ei statute, la realizarea cărora contribuise din plin, nu mai corespundeau cerinţelor impuse de orientarea de atunci a învăţământului din Transilvania, din perioada imediată Unirii, şi din perspectivă, a reformelor care vor urma, necesare integrării acestuia în cadrul învăţământului din noul stat – România Mare.

La iniţiativa sa, pe data de 6 iunie 1919, au fost convocaţi toţi învăţătorii comitatului, în sala cea mare a Primăriei Aradului la o şedinţă organizatorică, ce s-a bucurat şi de participarea episcopului Ion I. Papp, a referentului şcolar Gh.Ciuhandu, a prof.dr.Teodor Botiş, directorului Preparandiei, precum şi a altor oficiali din acea perioadă.

Cu acest prilej „Reuniunea Învăţătorilor” s-a desfiinţat în locul ei înfiinţându-se „Asociaţia învăţătorilor din judeţul Arad”, ce-l va avea ca preşedinte pe învăţătorul din Galşa, Iuliu Grofşoreanu, prieten şi colaborator apropiat a lui Iosif Moldovan, învăţător ce s-a impus prin activitatea sa pedagogică şi publicistică, precum şi prin atitudinea sa fermă ca luptător pentru cauza naţională, din timpul vechii monarhii.

„După Unire apar noi preocupări şi noi orizonturi de activităţi ale învăţătorilor. Vechile organizaţii profesionale cu tendinţa lor dominantă de apărare a şcolii şi slujitorilor ei nu mai corespund timpului. Căutarea unei noi forme organizatorice şi definirea unor noi finalităţi se impunea repede ca punct de plecare pentru un activism cultural-pedagogic specific întregii perioade interbelice. Ideea înfiinţării unei asociaţii generale a învăţătorilor arădeni după un model transilvănean ce primise deja contururi a devenit punct de plecare a Adunării generale a «Reuniunii învăţătorilor arădeni» ce-a avut loc în sala mare a Primăriei Arad, în 6 iulie 1919. La şedinţă a participat şi episcopul arădean I.I.Papp care a venit însoţit de revizorul şcolar Iosif Moldovan, referentul şcolar Gh. Ciuhandu şi directorul Preparandiei, Teodor Botiş. Această prezenţă a oficialităţii era un simbol al importanţei deciziilor ce vor fi luate de adunarea prezidată de vicepreşedintele «Reuniunii», învăţătorul Alexiu Doboş din Şiria. A fost înfiinţată «Asociaţia învăţătorilor din Judeţul Arad», al cărui preşedinte a fost ales învăţătorul din Galşa, Iuliu Grofşoreanu, renumit prin activitatea sa pedagogică şi publicistică, dar şi prin fermitatea cu care apărase drepturile naţionale ale românilor şi ale şcoalei româneşti în anii grei de la începutul secolului al XX-lea. La conducerea „Asociaţiei” au venit în ordine cronologică după Iuliu Grofşoreanu (1919-1922), Nicolae Cristea (1922-1932), Dimitrie Boariu (1932-1935), Nicolae Cristea (1935-1938), Eugen Spinanţiu (1938-1939), Lazăr Igrişan (1939-1942) şi Nicolae Cârstea (1942-1948).

Pentru întărirea spiritului de corp al «Asociaţiunii» se introduce în practică metoda adunărilor, desfăşurate însă la Arad în sala mare a Palatului Cultural sau a Primăriei. Adunările devin prilej de manifestare a solidarităţii profesionale, dar şi a spiritului de cooperare învăţător-preot,

şcoală.biserică, fortificat printr-o relaţie seculară. Spinoasa problemă a etatizării şcolii primare transilvănene pentru a se realiza unitatea şcolii româneşti, în special a celei primare, ca instituţie de stat n-a îndepărtat şcoala primară arădeană de Biserică. Tradiţia Bisericii Maică generoasă care a ocrotit dezvoltarea şcolii primare arădene şi ardelene în general, a fost vie în simbolismul ei prin conţinutul învăţământului, prezenţa elevilor în forme organizate în Biserică. Să ne gândim la prezenţa corurilor şcolare construite de învăţători în Biserică, rostirea de către copii a unor rugăciuni, etc.

Adunările generale organizate de «Asociaţia învăţătorilor» aveau o tematică dublă: culturală şi pedagogică, în special metodică. Dacă vom analiza tematica problemelor abordate de «Adunarea generală» din 1921 vom reţine această polaritate cultural-metodică. Adunarea a avut loc în Sala mare a Palatului Cultural Arad şi la ea au participat 388 de învăţători din judeţul Arad, ceea ce demonstrează că în judeţ era un corp compact de vîrsta mijlocie (7-14 ani). În cadrul «Adunării» au fost prezentate şi dezbătute următoarele probleme de pedagogie: «Învăţătorul şi şcoala muncii» (Ioan Laita, Pecica); «Cultul limbii ca mijloc al unităţii noastre naţionale» (Augusta Rubenescu, Arad); «Dare de seamă despre literatura pedagogică românescă şi străină» (Nicolae Cristrea). Fiecare conferinţă a fost urmată de lecţii practice susţinute de învăţători arădeni. Adunarea a dezbătut problema înfiinţării unei instituţii cu funcţionalitate culturală în sat: căminul cultural. Dezbaterile au facilitat elaborarea unei decizii privind înfiinţarea căminelor culturale şi susţinerea lor de către forţele didactice împreună cu intelectualii din sat. Se deschidea astfel posibilitatea integrării activităţii culturale a învăţătorului – cor, spectacole de teatru şcolar, întreceri sportive, etc., într-un cadru instituţional ce a dominat scena activităţii culturale în sat în perioada interbelică.

Procedeul metodologic utilizat în 1921 pentru organizarea adunării generale din acel an, a fost menţinut şi la adunările generale din anii 1922 şi 1923.” (Ibidem, p.p.319-321)

Realizările obţinute pe linia reorganizării învăţământului din judeţul Arad, pe baza măsurilor luate de Revizoratul Şcolar, condus de Iosif Moldovan, sunt apreciate şi de ministrul învăţământului dr.C.Angelescu, aflat în vizită la Arad, în luna iunie 1922, însoţit de un corp de control din Minister.

Întâmpinat la gară de episcopul Ioan I. Papp, de prefectul Aradului şi de Iosif Moldovan, acesta va inspecta mai multe şcoli din oraş şi unele instituţii culturale, dorind să cunoască situaţia din şcoli, fiind surprins plăcut de faptul că în urma examinării personale a unor elevi, a constatat progresul făcut în învăţarea limbii române în şcolile cu elevi de etnie maghiară. Ministrul C.Angelescu se va întâlni la Palatul cultural cu oficialităţile locale şi învăţătorii din oraş şi împrejurimi veniţi să-l întâmpine şi să-l asculte.

După câteva vizite oficiale şi inspecţii ministrul îşi va continua calea spre alt judeţ, nu înainte de a felicita şi mulţumi revizoratului şcolar, lui Iosif Moldovan, pentru toate realizările constatate la nivelul învăţământului arădean.

„Ministrul Instrucţiunii în Arad. Vineri la 26 Maiu Aradul a avut rara fericire să primească vizita Ministerului Anghelescu, care însoţit de domnii Ghiţescu directorul învăţământului primar, Popa Lisanu directorul învăţământului din ţările alipite şi Lupu Dimitrescu inspector al învăţământului au venit să se convingă personal despre stările învăţământului dela noi. La gară au fost întâmpinaţi de dl. episcop Ioan Papp, prefectul judeţului Mărcuş, revizorul şcolar Iosif Moldovan şi directorul liceului de băieţi Ascaniu Crişan. După sosire sub conducerea revizorului şcolar domnul ministru au început numaidecât inspecţiunea şcoalelor şi vizitearea instituţiunilor culturale. La liceul romano-catholic a examinat personal elevii clasă cu clasă. Încă în aceiaşi zi a mai vizitat şcoala normală de învăţătoare, casa învăţătorilor, muzeul şcolar şi revizoratul. În ziua următoare la ora 8 au fost deja în şcoala primară din strada Elena continuând inspecţia în şcoalele primare din strada Virginia Hotaran, piaţa Ştefan cel Mare şi strada Iosif Vulcan. Stările aflate l-au mulţumit pe deplin. Au fost plăcut surprins de rezultatul ajuns în limba română şi lucrul de mână în unele din şcoalele maghiare. După ce au mai vizitat

Constantin Angelescu (1869 – 1948)

Ministrul Instrucţiunii Publice în guvernul României Mari.

şcoala medie română, şcoala normală confesională, liceul de fete şi de băieţi şi şcoala de arte şi meserii, au descins la palatul cultural unde au fost întâmpinaţi de învăţătorii din Arad şi împrejurime în frunte cu directorul şcolar Dimitrie Popoviciu mulţămind dlui Ministru pentru cinstea de care a împărtăşit şcoalele din Arad prin înalta sa vizită. După audienţa dată episcopului romano-catolic Gladfelder din Timişoara, domnul ministru cu întreaga sa suită a luat parte la masa dată de revizoratul şcolar la care au participat, episcopul general, primarul oraşului (prefecţii au absentat din oraş) şi directorii tuturor şcoalelor. Şcoalele primare au fost reprezentate prin directorii Dimitrie Popoviciu şi Augusta Colarov. După masă şi scurta vizită la domnul episcop sa continuat inspecţia la şcoala profesională a doamnelor române; apoi cu scopul de află loc potrivit pentru o nouă şcoală normală ce doreşte a înfiinţa la Arad, a escurs la locul de aviaţie ca să vadă încât ar corespunde edificiile de acolo scopului indicat. La ora 5,50 domnul ministru şi-a continuat calea spre Alba Iulia. Înainte de plecare a dat expresiunea repeţit mulţumitei sale pentru cele experiate în Arad, încredinţând pe revizoratul şcolar cu continuarea demersurilor privitoare la înfiinţarea unei şcoale normale de învăţători şi a unui atelier pentru recvizite şcolare.” („Şcoala Primară”, Nr.12, an II, 15 iunie 1922, p.3) Datorită calităţilor sale de excepţional organizator şi conducător în domeniul învăţământului, va fi promovat mai apoi ca inspector şcolar regional de control pentru regiunile „Oradea-Mare” şi Timişoara, funcţii din care va reveni la conducerea Revizoratului Şcolar Arad, până la retragerea oficială din viaţa publică. „De aici în colo, devenind organizatotul învăţământului românesc, ca prim revizor şcolar român al oraşului şi judeţului Arad, mai apoi ca inspector şcolar al regiunilor Oradea-Mare şi Timişoara, iar colegii noştri reclamaţi fiind la conducerea şcoalelor reluate de la stăpânirea de tristă amintire, transformate în instituţii de cultură românească, cu peste 40 puteri didactice în locul celor 4 avute până atunci, şcoalele confesionale susţinute de biserica noastră strămoşească şi-au sistat activitatea, iar elevii a căror bază de instrucţie şi educaţie s’au pus în trânsele, au trecut la nou înfiinţatele şcoale primare de stat ale regimului românesc.” (Moldovan, I., Şcoalele românilor din Arad, p.34) «Şcoala Primară» ce îl avea ca redactor „răspunzător”, în acea perioadă, pe subrevizorul şcolar Simeon Albu, viitor director al Şcolii primare de stat curs superior din Pârneava, Str. Oituz 108-114, îi va

dedica lui Iosif Moldovan un număr special (an II, 15 septemvrie 1922 Nr.18) ca semn de respect şi preţuire pentru ai aniversa cei 40 de ani puşi în slujba învăţământului românesc din Arad şi ţinutul acestuia. Pe frontispiciul revistei învăţătorilor, imediat sub titlu, se poate citi: „Dedicăm acest număr al revistei noastre d-lui revizor şcolar Iosif Moldovan din Arad, în semn de dragoste şi admiraţiune cu prilejul celei de a 40 a aniversare a activităţii sale laborioase pe terenul şcolar. Redacţiunea” (Ibidem, p.1)

Revista „Şcoala Primară” îi dedică un număr special lui Iosif Moldovan

Subrevizorul şcolar, Dimitrie Olariu, în articolul său, dedicat sărbătoritului, intitulat semnificativ „O aniversare însemnată,”subliniază condiţiile în care în urmă cu mai puţin de patru ani s-a trecut la organizarea administraţiei teritoriilor „dezrobite,” prin încredinţarea de către Consiliul Dirigent de la Sibiu, a unor funcţii de conducere doar persoanelor de mare încredere, câştigată în timp, având „garanţă” morală de necontestat şi prestigiu în domeniul activităţii profesionale. La nivelul judeţului s-a considerat, de conducerea administrativă, că învăţătorul director Iosif Moldovan, este persoana cea mai competentă, care în acele momente să fie în măsură să organizeze şi să conducă destinele învăţământului din această parte a ţării, foarte importantă din punct de vedere al graniţei sale cu Ungaria. Consiliul Dirigent va semna la 19 mai 1919 actul de numire în funcţie de revizor

al lui Iosif Moldovan, acesta va fi astfel primul român ajuns să conducă toate şcolile din oraş şi judeţ, inclusiv pe cele ale naţionalităţilor. „Consiliul Dirigent de la Sibiu începu numaidecât organizarea administraţiei teritoriilor dezrobite, încredinţând cu conducerea şi organizarea în amănunte, persoane de absolută încredere şi cu destulă garanţă atât morală cât şi în materie de specialitate! Pentru conducerea afacerilor şcolare ale oraşului şi judeţului Arad se caută într’adins o persoană care fiind la culmea misiunii, să întrunească toate condiţiunile, dat fiind, că formând aceste teritorii de frontieră, reclamă multă vigilenţă în acţiune, de o parte, iar de alta, pentru că aceasta o pretindea nivelul cultural al regiunii. În consecinţă, Consiliul Dirigent prin actul său din data 19 Maiu 1919, Nr.21933/1919, a ridicat pe învăţătorul-director şcolar Iosif Moldovan la rangul şi demnitatea de revizor şcolar al oraşului şi judeţului Arad, ca şi pe acela, care era mai mult chemat în părţile acestea a urca această însemnată treaptă erarhică şcolară.

Prima administraţie românească a judeţului Arad, din care făcea parte şi Iosif

Moldovan, numit şef al Revizoratului Şcolar din oraşul şi judeţul Arad

Această numire norocoasă a fost nu numai un gest potrivit de recunoştinţă a unei munci intensive pe terenul şcolar, dar a asigurat totodată şi prosperitatea şcoalelor primare prin aceste locuri expuse, a

căror soartă ajunsese în mâini sigure.” (Olariu, Dimitrie, O aniversare însemnată [în] „Şcoala Primară,” Anul II, 15 septembrie 1922, nr.18, p.1) Sunt prezentate greutăţile întâmpinate de noul revizor în

organizarea la început a revizoratului şcolar al Aradului. Primul pas făcut de noul revizor şcolar a fost acela de a-şi alege colaboratorii cu care „să conducă destinele şcoalelor ce i s-au încredinţat,” lucru ce nu a fost prea greu, pentu că îşi cunoştea prea bine colegii, a căror preşedinte în cadrul «Reuniunii Învăţătorilor», le-a fost ani în şir. Obstacolul cel mai greu l-a avut însă în preluarea de la vechile autorităţi a edificiilor şcolare şi a inventarului acestora, a clădirii revizoratului, deoarece cu tot ordinul semnat de numire în funcţie de revizor, Iosif Moldovan nu era recunoscut în această calitate de fostul revizor maghiar şi de colaboratorii acestuia, rezervându-i în clădirea revizoratului doar o mică încăpere, insuficientă pentru desfăşurarea activităţii. Intrarea însă a trupelor române în Arad a făcut ca antecesorul său maghiar să-i predea oficial întreaga clădire, arhiva şi inventarul acesteia. „Organizarea şi activitatea Revizoratului şcolar mergea anevoios, căci reprezentanţii fostului regim erau

încă aci şi persistau cu încăpăţânare în deţinerea conducerii, rezervând numai o mică încăpere pentru revizoratul şcolar român şi pentru personalul angajat de acesta. Îndată ce şi oraşul Arad a fost însă ocupat de trupele române, revizorul şcolar dl. Iosif Moldovan a preluat oficiul cu

Ziarul «Românul» din 6 iunie 1919, prezintă membrii primei

administraţii româneşti

arhiva şi întreg aranjamentul, pe lângă toate protestele antecesorului său maghiar.

Dispoziţie a Revizoratului Şcolar Arad emisă şi semnată de Iosif Moldovan

(Arhiva Şcolii Generale nr. 3 Arad) Fără a lăsa adversarilor timp de desmeticire şi eventuală organizare pentru rezistenţă mai intensivă, s’a început preluarea edificiilor grădiniţelor de copii, ale şcoalelor primare din oraş şi judeţ, precum şi ale şcoalelor civile din Arad şi Sântana, pe lângă inventar şi procesele verbale în dresate în regulă. Dar nici această operaţiune nu a mers neted, căci piedicile măiestrite şi protestele celor ce nu se puteau împăca cu situaţia, erau la ordinea zilei.”(Ibidem, p.1) O altă măsură luată la nivelul revizoratului Aradului, de către Iosif Moldovan, pornită din dispoziţia forurilor superioare, a fost cea prin care întreg corpul didactic din şcolile de stat să depună jurământ „de fidelitate” faţă de statul român. Această hotărâre a fost respinsă de o parte din învăţătorii de etnie maghiară, care au refuzat jurământul neavând încredere în trăinicia noilor şi justelor stări politice. Măsurile au fost pe măsura acelor vremuri, iar clădirile şcolilor au fost naţionalizate

de statul român, trecând apoi la aplicarea principiului „educări naţionale” prin introducerea obligatorie a învăţării limbii române în toate unităţile şcolare indiferent de etnie. „Concomitent cu toate acestea-în urma ordinului primit de la superioritatea şcolară-a provocat pe toţi învăţătorii de stat să facă jurământ de fidelitate către Statul român.[...] Învăţătorii cari nu au fost aplicaţi a se supune noilor stări, au fost priviţi ca renunţaţi la posturile avute şi astfel s’a putut face apoi fără pedici naţionalizarea tuturor şcoalelor primare de stat din judeţ în conformitate cu populaţia din diferite comune, pe baza principiului educării naţionale a fiecărei unităţi etnice. Între astfel de împrejurări i-a succes să remanieze şi şcoalele din toate centrele de plase, cari altmintrelea puteau fi reclamate de vre-o minoritate.” (Ibidem, p.2) Cunoscând bine situaţia şcolilor româneşti din oraş, îndeplinind mulţi ani funcţia de director eparhial al şcolilor primare ortodoxe române din Arad, a faptului că numărul elevilor era foarte numeros, iar cei 4 învăţători care predau la şcoală românească confesională, erau insuficienţi, Iosif Moldovan decide înfiinţarea a noi şcoli româneşti, mărirea numărului de învăţători şi chiar înfiinţarea unor grădiniţe. Tot din dispoziţia sa se va înfiinţa la Arad cea dintâi şcoală primară cu limbă de predare germană, pentru etnia germană, care era pe cale să fie maghiarizată în timpul monarhiei, şi s-a trecut la reorganizarea programului din cadrul grădiniţelor şi a şcolilor de arte şi meserii şi comerciale ce cuprindea un număr numeros de elevi, de peste 2500. Elementul românesc a fost impus în toate aceste unităţi de învăţământ ce

Noul Regulament disciplinar al corpului didactic primar (1920)


au fost aşezate astfel pe o altă structură, compatibilă cu cerinţele noului stat de drept şi în concordanţă cu cele din Regat. Iosif Moldovan a dispus deasemenea şi s-a preocupat de reabilitarea unor edificii şcolare care au avut de suferit în urma războiului, a luptelor desfăşurate până la preluarea puterii de către autorităţile române, reuşind să obţină de la guvern în acest scop, importante sume de bani.


„În oraşul Arad avuseserăm până atunci o şcoală primară confesională ortodoxă română numărând 4 puteri didactice. În urma noilor orientări însă şi graţie directivei preconizată de Iosif Moldovan, azi (n.n în 1922) învăţământul primar românesc este deservit în 7 şcoale cu 32 puteri didactice iar cel froebelian (n.n preşcolar) în 6 grădini de copii, cu 8 conducătoare. Înfiinţarea celei dintâi şcoală primară din Arad cu limba de propunere germană, este legată de numele lui Iosif Moldovan. Deschiderea acesteia era impusă de împrejurarea că resturile elementului german erau ameninţate de maghiarizare chiar şi sub dominaţia românească. Grădinile de copii cari erau cele mai tipice expozituri ale tendinţelor de maghiarizare, au fost reformate şi îndeplinite cu noi elemente, demne de toată încrederea. Sub înţeleapta conducere a sa s’au romanizat şcoalele de ucenici industriali şi comerciali din judeţ, între cari şi cele din oraşul Arad cu un contingent de 2500 elevi. Deoarece marea parte dintre edificiile şcolare se ruinaseră sub durata războiului şi a revoluţiei, a depus multă forţă în interesul restaurării acestora, ezoperând (n.n obţinând) de la guvern în scopul acesta însemnate sume de bani.” (Ibidem, p.2) Subrevizorul şcolar Dimitrie Olariu, în articolul său omagial, subliniază o iniţiativă foarte importantă luată de Iosif Moldovan, în calitatea sa de conducător al învăţământului judeţului, cea de a lua măsuri ca în fiecare localitate, cât de mică din judeţ, să se înfiinţeze şcoli, pentru a elimina analfabetismul, moştenire dureroasă a trecutului imperial, mai ales la nivelul locuitorilor din satele româneşti de la munte, unde nu existau unităţi şcolare, iar copiii din aceste zone erau condamnaţi, din generaţie în generaţie, să rămână fără ştiinţă de carte. „La preluarea imperiului aveam o mulţime de comune româneşti în părţile muntoase ale judeţului cari nu aveau şi nu au avut niciodată şcoale. Vitregitatea regimului dispărut pentru vecie a condamnat la cel mai pronunţat alfabetism, [...], drept acea dl.Iosif Moldovan şi-a pus la cumpănă toată iscusinţa ca să nu lase în întuneric pe aceşti fraţi ai noştri, iar azi, graţie tactului şi stăruinţei sale, în fiecare sătuleţ românesc arde câte o luminiţă.”(Ibidem, p.2) Comunităţile din satele lipsite de şcoli au primit cu mult entuziasm construirea lăcaşelor de cultură şi au contribuit prin diverse ajutoare la edificarea acestora, fie prin oferirea unor terenuri în mod

gratuit, fie prin materiale de construcţie, cu forţă de muncă sau cărăuşie. „Cât a fost de mare dorul de carte a acestor oameni sărmani, se învederează de acolo, că la îndemnul d-lui revizor şcolar şi la stăruinţele altor oameni de bine, în fiecare localitate s’au oferit gratuit intravilane, parte de către particulari, parte de către comunitate, iar pentru clădirea noilor edificii şcolare ni s’au pus la dispoziţie gratuit: material necesar disponibil, cărăuşie, ba chiar şi lucrul de mână.” (Ibidem, p.3) Sunt surprinse apoi în coloanele revistei, de către autorul articolului, câteva momente semnificative din viaţa publică a lui Iosif Moldovan, în care este subliniată încă o dată importanţa personalităţii sale în perioada când în calitatea sa de învăţător al neamului şi mai apoi prin funcţiile sale de organizator al şcolii româneşti, din timpul Imperiului Austro-Ungar, şi reorganizator al învăţământului arădean după Marea Unire, ce şi-a pus întreaga pregătire şi energie în slujba unui ideal, cel al „deşteptării şi luminării poporului român, sub care durată i-a succes să formeze epocă prin activitatea sa în viaţa şcoalei şi a învăţătorului român de dincoaci de Carpaţi.” (Ibidem, p.3) Subrevizorul şcolar Dimitrie Olariu, îi prezintă sărbătoritului principalele etape ale activităţiilor desfăşurate în cadrul învăţământului confesional românesc arădean de la numirea sa ca învăţător, la 1 decembrie 1887, la Şcoala din „suburbiul Pârneava” până după Unire, 1919, când Consiliul Dirigent de la Sibiu îi va încredinţa conducerea întregului învăţământ din oraşul şi judeţul Arad, în acele vremuri, nu deloc uşoare, cunoscându-i capacitatea sa organizatorică şi prestigiul binemeritat de care se bucura în rândul corpului didactic. „- În 1 Decembrie 1887 a ocupat postul învăţătoresc la Şcoala cu 6 clase gr. ort. rom. din Arad suburbiul Pârneava, de unde este promovat prin rezoluţiunea Venerabilului Consistor Nr.6694/1894 la postul învăţătoresc din Arad centru, iar prin actul Nr. 1099/1898 este numit director al şcoalelor primare ort. rom. din Arad. - Pentru activitatea sa, la anul 1890 este ales notar, la 1898 secretar, la 1900 viceprezident, iar de la 1906 ca prezident al «Reuniunii învăţătorilor gr.ort.români din protop. arădene I-VI». - Prin actul Nr.2099/1890 a fost numit şi a făcut scrieri în comisiunea consistorială pentru cenzurarea manualelor şcolare. - Începând din anul 1906 face parte din Consistoriul gr.ort.din Arad, ca asesor onorar şcolar.

- În anul 1907 a reprezentat învăţătorimea din protopopiatul Arad la ancheta mitropolitară din Sibiu în cauza salarelor învăţătoreşti puse în perspectiva legilor aponyane. - În anul şcolar 1908/1909 din încredinţarea Venerabilului Consistoriu a propus (n.n. a predat) desenul la toate 4 cursurile de la Institutul pedagogic din Arad, iar în anii premergători 1906/1907 şi 1907/1908 a prevăzut instrucţiunea întemnitaţilor de la tribunalul din Arad. Cu începere de la 1910/11 a propus limba română cu mult succes la fosta Şcoală Normală maghiară din Arad [...] - A compus anuarul şcolar, care a fost introdus în toate şcoalele româneşti. - În anul 1897 a compus şi în tovărăşie cu mai mulţi colegi a scos A.B.C-darul român, iar de atunci încoaci, în tovărăşie cu acei colegi, a pus în serviciul şcoalelor române toate manualele de cetire română. - Cu începere de la anul 1890 a luat parte la toate examenele de tact, ca şi comisar protopesc; iar de la aplicarea comisarilor comistoriali a fost numit în această calitate în protopopiatele Buteni, Hălmagiu, Lipova şi Arad. - A fost ales exactor, econom, notar şi membru în comitetul „Asociaţiei naţionale arădane.” - Ca şi corespondent şi colaborator a scris la mai multe din organele româneşti şi a luat parte la mai toate discuţiile de natură şcolară. - A înfiinţat revista „Reuniunea învăţătorilor” pe care a condus-o ca redactor responsabil timp de 4 ani. - Din încredinţarea protopopiatului Arad, este ales membru al Sinodului eparhial şi al Congresului naţional bisericesc. - A compus şi tipărit A.B.C-darul fonomic şi îndreptarul metodic. - Din partea Ministerului ungar de pe vremuri, a fost numit inspector şcolar pentru plasele Sebiş, Hălmagiu, spre a conduce examenele elevilor de la cl. VI primară. - Venerabilul Consistor în anul 1917 îl instituie din nou la catedra de desen şi caligrafie de la Şcoala Normală ort.rom. din Arad. - În fine, Consiliul Dirigent din Sibiu în 19 Maiu 1919 îi încredinţează Revizoratul şcolar din oraşul şi judeţul Arad, pe care îl conduce cu multă vrednicie, până în ziua de azi. Arad, la 10 Septembrie 1922.” (Ibidem, p.3) După Unire, pe baza meritelor sale de necontestat în cadrul învăţământului confesional românesc din Arad şi a calităţilor sale de

conducător al asaociaţiei învăţătorilor, lui Iosif Moldovan, Consiliul Dirigent din Sibiu, în 19 mai, îi încredinţează conducerea Revizoratului Şcolar din oraşul şi judeţul Arad, fiind astfel primul învăţător român ce va avea cinstea şi onoarea să ocupe această importantă funcţie pentru învăţământul românesc arădean din acea frământată perioadă. Apreciat pentru capacitatea sa organizatorică şi pentru competentele sale cunoştinţe în domeniul conducerii, Iosif Moldovan va primi şi alte funcţii în ierarhia învăţământului ca cea de inspector şcolar al al judeţelor bănăţene Timişoara şi Caraş-Severin iar apoi în Oradea Mare şi Arad.„...Iosif Moldovan prin cunoştinţele sale pedagogice, prin valoroasa şi bogata sa experienţă didactică, prin spiritul lui ordonat şi aptitudinile lui de bun organizator de care a dat dovadă un timp îndelungat, era pe drept cuvânt omul cel mai indicat, mai competent să îndrume şi să controleze învăţământul nostru primar. În anii 1921 şi 1922, a urmat cursurile pentru revizori şcolari organizate de Universitatea din Cluj. Din martie 1925, este numit inspector de îndrumare şi control al şcolilor primare din raza judeţelor bănăţene Timiş-Torontal şi Craş-Severin. După mai bine de un an, la 27 aprilie 1926, Ministerul Instrucţiunilor Publice îl numeşte în aceeaşi funcţie la şcolile din judeţele Arad şi Bihor, sarcini pe care le duce la îndeplinire cu rezultate remarcabile până în toamna anului 1927, când se pensionează, deşi mai găsea întrânsul destulă energie pentru muncă.” (Mnerie, C., op.cit., p.195)

În luna iunie a anului 1923, pentru importantele sale merite pe linia reorganizării învăţământului românesc din Transilvania, precum şi pentru întreaga sa activitate de peste 40 de ani pusă în slujba şcolii,

ministrul învăţământului din acea vreme Dr. Constantin Angelescu îi conferă două mari decoraţii: Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler cl.I şi Ordinul „Răsplata muncii” cl.I, date personal de ministrul Angelescu cu prilejul unei întâlniri în judeţul Olt.

Pagină din dosarul lui Iosif Moldovan, cuprinzând studiile şi cursurile

urmate – autentificate de insp. şc. Eugen Spinanţiu în 1924, (colecţia D.J.A.N. Arad)

„Ministrul Instrucţiunii Dr. Const. Angelescu a vizitat în zilele de 23 şi 24 iunie a.c. (n.n 1923) cele 137 noi construcţii şcolare din judeţul Olt (n.n şcoli construite sau refăcute în urma distrugerilor din primul război mondial), însoţit fiind de dl. Ghiţescu directorul general al învăţământului primar şi Iosif Moldovan, inspectorul regional al învăţământului primar din Oradea-Mare. Din prilegiul acesta Dl. Ministru a distins pe revizorul Iosif Moldovan cu ordinul «Răsplata muncii» cl.I şi ordinul «Coroana României» în gradul de Cavaler cl.I. Este binevenită această atenţiune dată învăţătorilor din judeţul Arad reprezentaţi cu atâta competenţă de distinsul lor fost revizor

şcolar.”(Recunoştinţă mai înaltă [în] „Şcoala Primară,” Anul III, Nr.13, 1 iulie 1923, p.1) Într-un alt articol, din numărul omagial, intitulat „Iosif Moldovan - comisar de examene,” Dimitrie Boariu, director şcolar, subliniază o altă latură a activităţii didactice, a celui omagiat, cea de îndrumător al învăţământului românesc din perioada Imperială. Pornind de la faptul că Iosif Moldovan şi-a câştigat un binemeritat prestigiu prin faptele sale, prin dragostea şi dăruirea ce a pus-o în slujba şcolii româneşti, autorul articolului arată şi tendinţele inovatoare ale învăţătorului, directorului şi „comisarului de examene protopopesc,” pe care le-a impus colegilor prin sfatul său părintesc şi prin muncă didactică, asemenea predecesorului său, profesorul Teodor Ceontea, pe care îl va urma la conducerea învăţătorimii române din dieceza Aradului. Munca didactică este latura de bază a personalităţii sale, o „muncă asiduă de 40 ani” iar răsplata muncii l-a ridicat pe Iosif Moldovan „la cea mai înaltă treaptă peste toate şcoalele primare din oraşul şi judeţul Arad.” „Revizorul şcolar al oraşului şi judeţului Arad, Iosif Moldovan s’a ajuns la această treaptă nici prin linguşiri şi nici prin protecţii, ci prin diliginţa de fier, ce a pus-o pe altarul muncii în cariera învăţătorească. Cei ce-l cunoaştem de aproape pe acest om ideal, azi după o muncă asiduă de 40 ani, cuvine-se să-i cetim trecutul şi să ne lăsăm inspiraţi din apa vie, ce a dat-o să o bea tuturora, cărora au avut la inimă şi suflet realizarea idealului neamului românesc. Din tinereţele lui Iosif Moldovan, ca un apostol a lucrat în direcţiunea, ca prin şcoală să dea lumină tuturor fiilor neamului nostru, ştiind, că prin lumină să poată ţinea trează conştiinţa eului de sine şi a eului naţional. Fiecărui învăţător, când i se dă ocaziţiunea să stea cu el de vorbă, îi intona: «Îndemnăţi pe colegii învăţători să ţină mult la ambiţiunea chemării lor, conjuraţi-i să caute, ca nici un prunc de român să nu rămână fără ştiinţă de carte, fiţi sfătuitorii poporului; iubiţi-i pe credincioşii maicii noastre biserici şi mână’n mână cu preoţii ridicaţi neamul nostru la nivelul popoarelor culte, căci astfel munca noastră va fi răsplătită.» În activitatea lui şcolară, întocmai ca şi soţul său de aproape – de pie memorie, fostului profesor de preparandie Teodor Ciontea – îşi formase o adevărată şcoală, carea pe acelea vremuri se putea numi şcoala muncii, a cărui sistem azi e actual în discuţie.

Superioritatea bisericească, cunoscând puterea lui de muncă – încă înainte de aceasta cu vreo 30 ani l’a numit comisar de examene protopopesc, pe lângă protopopul Aradului. Ajuns la această onoare, nu s’a mulţumit numai cu titlul, ci prin sfaturi şi poveţe cu adevărat pedagogice a depus o activitate, întrucât a căutat, ca toate şcoalele controlate de el să fie ca a lui: şcoală de model.” (Boariu, Dimitrie, „Iosif Moldovan – comisar de examen,” [în] Şcoala Primară, Anul II, Nr.18, 15 septembrie 1922, p.5) Ajuns în această funcţie, de mare responsabilitate pentru învăţământul din şcolile confesionale româneşti, Iosif Moldovan constată, în urma rezultatelor obţinute de şcolari la examene, că nu în toate şcolile din diaceză, nivelul de instrucţie a acestora este mulţumitor. Una din principalele cauze este şi aceea că au fost numiţi în funcţie de comisari de examene persoane ce nu au pregătire didactică şi metodică necesară, suficientă, chiar dacă sunt persoane cu studii superioare provenind din rândurile preoţilor sau a avocaţilor. În calitatea s-a de membru al senatului şcolar al eparhiei, Iosif Moldovan va reuşi să-şi impună punctul de vedere în aşa fel încât se va aproba numirea comisarilor numai din rândurile celor mai „probaţi învăţători” recunoscuţi pentru buna lor pregătire metodică, cu experienţă în învăţământ şi respectaţi profesional. Nu se va mulţumi numai cu acest succes ci va căuta să pregătească actul de control aşa cum îi plăcea lui, să ducă ceva până la capăt şi să-l facă de excelentă calitate. În acest scop se va ocupa de instruirea practică a comisarilor de examene prin expunere de ordin teoretic şi metodic a ceea ce au de făcut în timpul actului de control, prin sfaturi şi discuţii prin care le cerea acestora să scoată în evidenţă, cu pertinenţă, tot ce vor întâlni bun sau rău şi să caute apoi soluţii să remedieze lipsurile constatate în pregătirea elevilor sau chiar a învăţătorilor. În urma acestor măsuri majoritatea şcolilor din protopopiatele de care răspundea vor obţine în urma examenelor, rezultate bune iar relaţiile dintre organele de control şi comunitatea locală vor fi cele de armonie şi conlucrare benefică învăţământului. „Comisarul de examene, Iosif Moldovan, nu s’a mulţumit cu rezultatul didactic al învăţământului ajuns la această etapă în unul ori două protopopiate, ci s’a nizuit (n.n străduit), ca în întreagă dieceza a

Aradului, învăţământul să fie uniform. Pătrunsese în secretul organizării controlului în învăţământ şi constată, că rezultatele nu sunt uniforme. Această scădere o atribuia împrejurării că, comisarii de examene, pe lângă cei mai mulţi protopopi, erau numiţi dintre persoanele laice în ale învăţământului: preoţi şi advocaţi, cari pe lângă toate studiile superioare, totuşi în metode şi în secretul penetrării în învăţământ, erau străini. Ca membru în senatul şcolar şi deputat al sinodului eparhial, Iosif Moldovan s’a nizuit să convingă că numai prin comisari consistoriali numiţi dintre învăţători se va putea pune învăţământul pe baze solide, ajungând prin aceasta la uniformitate. Vederile lui au fost acceptate şi s’a ajuns la rezltatul că în toate protopopiatele din dieceza Aradului, au fost numiţi comisari de examene din cei mai probaţi învăţători. Cu aceştia apoi, Iosif Moldovan ţinea conferinţe, explicându-le forma de control, accentuând, că nu e de ajuns numai prin notă clasificaţia rezulatelor, ci la finea examenelor, a ţinea conferinţe didactice, în cari să se scoată în relief scăderile şi să se caute mijloacele pentru sanarea lor. La îndemnul lui, aproape în toate şcoalele s’a introdus metodul fonomimic, ca cel mai practic metod la ajungerea scopului în scris şi cetit. În mulţi ani d’arândul Iosif Moldovan a avut rolul de comisar consistorial de examene în protopopiatele Hălmagiu, Radna şi Arad, în cari protopopiate i-a succes a creia armonia bună între factorii conducători şi între fruntaşii comunelor.[...] Aşa a muncit Iosif Moldovan ca şi comisar protopopesc sau consistorial de examene şi aşa munceşte şi azi ca cel mai mare comisar-ca revizor şcolar.”(Ibidem, p.6)

Chiar după retragerea sa oficială din învăţământ, în aprilie 1926, Iosif Moldovan va continua să fie prezent încă în viaţa învăţământului românesc din Arad aflat, cum era firesc, într-o fază de reorganizare, urmărind îndeaproape şi cu atenţie măsurile aplicate de revizoratul şcolar judeţean şi păstrând strânse relaţii cu revizorii şcolari, mulţi dintre aceştia fiindu-i odată subalterni şi prieteni, cum era cazul revizorilor Nicolae Cristea sau Eugen Spinanţiu.

La scurt timp de la ampla omagiere a celor 40 de ani de activitate „laborioasă pe teren şcolar” şi a 35 de ani „de când a păşit pe catedra”

Şcolii primare confesionale greco-ortodoxe din Pârneava, sărbătorit pe data de 16 septembrie, ziua de naştere a lui Iosif Moldovan, printr-o „manifestaţie însufleţită şi vecinic grăitoare”, după cum „o merită omul”, o delegaţie de învăţători din oraş „s’au prezentat în corpore” la conducătorul Revizoratului Şcolar, pe care l-au felicitat „exprimându-i pe mai departe devotamentul necondiţionat” faţă de politica sa şcolară.

Delegaţia învăţătorilor îl avea în frunte pe fostul coleg de la şcoala din Pârneava, Dimitrie Popoviciu, acum director la „Şcoala primară de stat Nr.1” din Arad, care i-au oferit sărbătoritului, în numele tuturor colegilor din oraş, „un cadou ideal, etern vieţuitor şi grăitor”, înmânându-i un „livret de depuneri”, la Banca „Victoria” cu o sumă importantă pentru un nou fond cultural, înfiinţat de aceştia, în secret, fără ştirea sărbătoritului – „Fondul cultural «Iosif Moldovan»”.

Surpriza şi bucuria bătrânului dascăl a fost mare, căci noul fond cultural înfiinţat de învăţătorii din oraş era destinat şcolii şi învăţământului românesc, abia pus pe picioare.

Fondul cultural „Iosif Moldovan, prevedea printre altele şi avea drept scop ajutorarea copiilor meritoşi din licee, proveniţi din familii modeste sau din familii de învăţători şi cuprindea mai multe puncte şi un regulament prin care se stipula modul în care să se facă „contribuţia dascălilor”, a învăţătorilor care din dragoste pentru veneratul lor revizor şi pentru învăţământul românesc, au fost în stare să renunţe la unele din modestele lor drepturi salariale.

În afara sumelor donate de învăţători fondurile contului mai puteau fi sporite, potrivit regulamentului, prin donaţii benevole, de la diferite persoane ori provenite din sumele adunate „cu ocaziunea festivalurilor şcolare şi populare aranjate de învăţători şi de şcolari.”

Se dorea ca prin contribuţiile lunare ale învăţătorilor şi prin alte venituri şi donaţii „capitalul existent să’l sporim, să’l angumentăm cu toţii, să facem un fond mare, mare cum e şi sufletul aceluia, a cui nume îl poartă”.

Simeon Albu, subrevizor şcolar şi redactorul responsabil al gazetei de informare a Revizoratului Şcolar Arad, „Şcoala Primară”- va face cunoscut tuturor învăţătorilor din revizorat, printr-un articol, publicat în prima pagină, acest eveniment cu scop caritabil.

«Şcoala Primară» face cunoscut regulamentul «Fondului cultural Iosif Moldovan» „Fondul cultural «Iosif Moldovan» În ziua de 18 Septemvrie a.c. învăţătorii din oraşul Arad conduşi

de învăţătorul director Dimitrie Popoviciu s’au prezentat în corpore înaintea revizoratului şcolar, Iosif Moldovan din prilegiul împlinirii alor 40 de ani, dela intrarea acestuia în învăţământ, şi alor 35 ani de când a păşit pe catedra şcoalei primare gr.or.rom.din oraşul Arad.

O manifestaţie însufleţită şi vecinic grăitoare a fost aceasta după cum şi merită omul, învăţătorul şi în urmă îndrumătorul şcoalei şi a dascălilor neamului nostru, care cu sufletul său curat şi de-a pururea tiner a binemeritat această manifestaţie. Zic tiner, nu pentru că de ani ar fi tiner – este îmbătrânit – ci pentru că sufletul şi mentalitatea iubitului nostru revizor şcolar şi azi este mai elastică şi plină de energie decât la mulţi tineri.

Cu ocaziunea aceasta, directorul şcoalei primare de stat Nr.1. Dimitrie Popoviciu în numele corpului didactic primar din teritorul oraşului Arad, prin cuvinte alese a felicitat pe iubilantul şcoalelor din oraş

şi judeţul Arad şi de toţi iubit, pe dl revizor Iosif Moldovan exprimându-i şi pe mai departe devotamentul necondiţionat.

În cadrele acestei manifestaţii membrii corpului didactic primar de pe teritorul oraşului Arad a presintat D-lui revizor, în semn de recunoştinţă un cadou ideal, etern vieţuitor şi grăitor, i-a predat literile fundaţionale şi livretul de depuneri a-le fondului cultural «Iosif Moldovan» întemeiat din colecta întreprinsă de directorul Dimitrie Popovici, printre colegii săi din oraşul Arad şi cari cu toţii, unanim au hotărât întemeierea fondului sus numit.

Menirea acestui fond va fi: că din acest fond, la timpul său să se distribue burse de studiu elevilor de licee – fiilor de învăţător din oraşul şi judeţul Arad.

Şi ca distribuirea să înceapă cât mai grabnic este de datorinţa noastră, a dascălilor din oraşul şi judeţul Arad, ca, capitalul existent să’l sporim, să’l augumentăm cu toţii, să facem un fond mare, mare cum e şi sufletul aceluia, a cui nume îl poartă.

Şi ca să ni ajungem scopul, am o modestă idee şi rugăminte către Preşedintele secţiei judeţene şi anume: Binevoiţi Dle preşedinte a lua în programa de toamnă ce se va distribui cercurilor culturale din judeţul Arad:

1. Augumentarea fondului cultural «Iosif Moldovan». 2. Augumentarea să se facă din contribuţia noastră a dascălilor şi

fiecare cerc cultural să aducă o hotărâre în înţelesul căreia, fiecare învăţător, învăţătoare şi conducătoare de grădini de copii titulară de pe teritoriul judeţului Arad se angajează a abzice de ½ % din toate retribuţiile lunare lighidate în statul de plată pe timp de 3-5 ani, în favorul fondului cultural «Iosif Moldovan».

3. Contribuirile acestea de ½ % să se detragă în fiecare lună de către persoana, carea este încredinţată cu plătirea salarului, care va avea să predeie sumele încasate comitetului, respective revizoratului şcolar din Arad, carele este executorul fondului cultural «Iosif Moldovan».

4. Augumentarea fondului să se mai facă şi din venitele curate şi dăruirile benevole şi întrate cu ocasiunea festivalelor şcolare şi populare aranjate de învăţători şi de şcolari. Deci să pornim înainte cu cugetul şi sufletul acelora cari au iniţiat

acest fond, cărora şi pe această cale li exprimăm mulţumita corpului

didactic.” (Albu, Simeon, Fondul cultural «Iosif Moldovan», Şcoala Primară, Anul II, Nr.20, 1 octomvrie 1922, p.p.1-2)

Vestea omagierii de către învăţătorii din oraş a lui Iosif Moldovan şi a înfinţării unui fond cultural care să-i poarte numele, a avut un dublu ecou în rândurile învăţătorilor din judeţ.

Învăţătorul-director Iulian Pagubă, de la „Şcoala primară de stat din Socodor”, în numele acestora, într-un articol publicat tot pe prima pagină din „Şcoala primară”, din luna noiembrie, va suscrie la „vestea îmbucurătoare” a înfinţării, de către învăţătorii din oraş, a Fondului cultural «Iosif Moldovan», ce i-au predat sărbătoritului cu ocazia aniversării „literele fundaţionale şi livretul de depuneri ale fondului”.

Pe de altă parte învăţătorii din judeţ sunt nemulţumiţi de faptul că nu au fost înştiinţaţi pentru a suscrie la el şi ei cei de la „periferie”, la „statutele” fondului căci „revizorul şcolar Iosif Moldovan este al nostru al tuturor.”

Dând exemplu personal, pe care este convins că îl vor uram şi ceilalţi colegi din teritoriu, învăţătorul-director Iulian Pagubă informează, în articolul citat, că va trimite cât de curând o sumă importantă în contul fondului, pe care îl consideră binevenit şi numai în interesul şcolii româneşti.

„N’am intenţiunea se fac nici o critică din

„Şcoala Primară” informează periodic sumele depuse

în „Fondul Iosif Moldovan”

contră, laud ideea colegilor mei din Arad. Fie-mi permis însă, să-mi fac unele observări de tot modeste şi să-i întreb pe colegii mei din Arad: Pentru ce au făcut ei toate cele întâmplate aşa zicând în taină, fără ştirea noastră, a învăţătorilor dela periferii?

Noi învăţătorii dela periferii n’am avut nici o cunoştinţă despre iubileul Domnului revizor Iosif Moldovan, cu atât mai puţin despre întemeierea fundaţiunei despre care e vorba, decât numai în ziua conferinţei din Septemvrie. Prin urmare dacă fostul prezide cu comitetul central al asociaţiei noastre au neglijat să facă apelul cuvenit cătră învăţătorimea din judeţ într’o chestiune atât de importantă, atunci socotesc eu, ar fi fost la loc şi bine, s’o fi făcut aceasta colegii din Arad, cari au avut cunoştinţă despre toate ce are să se întâmplă şi să se facă. Un lucru atât de important pentru noi nu se face în taină şi cu atâta uşurinţă!

Revizorul şcolar Iosif Moldovan este al nostru al tuturora, prin urmare ar fi trebuit să consulte domnii colegi din Arad şi cu noi, învăţătorii dela periferii, intenţiunea lor lăudabilă ce-au avut-o, dacă şi nu cu întreg corpul didactic din judeţ, cel puţin cu câţiva din fiecare plasă şi aceasta s’o fi făcut cu mult nainte de iubileu! [...]

Din parte-mi şi pe calea aceasta abzic de diurna de 200 Lei ce mi-ar competa pentru conferinţa din Septemvrie a.c. şi totodată mai trimit cu poşta de azi la adresa Revizoratului încă 50 Lei tot pentru scopul amintit.

Urmeze-mi şi ceialalţi 699 colegi exemplul şi scopul măreţ ni-l vom ajunge nu în 10 ani, că în câteva luni, cu o fundaţiune de cel puţin 130-150 mii Lei!

Socodor, la 31 Octomvrie 1922” (Pagubă, Iulian, Fondul cultural „Iosif Moldovan” [în] Şcoala Primară, Anul II, Nr.23, 15 noiemvrie 1922, p.p.1-2)

La scurt timp de la înfiinţarea Fondului cultural „Iosif Moldovan”, organul de informaţiuni al învăţătorilor din Revizoratul Aradului «Şcoala Primară» va informa periodic, la rubrica „Activitatea extraşcolară” sau „Informaţiuni,” sumele noi depuse în contul fondului, la Banca „Victoria”, sume obţinute fie din serbări şi şezători şcolare sau din diverse donaţii „benevole”.

CAPITOLUL IV PREOCUPĂRI ÎN DOMENIUL ISTORIEI

IV.1. Istoria locală în scrierile lui Iosif Moldovan Fără a fi un istoric în adevăratul sens al cuvântului, Iosif Moldovan a fost un pasionat şi bun cunoscător al acesteia, cultul trecutului fiind venerat şi aşezat la loc de cinste în cadrul multiplelor sale preocupări, aflate numai în interesul neamului. În presa vremii, cu precădere în ziarele Aradului, din perioada de după Unire, „Ecoul”, „Patria”, „Curentul”, „Biserica şi Şcoala”, chiar şi în „Şcoala Primară”, va publica articole şi studii cu caracter istoric sau memorialistic, vizând personalităţi ale istoriei arădene, pe care le-a cunoscut bine, precum şi pagini despre învăţământul şi istoria locală, bine documentate din punct de vedere bibliografic. Unul dintre aceste studii, ce se preocupă de învăţământul şi istoria locală, este şi „Istoria şcoalelor din Crişana”, publicat iniţial în „Şcoala Primară”, din martie 1923, ce surprinde o scurtă incursiune în trecutul istoric al aşezărilor ce se întind în jurul Crişului, pe valea Mureşului, şi până în Munţii Apuseni, teritoriu ocupat odinioară de dieceza episcopală a Aradului. Folosind şi istografia veche maghiară, din care citează, Iosif Moldovan va prezenta la început câteva date referitoare la formarea oraşului Arad, menţionând mai multe surse de informare, pe care le citează în interiorul paginii. Se dă şi o explicaţie a tononimului oraşului, ce provine de la Orod, fratele regelui Mitrodate din Pont, ce a stăpânit aceste teritorii prin anul 33 î.e.n. Cetatea lui Orod, este localizată pe teritoriul localităţii Glogovăţ, Vladimireascu de astăzi, (denumirea localităţii fiind schimbată, după părerea noastră, fără nici un rost, ba dimpotrivă), dovadă fiind şi cele cinci coline, care se păstrează şi sunt conservate şi astăzi. Cele cinci coline de la Glogovăţ îşi au istoria lor. Una dintre explicaţii este că prin anii 300 d.H. pe acest teritoriu au avut loc puternice lupte între popoarele migratoare ce au bântuit vechile meleaguri ale

dacilor, iar vandalii înfrânţi în bătălie s-au retras în cetatea Orod, pe care o ocupaseră, îngropându-şi morţii, după un ritual păgân, în cele cinci coline.

Cele cinci coline de la Glogovăţ îşi au istoria lor ...

O altă variantă, legată de prezenţa celor cinci coline aflate la Glogovăţ, se referă la o perioadă anterioară, perioada luptelor dintre daci şi romani (105 d.H.) din timpul regelui Decebal şi a împăratului Traian. Se spune că cetatea Orod ar fi fost una dintre cetăţile vechi ridicate de Decebal, pe acest teritoriu, în vederea apărării şi de legiunile romane intrate atunci în Dacia, pe la Drobeta, peste podul de piatră construit de renumitul arhitect Apolodor din Damasc. În urma luptelor purtate între dacii băştinaşi şi romanii invadatori, trupurile dacilor ucişi au fost îngropate în pământul sfânt al Daciei – în cele cinci coline. Mai târziu, prin secolul al XI-lea, pe acest teritoriu locuiau românii, formaţi din amestecul celor două popoare, ce au avut de luptat, potrivit unei cronici secuieşti, cu călăreţii regelui maghiar Ştefan cel Sfânt, creştinătorul acestora.

„Teritoriul ce se întinde în jurul Crişurilor până la Tisa, Murăş şi Munţii Apuseni, pe vremea venirii Ungurilor, era stăpânit de Mariot. Centrul ţinutului este oraşul Arad, unde se află până în timpul din urmă şi reşedinţa episcopească a diecesei, la care aparţinea întreg ţinutul. Despre originea acestui oraş sunt mai multe versiuni: Oraşul şi-a primit numele dela Orod fratele regelui Mitrodate din Pont, care a domnit prin aceste locuri la an 33 înainte de Hristos (Peretsényi Régi Arad dolgai p.14-17) La 300 după Hristos, Grecii, Goţii, Vandalii, Gepizii şi Bulgarii au avut lupte sângeroase prin locurile aceste. Vandalii bătuţi s’au retras în cetatea Orod, îngropându-şi morţii în cele cinci coline ce se văd în apropiere şi până azi şi sunt pline de oase omeneşti.. Alţii susţin, că cetatea Orod ar fi una din întăriturile ridicate de Decebal, regele Dacilor, contra Romanilor şi că în mormintele pregătite de el pentru Romani, ar fi corpurile Dacilor căzuţi în luptele cu Traian. Între însemnările lui Anonimus se află amintire de cetatea Bihor, în care tăbărau hoardele magiare pornite contra lui Mariot. După ce la Ioxas (comuna Iosaş de azi) odinioară, a treia zi ajunseră la cetatea Belarad, pe care o cuceriră constrângând pe Mariot să ceară pace şi să-şi mărite fata după Zoltán fiul lui Árpád. (Lakatos Otto, Arad története p.11) În cronica Săcuilor, zice, că pe vremea regelui Ştefan cel Sfânt, la 1002, aici la Arad s’a format o linie de apărare în contra Valahilor lui Octum. (n.n. Ahtum) Reese din aceste, că Românii din Crişana sunt locuitori autohtoni încă de pe vremea cuceririlor marelui împărat Traian.”

(Moldovan, Iosif, Istoria şcoalelor din Crişana [în] Şcoala Primară, Anul III, Nr.6, martie 1923, Arad, p.1) Folosind ca sursă de informare „Istoria Aradului” (Arad története) scrisă de călugărul Otto Lákatos, ce bine s-a documentat în arhiva Mănăstirii Minoriţilor din Arad, al cărui conducător era, Iosif Moldovan, vorbind despre istoria Aradului, despre începuturile sale ca aşezare, menţionează, folosind sursa citată, că prin anul 1702 în micul oraş nu erau la acea vreme, decât doi romano-catolici şi un singur evreu, iar despre reformaţi şi luterani nu se poate vorbi decât la începutul veacului următor, după anul 1800. Iosif Moldovan încearcă, în continuarea studiului său, să combată şi să lămurească o afirmaţie eronată, întâlnită în istoria călugărului maghiar, prin care se arată că locuitorii Aradului, din acel timp, ar fi fost numai sârbi. Un prim argument pe care îl aduce în combaterea afirmaţiei lui Otto Lákatos este bazat pe onomastica locuitorilor oraşului arătând că nu numai românii din Arad, dar chiar şi sârbii poartă numele legat de toponimul unei localităţi de unde au provenit, în timp, pe actualul teritoriu al oraşului, înfiinţat şi dezvoltat după invazia tătarilor din secolul al XVII-lea, când cetatea sa mutat aici din Glogovăţ, din vechiul Orod. De altfel pe vechile hărţi ale oraşului, sunt trecute şi menţionate şi suburbiile oraşului în care locuiau numai români, iar datele statistice referitoare la „proprietarii de porţi”, atât din perioada stăpânirii otomane cât şi a celei austriece, menţionează, chiar şi pe la 1750 că „două părţi din proprietarii de case sunt români şi una la treia parte germani”, recrutaţi dintre coloniştii aduşi în judeţ şi în Aradul Nou, de austrieci. Un alt argument adus în combaterea afirmaţiei istoriografului maghiar, referitoare la originea populaţiei oraşului este de ordin religios. După cum bine se ştie la sfârşitul secolului al XVII-lea au fost aduşi în Arad şi în comitatele învecinate, inclusiv în sate, un număr însemnat de grăniceri sârbi, fapt datorat păcii de la Karlovitz (1699) când râul Mureş va deveni, timp de 20 de ani, graniţă între cele două imperii, cel otoman şi cel habsburgic. Grănicerii sârbi, vechi şi apreciaţi ostaşi în armata imperială, ce participaseră de-a lungul anilor la numeroasele războaie din Balcani purtate împotriva turcilor, cer îngăduinţa împăratului Leopold I (1657-1705) să le permită a se stabili definitiv, de groaza răzbunării turcilor, la nord de Dunăre.

Fiind ostaşi bine pregătiţi, formaţi în decursul numeroaselor lupte, grănicerii sârbi, vor fi folosiţi de împăratul austriac la apărarea frontierelor de la Tisa şi Mureş. Mulţi dintre aceştia, mutaţi în garnizoana austriacă a cetăţii Aradului, îşi vor aduce aici întreaga familie, formând cât de curând un mic oraş, „oraşul sârbesc”, aşa cum românii vor avea un cartier numai al lor menţionat pe hărţile austriece cu numele de „Wallashay”. Ca o răsplată pentru serviciile aduse imperiului austriac, împăratul Leopold I, prin mai multe diplome imperiale le acordă sârbilor scutiri şi drepturi, cunoscute sub denumirea de „privilegii ilirice”, prin naţiune ilirică înţelegându-se întreaga populaţie de credinţă greco-orientală din Imperiu. Prin aşa numitele „privilegii ilirice”, acordate de Leopold I, prin diplomele sale din 1690, 1691, 1695, grănicerii sârbi au fost scoşi de sub jurisdicţia comitatelor şi au fost supuşi doar Curţii de la Viena şi patriarhului lor. Multe drepturi vor fi date clerului sârbesc iar Mitropolitul sârb era capul bisericilor de rit oriental din întreg Imperiul austriac, inclusiv a bisericilor şi mănăstirilor româneşti. În baza acestor privilegii, biserica românescă de rit ortodox va rămâne, până în 1864, dependentă de ieparhia sârbească. De la acest fapt, consideră Iosif Moldovan, vine confuzia lui Otto Lákatos, ce îi credea pe românii de confesiune ortodoxă drept sârbi.

„Lákatos Otto, evardianul Minoriţilor din Arad, în istoria oraşului Arad scrisă de el în baza documentelor aflătoare în arhiva mănăstirei ce conducea, zice: că la anul 1702 în Arad erau numai doi romano-catolici şi un singur israielit. Reformaţii şi lutheranii cari şi azi sunt în minoritate, se iviră numai pe la începutul secolului următor.

Împăratul Austriei, Leopold I (1640-1705),

acordă drepturi populaţiei ilirice din Imperiu

Că locuitorii Aradului pe timpurile acelea ar fi fost Sârbi, precum afirmă susnumitul, nu ne vine să credem, pentru că:

Nu numai Românii, ci chiar şi Sârbii din Arad poartă şi până azi numiri de: Şiclovan, Otlăcan, Pecican, Şirian, Păulişan, Halmajan, Milovan, cari numiri se derivă dela localităţile româneşti din judeţ, de unde se vede că au fost recrutaţi pentru apărarea cetăţii Arad, reconstruită sub numirea de Orod încă pe vremea Sf. Ştefan, în locul unde se află azi satul Glogovăţ. În această cetate s’a ţinut dieta ţării sub regele Bela cel orb, iar după devastarea ei sub Tătari, a fost mutată la locul unde se află azi oraşul Arad, întemeiat după cum vedem de către Români. În hărţile mai vechi ale oraşului, nici nu se văd decât: locul cetăţii şi locuinţele din suburbiile oraşului, în cari locuesc şi azi Românii.

Într’o statistică de pe la anul 1750 după părţi din proprietarii de case sunt români şi una la treia parte germâni, recrutaţi din coloniile germâne ale judeţului, sau poate de meseriaşii aduşi pentru trebuinţele armatei din Austria. Coloniile maghiare din judeţ sunt numai de pe la începutul secolului trecut. Sârbii au fost aduşi în părţile aceste de regele Leopold I, după eliberarea Ungariei de sub stăpânirea turcească, pe la anii 1689-91. Ei, sigur nu au putut avea numirile amintite mai sus. Faptul, că pe aceşti români Lákatos Otto, îi crede de sârbi, provine de acolo, că Leopold I, prin diploma împărătească din anul 1691 le dă drept sârbilor a dispune de toate bisericile de ritul oriental, de a rândui preoţi în oraşe şi sate şi dreptul de a dispune de toţi cei ce mărturisesc această religie, iar în anul 1695 dă chiar dreptul arhiepiscopului lor de a denumi episcopi de religiunea sa. Va să zică, românii, cu anumite tendinţe de a-i constrânge să treacă la biserica apusului, a fost serviţi sclăviei sârbeşti, aparţineau bisericiei sârbeşti, dar nu erau sârbi, cum îi credea dl. Lakatos. E caracteristic cum dintre românii din Arad unii aparţin şi azi parohiei sârbeşti, umblă, se cunună şi botează la aceea biserică, dar nu ştiu sârbeşte şi au numele de Şiclovan, iar alţii şi-au sârbit numele din Bogdan în Bogdanovici, din Iancu Iancovici. Avem chiar trei fraţi dintre cari unul e Iancu, altu-i Iancovici, iar al treilea Ivanov. Cauza rămânerii lor la sârbi, se esplică aşa: la despărţirea românilor de sârbi, unul dintre parohi a trecut cu românii la biserica românească, iar altul cu sârbii la cea sârbească. Au fost români, cari aparţineau mai înainte chiar parochului

trecut la sârbi şi ei în dragostea şi încrederea ce i-o păstrau, au rămas şi mai departe în parohia lui.” (Ibidem, p.p.1-2) De la aceste date şi repere istorice privitoare la ţinutul Aradului, la formarea oraşului şi la structura populaţiei acestuia, Iosif Moldovan, în următoarele pagini ale ale studiului său, se opreşte asupra „mişcării culturale” ce începuse să se manifeste în acest spaţiu românesc încă de la începutul secolului al XVI-lea, prin apariţia unor manuscrise şi cărţi „făcute de preoţii şi dascălii noştri”. Printre „bărbaţii luminaţi” şi preoţii ce şi-au adus o contribuţie însemnată în cadrul mişcării de emancipare a naţiei româneşti, Iosif Moldovan îl aminteşte pe Sava Brancovici, din Ineu, unde a slujit şi ca episcop. Din păcate această efervescenţă culturală a spiritului românesc ce începuse prin veacul al XVI-lea, în ţinutul Aradului, ca de altfel în întreaga Transilvanie, şi părţile Banatului, a fost stopată încă de la începutul secolului al XVIII-lea, de faptul că biserica ortodoxă românească a ajuns dependentă de ierarhia sârbească, ce printr-o politică absurdă a căutat a elimina elementul românesc din funcţii de conducere, devenind chiar „adevăraţi închizitori ai neamului românesc”. Pedepse aspre au fost îndreptate de episcopi şi clerul sârbesc şi asupra populaţiei româneşti încât a fost nevoie de intervenţia unor regulamnte şi legi, date de Curtea de la Viena, de împărăteasa Maria Tereza, pentru a curma abuzurile acestora îndreptate asupra populaţiei româneşti, lipsite chiar şi de dreptul de a avea propriile sale instituţii de învăţământ. În sprijinul emancipării prin şcoală a naţiunii române împărăteasa Maria Tereza va promulga, în anul 1777, legea şcolară «Ratio educationis», prin care cerea autorităţilor locale să înfiinţeze şcoli în toate localităţile mai mari ca fiecare naţiune din Imperiu să se poată educa prin

Împărăteasa Maria Tereza (1717 -1780),cere înfiinţarea de şcoli naţionale pentru

supuşii săi

şcolile sale naţionale. „...încă prin secolul al XVI-lea, la românii din aceste părţi se arată o mişcare culturală avansată care se manifestă înnumeroase cărţi şi manuscripte făcute în româneşte de preoţii şi dascălii noştri. (Vezi institutul pedagogic gr.ort.rom. din Arad, pagina 112). Aceasta e vădită şi prin faptul, că aceste ţinuturi pe acele vremuri au dat neamului bărbaţi luminaţi şi preoţi cu renume, între cari şi pe Sava Brancoviciu, născut în Ienopolea, unde a servit şi ca episcop. Că instituţiile româneşti cu toate urmele lor culturale au dispărut este explicabil prin faptul, că episcopii şi preoţii sârbeşti au fost adevăraţi închizitori ai neamului românesc, ceea ce se învederează din art.59 al Regulamentului din 1777 a împărătesei Maria Terezia în care se zice: «Noi oprim episcopilor şi mitropolitului, ca pe supuşii lor preoţi sânţiţi, să-i mai pedepsească cu bătae, cu fere, cu legături sau cu lucruri pentru slujitori, pentru că aceasta numai nu se poate împreuna cu demnitatea de preot, ci şi pentru că aceasta ar atrage după sine în loc de reverienţă cătră preot o despreţuire». La art.61 din acel Regulament se continuă: «Clerul să se reţină a pedepsi pe laici cu bătaia, sau a-i pune pe bancă publică, sau a-i eschide dela îndatinata sărutare a icoanelor». «Ce vor fi făcut atunci cu preoţii, învăţătorii şi alţi români cari s’au luptat contra lor pentru cauza naţională...?» se întreba Atanasiu Marienescu în opul său p.89-90 şi 119-120. Această atenţiune prea înaltă din partea împărătesei, deschide ochii întunecaţi şi gurile amuţite ale românilor maltrataţi şi porniră o mişcare puternică de emancipare, în urma căreia, împărăteasa Maria Terezia, recunoscătoarea românilor pentru ţinuta demnă manifestată în luptele din apus, dispuse, să se facă două regimente de grăniceri, iar pentru regulamentul naţiunii ilirice, îndeosebi însă, prin legea şcolară «Ratio educationis» din 1777, dispune să se înfiinţeze şcoli în toate comunele, ca fiecare neam să se poată educa prin şcolile sale naţionale.” (Ibidem, p.2) În continuarea studiului, Iosif Moldovan menţionează o cauză importantă în declanşarea răscoalei iobagilor din 1784, condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, în tocmai această stare de umilinţă şi robie în care se găsea naţia românească, în raport cu celelalte naţiuni din Imperiu. Românii erau deposedaţi de nemeşi şi de stăpânii de moşii de vechile lor pământuri, moştenite din moşi strămoşi, alungaţi din case şi lipsiţi de şcoli. Starea de ignoranţă în care se găsea populaţia românească din Transilvania a ajuns să fie cunoscută şi de împăratul Austriei, din acea vreme, Iosif al II-lea, care va cere, imediat după răscoala iobagilor,

ca să se înfiinţeze grabnic şcoli pentru toate naţiunile imperiului, pentru a lumina poporul, căci tot răul porneşte de la lipsa de cultură, de învăţătură. În urma dispoziţiei imperiale în multe din comunele ţinutului Aradului se înfiinţează şcoli, cu învăţători calificaţi, pregătiţi încă de pe timpul împărătesei Maria Terezia. „Cu prilegiul revoluţiunii din 1784, Antoniu Iancoviciu, guvernatorul Bănatului, însărcinat fiind cu cercetarea cauzelor, în raportul său cătră împăratul Iosif II, zice: cauza este lipsa de cultură la poporul român şi lipsa de învăţători harnici şi pricepuţi, crescuţi în şcoli mai înalte. (Xenopol: Ist Rom. Volum V, p.703) «Naţiunea valahă se tractează într’un mod slavic de unde urmările sunt în parte puţina ei cultivare...e şi adevăr, că pentru a face altora loc de colonii, românilor li s’au luat pământurile cele mai bune, satele lor li s’au strămutat şi astfel li s’au făcut mai multe apăsări, când ei sunt totuş cei mai vechi locuitori ai ţării, fu răspunsul nobilului domnitor.» (Dr. Popovici: Istoria Românilor Bănăţeni, Lugoj, pag.356) Iar despre românii din Bihor şi în deosebi despre cei din comitatul Arad zice: «Ei până întru atâta s’au dedat cu apăsarea şi tractarea slăvească, încât li sunt indiferente chiar şi locuinţele, au devenit nestatornici şi plecaţi schimbărilor şi exceselor. Acestora trebue să li se deschidă şcoale şi să li se dea preoţi mai luminaţi, în fine, ei trebuie să fie tractaţi mai uman.»(A.Marienescu: Petru Maior, p.87-88) În urmarea acestora, în rescriptul său din 1786, dat prin locotenenţa regească, stărue mult pe lângă înfiinţarea de şcoli naţionale, îndeosebi la românii neuniţi şi să se îngrijească de învăţători calificaţi şi destoinici pe lângă limba naţională şi limba germână. (Nic.Firu: Date şi documente, Arad, 1910, p.12-70) În anul 1789 să şi înfiinţeze şcoli româneşti în comunele: Dud, Târnova, Nadăş, Cherechiu, Pâncota, Agriş, Felminiş, Gurba, Şicula, Aldeşti, Sintea, Otlaca, Şiclău, Nădab, Cuvin, Şiria, Covăsînţ, Păuliş, Micălaca, Radna, Talpoş, Mişca, Şepreuş, Sebiş, Semlac, Chier, Dieciu, Dezna, Mâsca, Galşa, Zărand, etc., Aradul, Pecica, Şiria, Ineul şi alte comuna fruntaşe lipsesc din acest conspect, ceea ce ne facem să credem, că ele aveau deja şcoale de mai înainte, căci pe acele vremuri chiar şi în Budapesta există şcoală română, la care a funcţionat chiar şi Constantin Diaconoviciu Loga, trecut apoi la preparandia din Arad. Pregătirea învăţătorilor încă pe timpul reginei Maria Terezia se făcea în cursuri de şase săptămâni, ţinute de către directorii regionali cari făceau şi inspecţia şcoalelor. De astfel de cursuri dăm în 1774 şi 79 în

Oradea-mare, iar în 1789 un curs improvizat de şase luni pentru teologi şi preparanzi în Timişoara.(N.T. Velea: Ist. Bisericească, Sibiu, 1865) (Ibidem, p.p.2-3) În apărarea drepturilor lor naţionale se vor ridica, rând pe rând, intelectuali români, şcoliţi cu mari eforturi în universităţile imperiale, unde au avut de înfruntat prejudecăţile timpului datorită şi a faptului că erau români dar mai ales că păstrau credinţa strămoşească de greco-ortodocşi, cum a fost cazul lui Moise Nicoară. În anul 1743 episcopul român Inochente Micu Klein va înainta Curţii imperiale de la Viena «Supllex Lipellus precum et gravaminum cleri populique romano-valachici per Transylvania...» memoriu redactat în întregime în limba latină în care este prezentată situaţia grea a românilor, consideraţi „toleraţi”, lipsiţi de orice drepturi pe vechiul lor pământ. Ceva mai târziu, după răscoala iobagilor din 1784, conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan, românii din Transilvania văzând că nu au primit nici unul din drepturile promise, vor înainta noului împărat al Austriei, Leopold al II-lea un nou memoriu, «Supllex Libellus Valachorum Transsilvaniae», prin care revendicau din nou repunerea naţiunii române în drepturi civile şi politice. Trimis Dietei de la Cluj, memoriul românilor primeşte un răspuns negativ, dar Francisc I, fiul lui Leopold al II-lea, ajuns atunci împărat, analizând situaţia naţiunii române din imperiu, lăsată în ignoranţă şi neştiinţă de carte, cere Dietei să înainteze un „Plan de învăţământ şcolastic” (1792) prin care să se înfiinţeze şi şcoli pentru români. Iosif Moldovan arată că soarta românilor se va schimba în urma războaielor purtate şi de austrieci împotriva lui Napoleon Bonaparte, în perioada anilor 1793-1815, când mulţi români, mobilizaţi şi de Moise Nicoară, vor îngroşa rândurile armatei Imperiale austriece.

Memoriu prin care se cerea drepturi pentru naţiunea română (1791)

Remarcaţi pentru vitejia şi încrederea de care au dat dovadă pe câmpul de luptă, împăratul Francisc I, drept recompensă se va îngriji de şcolile acestora, lipsite de „învăţători destoinici”, adică calificaţi. „În 1791 românii înaintează suplica lor intitulată «Suplex Libellus Valachorum» pe care împăratul Leopold al II-lea o trimise dietei din Cluj, spre desbatere, pe lângă rescriptul prea înalt în care se recomândă să se caute mijloace prin cari poporului să i se facă dreptate, să li se asigure libertatea religiunii şi să fie înaintată şi cultura poporului cu bun succes, adecă să i se deschidă şcoli. (George Bariţiu: Istoria Transilvaniei v.I, Sibiu, 1889, pag.537) Fiul său Francisc I, reflectând la răspunsul negativ al dietei din Cluj cu privire la cererile Românilor, obligă dieta să îi înainteze un «Plan de învăţământ şcolastic» (Acta diaetalia an.1792, pag.110) Războiaele sângeroase erupte în apus în urmarea revoluţiei franceze, inspiră împăratul Francisc I, idea de a împărtăşi de-o deosebită atenţiune pe români şi în deosebi pe cei de religiunea neunită. În mai mult de 60 de ciocniri crâncene au sângerat greu soldaţii români din Ardeal, Bănat, comitatul Arad, Bihor, Sătmar şi Marmaţia, între anii 1793 şi 1814, dovedind o vitejie extraordinară. Despre vitejii români zice un istoric austriac, că erau «singura oaste pe ale cărei urme puteau Habsburgii să alerge cu încredere veghiată pe câmpul de luptă». Iar după lupte mari nu arareori era scoasă câte-o «Phalanx valachica» şi lăudată în faţa întregii armate ca exemplu de statornicie şi vitejie. (G.Coşbuc: Dintr’ale neamului nostru, p.76) Pentru războiul contra lui Napoleon, preoţii şi nobilii români au adus mari sacrificii în oameni şi bani, contribuind fiecare preot cu un ostaş provăzut cu cal şi întreaga armătură. De asemenea s’au înrolat pentru acest război mulţi români ca voluntari. (Enciclopedia română: Dieceza Aradului, p.224) Aceste virtuţi convinseră pe domnitorul Francisc I şi pe sfetnicii săi despre importanţa poporului român şi despre serviciile ce le-ar putea presta

Împăratul Francisc I (1768-1835) decide să se înfiinţeze la Arad o

şcoală pentru formarea învăţătorilor şi a preoţilor români

pentru Monarhie, acest neam treaz şi viteaz, dacă regimul s’ar îngriji de dezvoltarea energiilor ascunse în facultăţile sale. Adresează deci un ordin comitatelor în chestia şcolilor româneşti, iar comitatul Bihor desbătând afacerea răspunde: că poporul român nu îmbrăţişează şcoala, pentrucă nu are învăţători destoinici. (Ibidem, p.3) Şi ca urmare a aprecierilor primite pe câmpul de luptă, în timpul războaielor napoleonene, împăratul Francisc I va decide să se înfiinţeze şi la Arad o şcoală pentru formarea de învăţători calificaţi. În anul 1810, împăratul îi încredinţează lui Ştefan Uros Nestorovici, numit „inspector al tuturor şcolilor neunite”(ortodoxe) să constate situaţia faptică a acestui învăţământ şi să propună măsurile pentru îndreptarea acestuia din „această vrednică de jale stare”. În urma raporturilor prezentate de de Ştefan Nestorovici, şi la propunearea acestuia, împăratul Francisc I, prin rezoluţia sa, trimisă dietei din Budapesta, a hotărât la 9 februarie 1811, înfiinţarea a trei şcoli pentru calificarea învăţătorilor şi a preoţilor, printre care şi o asemenea şcoală – Preparandia şi la Arad.

În anul 1812 se deschide la Arad Şcoala Pedagoghicească Greco-Ortodoxă

Neunită Românească din dispoziţia împăratului Francisc I

Episcopul Paul Avacumovici, va da la sfârşitul lui octombrie 1812, o circulară către toţi preoţii şi protopopii din eparhia Aradului, că „la dorinţa Milostivului Împărat, şcoalele preparanzilor se vor deschide fără îndoială la 13/15 Noemvrie 1812 în Arad”, şi îndeamnă tinerii să se înscrie la această şcoală fără de care „nici Diaconi şi Preoţi a fi nu vor putea, fără numai aceia, cari învăţăturile în această şcoală vor săvârşi”. Între profesorii numiţi de Majestatea Sa, a preda la Preparandia din Arad, Petru Maior în a sa „Istorie pentru începuturile Românilor” îi numeşte pe Dimitrie Ţichindeal, preot în Becicherul Mic, apreciat pentru învăţătura sa, Constantin Diaconovici Loga, fost învăţător la şcoala românescă din Pesta, Iosif Iorgovici, doctor în filosofie şi N.Mihuţa. „În baza acestor informaţii, împăratul decide înfiinţarea unei preparandii, în care să se crească învăţători harnici. În anul 1810 pentru conducerea mai uniformă şi mai înţeleptă a trebilor şcolare, împăratul Francisc I, denumi pe Ştefan Uroş Nestorovici de inspector al tuturor şcolilor poporale neunite. (Marienescu: Petru Maior, p.88 şi 118) Îndată după denumirea în calitatea sa de inspector, a fost îndrumat de Majestatea Sa, să cerceteze toate şcoalele şi să constate starea faptică, pentrucă astfel să se poată lua măsurile de lipsă pentru ridicarea lor fără amânare din «Această vrednică de jale stare». În baza raportului făcut de Nestorovici şi pe baza «Planului de organizaţie» prezentat, împăratul Francisc I prin înalta sa rezoluţiune din 9 Februarie 1811, a poruncit să se înfiinţeze numai decât trei preparandii, una în Arad pentru români, alta în Sânt-Andrei pentru sârbi, şi a treia în Pesta pentru greci, fiecare cu câte trei cursuri de câte 5 luni, fixând chiar şi învăţăturile cari să se propună de câte trei profesori şi un profesor de învăţătura legii, sau catichetă cu cuviincioasă plată. (Viaţa inst. pedagogic Arad 1912, p.26) Patronul acestor trei şcoli este a Sa Cesaro Crăiască şi Apostolească Mărire, Tatăl Patriei Francisc I, iar îndreptătorul său directorul acestora este, înalt şi de bun neam născutul D.Consiler şi al tuturor şcoalelor de sub crăimea Ungariei, de legea grecească neunite româneşti, sârbeşti şi greceşti, inspector Uroş Ştefan Nestorovici. (Tot acolo p.27)

De profesori, numiţi de Majestatea Sa, în «Istoria pentru începutul Românilor» Petru Maior zice: «Ce osebit bine poate nădăjdui neamul românesc dela catichetul Dimitrie Cichindeal parohul Becicherechiului-mic, şi dela cei trei profesori români: Constantin Diaconoviciu Loga, fostul cel dintâi învăţător al şcoalei româneşti din Pesta, Iosif Iorgoviciu al frumoaselor învăţături şi al filosofiei doctor, N.Mihuţa..., nu după mult timp este a se nădăjdui, că Bănăţenii între români cei mai învăţaţi se vor numera, măcar că nu au episcopi din neamul lor. În 27 Octomvrie 1812, episcopul Paul Avacumovici în urmarea rezoluţiei locotenenţei regeşti din Buda, dă o circulară cătră Pres. Consist. din Varad Velenze, precum şi cătră toţi protopopii din eparhie, că la dorinţa Milostivului Împărat, şcoalele preparanzilor se vor deschide fără îndoială la 13/15 Noemvrie 1812 în Arad şi porunceşte că în aceea zi în toate bisericele aceea mulţumire cu cuvântare să facă «Pre Tine Dumnezeule Te lăudăm». Îndeamnă tinerii să se înscrie la această şcoală zicând: «că de aci înainte nici în cinul preoţesc nu se vor primi, nici Diaconi şi Preoţi a fi nu vor putea, fără numai aceia, cari învăţăturile în aceea şcoală vor săvârşi».” (Ibidem, p.p.3-4) În încheierea studiului său, Iosif Moldovan, citând din prefaţa cărţii de gramatică a profesorului de la Preparandie, Constantin Diaconoviciu Loga, apărută la Buda, în 1822, la zece ani de la ridicarea înaltei şcoli arădene, menţionează numărul mare de şcoli primare româneşti înfiinţate deja în comitatele limitrofe, Timiş, Caransebeş ori Oradea ce aparţinea pe atunci eparhiei Aradului. „Efectul acestui institut reese din Gramatica limbei româneşti de Loga, apărută în Buda la 1822, în dedicaţia căreia se vede, că după zece ani de zile numărul şcoalelor române s’a ridicat: În judeţul Timişorii la 180. În judeţul Caransebeşului la 238.

Dimitrie Ţichindeal (1775-1818) Primul director al Preparandiei

din Arad

În judeţul Orăzii-mari la 416. Prorocirea lui Petru Maior s’a împlinit căci iată ce zice Papiu Harian: «Cultura românilor din Ungaria are de a se mulţumi preparandiei din Arad şi zeloşilor ei profesori». Iar Popa George fostul comite suprem în comitatul Arad şi întemeietorul Asociaţiunei naţionale din Arad, într’o cuvântare ţinută la 1862 zice: «Binecuvântată fie preparandia aceasta în vecii vecilor! De se vor căuta urmările ei în naţiune desfăşurate ar trebui ai noştri să o venereze ca pe un fel de paladiu, ca ceva sanctuar, la care Românii în toţi anii ca la o rugă ar trebui să concure».(George Joandrea, Lugoj, 1906, pag.5)

Arad, la 27 – XII. 1922 Iosif Moldovan, revizor” (Ibidem, p.4)

O altă lucrare în care Iosif Moldovan prezintă momente din istoria Aradului, personalităţi, învăţători şi şcoli româneşte ale oraşului, de o mare valoare documentară şi datorită materialului iconografic inclus, este şi „Şcoalele românilor din Arad”, carte ce ne-a fost de mare folos în redactarea lucrării de faţă. IV. 2 Istoria între realitate şi ficţiune surprinsă în cartea lui Iosif Moldovan « Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan»

Născut, la puţin timp după stingerea revoluţiei de la 1848, Iosif Moldovan, ca majoritatea românilor ardeleni, va rămâne marcat de ecourile, în timp, ale faptelor de arme săvârşite de moţii lui Avram Iancu, în crucialul eveniment istoric ce bântuise şi răscolise majoritatea naţiunilor europene şi care va cunoaşte, pe timpul desfăşurării sale, momente şi situaţii specifice, de la popor la popor. Avram Iancu şi moţii săi, organizaţi milităreşte, în timpul revoluţiei, după structura şi ierarhia la comandă a legiunilor romane, ai căror urmaşi demni se doreau, deveniseră deja, la sfârşitul acelui secol, un simbol, simbolul luptei naţionale şi în acelaşi timp al sacrificiului unei naţiuni în lupta demnă, dar plină de jertfe, pentru câştigarea

drepturilor şi libertăţilor sociale şi naţionale. În acel moment de răscruce, în lupta pentru câştigarea libertăţii sociale şi naţionale, în nici un alt stat românesc, nici în Moldova, şi nici în Ţara Românească, românii nu şi-au apărat, ca în Transilvania înrobită, ca în Ţara Moţilor, mai hotărâţi, cu preţul a mii de jertfe, dreptul lor la existenţă naţională şi libertate socială. Aici, şi nu era pentru prima dată când locuitorii Munţilor Apuseni, aflaţi în ţara lor, ca într-o veche cetate românescă, au cutezat a se ridica, cu preţul sângelui, împotriva unei stăpâniri străine, ce-i înrobea şi le nesocotea drepturile, în propria lor ţară, încercând a le fura credinţa, obiceiurile, datinile dar mai ales dreptul la limba strămoşească. Grăitoare sunt numeroasele fapte de arme şi jertfire pe care aceştia le-au aşezat cu demnitate în istoria neamului, ca exemple şi pilde pentru urmaşi, de-a lungul anilor, începând încă din vremea voievodatelor transilvane. Înainte de momentrul istoric, săvârşit pe vremea lui Avram Iancu, a rămas în memoria tuturor românilor, spre veşnică cinstire, revolta în masă, din 1784, a acestora, nesupunere cunoscută în istorie sub denumirea de răscoala sau revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan, rămasă ca o mărturie peste veacuri a spiritului de revoltă naţională şi socială, a martirajului unui neam, săturat de atâta umilinţă la care a fost supus, în nenumărate rânduri, de veneticii şi vremelnicii lui stăpâni. Cartea, purtând titlul, „Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan – extras din trecutul Aradului,” de Iosif Moldovan, a apărut în anul 1934, în cadrul colecţiei „Biblioteca «Frăţia Ortodoxă Română»”, Secţia eparhiei Aradului, face aducere aminte tuturor românilor despre un eveniment cumplit, al istoriei naţionale, dând astfel, din nou, contemporanilor săi, exemplul şi spiritul de jertfă al străbunilor hotărâţi atunci, cu orice preţ a-şi apăra cu demnitate şi curaj fiinţa naţională. Incursiunea sa istorică se dorea un „extras din trecutul Aradului” – aşa cum apare şi pe copertă şi a fost scrisă şi publicată într-un moment în care politicile revizioniste ale unor ţări europene ameninţau frontierele neamului, declanşând la puţin timp cel de al doilea război mondial.

Şi la Arad, va lua fiinţă, atunci, «Liga antirevizionistă», din care Iosif Moldovan făcea parte, iar populaţia oraşului şi a judeţului şi-a manifestat, printr-o largă participare, în repetate rânduri, atitudinea hotărâtă îndreptată împotriva tuturor tratatelor şi acţiunilor revizioniste ale unor state Europene, unele chiar vecine de hotar, prin organizarea de manifestaţii şi acţiuni de protest, la care vor participa mii de localnici. Ziarul arădean «Ştirea» consemna, astfel, la 3 mai 1933 desfăşurarea în Piaţa Avram Iancu, a unei mari adunări publice, la care au partcipat peste 50 000 de ţărani şi orăşeni, care au protestat, cu hotărâre, împotriva revizuirii tratatelor din perioada imediată sfârşitului Primului Război Mondial. În contextul acestor evenimente politice, ce vor marca, cât de curând, destinele, nu numai ale României, ci ale altor statelor Europene, şi nu numai, va fi editată, în Tipografia Diecezană din Arad, cartea ce venea parcă să avertizeze, asupra unor noi suplicii, hărăzite de soartă, ce aveau să se abată cât de curând şi asupra neamului românesc. Broşura, cum o numeşte autorul, în prefaţa cărţii, ce numără aproape 80 de pagini, însoţite de o iconografie adecvată, a apărut ca o comemorare a 150 de ani, de la sângerosul eveniment, fiind editată în cadrul „Bibliotecii Asociaţiei «Frăţia Ortodoxă Română», a cărui scop mărturisit era de a strânge rîndurile românilor în acele momente în „jurul bisericii străbune ce ne-a conservat fiinţa etnică din care a rezultat «România Mare».”

Coperta cărţii lui Iosif Moldovan apărută în 1934 în colecţia Bibliotecii Societăţii

„Frăţia Ortodoxă Română”, a cărui preşedinte era.

„Ca fiu al Aradului, m’am interesat mult de trecutul acestui oraş, cu rol foarte important în istoria întregirii neamului. În cursul cercetărilor am aflat lucruri destul de interesant şi în legătură cu revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan, din anul 1784, care s’a extins şi în judeţul Arad, la care aparţine parte din Ţara Moţilor, încă din anul 1741.

Reşedinţa Episcopiei – lăcaşul sfânt ce a ţinut unită întreaga suflare

românească din dieceza Aradului Cele întâmplate în cursul acestei revoluţii dovedesc că exasperarea care a dat naştere revoluţiei-a provenit nu numai din soarta amară ce o aveau Românii, în calitate de iobagi, ci mai presus de toate din nedreptăţile ce aveau să le îndure din cauza credinţei strămoşeşti, ce le dădea un caracter naţional, distinct şi intransigent. [...] Broşura, scoasă în biblioteca Asociaţiei F.O.R., am destinat-o scopului ce se urmăreşte de această asociaţie, de a strânge rândurile fraţilor de sânge şi o lege în jurul bisericii străbune, sanctuarul ce ne-a conservat ca fiinţă etnică, din care a rezultat «România Mare».”(Iosif, Moldovan, [în] Prefaţă, op.cit., p.3)

Încă din anul 1890, când a fost numit comisar protopopesc de examene, şi peste protopopiatele Buteni şi Hălmagiu, iar ceva mai târziu, ca inspector şcolar peste plasele Sebiş şi Hălmagiu, Iosif Moldovan a luat contact şi a cunoscut aspecte din viaţa şi istoria moţilor de pe valea Crişului Alb, din Ţara Hălmagiului, situată tocmai la capătul comitatului Aradului, din perioada Imperiului Austro-Ungar. Despre viaţa, obiceiurile şi istoria locuitorilor din Munţii Zarandului a scris şi a vorbit cu mai multe prilejuri, fiind impresionat de caracterul şi nobleţea sufletească a moţilor, care pentru „patrimoniul strămoşesc [...] au fost gata să-şi sacrifice chiar şi viaţa în toate timpurile.” De altfel, primul capitol al cărţii, documentat temeinic cu citate din istoriografia maghiară (S.Márky, O.Lakatos) cât şi din cea românească (N.Iorga, A.Bunea, Codicele Hurmuzachi, S.Şuluţ, O.Deusuşeanu, etc), intitulat „Aradul şi Ţara Moţilor”,surprind succint, dar elocvent, cu multă măiestrie scriitoricească, câteva aspecte legate de trcutul istoric şi fiinţa morală a acestor străvechi locuitori situaţi la capătul comitatului, precum şi legăturile de sânge ale acestora cu locuitorii vechiului Arad, care, de teama tătarilor s-au refugiat, prin 1241, din cetăţile „românilor Arădeni” pe acele teritorii, întemeind chiar localităţi. „În labirintul văilor râpoase, ascunse în umbara codrilor seculari din Munţii Apuseni, n’au putut străbate hotarele rătăcitoare ale barbarilor din pustiile Mongoliei. Acel cuib de obârşie a vechilor Agatârşi, care încă şi în timpurile antice se împodobeau cu lucrări de aur şi argint, după mărturisirea lui Herodot; a fost scutul Românilor în decursul invaziei popoarelor. Acolo se vor fi refugiat şi strămoşii Românilor Arădeni din calea Tătarilor, în anul 1241, lăsând ca pomenire satul Arada în creştetul Munţilor.”(Iosif, Moldovan, op.cit.,p.5) Datorită obiceiului strămoşesc, păstrat mult timp, locuitorii Apusenilor păstrau părul lung, împletit în plete, strânse sub forma unui moţ, în creştetul capului, obicei care le-a adus apelativul de moţ, iar teritoriul lor se va numi în timp, şi va fi cunoscut ca - Ţara Moţilor. Iosif Moldovan prezintă câteva trăsături morale ale acestora, neschimbate de-a lungul anilor, ce le-a adus consideraţia şi respectul celor cu care intrau în contact, fiind etichetaţi ca oameni de ales caracter, cu dragoste de neam şi ţară, pentru care erau gata oricând să-şi sacrifice viaţa.

„În preajuma izvoarelor Arieşului, Românii purtau plete lungi ca Dacii până în timpurile din urmă. Şi fiindcă pletele strânse în moţ îi deosebeau de fraţii lor din alte părţi, li se zicea Moţi, iar regiunea locuită de ei, era cunoscută sub denumirea de Ţara Moţilor. Ca toţi Românii, Moţii, de la fire sunt oameni aşezaţi, blânzi şi evlavioşi. Ei ţin cu sfinţenie obiceiurile strămoşeşti, pe cari nici Romanii, cei ce exploatară aurul din munţii lor, nu le-au putut schimba. Pentru patrimoniul strămoşesc, Moţii au fost gata să-şi sacrifice chiar şi viaţa în toate timpurile. Această virtute i-au făcut pe Moţi rezistenţi în războaie şi în urmarea faptelor vitejeşti în luptele cu Turcii, mulţi dintre ei ajunseseră la poziţii alese în ţară. În judeţul Zarandului, cunoscut sub numirea de Ţara Moţilor, ei îşi aveau nobilii şi prefrecţii lor şi se bucurau de autonomie naţională în toate timpurile.”(Ibidem, p.6) Încă din primul capitol al cărţii, Iosif Moldovan surprinde, folosind ca sursă de informare lucrarea istoricului maghiar Máky Sándor „Istoria Aradului” vol.II, cauzele care au dus de la transformarea situaţiei privilegiate a moţilor, de la început situaţie câştigată, pe bună dreptate, datorită faptelor de arme, în urma războaielor cu turcii, la o stare socială şi politică umilitoare, faţă de cea a altor naţiuni din Imperiul Austriac, pierzându-şi rând pe rând dreptul la libertate religioasă şi la învăţătură, nerecunoaşterea şi distrugerea diplomelor nobiliare, ba chiar mai mul, pierzându-şi pământul şi pădurile moştenite din moşi-strămoşi.

Stampă reprezentând chipuri de moţi din secolul al XVIII-lea

„În revoluţia Ungurilor de sub conducerea lui Francisc Rakoczy al II, izbucnită la anul 1703, Moţii ajunseseră într’o situaţie foarte dificilă. Trebuiau să aleagă între stăpânirea ungurească ori cea austriacă. Şi fiindcă împăratul Austriei Leopold I, care după retragerea Turcilor se înstăpânise peste Ungaria şi Transilvania, a suprimat libertatea religioasă a Românilor, silind preoţimea să facă unirea cu Roma iar biserica românească a supus-o călugărilor iezuiţi ai Catolicilor, Moţii cei geloşi de patrimoniul lor strămoşesc, se avântară în şirurile Curutilor lui Francisc Rakoczy. Încredinţaţi fiind cu paza trecătorilor pe Mureş şi Crişuri sub conducerea comandantului lor Dragulea, la Ciuci (n.n localitatea Vârfurile, de astăzi), de pe valea Crişului, Moţii captivară un regiment de la Austrieci în drumul lor spre Transilvania la anul 1708. Această victorie a Moţilor a fost însă fatală pentru interesele întregului neam românesc. Nobilimea ungurească a început să pacteze cu împăratul şi Francisc Rakoczy, abstând de la planurile sale de eliberarea Ungariei, de sub stăpânirea austriacă, s’a refugiat din ţară. În pacea încheiată apoi la Satumare, în anul 1711, nobilimea ungurească şi-a exoperat recunoaşterea drepturilor înscrise în constituţia cea veche ungurească iar pe Români, aliaţii lor de revoluţie, i-a lăsat în grija sorţii. Moţii ajunseseră atunci într’o situaţie penibilă, fiind consideraţi ca simpli rebeli. Teritoarele extinse, cuprinse de Munţii Apuseni şi locuite exclusiv de Români, cu excepţia băilor de aur menţinute pentru erari, au fost dăruite de împăratul lui Rinaldo, principele de Modena, care mai târziu, la anul 1727, cu scop de a reprima ori ce mişcare de emancipare din partea Moţilor, a fost

Stampă reprezentând minele de aur din Roşia – secolul al XVIII - lea

investit cu dreptul suveran Jus Gladii, (n.n. dreptul sabiei- scaunul domnesc putând pronunţa şi sentinţe capitale), dispunător asupra vieţii tuturor locuitorilor din estinsul său domeniu. Drepturile nobilimei române, cu excepţiunea celor trecuţi la catolici, au fost confiscate. Diplomele (n.n. nobiliare şi de posesie) păstrate în archivele judeţelor au dispărut. Şi fiindcă cei mai mulţi din urmaşii victorioşilor apărători ai Creştinismului din timpurile lui Ioan Corvinul, nu-şi mai puteau dovedi prin acte îndreptăţirea asupra moşiilor strămoşeşti, au fost deposedaţi şi aruncaţi pradă ca simpli iobagi, la dispoziţia uzurpatorilor administratori şi arendatori domeniali. «Fiilor aparţinători naţiunei române li este interzis a se îndeletnici cu artele şi industria, nu sunt primiţi în bresle, nu se aplică în funcţiuni, n’au drept să cumpere şi să moştenească, nu li se permite să planteze vii şi să cultive grădinile, n’au dreptul la păduri şi ape, iar dela şcoale sunt opriţi şi fii preoţilor români». Aşa este descrisă soarta Românilor de marele arhiereu Inocenţiu Micu Klein, episcopul Românilor Uniţi, în memoriile adresate împăratului între anii 1730-1740. El insista în acele memorii, să li se recunoască preoţilor români drepturile garantate prin diploma Leopoldină, din anul 1699, când s’a făcut unirea, iar iobagilor să li se reducă robotele la două zile pe săptămână, ca să-şi poată vedea oamenii de familiile părăsite şi înfometate, prin nelucrarea micilor gospodării, ce li s’au mai lăsat pe lângă case.”(Ibidem, p.p.7-8) După cum s-a putut constata, din amplul citat de mai sus, Iosif Moldovan, bine documentat istoric, folosind şi stăpânind atât istoriografia maghiară şi cea românească, din care foloseşte citate şi face note la subsol, surprinde logic, într-o expresivă limbă românească, presărată cu arhaisme dar şi neologisme, surprinde principalele cauze, în timp, ce vor aduce, mai apoi, la actul violent de nesupunere naţională şi socială, din 1784, dus până la martiraj, a acelora cărora li se furaseră toate drepturile strămoşeşti, iar în locul lor, s-au instalat ca stăpâni peste pământuri şi satele lor, venetici şi aventurieri, „fără căpătâi în ţările lor”, unii dintre aceştia ajungând a primi, prin căsătorii aranjate, mari şi importante titluri nobiliare, ce le permitea a sfida şi a batjocori tot ceea ce era românesc pe aceste meleaguri.

Vechea aşezare minieră a moţilor, Zlatna, situată pe Valea Ampoiului

„În asemenea împrejurări maştere (n.n vitrege) şi lipsite de sentimente umanitare, din exploatatorii aurului şi a lemnului, din măeştri cei iscusiţi de odinioară, Moţii ajunseseră cerşitori, iar uzurpatorii lor, administratorii şi arendatorii domeniali, recrutaţi la timpul său dintre voiagiorii împărăţiei austriece, fără căpătâi în ţările lor, deveniră domni de pământ, unii dintre ei investiţi chiar şi cu diplome nobiliare, în semn de recunoaştere a serviciilor prestate şi în baza legăturilor încheiate prin căsătorii aranjate cu vechea nobilime ungurească.”(Ibidem, p.9) Spre sfârşitul primului capitol al cărţii sale, Iosif Moldovan, având ca material documentar cu precădere, „Istoria Aradului” vol.II, a istoricului maghiar Márky Sándor, din care foloseşte numeroase citate, surprinde momentul formării comitatului Aradului, la începutul secolului al XXVIII-lea, imediat după înfrângerea şi izgonirea turcilor din părţile Banatului şi Transilvaniei, după Pacea de la Satu Mare (1711). Este şi momentul în care două plase moţeşti, din ţinuturile Zarandului vor trece, în urma noii împărţiri administrativă, în jurisdicţia Aradului, fapt ce va duce după sine la ştirbirea altor drepturi ale locuitorilor acestora.

La fel de nemulţumiţi vor fi şi ceilalţi locuitori români ai comitatului prin pierderea mai multor drepturi strămoşeşti, în special cele legate de pământurile agricole şi de păduri. La toate acestea se vor adăuga şi consecinţele strămutării vremelnice a reşedinţei administrative de la Arad la Şiria, ca urmare a reconstruirii cetăţii, când localnicii, mai ales cei din satele Podgoriei s-au văzut nevoiţi a încartirui şi a întreţine armata austriacă din vechea cetate a Aradului. A existat pe moment, o tacită, dar ameninţătoare şi posibilă revoltă armată a românilor aliaţi cu „coreligionarii”sârbi, ce formau unităţile grănicereşti de la vechiul hotar, dintre cele două imperii – Otoman şi Austriac, unităţi ce acum erau desfiinţate şi mutate la frontiera Dunării, la Pancevo, în Serbia de astăzi. Pentru a aplana conflictul, urmărind şi dezbinarea celor două etnii ortodoxe, autorităţile austriece se văd nevoite a acorda românilor dreptul de a introduce limba românească în „administrarea afacerilor bisericeşti”, fapt îmbucurător mai ales pentru înfiinţarea pe lângă biserici şi a şcolilor, a şcolilor confesionale de mai târziu, ce vor avea un mare impact în formarea şi menţinerea trează a conştiinţei naţionale şi a emancipării neamului românesc, aflat sub stăpânire străină. Cu toate aceste drepturi, fără îndoială că sporadic şi izolat, au existat unele revolte din partea populaţiei româneşti, împotriva măsurilor impuse de vremelnicii lor stăpâni, de vreme ce fiul împărătesei Maria Tereza, viitorul împărat Iosif al II-lea, în timp ce în anul 1768, venind dinspre Timişoara şi intrând în Arad, pentru a inspecta lucrările de renovare a cetăţii, „trece pe sub furcile, de cari se legănau, bătute de vânt, trupurile neînsufleţite ale unor Români, executaţi de curând.” Vizitând cetatea, aflată în construcţie, este consternat de costurile iniţiale, considerând că „cheltuielile făcute cu noua cetate sunt bani aruncaţi în vânt”, cetatea, în acel moment nu mai prezenta pentru austrieci, nici o utilitate strategică, Imperiul Otoman, datorită repetatelor înfrângeri, şi-a stabilit deja frontierele la sud de Dunăre. Principele austriac, este impresionat neplăcut şi de faptul că judecătoria Aradului condamnă la moarte, pentru nesupunere, pe numeroşi români, ce se văd „lipsiţi de casele şi moşiile lor.” Toate aceste nedreptăţi, îndreptate împotriva unei etni majoritare şi băştinaşe, vor fi principalele cauze care vor declanşa, în masă, actul de cutezanţă naţională a moţilor, din anul 1784.

„Numai după această transformare socială a putut fi înduplecată curtea împărătească din Viena, să revină la autonomia judeţeană şi să readnexeze judeţele mărginaşe din Transilvania la Ungaria, în conformitate cu condiţiile cu condiţiile păcii din Satumare. Între aceste judeţe deochiate era şi judeţul istoric al Aradului, care – pe acele vremuri- exista numai cu numele, pentru că, parte peste Murăş era sub stăpânire turcească, care mai târziu s’a afiliat Banatului Timişan, iar parte de dincoace de Murăş sta sub comandamentul grănicerilor Sârbi, dela frontiera Murăşului. Puterea administrativă era concentrată în mâna unui singur om, care era administratorul erarial, singurul dispunător asupra sorţii locuitorilor români. Pentru refacerea judeţului şi reorganizarea administrativă, guvernul unguresc, la anul 1744, a trimis la Arad în calitate de prefect pe Antoniu Grassalcovici, om cu multă trecere la curtea împărătesei Maria Tereza. Lui Grassalcovici i-a şi succes apoi să înduplece pe împărăteasa, ca mutând pe grănicerii Sârbi la noua frontieră dela Dunărea de Jos, Aradul – cu toate părţile stăpânite de ei – să fie subordonate judeţului. Tot atunci a mai exoperat, ca în locul părţilor de peste Murăş, rămase definitiv la Banatul Timişan, nou înfiinţatul judeţ al Aradului, să fie întregit cu două plase din judeţul Zărandului, ca lovitură de moarte, dată privilegiilor româneşti din Ţara Moţilor. În întreg teritoriul reînfiinţatului judeţ al Aradului, afară de administartorul domeniului erarial şi al principelui de Modena, numai Sigismund Iojica din Bârzava era singurul domn de pământ ungur cu drepturi recunoscute, astfel că pentru organismul administrativ financiar şi judiciar al judeţului, s’au importat oameni din alte judeţe, cari au fost împroprietăriţi din pădurile aparţinătoare comandamentului grăniceresc, fără a se ţine seamă că acelea pământuri, usurpate de grăniceri Sârbi, erau din moşi-strămoşi proprietatea locuitorilor Români autohtoni. Nemulţumirea provocată prin această procedură nedreaptă a aruncat pe Românii din Arad şi satele învecinate în braţele coreligionarilor Sârbi, foarte îndârjiţi în contra perfidiei stăpânilor. Nesiguranţa ce se crease a dat anză (n.n a dat naştere) la dispoziţii escepţionale: mutarea reşedinţei judeţului la Şiria şi plasarea armatei –

pentru asigurarea ordinei la sate, prin casele locuitorilor, pentru că cetatea cea veche şi foarte uzată din Arad, nu servea destulă garanţă pentru domnii de la judeţ. [...] Pentru domolirea şi molcomirea (n.n liniştirea) mulţimei exasperate, ce aştepta momentul plecării după scumpii lor emigranţi (n.n este momentul desfiinţării regimului grăniceresc, când o parte dintre sârbi au plecat împreună cu familiile, formate şi din români, la graniţa de la Dunăre unde întâlnim în zona oraşului Pancevo, multe localităţi cu nume provenite din toponime din zona Aradului), s’au făcut înterveniri la domnii de pământ şi la conducătorii armatelor, ca poporul să fie cruţat de maltratări, iar episcopul Aradului a fost trimis să-şi viziteze şi liniştească credincioşii de la sate. Dar nici aceste măsuri şi nici chiar introducerea limbei române în administrarea afacerilor bisericeşti, cu scop de a înstrăina pe Români de cătră Sârbi, n’a putut calma nemulţumirea [...] În anul următor 1763 apoi, în insula Murăşului, din nemişlocita apropiere a bisericii catedrale a Românilor din Arad, care se afla în locul Liceului Moisă Nicoară de acum, s’a început clădirea unei cetăţi puternice. După începerea clădirii acelei cetăţi, ideea mutării reşedinţei judeţului dela Arad la Şiria a fost abandonată [...] Iosif, fiul împărătesei Maria Tereza şi moştenitorul tronului ei, la anul 1768, vine la Arad să inspecteze lucrările cetăţii. Trecând peste podul Murăşului dinspre Banat, unde vizita coloniile germane de-a lungul Murăşului, la intrarea în oraş trece pe sub furcile, de cari se legănau, bătute de vânt, trupurile neînsufleţite ale unor Români, executaţi de curând. După ce au luat informaţiuni, că la judecătoria judeţeană din Arad sunt 60-70 asemenea condamnări în fiecare pătrar de an, adânc consternat a exclamat: «Aceste stări trebuiesc îndreptate. Cu Românii se tratează neuman. Lipsiţi fiind de case şi moşiile lor ei sunt nevoiţi să reagheze (n.n să se răzbune). Nici comandantul cetăţii n’a mai putut ajunge la cuvânt în faţa adânc consternatului împărat, care constatase rău impresionat, că: cheltuielile făcute cu noua cetate sunt bani aruncaţi în vânt, neavând nici o importanţă strategică în locul acesta.” (Ibidem, p.p.11-12-13-14)

Populaţia românescă a Aradului, şi a întregului comitat, inclusiv cea a moţilor din ţinuturile Zarandului, a fost impresionată şi mişcată de cuvintele princepelui austriac, a viitorului împărat Iosif al II, rostite în apărarea românilor, precum şi de atitudinea dură şi intransigentă a acestuia faţă de abuzurile administraţiei maghiare, luate împotriva unei populaţii băştinaşe şi au văzut în persoana princepelui austriac un posibiul apărător al drepturilor lor strămoşeşti, uzurpate cu neruşinare de noua nobilime maghiară, formată din aventurieri şi oameni fără de căpătâi, în ţările de unde au provenit. „De aici încolo, oraşul Arad şi soarta Moţilor legată de el, deveniră obiect de preocupaţiune al nobilului domn, iar dispoziţiunile luate de el deveniră uleu pe focul ce ardea în sufletul Românilor împiliţi de nobilimea ungurească.”(Ibidem, p.15) În capitolul al doilea al cărţii intitulat „Horia” - Iosif Moldovan lasă deoparte rigoarea demersului istoric, întâlnit în primul capitol şi surprinde, folosind ficţiunea, ce pornea însă, din păcate, de la o crudă realitate, realizând cu un remarcabil talent scriitoricesc, un tablou sumbru, ce prezintă munca istovitoare şi umilitoare a iobagilor români pe moşiile stăpânilor, a grofilor şi a nemeşilor maghiari. Este mişcătoare scena în care o mamă, aflată la secerat, este oprită să-şi vadă copilul, care plângea, adăpostit la umba unui snop de grâu. Disperată de ţipetele copilaşului, mama este oprită de argaţi, cu lovituri de nuiele şi constrânsă să se întoarcă la muncă că, era mai „scump grâul nobilului stăpân, decât viaţa unui câne de român.” În momentrul în care, bărbatul femeii sare în apărarea acesteia cei doi soţi sunt legaţi şi „snopiţi fără cruţare” momentul care va declanşa revolta sătenilor, care „tulburaţi până în adâncul inimii”, de această

„Principele luminat” al Austriei, Iosif al II –lea (1741-1790)

scenă umilitoare şi inumană, „dezarmează argaţii domenial” şi sunt gata să „pornească şi să devasteze întregul domeniu.” Iosif Moldovan va surprinde astfel primul semn de revoltă în masă, a unui neam ce nu mai putea suporta nedreptatea şi umilinţa, la care erau supuşi iobagii ce erau gata în acel moment să-i „stârpească pe toţi opresorii ce le-ar fi ieşit în cale”. Le lipsea doar conducătorul, cel care să dea semnalul unei răzmeliţi ce clocotea deja în sufletul moţilor sătui de atâta batjocoră şi împilare din partea stăpânilor lor de alt neam. „Pe un loc domnesc, lucrau o mulţime de tineri şi tinere române, iar lângă ei, cu vergele de alun în mână, se încordau, ca nişte curcani, argaţii domeniului. Bieţii muncitori, cu faţa palidă, privirea posomorâtă şi gura amuţită, semănau mai mult cu umbra unor morminte, decât cu înfăţişarea de veseli secerători. Numai gemete înăbuşite şi suspine grele, însoţite de lacrime tăcute, ieşeau din când în când din stuparul ce mişuna în lanul auriu fără de sfârşit. Liniştea de morminte e conturbată într’un moment neaşteptat de ţipetele ascuţite şi plângerea duioasă a unui copilaş, ascuns la umbra unor snopi de grâu, trezit din somn de muşcarea unei insecte sau poate chiar a unui şarpe. Mama înspăimântată sare din şirul muncitorilor şi aleargă să vadă de odorul ei, dar neînduraţii argaţi, cutropindu-se (n.n. năpustindu-se) asupra ei cu loviturile nuielelor de alun, o constrâng să se reîntoarcă la lucrul întrerupt, „că doară-i mai scump grâul nobilului stăpân, decât viaţa unui câne de român, de care n’ar fi nici o pagubă dacă ar crăpa, că şi aşa sunt prea mulţi pe pământul domniei,”ziceau zbirii înfuriaţi. Mama, cu ochii scăldaţi în lacrimi, se ruga să o lase să-şi vadă de copilul înfăşat, dar zbirii erau neîndurători. Bărbatul muierii, tatăl copilaşului, încearcă şi el să înduplece pe argaţi, iar după ce nu-i putuse înmoia cu rugămintea, erumpe în înjurături şi ameninţări cu moartea, dacă vor îndrăzni să se mai atingă de scumpa lui soţie. Înverşunaţi de atâta cutezanţă, sbirii năpădiră asupra bietului român eşit din fire şi legându-l bot, dimpreună cu disperata lui soţie, începură a-i snopi fără cruţare. Tulburaţi până în adâncul inimilor, de această mârşăvie, lucrătorii săriră în apărarea semenilor lor şi desarmară argaţii domeniali. Le lipseau un îndrumător şi erau gata să

pornească, să devasteze întregul domeniu şi să stărpescă pe toţi oamenii ce le-ar ieşi în cale.”(Ibidem, p.p.16-17) Pe acest fundal al revoltei, Iosif Moldovan îşi introduce în carte, personajul principal, pe cel de la care va porni, ceva mai târziu, focul revoltei, ce va cuprinde şi ţinutul Aradului. Este vorba de ciubărarul Vasile Nicola Ursu, din satul Arada, format odinioară de vechii locuitori ai Aradului, ce s-au refugiat în Munţii Apuseni, prin 1241, de teama invaziilor popoarelor migratoare, a tătarilor. Apărut asemenea unui erou din poveste, cel pe care lumea îl cunoştea sub numele de Horia, pentru că în zilele de „Duminici şi sărbători, când poposa prin sate ce le cutreera, punea la cale horele tineretului cu cântecele şi chiotele lui vesele,” acesta îi potoleşte, în mânia lor, şi îi încredinţează că toate aceste nedreptăţi se vor termina cât de curând, după ce se va întoarce de la Viena, unde se va duce şi va spune împăratului, despre adevărata stare de fapt şi nedreptatea ce domnea în împărăţie. Iosif Moldovan, subliniază încă odată, faptul că moţii aveau

încredere oarbă în „dreptatea împărătească”, crezând că Iosif al II-lea, cel care le luase apărarea la Arad, în 1768, acum ajuns împărat, auzind necazurile şi suferinţele îndurate, „îi va scăpa de tirani, că e bun şi îndurător.” Cuvintele lui Horia, i-au liniştit şi domolit pe moţi, în acel moment, aceştia având încredere oarbă în el, îl vor asculta mai târziu cu supunere, urmându-i fără tăgadă toate poruncile şi îndemnurile. „Între acestea se ridică din aşternutul pajiştei verde, de sub umbra stejarului ce era la miezuina domeniului, un bărbat sdravăn şi porneşte spre mulţimea agitată. Era Vasile Nicola Ursu din satul Arada, aparţinător comunei

Albac, din creştetul Munţilor Apuseni. Întors spre casă din lunga pribegie

Vasile Nicola Ursu din Arada – Albac, cunoscut

sub numele de Horia

ce o făcuse cu meseria de ciubărar de-a lungul satelor din întreaga ţară, şi păscându-şi căluşeii pe marginea drumului, el a fost martor ocular a celor întâmplate şi nu s’a putut reţine, să se apropie de fraţii lui disperaţi, spre a-i mângâia şi linişti, zicându-le: «Fraţilor, fiţi pe pace, să avem puţină răbdare, ziua libertăţii nu e departe. Va veni timpul când aceste locuri pe care voi le lucraţi cu sudori şi sânge, vor fi iarăşi ale voastre. Puţină răbdare. Eu cât mai curând voi pleca la Viena. Voiu descoperi împăratului suferinţele şi nedreptăţile ce ni se fac şi cred că ne va scăpa de tirani, că e bun şi îndurător. Când mă voiu întoarce dela Viena, vă voi da de ştire, şi vă voiu spune răspunsul împăratului». Tinerii se domoliră. O parte din ei se întoarseră în sat, pe la casele şi familiile lor. Altă parte din ei, temându-se de pedeapsa şi cruzimile domnului de pământ, se traseră la munte, zicând că vor aştepta acolo ziua libertăţii. Vasile Nicola Ursu adâncit în cugete îşi înhăma căluşeii şi porni spre casă, frământat în internul său de soarta tristă a neamului românesc.”(Ibidem, p.18) Pornind de la unele informaţii luate şi citate din „Istoria Transilvaniei” a lui S.Suluţ, Iosif Moldovan menţionează şi câteva facilităţi şi înlezniri de care se bucurau moţii în traiul lor, faţă de ceilalţi iobagi români de pe domeniile feudalilor maghiari. Folosiţi ca lucrători în minele de aur, ca băieşi, ori ca „exploatatori de pădure” fiind foarte pricepuţi în meşteşugul lemnului, moţii reuşeau să-şi plătească „dişmele” către stăpâni prin aceste îndeletniciri, în care nu-i întrecea nimeni, moştenind aceste ocupaţii din tată în fiu. De asemenea produsele lor, luate din gospodăriile proprii: laptele, brânza, mierea, păsările ori purceii erau nelipsite de la mesele „administratorilor coroanei.” O altă îndeletnicire, păstrată în mică măsură şi astăzi, era aceea că mulţi „cutreierau satele şi oraşele cu căluşei încărcaţi de cercuri, ciubere, buciume şi fluiere construite de ai lor şi transportate până chiar prin ţările învecinate.” Îndeletnicirea aceasta a moţilor, surprinsă de altfel şi în folclorul local „A plecat moţul la ţară/ Cu cercuri şi cu ciubară,” i-a făcut pe aceştia să cunoască mai bine lumea, să observe, în trecerile lor, viaţa semenilor, „atrocităţile şi schingiuirile” la care erau supuşi iobagii, pe moşiile grofilor şi a nemeşilor.

Autorul va reveni în următoarele pagini, la aspectul romanţios al cărţii, umanizându-şi personajul istoric, coborându-l din timp, urmărind prin aceasta o lectură pe înţelesul tuturor, conferindu-i cărţii un caracter de masă, cartea având tocmai acest scop. Se împletesc astfel, în filele acesteia adevărul istoric cu imaginaţia şi meşteşugul de povestitor al dascălului de vocaţie care a fost Iosif Moldovan. Istoria se intersectează plăcut cu povestea, spre bucuria cititorului, iar personajul, moţul Nicola Ursu – urcă treptat în legendă. Elementele conotative şi structura narativă a textului, atunci când nu este presărat cu date istorice şi citate, conferă o notă de oralitate, specifică literaturii populare, concepută în esenţă pentru a fi spusă, nu scrisă. „Astfel ajunse şi Vasile Nicola Ursu să cutreiere lumea, să vadă multe tragedii şi să audă din gura celor pricopsiţi fantasticele atrocităţi şi schingiuiri ale iobagilor, pe cari avea apoi privilegiul să le descoperă chiar şi unora dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui Iosif al II-lea, moştenitorul tronului, şi mai apoi împărat al Austro-Ungariei. Lumea îl cunoştea sub numele de Horia, pentru că, în zilele de Duminici şi sărbători, când poposea prin satele ce le cutreera, punea la cale horele tineretului cu cântecele şi chiotele lui vesele, dăruit fiind de Dumnezeu pe lângă o voce dulce şi sonoră şi cu o inimă românească dintre cele mai alese. Din convorbirile cu tinerii dornici de viaţă şi libertate şi din sfaturile şi îndemnurile oamenilor mari cu cari făcuse cunoştinţă în cursul destăinuirii înfiorătoarelor incviziţii (n.n inchiziţie – aluzie la torturile săvârşite în evul mediu de inchizitori împotriva ereticilor) ce le îndurau iobagii români din partea nobilimei îngâmfate şi a argaţilor fără suflet, s-au zămislit idealurile lui Horia, pentru acţiunea de emancipare a neamului românesc. Versiunea că Horia a stat de vorbă chiar cu împăratul Iosif al II-lea s’a răspândit pretutindenea şi s’a confirmat prin faptul că împăratul era informat până în amănunte de tot ce se întâmpla pe la satele şi pe domeniile nobilimei, ori despre asemenea lucruri nu putea avea cunoştinţă decât acela ce cutreiera acelea sate şi sta la sfat cu martorii oculari a scenelor sfâşietoare de suflet.”(Ibidem, p.20) Pentru a argumenta afirmaţiile, referitoare la informarea împăratului austriac de către Horia asupra stării de fapt din această parte de ţară, folosind istoriografia, Iosif Moldovan dă citate referitoare la prezenţa lui Iosif al II-lea, în 1783, la Arad, vizită neanunţată, ce i-a

surprins pe mai marii locului şi a faptului că la întrunirea cu aceştia, din sala prefecturii comitatului, împăratul cunoştea multe lucruri, de amănunt, referitoare la unele abuzuri săvârşite de biserica romano-catolică şi administraţie împotriva unor preoţi ortodocsi şi a unor iobagi români din comitat, închişi şi schingiuiţi, ca pe timpul inchiziţiei, în catacombele ce se aflau sub clădirea bisericii şi mănăstirii franciscane de la Radna.

Vechea mănăstire a călugărilor franciscani, Maria Radna

Istoricul Márky Sándor, consemnează toate acestea, în cartea amintită, arătând că împăratul a dat ordin să se verifice de îndată informaţia, şi chiar însuşi subprefectul comitatului Forray – se va ocupa personal de investigaţie, cercetând mănăstirea „Maria-Radna” şi unde „a adunat cu clopotul pe toţi călugării în refectoriu mânăstirii.” Informaţia primită nu a fost confirmată în raportul subprefectului către împărat, ce mulţumit dar neîncrezător lasă poruncă prin care se interzicea „schingiuirea şi ciuntirea de viu a delicvenţilor”, ori pedeapsa cu „bâte aplicate zilnic” pentru orice greşeală ce nu a fost dovedită. „La anul 1783, împăratul Iosif al II-lea, spre marea surprindere a nobililor adunaţi la sfat în sala prefecturii judeţului, a venit neanunţat la Arad, acum pentru a treia oară, unde la venirea sa pentru prima dată, i

s’a dat prilejul să vadă isprăvile autorităţilor cu furcile, pe cari se legănau bătute de vânt corpurile neînsufleţite a mai multor români. Pe faimosul subprefect Foray, care sparse cu pandurii dela judeţ porţile reşedinţei episcopeşti, ca să elibereze pe preotul Miatovici cel nesubordinat şi internat pentru pocăinţă, pentru ca să-l pună preot la biserica gr.catolică, fără credincioşi – din Arad, împăratul l-a trimis să cerceteze stările dela mănăstirea călugărilor franţiscani romano-catolici din Maria-Radna, pentru că avea informaţiuni, că în catacombele subterane ale vechii mănăstiri sunt închişi şi supuşi la torturi şi incviziţii o mulţime de Români şi preoţi ortodocşi. După ce subprefectul i-a raportat, că a adunat cu clopotul pe toţi călugării în refectoriu mănăstirii şi i-a întrebat, iar ei au declarat că n’au nici o cunoştinţă de aceste catacombe la mănăstirea lor, împăratul s’a liniştit, dar a interzis autorităţilor judeţene nu numai schingiuirea şi ciuntirea de viu a delicvenţilor dar chiar şi pedeapsa cu 25 bâte aplicate zilnic pentru orice greşeală ori suspiciune, fără deosebire de sex, vârstă ori stare socială.”(Ibidem, p.21) Tot legat de vizita împăratului Iosif al II-lea la Arad, este consemnat faptul că acesta, ce cunoştea nemulţumirile moţilor, din cele două plase anexate Aradului, din ţara Hălmagiului, a dat dispoziţie ca acestora să „li se facă dreptate prin o nouă măsurare a pământului,” care le fusese luat de nobilii locali, mai ales de castelanul din Ribita, fapt ce a dus la o răscoală împotriva aceluia care „i-au adus la sapă de lemn.” Împotriva răsculaţilor sunt trimişi de la Arad „cei 54 haiduci ai judeţului” care să-i aresteze pe conducători. Instigatorii nu sunt însă descoperiţi, moţii nu se trădau între ei, potrivit caracterului lor, iar autorităţile judeţului îi cer împăratului să revină asupra ordinilor date anterior, prin care interzicea torturarea celor suspectaţi de anumite delicte, ba mai mult cer intervenţia armatei imperiale, pentru a linişti lucrurile în acea zonă în care nemulţumirea moţilor clocotea. Împăratul răspunde cu ironie acestor cereri, dând toată vina pe seama slăbiciunii şi abuzului administrativ ce domnea în comitat, sugerând ca pentru prinderea capilor răzmeliţei să li se ofere premii celor care îi denunţă. „În cât priveşte repetatele cereri de emigrare a Moţilor din Zarand, nemulţumiţi de soarta ce li se crease de nobili, după adfiliarea lor judeţului Arad, a dispus să li se facă dreptate prin o nouă măsurare a pământului.

În cursul acestor măsurători de pământ ordonate de nobilul împărat, Moţii se revoltă în contra inginerilor cari croiseră imaşul domeniului peste pământurile lor de arătură, în care se scutiră cei care i-au adus la sapă de lemn. Primind vestea despre răscoală, subprefectul Foray, trimite cu grăbire pe cei 54 haiduci ai judeţului, să prindă şi să aducă pe capii revoltaţilor la închisoarele judeţului. Şi fiindcă haiducii nu isbutiră să descopere şi să deţină pe instigatorii revoltei, autorităţile judeţului au cerut dela împărat ajutorul armatei şi revocarea ordinului privitor la schingiuirea şi ciutirea delicvenţilor pentru că – ziceau ei - «fără asemenea măsuri de rigoare, autorităţile judeţene nu pot înfrâna poporul prea însălbăticit din părţile acestea». «Se vede cât este de păcătoasă administraţia voastră feudală», răspunsă împăratul cu ironie şi denegând ajutorul armatei şi detragerea ordinului de pedepsire, a dispus, dimiterea din serviciu a celor 54 haiduci dela judeţ, ţinuţi numai pentru siguranţa funcţionarilor judeţeni, iar pentru prinderea insigatorilor de revolte, a cerut să se pună premii.”(Ibidem, p.22) Nu s-a putut dovedi dacă în evenimentele întâmplate la Ribiţa, localitate aflată între Hălmagiu şi Baia de Cris, Horia ar fi avut vreun amestec, cert este că la scurt timp şi cam în grabă, chiar în postul Crăciunului, din 1783, pe o iarnă cumplită, acesta va pleca pentru a 4 oară la Viena, de unde nu s-a mai întors până în primăvară. Odată cu întoarcerea lui Horia din capitala imperială, pe 1 aprilie 1784, Curtea de la Viena va emite un comunicat prin care guvernul provincial de la Sibiu era înştiinţat a lua măsuri de eliberare din temniţe a tuturor celor care au fost închişi fără a avea dovezi împotriva vinovăţiei acestora. Tot în acest comunicat al împăratului se mai cerea ca toţi „iobagii coroanei şi toţi cei propuşi că ar fi intervenit la Viena în favorul lor (n.n a celor închişi)să fie apăraţi de persecuţiunile domnilor de pământ sau a subordonaţilor lor, funcţionari judeţeni şi domeniali.” Aceste măsuri şi dispoziţiuni au fost emise pentru a curma abuzurilor săvârşite pe domenii de marii feudali şi de administraţia zonală. Măsurile erau luate de împărat nu atât pentru a-şi proteja iobagii ci mai mult pentru a diminua puterea nobiliară ce putea deveni, prin uneltiri şi intrigi, o ameninţare a autorităţii imperiale. Iosif al II-lea va înlocui limba latină din administraţie cu limba germană şi va elabora un set de măsuri ce urmau să fie duse la îndeplinire de administraţia locală,

ameninţată cu suspendarea, în cazul că ele vor fi nesocotite şi nepuse în aplicare. „La 24 mai 1784 limba latină a fost înlocuită cu limba germană, iar la 24 iunie s’au prezentat la judeţe comisarii imperiali care să stabilească cercul de activitate a organelor administrative, după următorul program:

- Ocrotirea pădurilor. - Regularea şi îndiguirea apelor, cu scop de a scuti satele de

inundaţii. - Facerea drumurilor şi întreţinerea lor în stare bună. - Înfiinţarea unei fabrici pentru prelucrarea lânei, produsă de

locuitori. - Cultivarea raţională a viei şi tutunului. - Mobilitatea producţiilor de vite.

Provederea (n.n prevederea, aprovizionarea) poporului cu bucate (n.n seminţe)de însămânţare şi nutremânt (n.n. hrană pentru vite). Administratorilor, judecătorilor şi funcţionarilor abuzivi li s’a pus în perspectivă, suspendarea din oficiu.

Dispoziţiile şi reformele împăratului, au trezit noi speranţe în masele exasperate ale poporului desbrăcat de orice demnitate omenească.(Ibidem, p.24)

În afara acestor măsuri luate, pe plan economic, împăratul Iosif al II-lea, ce făcea parte din categoria principilor ce au îmbrăţişat ideile iluministe, a luat măsuri pentru înfiinţarea unor şcoli pentru populaţia românească şi cea sârbească, pentru toate etniile de confesiune ortodocsă.

Iluminismul austriac va fi subordonat intereselor economice şi politice ale statului care viza nu schimbări radicale, de structură ci menţinerea orânduirii sociale existente. Se credea că prin răspândirea culturii în rândurile populaţiei, fie de la sate sau oraşe, produsele acestora vor fi mai multe şi de bună calitate, iar supuşii îşi vor îndeplini mai conştiincios îndatoririle cetăţeneşti, ba chiar vor fi tăiate rădăcinile revoltelor sociale, care ar fi generate, după concepţia împăratului, „de ignoranţă”, de neştiinţă şi incultură.

Principala cale pentru luminarea minţii era şcoala. Aşa se explică şi de ce statul habsburgic, din acea perioadă, adept al unui iluminism

moderat, golit în esenţă de revendicări sociale şi politice în favoarea poporului, va începe, mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, să se preocupe tot mai intens de problemele şcolilor. Prin politicile sale şcolare, Curtea de la Viena, după 1750, va transforma şcoala într-un instrument politic, şcoala trebuind să devină, astfel, o instituţie cu sarcini precise şi va fi inclusă cu prioritate în măsurile luate de statul imperial austriac, în consolidarea puterii sale administrative şi politice.

„Necesitatea luminării maselor a fost afirmată şi de împăratul Iosif al II-lea. Încă sub domnia Mariei Tereza, după efectuarea primei sale călătorii prin Banat (n.n şi la Arad), în 1768, el a întocmit un memoriu despre cele constatate, pe care l-a înaintat Mariei Tereza, făcând şi propuneri de remedire a defectelor.El constatase (n.n. printre altele) că românii şi sârbii n-au şcoli şi că nici preoţi, conducătorii lor spirituali, nu stiu carte, în majoritatea cazurilor. De aceea el propune să înfiinţeze şcoli pentru români şi sârbi, motivând că e inutil să se dea libertate unui popor, cât timp el este incapabil să aprecieze valoarea libertăţii şi nu ştie s-o utilizeze raţional. Numai luminarea minţii dezvăluie oamenilor valoarea libertăţii, numai educaţia poate transforma nişte iobagi stupizi-cum spune el în cetăţeni inteligenţi. [...]

Dar n-au lipsit nici păreri contrare, susţinători ai menţinerii maselor în ignoranţă. În special nobilimea şi „domnii de pământ” considerau că luminarea maselor, a românilor în special, ar putea trezi conştiinţa naţională a acestui popor şi ţinând seama de numărul lor mare l-ar face primejdios pentru stat şi pentru orânduirea socială existentă. De aceea nobilimea s-a opus aplicării reformelor şcolare (n.n. şi nu numai) iniţiate de statul austriac. Această opoziţie a fost mai mascată până la moartea lui Iosif al II-lea (1790), dar a devenit virulentă şi făţişă după 1790.”(Ţârcovnicu, V., Istoria învăţământului din Banat până la anul 1800, E.D.P., Buc., 1978, p.67)

Pe acest fundal ideologic şi în contextul reformelor iluministe, marcate însă de interesele statului imperial austriac, Nicola Ursu-cunoscut de toţi sub numele de Horia, cutreiera satele româneşti, mai ales cele din Ţara Moţilor, dând noi speranţe românilor năpăstuiţi de îngrădirile feudale, pe care mai marii pământurilor şi cei din administraţie căutau să le menţină în ciuda dispoziţiilor împărăteşti. Horia, aşa cum

spunea Iosif Moldovan-în cartea pe care încercăm să o prezentăm, devenise în acele momente idolul iobăgimii române.

„Satele cutreerate de Horia s’au trezit la conştiinţă. Reacţiunea domnilor de pământ, prin tărăgănarea afacerilor cu proteste ridicate contra reformelor împărăteşti şi prin o atitudine şi mai îndârjită în contra ţăranilor, au încordat la extrem relaţiile între cele două clase distincte ale vieţii sociale, nobilii şi iobagii. Iar Horia devenise idolul ţărănimei.”(Moldovan, Iosif, op.cit.,p.25)

Capitolul al III-lea al cărţii, intitulat „În ajunul revoluţiei lui Horia”, relatează o întâmplare petrecută la scurt timp de la revolta ţăranilor din satul Ribiţa.

Şi de data aceasta, Iosif Moldovan, respectând adevărul istoric, aşa cum apărea şi în istoria Aradului a lui, Máky Sándor redă episodul în care subprefectul comitatului Forray, ce îşi avea domeniul feudal la Săvârşin, a fost sechestrat, timp de 14 zile, de către un grup de iobagi conduşi de Petru Beciu şi Ursu Ribiţa, şi sub constrângere, a fost silit, mai apoi, să întocmească o depeşă către prefectură prin care cerea, ca în schimbul eliberării sale, să se trimită împăratului, la Viena, o cerere de graţiere a celor proscrişi şi căutaţi prin păduri pentru a fi pedepsiţi pentru că au pus la cale răzmeliţa de la Ribiţa.

Pe lângă valoarea de informaţie istorică, capitolul are şi o valoare literară. Iosif Moldovan, prin arta narativă şi prin măiestria dialogului surprinde o atmosferă de epocă, întorcând cititorul în timp, făcându-l parcă să participe afectiv la evenimentul istoric cutremurător, prin consecinţele sale, pentru istoria nostră naţională, ce atunci se pregătea să izbucnească.

În paginile ce urmează vom exemplifica arta narativă, cu citate mai ample, tocmai pentru a sublinia valoarea expresivă a scrierii, ce confirmă şi talentul literar al autorului:

„Foray, faimosul suprefect al judeţului Arad, care teroriza lumea prin haiducii (n.n. la N.Iorga întâlnim termenul de plăieşi, pentru aceşti oamnei de ordine, înarmaţi, ai administraţiei unui comitat) săi, vara o petrecea la domeniul său de la Săvârşin.

Castelul Regal din Săvârşin construit iniţial între anii 1650-1680, de

familia nobiliară Forray, devastat şi incendiat de răsculaţii conduşi de Horia (1784), refăcut ulterior

Plănuind a face o revistă (n.n. vizită, inspecţie)de-a lungul

estinselor sale păduri, în ziua de 27 Iulie 1784 s’a sculat înainte de răsăritul soarelui, aşteptându-şi gornicii (n.n. pădurenii), care aveau să-l însoţească.

Doamna, care ieşise prin parcul din faţa castelului, întâlneşte în cale pe doi ţărani straveni şi bineînarmaţi. Crezând că sunt gornicii aşteptaţi, îi pofteşte să intre la bărbatul ei, care-i aştepta. Surprins pe neaşteptate de intrarea celor străini, suprefectul sare indignat dela masa de unde lucra şi-i întrabă cu mânie, că cine sunt şi ce vreau dela dânsul?

-«Nu vă supăraţi domnule subprefect, că n’am venit cu gândul rău», răspunse unul dintre oameni.

- «Sunt Petru Beciu şi tovarăşul meu e Ursu Ribiţa şi am venit să vă incunoştinţăm, că la podul de peste gârla ce trece prin sat, vă aşteaptă o mulţime de oameni necăjiţi, cari vreau să vă comunice durerile lor şi să vă ceară ajutorul. Ne rugăm, să veniţi cu noi până acolo».

- «Suntem oameni foarte desperaţi, măria ta, şi gata la toate, dacă nu ne vei da ascultare», continuă Ursu.

- «De luni întregi pribegim prin păduri de groaza haiducilor d-voastră, cari ne urmăresc pentru devastarea castelului din Ribiţa. Vrem să ni se facă dreptate, ca să ne putem întoarce în sat la casele şi familiile noastre, şi să nu mai fim nevoiţi a trăi din jefuirea trecătorilor la drumul mare».

Îngrozit de cele văzute şi auzite, subprefectul nu ştia ce să facă şi încotro s’o apuce. Făgăduindu-le ceriul şi pământul, îşi aruncă privirea când spre armele sale de pe păretele din faţă, când spre uşe, căutând ajutor, dar fără rezultat, pentru că oamenii înarmaţi îi ţineau calea.

După ce i s’a dat să înţeleagă, că orice rezistenţă şi semn de alarmă ar avea ca urmare moartea sa, suprefectul s’a determinat să-i însoţească până la oamenii ce-l aşteptară la pod, pentru consultare.

Ajunsi la locul destinat, fără ca dl. subprefect să fi dat cuiva să înţeleagă strâmtoarea în care se afla, s’a văzut deodată înconjurat de vreo 40-50 de oameni ce-l aşteptau, îndepărtându-se cu dânsul de sat înspre pădure, unde vor putea să-şi descopere durerile şi dorinţele lor, neconturbaţi de nimeni.

Din convorbirile avute cu oamenii în cursul drumului, dl. suprefect a ajuns la convingerea, că oamenii au dreptate şi că singura soluţie în această afacere odioasă ar fi, agraţierea ţăranilor revoltaţi. Orice altă rezolvire ar putea avea urmări fatale pentru dânsul, dar ar fi şi în defavorul liniştei publice din judeţ.

A şi promis deci oamenilor, că va propune împăratului pentru agraţiere, iar până atunci va sista orice, urmărire. [...] Soluţia propusă şi făgătuită de suprefect i-a mulţumit pe toţi. Având însă bănuiala, că prin întoarcerea d-lui suprefect la judeţ [...] ar putea avea urmări şi mai grave pentru dânşii, l-au rugat, să facă numai decât propunerea de agraţiere, iar ca siguranţă că nu vor fi urmăriţi să rămână cu ei, până la sosirea diplomei împărăteşti. [...]

Văzând dl. subprefect, că nu e nici un alt modru (n.n. chip)de scăpare s’a’nvoit, să le satisfacă dorinţa, dacă va avea loc unde să scrie cererea către împăratul şi om care să o ducă până la prefectul judeţului.

Pentru ca să rămână cu ei şi ca să-i poată însoţi în drumul lor, a cerut, să trimită pe unul dintre ei înapoi la castel, ca să-i aducă un cal înşeuat, ceva merinde şi o haină mai bună, cu care să se scutească în caz de ploaie.”(Ibidem, p.p.26-27-28)

De aici, textul scrierii capătă, încetul cu încetul, o turnură picarescă, luată parcă dintr-o carte de aventuri, fapt ce menţine încordată atenţia cititorului ce urmăreşte întâmplările prin care trece subprefectul comitatului împreună cu răpitorii săi.

De la Săvârşin, de pe Valea Mureşului, moţii l-au purtat pe omul stăpânirii, trecând peste dealurile şi pădurile Zarandului până pe Valea Crişului Alb, în satele din preajma Gurahonţului, de astăzi, pierzându-i astfel urma. Aici, la Honţ, prefectul va fi găzduit, aşa cum menţionează şi în documentele istorice, în casa preotului ortodox din sat, unde va fi pus să întocmească „adresa pentru agraţiere,”ce va fi trimisă imediat la Arad, printr-un om de încredere.

„Cu aceste îşi continuară drumul, îndepărtându-se tot mai tare de Săvârşin. [...] Văzând plecarea liniştită din castel şi cunoscând intenţiile suprefectului de mai nainte (n.n de a-şi inspecta domeniul), doamna a extradat cele cerute fără nici o bănuială.

După mâncare, punând pe domnul lor pe cal, oamenii îşi continuară drumul mai grăbiţi, iar seara, după sfinţitul soarelui, se aflară în culmea dealului Piatra Albă, la hotarul domeniului depărtat vre’o 20 Km de castelul Săvârşin.

Aici, descălecând, se aşezară cu toţi în jurul unui foc, iar după ce mai gustară câte ceva din merindea ce o avea fiecare, aşternură pentru subprefrect un pat moale din frunze uscate – şi se puseră la odihnă, pândindu-l cu îngrijire.

În ziua următoare des de dimineaţă, caravana refugiaţilor trece prin satul Mădrigeşti, şi poposeşte de amiază în pădurea din Satul Rău, unde au fost aşteptaţi de mulţimea tovarăşilor, de prin toate satele împrejurimii.

În urma înţelegerii avute, de cu seară, ajunseră în comuna Honţ, rugând pe dl. preot, să găzduiască pe dl. subprefect peste noapte în casa lui, dându-i prilej să facă adresa pentru agraţiere. În ziua următoare, puseră mâna pe adresa făcută de suprefrect, trimisă, prin un om de încredere al lor, la prefectul Aradului.”(Ibidem, p.p.29-30)

După cum s-a putut urmării din textul de mai sus, ce cuprinde evenimente reale, expuse însă într-o formă narativă, moţii nu au acţionat la întâmplare, erau deja organizaţi, aveau un conducător de care ascultau şi care ştia bine ce are de făcut, nelăsând nimic la voia întâmplării. Astfel, şi scrisoarea redactată către prefect, în limba latină, a fost

verificată, de cineva care cunoştea limba, neavând nici o încredere în slovele subprefectul.

La centrul comitatului, la Arad, totul era în mare fierbere, aflându-se deja de îndrăzneala moţilor de a răpi omului stăpânirii, iar când scrisoarea a lămurit situaţia, pentru a da curs celor solicitate în ea, s-au făcut demersuri grabnice şi s-a trimis de urgenţă un curier special la Viena, care să nu se întoarcă, în nici un chip, fără „diplomă de agraţiere”, astfel viaţa subprefectului era în primeldie.

„Din scrisoarea redactată în limba latină, tălmăcită (n.n. tradusă) de cei ce înţelegeau cuprinsul ei, s’a aflat, că subprefectul ţinându-se totuşi de promisiunea făcută, (n.n fără îndoială din cauza fricii pentru propria viaţă, văzând cât de hotărâţi şi organizaţi sunt răpitorii săi), a rugat prefectul judeţului, să oprească orice urmărire şi să trimită cu grăbire un curier la împăratul, la Viena, pentru agraţierea tuturor refugiaţilor (n.n celor fugiţi de la casele lor în păduri, din cauza evenimentelor de la Ribiţa), ca să se poată reîntoarce oamenii în sate, la casele şi la familiile lor, iar el să scape cu viaţă din mâinile acestor desperaţi.

După expadarea (n.n. expedierea) adresei, suprefectului – luat fiind din casa preotului – a pornit cu însoţitorii săi spre locuri necunoscute. Pe când a ajuns omul trimis cu adresa la domnul prefect în Arad, la judeţ era spaimă şi firbere mare pentru dispariţia subprefectului.

Adresa subprefectului a lămurit însă situaţia şi conform propunerii făcute de el, s’au luat demersuri grabnice. Curierului special, trimis la Viena, i s’a dat îndrumarea, să nu se întoarcă fără diploma de agraţiere.”(Ibidem, p.p. 30-31)

Îngrijoraţi de cele întâmplate, speriaţi şi de soarta subprefectului dar şi de cursul nedorit al evenimentelor se iau ca măsuri prime de protecţie prin înştiinţarea şi domolirea populaţiei, prin biserica ortodoxă, că prefectul nu va lua nici o măsură împotriva celor urmăriţi, ba dimpotrivă până la sosirea curierului de la Viena, toţi aceştia se vor bucura de protecţia sa.

Ba mai mult, episcopul ortodox al Aradului, Petru Petrovici, va pleca, însoţit de protopopul oraşului, într-o „vizită canonică” pe valea Crişului Alb, după cum consemnează şi Máky Sándor, în a sa istorie a Aradului, vizită ce avea şi scopul de a linişti populaţia din zonă, asigurând-o şi de protecţia cucerniciei sale.

Într-una din zile, „ sfântul părinte” chiar va ţine o liturghie la una din bisericile din zonă, unde se adunară toţi preoţii la vestea că a venit episcopul. După ce arată, în timpul predicii, scrisoarea cu peceţi a prefectului, asigură pe toată lumea că nu se vor lua nici o măsură de represalii, iar după sosirea actului împărătesc aceştia vor fi graţiaţi definitiv şi toate vor fi iertate.

Spre sfârşitul slujbei, spre mirarea tuturor, în biserică îşi va face apariţia chiar subprefectul Foray, care îi spune episcopului că „păzitorii lui” l-au pus în libertate iar pe timpul cât a fost sechestrat a fost tratat omeneşte.

La scurt timp soseşte şi diploma imperială de graţiere ce va fi citită pe amvonul bisericii din Sebiş ca să afle cât mai repede de ea cei refugiaţi prin păduri şi să se întoarcă în satele lor, ca toate lucrurile să se liniştească.

Informaţia istorică arată că, pe 19 august 1784, au venit din păduri, după graţiere, în fruntea unei mulţimi şi cei doi principali răpitori ai subprefectului, Petru Beciu şi tovarăşul său Ursu din Ribiţa.

„În cât priveşte siguranţa subprefectului, până loa sosirea diplomei de agraţiere, prefectul a trimis episcopului din Arad o adresă, în care, asigurând pe cei urmăriţi de protecţia lui, l-a rugat să o publice poporului de pe amvon în toate bisericile.

Episcopul Petru Petrovici, însoţit de protopopul Aradului, Petru Ghersici, pleacă numaidecât la o vizită canonică pe valea Crişului Alb. După informaţiile primite dela preotul din Honţ, care găzduise pe suprefect, în ziua următoare episcopul a servit o liturghie în biserica Dumbrava, unde, la vestea răspândită de venirea episcopului, se adunară toţi preoţii şi o mulţime de credincioşi din toate satele din împrejurimi.

În cursul predicii ţinute, episcopul, arătând poporului scrisoarea cu peceţi, primită de la prefectul, în care se asigură deplină libertate tuturor urmăritorilor şi până la sosirea diplomei de agraţiere, rugă pe cei de faţă, să vestească aceasta prin toate satele, şi sfătuieşte pe toţi, să fie în linişte şi aşteptare, cruţând viaţa suprefectului.

Pe când terminase şi cu împărţeala anaforei, spre marea surprindere a sfântului părinte episcop, intră în biserică, şi făcându-şi loc prin mulţime, se prezentă înaintea lui, suprefectul Foray, care-i mulţumeşte pentru graba şi osteneala luată pentru salvarea d-sale.

Sfinţiei Sale părintelui Episcop îi spune că a fost întreţinut şi îngrijit într’o casă din apropiere, iar în urma sfatului dat de sfinţia sa,

păzitorii l-au pus în libertate, şi acum poate să-l însoţească la reîntoarcerea până la Arad.

După o captivitate de 14 zile, la 9 August 1784, subprefectul Foray, însoţit de episcopul Petru Petrovici, soseşte la Arad, primiţi fiind de mari ovaţiuni de mulţimea domnilor de pământ, refugiaţi în cursul evenimentelor la Arad.

În curând a venit şi curierul cu diploma de agraţiere de la Viena. Diploma împărătească a fost publicată (n.n. citită) prin protopopul Aradului, Petru Ghersici, de pe amvonul bisericii din Sebiş.

Cei refugiaţi prin păduri, din calea haiducilor ce-i urmăreau, au fost chemaţi la judeţ, ca să depună armele ce le-aveau şi să facă jurământ de credinţă.

După o încercare cu succes a unora dintre cei mai tineri, la sfârşit, la 19 August 1784 s’au prezentat şi Petru Beciu, cu tovarăşul său Ursu din Ribiţa, în fruntea mulţimei de refugiaţi din toate satele judeţului şi a celor care l-au însoţit în intervenţia de la Săvârşin.”(Ibidem, p.p. 31-32)

Înainte de a prezenta desfăşurarea şirului cumplitelor evenimente ale revoluţiei iobagilor români, conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan, şi pe teritoriul comitatului Aradului, considerăm oportună, pentru o mai bună înţelegere a unor semnificaţii şi întâmplări, surprinse de Iosif Moldovan, în cartea pe care încercăm a o prezenta, a oferi cititorului câteva consideraţii şi informaţii deosebite, despre acest eveniment aşa cum l-am întâlnit în lucrarea istoricului ardelean Ioan Lupaş „Din istoria Transilvaniei.”

Într-o conferinţă, rostită în aula Universităţii din Cluj, la 9 octombrie 1921, cu prilejul deschiderii festive ale cursurilor anului universitar 1921/1922, intitulată, nu întâmplător, „Revoluţia lui Horia”, prelegere inclusă în volumul amintit, istoricul clujean surprinde tabloul sumbru al vieţii ţăranului român, din secolul al XVIII-lea, „despoiat de libertate, de drepturi cetăţeneşti şi de condiţiile unei dezvoltări normale.” Cu toate umilinţele şi nedreptăţile îndurate de la stăpânii lor, unii veniţi de pe alte meleaguri, iobagii români, munteni, moldoveni sau transilvăneni trăiau însă cu speranţa, ca o alinare, că măcar urmaşii lor vor fi, aşa cum le-au fost străbunii, din nou stăpâni peste pământurile lor strămoşeşti.

„[...] În secolul XVIII s-au revărsat cu îmbelşugare, ca dintr-o cutie a Pandorei, toate durerile şi suferinţele asupra poporului român de amândouă laturile Carpaţilor. În Ţara Românească şi în Moldova agenţii

fanarioţi ai cârmuirii turceşti, care se întindea – cum scrie Neculce - «ca o negură peste tot pământul», exploatau fără nici o cruţare poporul băştinaş, iar dincoace de Carpaţi, în Transilvania, uneltele feudale ale regimului habsburgic din Viena erau infatigabile în stăruinţa de a istovi nu numai forţele fizice, dar şi sufletul acestui popor de iobagi, osândiţi încă de la începutul secolului XVI – prin «Tripartitul lui Verböczi»- la faimoasa «mera et perpetua sevitute». [...]

Un singur lucru nu i l-au putut răpi nemiloşii săi cârmuitori: speranţa într-un viitor mai bun. Acesta o păstra în taina sufletului lor credincios atât iobagii din Ardeal, cât şi «rumânii» din Muntenia şi «vecinii» din Moldova. Ca o reminiscenţă obscură a trecutului îndepărtat, trăia în cugetul tuturora conştiinţa că precum înaintaşii lor au fost odinuară «în vremile cele bune», adevăraţii stăpâni ai acestui pământ strămoşesc, tot astfel vor trebui să devină mai târziu, în împrejurări schimbate şi urmaşii lor.” (Lupaş, I., op.cit., p.94)

Referindu-se la Transilvania, se arată, că aici „paharul suferinţelor s-a umplut mai curând ca în Principate,” iar revoluţia lui Horia a avut un dublu scop „izbăvirea poporului român din îndoitul jug al sclaviei feudale şi al celei politice.”

Conducătorului de facto al revoluţiei, de la 1784, îi schiţează un succint portret. „Horea era un ţăran fireş, născut în comuna Albac, pe la anul 1730. Numele lui adevărat era Vasile Nicola. Înainte de 1779, petrecuse mai mult timp în comuna Ciucea, la unchiul nevestei sale Ilinca. Avea doi fii: Ioan, care a participat la revoluţie ca vicecăpitan şi Luca, în vârstă de 16 ani. Izvoarele contemporane îl înfăţişează pe Horea, ca om de statură mijlocie, subţire, cu păr scurt, castaniu deschis, mustaţă roşiatică, faţă ovală, nas ascuţit, purta suman negru, pe margini cu cusături vinete, iar în timp de iarnă un cojoc de piele şi căciulă neagră. Era om sărac, avea numai o căscioară în crângul Feregetului.

Ioan Oargă din Cărpiniş, cunoscut sub numele de

Cloşca

Fiindcă se interesa mai mult de afacerile obşteşti, de cât de ale sale proprii a câştigat încrederea poporului nemulţumit din mai multe comune, în numele cărora a călătorit (între anii 1779-1784) în patru rânduri la Viena şi s-a înfăţişat în audienţă la Împăratul Iosif, spre a cere dreptate pe seama acestui popor. În delegaţiile mai însemnate figurează de regulă şi Ioan Cloşca, (Ioan Oargă) din Cărpiniş, om mai tânăr decât Horea cu vreo 17 ani, de 37 ani.”(Ibidem, p.96)

Un alt portret al moţului Horia este surprins de un sas. Pe lângă portretul fizic şi vestimentaţia specifică „croiului valah” este subliniată trăsătura înăscută de conducător, „om născut pe stăpânire,” adică „straşnic poruncitor,”fapt care îi va conferi o autoritate incontestabilă în timpul desfăşurării sângeroaselor evenimente.

„De talie mijlocie, mai mult uscăţiv şi zvelt decât dolofan; îmbrăcăminte după croi valah: tundră valahă până la genunchi, tivită pe două margini cu postav roşu, cioareci strâmţi...cizme în picioare, iar pe cap căciulă neagră. Straşnic poruncitor. Precum se vede din întreaga lui înfăţişare şi din faptele sale de pe vremea când şi-a jucat rolul, era născut pe stăpânire.” (Giurescu,C.,C., Giurescu, C.D., Istoria românilor, Ed. Albatros, Buc., 1975., p.539)

La polul opus, ca rang social, conducătorul Casei de Austria, împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) era considerat unul dintre cei mai luminaţi împăraţi din familia Habsburgilor, care încă din tinereţea sa a aderat la ideile iluministe ale epocii şi a încercat, în timpul scurtei sale domnii, a da sprijin celor asupriţi şi necăjiţi, prin numeroase dispoziţii, bine intenţionate ce au încercat să uşureze traiul şi să îngrădească puterea fără margini a nemeşilor şi a celorlalţi domni de pământuri.

Avea idei novatoare despre rolul şi funcţiile statului, considerând că acesta trebuie, să apere, printre altele pe „bietul ţăran” de toate abuzurile feudalilor, iar ideile sale generoase despre drepturile poporului au început a se răspândi în cercuri din ce în ce mai largi, ajungând până la urechile celor de jos, ale iobagilor români, cu care va sta şi de vorbă.

„Încă din tinereţe îşi manifestase Iosif cu toată convingerea că politica nu poate să aibă decât o singură bază şi aceasta e poporul, pentru că poporul dă soldaţi şi plăteşte dare...Părerea lui era că privilegiile claselor sociale suprapuse formează tot atâtea piedici în calea voinţei de stat, care trăieşte şi se afirmă prin persoana principelui. De aceea nu sta la îndoială să precizeze că datoria statului este să apere

pe bietul ţăran faţă de volnicia tiranică a feudalilor, Iosif era deci un revoluţionar pe tronul împărătesc al Habsburgilor.

Împrejurarea aceasta ne dă o indicaţie preţioasă, spre a putea înţelege cum a fost posibil, ca poarta Burgului împărătesc din Viena să se deschidă în faţa umilului ţăran din Albac şi acesta să stea de vorbă cu Iosif asupra planurilor de reforme administrative, sociale şi politice, menite a lua puterea din mâna feudalilor învechiţi în rele şi fărădelegi.

Cu prilejul audienţei din 1780, Horea a înaintat şi o petiţie latinească, scrisă de agentul Ştefan Francisc Enyedi, la care îl îndrumase însuşi împăratul. În aceasta spunea că el nici nu se mai poate întoarce acasă dacă nu se face dreptate poporului care l-a trimis. Ordinul Curţii din Viena privitor la cercetarea nedreptăţilor şi înlăturarea lor l-au primit însă organele ardelene cu indiferenţa tradiţională. [...] În primăvara anului următor, călătorind pentru a doua oară prin Transilvania, Iosif luă şi pentru provincia aceasta măsurile pe care le luase cu doi ani înainte (1781) pentru Boemia, Moravia şi Silezia: desfiinţă iobăgia ca «să înceteze odată peste tot locul această degradare şi sclăvie a omenirii».

Oligarhia ardeleană era însă peste tot destul de puternică, spre a împiedeca executarea acestei dispoziţii împărăteşti. Întors la Viena (august 1783), Iosif ordonă din nou guvernului ardelean să apere pe iobagi contra tuturor asupririlor şi prigonirilor nemeşeşti.

Ţăranii români au înţeles, deci, că la Viena este un împărat milostiv, care vrea să le facă dreptate şi să-i scape de iobăgie, dar domnii din Ardeal împiedică înfăptuirea acestui gând împărătesc, care era identic cu vechea lor dorinţă de liberatate.” (Lupaş,I., op.cit., p.p.97-98).

Pe acest fundal al confruntărilor între dorinţa de libertate a iobagului român ce se ştia acum protejat de însuşi împăratul Austriei şi opoziţia făţişă a nobilimii maghiare şi a „domnilor de pământ” la toate revendicările sociale şi politice, va răbufni, asemenea unui foc mocnit de veacuri, marea scânteie, ce va cuprinde în flăcările sale conacele şi castelele nemeşeşti de pe valea Mureşului ori ale Crişului sau Arieşului.

Văzând că nimic nu se schimbă, Horia va lua, la sfârşitul anului 1783, din nou drumul împărăţiei, de unde, trăgea nădejdea, că va veni odată şi odată dreptatea. Horia credea cu convingere în promisiunile împăratului Iosif al II-lea, şi îi găsea, pe bună dreptate, vinovaţi de toate relele şi suferinţele semenilor săi pe mai marii pământurilor, pe administratori şi pe nemeşi.

Ultimul drum, pe care îl face la Viena, pentru a se întâlni cu Iosif al II-lea, va fi pe la sfârşitul anului 1783. Din păcate împăratul era plecat să-şi petreacă iarna în Italia, aşa că Horia se vede nevoit să aştepte în capitala imperiului, până în primăvară, când suveranul se va reîntoarce.

În tot acest timp al aşteptării, Horia, probabil, va intra în contact cu masoneria, din rândurile căreia părea a face parte chiar şi împăratul. Loja masonică, înfiinţată înainte de 1780, în capitala imperială, purta numele de „Fraţii de cruce,” şi din ea făceau parte mai mulţi români care „făceau jurăminte înfricojate de a se sprijini unii pe alţii”. Semnul distinct al lojei era o cruce având deasupra înfiptă o lumânare. Horia, la întoarcerea de la Viena, va avea asupra sa acest simbol masonic, făcut din aur, pe care, spunea el ortacilor l-ar fi primit chiar de la împăratul.

În timpul ritualului, membrii lojei masonice austriece făceau jurăminte înfricoşătoare, devenind extaziaţi şi jurau că vor mântui toată lumea. Probabil şi Horia şi Crişan, iniţiaţi de masoni, vor face aceste jurăminte, de vreme ce, sub tortură, n-au făcut nici o mărturisire despre cauzele şi împrejurările care au dat naştere cumplitului eveniment şi nici nu l-au implicat, în nici un fel, pe împăratul Iosif al II-lea.

Reîntors în ţară, el ar fi fost însoţit de unul dintre membrii lojei, cu ţinută de militar, ce vorbea bine româneşte şi căruia Horia îi purta un deosebit respect. Loja masonică ar fi ajutat şi cu o importantă sumă de bani mişcarea revoluţionară a iobagilor români, pregătită în ţara Moţilor.

După întoarcerea împăratului din Italia, Horia s-a aflat în audienţă la acesta, pe data de 1 aprilie 1784, în urma căruia s-a dat ordin guvernului din Transilvania „să termine investigaţia începută încă în 1780 şi să apere pe locuitorii din munţi,” de nedreptăţile nemeşilor.

„La sfârşitul anului 1783 Horea pleacă iarăşi la Viena. Acum pentru ultima oară. Pe împăratul Iosif, care petrecu iarna în Italia, trebui să-l aştepte aici până în primăvara anului următor. În timpul îndelungat al iernii, Horia va fi ajuns, probabil, în contact cu membrii unei societăţi secrete, înfiinţate la Viena încă înainte de 1780, cu scopul religios-politic de a salva pe românii din Ardeal şi Banat. Membrii acestei societăţi se numeau fraţii de cruce, erau români, aveau o lojă unde se întruneau. Adeseori îşi făceau jurăminte înfricoşătoare de a se sprijini unii pe alţii. «Când se întruneau, fiecare „frate” primea o bucăţică de pâine, pe care se afla desenată o cruce. Pâinea era unsă cu miere şi presărată cu sare. În mijlocul crucii era înfiptă o luminiţă. Bucăţica de pâine, de semnificaţie simbolică, era consumată de toţi membrii. Când părăsea

loja, fiecare făcea câte o cruce. Membrii îşi aveau rugăciunile lor, deveneau extaziaţi şi sperau că vor mântui odată lumea».

Este verosimil să fi ajuns Horia şi Cloşca în contact cu membrii acestei conspiraţii a fraţilor de cruce, să fi participat chiar la întrunirile lor, făcând jurăminte de moarte [şi] pe viaţă, jurăminte care i-au obligat mai târziu, după ce au fost întemniţaţi şi supuşi la tot felul de întrebări, să refuze a da vreo informaţie cu privire la împrejurările şi cauzele imediate ale revoluţiei lor, cu deosebire de Crişan care a făcut mărturisiri complete. Dovadă că el nu fusese la Viena şi nu era iniţiat în secretele pe care Horea şi Cloşca le-au ştiut păzi cu sfinţenie, chiar şi în focul celor mai înspăimântătoare chinuri ale morţii năpraznice.

Palatul şi Viena Imperială, la sfârşitul secolului al XVIII-lea

Afirmativ, această lojă a fraţilor de cruce ar fi ajutat şi cu bani mişcarea revoluţionară, iar unul dintre membrii ei, un om «de statură înaltă, în etate de 50 de ani, negricios la faţă şi cu chipiu roşu de soldat», a umblat la începutul revoluţiei prin munţi cu Horia, a fost în comunele Bucium şi Musca, unde a vorbit cu poporul. «Ştia bine româneşte. Horea se purta cu mare respect faţă de el şi-l numea căpitan».

Acest om enigmatic a dispărut la începutul revoluţiei şi din actele cunoscute până în timpul de faţă nu se poate culege nici o informaţie sigură relativ la persoana lui.

După ce s-a întors din Italia, împăratul Iosif primi pe Horia în audienţă la 1 aprilie 1784, dădu ordin guvernului ardelean să termine investigaţia începută încă din 1780 şi să apere pe locuitorii din munţi. (Ibidem, p.98)

Întâlnirea lui Horia, cu împăratul Iosif al II-lea, din capitala imperială, a fost decisivă pentru cursul evenimentelor ce vor urma. Reîntors în ţară, Horia şi oamenii săi, încep a ridica iobagii la luptă împotriva nobililor, spunând că aceasta este şi vrerea împăratului, care l-a

lăsat pe moţ a face dreptate în locul său, împotriva nemeşilor care nu-i ascultau poruncile, pe care le dăduse în favoarea iobagilor. Tot în acel timp sunt finalizate investigaţiile ce vizau abuzurile administraţiei şi a domnilor de pământ, dar totul se termină „după vechiul tipic unguresc, tot în defavorul ţăranilor români.”

... şi „palatele” iobagilor români din Apuseni

Văzând că nu este chip a scăpa de lanţurile iobăgiei, ţăranii

aflând de la Horia că împăratul doreşte să-i recruteze în armată pentru a deveni „soldaţi-grăniceri,” se înscriu masiv, încât numărul lor mare, îi îngrozeşte pe nobili, mai ales când aud de ameninţările pe care aceştia, odată încorporaţi, le aduceau la adresa nemeşilor.

Baronul Samuil Brukenthal, guvernatorul de atunci al Transilvaniei, speriat de amploarea evenimentului, revocă ordinul, spre nemulţumirea iobagilor care, sătui de iobăgie, sunt hotărâţi să treacă graniţa, în Ţara Românească şi să părăsească definitiv Ardealul.

„Negreşit, după audienţele lui Horia la împăratul, aceasta a fost cea mai importantă şi mai decisivă pentru pasul ce va urma să-l facă în curând. Întors de la Viena, el începu numaidecât agitaţie printre ţărani, cărora le arătă o cruce aurită spunând că i-ar fi dăruit-o însuşi împăratul Iosif. Mai probabil e însă, că o va primit chiar de la societatea fraţilor de cruce. Mai arată şi un pergament împodobit cu o scrisoare

frumoasă, în care zicea că se cuprind drepturile ce Iosif dorea să le încuvinţeze românilor. Împăratul s-ar fi plâns contra nemeşilor unguri care îl împiedică de a face dreptate poporului român. Atunci, Horia l-ar fi rugat să-i lase în grija lui pe nemeşi, căci el nu va întârzia de a răscula poporul şi a-i extermina pe toţi. Nu e însă de crezut că împăratul să fi rostit cuvântul «Thut ihr das!»(n.n faceţi voi asta!), ca îndemn direct la răscoală, după cum i se atribuie într-o scrisoare a nobilului ungur Ribiczei, care spune că informaţia aceasta o primise de la căpitanul Sodler (n.n conform notei de la subsol în Cronica de Eisenstadt, ce consemnează evenimentele, se afirmă că ţăranii răzvrătiţi strigau pretutindeni „Vivat Iosephus secundus” şi aceeaşi cronică dă şi explicaţia psihologică a faptului, desigur tendenţioasă, în care se spune că nobilii văzând, dispoziţiile tândăloase din partea comandei generale, au ajuns la statornica părere, că în adevăr e voia Majestăţii sale împăratul, să se nimicească nobilimea ungurească şi chiar şi naţiunea).

Este uşor de înţeles cu câtă bucurie ascultau ţăranii necăjiţi şoaptele lui Horea şi cum sporea în suflet nădejdea unei apropiate mântuiri din jugul iobăgiei.

În sfârşit, în vara anului 1784, investigaţia contra funcţionarilor abuzivi din munţi se terminase, dar după vechiul tipic unguresc, tot în defavorul ţăranilor români, pentru care secase tot izvorul dreptăţii în epoca feudalităţii.

Amărâţi până în adâncul sufletului de acest rezultat sfidător al investigaţiei, ţăranii înceracă a scăpa de jugul iobăgiei, înscriindu-se la armată, după ce Horea le duse din Viena ştirea că este «voia şi porunca împăratului», să devină toţi ţăranii soldaţi-grăniceri, a căror situaţie era mult mai bună decât a iobagilor.

Comisarul de război Ortmayer, din Alba-Iulia, cu avizul comandantului general din Sibiu, baronul Preiss, nu puse nici o piedică în calea acestui curent de militarizare a satelor româneşti. În 4 săptămâni (iulie-august 1784) s-au înscris la armată ţărani români din 81 comune (judeţele Alba, Turda, Zărand şi Cetatea de Baltă). Când se întorceau de la Alba-Iulia, spre casă, cetele ţăranilor-soldaţi puneau câte

Baronul Samuel von Brukenthal (1721 -1803),

guvernator al Transilvaniei

o cârpă roşie în prăjini, în formă de steag şi vorbeau fără sfială, că vor împărţi în curând între dânşii moşiile nemeşilor şi vor alunga toată ungurimea din Ardeal, îndată ce, vor primi armele de la împăratul. [...]

Nobilii înspăimântaţi au avizat pe guvernatorul Transilvaniei, baronul Samuil Brukenthal, că iobagii nu vor să mai asculte de ei, de când s-au înscris la armată. Brukenthal a dispus a se publica prin sate că conscripţia militară este revocată. [...]

Când s-a publicat prin sate revocarea conscripţiei militare, ţăranii n-au voit să-i dea crezământ. Spuneau că ei, afară de împăratul, nu mai ascultă de nimeni şi decât să se întoarcă iarăşi în vechea stare a iobăgiei, mai bine vor părăsi cu toţii Ardealul şi se vor muta în Ţara Românească.”(Ibidem, p.p. 99-100)

Revenim acum la cartea lui Iosif Moldovan, la Capitolul al IV-lea, intitulat „Erumperea revoluţiei,” capitol ce va surprinde, la începutul său, tocmai acest moment, în care, nobilii maghiari şi administraţia, speriată de faptul că iobagii români înarmaţi şi organizaţi ar constitui un real pericol pentru siguranţa lor, reuşesc să-l determine pe guvernatorul Transilvaniei, baronul Brukenthal, să anuleze ordinul de încorporare a moţilor. Hotărârea anulării ordinului de încorporare, a stârnit din nou o reacţie violentă din partea moţilor, care au văzut în aceasta o nouă încălcare, din partea grofilor şi a nemeşilor maghiari, a poruncilor împăratului. Acest moment şi „situaţia de resuscitare” ce „stăpânea mai vârtos în domeniile din preajma Ribiţei”, este surprins la începutul capitolului, moment ce va contribui mult la declanşarea revoltei în satele moţeşti.

Revoluţia va izbucni într-o duminică, în 31 octombrie 1784, când peste 500 de ţărani se adunară la biserica din satul Mesteacăn, la chemarea lui Marcu Giurgiu - Crişan şi hotărâră să plece la Alba-Iulia, după arme, supăraţi şi revoltaţi de hotărârea guvernatorului transilvan. Crişan, care făcuse armata la

Marcu Giurgiu - Crişan va proclama revoluţia la 31 octombrie 1784 în

biserica din Mesteacăn

împăratul, cum se spunea, se angajase, în faţa preotului, să-i conducă şi să-i înveţe exerciţiile militare cu comenzi în limba română, pe toţi cei adunaţi acolo.

Chiar a doua zi dimineaţa, Crişan va proclama revoluţia în incinta bisericii din Curechiu, iar mulţimea iobăgească, adunată acolo uciseră pe cei ce veniseră să-l aresteze pe Crişan, devenit dintr-o dată cap de răzmeliţă. Printre acei oameni ai stăpânirii se aflau doi primpretori, funcţionari adeministrativi mai mari peste o plasă, Gál şi Naláczy, ce fuseseră trimişi să facă ordine, de suprefectul de la Baia de Criş.

A treia zi, marţi, răsculaţii au ucis în Crişcior 17 nobili, pe fiica subprefectului Mihai Pakot au botezat-o în limba română iar protopopul Turcin Constantin o cunună cu un tânăr iobag din sat. După ce ocupă Bradul, pe care îl devastaseră, ucigând tot ce opunea rezistenţă, în cinci zile Zarandul întreg va ajunge în stăpânirea moţilor răsculaţi care ucideau fără cruţare, în numele împăratului, pe toţi nemeşii şi pe cei care încercau să se opună furiei acestora ce răbufnise după atâţia ani de umilinţă.

Paginile cărţii lui Iosif Moldovan, vor surprinde, cu multe amănunte, pârjolul ce a cuprins atunci Ţara Zarandului, întinzându-se spre Valea Mureşului, spre Deva şi desigur în Munţii Abrudului, unde se afla Horia.

„La 31 August 1784 au apărut un ordin de recensământ şi de recrutare. Spre a scăpa de vegzaţiunile domnilor de pământ, Românii voiau să se înroleze, dar nobilii – având oroare de iobagii înarmaţi – se opuneau sub pretext că nu se pot lipsi de braţele de muncă, împedecau recrutarea. Cei nesubordonaţi, ca desertori, erau supuşi la bătăi şi fel de fel de torturi din ambele părţi, făcându-li-se viaţa imposibilă.

Această situaţie de surescitare stăpânea mai vârtos în domeniile din preajma comunei Ribiţa, unde avusese loc răscoala ţăranilor din vara trecută şi în urmarea căreia, raportul dintre nobili şi ţărani s-au înrăutăţit foarte.

Din cauza numărului cel mai mare al refugiaţilor din păduri, urmăriţi unii pentru că nu s’au prezentat la agraţiere până la termenul fixat, pe 21 August, alţii ca dezertori din armată, neputându-se prezenta la recrutare, viaţa satelor era foarte tristă şi de compătimit.

Mişcat până în adâncul sufletului său de această situaţie foarte desperată, Horia, după o înţelegere avută cu preotul Dănilă din Criştior, cu fruntaşul George Marcu (cunoscut cu numele de Crişan, fiind de naştere din comuna Vaca, de peste Criş) din Cărpiniş şi cu Ioan Varga (Oarga), zis şi Cloşca – aparţinând la neamul Cloşteştilor – tot din Cărpiniş, pleacă la Viena să ceară audienţă la împăratul, ca să-i descopere stările de plâns şi să-i ceară îndurare şi luarea de măsuri pentru îndreptarea lor.

După înţelegerile avute şi calculele făcute, în seara de 30 Oct.1784, preotul Dănilă, din Criştior, însoţit de preoţii satelor din împrejurime şi o mulţime de ţărani îşi deteră întâlnire cu Cloşca şi Crişan în valea Turcului de lângă Ponor, ca să aştepte pe Horia, care avea să se întoarcă dela Viena.”(Ibidem, p.37)

Aşa cum se va vedea, Horea le va arăta crucea de aur, probabil primită de la societatea masonică, ca simbol al acesteia, despre care spunea că a primit-o împreună cu „un pergament” de la Iosif al II-lea undee împăratul le recunoştea drepturile şi le cerea moţilor să mai aibă răbdare că „nobilul domn” a promis că va face totul pentru a le îmbunătăţii viaţa.

Folosind iarăşi ficţiunea, Iosif Moldovan, îşi imaginează într-un text literar scena, şi discuţia purtată atunci, în biserica din Mesteacăn, între Crişan şi moţii ajunşi la capătul răbdării, când au hotărât să înceapă răzmeriţa. Este surprins şi momentul în care sunt omorâţi şi oamenii stăpânirii, de altfel, moment ce va declanşa focul răscoalei.

„Fiind timp frumos, cu lună plină, aşteptară acolo până noaptea târziu, iar după sosirea lui Horia, care arătându-le un pergament şi o cruciuliţă de aur, primită de la împăratul, i-a sfătuit, să fie cu răbdare, că nobilul domn a promis, că va face tot posibilul pentru îmbunătăţirea sorţii ţăranilor.

Cu considerare la situaţia foarte desperată a poporului din acele părţi, ei au hotărât, ca fiind Duminică, în ziua următoare, să se prezinte cu toţii la biserica din Mesteacăn, să adune poporul din Ribiţa şi împrejurime, ca să le vorbească şi să-i liniştească.

După terminarea slujbei, a sfintei liturghii, Crişan eşind din biserică, aflându-se încongiurat de multă lume, adunată de prin toate satele, în frunte cu preoţii lor, spune mulţimei cum a fost primit Horia, la Viena, şi ce i-a făgăduit nobilul împărat.

Sfătuieşte pe toţi, să fie liniştiţi, că ziua mântuirii s’a apropiat. - «Să fim în aşteptare fraţilor!, zise Crişan către mulţime şi dacă până în primăvară nu se vor îndrepta stările, vom prinde arma şi ne vom face singuri dreptate. Cum a căzut Ierusalimul fărădelegilor, nerămânând piatră pe piatră, aşa vor cădea duşmanii neamului românesc, nerămânând nici nume, nici urme de ei». - «La arme, jos cu nobilii!» strigă mulţimea entuziasmată de cuvintele lui Crişan. La îndemnul lui Crişan şi a părintelui Dănilă din Criştior au hotărât: ca în ziua următoare, Luni în 2 Noemvrie, să se întâlnească din nou, cu toţii, în comuna Curechiu, dincolo de Criş, ca să se facă înţelegere şi cu oamenii din părţile acelea.

Se zice, că la adunarea din Mesteacăn ar fi luat parte şi un călugăr franciscan din Baia de Criş, travestit în haine ţărăneşti şi încă în aceiaşi zi, a fost informat pe subprefectul Holaky, despre cele văzute şi auzite. În ziua următoare, s’au şi prezentat la adunarea poporală din Curechiu, primpretorii Gál şi Naláczy, cu o droaie de haiduci înarmaţi, trimişi de suprefectul Holaky, din Baia de Criş, ca să deţină pe Crişan şi pe părintele Dănilă, pentru că au agitat poporul. Păşirea agresivă a primpretoriilor a scos din răbdare mulţimea agitată, care sărind asupra lor, a desarmat pe haiduci şi i-au omorât pe loc, dimpreună cu cei doi primpretori.” (Ibidem, p.39) Din acest moment, răzmeriţa odată declanşată nu a mai putut fi în nici un chip oprită şi stăpânită, cu toate planurile lui Horia de a declanşa mişcarea moţilor abia în primăvară, aşteptând noile hotărâri ale împăratului şi având timp a se putea ocupa, pe îndelete, de organizarea acesteia.

Stampă reprezentând scenă din timpul răscoalei iobagilor din 1784

Mânia şi furia iobagilor, care aşteptaseră în umilinţă şi răbdare, atâţia ani, acest moment aducător de dreptate, nu a mai putut fi oprită cu nimic. „Obiecţiunile răscoalei nu s-au precizat din primele zile. La început, a fost – ca toate manifestările similare din Europa – o explozie a ţărănimii

ajunsă la marginea răbdării, supusă unor continue apăsări şi exploatări şi care mai credea că împăratul de la Viena sprijină acţiunea lor. [...] Amploarea mişcării se explică prin deplina şi spontana adeziune a unui mare număr de ţărani din satele Zarandului, Hunedoarei, şi din munţii Abrudului, inclusiv iobagii mineri, în unele cete ale răsculaţilor aflându-se şi femei şi chiar copii. Ţăranii s-au ridicat cu coase, cu topoare, cu ce aveau fiecare şi au început să atace, să dărâme şi să ardă curţile nobililor. Unii dintre aceştia sunt ucişi, femeile şi fetele lor botezate după legea ortodoxă şi silite să ia în căsătorie iobagi. Focul izbucnit la Curechiu la 2 noiembrie 1784, s-a întins rapid la Criscior, Brad, Mihăileni, Baia de Criş, Lunca, Ociu, Hălmagiu, Hălmăgel, a cuprins multe alte sate din Zarand, pe domeniul Zlatnei, apoi în comitatul Hunedoarei, de-a lungul văii Mureşului şi spre răsărit (Binţinţi, Homorod, Vinţu de Jos) şi spre vest (la Zam şi Bârzava). Câmpenii, Abrudul şi Roşia sunt ocupate de răsculaţi. Un atac asupra Devei, la 6 şi 7 noiembrie este însă respins de trupele aflate în cetate. Alte grupuri de răsculaţi trec şi în comitatele Albei, Cluj şi Turda.”(Giurescu,C.C., Giurescu, D.C., op.cit., p.539) Paginile cărţii lui Iosif Moldovan prezintă în continuare, secvenţă după secvenţă, drumul devastator al revoluţiei, pornită de pe valea Crişului Alb, cu toate atrocităţile şi cruzimile inimaginabile, şi de o parte şi de cealaltă, ce nu mai putea fi oprit şi unde moartea şi focul stăpânea totul. Furia şi ura îi cuprinseseră pe toţi şi pe învinşi şi pe învingătorii vremelnici. Case, castele domeniale, sate şi oraşe ardeau mistuite de flăcări. Pretutindeni oamenni morţi şi flăcările ce devastau totul. Acesta este tabloul sumbru, surprins de Iosif Moldovan în paginile cărţii, care cu rapiditatea unei scurte secvenţe cinematografice, trasează drumul mistuitor al revoluţiei ce cuprinsese totul în calea lui, asemenea unei lave. „Înarmaţi cu furci şi cu topoare ţăranii înfuriaţi o luară spre Criştior, satul părintelui Dănilă, din nemişlocită apropiere, şi au devastat castelul domenial al lui Kristyory, un nobil român, lepădat de neamul său şi trecut la Catolici, cu scop de a-şi păstra rangul şi moşia. 17 dintre bărbaţii aflaţi acolo, care au încercat a opune rezistenţă şi au omorât pe ţărani au fost omorâţi. Femeile şi copiii, botezaţi şi readuşi la legea strămoşească, au scăpat cu viaţă. Lavina (n.n lava) pornită fiind, nu era modru să fie oprită. Încă în aceaşi zi, de 2 Nov. 1784, răsculaţii pătrunseră în Brad, devastând şi

nimicind pe toţi cei ce au încercat să le facă rezistenţă. Nobilii, refugiaţi în biserica reformată au frost scoşi, omorâţi, cruţând numai pe cei ce se învoiră a primi botezul în credinţa românească. Din Brad răsculaţii se dizbinară în două tabere. Una sub conducerea lui Crişan o apucară prin comuna Vaca, locul naşterii sale, spre Ribiţa, unde s’a desfăşurat revolta contra inginerilor ademeniţi de nobil în vara trecută. Cealaltă tabără sub conducerea lui Cloşca, a plecat spre Mihăileni, omorând pe Ladislau Cisar, cu cei doi fii ai săi, cunoscuţi ca cei mai crunţi împilatori ai iobagilor români. Pe soţia lui Cisar, fata subprefectului Holaky din Baia de Criş, care s’a ascuns în turnul bisericii româneşti, au cruţat-o, pentru că a cerut să fie botezată în legea românească. În Ribiţa, aflând rezistenţă, răsculaţii au pierdut şapte oameni, dar au ucis 42 persoane aflate în castelul domenial zdruncinat din temeli. În ziua următoare, la 4 Noemvrie, ambele grupe de răsculaţi se întâlniră în Baia de Criş, căutând pe prefectul Holaky care primind vestea, s’a refugiat la domeniul său din Hălmăgel. De asemenea s’au refugiat de cu vreme şi călugării Franciscani, cu excepţiunea celui ce luase parte la adunarea de la Mesteacăn, travestit în haine ţărăneşti. El încercase şi de astădată a seduce lumea, dar fiind recunoscut, şi-a primit răsplata trădării, fiind omorât pe loc de răsculaţi. Soţia primpretorului Gál, cel omorât în comuna Curechiu, când voia să prindă pe Crişan şi pe popa Dănilă, fiind o femeie foarte frumoasă, a fost salvată dela moarte de unul dintre răsculaţi. Ea a primit botezul şi s’a cununat cu cel ce i-a salvat viaţa. O altă femeie, cu numele Eva Ajtay, din Beiuş, ajungând pe mâna răsculaţilor, a zis, că dânsa e româncă din Abrud şi e în drum spre casă, să-şi vadă părinţii. După ce a rostit rugăciunea «Tatăl Nostru» în româneşte, fără

Horia şi Cloşca în timpul răscoalei, aşa cum apar în cartea lui Iosif Moldovan

greşeală, a fost trimisă sub pază la Abrud. Din Baia de Criş, după ce făcură jurământ, că nu se vor abate din calea apucată, până nu vor răpune şi răzbuna pe toţi usurpatorii neamului românesc, cruţând numai pe cei ce revin şi se vor boteza în legea românescă, răsculaţii o apucară dealungul satelor, spre a chema ţăranii la luptă pentru neam şi pentru lege, din îndemnul lui Horia şi cu voia împăratului. Unii plecară înspre Hălmagiu, Hălmăgel şi Pleşcuţa în urmărirea lui Holaky, alţii spre Abrud şi Câmpeni, iar partea mai mare înspre Deva, unde era vorba să se întâlnească iarăşi cu toţii. (Ibidem, p.p. 41-42) Între timp, de cealaltă parte, Horia ocupase deja Roşia din Munţii Abrudului, iar Crişan intrase în Câmpeni şi purta în fruntea răsculaţilor săi o cruce galbenă în loc de steag, spunând că este porunca lui Dumnezeu şi a împăratului, ca să-i boteze din nou pe cei ce s-au lepădat de vechea credinţă. Abrudul fusese cucerit şi devastat iar preotul român Avram Şuluţ, având imprudenţa de-ai sfătui pe răsculaţi să se potolească, să nu mai facă moarte de om şi să nu mai asculte de căpeteniile lor, a fost omorât fără milă, fapt ce dovedea cât de hotărâţi şi încrezători în spusele lui Horia erau cei răzvrătiţi. Revoluţia se întindea tot mai mult cuprinzând comitatele Clujului, Sibiului, cuprinzând şi o parte a comitatului Aradului, pe văile Mureşului şi desigur, mai jos, pe Criş. „La 5 Nov. asaltară Abrudul. Prima victimă eşită în cale a fost preotul unit Avram Şuluţ din Cărpiniş, care având îndrăzneala să dojenească şi să ameninţe pe răsculaţi, a fost omorât. La 6 Noemvrie 1784, după ce devastară toate castelele domeniale din Sublingete, Sârbi, Ilia, Leşnici, Şoimuş, Hăran, Rapolt, Bobâlna şi Geoagi, răsculaţii ajunşi la Murăş, au fost întâmpinaţi de armatele regulate din Deva. Revoluţia luase proporţii neînchipuite, sat de sat, estinzându-se şi în judeţele învecinate Cluj, Sibiu şi Arad. În 6 Noemvrie a sosit vestea la Arad, că Ursu din Ribiţa, unul dintre ţăranii cari capturaseră pe subprefectul Foray în vara trecută, venind spre Zam, a devastat cu răsculaţii castelele domeniilor Salbeck din Petriş şi Lengel din Selişte. Mihai Farcu – un tânăr din Obârşia – cutreerând satele, vestea poporul, că vine Horia, din porunca împăratului, să stârpească pe toţi nobilii şi să scape pe Români de iobăgie.

La 7 Nov. ajunseră răsculaţii dinspre Zam la Săvârşin. Aici li s’au aliat întreg satul, în frunte cu primarul Gheorghe Brăniştean şi au devastat castelul subprefectului Foray. În aceiaşi zi au ajuns la Arad şi călugării Franciscani, refugiaţi dela Baia de Criş, solicitând în numele subprefrectului Holaky, ajutor înarmat din cetatea Aradului. Răsculaţii cari intrară în Abrud, încă din 5 Nov., au publicat în piaţă: ca voia lui Dumnezeu şi porunca împăratului este că cei ce nu trec la legea românească şi cei ce nu se îmbracă în haine româneşti, să fie traşi în ţeapă, sau să li se taie capul în faţa casei lor. Până la 8 Nov., cât au stat răsculaţii în Abrud şi Roşia, 1122 Unguri ai cerut să fie botezaţi şi au trecut la legea românească 548 Unitari, 468 Reformaţi, 65 Catolici şi 41 Luterani. În aceiaşi zi, de 8 Nov., Horia care trecând prin comuna Bucium, pentru a vorbi ţăranilor, a fost prins şi arestat de către primarul Gheorghe Suciu, dar poporul înverşunat, omorând pe primarul şi eliberând pe Horia, s’au aliat răsculaţilor. În urmărirea subprefectului Holaky din Baia de Criş, răsculaţii de pe valea Crişului, la 8 Nov., ajunseseră până la Galşa, lângă Şiria. Casa notarului din Pâncota, care încercase să le facă rezistenţă, a fost dărâmată din temelii. Răsculaţii de pe valea Mureşului, având contact direct cu masa compactă a răsculaţilor cari asaltaseră oraşul Deva, unde începând din 9 Nov. decurgeau lupte sângeroase cu armatele regulate, s’au organizat milităreşte sub conducerea căpitanilor Ioan Lucaciu, primarul din Zam, Ioan Lupenciu, primarul din Petriş şi Gheorghe Brăniştean, primarul din Săvârşin. Cetele acestora, urmate de întreg poporul satelor, bătrâni, femei, ba chiar şi copiii mai trăsăriţi (n.n. mai mari), porniră înspre Arad şi devastând

Crişan în timpul răscoalei, aşa cum apare în cartea lui Iosif Moldovan

castelele domeniale din Totvărădia, Baia, Giuliţa, Halaliş, Govojdia, Milova, Conop şi Otvoş ajunseră până la Şoimoş, lângă Maria Radna, luând lupta cu armatele regulate, pornite din cetatea Aradului pe cele două fronturi dinspre văile Murăşului şi a Crişului.”(Ibidem, p.p. 43-44). Pe data de 11 noiembrie 1784, Horia dădea un ultimatul nobilimii înspăimântate de amploarea răscoalei şi de numărul mare de victime, din rândurile sale, prin care cerea ca toţi nobilii şi domnii de pământ să facă jurăminte sub cruce, să-şi părăsească de bună voie moşiile, ce erau de fapt ale românilor, din moşi-strămoşi, să plătească, la fel ca tot poporul impozite, iar pământurile să fie împărţite ţăranilor, după cum va porunci împăratul. În momentul proclamaţiei, Deva era înconjurată de cetele de ţărani înarmaţi, gata şi hotărâţi să o cucerească. Horia îi ameninţă că în caz de nesupunere Deva va fi nimicită. „La 11 noiembrie, Crişan, Ioan Abrudeanu şi Petru Abrudeanu din Ruda, trimişi de Horia, comunică lui Carol Brünek din Şoimoş, funcţionar la salinele transilvănene, revendeicările revoluţionarilor, pentru a fi transmise autorităţilor comitatului Hunedoarei şi anume: «Nobilime să nu mai fie, ci fiecare [nobil] dacă va putea să găsească o funcţie împărătească, să trăiască din aceea. Posesorii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobiliare. Şi ei (nobilii) să plătească dări întocmai ca poporul contribuabil plebeu. Pământurile nobiliare să se împartă între poporul plebeu, în conformitate cu ordinul ce-l va da Majestatea Sa Împăratul». Program care cere exproprierea moşiilor, împroprietărirea ţărănimii, supunerea privilegiaţilor la dări, desfiinţarea de fapt a clasei nobiliare; era astfel vizată direct însăşi dominaţia de clasă a nobilimii.” (Giurescu,C.C., Giurescu, D.C., op.cit., p.539) În aceste împrejurări când Deva era înconjurată şi atacată din mai multe direcţii, de ţăranii răsculaţi, bine organizaţi milităreşte de căpitanii lor, cei aflaţi în cetate aşteptau înfriguraţi intervenţia armatei imperiale, pentru a salva situaţia, dar generalul Preiss, comandantul general al armatei imperiale din Sibiu, refuza şi tărăgăna orice intervenţie armată, spunând că acest lucru nu este posibil fără hotărârea Consiliului de Război din Viena.

Iosif Moldovan redă, în continuarea paginilor cărţii, acest moment de tensiune, în care se purtau lupte sporadice, în preajma Devei, crâncene însă, şi se aştepta soluţionarea conflictului armat de către Casa Imperială. „Între aceste, în împrejurimea Devei decurgeau lupte crâncene. Răsculaţii având pierderi mari – 40 morţi şi vreo 50 prizonieri, dintre cari 30 bărbaţi şi femei au fost executaţi încă în aceiaşi zi, au respins pe grănicerii şi husarii din Deva şi tecând Murăşul, au devastat domeniile

din Dobra, Branişca şi Roşcani, asediind oraşul Deva. Ţăranii din satele apropiate, aduseră însă vestea, că se apropie de Deva armata regulată din toate părţile, aceasta în urmarea ajutoarelor cerute de nobilii refugiaţi la Cluj, Alba-Iulia şi Sibiu, iar trupele trimise de guvernatorul Samuil Bruchental din Sibiu (n.n. guvernatorul Brukenthal, fără a ţine seama de dispoziţia dată armatei de generalul Preiss, a ordonat insurecţia nobililor, care în setea lor de răzbunare, au făcut apoi mai multe cruzimi

decât însăşi ţăranii răsculaţi), sub comanda vicecolonelului Carp şi a locotenenţilor Simonyi şi Kajanyi sosiră deja la Deva şi astfel răsculaţii aflară de bine, a suspenda operaţiunile şi a se retrage peste Murăş, pentru reorganizare şi aprovizionare. În cursul retragerii, colonelul Schultz, eşindu-le în drum, cere o întâlnire cu Horia, având însărcinarea să negocieze şi să stabilească condiţiile unui armistiţiu şi aplanarea pacinică punând în perspectivă şi exoperarea unei amnistii (n.n. armistiţiu) generale. Spre a confera (n.n. a discuta, a se înţelege) asupra propunerilor făcute, Horia, Cloşca şi Crişan, cei trei conducători ai revoluţiei, s’au întâlnit la Păltiniş, de unde, la 10 Nov. 1784, prezentară tablei comitatense din Deva, următoare rezoluţiune:

Stampă reprezentând scenă din timpul răscoalei iobagilor din 1784

«În numele poporului român, bazându-se pe principiul libertăţii, fraternităţii şi egalităţii (n.n cele trei deziderate sunt masonice) pretind: 1. Poporului român să i se recunoască drepturile politice şi naţionale ce-i compet (n.n revin), ca unui popor demn şi moştean (n.n. străbun – din moş-strămoş) al acestei ţări. 2. Libertatea şi drepturile bisericii şi religiunii noastre să fie respectate (n.n. religia ortodoxă). 3. Iobăgia să se şteargă. 4. Înfiinţarea de şcoale române. 5. Să se ştergă privilegiile şi drepturile nobililor. Ei încă să plătească contribuţie şi să iee parte la toate greutăţile ţării, împreună cu poporul. 6. Poporul să-şi recapete moşiile fără desdăunare (n.n despăgubire). 7. Dacă nobilimea voieşte să primească aceste condiţiuni, să pună steaguri albe la castelele domeniale şi la intrările oraşului Deva. - Horia» Până la primirea răspunsului, în care scop s’au suspendat operaţiunile pe patru zile, cei trei conducători se retraseră în casa părintelui Dănilă din Cristior, iar majoritatea răsculaţilor s’a împrăştiat pe la sate, ca să-şi mai vadă oamenii de familie şi gospodăriile părăsite.”(Ibidem, p.p.45-46) Referitor la armistiţiul încheiat între cele două tabere în „Cronica de Eisenstadt” – se presupune că data la care s-a încheiat armistiţiu trebuie să fie anterioară, celei menţionate, deoarece la 11 noiembrie la comanda generală de la Sibiu locotenent-colonelul Schultz va aduce ştirea că personal a încheiat un armistiţiu cu răsculaţii pe 8 zile, eliberând pe cei prinşi la Gladna, întărind jurământul prin sărutarea crucii galbene purtate de aceştia drept steag de luptă. Tot în cronică se menţionează că întreaga ţărănime a Transilvaniei indiferent de naţie, este de partea revoluţiei, iar în cazul în care nu va intervenii armata „se va răscula toată ţara.” „Generalul Preiss, prin politica sa de tărăgăneală şi conciliere, reuşi să trezească în sufletul răsculaţilor speranţa că ei îşi vor putea atinge scopul pe cale paşnică. Amăgiţi de această speranţă deşartă, Căpitanii Cloşca şi Horea, cel tânăr, închieară, la 12 noiembrie, cu armatele imperiale un armistiţiu, care a împiedecat orice acţiune ulterioară lor. Dacă ar fi continuat luptele cu avântul de la început, într-o săptămână toţi românii din Transilvania s’ar fi alăturat răscoalei. [...] Data încheierii acestui armistiţiu trebuie să fi fost anterioară, căci în «Cronica de Eisenstadt» se spune că la 11 noiembrie a sosit la

comanda generală din Sibiu locotenent-colonelul Schultz, de la husarii secui, aducând ştirea că «el a încheiat un armistiţiu de 8 zile cu tumultanţii», eliberând pe toţi răsculaţii prinşi la Gladna. Armistiţiul a fost întărit cu jurământ, Schultz raportează: «şi eu am întărit jurământul lor şi conlucrarea mea prin sărutarea crucii». [...] În aceiaşi cronică se spune că «ţăranii ţin laolaltă atât cei din Ţara Bârsei, cât şi supuşii secui, şi chiar în toată Transilvania, şi dacă armata nu-şi va folosi puterea mai bine, în scurt timp se va răscula toată ţara.”(Lupaş, I., op.cit., p.102) În continuarea cărţii, Iosif Moldovan, folosind istoriografia maghiară, prezintă situaţia conflictului armat, dintre răsculaţi şi trupele imperiale în împrejurimile Aradului, pe valea Mureşului şi a Crişului, precum şi atmosfera de panică ce a cuprins nobilimea refugiată în oraş. Ca măsuri de prevedere s-au format „gărzi de cetăţeni”, fără îndoială nu români, care circulau înarmaţi pe străzile Aradului, luminat toată noaptea. În suburbiile locuite de populaţie românească s-au postat santinele ce aveau misiunea să urmărească orice mişcare suspectă, iar locuitorii erau ţinuţi mereu într-o stare de tensiune, ca în faţa unui pericol iminent, prin tragerea clopotelor în dungă ca la caz de primejdii. În turnul bisericilor s-au postat de pază gornişti care dădeau mereu semnalul, de câte ori de oraş se apropia un convoi de refugiaţi sau de prizonieri capturaţi din rândurile răsculaţilor. Spiritele s-au mai liniştit în oraş, abia după data de 14 noiembrie 1784, când a ajuns vestea că, în luptele cu armatele imperiale, răsculaţii au fost învinşi şi siliţi să se retragă departe de reşedinţa comitatului. Imediat au început arestările, în rândurile românilor, mai ales a preoţilor, bănuiţi că au avut legături cu cei răzvrătiţi şi nu au luat apărarea preoţilor reformaţi, siliţi a fi botezaţi „în legea românească” adică „în credinţa ortodoxă.” „Trupele din Arad, luând contact cu răsculaţii, de pe ambele fronturi (n.n. de pe valea Mureşului şi a Crişului) în ziua de 10 Nov., fără a lua la cunoştinţă de armistiţiu, continuară operaţiunile ce luară proporţii pătimaşe şi foarte sângeroase în cursul celor 4 zile. Panica izbucnită în oraşul Arad, tescuit (n.n. plin, ticsit) de nobili refugiaţi, e de nedescris. Oraşul era toată noaptea luminat. S’au format gărzi de cetăţeni înarmaţi, gata de a respinge răsculaţii la o eventuală pătrundere în oraş. Pe străzile locuite de Români s’au aşezat santinele, ca să pândească orice mişcare şi să suprime din germene orice

tendinţă de devastare a edificiilor publice ori a magazinelor comerciale din piaţă, de către cei ce ar îndrăzni să se alieze cu răsculaţii. Locuitorii erau ţinuţi în stare de agitare prin tragerea clopotelor, în dungă, ca la incendii, iar din turnul bisericii catolice se semnala primejdia prin trombetele gorniştilor de câte ori se apropia de oraş, vre o caravană de prisonieri ferecaţi în lanţuri şi aduşi între baionete de soldaţi în temniţele judeţului. Abia la 14 Nov., când a sosit vestea că răsculaţii au fost respinşi pe toată linia, se mai liniştiră spiritele agitate din oraş. Preoţii români din Aldea, Galşa şi Târnova, în frunte cu protopopul din Sebiş (n.n. Athanasie Roşu) au fost deţinuţi şi aduşi între baionete la Arad, pe motiv că n’au voit să apere pe preoţii reformaţi de furia răsculaţilor, numai cu condiţiunea de a fi botezaţi în legea românească.” (Ibidem, p.p.47-48)

Scrisul şi semnătura protopopului Athanasie Roşu din Sebiş pe o apărare

privind participarea sa la revoluţia din 1784 (Colecţia Biblioteca Judeţeană „A.D. Xenopol”, Arad)

Capitolul V, al cărţii „Suprimarea revoluţiei” prezintă, la începutul său, deciziile controversate ale suveranului austriac în momentul când „a prins de veste despre revolta Românilor.” În acea perioadă, Iosif al II-lea gândea şi pregătea armata pentru războiul pe care dorea să-l înceapă cu

Ţările de Jos. Dorea să fie pace în imperiul său, de armată având nevoie în războiul ce se apropia. A trimis urgent guvernatorului Brukenthal instrucţiuni, cum să procedeze la pacificarea poporului cu ajutorul armatei, al funcţionarilor din comitate şi a preoţilor români, iar pentru prinderea căpeteniilor, celor răsculaţi, a oferit un premiu în aur, 300 de galbeni, sumă foarte importantă pentru vremea aceea. Auzind, după 7 zile atrocităţile săvârşite de nobili, sprijiniţi de armata imperială, împotriva iobagilor răsculaţi, scrie iarăşi guvernului de la Sibiu, mustrându-l că fără ştirea lui a ordonat insurecţia nobililor, fapt pe care-l califică drept „obrăznicia cea mai mare.” Pe moment dă dispoziţii de a se sista toate repercursiunile faţă de ţăranii răsculaţi prin publicarea unei „amnesti generale,” dar cancelarul Eszterhazi s-a împotrivit acestei măsuri din urmă, iar când s-a publicat au rămaşi excluşi capii revoltei, care prinşi în diferite localităţi au fost executaţi imediat de oficiali, pentru a profita de situaţie, de teamă că împăratul ar putea reveni cu noi dispoziţii. „Împăratul Iosif al II, abia la 12 Nov. 1784 a prins de veste despre revolta Românilor. A dispus numaidecât, ca liniştea să fie restabilită în scurt timp şi cu orice mijloace. Împrejurarea aceasta a zădărnicit petractările începute de comandantul militar cu Horia şi acţiunea de suprimare contemplată de autorităţile judeţene, şi-a luat cursul normal. Interpretarea greşită a ordinului împăratului a avut ca urmare, nu pacificare şi liniştirea spiritelor, ci îndârjirea şi exasperarea maselor ceea ce a constrâns pe împăratul, să revină după 7 zile şi să dispună, ca nu tunul şi curetorziunea, ci cu blândeţe şi cu amnestiere generală, să se pună stavilă vărsărilor de sânge. După ce şi-a câştigat informaţiuni exacte despre măsurile luate de autorităţi, prin un nou ordin, dat la 22 Noiemvrie 1784, împăratul – exprimându-şi indignarea pentru atrocităţile nobilimei faţă de iobagi, invită guvernul, să suspende starea de asediu şi să publice amnistie generală. [...] Indignaţi de această ingerinţă, în drepturile lor autonome, nobilii din fruntea administraţiilor judeţene grăbiră a răspunde că în baza ordinaţiunilor dela guvern şi în conformitate cu drepturile şi privilegiile lor constituţionale, nu pot fi împiedecaţi în luarea măsurilor ce le cred ei de cuviinţă. Şi pentru ca să nu poată fi preveniţi de un nou ordin, de asemenea natură, şi împedecaţi în aplicarea măsurilor de retorsiune (n.n. pedepsire),

accelerând procedura de judeactă, încă până a nu se sista starea de asediu, condamnară la moarte şi executară încă în aceiaşi zi, de 24 Nov.1784, pe toţi primarii şi fruntaşii comunelor, cari luară parte la devastarea caselor domeniale.” (Ibidem, p.p.49-50) Drept se cuvine, consideră autorul acestei cărţi, a publica în chenar negru, cu cruce, lista martirilor judeţului, aşa cum apare ea în paginile cărţii lui Iosif Moldovan, drept cinstire a jertfei unui neam, ce prin sânge şi-a apărat demnitatea naţională, presupunând că, poate unii dintre cititori îşi vor regăsi astăzi – strămoşii pomeniţi în dalta cărţii de faţă. Pioasă, fie-le amintirea!:

† „Între cei spânzuraţi, decapitaţi, traşi în ţeapă şi zdrobiţi cu roata la Arad, au fost primarii: Ioan Manu din Ilteu, Ioan Iancu din Temeşeşti, George Brăniştean din Săvârşin, Ioan Vancu din Hălăliş, George Despot din Bătuţa, Ioan Halalişan din Giuliţa, Ioan Medrea din Baia, Toma Ursan din Căpruţa, Ştefan Muntean din Bârzava, Iancu Selejan din Conop, Pascu Spătan din Otvoş; apoi fruntaşii: Ioan Lupenciu, Rusalin Ardelean, Ursu Ribiţa, Tănase Alexa, Avram Arienos, Ioja Crişan, George Popa, Crăciun Păcurar, Toma Budişan, Toader Sandru, George Ciritiu, Ioan Ciroiu, Simeon Balaj, Ioan Lepădat, Trifu Grozav, Ioan Tămaş, Mihai Mincu, George Oacheş, Ioan Stoian, Anghel Vancu, Petru Cnez, Anghel Rusu, Crăciun Căprucean, Gavrilă Abrudan, Gruia Dubeştean, Teodor Crişan, George Berariu, Iancu Hălmăgean, Toma Micula şi George Hotărăşiu. De toţi 42 mucenici, cu a căror sânge s’a stropit pământul oraşului nostru Arad în ziua de 24 Noemvrie 1784, pentru că satele au luat parte la lupta pentru emanciparea Românilor de sub jugul iobăgiei.” (Ibidem, p.p. 51-51) Repercursiunile împotriva celor răsculaţi, în zonele în care aceştia au fost înfrânţi, au fost cumplite, atât prin numărul mare de execuţii cât şi prin aplicarea prin sate a schingiuirilor, atât a bărbaţilor cât şi a femilor, prin „băncile de schingiuire.” „De asemenea s’a purces şi în celălalte oraşe, capitale de judeţ. În Deva au fost executaţi în aceiaşi zi 50, iar la Alba-Iulia 300 dintre răsculaţii prizonieri, între cari au fost şi o mulţime de femei. Dar nici cei rămaşi în viaţă n’au scăpat de pecetea stigmatizării. S’au pus în funcţie banca de schingiuire sat de sat şi nici bătrânii, nici tinerii, ba chiar nici

femeile şi copiii, n’au scăpat de cele 25 bâte date cu vergeaua de alun a sbirilor domnilor de pământ.” (Ibidem, p.52) Speriat de amploarea atrocităţilor, săvârşite împotriva iobagilor, împăratul Iosif al II-lea îl numeşte la comanda armatei imperiale pe contele Antonie Iancovich, exprimându-şi faţă de acesta convingerea că în răscoală nu vor fi amestecaţi „nici străini, nici indigeni” şi stăruind să nu grăbească cu pedepsirea până nu se vor lămuri deplin toate lucrurile. „Adânc mâhnit, de situaţia desperată ce li s’a creat Românilor prin sistemul păcătos al feudalismului, la care a contribuit şi clerul catolic prin vegzarea (n.n persecutarea) preoţimei române, cu intoleranţa religioasă şi a restrângerii libertăţii religioase, suprimarea revoltei a încredinţat-o generalului Iancovich din Timişoara, pe care în calitate de comisar regal la sinoadele bisericii ortodoxe (n.n generalul era de etnie sârbă) l-a aflat a fi cel mai chemat să cunoască şi să aplaneze tot odată stările de amărăciune şi disperare. Generalul Iancovich dispune numaidecât organelor administrative să suprime ori ce demersuri în legătură cu revoluţia, să oprească urmărirea răsculaţilor prin haiduci şi organele judeţene, interzicând condamnarea şi executarea prizonierilor, pentru că fără cercetare, care este dreptul său exclusiv, nimeni nu poate fi judecat.”(Ibidem, p.50) Răsculaţii văzând ce li se întâmplă, celor luaţi prizonieri, sau în satele ocupate de armată, au început din nou lupta, cu mai mare înverşunare împotriva armatelor imperiale încât obţinură trei victorii importante, una la Râmeşti- unde vicecolonelul Schultz, silit să se retragă din faţa ţăranilor, ce luptau strigând că «vine Horia cu ţara!», cealaltă lângă Brad, unde colonelul Stoianovich a fost nevoit să se retragă din faţa răsculaţilor până la Hălmagiu, iar la Lupşa ţăranii i-au învins trupele maiorului Doleimengo, împuşcându-i chiar un ofiţer, pe locotenentul Mesterházi. Răsculaţii, prinzând curaj, plănuiau să facă o linie de front între Deva şi Huedin, însă nu au reuşit deoarece armata imperială din dispoziţiile generalului Iancovich înainta pe toate părţile şi căuta să-i încercuiască, să le izoleze forţele, determinându-i astfel să renunţe la luptă. Tot în scopul liniştirii populaţiei răsculate, aţâţate şi de repercursiunile la care era supuşi, cei prinşi, de furia nobililor, generalul îl însărcinează pe episcopul Nichitici, tot sârb, să ţină adunări cu preoţii la Hălmagiu, Ţebea, Brad şi la Cristior, astfel că populaţia din partea

vestică a Zărandului se linişti, în parte, numai prin simpla prezenţă a episcopului şi a preoţilor săi. „Pentru împidecarea devastărilor şi molemina (n.n. molestări, torturi) răsculaţilor, generalul Iancovici luase toate demersurilor. În sus, pe valea Crişului, a fost trimis în scopul acesta colonelul Stoianovich, cu 320 soldaţi. La Hălmagiu, colonelul Stoianovich a întâlnit batalionul căpitanului Csepi, din Oradea mare, care era în retragere din calea moţilor lui Crişan, care înaintau dinspre Brad. Ambii comandanţi au hotărât să aştepte şi să iee contact cu conducătorii răsculaţilor, cari vreau să se concentreze pe 1 Decemvrie, la Hălmagiu, pentru a face înţelegere de încetarea ostilităţilor. Nobilii, cari prin demersurile de rigoare, isvorite din dorul răzbunării, aţâţau situaţia de exasperare a ţăranilor, nu erau mulţumiţi cu procedura comandanţilor de armată şi cereau guvernului să intervină la împăratul, să dispună, ca armatele să nu se mulţumească numai cu desarmarea răsculaţilor, ci să procedeze cu toată rigoarea la extirparea Românilor prea însălbăticiţi. Se cerea revocarea ordinelor de mai nainte şi repunând autorităţile judeţene în drepturile lor, să li se respecte nobililor privilegiile constituţionale. În urmarea acestor interveniri, la 28 Noemvrie 1784, cancelarul Esterhazi a prezentat guvernului o serie de propuneri contrare intenţiunilor împărăteşti. Comandanţii armatelor, între cari şi comandantul cetăţii din Arad, căutau să liniştească nobilimea refugiată în oraşele de reşedinţă, arătându-le, că s’au luat din partea comisarului regesc toate măsurile de cuviinţă întru apărarea lor, iar la caz de nevoie deschide până şi porţile cetăţilor pentru punerea nobililor şi a familiilor lor în siguranţă, şi stăruiau, să contenească orice ingerinţă din partea autorităţilor judeţene, dar panica eruptă, a zădărnicit bunele intenţiuni şi prin dispoziţiunile de rigoare ce se luau, poporul se îndârja din zi în zi şi revoluţiunea lua dimensiuni tot mai extinse. La 29 Noemvrie 1784 armatele conduse de colonelul Schultz au fost atacate şi respinse de răsculaţi la Remetea, tot asemenea şi locotenentul Mesterhazi la Ofenbaia a fost învins şi ucis de către răsculaţii din Ardeal. Generalul Iancovich a început să cutriere personal toate centrele judeţelor răsculate şi astfel la 2 decembrie 1784 a venit şi la Arad, să-i

sfătuiască pe nobili, ca să nu aţâţe mânia şi furia răsculaţilor prin vegzările populaţiei de la sate cu haiducii judeţelor. Pentru liniştea poporului a dispus să se trimită un funcţionar judeţean însoţit de un preot şi un ofiţer să ia contact cu poporul, sat de sat şi să caute a aplana şi remedia nemulţumirea mulţimei. Prin preotul Stanulovich însoţit de protopopul Aradului Gersich şi locotenentul Steten, cari porniră numaidecât în asemenea misiune pe valea Murăşului în sus, la 8 Dec. 1784 au şi raportat judeţului din Totvărădia, că locuitorii din părţile acelea s’au liniştit. Oamenii recunosc că s’au lăsat seduşi şi promit că vor aduna prin sate toate lucrurile înstrăinate dela domnii şi le vor restitui, iar pentru cele nimicite şi dispărute, vor rebonifica pe domnii de pământ cu prestaţiuni de muncă, dacă vor fi amnestiaţi. Intervenirile de asemenea natură au avut darul să calmeze spiritele agitate şi seduse de instigatori şi să domolească situaţiunea. Cu considerare la situaţia grea ce li se crease poporului de a nu-şi mai putea hrăni familiile şi a plăti birurile către ţară, împăratul a absolvat însă poporul de orice prestaţiuni faţă cu domnii de pământ.” (Ibidem, p.p. 53-54) Cu toată acestă linişte aparentă ce domnea în unele localităţi ale comitatelor din Apuseni, moţii nu se dădeau pretutindenea bătuţi cu una cu două. Astfel, la Mihăileni, până au încercat preoţii să liniştească ceata celor vreo 600 de ţărani, care se aflau în apropierea avangardei vicecontelui Kray, ceilalţi au atacat soldaţii şi au început o luptă crâncenă ce a durat până seara, luptă în care au murit peste 85 de moţi, iar armata în dezordine a fost silită totuşi să se retragă, fugind din faţa răsculaţilor. După această luptă armata porni spre Câmpeni şi spre Abrud, atentă la trupele ţăranilor care erau pretutindenea risipite şi descurajate, dar încă periculoase. La 14 decembrie 1784, analizând situaţia, Horia dădu oamenilor săi porunca de a se întoarce la casele lor, fiindcă spunea el, au sosit în munţi armata împăratului, împotriva căreia nu era îndreptată în nici un chip mişcarea lui. Aflând că s-a pus un premiu pe capul lui, Horia împreună cu câţiva ortaci de luptă, pleacă la Albac, pierzându-şi urma prin „pădurile seculare.” „Cele din urmă operaţiuni înarmate s’au făcut la Mihăileni şi Bălăşeni la 8 Dec.1784, unde colonelul Kray a fost nevoit să se retragă din calea răsculaţilor cu 400 de secui, ce-i mai rămăseseră din oştire şi să-

şi salveze viaţa prin fugă. Pe câmpia de luptă rămaseră însă şi din partea Românilor 90 morţi şi 150 de grav răniţi. Iarna grea, lipsa de muniţii şi alimente dar îndeosebi mila de mulţimea răniţilor, lipsiţi de orice ajutor şi îngrijire medicală, a constrâns pe Horea, să-şi absove oamenii de jurământ şi să-i îndrume a se refugia spre casele şi familiile lor, suspendând operaţiunile până la primăvară. Retras cu răsculaţii înspre Abrud şi Câmpeni, Horia, primind ştirea că guvernul a pus premiu de 300 galbeni pe capul lui, luându-şi rămas bun dela vitejii săi tovarăşi de luptă, îşi pierdu urma prin pădurile seculare din împrejurime.” (Ibidem, p.56) Capitolul al VI-lea al cărţii lui Iosif Moldovan, de altfel ultimul capitol despre revoluţie, este intitulat „Retorsiunea şi urmările ei” înfăţişează sfârşitul revoluţiei, prin prinderea căpeteniilor, martirajul acestora şi al ortacilor de luptă. Horea, retras împreună cu Cloşca în pădurile Huedinului, la Măgura, intenţiona ca în primăvară să facă un nou drum la Viena pentru a-i spune împăratului adevăruldespre cele întâmplate, dar nu a mai apucat deoarece pe data de 27 decembrie 1784, cum se ştie, un grup de 8 ţărani români, dintre care şi unul din familia sa, Gheorghe Nicula, lacomi la bani, cu gândul la uriaşa recompensă, l-au dat pe mâna soldaţilor. În momentul arestării Horia a reuşit să ardă o mulţime de acte şi hărţi importante. Ceva mai târziu, la 30 ianuarie 1785 a fost prins şi Crişan. „Războiul cu Olanda a constrâns pe împăratul Iosif al II-lea, să caute o apropiere faţă de nobilimea prea înstrăinată, ba chiar înduşmănită cu dinastia, în urma dispoziţiilor reformatoare ce le luase până aici. La 16 Decemvrie 1784, guvernul avizează autorităţile judeţene că împăratul a revocat ordinaţiunile de mai nainte în legătură cu reprimarea revoluţiei şi a repus pe nobili în drepturile lor constituţionale, cu o singură condiţie, ca judecăţile aduse, să i se supună spre soluţionare. Încurajaţi de această întoarcere neaştepată, întruniţi la judeţ în ziua de 20 Dec.1784, nobilii aduc hotărârea, să fie rugat guvernul, ca să colonizeze pe românii din judeţ în câmpia Ungariei, ca să li se piardă urma între celelalte neamuri. Pentru înfrângerea preoţilor români au cerut, să se facă un regulament riguros, iar şcoalele bisericeşti să fie înlocuite cu şcoli triviale. Pretorul Stanisavulovici şi juratul Hendrey au fost autorizaţi să urmărească şi să aresteze pe cei ce au luat parte la devastarea castelelor

domeniale şi să constate şi să preţuiască pagubele cauzate. [...] Preoţii deţinuţi au fost extrădaţi episcopului pe răspunderea personală, iar actele anchetei făcute asupra lor, la 24 Dec., au fost înaintate cancelariei aulice. În a doua zi de Crăciun, au fost obligaţi apoi să publice (n.n. să facă public, să spună)de pe amvon, că pentru prinderea lui Horia guvernul a pus premiu de 300 de galbeni. La 9 Ian.1785, s’a lăţit vestea prin Arad, că autorităţile au dat de urma lui Horia şi că armatele în urmărire au şi asediat pădurile Rădacului, în acri se află ascunzătoarea lui şi a tovarăşilor săi. Se zice că în serviciile lui Horia era un ungur cu numele de Ferencz, pe care l’a salvat dela moarte în Abrud. Ţinuta bravă în cursul revoluţiei şi alipirea lui de Horia i-a asigurat o anumită trecere şi încredere între răsculaţi, mai vârtos când îl văzură însoţind pe stăpânul său chiar şi în exilul pădurii. Într’una din zi Ferencz a dispărut din tabără şi spre marea surprindere a refugiaţilor a reapărut, scuzându-şi absenţa cu rătăcirea prin păduri. Bucuria revederii n’a fost însă de lungă durată, pentru că încă în aceiaşi zi, valea în care se aflau a fost asaltată de soldaţii urmăritori, în frunte cu colonelul Kray. După o luptă înverşunată în care îşi pierde viaţa între alţii şi Ferencz, Horia s’a predat, depunând armele. Ferecaţi în lanţuri grele, ei au fost duşi la Alba-Iulia. (Ibidem, p.p.57-58) Nobilimea maghiară şi guvernul ar fi dorit să participe şi să aibă reprezentanţi la desfăşurarea procesului intentat celor trei conducători ai răscoalei ţărăneşti. Din porunca strictă a împăratului, comisarul regal, contele Antonie Iancovich, i-a respins pe toţi doritorii şi a condus el însuşi procesul în mare secret.

Horia în temniţa din Alba –Iulia, aşa cum apare în cartea lui Iosif Moldovan

Împăratul Iosif al II-lea se temea astfel, ca în timpul procesului să nu se facă mărturisiri legate de discuţiile avute cu Horia la Viena şi nici legăturile acestuia cu mişcarea masonică «Fraţii de cruce». Horia şi Cloşca care ştiau cel mai mult, despre toate acestea nu au mărturisit nimic, doar Crişan a mărturisit că revoluţia a izbucnit din cauza nobililor şi a funcţionarilor administraţiei care abuzau de drepturile lor şi nu voiau să comunice rezoluţiile împărăteşti, menite a uşura soarta ţăranilor. Crişan se va spânzura, la 13 februarie 1785, în chilia sa din închisoare cu nojiţele de la opinci. Cu o zi înainte i se comunicase sentinţa la moarte. Pe 16 februarie i se va tăia capul ce va fi înfipt într-o ţeapă, ca poporul să-l vadă, iar trupul său, despicat în patru, a fost expus în patru localităţi Abrud, Bucium, Brad şi Mihăileni, acolo unde revoluţia a fost mai puternică şi mai înfricoşătoare. „Deoarece prin satele româneşti se menţinea cu persistenţă zvonul că Horia n-ar fi fost prins, ci va ajunge curând «Domn» şi «Craiu» şi el şi tovarăşul său Cloşca, legaţi în lanţuri au fost purtaţi cu excortă, timp de 2 săptămâni, prin mai multe comune de-a lungul

Mureşului, ca văzându-l poporul să-şi mute gândul de la revoluţie. La 26 februarie 1785 s-a pronunţat sentinţa de moarte, în sensul căreia Horea şi Cloşca aveau să fie frânţi în roată, începând de jos în sus, iar părţile trupului expuse la marginea drumului prin comunele în care s-au săvârşit cruzimile în cursul revoluţiei. Luni, 28 februarie, a fost executat în chipul acesta înfiorător întâi Cloşca, asupra căruia s-au aplicat 20 lovituri, până şi-a dat sufletul, apoi Horia care, după ce întâia lovitură îi frânse fluierul drept, ar fi voit să spună ceva, dar la ordinul ofiţerului i s-a aplicat în

piept o lovitură atât de puternică, încât în dată i s-a curmat graiul şi firul vieţii. La uciderea lor au fost

Cloşca în temniţa din Alba –Iulia, aşa cum apare în cartea

lui Iosif Moldovan

siliţi să asiste 2515 ţărani români, aduşi de organele administraţiei din 419 sate.”(Lupaş, I., op.cit., p.105) Iosif Moldovan surprinde, în cartea sa, sumar momentul final al revoluţiei, oprindu-se ceva mai mult la moartea şi martirajul lui Crişan, considerând, probabil, că se cunoaşte bine sfârşitul groaznic al celor doi, conducători ai revoluţiei şi sulpliciul la care aceştia au fost supuşi, prin zdrobirea cu roata a trupului, de jos în sus, din ordinul totuşi al „drăguţului de împărat,”cum i se spunea în Ardeal, suveranului austriac. „Ca o urmare, la 27 Februarie 1785 cei trei conducători ai revoluţiei Horia, Cloşca şi Crişan, condamnaţi fiind la moarte, au fost sdrobiţi cu roata în piaţa din Alba-Iulia. Crişan a prevenit actul înfiorător. În noaptea premergătoare execuţiei s’a spânzurat cu curele opincilor. Trupul lui neînsufleţit a fost scos pe eşafod alături de tovarăşii săi, unde, despicat, fiind în patru şi pus pe roate, a fost trimis, să se expună la vederea publică în Abrud, Bucium şi Cărpiniş, cele patru centre ale revoluţiei.” (Moldovan, I., op.cit., p.63)

Eşafodul. Scena executării lui Horia şi Cloşca aşa cum apare în cartea lui

Iosif Moldovan

Ceva mai mult vorbeşte despre capturarea şi condamnarea la moarte a moţului Petru Beciu, cel care l-a răpit şi l-a sechestrat, împreună cu tovarăşii săi, pe suprefectul Forray, ducându-l prin păduri de la Săvârşin, din castelul său de reşedinţă, până pe valea Crişului, în zona Gurahonţului. Pe timpul revoluţiei el a fost una dintre căpeteniile răsculaţilor de pe valea Crişului, din ţinutul comitatului Aradului. După înfrângere, nu a depus armele ci s-a ascuns prin pădurile Hălmagiului, pierzându-şi urma, dar rămânând o ameninţare prin prezenţa sa şi a ortacilor săi de arme, încât autorităţile din Arad, sunt nevoite să ceară chiar ajutor militar de la Timişoara, pentru prinderea sa. „Nobilii refugiaţi în Arad rămaseră însă nedumeriţi, pentru că Petru Beciu, conducătorul răsculaţilor de pe Criş, ingeniosul captivator al suprefectului Foray, nu era între cei deţinuţi. Prinzând de veste, că acela e ascuns prin pădurile Hălmagiului, la 24 Ianuarie, haiducii judeţului, cu ajutorul armatelor din Arad şi Bihor, au fost trimişi să scormonească toate pădurile şi să prindă pe fiorosul bandit. Tot atunci, castelul din Săvârşin, a faimosului Foray, a fost pus sub paza celor 12 soldaţi în frunte cu 2 ofiţeri. Pentru capturarea şi identificarea lui Petru Beciu, urmăritorii luară cu ei pe văduva lui Petru Demian din Plopi şi pre copiii săi. Tot în scopul acesta se mai angajară în serviciul lor, dintre foştii tovarăşi de luptă Petru Lazăr din Plopi, Petru Dan din Dezna şi un anumit Toader din Radna, promiţându-li-se amnestie şi câte un galben de fiecare. Şi fiindcă nici după aproape o lună de căutare, nu s’a putut da de urmele celui căutat, autorităţile judeţului au cerut guvernului să pună la dispoziţie şi armatele din Timişoara, ca să se înconjure pădurile ce-l adăpostesc. Spre marea satisfacţie a celor înfricoşaţi, la 27 Februarie, când s’a primit răspunsul dela guvern, că trimite ajutorul cerut din Timişoara, a ajuns vestea, că Petru Beciu, dimpreună cu tovarăşii săi, au fost prinşi şi porniţi sub escortă militară, vor ajunge curând la Arad. În ziua următoare, printre mulţimea curioşilor ce asaltară străzile, intră în oraş – şi înaintează spre temniţele judeţului – caravana deţinuţilor ferecaţi în lanţuri între baionetele soldaţilor, purtând în frunte două capete înfipte în pari, ale unora din cei omorâţi în cursul drumului. Împrejurarea că Împăratul a graţiat pe toţi condamnaţii la moarte dintre răsculaţii de pe valea Murăşului, iar pedeapsa conducătorului lor Ursu Ribiţa a redus’o la un an de robie, a consternat

administraţiile judeţene, cerând guvernului, să revină la situaţia de asediu, cu scop de a preveni asemenea graţieri şi spre a putea executa sentinţele în baza statarială. [...] Ultimul dintre cei condamnaţi la moarte în Arad a fost Petru Beciu. Executarea acestuia din cauza unor complicaţiuni ivite între autorităţile militare şi civile s’a făcut abia la 7 Martie 1785.”(Ibidem, p.63) După cum s-a putut vedea, din citatul de mai sus, Iosif Moldovan prezintă o scenă înfiorătoare de-a dreptul, imaginea unui tablou macabru,plin de cruzime, menit să bage spaima în rândurile celor care mai cutezau a se împotrivi nobilimii şi puterii administrative, atunci când înfăţişează intrarea în oraş a „caravanei deţinuţilor ferecaţi în lanţuri” purtaţi între baionetele soldaţilor, puşi să poarte în fruntea coloanei „două capete înfipte în pari,” ale celor care dintr-un anumit motiv, sau fără, doar ca să impresioneze, au fost omorâţi în timpul drumului spre Arad, un adevărat drum al Golgotei pentru iobagii români ferecaţi în lanţuri, puşi să-şi poarte „crucea robiei” ce o purtau de veacuri pe pământul lor românesc. Pentru a curma şirul atrocităţilor, provocate de răzbunarea nobililor şi a stăpânilor de pământ, Curtea de la Viena stabileşte „a împărţi ţara în 10 regiuni şi a pus câte un comisar regal să supravegheze şi să împiedice cruzimile.” Cu toate că revolta ţăranilor iobagi a fost înfrântă, iar capii acesteia şi-au găsit sfârşitul în chinuri cumplite, nobilimea şi administraţia era încă bântuită de frica unei mişcări ţărăneşti, încât informează guvernul că românii pun din nou ceva la cale adunându-se noaptea prin biserici, la lumina lumânărilor. În urma anchetelor purtate de autorităţi s-a constatat că aceste întruniri au un caracter religios, fiind legate de apropierea Paştelui. Tot de teamă, mulţi dintre stăpânii domeniilor, nu mai îndrăznesc a se reîntoarce la ţară, la conacele devastate de ţărani, rămânând la oraş, unde îşi vor construi case impunătoare. „Spre a-şi justifica pornirile, adunaţi la judeţ, în ziua de 14 Aprilie 1785, domnii de pământ atrag atenţia guvernului asupra primejdiei ce o formează Românii, cari adunaţi fiind noaptea în biserici, ascultă îndemnurile revoluţionare ce le citesc preoţii de amvon. Cerem a se lua măsuri urgente şi foarte riguroase pentru înfrângerea acestui neam însălbăticit şi a preoţilor, cari nu încetează a-l revolta contra stăpânirii.

Ancheta ordonată a constatat, că stafiile ce bagă boală în oasele nobilimei, sunt deniile din postul mare, la cari, se adună credincioşii, să asculte Canonul Născătoarei de Dumnezeu şi cele 12 Evanghelii ale patimilor lui Hristos. Din cauza acestor îndeletniciri sufleteşti nu mai îndrăzneau domnii de pământ să se reîntoarcă la conacele devastate, ci începură să-şi construiască castele în oraşe.” (Ibidem, p.65) Starea de tensiune şi încordare în ceea ce priveşte relaţiile dintre nobili şi împărăţie, pe de o parte şi dintre ţăranii iobagi şi stăpânii domeniilor feudale se va menţine încordată încă mult timp la nivelul comitatului, Iosif Moldovan, dând exemple concrete, la nivelul localităţilor, unde ţăranii s-au revoltat şi au împiedecat pe topografii veniţi să măsoare pământurile, în urma decretului dat de împăratul Iosif al II-lea, la 22 August 1785, prin care s-a hotărât ştergerea definitivă a iobăgiei „ruşinea secolului.” Ţăranii erau nemulţumiţi de felul în care se face împărţirea pământului, mai mult în favoarea nobililor, care şi ei erau nemulţumiţi că au fost frustaţi de vechile lor privilegii feudale ce le conferea atâta putere. Aceştia, din urmă, erau nemulţumiţi şi de faptul că administraţia comitatelor se centraliza iar noul decret prevedea ca să fie suprimat dreptul nobililor de a-şi mai alege, după bunul lor plac, funcţionarii pentru administraţia locală. La Arad, astfel „atotputernicul Foray subprefectul de pomină,” a fost schimbat din funcţie şi silit să „predea oficiul,”noului subprefect, numit direct de împărăţie, prin ordinul guvernului. „În adunarea judeţeană dela 2 August, având a pune capăt pornirilor în legătură cu revoluţia, prin aşezarea dosarelor la arhivă, domnii de pământ se revoltară din nou, din cauza scriptului împărătesc privitor la agraţierea preoţilor şi lăsarea disciplinării lor la competinţa episcopilor. Protestul ridicat la comandamentul militar, pentru executarea în necompetenţă a lui Petru Beciu, ca dezertor din armată, deasemenea a revoltat pe stăpânii judeţului, susţinând, că ei au procedat corect, aplicându-i pedeapsa ce o merita, deopotrivă cu ceilalţi revoluţionari. Ba au mai ridicat şi contra acuze, arătând că Kampfenget, căpitan din Radna, ca să adune dovezi contra domnilor de pământ, cutreieră satele şi aţâţă din nou la revoltă pe ţărani. De fapt, ţărănimea era foarte revoltată contra domnilor de pământ şi împiedecă lucrările urbariale. La 22 August 1785, autorităţile judeţene au fost nevoite să ceară ajutorul armatei contra satelor Vărşand,

Comlăuş, Sântana, Slatina şi Tauţ, aparţinătoare domeniului Zărand, pentru că poporul se opune la măsurarea pământului. Tot asemenea nu s’a putut începe şi face măsurarea nici în domeniile Miniş, Şoimoş, Cicir, Mândruloc şi Păuliş. Cu aceiaşi dată de 22 August 1785, împăratul a decretat ştergerea iobăgiei. Numele de iobagiu, ruşinea secolului, avea să dispară, proclamând libertatea personală, ca să se facă din ţăran om, ori de ce religiune ori naţiune ar fi. Acestea erau intenţiunile nobilului împărat, care a preferat, să rămână neîncoronat, decât să se facă complicele concepţiilor păcătoase ale sistemului neuman. [...] Şi fiindcă domnii de pământ, cu provocare la privilegiile lor constituţionale, se opuneau şi cereau să fie scutiţi de orice sarcini, desfiinţarea sistemului feudal şi centralizarea administraţiei n’au mai putut să fie amânate şi tărăgănate. La 10 Februarie 1786, în urmarea unui ordin special, atotputernicul Foray, subprefectul de pomină, a fost nevoit să predea oficiul lui Beliczay, suprefectul numit de guvern, pentru că împăratul a suprimat dreptul nobililor de a-şi alege singuri funcţionarii de la judeţ.” (Ibidem, p.p.66-67) Categoric, faţă de opoziţia şi reacţia de obstrucţionare a nobililor, la măsurile sale, împăratul Iosif al II-lea, pentru a întări egalitatea între supuşii săi, a mai semnat la 19 iunie 1786, un nou ordin în care se stipula „aplicarea pedepsei cu vergeaua de alun,”la toţi contravenienţii, fără a ţine cont de titlul de nobleţe, măsură ce a stârnit revolta acestora la dispoziţia umilitoare a tablei regale. Tot pentru a limita puterea nobililor, suveranul austriac, la 7 iulie 1786, a scos justiţia de sub tutela administraţiei locale, conferindu-i acesteia o administraţie independentă. De asemenea, pentru a lovi definitiv în perimatul sistem medieval, ce mai persista încă în provinciile Imperiului, limba latină este scoasă din administraţie şi înlocuită cu limba germană. „Opunerea ce au manifestat-o domnii de pământ din privilegiul acesta, au provocat ordinul împărătesc din 19 Iunie 1786, care prevedea aplicarea pedepsei cu vergeaua de alun la ori care dintre contravenienţi, fără considerare la titlul de nobleţe. Contra acestei dispoziţiuni umilitoare şi adânc ofenzătoare, nobilii au pus în curgere acţiune la tabla regească, având ca urmare statificarea justiţiei. Începând cu ziua de 7 Iulie 1786, judecătoria a

devenit o instituţie de sinestătătoare, scoasă de sub influenţa administraţiei. La 31 Octomvrie 1786 s’a ţinut ultima şedinţă a adunării generale judeţene după sistemul feudal, iar la 1 Noemvrie s’a inaugurat şi judecătoria independentă de administraţie. Cea din urmă şi cea mai nimerită dintre toate dispoziţiile luate pentru desfiinţarea sistemului medieval al feudalismului, lipsit de sentiment umanitar, a fost scoaterea limbei latine din administraţie şi înlocuirea cu cea germană. Lipsiţi de privilegiul instrucţiei şi educaţiei nobilimei în limba latină, preoţii nu mai puteau pune la cale în aceiaşi măsură prozelismul, cauza tuturor dezastrelor din ţară, care au provocat şi masacrările cu fioroasele retorsiuni din Arad şi Alba Iulia.” (Ibidem, p.68) În ultimul capitol al cărţii sale, intitulat „Triumful Adevărului,”Iosif Moldovan, desprinde câteva concluzii privitoare la eveniment precum şi la urmările acestuia în timp, pentru naţiunea română din Transilvania, aflată sub stăpânire străină. Ca mai toţi ardelenii, ce a trăit în perioada imperială, Iosif Moldovan, vedea în împărat, în „drăguţul de împărat”, cum acesta, nu cu ironie, era numit de românii de aici, un adevărat apărător al celor săraci, iar de toate necazurile şi apăsările erau vinovaţi alţii nu el. Şi pentru dascălul pârnevean, împăratul Iosif al II-lea, era socotit omul reformelor umaniste, care s-a şi dovedit în parte, ce dorea a desfiinţa nobilimea maghiară, mai exact puterea acesteia, drept pentru care şi-a atras ura şi duşmănia clasei sociale în cauuză. Cât de eficiente au fost măsurile împăratului, acestea se vor vedea în anii imediat următori, de după revoltă, când mii de ţărani iobagi vor muri de foame, din cauza secetei, fără ca cineva să-i ajute, încât ţăranii erau din nou la un pas de răscoală, fiind nevoie de intervenţia preoţilor, în biserici, pentru a-i linişti şi a arăta cât de mult a făcut împăratul pentru soarta lor. Cu toată aplecarea sa spre ideile iluministe, pe care a încercat să le adopte şi să le aplice în folosul statului imperial austriac, aşa cum s-a văzut, împăratul, preabunul împărat Iosif al II-lea, nu-şi va uita nici el, ca şi ceilalţi precursori ai săi, la tronul împărăţiei,-„blazonul habsburgic”- din sângele neamului „dividae et impera,”împarte sau dezbină şi stăpâneşte, principiu pe care, de minune, îl va folosi şi în această situaţie politică când feudalii maghiari i se opuneau făţiş tuturor încercărilor sale de a reforma învechitul sistem feudal pe care a ajuns a-l

stăpâni. În acel moment el va găsi soluţia – iobagii români, care sprijiniţi formal vor constitui arma cu care va încerca să rupă şi să învingă trufia şi semeţia nobililor săi confraţi de „sânge albastru”. Speriaţi de moarte, de sângeroasele evenimente, prin care vor trece, aceştia vor renunţa, încetul cu încetul, fără prea mare opoziţie, la multele din vechile şi feudalele lor drepturi. Împăratul a ştiut din capul locului că sărmanii de iobagi români nu vor avea nici o şansă în lupta cu nobilimea maghiară şi cu „domnii de pământ,” dar i-a îndemnat să îndrăznească, bineînţeles spre folosul politicii sale. El avea doar, cum spunea Nicolae Iorga – „Misiunea aceluia care a deschis uşa peşterilor lupilor pentru un miel ambiţios.” Magistral va surprinde – istoricul român – printr-o subtilă analogie, jocul politic, al Casei de Austria, făcut în perioada reformelor sale iluministe, în care şi iobagii din Aradeal vor avea de jucat rolul lor – cel al mielului, ce trebuia sacrificat pentru un anumit scop. Spre a exemplifica şi a demasca politica imperială, Nicolae Iorga va prezenta, o situaţie similară, de mai mică importanţă, dar suficientă pentru a înţelege - un joc politic – situaţie petrecută ceva mai devreme cu Ioan Inochentie Micu-Klain, tânăr învăţat român din Transilvania, ce dorea să intre în dietă pentru a sprijini cauza românească. Acesta a fost lăsat de împărat pentru a concura pentru locul în dietă, cu toate că se ştia bine, încă de la început că, asemenea iobagilor de mai târziu, nu va avea nici o şansă, doar cea de a se face de râs, lucru care s-a şi întâmplat, încât tânărul român, de ruşine va pleca la Roma, unde a şi murit.

Episcopul Inocenţiu Micu-Klein (1692 - 1768), precursor al gândirii politicii moderne în Transilvania

Aşa se vor întâmpla lucrurile şi cu revolta iobăgească din 1784. Iosif al II-lea ştia prea bine că aceştia n-au nici o şansă, fără a fi sprijiniţi, în faţa forţei militare a nobilimii. Şi ei vor fi, din nou, asemenea episcopului român, mielul de sacrificiu, necesar în politică. „[...] Pe de altă parte, în judecata mişcării acestuia, a lui Horea, s-a mai săvârşit şi greşeala, care este în legătură cu o anumită direcţie politică permanentă în viaţa românilor de peste munţi [...] Românii de peste munţi au ţinut totdeauna la împărat, sau, cum se spune în termeni mai familiari, la «drăguţul de împărat». În legătură cu acestă iubire exclausivă, plină de încredere, de adoraţie către împărat, care era un fel de continuare a împăraţilor romani de odinuară, a împăratului din basme, povestea, atât de interesantă, de la un capăt la altul şi tragică la sfârşit, a lui Horea şi a tovarăşilor săi de răscoală se înfăţişează cam aşa: A fost cândva un împărat şi nişte unguri răi. Şi împăratul acesta era bun, de altmintelea ca toţi împăraţii, cari au fost şi pot să fie, împăratul acesta era gata să acorde românilor cele mai largi concesii politice. Din nenorocire erau ungurii răi. Te întrebi dacă împăratul bun este făcut pentru ungurii răi sau ungurii răi pentru împăratul bun. Eu cred că şi una şi alta. Ce ar face ungurii răi dacă n-ar fi împăratul bun? Ar fi revoluţie. Şi ce ar face împăratul bun dacă ungurii n-ar fi răi? Ar fi dreptate naţională. Şi cum nu întâlnim nici revoluţie, nici dreptate naţională, atunci trebuie să ajungem la concluzia aceasta, că în adevăr, pentru împăratul bun au fost făcuţi ungurii răi tot aşa de mult pe cât pentru ungurii răi a fost făcut împăratul bun. [...] Împăratul Iosif al II-lea, care a provocat o nemulţumire generală în toată ungurimea şi o nemulţumire specială în Ţerile de Jos autonome, fiindcă era revoluţionar în sensul, acela de a ridica pe cei jos sus şi pe cei apăsaţi deasupra apăsătorilor, pe cei cari după raţiunea politică trebuiau să însemne ceva, faţă de acei cari însemnau ceva numai în puterea forţei politice, el, bunul şi dreptul, a vrut să facă acelaşi lucru şi în Ardeal. – Eu spun povestea – şi atunci s-a întâmplat ceia ce se întâmplase mai devreme şi pe neamul lui Ioan Inochentie Clain. Pe vremea aceia împăratul dăduse ce putea fi mai preţios, din mâinile sale: diplome. [...] Va să zică împăratul dăduse diplome, dăduse episcopilor români lanţuri de aur, titluri de consilier imperial, deschise uşile dietei ardelene lui Clain însuşi. Împăratul admitea că acest reprezintant al românilor să ceară pentru naţia sa egalizarea naţională, primirea de

privilegii, împărtăşirea de situaţii mai ridicate, ca şi celelalte naţiuni. Era liber Ioan Inochentie Clain să apere interesele poporului său în adunarea ardeleană, nimeni nu-l împiedeca, şi chiar dacă ar fi biruit el, ar fi primit felicitări din partea Curţii. Dar pentru ca el să poată birui nu-i erau de ajuns puterile lui. Era tocmai cum ai deschide uşile peşterilor pentru un miel ambiţios! Misiunea aceluia care a deschis uşa nu este să stea deoparte şi să vadă cum se descurcă mielul cu lupii ca să-i prezinte felicitările sale cele mai călduroase în cazul când i-ar fi mâncat pe toţi, sau condoleanţe din adâncul inimii sale dacă s-ar întâmpla contrariu şi lupii ar porni ei să-l mănânce. Aceasta era însă situaţia vlădicăi românesc. Sunt persoane care-şi închipuie că Viena nu este inteligentă astăzi sau că n-a fost inteligentă altă dată. Viena a fost totdeauna foarte inteligentă. A avut tocmai inteligenţa ce-i trebuia pentru naţiuni mai puţin inteligente sau care ştiu mai puţin să se folosească de inteligenţa lor. Foarte inteligentă Viena! Inteligentă fiindcă ştia foarte bine că cine va ieşi din dietă nu va fi naţiunea maghiară, [...] ci bietul călugăr român [...] Ce-l privea însă pe împărat lucrurile acestea? El era împărat pentru toate naţiile din imperiul său. Că unul din aceste «maine Völker» n-a putut să izbutească – regretabil, dar nu era nimic de făcut. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat şi după trecerea de o jumătate de veac cu ţăranii din Aradeal, împăratul ar fi căutat să-i îndemne la luptă şi ar fi pândit ceasul când să poată aplauda victoria lor. N-au izbutit; natural, au tras ei consecinţele. Dar, trăgând consecinţele învinşii, împăratul rămâne totuşi în lumea lui superioară, făcător de dreptate, judecător fără părtinire între deosebitele naţiuni, deosebit sprijinitor al cauzelor populare, al celor săraci şi nedreptăţiţi de pe lumea aceasta.” (Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1989, p.p.330-331) Fără a înţelege pe deplin abilitatea şi inteligenţa politică a împărăţiei austriece, de-a lungul timpului, pe care rafinatul istoric Nicolae Iorga o sesizează şi o dezvăluie cu subtilitate în paginile de filosofie a istoriei pe care cu deosebită plăcere le-am citat şi datorită frumuseţii expresive a textului său, plin de ironie şi savoare lingvistică, Iosif Moldovan, asemenea multor conaţionali ardeleni, credea, aşa cum se poate observa şi în concluziile sale, referitoare la momentul revoluţiei, în bunătatea „drăguţului de împărat,”care, spunea el, era să-şi sacrifice chiar tronul pentru cauza iobagilor români şi pentru măsurile luate împotriva feudalilor săi nobili.

„Prin reformele umanitare şi stăruinţele tot mai intense şi foarte energice de a desfiinţa cu desăvârşire sistemul ingrat şi foarte păcătos a feudalismului medieval, Împăratul Iosif al II-lea, şi-a atras ura şi duşmănia claselor privilegiate. Spre sfârşitul vieţii, cuprins fiind de un morb (n.n boală) greu şi mistuitor, se văzu părăsit până şi de cei mai intimi colaboratori – pentru desconsiderarea constituţiei, ziceau cei din jurul patului de moarte, storcându-i învoirea, de a revoca toate reformele şi a repune pe nobili în drepturile avute. Amintirea nobilelor lui sentimente s-au mai păstrat prin dispoziţiunile decretului pentru uşurarea sorţii iobagilor şi edictul de toleranţă religionară (n.n religioasă), cari – din cauza împrejurărilor timpului – n’au mai putut fi desfiinţate. Seceta extraordinară din vara anului 1786 a compromis recolta cu desăvârşire. [...] Din cauza foametei, a erumpt epizolia şi între animale, iar iobagii înfometaţi cereau de mâncare, ori dreptul de a se muta dela un domeniu la altul, spre a’şi vedea de traiul vieţii. În situaţia penibilă, autorităţile au fost nevoite, să ceară concursul bisericii, pentru liniştirea poporului exasperat. Şi s’a început propaganda de pe amvon, cu preamărirea faptelor de extraordinară importanţă umanitară a nobilului împărat şi condamnarea pornirilor şi agitaţiilor, din cari pot să se dezvolte vandalisme cu urmări tragice, cum fură şi cele de mainainte.”(Moldovan, I., op.cit., p.69) În ultimele pagini, ale cărţii sale, Iosif Moldovan, prezintă paşii făcuţi de naţia românească, din Transilvania, pe calea câştigării drepturilor sale naţionale şi principalele momente istorice ce-i vor marca frământatul destin, până în 1918, când se va sfârşi calvarul secular, odată cu Unirea la trupul „Ţării Mumă” – România Mare. Şi la nivelul comitatului Aradului, după revoluţia lui Horia, şi în urma decretelor împărăteşti, date în scopul emancipării poporului, românii încep, la început cu sfială, apoi din ce în ce tot mai hotărâţi, să-şi ceară drepturile lor naţionale. Astfel, se menţionează că protopopul Sebişului se revoltă împotriva funcţionarilor din administraţie, care nu cunosc limba românească şi nu se pot înţelege cu oamenii, iar românii dintr-un alt sat, Luguzău, şi-au făcut un „sigil românesc” pentru primăria din comună. „Poporul – trezit la conştiinţă – pretindea drepturi nu milă, iar autorităţile au fost nevoite să tolereze exercitarea drepturilor prevăzute în decretele împărăteşti, privitoare la îmbunătăţirea sorţii ţăranilor şi libertatea religionară.

Protopopul Roşu Atanasie, din Sebiş, făcea declaraţiuni publice că Românii nu mai pot trăi sub tutela funcţionarilor străini, cari nu-i cunosc nevoile şi limba. Comunele începură a se organiza în sensul arătat şi Luguzăul a şi făcut sigil românesc pentru primăria comunală. Luând cunoştinţă despre acestea autorităţile judeţului au cerut episcopului să-şi disciplineze preoţii şi să oprească propaganda naţională de pe amvon. Curentul care prinsese rădăcini însă, n’au mai putut fi sufocat. Prin ţinută demnă şi conştientă Românii au început să se impună şi să-şi asigure simpatii şi respect, iar îngânfarea cerbicoasă a nobilimei a început să se destrame. (Ibidem, p.71) Văzând această „ţinută demnă şi conştientă” de care dădeau dovadă românii, nobilimea, prin diverse politici şi strategii, altele decât cele de dinaintea răscoalei lui Horia, încearcă a-şi atrage numeroasa etnie românească din Transilvania de partea intereselor lor politice prin susţinerea materială a unor elemente româneşti în marile şcoli imperiale – în Universităţi. Spre exemplificare, Iosif Moldovan aminteşte pe Gheorghe Lazăr din Avrig, cel care va fi susţinut financiar de baronul Brukenthal, ca să-şi continue studiile la Universitatea din Cluj iar mai apoi la Viena, devenind, aşa cum se ştie, după stabilirea sa în Ţara Românească, întemeietorul învăţământului superior românesc. O altă personalitate ce se va ridica din rândurile românilor, prin propriile forţe, va fi Moise Nicoară (1784-1861), născut tocmai în anul revoltei lui Horia, care studiind la Universitatea din Bratislava, va ajunge să-şi uimească dascălii prin cultura sa enciclopedică – „Juvenis Ornatissimus Moyses Nikora gute Valachus” – având la toate examenele calificativul „eminent”. Moise Nicoară provenea dintr-o familie de români, ce a primit în 1627, diplomă de înnobilare pentru faptele de arme, familie ce se stabilise

Moise Nicoară (1784-1861), militant pentru drepturile românilor transilvăneni

mai apoi în oraşul Gyula, din actualul judeţ ungar Beket, îşi va continua, după terminarea studiilor de drept ale Academiei Regale din Bratislava, învăţătura ca student la „Institutul pentru Limbi Orientale” din Viena, urmând în paralel tot în capitala imperială, şi cursurile superioare de drept la mult reputata „Vindobosnesi celeberima Universitate,” prestigioasa ei cancelarie eliberându-i diploma în anul 1807.

„Universitas Litterarum Vindobonesis” absolvită de Moise Nicoară în anul 1807 „Performanţa sa universitară era o premieră pentru naţiunea română, Moise Nicoară fiind întâiul român de religie greco-orientală din Imperiul Habsburgic care terminase studiile academice. Evident că o asemenea nemaiauzită realizare nu a rămas în afara atenţiei cercurilor înalte politice vieneze. Şi în tot cazul ştirea că un valah (chiar dacă era deţinător al rangului nobiliar tot din o categorie socială inferioară era considerat), reuşise cu mare succes să promoveze examenele dintre cele mai dificile şi să obţină atestarea pentru ocuparea unor foarte înalte funcţii juridico-politice, nu era deloc îmbucurătoare. Pătrunderea unui ortodox în înaltele sfere de conducere dominate cu autoritate de către elemente ale aristrocraţiei de spiţă princiară

catolică, chiar dacă era doar o ipotetică eventualitate, stârnea o mare nelinişte, care necesita măsuri în consecinţă. Solicitarea neobişnuitului absolvent universitar de gintă valahă de a fi înscris la institutul ce pregătea ambasadori pentru ţările orientului, va fi fost privită de către autorităţi drept o îndrăzneală plină de insolenţă.” (Mărghitan, Liviu, O viaţă, un ideal, o izbândă – Moise Nicoară (1784-1861), Ed. Fundaţiei „Moise Nicoară”,Arad, 2007, p.24) În cosecinţă, datorită originii sale valahe şi a religiei greco-orientale, Moise Nicoară va avea de înfruntat, pe tot parcursul vieţii, numeroase piedici, puse în faţa unei strălucite cariere, care în mod firesc îl aştepta, conform excepţionalei sale pregătiri universitare. Cu toate încercările sale de a pătrunde în cercurile diplomatice ale vremii, Moise Nicoară îşi va începe cariera, ca modest slujbaş comitatens, în orăşelul său natal, la 24 de ani, rămânând însă, pe tot parcursul vieţii, în toate funcţiile primite, acelaşi curajos luptător, ca în anii tinereţii, pentru cauza naţională a românilor pe cât s-au dovedit de hotărâţi cei trei fii ai moţilor, Horia, Cloşca şi Crişan. „Baronul Bruchental proprietarul Avrigului trimite şi susţine pe puiul de român la universităţile din Cluj şi Viena, iar din acela – crescut fiind cu prescură românească – se dezvoltă Gheorghe Lazăr, care e nevoit să se refugieze în România, pentru cuvântările fulgerătoare ţinute de pe amvon în calitate de archidiacon al Episcopiei din Sibiu şi devine întemeietorul şcoalelor naţionale şi înainte mergătorul acţiunilor de emancipare în spiritul lui Horia. Tot dintre cei inspiraţi de duhul acelor vremuri iasă la iveală Moise Nicoară din Giula, născut în anul de pomină al eşafordului din Alba-Iulia, care după terminarea studiilor filosofice cu strălucite rezultate la Universitatea din Viena, este angajat ca instructor al fiului de împărat, apoi avansat căpitan în garda imperială. Încredinţat fiind cu recrutarea de voluntari români din Ungaria pentru războiul cu Napoleon I, ajunge la multă vază şi recunoştinţă pentru rezultatele încredinţărilor sale. Şi acest om, inspirat de duhul celor zdrobiţi cu roata, îşi pune toată vaza şi cinstirea la care s’a înălţat, în serviciul bisericii străbune, pe care o identifică cu însuşi neamul românesc din care s’a născut.

Pe acest neam vrea el să-l emancipeze el, nu prin arme, ci prin cultură, conform curentului inaugurat prin propaganda bisericească. În scopul acesta a cerut şi i-a succes să exopereze dela împăratul Francisc I, o şcoală pentru formarea de învăţători români, prima şcoală publică de acest fel în Ungaria şi Transilvania, întemeiată în oraşul Arad, la anul 1812 (n.n este vorba de înfinţarea Preparandiei). El pune la cale apoi şi acţiunea pentru despărţirea ierarhică a Românilor de Sârbi şi insistă cu toată autoritatea pentru reîntemeierea Mitropoliei române. Dela aceşti înaintaşi mergători şi dela duhul vremii de atunci s’au inspirat celebrităţi, cari au pus bazele culturii şi civilizaţiunei române, precum şi bărbaţii epocali eternizaţi în istorie în legătură cu evenimentele naţionale din veacul al XIX-lea.” (Moldovan, I., op.cit., p.72) Înainte de a se referi, spre sfârşitul cărţii sale, la evenimentul de la 1848, şi la luptele purtate de moţii lui Avram Iancu, în Munţii Apuseni, Iosif Moldovan face o scurtă referire la starea socială, în general, a ţăranilor, indiferent de etnie, din agricultura transilvană, în prima jumătate a secolului al XIX, când taxele şi legile dietei de la Sibiu vin să asprească tot mai mult viaţa lucrătorilor de pământ. Stăpânii de pământ, în virtutea vechilor monopoluri feudale, încasează tot felul de taxe de la ţărani, silindu-i şi pretinzând să execute întreaga robotă, căutând să-şi extindă domeniile senioriale şi să micşoreze suprafeţele deţinute de foştii iobagi. „Munca de şobolani a celor deprinşi a se înfrupta din rezultatele muncii crunte a altora, după ce cadrele lor se înmulţiră şi întăriră prin căsătorii cu funcţionari înalţi din serviciile erariale şi domeniale, prevăzuţi cu diplome nobiliare pentru bunele servicii purtate stăpânirii austriece – născoceşte faimosul «Urbariu», pus în dezbaterea dietei din Transilvania la 10 Ian. 1847, cu scopul de a strivi cu desăvârşire pe ţăranii români, atât de primejdioşi, faţă cu drepturile constituţionale ale nobilimei, fără să-şi deea seama că prin aceasta primejduiesc, nu numai tagma ce i-a adoptat, dar chiar şi existenţa neamului compromis de ei prin nume şi fapte.

Singurul care a prevăzut primejdia, a fost neosul nobil maghiar, baronul Dioneisiu Kemény, care combate dispoziţiile lipsite până şi de cel mai elementar sentiment umanitar în chipul următor: - «Ţăranul, care a fost dezbrăcat de tot dreptul omului, de toată demnitatea omenească, prin «Urbariu» i se pun sarcini, cari întrec nu numai venitul moşiei ce o lucrează, dar chiar şi puterile de muncă». - «Până când nobilul petrece viaţa în desmerdări şi desfrânări, ţăranul poartă toate greutăţile şi sarcinile ţării. Plăteşte singur dările, face poduri şi şosele, ca iarăşi singur să plătească şi vama după ele. Ţăranul apără ţara cu arma, ca nobilimea să poată dormi în linişte. Plăteşte pe popa, pe dascăl, pe jude (n.n primar), notar şi tot ce i se mai cere. Şi acest om – în sdrenţele sale – e onest, blând, muncitor, îşi iubeşte ţara şi-o apără cu credinţă, de şi el ştie, că nici chiar cei trei coţi din pământul care-i va acoperi trupul după moarte – nu este al lui. Aveţi grijă, Dumnezeu nu poate suferi îndelung o asemenea stare!» Iar după ce dieta totuşi a votat «Urbariul» el a părăsit sala adunării esclamând cu indignare: - «Protestez în numele poporului sfânt!»” (Ibidem, p.74) Pe acest fundal al nemulţumirilor sociale, la care în Transilvania se va mai adăuga şi caracterul naţional, va izbugni revoluţia de la 1848, ce cuprinsese de altfel întreaga Europă. În cuprinsul împărăţiei austriece, mişcările popoareleor subjugate izbucnesc în Italia, Boemia – iar la 15 martie revoluţionarii maghiari, conduşi de Laioş Kossuth, proclamă Ungaria independentă şi în

Avram Iancu, avocat la Tabla Regească (Curtea de Apel)

Murăş-Oşorhei

acelaşi timp şi anexarea Transilvaniei la noul stat. Faţă de această hotărâre unilaterală a revoluţionarilor maghiari, românii transilvăneni convoacă o mare adunare populară, în zilele de 3/15 – 5/17 mai, lângă Blaj, pe o câmpie ce de atunci va fi cunoscută în istoria românilor drept „Câmpia Libertăţii.” La această importantă adunare românească s-au adunat peste 40000 de oameni veniţi din toate părţile Transilvaniei, în frunte cu cărturarii lor. Simion Bărnuţiu (1808-1864), fruntaş al revoluţiei româneşti din Transilvania, profesor la Facultatea de drept din Iaşi, va fi cel care va formula programul revoluţiei, pe care îl va prezenta mulţimii de români. Alături de el, şi rostind cuvântări, au mai fost Ion Buteanu şi avocatul Avram Iancu, cel care va deveni conducătorul de necontestat al moţilor, ce vor alege să lupte cu arma în mână pentru pământul lor românesc. „Printre aceştia se aflau (n.n la Blaj, pe Câmpia Libertăţii) Simion Bărnuţiu, care a ţinut cuvântarea cea mai însemnată, puternic documentată, dar în limba cultă a vremii, împestriţată cu latinisme, pe care n-o prea înţelegeau ţăranii, apoi tinerii Avram Iancu, de fel din Vidra de Sus şi Ion Buteanu, care grăiau acestora simplu şi întrebuinţând comparaţii înţelese de toţi. «Iancu venise cu munterii lui (n.n moţii) îmbrăcat în costum naţional, cu şerpar lat şi cu pistoale la brâu. Era un om voinic, înalt cu părul negru; imediat a fost remarcat de mulţime. Avea numai 24 de ani – de altfel mai toţi conducătorii revoluţiei au fost oameni tineri – şi studiase dreptul. Erau de faţă şi câţiva tineri din Principate, între care Alexandru Cuza şi Alecu Russo; acesta din urmă povesteşte cum vorbeau mulţimii Ion Buteanu şi Avram Iancu. Primul zicea: - Ungurii vreau Unio! (n.n unirea Transilvaniei cu Ungaria) Ştiţi ce vrea să zică Unio? Vrea să zică că până acum ei ne-au încălecat pe păr şi acum vrea să ne pue şaua în spinare! Al doilea striga: Uitaţi-vă pe câmp, românilor! Suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari că Dumnezeu e cu noi!»”(Giurescu, C.C., Giurescu, C.D., op.cit., p.594)

La adunarea de la Blaj, de pe Câmpia Libertăţii, în urma cuvântărilor ţinute se va vota o rezoluţie ce cuprindea patru pacte prin care se stipula că „naţia română se declară şi proclamă [...] de sine stătătoare şi [...] parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertăţii egale”. Se depune de către cei prezenţi jurământul de credinţă faţă de împărat şi patrie, la care în a doua zi se mai adaugă reprezentarea proporţională, în funcţie de numărul etnic, în toate ramurile de conducere şi în administraţie, libertatea presei, şcoli de tot felul şi universităţi. Se protestează vehement împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria fără consimţământul românilor. Sunt voci, printre români, consemnate în ziarele maghiare ale vremii, care cer unirea cu cele două state româneşti, Moldova şi Ţara Românească. Ceva mai târziu, şi românii bănăţeni, conduşi de avocatul Eftimie Murgu – se alătură revoluţionarilor ardeleni. „Terminul fatal al deznodământului prevăzut de neaoşul magnat cu durere de neam şi ţară, e ziua de 15 Martie 1848, când apare manifestul pretenziunilor escusiviste ale naţiunei maghiare faţă de stăpânirea austriacă, între altele şi Unirea Transilvaniei cu Ungaria [...] Uneltirile viclene, pe Români însă de astădată nu i-a alterat. Duhul înţelepciunii, înţelegem şi al temerii de Dumnezeu, de care s’au inspirat cu prisosinţă în urmarea botezului de sânge din timpurile trecute, a făcut, ca evenimentele epocale din anul 1848 – cari deveniră foarte enigmatice pentru cei cu tendinţe esclusiviste şi duşmănoase, pentru Români să fie prilej de reculegere şi afirmare naţională. La 3-15 Maiu, în mijlocul celor 40 000 Români, neîncăpaţi în orăşelul Blaj, unde au fost adunaţi de Simeon Bărnuţiu, şi între cari erau şi 10000 de voinici a lui Avram Iancu din Ţara Moţilor, gata de luptă, pentru apărarea intereselor neamului românesc, se prezintă şi luminatul arhiereu Andreiu Şaguna şi pentru că, nu cumva rătăcirea cea de apoi să fie mai crâncenă decât cea mai nainte, se pune în fruntea mişcării.

Blajul – la începutul secolului al XIX-lea

Cucerind sufletele mulţimei din acea adunare naţională, ţinută sub ceriul liber în câmpia de lângă Blaj, care de atunci a primit numirea de Câmpul libertăţii, el pleacă pe urmele lui Horia, la Viena, că deodată cu rezoluţiunea adunării naţionale, prezidată de el, să depună la poalele tronului omagiile neamului românesc, asigurând pe împăratul de sentimentul dinastic cultivat prin biserică. Prezentarea şi ţinuta impunătoare a luminatului episcop, cu înfăţişare de arhanghel, a frapat pe cei din preajma tronului, asigurându-i loc de frunte în şirul consilierilor ce-i avea coroana în acele timpuri extraordinar de furtunoase, cari constrânseră pe împăratul Ferdinand al V-lea se abzică şi să predea tronul nepotului său Francisc Iosif, iar pentru sufocarea revoluţiei şi apăratea intereselor dinastiei să ceară ajutorul Rusiei.” (Moldovan, I., op.cit., p.76) Şi de data aceasta, cu sprijinul indirect – ajutat fiind de pretenţiile exagerate ale revoluţionarilor maghiari – „drăguţul de împărat” a reuşit din nou să-i păcălească pe români, promiţându-le tot sprijinul, pe calea revendicărilor de ordin social şi naţional. Şi de data aceasta, aşa cum surprindea şi aprecia Nicolae Iorga, politica duplicitară a Casei de Austria, bazată pe dezbinare naţională, Viena va reuşi din nou să-i amăgească pe români, cu multă abilitate politică, profitând din plin, în situaţia creată, de discensiunile dintre capii revoluţiei maghiare şi ai românilor transilvăneni. „Sunt persoane care-şi închipuie că Viena nu este inteligentă astăzi sau n-a fost inteligentă altădată. Viena a fost totdeauna foarte inteligentă! A avut tocmai inteligenţa ce-i trebuie pentru naţiuni mai puţin inteligente, sau care ştiu mai puţin să se folosească de inteligenţa lor. Foarte inteligentă Viena!”(Iorga, N., op.cit., p.331)

Pagină din cartea „Avram Iancu – măreţia demnităţii”

a profesorului de istorie din Sebiş, Constantin P. Avram

Şi de data aceasta abilitatea şi inteligenţa politică a habsburgilor a triumfat, reuşind să învingă o revoluţie printr-o altă revoluţie. Profitând de neînţelegerile dintre revoluţionarii români şi cei maghiari, împăratul îi va atrage pe români de partea sa. Astfel, cu toate că în Transilvania regimentele austriece sunt învinse de revoluţionarii maghiari, ce ocupă şi pun stăpânire pe o parte din teritoriul provinciei imperiale, doar în Munţii Apuseni: „cătanele ungureşti”, nu pot pătrunde deoarece aici stau de strajă moţii lui Avram Iancu. Avram Iancu, văzând că tratativele dintre revoluţionarii maghiari şi cei români nu ajung la nici un rezultat, ba mai mult, unii revoluţionari maghiari având pe alocuri legături cu nemeşii şi nobilii, cu domnii de pământ, împuşcă sau spânzură zeci de ţărani români şi chiar cărturari, ia calea munţilor, unde devine sufletul rezistenţei naţionale. El va avea comanda supremă asupra tuturor moţilor pe care îi va organiza asemenea legiunilor romane cu prefecţi, subprefecţi, tribuni şi centurioni. În Ţara Moţilor se vor da lupte sângeroase în care vor pieri peste 30000 de români, printe care şi prefecţii Dobra şi Buteanu, acesta din urmă fiind spânzurat de trupele maiorului Hatvany, în apropierea Gurahonţului, dar cu toate acestea Munţii Apuseni au rămas o cetate de neînvins pentru trupele revoluţionare maghiare. „Iancu şi-a asumat organizarea şi conducerea legiunii «Auraria Gemina» din Munţii Apuseni, adunând sub drapelul său pe vitejii moţi, acesta a devenit nucleul apărării militare a întregii regiuni. În legătură cu colaborarea dintre români şi comndamentul austriac, Iancu scria unui fruntaş maghiar că acesta n-a fost determinată de vreo simpatie, ci de faptul că pe români i-au „răsculat nerecunoaşterea naţionalităţii, tiraniile şi barbariile conservatorilor şi aristocraţilor maghiari din Transilvania, pe care poporul nu le-a mai putut suferi” [...].

Avram Iancu – conducătorul de necontestat al moţilor în timpul

revoluţiei de la 1848

La începutul lunii decembrie, trupele guvernului revoluţionar maghiar, comandate de generalul Iosif Bem, au pătruns în Transilvania şi, respingând forţele austriece, au ocupat, rând pe rând, oraşele Cluj, Dej, Bistriţa, Sighişoara, Braşov, Sibiu. La 11 martie 1849, trupele austriece, [...] au fost silite să se retragă peste Carpaţi, la Călimăneşti. O dată cu armatele austriece a părăsit Transilvania şi Comitetul naţional român. Împotriva populaţiei româneşti din ţinuturiloe ocupate s-au dezlănţuit noi represalii. [...] Singura regiune neocupată a fost cea a Munţilor Apuseni, apărată de Avram Iancu, unde a continuat, totodată, să se exercite şi autoritatea administraţiei româneşti. În jurul lui Iancu s-au grupat şi celălalte forţe; munţii au devenit astfel o adevărată fortăreaţă a libertăţii şi independenţei, pe stâncile lor fluturând stindardele programului revoluţionar de pe Câmpia Libertăţii. În lunile ianuarie, februarie, martie şi aprilie 1849, trupele guvernului maghiar au încercat în diferite rânduri să-şi deschidă drum spre localităţile din munţi, destinând acestui scop aproape 12 000 oameni. Aceştia s-au izbit însă de rezistenţa de fier a moţilor, conduşi de prefecţi şi tribuni aflaţi în subordinea lui Iancu – Axente Sever, Simion Balint, Ion Buteanu, Nicolae Corcheş, Mihai Andreica; Vasile Fodor, Clement Aindeanu.

Abrudul în preajma revoluţiei din 1848

La începutul lunii mai, pentru a pătrunde cu orice preţ în cetatea Apusenilor, s-a ordonat un nou atac, pe linia Brad – Abrud, cu intenţia de a se ajunge la Câmpeni, unde se afla reşedinţa statului major a lui Iancu şi de a lichida astfel îndârjita rezistenţă a apărătorilor munţilor. Comanda trupelor atacatore a avut-o maiorul Emeric Hatvany, unul din cei mai devotaţi aderenţi a lui Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare. [...] Dându-şi seama de consecinţele grave ale pătrunderii lui Hatvany în Abrud, Iancu a părăsit discuţiile (n.n. Kossth a încredinţat deputatului Ioan Dragoş misiunea de a intra în tratative cu Iancu – în vederea unui armistiţiu) şi s-a îndreptat în goana calului spre Câmpeni. Tulnicele au răsunat grabnic din culme în culme, vestind primejdia şi dând semnul de adunare. [...] La 8 mai 1849 s-a produs contraatacul fulgerător a lui Iancu, forţele sale ocupând a doua zi Abrudul. Iancu a dovedit cu acestă ocazie remarcabile calităţi de comandant şi mult curaj personal. Moţii îl urmau cu aceiaşi înverşunare cu care-i urmase pe Horea, Cloşca şi Crişan, cu 65 ani mai înainte. [...] În ziua de 19 mai trupele lui Hatvany au fost înfrânte şi acesta s-a refugiat la Baia de Criş, doar cu câţiva oameni. [...] Munţii au rămas excusiv în mâinile forţelor româneşti, conduse de Avram Iancu.” (Netea, V., Un erou al poporului român-Avram Iancu, [în1 Magazin istoric, anul VI, Nr.9 (66) sept.1972, p.p.6-7)

Pictură de epocă înfăţişând piaţa principală din Arad în timpul revoluţiei din 1848

Şi în Arad, revoluţia a izbucnit pe 6 octombrie 1848, iar luptele vor continua până în luna iulie, a anului următor, din cauză că operaţiunile militare ale austriacilor din cetate au fost împidicate şi de existenţa unor puternice clădiri, asemenea unor fortăreţe, existente în apropierea acesteia, în cartierul Tikowetz, situat pe perimetrul străzilor Gh.Lazăr şi Unirii, de astăzi. Cele 296 de guri de tun, existente în cetatea austriacă a Aradului, a distrus numeroase construcţii din imediata vecinătate printre care şi catedrala ortodoxă şi „şcoala sârbească”, situate pe locul de astăzi a Colegiului „Moise Nicoară”, la care învăţau copiii din familiile de rit ortodox, din oraş şi cartierele agricole ale acestuia. „Credincioşi angajamentului luat prin reprezentantul adunării naţionale din Câmpul libertăţii, Românii deveniră cei mai de seamă apărători ai tronului, prin izbândele ce le secerară sub conducerea vaşnicului lor comandant Avram Iancu, care-şi eluptase (n.n. câştigase) faima de craiul munţilor prin ţinuta sa eroică, cu care împiedeca operaţiunile revoluţionarilor (n.n. maghiari), până la sosirea ajutorului de la Ruşi. Petöfi (n.n. Sandor Petöfi-poet şi revoluţionar maghiar) animatorul revoluţiei prin imnul revoluţionar fără seamăn, murind ca un erou în luptele din Transilvania, n’a ajuns să vadă tragicul sfârşit al celor ce nu înţeleseseră rostul îndemnurilor sale din imnul revoluţionar (n.n. şi imnul revoluţionarilor maghiari cuprindea, ca în mai toate imnurile celorlalte naţionalităţi aflate în revoluţie ideile frncmasonice de libertate, egalitate şi frăţie între oameni) şi depuseră armele la Şiria, fără a intra în luptă cu armatele ruseşti. Astfel, acţiunea pornită cu un elan de însufleţire la terminul fatal de 13 Martie 1849, se sfârşeşte la 6 Oct. 1849, cu executarea a lor 13 generali, descendenţi de ai nobilimei primenită în cursul veacurilor din urmă cu interesele poporului sfânt, în numele căruia s’a ridicat protestul din dieta de la Cluj şi s’a pornit acţiunea sub lozinca: pace, libertate şi înţelegere. Coroana a triumfat.” (Ibidem, p.76) De fapt, cei 13 generali, conducători ai armatei revoluţionare maghiare, executaţi la 6 octombrie 1849 de Haynau, comandantul armatei austriece, în Cetatea Aradului, şapte dintre ei erau nemţi şi croaţi ce trecuseră la Kossuth pentru că din locotenenţi şi căpitani acesta i-a ridicat direct la rangul de generali. Imediat după înfrângerea revoluţiei, asupra întregii Ungarii, readusă cu forţa sub autoritatea Habsburgilor, se vor abate valuri sângeroase de represiuni, iar o parte dintre conducători, în frunte cu Kossuth îşi vor găsi salvarea în exil.

Nici pentru moţii lui Avram Iancu, politica imperială, nu a fost mai darnică, Legiunile româneşti care luptaseră pentru revendicările exprimate pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, au fost dezarmate în condiţii brutale, producându-se numeroase arestări în rândurile prefecţilor, pretutindenea se instaura din nou, autoputernică, forţa administraţiei Imperiului habsburgic. Viena ieşise învingătoare şi de data aceasta. “Guvernatorul Transilvaniei, Baronul Wohlgemuth, dă ordin tuturor insurgenţilor să depună armele. Imperialii îi tratează pe români cu dispreţul învingătorului. Iancu este chemat la Sibiu, la comandamentul general, unde fără nici-un fel de consideraţie este somat să ordone oamenilor săi să predea armele. Mai mult, guvernatorul dă ordonanţă în care arată că: «Întrucât cererile românilor participanţi la revoluţie ar cauza pagube dreptului de proprietate al altora, ... le declar nule şi fără valoare de drept ..., se face cunoscut tuturor că faţă de astfel de cereri, voi lua măsurile cele mai severe». Autorităţile habzburgice încep arestarea conducătorilor români. Mai întâi, la 1 nov. 1849, prof. I. Axente Sever, participant activ la revoluţia din Ţara Românescă, apoi prefect al Legiunii Blajului şi luptător în munţi, este arestat, închis la Sibiu pe motiv de nesupunere faţă de ordinele guvernatorului. Numai la insistenţele episcopului A. Şaguna, Iancu şi Balint şi mai ales frica ridicării maselor, este eliberat. Măsurile drastice împotriva românilor se ţin lanţ, ele culminând cu arestarea lui Avram Iancu. Era în 15 decembrie, zi de târg la Hălmagiu. Îmbrăcat în costumul obişnuit, se plimba singur pe uliţe. Puţin le-a trebuit românilor să-l afle şi se ţineau după el să-l vadă, să-l audă, să vorbească. De-odată apare o patrulă austriacă ce întreba peste tot de Iancu. «În apropiere, se afla un român pe nume Vasile Fodor, pe care jandarmii îl confundară cu Iancu şi-l declarară arestat. Fodor protestează cu vehemenţă gesticulând: nu sunt Iancu, eu sunt Fodor. Când iată-l pe Iancu apropiindu-se şi le spune soldaţilor tare: «Eu sunt cel pe care îl căutaţi». Patrula îl declară arestat şi-l duce sub o puternică escortă. Când s-a răspândit vestea că Iancu a fost arestat, s-a făcut în târg o linişte de mormânt. Apoi ca la un ordin, toţi oamenii se reped la garduri, rup ulucile şi pomii şi, năvălind în clădirea în care era arestat, l-au cerut pe Iancu afară. El este eliberat, căpitanul spunându-i că «arestarea s-a făcut din greşeală, noi n-avem nimic cu dumneata». Vestea arestării lui Iancu la Hălmagiu a căzut ca un trăznet pentru români. Dar oare Iancu ce a simţit atunci în inima lui? Chiar dacă fusese eliberat, îşi dădea seama că se anunţau vremuri grele. Se

găsea la începutul calvarului, a fost primul şoc, urmat de multe altele, dar el va rezista. Cu siguranţă va rezista, păstrându-şi demnitatea. Politica antiromânească este peste tot. În timp ce, criminalii unguri ce uciseseră mii de oameni prin «tribunalele de sânge» se plimbă fără griji, conducătorii români sunt arestaţi la cel mai mic denunţ. În aceste condiţii, un grup de români, în frunte cu episcopul A.Şaguna s-au gândit la o altă alternativă: ce-ar fi dacă s-ar prezenta în faţa împăratului Iancu însuşi, să-i expună situaţia şi să ceară drepturile promise. Cu multă greutate a fost convins. Când a primit, avea în ochi flacăra luptelor trecute. «Voi pleca», răspunse el scârbit. A fost un alt moment greu pentru marele erou. El care condusese cu atâta hotărâre lupta şi impusese drepturile naţiei sale cu armele, era pus în situaţia de a se duce să le ceară. Mai ales că Viena îi amintea de un alt împărat, de marele său înaintaş Horea, pus în aceiaşi situaţie. Dar pentru poporul său este gata a face orice sacrificiu.

„Hanul Moţilor” sau „Birtul Mare” din Hălmagiu, în faţa căruia a fost arestat pe 15 Decembrie 1849, într-o zi de târg, Avram Iancu de către cătanele împărăteşti

Amărât în adâncul sufletului, însoţit de popa Balint şi viceprefectul I.Maior, Iancu pleacă la începutul lui februarie 1850 la Viena. Drumul până la Viena a fost un adevărat triumf. Peste tot este

întâmpinat de români, dar şi de unguri cu bunăvoinţă şi interes, cei mai mulţi cunoscându-l doar din auzite. S.Balint va povesti mai târziu drumul care a urmat itinerarul: Câmpeni, Beiuş, Oradea, Pesta, Viena. La Oradea, unde sosi la 6 februarie fu primit cu deosebit entuziasm de populaţie, dar şi de conducerea oraşului. Iancu fu întrebat câte batalioane militare a avut în munţi. El a răspuns: «Vreo zece soldaţi împărăteşti care au ajuns ca refugiaţi». Mirarea era mare pe chipurile oamenilor care se întrebau cum de au putut rezista românii atâta timp în munţi. Din mulţime, se auzeau strigăte: «Ez ám a moc fiú!» (Iată voinicul moţ!) la plecare de-abia a reuşit să străbată printre sute de oameni care, fiind tot maghiari, strigau în limba lor: «Eljen Iancu!» (Să trăiască Iancu!). Aflând de persecuţiile făcute de austrieci împotriva lui, acum îi luau apărarea. Între satisfacţiile pe care le-a avut Iancu, omagiul concetăţenilor unguri l-a impresionat profund. O atmosferă asemănătoare o întâlni şi la Pesta, unde a fost primit de generalul Haynau, baronul Geringer şi generalul de Machio care se adresă lui Iancu în româneşte: «Aţi fost viteji şi cavaleri, v-aţi ţinut bine!». Ajunşi în capitala Austriei, la 20 februarie, cei trei români sunt primiţi în audienţă de împărat abia la 8 martie. Cei doi tineri, Avram Iancu de 26 ani şi Francisc Iosif de 20, se aflau faţă în faţă. A.Iancu era îmbrăcat în ţinută de gală, militară, cu brandenburguri aşa cum ne este înfăţişat în portretul făcut de Mişu Pop. Mustăţile sunt alungite şi puţin vârfuite. Ochii mari şi aprigi. Dolmanul atârnat pe umeri. În faţa împăratului, se prezintă calm şi demn, fără să-şi îndoiască câtuşi de puţin spinarea. Împăratul Austriei se uită curios la cel din faţa lui, gândindu-se, poate că cel din faţa lui fusese numit Împăratul Munţilor. A.Iancu nu se lasă intimidat de fastul imperial şi-l salută pe Francisc Iosif în limba latină. Împăratul îi răspunse tot în latină. Vorbesc despre revoluţie. «Libender, accipio et gratulor» (primesc bucuros şi te felicit). Apoi urmă imediat: «Multa facerunt, valde multa facerunt»(au făcut multe, foarte multe au făcut), referire la luptătorii români din Munţii Apuseni.” (Constantin, P.Avram, Avram Iancu – măreţia demnităţii, Ed. Gutenberg, Arad, 1999, p.p.106-108) Aflaţi în capitala imperială delegaţii naţiunii române din Transilvania – Avram Iancu, Simeon Bărnuţiu, Andrei Şaguna, şi alţii, cer drepturile promise poporului român, dar nu primesc în schimb decât câteva decoraţii, pe care Iancu le refuză. Va refuza mai târziu, în 1852, şi să se întâlnească cu împăratul Franz Iosif I, pe când acesta se afla într-o

călătorie în Munţii Apuseni, desigur atras nu de soarta moţilor din Apuseni ci de aurul munţilor românilor, aur cu care îşi vor orna somptuasele lor palate, aşa cum se pot vedea şi în prezent în capitala fostului imperiu. „În locul drepturilor cuvenite întregului popor, împăratul Franz Iosif I, venit pe tron la 2 decembrie 1848, după abdicarea lui Ferdinand, a oferit unora dintre conducătorii românilor câteva decoraţii. Indignat de

ingratitudinea împăratului, Iancu a refuzat să primească medalia oferită, cerând «ca mai întâi să decoreze naţiunea», prin satisfacerea revendicărilor ei. [...] La 9 februarie 1851 autorităţile vieneze i-au chemat pe Iancu şi pe ceilalţi delegaţi şi i-au somat ca în termen de 8 zile să se «care» din capitala imperiului. Din acest moment, orice legături între conducătorul român şi generalul habsburgic au fost rupte. În vara anului 1852, când Franz Iosif I a întreprins o călătorie în Transilvania şi a vizitat şi Munţii Apuseni, Avram Iancu a refuzat să se prezinte în faţa monarhului, deoarece drepturile pentru care luptaseră românii nu deveniseră realitate. După plecarea împăratului, Avram Iancu a doborât în mod demonstrativ şi a călcat în picioare pajura imperială, fixată pe

frontispiciul primăriei din Câmpeni, arătând că numai prin prăbuşirea puterii pe care o reprezenta acesta se putea spera într-o viaţă bazată pe libertate. La 17 august 1852 s-a emis împotriva lui Iancu un mandat de arestare; a fost întemniţat la Alba Iulia şi apoi la Sibiu, unde i s-a înscenat un proces. Teama de o nouă răzvrătire a moţilor a determinat autorităţile să-l pună în libertate. O dată cu aceasta a luat sfârşit şi rolul său politic, Iancu ieşind din aceste cumplite încercări cu nervii profund zdruncinaţi. Sfâşietoarea dramă a durat aproape 20 de ani. Durerea care îl mistuia a dat vieţii sale semnificaţii de simbol şi l-a transformat într-un martir naţional.

Împăratul Austriei, Francisc Iosif (1830 -

1916)

Poporul îl slăvea în cântece care au trecut din gură în gură şi au ţesut în jurul lui aureola legendei. Refuzul eroului de a se întâlni cu împăratul, ale cărui promisiuni n-au fost decât minciuni, a fost interpretat de moţi prin dispreţuitoarele cuvinte atribuite lui Iancu «un nebun cu un mincinos nu pot sta de vorbă». În dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, Avram Iancu a fost găsit fără suflare în curtea unui brutar din Baia de Criş, care îl adăpostise peste noapte. Peste trei zile a fost înmormântat ca «mort al naţiunii» la Ţebea, sub ramurile gorunului legendar al lui Horea.

Mormântul lui Avram Iancu de la Ţebea

Pe ultimul său drum, eroul a fost însoţit de 36 preoţi, de peste 4000 de moţi şi de prefecţi şi tribuni intraţi în legendă o dată cu dânsul: Axente Sever, Simion Balint, Mihai Andreica, Nicolae Corcheş, Clement Aindeanu. Lacrimile moţilor, ca şi cântecele lor, s-au unit atunci cu lacrimile românilor de pretutindeni, gloria lui Iancu răsfrângându-se asupra tuturor.” (Netea, V., op.cit., p.p. 8-9) Paginile finale ale ultimului capitol al cărţii lui Iosif Moldovan intitulat „Triumful adevărului,” surprind în esenţa lor, pe lângă prezentarea sfârşitului unui erou legendar şi simbolic al neamului, Avram Iancu, şi o

meditaţie asupra sacrificiului pe care naţia românească din Transilvania a trebuit, de-a lungul vremii, să îl aducă ca jertfă – pentru încununarea idealului măreţ realizat abia pe 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia. La Alba-Iulia – spunea autorul – „adevărul a triumfat” – acolo s-a desăvârşit pe veci idealul pentru care „au trăit şi murit moşii şi părinţii”

iar „eşafodul celor sdrobiţi cu roata” – va ajunge să devină „altarul încoronării” – regelui Ferdinand I – făuritorul României Mari, la care au visat şi au năzuit toţi românii transilvăneni de-a lungul timpului. Iosif Moldovan nu uită să amintească recunoştinţa şi cinstirea de care s-au bucurat, în oraşul său natal, eroii revoluţiei de la 1848 şi martirii ţăranilor iobagi, căzuţi „jertfă urgiei feudale”, o piaţă purtând numele de „Piaţa Libertăţii.” Tot în Arad, ceva mai târziu, se va urzi în palatul ziarului „Românul” - „epocala adunare din Alba-Iulia, de la 1 Decembrie 1918 – şi tot de aici va porni

„solia către cel mai chemat de destin” să desăvârşească idealul Unirii. „Avram Iancu – ca desgraţiat – pentru respingerea onorurilor personale ce i

s’au oferit, ajunge pe urmele lui Horia în temniţa din Alba-Iulia. Ingratitudinea coroanei îi alterează mintea. Rătăcind dealungul satelor dintre munţii lui iubiţi, singura desfătare o afla în doine de jale cântate cu fluierul său magic, care l-a însoţit până la mormântul de sub gorunul lui Horia, în cimitirul bisericii din Ţebea. Locul pierzării de odinioară din apropierea podului de peste Mureş, unde atârnate în furci se legănau bătute de vânt corpurile neînsufleţite ale Românilor căzuţi jertfă urgiei feudale, cari provocaseră revolta împăratului Iosif al II-lea, devine în cursul timpului loc de onoare, numit: Piaţa Libertăţii din oraşul Arad, după splendidul monument ridicat de Unguri, întru pomenirea celor 13 generali, cinstiţi ca martiri ai libertăţii.

Regele Ferdinand I (1865-1927), făuritorul

României Mari

Piaţa libertăţii şi monumentul martirilor, simbolizând revoluţia din anul 1848, Românilor din Arad le evoca zilnic amintirea lui Avram Iancu – craiul munţilor. În palatul «Românului» din Arad, situat în nemijlocita apropiere a acelui loc evocator de amintiri sfinte, s’a făcut plămădeala sufletului românesc în ultimele decenii a veacurilor de suferinţe. De aici s’a pus la cale epocala adunare naţională din Alba-Iulia pe ziua de 1 Decembrie 1918. De aici a pornit solia către cel mai chemat destin, să desăvârşească idealul pentru care au trăit şi murit moşii şi părinţii. Adevărul a trumfat: Eşafodul celor sdrobiţi cu roata a devenit altarul încoronării iar cel dintâiu rege încoronat de el, Ferdinand I, făuritorul României Mari, proslăveşte mormântul de sub gorunul lui Horia. În sfârşit lumea trebuie să recunoască, că locul de cinste al martirilor, se cuvine lui Horia, Cloşca şi Crişan, eroii libertăţii din piaţa Avram Iancu din Arad, ca triumf al adevărului.” (Moldovan, Iosif, op.cit., p.p.78-79) Cartea lui Iosif Moldovan - „Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan - extras din trecuturl Aradului”, apărută în perioada ce prevestea cataclismul celui de al doilea război mondial, a avut şi are meritul de a aduce în faţa cititorilor câteva pagini de istorie, de tulburătoare momente de istorie, ce vor răscoli conştiinţa naţională a multor generaţii de români.

CAPITOLUL V

FIU AL PÂRNEVEI

V.1. Rolul şi contribuţia lui Iosif Moldovan la dezvoltarea socio-culturală şi a învăţământului în cartierul Pârneava La scurt timp după alegerea sa ca învăţător la „Şcoala primară confesională românească” din Pârneava, petrecută la sfârşitul anului 1887 Iosif Moldovan, ca bun cunoscător al vieţii ţăranilor pârneveni, în mijlocul cărora a copilărit şi şi-a petrecut adolescenţa, îşi dă seama că singura soluţie de a ridica nivelul de viaţă a copiilor acestora, a şcolarilor săi, nu este agricultura, plugăritul, din care abia îşi câştigau existenţa ci învăţătura şi profesarea unei meserii, ţinând cont de amploarea dezvoltării industriale a Aradului în acea perioadă. Potrivit datelor statistice şi recensământului din anul 1891 în oraşul şi comitatul Arad au existat 5140 de firme industriale, înţelegând prin acestea atât atelierele meşteşugăreşti, cât şi manufacturile şi fabricile, oraşul devenind unul dintre cele mai mari din Transilvania, cu o populaţie civilă de 32725 locuitori în 1869 şi 42052 în 1890, iar ponderea populaţiei ocupate în industrie şi meşteşuguri a crescut de la 5134 în 1870 la 7011 în anul 1891. Conştient de noua realitate social-economică, de urmările şi cerinţele impuse de aceasta. Iosif Moldovan la fel ca şi ceilalţi învăţători, aflaţi în subordinea sa, îşi va aduce şi prin politica sa şcolară, bine gândită, un substanţial aport la dezvoltarea socială a comunităţii, prin emanciparea acesteia pe plan economic, social şi cultural, schimbând astfel în bine viaţa plugarilor pârneveni. „Meseria e plug de aur,” era vorba pe care adeseori o spunea ţăranilor pârneveni, ca să priceapă mai bine, ce înseamnă o meserie, vorbă ce avea drept scop să-i determine să-şi trimită copiii mai departe la o şcoală, după terminarea celor 6 clase la şcoala sa primară. Continuând politica şcolară a predecesorului şi învăţătorului său, Petru Popoviciu, luptând şi el „sub acelaşi steag sub care veteranul său coleg Popoviciu,” aşa cum îl caracteriza învăţătorul maghiar Nemethy

Károly, în cartea sa despre „Istoria învăţământului din oraşul Arad” (1890), Iosif Moldovan va duce mai departe cu succes, nobila misiune de emancipare socială a conaţionalilor săi din cartierul Pârneava. Învăţătorul-director pârnevean şi-a dat, pe bună dreptate, seama de rolul şi de importanţa în viitor a orientării practice a învăţământului primar confesional românesc, în vederea asigurării unui trai mai bun copilului după terminarea şcolii, chiar dacă nu vor mai continua să înveţe mai departe la o şcoală medie sau de meserii. Astfel, nu i-a uitat nici pe elevii săi care din diferite pricini rămâneau la coarnele plugului, alături de părinţii lor. Acestora le reconada şi îi îndemna să înveţe grădinăritul, cultivarea pomilor fructiferi, albinăritul şi creşterea animalelor, îndeletnicire în care pârnevenii erau recunoscuţi, mai ales în creşterea cailor, mulţi dintre ei fiind birjari. Le demonstra practic, prin deplasări cu şcolarii la loturile unor grădinari pricepuţi, ori ale unor pomicultori pasionaţi din jurul oraşului, de avantajele pe care le vor avea dacă îşi cultivă, aşa cum trebuie, micile lor suprafeţe de pământ, grădinile pe care le posedau, lângă case, cu legume şi zarzavaturi timpurii, ori chiar cu pomi fructiferi. Recomanda albinăritul şi creşterea vacilor de rasă pentru lapte, ori a oilor şi a porcilor, ocupaţii rentabile ce cu siguranţă le vor aduce venituri.

Dându-şi seama că viaţa „plugarilor” din Pârneava va deveni din ce în ce mai grea şi din cauza concurenţei unor produse alimentare importate din străinătate, Iosif Moldovan, îşi va orienta pregătirea elevilor săi şi prin introducerea în cadrul orelor a disciplinelor practice care să le formeze şcolarilor deprinderi pentru viitoare meserii. Nici viaţa „măeştrilor,” a meseriaşilor nu era de loc bună, căci datorită concurenţei, prin înfiinţarea unor noi noi fabrici şi întreprinderi în oraş, mulţi „maiştri” ai cartierului, au fost nevoiţi a-şi vinde sau închide atelierele şi a se angaja ca muncitori în oraş. Industrializarea Aradului, va afecta treptat, treptat potenţialul economic al cartierului bazat pe agricultură şi pe micii meşteşugari. Pregătirea temeinică din şcoala primară din Pârneava unde având învăţători de excepţie ca Iosif Moldovan, Mihai Olteanu, Nicolae Ştefu, Ioan Vancu ori Maria Precupaş, învăţătoare la cea dintâi şcoală de fete din Pârneava, le va asigura multora dintre copiii pârnăvenilor, o meserie şi un prestigiu profesional, în diferite domenii, deslipindu-i de viaţa grea a „plugarilor” din cartier.

„...am ajuns la convingerea, că în Arad, viaţa pentru plugari devine din zi în zi tot mai anevoioasă, iar meseriile practicate de români, şi-au pierdut rentabilitatea în urmarea produselor importate de la fabricile din străinătate. Măestri, binesituaţi până atunci, începură a-şi vinde casele şi a-şi sista atelierele, intrând ca calfe, muncitori pe la fabrici şi alte intreprinderi. Plugarii, cari învârteau plugul cu 4 boi în bătătură, au început a-şi vinde pământul după multele şicănări îndurate, de a nu-şi mai putea duce bucatele şi nutreţul pentru vite la locuinţă pe teritoriul oraşului, interzicându-li-se ţinerea vitelor în cartierele centrale, iar cei mai săraci de la periferii cu mârţoaga de cal ce le-a mai rămas, spre a-şi putea agonisi pânea de toate zilele, pentru droaia de copii se ocupau cu cărăuşia lemnelor de foc, ca singur mijloc de existenţă, nu puteau străbate noroiul până în butuc din stradele desfundate şi neîngrijite de primărie. Ţi se rupe inima, văzându-i pe aceşti nefericiţi a sorţii bălăbăind seara spre casele lor frânţi de oboseala muncii rău plătite şi a alcoolului prost, consumat în deplina lor desperare. Constatările acestea ne-au determinat a întocmi programul activităţii noastre, ca absolvenţii şcoalei să poată fi aplicaţi la meserii mai rentabile spre a se putea emancipa de soarta ce-i aşteaptă. De aici, începând, lucrul de predilecţie al şcoalelor noastre a devenit desemnul, lucrul manual şi grădinăritul. Pe elevii mai destoinici în arta desemnului, cum au fost Aurel Nadra, un fiu de ciubotar şi pe Vasile Ştefu, fiul colegului nostru învăţător (n.n e vorba de Nicolae Ştefu, învăţător la Şcoala primară de băieţi din Pârneava, de pe Str. Dorobanţilor), i-am plasat cu uşurinţă în birourile arhitecţilor Regdon şi Rozvan, ceea ce ne-a îndemnat a da şi mai mare importanţă disciplinei.[...] În cursul timpului, mulţi dintre elevii şcoalelor noastre s’au distins şi în şcoalele secundare. Gheorghe Milincovici, băiatul unei plugăriţe văduve a fost premiat în clasa I de liceu, dar n’a putut străbate mai departe în lipsa de resurse materiale şi l-am dat ucenic la tâmplărie. Gheorghe Nichin, băiatul unui ciubotar sărac cu vre-o cinci copii, nefiind apt pentru lucruri mai grele, l-am dus la gimnaziu (şcoală civilă în acele timpuri) unde era unul dintre cei mai buni şcolari. După terminarea clasei a IV a l-am trecut la şcoala comercială superioară şi după

absolvire a devenit organizatorul celei mai de seamă instituţii tipografice române «Tribuna» din Arad şi apoi «Cartea Românească» din Cluj şi «Vestul» din Timişoara.”(Iosif Moldovan, op.cit., p.p.23-24) Iosif Moldovan dă şi un alt exemplu din care se vede rolul benefic pe care l-a avut şcoala în viaţa locuitorilor din Pârneava, în urma căreia şcolarii săi şi-au depăşit condiţia socială a părinţilor şi în acelaşi timp şi prin alte exemple oferite se poate observa un transfer, mai ales după război, a populaţiei din agricultori, „plugari,” cum erau numiţi, în muncitori ori funcţionari, iar în unele cazuri în industriaşi, de prestigiu în comunitatea oraşului. Este cazul unui „băiat sărac din Pârneava,” care după absolvirea şcolii primare superioare, nu a mai avut posibilitatea de a-şi continua studiile învăţând meseria de tipograf. Pe parcurs, prin forţe proprii şi-a complectat studiile, chiar în străinătate, reuşind să devină unul dintre cei mai buni tipografi ai oraşului, având chiar propria lui tipografie, pe care şi-a dotat-o cu cele mai moderne şi mai performante utilaje. Acest tipograf, Gheorghe Ienci, îi va tipării fostului său învăţător şi director, carte din care cu plăcere cităm. Pentru meritele sale în domeniul comercial şi industrial, ajunge să fie unul dintre cei mai prosperi industriaşi din Arad, fiind chiar decorat de regele României cu „Meritul comercial şi industrial.” În fabricile şi atelierele sale îşi vor găsi loc de muncă mulţi dintre locuitorii din Pârneava, el rămânâd aşa cum s-a văzut, ataşat de locul naşterii, al şcolii şi al copilăriei sale. „Aci trebuie să amintim şi pe Gheorghe Ienci, care ca un băiat sărac din Pârneava, n’a mai putut face altă şcoală, trecând la meserie, unde a învăţat arta tipografică. Complectându-şi cunoştinţele şi în străinătate, a devenit unul dintre cei mai buni lucrători tipografi. Iar azi, fiind hărăzit de soartă, e înstărit, având cea mai frumoasă tipografie din Arad, amenajată fiind cu cele mai moderne maşini de tipar, turnătorie, compactorie şi cartonagerie. Toate din sârguinţa şi truda proprie şi ca un băiat treaz a devenit azi mare industriaş în oraşul nostru. Iar M.Sa Regele, l-a decorat cu «Meritul comercial şi industrial».Aici se dovedeşte mai bine proverbul:«Ajută-te că şi Dumnezeu te va ajuta!»” (Ibidem, p.p.27-28) Politica şcolară a învăţătorilor din Pârneava, din perioada premergătoare primului război mondial, era aceea de ajutorare a populaţiei sărăcite din cartier, prin „aplicarea absolvenţilor de 6 clase la intreprinderi.”

În urma unei statistici, oferite de Iosif Moldovan, referitoare la situaţia absolvenţilor săi, constatăm numărul mare, pentru acea vreme, 1909-1910, a celor care au păşit pe porţile fabricilor, atelierelor au întreprinderilor din oraş, părăsind meseria de „plugari” a părinţilor lor. „La anul 1909, cu trecerea la pensiune a binemeritaţilor Nicolae Ştefu şi Ioan Vancu, programul stabilit în deplin acord, de a ameliora bunăstarea socială a plugarilor sărăciţi şi a meseriaşilor decăzuţi, prin aplicarea absolvenţilor de 6 clase la întreprinderi mai de seamă şi meserii mai rentabile, era în mare parte realizat, după cum se arată în raportul şcolar al anului 1909-1910, până când peste 100 dintre absolvenţi cu 6 clase au fost aplicaţi la diferite ramuri de industrie, 22 la comerţ şi 12 trecuţi la preparandie.

Meseriile alese au fost: 4 desemnători arhitecţi, 5 zidari, 4 dulgheri, 3 strungari, 3 tinichigii, 3 sculptori, 1 vopsitor, 1 grădinar, 6 croitori, 10 tipografi, 5 fotografi, 4 compactori, 4 frizeri, 4 măcelari, 4 ciubotari, 1 ţesător de pânză, 14 eleve ai şcoalei de arte şi meserii, secţia lemnărie, iar 4 metalurgie. Dintre fetele absolvente de 6 clase, 10 deveniră croitorese, 6 aplicate în comerţ, 4 la compactorie. Numărul acestora se sporeşte însă îndoit şi întreit prin cei aplicaţi direct la meserii direct de către părinţi, încă până a nu termina cursul primar complect, pentru că ideia s’a popularizat în urma îndemnurilor date şi constatările făcute şi de părinţi că: meseria e plug de aur.”(Ibidem, p.p 29-30) Desigur, pentru Iosif Moldovan, pârnevean de baştină, cuvântul plug, din proverbul spus, era mai important decâu brăţară, aşa cum apare în sintagma cuvântului bătrânesc: „Meseria e brăţară de aur!”sau poate pe plan local aşa era cunoscut proverbul, deoarece majoritatea locuitorilor cartierului erau prin tradiţie „plugari” nu meseriaşi, apelativ purtat multă vreme de ţăranii pârneveni. Elevii săi vor îngroşa mai târziu, rândurile meseriaşilor din cartierul Pârneava, dar şi a muncitorilor şi comercianţilor arădeni, ce va spori mereu la începutul de secol al XX-lea, o dată cu dezvoltarea industrializării oraşului.

Mică fabrică de mobilă la început de secol

„În anii următori numărul absolvenţilor de clasa a VI a s’a duplificat. Pe Ion Duma, Dimitrie Haica, Petru Zoiţiu, (n.n va ajunge învăţător în Pârneava la Şcoala primară de pe Str. Lae Barna, pe care în calitate de director o va conduce mult timp în perioada interbelică, colaborator important al revistei învăţătorilor «Şcoala Vremii» unde va publica numeroase articole şi studii de specialitate, dar şi poezii, epigrame, scrieri în proză) şi Vasile Marcu i-am înscris la Preparandie, Pavel Gligorescu a devenit ucenic tinichiger, Pavel Rus strungar, Ioan Hălmăgean şi Atanasie Hălmăgean tipografi, Victor Boşniac, Ioan Pintea şi Alexandru Jucan comercianţi, Ilie Biriş mechanic, Ioan Gabor fotograf. Pe Ştefan Nichin, un absolvent de clasa a VI, în anul 1900, după ce i-am esoperat concesiune ministerială de a fi admis la examenul de diferenţă pentru 4 clase secundare, l-am înscris la Şcoala de arte şi meserii, unde a făcut record (n.n fratele acestuia Ioan Nichin va ajunge doctor în drept şi mai apoi prim-notar al judeţului Arad, în perioada de după unire).

Şcoala de arte şi meserii din Arad

În anul următor, am fost avizaţi de către directorul şcoalei de arte şi meserii, că pentru absolvenţii clasei a VI a de la şcoala noastră, stau deschise porţile Şcoalei de arte şi meserii fără examen de primire.

Astfel, în anul 1901, când numărul absolvenţilor de şase clase se urcase la 20, am dus la Şcoala de arte şi meserii secţiunea tâmplărie pe Gheorghe Măcean, Ioan Dan, Ioan Gligorescu, Gheorghe Curticean, Gheorghe Moţ şi Ilie Măcean, iar la insistenţele noastre, Aurel Ştefu, a trecut la secţia metalurgică. (Iosif Moldovan, op.cit., p.p. 24-25)

Pornind tot de la exemplul învăţătorului său Petru Popoviciu, care era renumit în Arad prin laboratorul său de fizică şi chimie, instalat în casa sumarului Dogariu unde se adună multă lume pentru a vedea „minunile,” experienţele legate de magnetism şi curent electric, noutăţi în acele vremuri, Iosif Moldovan consideră că elevii nu trebuie să fie ignoraţi la aceste noutăţi ale progresului ştiinţei ci trebuie să le cunoască pentru a înţelege mai bine unele fenomene şi de aceea trebuie mărit numărul de ore acordate disciplinelor ştiinţifice. În cuvântul său „Fericirea popoarelor depinde de la bunăstarea lor intelectuală şi materială,” rostit la „Adunarea generală învăţătorească,” în anul şcolar 1895-1896, pledează pentru rolul pe care îl are învăţătorul în emanciparea omului din popor, prin elevi, pentru că „învăţătura este cea mai puternică armă cu care ne putem apăra contra multor neajunsuri ce ne întâmpină în viaţă,” pledând astfel pentru un învăţământ poporal deschis celor mai noi descoperiri în domeniul ştiinţelor şi a progresului uman. Pentru el, o naţiune nu se poate ridica şi lumina decât prin învăţătură, prin ştiinţă de carte, prin meserii, şi de aceea învăţătorul confesional are un rol, prin şcoala pe care o face, covărşitor în emanciparea poporului său. „Îmbrăţişând ideile pedagogice înaintate ale timpului său, idei ce pătrundeau şi erau experimentele şi aplicate îndeosebi de către profesorii de pedagogie de la Preparandie (n.n e vorba de dr.Lazăr Petrovici şi dr. Petru Pipoş), Iosif Moldovan pledează pentru mărirea numărului de ore ce trebuie acordat ştiinţelor reale: aritmetica, fizica, ştiinţele naturale, geografia, etc. Cu ocazia ţinerii în anul 1911 a adunării generale a «Reuniunii învăţătorilor arădeni» prezintă opiniile sale pedagogice în această direcţie în lucrarea cu tema: «Despre gravitatea pământului, magnetism, electricitate, cu aplicarea noilor aparate». În sprijinul acestei tematici, a susţinerii ei pe baza unor demonstraţii practice, învăţătorul aducea argumentarea că învăţământul poporal nu trebuie să rămână «orb şi mut» în faţa descoperirilor şi a progresului ştiinţific, fiindcă această atitudine greşită din partea conducerii şcolilor, a învăţătorilor ar duce la

rămâneri în urmă care ar fi greu, dacă nu imposibil de recuperat mai târziu: «Şi apoi cu deosebire, trebuie să ne trudim noi românii a ne lumina prin învăţătură, pentru că învăţătura este cea mai puternică armă cu care putem să ne apărăm contra multor neajunsuri ce ne întâmpină în viaţă şi astfel ne asigurăm o poziţie mai bună în societatea omenească şi nouă şi prin noi, naţiunii noastre un viitor strălucit». El pledează cu entuziasm pentru asimilarea ştiinţei de către tineri, subliniind rolul important al şcolii şi al învăţăturii în dezvoltarea culturală a unei naţiuni.” (Mnerie, C., op.cit., p.199) Încă de la întoarcerea sa definitivă în Arad, Iosif Moldovan, urmând sfatul fostului său învăţător Petru Popoviciu, va activa în cadrul Societăţii „Progresul,”societate care avea printre altele şi obiectivul de a plasa, în diferite locuri de muncă, pe tinerii dornici de a învăţa o meserie şi „de-ai ocroti în timpul uceniciei,” înţelegând prin aceasta ajutor din partea societăţii. Datele statistice şcolare din acea perioadă menţionează numărul tot mai mare al şcolarilor pârnăveni care după terminarea clasei a VI-a sau îndreptat spre meserii, spre comerţ, spre Preparandie, puţini dintre ei rămânând în agricultură. Chiar dacă unii au abandonat şcoala în clasa a IV-a şi a V-a aceştia au devenit ucenici pe la diverşi „maeştri” ai cartierului, învăţând astfel o meserie la locul de muncă. Iosif Moldovan îşi va aduce o mare contribuţie la ridicarea în Pârneava a vieţii culturale şi spirituale a etniei româneşti prin organizarea în cadrul Societăţii „Progresul” a unor memorabile acţiuni culturale ce constau în coruri, piese de teatru, dansuri populare, conferinţe cu teme ştiinţifice, literare şi sociale, având alături de el pe învăţătorii Nicolae Ştefu, Ion Vidu şi Ion Vancu, continuând astfel tradiţia lui Petru Popoviciu, acţiuni ce vor continua şi se vor amplifica chiar după desfiinţarea societăţii. „De aici în colo, cu corul măeştrilor şi a plugarilor organizat de Nicolae Ştefu şi trupa diletanţilor condusă şi instruită de noi (n.n Iosif Moldovan) am început a aranja concerte şi reprezentaţiuni teatrale, împreunate cu petreceri de dans, urmând exemplul lui Petru Popoviciu, cu scopul de a închega iarăşi rândurile şi a deştepta interesul social pentru cultura românească. Străduinţele noastre, cu aranjarea concertelor, reprezntaţiilor teatrale şi a maialurilor, împreunate manifestaţii de stradă, cu sporturi, muzică, cântece şi jocuri şi de a purta bina (n.n scena) în spate pe la

«Crucea albă», Corporaţiunea meseriaşilor, păduriţă şi pădurea Ceala, cu dorinţa de a atrage şi plugărimea la asemenea manifestaţiuni, a zămislit ideea clădirii unei case naţionale cu bină permanentă în Pârneava.”(Moldovan,I.,op.cit., p.p.21-22) Iosif Moldovan va avea şi el o contribuţie importantă, la ridicarea în Pârneava a „Casei Naţionale,” a celor două şcoli primare româneşti din Strada Lae Barna, astăzi Conduraşilor şi din Strada Dorobanţilor, datorită bunelor sale relaţii cu conducătorii Băncii „Victoria”, dr.Nicolae Oncu, P.S Roman Ciorogariu, dar mai ales cu directorul executiv al acesteia Sava Raicu, pârnăvean şi el, precum şi datorită importantei sale funcţii administrative, pe care o deţinea în acel moment, de director al şcolilor primare confesionale ortodoxe din Arad, încă din 1898, funcţie pe care a ştiut să o folosească numai în interes naţional. S-a organizat atunci o colectă publică prin aşa numita „vânzare de cărămizi,”adică cu câţi bani contribuie fiecare pentru a cumpăra cărămizi necesare construcţiei, s-au susţinut numeroase spectacole iar sumele încasate au fost destinate scopului propus, s-au făcut donaţii importante din partea unor familii de români cu stare, s-a lucrat apoi prin muncă benevolă, prestată de plugarii cartierului şi toate acestea sub directa îndrumare a lui Iosif Moldovan şi a celorlalţi învăţători Nicolae Ştefu şi Ion Vancu, ce au văzut prin această realizare un ideal naţional. Şi într-adevăr „Casa Naţională” din Pârneava a jucat din plin, de-a lungul anilor ce au urmat, un rol foarte important în realizarea idealului naţional prin importantele acţiuni politice şi culturale desfăşurate între zidurile sale româneşti. „Şi cuvântul trup s’a făcut din venitele adunate la reprezentaţiuni, dar mai ales din contribuţia institutului «Victoria» şi prestaţiunilor plugarilor, «Casa Naţională» a luat fiinţă, inaugurându-se la anul 1902, cu mari festivaluri şi cu concursul tuturor păturilor sociale.”(Ibidem, p.23)

Manifestările culturale în Pârneava erau la ele acasă, chiar înainte de ridicarea „Casei Naţionale,” deoarece învăţătorii din şcolile cartierului, organizau apreciate serbări şi spectacole, ce se ţineau în şcoală, sau pe scene improvizate, pe timp favorabil mai ales în pădurea Ceala, la sfârşitul anului şcolar.

Principalilor animatori, Iosif Moldovan şi Nicolae Ştefu, li se vor alătura cât de curând şi Mihail Olteanu, numit în anul 1893, prin transfer, de la Şcoala primară confesională din Şega, la Şcoala primară confesională

din Pârneava, Maria Precupaş mutată şi ea de la Şcoala cu clase de aplicaţii din centru, în Pârneava „să preia fetiţele de la şcoala cu clasele inferioare prea populate,” precum şi Ioan Vancu venit de la Şcoala primară confesională din Şiria, iar mai târziu învăţătorul Gheorghe Popoviciu.

Împreună vor organiza, mai ales după înălţarea „Casei Naţionale,” spectacole, serbări şi baluri pe care tinerii din Pârneava, ce făceau parte din formaţii, nu le vor mai uita, pomenindu-le cu dragoste ori de câte ori, cu trecerea anilor, găseau momentul.

Astfel, la sărbătorirea a 30 de ani de la terminarea Şcolii primare curs superior din Pârneava în 1905, unul dintre foştii elevi ai învăţătorului Iosif Moldovan, Dimitrie Boariu, pe atunci în 1935, funcţionar public, îşi aduce aminte cu emoţie şi nostalgie de acele „petreceri” prin care înţelegea spectacole, organizate de învăţători pe scena (bina) „Casei Naţionale.”

Îşi aminteşte cum, pentru pregătirea acestora se muncea fără odihnă „ziua şi noaptea,” cu dragoste şi plăcere, fără a simţi oboseala.

„Casa Naţională,” recent inaugurată, era pe vremea aceea un „loc de pelerinaj,” unde se întâlnea tot tineretul românesc, nu numai din cartier, având aici la dispoziţie şi o mică bibliotecă, cu sală de lectură unde se puteau citi „ziare româneşti,” chiar şi cele aduse din Regatul Român.

Spectacolele de teatru, erau jucate de „trupe de diletanţi”, a căror membrii erau foşti elevi ai şcolii,majoritatea angajaţi, „meseriaşi” sau agricultori.

Aşa cum s-a văzut, şi Moise Colarov, în monografia cartierului, aminteşte că aceste spectacole erau urmate de „baluri,”petreceri apropiate de horele de ţară, în care jocul, dansul popular, era la loc de cinste.

Piesele de teatru, puse în scenă, erau în majoritatea lor, adaptări după cele mai cunoscute poezii, cu caracter eroic şi naţional, a lui Vasile Alecsandri şi George Coşbuc.

Iosif Moldovan şi Nicolae Ştefu, adaptau şi improvizau adevărate scenarii, din poezii ca „Peneş Curcanu” de Vasile Alecsandri sau „Rugămintea din urmă” de G.Coşbuc, poezii inspirate din faptele de arme ale ostaşilor români, în luptele cu turcii, din timpul Războiului de Independenţă din 1877, ce a avut un mare impact în conştiinţa naţională a românilor ardeleni.

„Trupă de diletanţi” din Pârneava instruiţi de Iosif Moldovan

Asemenea spectacole aveau un puternic caracter naţional, încât, astăzi, ne mirăm cum au putut fi reprezentate, într-o perioadă deloc prielnică manifestării spiritului naţional românesc în cadrul monarhiei Austro-Ungare de atunci. Se mai puneau în scenă piese clasice din literatura română sau chiar străină, adaptate şi regizate de Iosif Moldovan.

Piesele se jucau pe o „bină”(scena) mare şi spaţioasă a sălii de spectacol, având un decor adecvat scenariului, iar vestimentaţia actorilor „a diletanţilor” cum sunt numiţi, era împrumutată de multe ori de la teatru, în mare parte, la care se mai adăuga şi cea confecţionată de aceştia, după posibilităţi şi priceperi.

Astfel, într-un spectacol, de acest gen, pe cortina scenei era pictată o femeie puternică şi impunătoare, o luptătoare ce simboliza România, purtând un veston de uniformă militară „galbin-auriu” peste care era trecută eşarfa tricolorului românesc. Purta în mână o sabie şi cu ochii „mari albaştri fulgerători” căuta ameninţătoare duşmanul pe care era hotărâtă, după privirea aprigă, să se răzbune.. Era flancată de două citate semnificative, pentru mesajul întruchipat de „România luptătoare,” citate luate bine alese, din cunoscuta poezie a lui Andrei Mureşean,

„Deşteaptă-te, române!” şi anume „Uniţi-vă în cuget!” şi „Uniţi-vă în simţiri!”

Să ne imaginăm sentimentele spectatorilor, când intrând în sala de spectacol a „Casei Naţionale” din Pârneava vedeau cortina scenei atât de sugestiv împodobită. Fără îndoială, doar această imagine constituia un imbold şi un îndemn tacit la unitate naţională, pregătind parcă marele vis al românilor din Ardeal, cel al Unirii cu patria mamă, vis ce nu mai avea mult de aşteptat până să devină realitate.

Cât de mult au fost trăite aceste mici spectacole teatrale, încât nu s-au uitat, după ani de zile, nici cele mai mici amănunte din cele prezentate pe scenă sau reacţiile celor prezenţi, emoţia şi bucuria spectatorilor şi organizatorilor, rămânând mereu vii în minte peste ani.

Cum se trăiau acele momente pline de bucurie şi de suflet românesc vom vedea din amintirile relatate, cu multă măiestrie, de unul dintre „diletanţi” de atunci, Constantin Boariu, consemnate în cartea lui Iosif Moldovan „Şcoalele românilor din Arad” editată în anul 1935, în tipografia fostului său elev de la Şcoala primară superioară din Pârneava, Gheorghe Ienci, carte ce are o scurtă şi semnificativă prefaţă, semnată de trei dintre foşti săi elevi.

„Prefaţă La praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel în 29 iunie 1935,

am ţinut convenire colegială de 30 ani de la absolvirea şcoalei primare superioare (n.n din Pârneava).

Pentru eternizarea acestui extraordinar eveniment din viaţa noastră, la dorinţa celor prezenţi, conferinţa ţinută de fostul nostru învăţător – director Iosif Moldovan, dimpreună cu fotografiile şi desemnele arătate şi păstrate ca scumpe suvenire din viaţa sa, le cuprindem în această broşură-album ca vecinică amintire pentru noi şi urmaşii noştri. Arad, la 9 iunie 1935

Din încredinţarea coşcolarilor: Dimitrie Boariu-funcţionar comunal

Gheorghe Ienci-industriaş(n.n şi proprietar de editură) Sava Palaca-plugar(n.n ţăran din Pârneava)”

Spre a sublinia entuziasmul şi bucuria pârnevenilor la asemenea spectacole româneşti vom cita o mare parte din cuvântul lui Dimitrie Boariu, funcţionar comunal, posibil în Pârneava, la „convenirea colegială,” prilejuită de trecerea a 30 de ani de la terminarea Şcolii

primare superioare din Pârneava, mutată în ultimul an în clădirea Şcolii Centrale, unde Iosif Moldovan fusese numit director.

Întâlnirea de 30 de ani a şcolarilor cu învăţătorul - director Iosif Moldovan

(Arad la 29 iunie 1935). „Cum zic, bătrânul nostru învăţător Iosif Moldovan este fala şi mândria Aradului şi îndeosebi a Pârnevei unde s’a născut şi unde mai târziu a fost ales de pârneveni ca învăţător al lor. Un bun organizator, un stâlp tare şi o santinelă aprigă a românismului de-aici. Câte petreceri n’a aranjat, împreunate cu teatru, concert şi dans, necunoscând oboseala, muncind ziua şi noaptea, strângând în jurul său îndeosebi cetele de meseriaşi-care formau pe atunci înteligenţa Aradului-mai toţi foşti şcolari ai lui. Îmi aduc aminte de frumoasa piesă „Vlăduţul mamii” jucată cu Pavel Budai:Vlăduţul şi Rozi Moţ: Smărăndiţa. Asta a fost prima piesă teatrală jucată în „Casa Naţională” din nou clădită şi inaugurată cam pela 1903(n.n în 1902). Cu piesa asta, s’a deschis drumul celorlalte, cucerind terenuri în viaţa culturală, introducându-se la noi un nou spirit, un nou suflu pe teren cultural. Aşa că „Casa Naţională” a fost un loc de pelerinaj, fiind aci sală de lectură cu ziare româneşti şi bibliotecă. Aci se ţineau conferinţe, corul meseriaşilor şi repeţiile diletanţilor. Bina era spaţioasă, ca la teatru, cu o cortină mare pe care era zugrăvită o femeie puternică, cu sabia’n mână, stând rezemată de un scut,

purtând un veston galben-auriu spintecat de tricolorul românesc şi cu ochii săi mari albaştri fulgerători, căuta par’că duşmanul, jurându-i răzbunare! Era: România. Iar de două părţi sta scris: „Uniţi-vă în cuget!” „Uniţi-vă în simţiri!” N’am să uit niciodată „Rugămintea din urmă” jucată cu mare fast. Eram 16 dorobanţi şi 9 turci, natural cu haine împrumutate dela teatru şi complectate cu ale noastre. Păşim mândri pe scenă cu pana de curcan în căciulă, cu opinci şi puşti de lemn, perândându-ne de vre-o trei ori, lumea entuziasmată se scula’n picioare şi aplauda frenetic, credea că suntem o companie întreagă, iar noi cu toba şi vinandiera (Ileana Lucaciu) în urmă, mergeau „la războiu” cântând: Din câmp, de-acasă dela plug Plecat-am astă vară Ca să scăpăm de chin de jug Sărmana scumpă ţară... Toţi dorobanţi toţi căciulari Români de viţă veche Purtăm opinci, suman, iţari Şi cujma pe-o ureche. Apoi scena cu atacul: strigătele cu năvala, puşcăturile, focul bengalic. (Şi spaima domnului Moldovan, când s’a aprins bina la proba generală.) Tărgile cu răniţi: români şi turci. Sunetul goarnei; şi când Lisandru Alămorean îşi i-a rămas bun dela rănitul Stan Vârcolacul: Şi ajuns în sat De-or întreba de-a mea venire, Tu’n loc de adevăr Să spui, că n’ai de mine ştire. Că n’am fost la un regiment Dar spunele ce-ţi place, Căci pentru ei, ori viu ori mort Tot una face! * Iar Linii de s’ar întâmpla Să vă’ntâlniţi vre-odată, Să-i spui, că-s sănătos Şi a-şi vrea s’o aflu măritată * Ş’acum dă-mi mâna

C’a sunat gornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare! Ş’ajuns în ţară, eu te rog Fă-mi cel din urmă bine: Pământul ţării să-l săruţi Şi pentru mine!

Era un alai nemaipomenit. Cum? Dorobanţul român-aici?! Şi am văzut pe popa Văţan cum îi curgeau bumbi lacrimile de bucurie, iar fiertat bătrânul Nicolae Oncu, a venit la rampă şi cu mâinile tremurânde ne-a înbrăţoşat pe toţi zicând:

- Dragii mei, sunteţi români adevăraţi! Apoi doinele româneşti cântate de Maria Nichin, Agatia Truţa,

Catiţa Lucaci şi altele. „Noaptea de Sf. Gheorghe,” „Distraşii,” „Nepotul răsfăţat, „ „Slugă la doi stăpâni,” „Pictorul fără voie,” „Soare cu ploaie,” „Otravă de hârciogi,” „Liliacul,” „Peatra din casă,” „Otrava femeiască,” „Moş Arvinte” etc. toate jucate la îndemnul, şi stăruinţa şi supravegherea d-lui Moldovan.” (Ibidem, p.p 42-44)

Înainte şi chiar după ridicarea „Casei Naţionale” şcolile confesionale româneşti din Pârneva, cu prilejul mai ales a unor sărbători creştine, dar şi la sfârşitul anului, prezentau serbări şcolare, cu participarea largă a pârnevenilor, serbări la care luau parte adesea şi fruntaşii politici arădeni.

Iosif Moldovan într-un articol comemorativ, înclinat memoriei dr. Ştefan Cicio Pop, publicat în ziarul „Curierul” (1934), surprinde atmosfera românească a unei asemenea serbări, cu cântece şi dansuri naţionale, la care a participat şi deputatul român, care după ce le-a vorbit cu suflet celor prezenţi despre idealurile românilor s-a prins în horă, cucerind audienţa prin chiotele şi strigăturile sale ardeleneşti.

„Învăţătorul Iosif Moldovan, unul dintre animatorii vieţii culturale româneşti din Arad de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, publică un articol memoralistic, care avea ca punct de plecare o serbare a şcolilor ortodoxe româneşti, desfăşurată a doua zi de după Rusalii, în Pădurea Ceala. La serbarea respectivă a sosit la un moment dat şi Vasile Mangra însoţit de Ştefan Cicio Pop. Acesta din urmă s-a urcat pe un butoi «şi a început să ne scormonească sufletele prin oratoria lui fermecătoare». După aceasta s-a aruncat în mijlocul horei, cucerind audienţa cu «chiotele şi descântecele ardeleneşti» duse de

vânt şi repetate în ecoul pădurii. De aici începând Ştefan Cicio Pop era nedespărţit de noi. N-a lipsit de la nici o întrunire românescă. Ele era cel mai mare animator al învăţătorilor la arnjarea concertelor cu corurile şi trupele de diletanţi compuse din măeştri şi ţărani.” (Pădurean, Corneliu, La moartea lui Ştefan Cicio Pop [în] Pădurean, C., (coordonator) – Ştefan Cicio Pop-studii, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2009, p.138)

Pădurea Ceala, fiind aproape de Şcolile româneşti din Pârneava, era locul unde se organizau excursii sau unde învăţătorii Iosif Moldovan, Nicolae Ştefu, Mihai Oltean ori Ioan Vancu, cu prilejul maialelor, îşi duceau şcolarii, într-o atmosferă de sărbătoare, cu steagul bisericii „cel vânăt” (n.n albastru) în frunte şi chiar însoţiţi de muzică. Fiecare şcoală purta de obicei la pălărie o panglică diferită, şcolarii învăţătorilor Moldovan şi Ştefu „funtă roşie,” a învăţătorului Olteanu „galbenă” iar „şcoala lui Vancu” albastră.

Mascat, se forma tricolorul românesc şi astfel îşi manifestau „sânţământul naţional” prin aceste mici simboluri pe care elevii în complicitate cu învăţătorii le înţelegeau şi le împărtăşeau cu bucurie ascunsă.

În pădurea Ceala se petreceau, cu prilejul acestor maialuri, clipe de neuitat prin programele susţinute de şcolari în care dansul şi cântecul românesc era prezent.

Fără îndoială că manifestările artistice ale şcolarilor atrăgeau pe majoritatea locuitorilor din Pârneava şi chiar din oraş, venind să asiste la serbări şi să se întâlnească unii cu alţii, ca în zilele de sărbătoare. Mulţi dintre cei prezenţi îşi îmbrăcau cu fală şi ostentativ costumul naţional, considerând astfel maialul o sărbătoare românească.

Acelaşi fost elev, al lui Iosif Moldovan, funcţionarul din anii 1935, Dimitrie Boariu, îşi aminteşte cu dragoste, nostalgie dar şi mândrie, la aniversarea învăţătorului, de aceste unice momente din viaţa sa, prilejuite de excursiile şi maialurile organizate în pădurea Ceala, în vremurile acelea ale copilăriei sale şi în anii de şcoală când, elevii în drumeţia spre pădure, intonau tot felul de poezii şi cântece româneşti cum ar fi şi cântecul, cu pronunţat caracter mobilizator intitulat „Drum bun” pe versurile lui Ioan Petreanu (1864-1904), fost profesor de limba română şi istorie la Preparandia din Arad, versuri ce se înscriu pe linia entuziasmului general asemănător cu cel al poeziei lui Vasile Alecsandri „Peneş Curcanul.”

„Tot de şcoală se leagă şi copilăria noastră. Cum zice şi marele scriitor Maxim Gorki: «cine nu are copilărie, nu se poate numi om»... Începând cu fuga după fluturi şi gândaci, jocuri frumoase «de-a ţica»,«dodola», «popicu», şi altele.

Apoi frumoasele ecscursiuni la câmp şi pădure (n.n Ceala) fiind instruiţi milităreşte: «drepţi»,«rând flanc stâng», «dreapta», etc, în frunte cu iubitul nostru învăţător şi toba, mergeau cântînd:

Drum bun, drum bun, toba bate, Drum bun, bravi români. Cu sacul, cu sacul pe spate Cu armele în mâini. Fie la paradă, Fie la război,

Toţi în şir grămadă Veseli mergem noi...

Şi cuprinşi de admiraţie păşeam noi şi cântam par’că cu inima’n dinţi. Eram desculţi, dar vioi, sprinteni şi plini de energie. Apoi maialurile frumoase din pădure, cum mergeau cu steagul cel vânăt din biserică şi cu muzica militară’n frunte înşiraţi fiind: şcoala lui Moldovan şi Ştefu cu fundă roşie la pălărie, a lui Oltean cu galbenă, iar şcoala lui Vancu cu fundă albastră. Manifestându-ne astfel sânţământul nostru naţional, în mod deghizat, pe sub ascuns cum am putut. Toate amintiri cari ne înviorează şi ne’ncălzeşte când ne gândim la ele.” (Moldovan, I., op.cit., p.p.44-45) Pădurea Ceala va continua să fie şi în perioada următoare de după primul război mondial, în anii interbelici, locul unde se organizau şi se ţineau, la sfârşitul anului şcolar, impresionante serbări şcolare, ce atrăgeau, într-o atmosferă de sărbătoare, pe mulţi dintre locuitorii cartierului Pârneav, mai ales, dar şi din oraş ori împrejurimi.

În afara preocupărilor şi atribuţiilor sale în domeniul organizării şi administrării învăţământului arădean, în perioada de după Unire, Iosif Moldovan, ca fiu al Pârnevei, se va îngriji în continuare şi de ridicarea vieţii economice şi sociale a locuitorilor cartierului său. La propunerea şi la iniţiativa sa, încă din iunie 1922, se va înfiinţa o cooperativă sătească, ce va lua numele cartierului, afiliată la uniunea naţională a „Cooperativelor săteşti” cu sediul central în Bucureşti.

Având la început un număr doar de 55 de membri, mulţi dintre ei fiind învăţători sau profesori, Iosif Moldovan, va reuşi în calitatea sa de preşedinte onorific să obţină sprijin financiar de la „Banca centrală”, filiala Arad, să mărească prin investiţii capitalul şi venitul cooperativei atrăgând astfel noi membri, recrutaţi din rândurile locuitorilor din Pârneava, indiferent de etnie. În numai 10 luni de activitate, la şedinţa de bilanţ, ţinută în sala festivă a primăriei municipiului, s-a arătat că printr-o bună gestionare a fondurilor, capitalul acestuia a crescut de la 4 800 lei la un venit de 167 735 lei, iar numărul membrilor s-a mărit la 250 de persoane. Ziarul arădean „Solidaritatea,” din 6 mai 1923, prezintă în coloanele sale, întrunirea cooperatorilor precum şi realizările, aşa cum rezultă în urma bilanţului. Cât de mare importanţă, în viaţa economică a oraşului, i s-a acordat cooperativei din Pârneava, fiind prima de acest fel, se vede şi din organizarea întrunirii tocmai în sediul primăriei, în prezenţa unor oficialităţi locale şi a unui inspector sosit de la Bucureşti. Cel care va conduce întreaga şedinţă va fi Iosif Moldovan. „Duminică la 29 Aprilie a.c în sala de şedinţă a Primăriei, s’a ţinut I-a adunare generală ord.a coop.«Pârneavana» din Arad sub conducerea preşedintelui de onoare dl.Iosif Moldovan, revizor şcolar şi a preşedintelui cooperativei Gheorghe Popoviciu, înv. în Arad. Fiind prezenţi 100 membri între cari am remarcat pe d-nii: Ioan Corlat inspector al centrului coop. săteşti, Vasile Dârlea prim-pretor, Dr. Iustin Miron adv., Arcadie Jular jubprefect de poliţie, Gheorghe Ionescu prof. liceal, Ioan Pocioianu şeful circ.I din Arad,Teodorescu profesor liceal, D.Olariu, D.Balint sub-rev., P.Zoţiu, V.Gulesiu, L.Dublea, T.Giurulescu învăţători s.a. Din raportul consiliului de administraţie se constată că coop. s’a înfiinţat cu 55 membri cu un capital de 4 800 lei. Azi numără 250 membri, are casă proprie (n.n sediu) şi s’a încheiat bilanţul anului 1922 după o activitate numai de 10 luni cu un venit 167 735 lei. La acest rezultat a ajuns prin ajutorul d-lui dir.general al «Cooperativelor săteşti» din Bucureşti şi a On. Direcţiunii a «Băncii centrale» filiala Arad, cărora adunarea generală le-a exprimat mulţămită pentru bunăvoinţa şi încrederea ce a avut’o în conducătorii acestei cooperative.”( I-a adunare geneală ordinară a coop. «Pârneavana» din Arad, „Solidaritatea,” Anul II, Nr.31, 6 mai 1923, p.3)

Datorită veniturilor importante obţinute, Cooperativa sătească «Pârneavana» îşi va permite să facă şi acţiuni caritabile, prin acordarea unor sume de bani în construcţia unor edificii şcoare sau să acorde burse substanţiale pentru cei mai buni şcolari proveniţi din familie săracă. Tot în cadrul adunării generale se va hotărî ca în centrul oraşului cooperativa să-şi înfiinţeze şi să-şi deschidă încă două filiale ce se vor ocupa de coloniale şi de pielărie. „Distribuindu-se venitul net de 32 178, s’a dat între altele: pentru construirea de şcoli 1000 lei, pentru convictul înfiinţat la liceul de băieţi 500 lei, Şcoalei de contabili şi ed.coop din Arad 3000 lei. Asemenea prima de cumpărare a membrilor, s’a renunţat la ea şi s’a decis a se da ca bursă de câte 1000 lei celor mai buni şcolari. S’a decis dechiderea a două filiale în centrul oraşului: una pentru coloniale şi una pentru pielărie din care se vor aproviziona pantofarii din Arad şi judeţ.” (Ibidem, p.3) Se va trece în cadrul adunării generale, la alegerea consiliului de administraţie ce-l va avea din nou în fruntea sa pe „Iosif Moldovan rev.şcolar” alături de Alexa Zaslo, Arcadie Julan, Zenovie Voştinar, Mihai Oltăcan, Gh.Popovici şi alţii. Chiar după retragerea sa oficială din învăţământ, în aprilie 1926, Iosif Moldovan va continua să fie prezent încă în viaţa învăţământului românesc din Arad aflat, cum era firesc, într-o fază de reorganizare, urmărind îndeaproape şi cu atenţie măsurile aplicate de revizoratul şcolar judeţean şi păstrând strânse relaţii cu revizorii şcolari, mulţi dintre aceştia fiindu-i odată subalterni şi prieteni, cum era cazul revizorilor Nicolae Cristea sau Eugen Spinanţiu. Cu directorii şcolilor primare din Pârneava avea de asemenea relaţii foarte apropiate, Ioan Cădariu, directorul Şcolii primare Nr.3 din Str. Rahovei, îi era rudă apropiată, Petru Zoţiu, directorul Şcolii primare Nr.4 din Str. Lae Barna îi fusese elev, iar Simeon Albu director la Şcoala primară Nr.22 curs superior din Str. Oituz 108-114, îi era bun prieten, fiind şi revizor şcolar în perioada sa de conducere a învăţământului arădean, fiind şi redactorul responsabil al revistei „Şcoala Primară” organul de informaţiuni a învăţătorilor din Revizoratul Aradului, din acei ani. Iosif Moldovan era mereu în contact cu foştii săi elevi, care acum deţineau la nivelul oraşului şi a judeţului funcţii foarte importante sau

erau personalităţi de marcă în domeniul în care activau. Astfel dr. Ioan Nichin, doctor în drept era prim-notar al judeţului, profesor la şcoala de notari, autor de cărţi şi manuale „care ca băiat sărac şi mulţi la o mamă văduvă, cu chiu cu vai a făcut studii academice şi care dintre voi a făcut cea mai mare carieră, fiind astăzi secretarul general al Prefecturii judeţului Arad,”(n.n personalitate marcantă a administraţiei judeţului Arad în perioada interbelică autor al cărţii de referinţă: Monografia administrativă a judeţului Arad-Realizările administraţiei româneşti de la Unire şi până-n 1938, Arad,1938) „apoi dr.Sabin Moldovan preşedinte de tribunal, Dr.Sever Ispravnic, Ionel Moldovan, Vasile Pop, avocaţi, Virgil Botiş inginer, Tiberiu Popovici, Eugen Botiş şi Caius Iacob (n.n nepotul lui Iosif Moldovan, ajuns academician), trei fii ai oraşului Arad, cari şi-au luat cu distincţie diploma de doctori la Universitatea din Paris,” „precum şi o seamă de doamne şi domnişoare din elita societăţii de azi: Hermina Vuia m.(n.n măritată) Orezeanu prim-preşedinte de tribunal, Cornelia Moldovan m.Dr. Iacob, profesor universitar, Hortensia Raicu m.Dr. Marşeu f. prefect, preşedintă a camerei de agricultură, Sidonia Niga m.Putici una din cele mai bune învăţătoare ale Aradului, Onora Luca pianistă cu renume şi alte multe cari fac cinste şi înalţă prestigiul şcoalelor româneşti din vremea acelea (n.n a şcolilor confesionale din Pârneava) precum şi mândria noastră de fost învăţător al lor.” (Moldovan,I., op.cit., p.36) Desigur lista de nume de foşti elevi, pomenită de Iosif Moldovan la întâlnirea din 1935, a treizeci de ani de la terminarea unei promoţii a şcolilor sale este mult mai lungă şi probabil cuprindea şi alte nume importante din viaţa Aradului de atunci. Pentru foştii săi elevi şi pentru cei care l-au cunoscut, Iosif Moldovan a rămas în memorie ca personalitatea cea mai importantă pentru şcoala românească confesională din vremea Austro-Ungariei, atât la nivelul oraşului, mai ales în Pârneava, dar şi la nivelul comitatului, fiind „santinela învăţământului românesc” cum mărturisea unul dintre elevii săi de odinioară pentru care „memoria binecuvântată a învăţătorului nostru Iosif Moldovan a rămas neclintită şi nestrămutată în sufletul nostru, ca statuia antică a soldatului roman din cetatea Pompei. Pentru că iubitul nostru învăţător este lumina vie care luminează deapururi în mijlocul nostru.” (Ibidem, p.56)

V.2 În semn de rămas bun Spre sfârşitul vieţii, Iosif Moldovan, ca dealtfel marea majoritate a românilor care „au trăit toate umilinţele şi amărăciunile semenilor săi dinainte de întregire,”privea cu teamă şi îngrijorare spre noua politică revizionistă a unor state europene, în care se instauraseră regimuri totalitare de tip fascist sau comunist, Germania, Italia sau U.R.S.S, politică la care aderaseră şi alte state mai mici ca Ungaria şi Bulgaria, nemulţumite de acordurile păcii semnate după sfârşitul primului război mondial, la Paris, state ce avansau acum pretenţii şi revendicări teritoriale, revizioniste. Cu toate că era bătrân, având şi probleme de sănătate, Iosif Moldovan va lua parte la majoritatea acţiunilor de protest împotriva pretenţiilor teritoriale, organizate şi la Arad de „Liga antirevizionistă,” din care făcea parte îndemnându-şi conaţionalii mai tineri să lupte şi să nu cedeze „nici o palmă din trupul sfânt al ţării” şi îi îndemna „să fie demni de amintirea înainaşilor lor,”a celor care au crezut, au luptat şi au murit pentru cauza Unirii.

Revista învăţătorilor „Şcoala Vremii” aduce un pios omagiu memoriei

dascălului Iosif Moldovan

Se va stinge din viaţă într-un moment de mare răscruce pentru soarta ţării, luând cu el îngrijorarea neamului său, simbolic murind chiar în noaptea sfântă a Învierii Domnului, la 28 aprilie 1940, cu puţin înainte de hotărârea Diktatului de la Viena (30 august 1940), zi ce va îndurera întregul Ardeal românesc. „A murit cu puţin înainte de data când Ardealul a fost umilit şi ciopârţit. A fost un privilegiat că moartea i-a venit la timp, spre a nu-şi mai vedea neamul căzut în robie. Dar dincolo de marginile vieţii, din lăcaşul rece al mormântului său, dascălul Iosif Moldovan ne strigă tuturora să ducem mai departe lupta pentru dezrobire şi izbăvire. Cu glas de foc, se adresează celor căzuţi în robie să nu lase ca limba românească să fie cu totul lăsată uitării, acolo unde duşmanii taie şi spintecă pe capete. În zilele acestea a trăit şi el, după care au urmat altele mai măreţe. Iar colegilor săi, mai tineri, rămaşi în ţara liberă, le cere să fie demni de amintirea înaintaşilor, le cere să fie luminatorii şi apărătorii poporului celui mult din satele noastre, care înverzesc atât de frumos, deşi a căzut toamna peste holde. Să mergem tot mai mulţi în perelinagiu la mormântul lui Iosif Moldovan, din cimitirul «Eternitatea», unde înţeleptul dascăl stă de veghe şi ne cere să fim vrednici, ca marea lui generaţie. A făcut parte din generaţia unirii. Să-i urmăm calea cu încredere şi optimism.” (Dr. Pogana, I.Ioan, Pomenirea dascălului Iosif Moldovan [în] Ştirea, anul X, Nr. 2469 , Luni 30 septembrie 1940, p.3) La cei 77 de ani, Iosif Moldovan devenise deja, pentru mai tânăra generaţie, un simbol, simbolul generaţiei luptătoare, a acelora care în vremurile grele prin care trecuse neamul românesc, mai ales înainte de Unire, au avut curajul şi demnitatea de a înfrunta destinul, „jucând un rol măreţ în viaţa noastră naţională.” În vremea în care hotarele României Mari, formate după Unire, se înstrăinau prin forţă şi umiliţă naţională, funerariile lui Iosif Moldovan capătau pentru concetăţenii urbei şi a judeţului, îngrijoraţi şi neliniştiţi de soarta vremelnică a ţării, o semnificaţie aparte. Prin Iosif Moldovan se omagia, în acel moment funest, o generaţie călită în lupta naţională, care nu s-a speriat de asprimea prigoanelor şi nici de temniţele Seghedinului, unde majoritatea fruntaşilor politici au fost încătuşaţi, ci a ieşit prin jertfă învingătoare.

Făcea parte dintr-o generaţie de la care, în acele momente de cumpănă nu numai pentru ţară dar şi pentru istorie, căci se apropia dezastrul provocat de cel de al doilea război mondial, trebuia să se înveţe din îndrăzneala prin care au înfruntat urgiile vremurilor prin care au trecut, şi mai ales, cum spunea dr. Ion I.P, noua generaţie trebuie „să-i urmeze calea cu încredere şi optimism.” Iosif Moldovan era pentru arădeni unul dintre marii dascăli ai generaţiei sale, „era dascălul nostru al tuturor,”cum îl pomenea în predica sa P.S.S Episcopul Andrei al Aradului, cel care va oficia serviciul divin, împreună cu un sobor de 12 preoţi. În semn de mare respect pentru obolul său adus şi în cadrul bisericii ortodoxe române, pe care a slujit-o cu credinţă, catafalcul său a fost aşezat în aula catedralei ortodoxe, fiind înconjurat în afară de rude şi prieteni, de foşti colegi din alte judeţe, unde pe timpul când era inspector şcolar şi-a desfăşurat activitatea de îndrumare şi de organizare a învăţământului de stat românesc din perioada de după Unire. „Eri la orele 3 după amiază a avut loc mare pompă ceremonialul înmormântării veneratului dascăl român Iosif Moldovan. În jurul catafalcului, aşezat în aula bisericiei catedralei ortodoxe, toată familia îndurerată, numeroase rudenii, foşti prieteni, colaboratori şi admiratori ai defunctului, veniţi să dea ultimul salut marelui român şi pedagog cu nepieritoare merite în educaţia mai multora din ultimele generaţii de români, care a fost dascălul confesional Iosif Moldovan. Au fost prezenţi, dintre foşti colegi, învăţători confesionali români, un număr important de mare din toate judeţele limitrofe, unde defunctul şi-a dezvoltat prodicioasa-i activitate ca

P.S.S Episcopul Andrei al Aradului, va oficia slujba

înmormântării

educator al tineretului...” (Înmormântarea lui Iosif Moldovan [în] Ştirea, anul X, Nr. 2469 , Luni 30 aprilie 1940, p.3) Ziarul enumeră numele mai multor personalităţi locale din domeniul învăţământului, dar şi membrii unor reuniuni sau asociaţii patriotice româneşti, culturale sau religioase precum şi preznţa unor învăţători maghiari, evrei sau germani cu care Iosif Moldovan a avut strânse legături pe linie de învăţământ, stimându-se şi respectându-se reciproc. „Afară de foşti colegi ai defunctului au participat aproape toţi intelectualii mai în vârstă din Arad cu care defunctul a colaborat în viaţă în cadrul diferitelor reuniuni şi asociaţii patriotice româneşti, culturale sau religioase. Din partea foştilor colegi maghiari am observat prezenţa dlui învăţător Sarpady Ladislau şi a dlui Artur Zima, apoi a dlui Heim Iosif, învăţător german.”(Ibidem, p.3) Personalitatea lui Iosif Moldovan a fost evocată, printre alţii de P.S.S Andrei Episcopul Aradului, prof.dr.Ilarion Felea de la Institutul Teologic, Dumitru Popovici, învăţător pensionar, fost coleg şi prieten, Nicolae Cristea, din partea Asociaţiei Învăţătorilor, de dr.Alexandru Stoenescu din partea corului «Armonia», în cuvintele cărora „s’a oglindit în mod fidel recunoştiinţa faţă de munca rodnică a celui care a fost dascălul şi primul revizor şcolar român al Aradului,” dar s-au subliniat şi marile sale merite în reorganizarea învăţământului primar şi în judeţele limitrofe în calitate de inspector şcolar de control. „P.S.S Episcopul Andrei în predica sa explică taina vieţii de veci, evocă meritele lui Iosif Moldovan, care pe tărâmul învăţământului primar timp de o jumătate de secol a fost animat de cele mai alese calităţi de dascăl şi educator de tineret, iar pe teren cultural şi religios, nelipsit de la toate manifestările acelor vremuri, a câştigat încrederea colaboratorilor săi cu care a realizat una dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei progresului românesc. Iosif Moldovan s’a stins ca un vrednic creştin. El a auzit rugăciunile înălţate cu prilejul procesiunei de înconjurare din dimineaţa învierii, şi-a revăzut fii, nepoţii s’a împărtăşit dinainte cu sfintele taine, el s’a stins în clipa în care clopotul bisericei anunţau Învierea Domnului. - S’a stins şi a trecut în eternitate dascălul nostru al tuturor-continuă P.S.S Episcopul Andrei. Generaţii întregi au fost crescute de el în dragoste de neam şi Dumnezeu. El a activat alături de preot în strană, cuvântul lui îndrumător era primit şi urmat de şirul generaţiilor crescute

ca venind de la Altar, pline de duhul credinţei. Sfaturile şi poveţele lui au avut în sufletul celor ce se adresau o primire neşovăilnică, au fost o contribuţie de preţ în lupta naţională şi credinţa în Dumnezeu. Preoţimea nu asistă la un mort în doliu, n’am îmbrăcat haina de doliu ci haina de sărbătoare, căci totul e lumină, e înviere, aşa cum se mută dintre noi Iosif Moldovan în lumea Creatorului-încheie P.S.S binecuvântând defunctul.” (Ibidem, p.3) Ziarul informează că Iosif Moldovan a fost condus pe ultimul drum, spre cimitirul „Eternitatea” de o „asistenţă numeroasă de ţărani şi intelectuali, ţărance şi doamne din societatea românească,” străzile Cicio Pop, Consistorului şi Mărăşeşti fiind pline de lume. Revista oficială a Episcopiei Aradului, „Biserica şi Şcoala”, în primul său număr, apărut după moartea lui Iosif Moldovan, îi dedică acestuia pe primele două pagini, un bogat necrolog unde în mişcătoare cuvinte este surprinsă şi conturată personalitatea marelui dispărut.

Revista oficială a Episcopiei Aradului „Biserica şi Şcoala” îi prezintă spre cinstire lui Iosif Moldovan un amplu necrolog.

„... Pensionarea pentru el nu a fost un timp de odihnă. Nu l-am văzut – afară de grădina bisericii sau trotuarul locuinţei – nici odată la plimbare. În schimb era pretutindeni de faţă unde se cereau afirmate interesele superioare ale Neamului şi ale Bisericii. Ca şi înainte de pensionare, el face operă de pedagogie naţională; cheamă din trecut şi învie umbrele înaintaşilor, le îngrijeşte mormintele şi le ridică cruci, rosteşte cuvântări însufleţite şi ţine conferinţe populare. Cuvintele lui erau totdeauna calde şi cuceritoare, înţelepte şi rupte din suflet. Om de vocaţiune, Iosif Moldovan toată viaţa a fost un mare idealist, un apostol de graniţă, un mare naţionalist, dublat de un bun creştin. Colaborator de aproape a lui T.Ciontea, S.Raicu, N.Oncu, R.Ciorogariu, a luptat necontenit pentru ridicarea culturală, morală şi materială a poporului nostru. Ca un fanatic se adresează el învăţătorilor cu îndemnul de a-şi împlini cu sfinţenie chemarea: «Îndemnaţi pe colegii învăţători să ţină mult la ambiţiunea chemării lor, conjuraţi-i să caute ca nici un prunc de român să nu rămână fără ştiinţă de carte; fiţi sfătuitorii poporului; iubiţi-i pe credincioşii maicii noastre biserici şi mână în mână cu preoţii ridicaţi neamul nostru la nivelul popoarelor culte». Dela el ne-a rămas acel dicton pedagogic ce ar trebui afişat pe toţi pereţii şcoalelor şi imprimat pe toate inimile luminătorilor poporului. «Ca să poţi încălzi la sânul tău pe smeriţii copii ai satului, trebue să ai vocaţiune, să fii adevăratul Hristos al satului». Om de iniţiativă, bun organizator şi reformator şcolar, serios, modest, iubitor, onest, darnic şi muncitor, - şi-a cucerit o unanimă admiraţie atât în popor cât şi între conducătorii vieţii noastre publice. Îndrumă pe copiii de români la meserii, adună pe plugari şi meseriaşi să se însoţească – în interesul lor- în tovărăşia băncii „Spiru Haret”, naţionalizează şi organizează în vremea revizoratului şcoalele primare, grădinile de copii şi şcoalele de ucenici; înfiinţează corul revizoratului din care s’a desvoltat „Armonia” de astăzi. Om de cultură naţională şi de conştiinţă religioasă, a avut – cum era şi firesc – o conduită morală ireproşabilă, ceeace a făcut să fie unanim iubit şi respectat. Iosif Moldovan a fost unul dintre puţinii intelectuali arădeni – băştinaşi, - şi cea mai reprezentativă figură de dascăl confesional. Din 76, 58 ani de muncă idealistă a închinat el celor două altare la care a slujit cu neclintit şi neobosit devotament: şcoalei şi Bisericii. Cu steagul în mână, cu condeiul, cu graiul, cu mintea şi cu inima a încălzit, a

luminat, a îmbărbătat, a ajutat, a îndemnat şi a luptat până la moarte, - până ce s’a topit ca o lumânare. Iată un mic buchet de date şi fapte cari ne arată cine a fost adormitul...

Mormântul lui Iosif Moldovan din cimitirul „Eternitatea – Arad”

Iosif Moldovan a trăit româneşte şi a murit creştineşte. Am desprins de pe buzele lui când s’a cuminecat – înainte cu 5 zile de moarte – aceste cuvinte testamentare: «Eu sunt gata la toate; fiţi şi voi gata!... Faceţi-mi careva o cruce». Astfel, după o viaţă lungă, muncită şi întru toate pilduitoare, după săptămâna patimilor – care pentru el a fost mult mai lungă decât cea obişnuită şi după ce şi-a purtat crucea durerii cu resemnarea creştinească, în liniştea şi în lumina dimineţii marelui praznic al Învierii Domnului i s’a dat graţia eliberării şi i s’au deschis porţile Ierusalimului ceresc. Pentru tot ce a lucrat, a sfătuit şi a înfăptuit, Românii Aradului, credincioşi ai sfintei noastre Biserici, depun pe mormântul vrednicului defunct florile admiraţiei şi recunoştinţei lor, iar celor rămaşi ai săi în

această viaţă le adresează cele mai adânc simţite cuvinte de condoleanţe şi de rugăciuni către Dumnezeu, ca să-i mângăe şi să-i binecuvinteze. Dormi în pace apostol neodihnit! Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! ( †Iosif Moldovan, [în] Biserica şi Şcoala, Anul LXIV, Nr.19, 5 Maiu 1940, Arad, p.p.1-2) Prin Iosif Moldovan, Aradul pierdea în acele încercate şi grele momente pentru neamul românesc, pe unul dintre ultimii mari dascăli ai învăţământului confesional din Arad şi din această parte de ţară.

În direcţiunea Şcolii Generale nr. 3 Arad, autorul discutând cu distinsul prof. univ. dr. Vasile Popeangă despre şcolile confesionale româneşti şi

despre personalitatea lui Iosif Moldovan (noiembrie 2009)

CONCLUZII

Multă vreme numele şi personalitatea incontestabilă a celui mai reprezentativ dascăl din şcolile confesionale româneşti ale Aradului, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului următor – Iosif Moldovan – a fost, cu bună ştiinţă, lăsată în tăcere şi uitare, datorită în primul rând situaţiei politice şi sociale din România, de după cel de al doilea război mondial, odată cu instaurarea regimului comunist. Cartea de faţă, intitulată, nu întâmplător – „Iosif Moldovan (1863-1940) – santinela învăţământului românesc din ţinutul Aradului” – şi-a propus, în urma unei îndelungate cercetări, a prezenta cititorului personalitatea unui mare dascăl al neamului cu trudnica sa strădanie, pusă cu dăruire şi fără ezitare în slujba şi spre folosul şcolii româneşti şi a bisericii naţionale. Personalitate complexă a generaţiei sale, făcând parte din liderii acestei generaţii hotărâte şi luptătoare, care va înfrunta, cu mândrie naţională, temniţele Seghedinului, în timpul Imperiului Austro-Ungar, Iosif Moldovan, la fel ca şi majoritatea dascălilor din şcolile confesionale româneşti, va avea de jucat un rol constructiv în formarea şi afirmarea, la tânăra generaţie, a unei culturi şi conştiinţe naţionale, pregătind astfel cu migală măreţul ideal – cel al Unirii cu Ţara. După Unire, pe baza meritelor sale de necontestat în cadrul învăţământului confesional românesc din Arad, precum şi a calităţilor sale de conducător al „Reuniunii învăţătorilor” din comitat, lui Iosif Moldovan, Consiliul Dirigent din Sibiu, îi încredinţează, la 19 mai 1919, conducerea Revizoratului Şcolar al judeţului, făcând parte, astfel, din prima administraţie românescă, recent instalată, devenind şi primul dascăl român care va avea cinstea şi onoarea să ocupe această importantă funcţie pentru destinele noului învăţământ românesc din frământata perioadă istorică. Apreciat pentru constructiva sa politică şcolară, pentru excelenta sa capacitate organizatorică şi pentru competenţele sale cunoştinţe în domeniul conducerii Revizoratului Şcolar al Aradului, Iosif Moldovan va primi la scurt timp şi alte funcţii în ierarhia învăţământului românesc, instaurat în Transilvania, devenind inspector şcolar regional de

îndrumare şi control în judeţele Timiş-Torontal şi Oradea Mare, iar pentru o scurtă perioadă va ajunge şi inspector general al învăţământului primar din România Mare. Pentru importantele sale merite pe linia reorganizării învăţământului românesc din Transilvania, precum şi pentru întreaga sa activitate, de mai bine de 40 de ani, pusă în slujba şcolii, ministrul învăţământului din acea vreme, dr. Constantin Angelescu, îi va conferi personal, prin decret semnat de Regele Ferdinand I două mari decoraţii: „Răsplata muncii pentru învăţământ clasa I” (25 iunie 1922) şi „Coroana României în gradul Cavaler” (9 martie 1923). După cum cititorul a putut constata, primul capitol al cărţii prezintă o scurtă istorie a cartierului Pârneava – veche vatră de cultură şi civilizaţie românească - tocmai pentru o mai bună cunoaştere a mentalităţii şi spiritului românesc de aici, a cartierului în care s-a născut şi s-a format Iosif Moldovan şi unde va reveni, în plină maturitate, de la Lugoj, chemat parcă de sângele străbunilor săi. În aceeaşi şcoală din Pârneava, în care învăţase şi el, avându-l ca învăţător pe Petru Popoviciu, îşi va încununa o strălucită carieră didactică – ajungând a fi remarcat şi considerat – un dascăl de excepţie pentru învăţământul confesional românesc din acea perioadă. Ideea elaborării unor manuale şcolare, chiar şi numai pentru elevii din şcolile primare româneşti din eparhia Aradului, îi aparţine lui Iosif Moldovan, care şi-a dat seama, din bogata sa experienţă şcolară, că manualele pe care le utilizau la clasă, ei dascălii confesionali din şcolile greco-ortodoxe române, erau foarte puţine la număr, vechi şi depăşite mult din punct de vedere metodic, faţă de noile cerinţe didactico-pedagogice existente la acea vreme, şi în calitatea sa de director eparhial al şcolilor romîneşti din Arad, Iosif Moldovan propune colegilor săi elaborarea unor manuale, după „priceperea noastră de dascăli poporali”. Gândul şi năzuinţa sa prinde viaţă în vara anului 1897, când, alături de un alt remarcabil învăţător pârnevean, Nicolae Ştefu, şi împreună cu încă trei învăţători, de mare prestigiu şi reputaţie profesională, vor scoate de sub tiparul Tipografiei Diecezane din Arad, cu mare bucurie şi entuziasm „A.B.C-darul, prima carte de citire”, urmat apoi de cărţile de citire pentru învăţământul primar românesc. Bine concepute şi realizate, noile manuale se vor bucura nu numai de aprecieri din partea învăţătorilor dar vor avea parte şi de o largă publicitate în presa vremii, care în mai multe articole şi comentarii,

apărute atât în gazetele şi revistele locale, cât şi în alte zone, chiar şi în Bucureşti, vor sublinia rolul important şi novator al manualelor învăţătorilor arădeni pentru întreg învăţământul primar confesional românesc din arhidieceza transilvană şi nu numai, confruntându-se şi rivalizând cu cele mai bune manuale pentru clasele primare din Regatul Român. Într-un alt subcapitol al cărţii intitulat „Iosif Moldovan organizator şi reorganizator al «Reuniunii învăţătorilor» din dreapta Mureşului”, este subliniat meritul său, în calitatea sa de vicepreşedinte iar apoi de preşedinte, din anul 1906 şi până în 1919, în coordonarea întregii activităţi a asociaţiei învăţătorilor din întregul comitat, în timpul perioadei Imperiale, când „mereu a organizat-o iniţiind, făcându-i statute şi regulamente potrivite cu spiritul timpului”. Aşa cum se mărturisea, de către contemporani, Iosif Moldovan, „cu ţinuta lui ireproşabilă în adunări îţi insufla respect, dar şi te încuraja! Adunările generale, ce se aranjau cu acest prilej, erau adevărate sărbători pentru dascălul român, oropsit de pe vremuri!” Tot la iniţiativa sa se va înfiinţa revista asociaţiei, ce se va numi „Reuniunea învăţătorilor” (1906), şi care îl va avea pe Iosif Moldovan-redactor responsabil, câţiva ani buni, timp în care revista îşi va câştiga un binemeritat prestigiu. Revista va avea un puternic impact în rândurile învăţătorilor, mai ales a celor tineri care îşi vor găsi în paginile acesteia ocazia exprimării diverselor probleme legate de viaţa şcolii, sau îşi va îndrepta condeiul împotriva celor care încercau a denigra şcoala românească şi pe învăţătorii ei. Cum era şi firesc – interesul lui Iosif Moldovan pentru istoria neamului era mărturisit şi regăsit în diferite studii şi articole, din presa vremii, dar mai ales în cartea „Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan – extras din ţinutul Aradului”(1934), carte despre care s-a vorbit poate prea puţin în acea frământată perioadă, a anilor premergători celui de al doilea război mondial, şi din acest considerent autorul şi-a permis a-i prezenta cartea într-un subcapitol separat, făcându-i o prezentare mai amplă, folosind multe citate şi cu intenţia de a sublinia măiestria artistică şi meşteşugul scrisului cu care a fost înzestrat Iosif Moldovan. Înainte de toate Iosif Moldovan a fost pârnevean. Mereu s-a ocupat şi preocupat de soarta cartierului în care s-a născut şi care l-a format iniţial ca dascăl.

Astfel, în afara preocupărilor şi atribuţiilor sale în domeniul organizării şi administrării învăţământului arădean, în perioada de după Unire, Iosif Moldovan, ca fiu al Pârnevei, se va îngriji şi de ridicarea vieţii economice şi sociale a locuitorilor cartierului său. La propunerea şi la iniţiativa sa, încă din iunie 1922, se va înfiinţa o cooperativă sătească, ce va purta numele cartierului şi va fi afiliată la uniunea naţională a „Cooperativelor săteşti”, cu sediul central la Bucureşti. La scurt timp, datorită veniturilor importante obţinute, Cooperativa sătească „Pârneavana” îşi va permite să facă şi acţiuni caritabile, prin acordarea de sume de bani pentru construcţia şi refacerea unor edificii şcolare sau în conferirea de burse substanţiale pentru cei mai buni şcolari ai cartierului, proveniţi din familii modeste. Va avea parte de o înmormântare plină de onoruri, la care indureraţi au asistat mii de localnici ori veniţi din alte colţuri de ţară, pe care cu cinste le-a slujit Iosif Moldovan, în bogata sa carieră. De la catedrală va fi condus pe ultimul drum, de un imens cortegiu ce va avea în frunte un sobor de 12 preoţi şi pe Episcopul Aradului, de atunci, Î.P.S. Andrei, care va oficia şi slujba înmormântării celui care a fost „dascălul nostru al tuturor”, cum va fi numit de episcop, cel care „a crescut generaţii întregi în dragoste de neam şi Dumnezeu”. În această carte, care este de altfel prima contribuţie monografică dedicată lui Iosif Moldovan, scrisă până acum, autorul, fără a avea pretenţia epuizării materialului informativ privitor la complexa personalitate a celui care a fost reprezentul de frunte al generaţiei sale de dascăli confesionali, din şcolile româneşti de la începutul veacului al XIX-lea şi a celui următor, a încercat doar a pune în lumină câteva pagini uitate din istoria învăţământului din ţinutul Aradului.

Autorul

CONCLUSIONS

For a very long time, the personality of Iosif Moldovan - the most representative teacher of the Romanian confessional schools in Arad at the end of the 19th and the beginning of the 20th century - was deliberately buried in oblivion and silence. This omission is due to the political and social situation in Romania after World War II and the setting up of the communist regime.

The present book, not accidentally entitled – “Iosif Moldovan (1863-1940) - sentinel of the Romanian education in Arad county” intends, after a long research, to present the reader the personality of a great teacher of our nation, his tiresome effort, his abnegation and devotion put in the service of the Romanian school and of the national church.

Complex personality, one of the leaders of his firm and fighting generation which, under the Austrian Hungarian Empire will brave the prison of Szeged with national pride, Iosif Moldovan, as the great majority of the teachers of the Romanian confessional schools, will have a constructive role to play in forming the young generation in the spirit of the national culture and consciousness, preparing the great ideal - the Union with the homeland.

After the Union, based on his undeniable merits in the development of the Romanian confessional education in Arad as well as for his qualities as the leader of the “Teachers’ Reunion” of the shire, Iosif Moldovan was entrusted by the Directing Council of Sibiu (May 19th 1919) with the leadership of the County Education Inspectorate. Thus, he will take part in the first Romanian administration recently installed, being the first Romanian teacher to occupy this important position for the destiny of the new Romanian educational system during that troubled historical times.

Iosif Moldovan was very appreciated for his constructive school politics, for his excellent organizing capacity, for his ability in the management of the Education Inspectorate of Arad and

therefore, he will shortly occupy other important positions in the hierarchy of the Romanian education in Transylvania. He will become a regional school inspector for guidance and control in the Timis-Torontal and Oradea departments and, for a short period of time, he will reach the position of primary education inspector in Romania.

For his important achievements in the reorganization of the Romanian educational system in Transylvania as well as for his entire activity of more than 40 years, dedicated to the Romanian school, he will be granted two great decorations by the minister of education of that time, Dr Constantin Angelescu . The two decorations signed by King Ferdinand I were: the “ Reward for the Educational Work First Class” (June 25th, 1922) and the “ Crown of Romania in the Knight Degree” (March 9th , 1923).

As the reader could see, the first chapter of the book presents a short history of the district of Pârneava - ancient place of Romanian culture and civilization – for a better understanding of the local mentality and the Romanian spirit of the district where Iosif Moldovan was born and educated and where he will return from Lugoj, in full maturity, as called by his ancestors’ blood.

In the same school of Pârneava, where he had learnt having M Petru Popoviciu as a teacher, he will crown his brilliant teaching career – appreciated and valued as a remarkable teacher of the Romanian confessional education of the time.

The idea of elaborating textbooks, even if only for the pupils in the Romanian primary school of the diocese of Arad, belongs to Iosif Moldovan who realized, due to his rich teaching experience, that the textbooks used in class by the confessional teachers in the Romanian Greek-orthodox schools, were very few, obsolete and out-of-date from a methodical point of view. Interested in the new teaching practices and didactic requirements, in his quality of diocesan headmaster of the Romanian schools in Arad, Iosif Moldovan proposes his colleagues to elaborate new textbooks in according to “our knowledge of popular teachers”.

His dream comes true in the summer of the year 1897, when, together with another remarkable teacher of Pârneava, Nicolae Ştefu, and other three teachers of high professional reputation, he will publish, with the help of the Diocesan Printing House of Arad, the “The ABC, the first spelling book”, followed by reading books for the Romanian primary education.

The new textbooks were very well written and will be highly appreciated by the primary school teachers, enjoying a large publicity in the press of the time. Many articles and comments appeared in journals and periodicals at the local level but also in other regions of the country and even in Bucharest, underlining the important and innovating role of the textbooks conceived by the teachers in Arad, for the entire Romanian confessional primary education in the Transylvanian archdiocese, textbooks which could honourably stand beside the best textbooks for the primary education in the Romanian Kingdom.

Another chapter of the book headed “Iosif Moldovan organizer and reorganizer of the « Teachers’ Reunion» on the right side of the Mureş ” emphasizes his merits, as a president from 1906 to 1919, in the coordination of the entire activity of the teachers’ association of the county during the imperial period, when “he kept on organizing, initiating, elaborating rules and regulations in full accord with the spirit of the time”.

According to his contemporaries, Iosif Moldovan, “with his irreproachable attitude during the meetings, was not only inspiring respect but also encouraging at the same time! The general meetings organized on these occasions were true festivities for the Romanian teacher, once persecuted!”

In 1906 the magazine of the association, named “The Teachers’ Reunion” will be created at Iosif Moldovan’s initiative who, for a few years, will become the responsible-editor and will gain a well deserved prestige.

The magazine will have a profound impact especially on the young teachers who will find in its pages the possibility of

expressing their problems and concerns about the school life or, they could write against those who were trying to denigrate the Romanian school and its teachers.

It was only natural that Iosif Moldovan’s interest for his people’s history was to be found in different publications and articles in the press of the time but especially in his book “Horia, Cloşca and Crişan’s Revolution in the department of Arad” (1934), a book barely known in those troubled ages before World War II. That’s the reason why the author considered necessary to present this book at large, in a separate chapter, using a lot of quotations in order to underline the great art that defined the writing skill of Iosif Moldovan.

Iosif Moldovan was first and foremost an inhabitant of Pârneava. His permanent concern was for the district where he was born and educated and which turned him into a teacher.

Therefore, besides his preoccupations and attributions in the field of the organization and the management of the education in Arad, after the Union, Iosif Moldovan, as a true son of Pârneava, will be concerned by the improvement of the economical and social life of the inhabitants of his district.

As a result of his proposal and initiative, in June 1922, a village cooperative was founded which will take the name of the district and will be affiliated to the national union of the „Village Cooperatives” with the head office in Bucharest.

Shortly after, due to the important profit achieved, the Village Cooperative „Pârneavana” will be able to do charitable actions such as lending financial support for the building and rehabilitation of some public schools or, according important scholarships to the best students in the district, coming from poor families.

Iosif Moldovan will be buried with great honours, and thousands of aggrieved locals and people from all over the country will take part in the funerals of the man who creditably served his country throughout his rich career. From the cathedral he will be

led on his last journey by an immense burial procession headed by a group of 12 priests and the archbishop of Arad, His holiness Andrei, who will officiate the funeral service for the man who was „our teacher” and „educated entire generations of students in the love for the nation and God”.

In this book, which is the first monographic contribution dedicated to Iosif Moldovan written till now, the author, without claiming to exhaust the informative material concerning the complex personality of the man who was a remarkable representative of his generation of confessional teachers in the Romanian schools at the end of the 19th and the beginning of the 20th century, tried to reveal some forgotten pages of the history of education in Arad county.

Translation Prof. Maria Jocza

CONCLUSIONS

Pour une longue période de temps, le silence et l’oubli ont reigné, à bon escient, sur le nom de Iosif Moldovan - incontestable personnalité et enseignant représentatif des écoles confessionnelles roumaines d’Arad de la fin du XIXe siècle et du début du siècle suivant. Cette omission a été due, en principal, à la situation politique et sociale de la Roumanie après la seconde guerre mondiale et à l’instauration du régime communiste.

Ce livre intitulé, pas par hasard – « Iosif Moldovan (1863-1940)- sentinelle de l’enseignement roumain de la région d’Arad » - se propose de présenter au lecteur la personnalité d’un grand instituteur de la nation et son exténuant effort, mis avec abnégation et sans hésitation au service de l’école roumaine et de l’église nationale.

Personnalité complexe, étant l’un des dirigeants de sa génération ferme et combattante qui affrontera, avec fierté nationale les cachots de Szeged pendant l’empire Autrichien- Hongrois, Iosif Moldovan, comme la majorité des enseignants des écoles confessionnelles roumaines, aura un rôle constructif dans la formation et l’affirmation de la conscience nationale de la jeune génération, et préparera ainsi le grand idéal – celui de l’Union avec la Patrie.

Après l’Union, suite à ses mérites incontestables dans l’enseignment roumain confessionnel d’Arad ainsi qu’à ses qualités de dirigeant de la « Réunion des instituteurs » du département, le Conseil Dirigeant de Sibiu, confiera, le 19 mai 1919, à Iosif Moldovan la direction du Révisorat scolaire du département. Il fera donc partie de la première administration roumaine récemment installée et sera le premier instituteur roumain qui aura l’honneur d’occuper cette importante fonction pour les destins du nouvel enseignement roumain de cette période historique mouvmentée.

Apprécié pour sa politique scolaire constructive, pour son excellante capacité d’organisation et pour sa compétance dans la direction du Révisorat Scolaire d’Arad, Iosif Moldovan recevra aussi d’autres fonctions dans la hiérarchie de l’enseignement roumain instauré en Transylvanie. Il deviendra inspecteur scolaire régional de vérification et de contrôle dans les départements de Timis-Torontal et d’Oradéa, et pour une courte période de temps il sera inspecteur de l’enseignement primaire de la Grande Roumanie.

Pour ses importants mérites dans la réorganisation de l’enseignement roumain en Transylvanie, ainsi que pour toute son activité de plus de 40 ans au service de l’école, le ministre de l’enseignement de ce temps-là, Dr. Constantin Angelescu, lui conférera personnellement, par un décret signé par le roi Ferdinand Ier, deux grandes décorations : « La Récompense du travail pour l’enseignement Ière classe » (le 25 juin 1922) et « La Couronne de la Roumanie en grade de chevalier » (le 5 mars 1923).

Comme le lecteur a pu constater, le premier chapitre du livre fait une brève présentation de l’histoire du quartier de Pârneava – ancien foyer de culture et de civilisation roumaine - pour une meilleure connaissance de la mentalité et de l’esprit roumain de ces lieux, du quartier où Iosif Moldovan est né et s’est formé, et où il reviendra de Lugoj en pleine maturité, comme appellé par le sang de ses ancêtres.

Dans la même école de Pârneava où il avait lui-même appris, ayant eu M. Petru Popoviciu comme instituteur, il couronnera son excellante carrière didactique d’instituteur d’exception pour l’enseignement confessionel roumain du temps.

L’idée d’élaborer des manuels scolaires, pour les élèves des écoles primaires roumaines de la diocèse d’Arad appartient à Iosif Moldovan qui, grâce à sa riche expérience scolaire, a réalisé que les manuels utilisés en classe par les instituteurs confessionnels dans les écoles grecque-orthodoxes roumaines étaient peu nombreux et surannés du point de vue méthodique. Dans sa qualité de directeur

des écoles roumaines d’Arad, Iosif Moldovan a proposé à ses collègues d’élaborer des manuels d’après « notre habileté d’instituteurs populaires ».

Son idée et son aspiration deviendront réalité en été 1897 quand, à côté d’un autre instituteur remarcable du quartier, Nicolae Ştefu, et avec trois autres instituteurs de grand prestige et réputation professionnelle, ils sortiront, avec grande joie et enthousiasme, avec l’aide de la Typographie de la diocèse d’Arad « L’A.B.C.-daire, premier livre de lecture », suivi par des livres de lecture pour l’enseignement primaire roumain.

Les nouveaux manuels, très bien conçus et réalisés, ont été appréciés par les instituteurs et ont joui, en même temps, d’une grande publicité dans les journaux du temps. La plupart des articles et des commentaires publiés dans les gazettes et les revues locales, régionales et même de Bucarest ont souligné le rôle innovateur et important des manuels des instituteurs d’Arad pour l’enseignement primaire confessionnel roumain de l’archidiocèse de Transylvanie, manuels qui rivalisaient avec les meilleurs manuels pour les classes primaires du Royaume Roumain.

Un autre chapitre du livre, intitulé « Iosif Moldovan, organisateur et réorganisateur de la "Réunion des instituteurs" sur la rive droite du Mures », souligne son mérite, en qualité de président (entre 1906 et 1909) et coordinateur de toute l’activité de l’association des instituteurs du département, pendant la période Impériale, quand « il l’a organisée continuellement, élaborant des statuts et des règlements en conformité avec l’esprit du temps ».

D’après les affirmations de ses contemporains, Iosif Moldovan « avec sa tenue irréprochable dans les réunions, insufflait du respect, mais encourageait en même temps! Les réunions générales qui avaient lieu à cette occasion représentaient de vraies fêtes pour l’instituteur roumain, autrefois si opprimé! »

Il aura aussi l’initiative de fonder la revue de l’association, intitulée « La Réunion des instituteurs » (1906) dont it sera le

rédacteur pendant quelques années, travail qui lui a apporté un prestige bien mérité.

La revue aura un grand impact sur les jeunes instituteurs surtout, qui trouveront l’occasion d’exprimer dans ses pages de divers problèmes liés à la vie de l’école ou, d’y publier des articles dirigés contre ceux qui essayaient de dénigrer l’école roumaine et ses instituteurs.

C’était tout-à-fait normal que l’intérêt de Iosif Moldovan pour l’histoire de son peuple soit exprimé dans de divers études et articles dans la presse du temps mais, surtout dans son livre « La révolution de Horia, Cloşca et Crişan dans la région d’Arad » (1934), livre dont on a trop peu parlé dans la période mouvementée des années d’avant la deuxième guerre mondiale. C’est la raison pour laquelle l’auteur s’est permis de présenter ce travail dans un chapitre distinct, en lui faisant une présentation plus ample, en utilisant un grand nombre de citations, avec l’intention de souligner la maîtrise artistique de l’ouvrage de Iosif Moldovan.

Iosif Moldovan a été avant tout un habitant du quartier de Pârneava. Il s’est préoccupé sans cesse du destin de ce quartier d’où il était originaire et auquel il devait sa formation d’enseignant.

Voilà pourquoi, à part ses préoccupations et ses attributions dans le domaine de l’organisation et l’administration de l’enseignement d’Arad dans les années qui suivirent l’Union, Iosif Moldovan, se préoccupera de l’amélioration de la vie économique et sociale des habitants de son quartier.

Suite à sa proposition, dès le mois de juin 1922, une coopérative villagoise sera constituée, coopérative qui portera le nom du quartier et qui sera affiliée à l’union nationale des « Coopératives villageoises » avec le siège central à Bucarest.

Peu de temps après, dû aux revenus importants obtenus, la Coopérative villageoise « Pârneavana » pourra faire des actions caritables de soutenir financièrement la construction et la réparation de quelques établissements scolaires ou d’accorder des

bourses substantielles aux meilleurs élèves du quartier provenant de familles modestes.

Il aura partie d’un enterrement plein d’honneurs, auquel participeront des milliers de concitoyens chagrinés, aussi que d’autres personnes arrivées de tous les coins du pays que Iosif Moldovan a servi dans sa riche carrière. Il sera conduit sur son dernier chemin par un immense cortège ayant en tête une assemblée de 12 prêtres et aussi l’évêque d’Arad, Andrei, qui officiera la messe d’enterrement pour celui qui a été « notre cher instituteur », celui qui « a éduqué des générations entières dans l’amour de la patrie et de Dieu ».

Dans ce livre, qui est d’ailleurs la première contribution monographique dédiée à Iosif Moldovan, l’auteur, sans avoir la prétention d’épuiser le materiel informatif concernant la complexe personnalité de celui qui a été le représentant marquant de sa génération d’enseignants confessionnels dans les écoles roumaines de la fin du XIXe siècle et du début du siècle suivant, a essayé de mettre en valeur quelques pages oublieés de l’histoire de l’enseignement dans la région d’Arad.

Traduction Prof. Maria Jocza

BIBLIOGRAFIE I. Izvoare I.1 Inedite Dosar 5/1908/1912, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 6/1913/1914, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 9/1915/1917, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 1/1918 (în limba maghiară şi română), Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 12/1918/1919, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 1/1920, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 1/1920/1921, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 1/1920/1921, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 16/1921/1930, Arhiva Şcolii generale Nr.3 Arad Dosar 1/1922, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 2/1922, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 1/1923, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 4/1924, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 25/1924, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 21/1924-45, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad Dosar 33/1931, Arhiva Şcolii Generale Nr.3 Arad I.2 Edite Consiliul Dirigent pentru Transilvania, Banat şi părţile ungurene locuite de români, Resortul Cultelor şi Instrucţiunii Publice - Decret privitor la reorganizarea învăţământului primar, Sibiu, 1919 Idem, - Regulamentul disciplinar al Corpului didactic primar 1920, Cluj, 1920 Idem, - Regulament despre drepturile şi datorinţele directorilor şi învăţătorilor de la Şcoalele primare, Cluj,1920 *** Organizarea provizorie a învăţământului naţional, confesionalu în Metropolia greco- orientalu, româniloru din Ungaria şi Transilvania, Aradu, Tipografia lui Ştefanu Gyulai, 1871

II. Lucrări generale şi speciale Albu,M., - Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944 Albu, Simeon, – Fondul cultural „Iosif Moldovan” [în] Şcoala Primară, Anul II, Nr.20, Arad, 1922 Avram, Constantin, P., - Avram Iancu – măreţia demnităţii, Arad, Ed. Gutemberg, 1999 Banu, Florica – Caius Iacob-viaţa şi opera, Ed.Crater, Buc., 1990 Băran, Coriolan, – Amintiri asupra unor momente în legătură cu actul Unirii 1918 [în] Anualul Liceului Pedagogic Arad pe anul şcolar 1977-1978, Arad, 1978 Bianu, I., Hodoş, H., – Bibliografia românească veche, vol.I, Buc., 1906, vol.II, Buc., 1910 Boariu, Dimitrie, – Iosif Moldovan – Comisar de examene, [în] Şcoala Primară, Nr.18, Arad, 1922 Botezan,Liviu, – Politica şcolară a guvernelor Bonfyy şi Szell reflectată în arhiva Bibliotecii Episcopiei Ortodoxe din Arad, [în] Ziridava, Nr.III-IV, Arad, 1974 Bradin, Virgiliu, - Pârneava – suburbiul românesc al Aradului, Arad, Ed. Promun, 2008 Idem, - Şcoli româneşti din Arad – Pârneava de la începuturi până în 1947, vol.I., Arad, Ed. Promun, 2008 Caciora, Andrei, – Câteva informaţii privind industria Aradului în perioada 1878-1900, în Ziridava, VI, Arad, 1976 Ciorogariu, R., – Tribuna şi tribuniştii, Arad, 1934 Ciuhandu, Gh., – Şcoala noastră poporală şi darea cultuală, Arad, 1918 Idem, – Românii din câmpia Aradului de acum două secole, Arad, 1940 Idem, – La vatra sufletească a neamului, Arad, 1924 Clopoţel, I., – Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu România, Cluj, 1926

Colorov, Moise, – Monografia circumscripţiei Pârneava a oraşului Arad, Viaţa şi obiceiurile ţăranilor români din circumscripţia III, Arad, 1928 Colţeu, P., – Iosif Moldovan – O aniversare, [în] Şcoala Primară, Nr.18, Arad,1922 Crişan, I., – Activitatea lui Iosif Moldovan ca prezident al Reuniunii Învăţătorilor, [în] Şcoala primară, Nr.18, Arad,1922 Idem, – Câteva schiţe biografice din domeniul învăţământului, Arad, 1938 Crişan, H.,I., – Ziridava, centrul dacilor din Câmpia Aradului, [în] Ziridava, vol.XI, Arad, 1979 Demşea, Dan, - Delegaţi arădeni la Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, [în] Ziridava, nr. XVIII, Arad,1993 Evlia, Celebi, – Palanca Aradului, [în] Călători străini despre Ţările Române, vol.IV, Bucureşti, 1876 Ghibu, O., – Din istoria literaturii didactice româneşti, Bucureşti, 1976 Giurescu, C.,C., – Transilvania în Istoria poporului Român, Bucureşti, 1967 Idem, – Istoria Învăţământului în România, Bucureşti , 1971 Idem, Giurescu, Dinu, C., – Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975 Glück, Eugen, – Industria Arădeană între 1848-1894, în Ziridava, IX, Arad, 1974 Idem, – Contribuţii cu privire la istoria părţilor arădene în epoca ducatului lui Ahtum, [în] Ziridava, VI, Arad, 1976 Goldiş, Vasile, – Cuvinte la o adunare a învăţătorilor, Arad, 1903 Iorga, N., - Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, 1971 Idem, - Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1989 Kovac, M., – Organizarea administraţiei orăşeneşti în Arad şi Caransebeş în perioada 1699-1918, [în]

Culegere de referate. Sesiunea 1968, Bucureşti, 1971 Kovach, Geza, – Documente despre începuturile Aradului, [în] Ziridava, Nr.VI, Arad, 1976 Kovacs, Magdalena, – Un moment al luptei românilor pentru eliberare naţională şi socială, [în] Ziridava, X, Arad, 1979 Lakatos, Otto, – Arad Törtenete, I-III, Arad, 1881 Lucuţa, I., – Iosif Moldovan, [în] Şcoala Primară, Nr.18, Arad, 1922 Lupaş, I., – Documente istorice, Transilvania, I, Cluj, 1940 Idem, – Din istoria Transilvaniei, Bucureşti, 1988 Lupaş,O., – Mircea V. Stănescu (1841-1888), Arad, 1936 Manea, G., – Contribuţii privind viaţa politică a românilor arădeni în perioada 1867-1876, [în] Ziridava, Nr.11, Arad, 1979 Marienescu, Ath., M., – Istoria Românilor pentru tinerime, Sibiu, 1861 Mărgăritar, Liviu, - O viaţă, un ideal, o izbândă-Moise Nicoară (1784-1861), Ed. Fundaţiei „Moise Nicoară”, Arad, 2007 Mândruţ,O.,Ardelean, A.,Grămescu,E., - Tiponimia Geografică mărturie a locuirii străvechi şi permanente a teritoriului judeţului Arad, [în] Ziridava, vol.XI, Arad, 1979 Medeleanu, H., – Aradul în sec. al XVIII pe baza conscripţiei străzilor din anul 1783, [în] Ziridava, XIV,Arad, 1982 Idem, - Aradul între mit şi adevăr istoric (XVII), [în] Flacăra Roşie, Anul III, Arad, 2008 Mnerie, C., – Iosif Moldovan, [în] Anuarul Liceului Pedagogic Arad pe anul şcolar 1977- 1978, Arad, 1978 Moisuc, E., – O descriere a teritoriului şi a oamenilor din fostul comitat Arad la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Ziridava, X, Arad, 1978

Moldovan, Iosif; Grofşoreanu, I; Boscai, N.; Vancu, P.; Ştefu, N., - A.B.C – prima carte de citire pentru elevii clasei I, Arad, 1897 Moldovan, Iosif, – Statificarea şcoalelor, în Românul, Nr.23, Arad, 1919 Idem, – Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan, Arad, 1934 Idem, – Şcoalele Românilor din Arad, Arad, 1935 Idem, – Monografia Reuniunii Învăţătorilor Români, Timişoara, 1940 Idem, - Istoria şcoalelor din Crişana (în) Şcoala Primară, anul III, nr. 6, Arad, 1923 Némethy,Károly, – Arad szabad királyváros tanügyi története (Istoria învăţământului oraşului liber, regesc Arad), Arad, 1889 Netea, Vasile, - Un erou al poporului – Avram Iancu, [în] Magazin Istoric, Anul VI, Nr.9(66), 1972 Nica, Melente – Nicolae Ştefu (Nicu Stejărel) (1855-1914), [în] Ziridava, Nr.IX, 1978 Olariu, Dimitrie, – O aniversare însemnată, [în] Şcoala Primară,Nr.18, Arad, 1922 Pagubă, Iulian – Fondul cultural „Iosif Moldovan” [în] Şcoala Primară, Arad, Anul II, Nr.23 Panaitescu, P.,P., – Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965 Idem, – Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971 Pascu, Ştefan, – Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Cluj, 1968 Idem, – Voievodatul Transilvaniei, vol.II, Bucureşti, 1867 Idem, – Idealul Unirii în conştiinţa poporului român, în Ziridava, Nr.XI, Arad, 1979 Păcurariu, Brutus, – Un mare român dat uitării, [în] Piatra de hotar, Nr.5-6, Arad, 1936

Pădurean, Corneliu, – Populaţia Comitatului Arad în sec. al XIX-lea, Arad, 2003 Idem, - Ştefan Cicio Pop – studii, Ed. Gutemberg Univers, Arad, 2009 Păcăţeanu V. – Cartea de aur sau luptele naţionale ale românilor de sub Coroana Ungară, vol.IV,V,VI, Sibiu, 1906 Popeangă, Vasile, – Preparandia din Arad, Bucureşti, 1964 Idem, – Presa pedagogică din Transilvania 1860-1918, Bucureşti, 1966 Idem, – Învăţământul din judeţul Arad între anii 1919- 1924, [în] Anuarul Liceului Pedagogic Arad pe anul şcolar 1968-1969, Arad, 1970 Idem, – Un secol de activitate şcolară românească în părţile Aradului 1721-1821, Arad, 1974 Idem, – Şcoala românească din Transilvania în perioada 1867-1918 în lupta sa pentru Unire, Bucureşti,1974 Idem – Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976 Idem, – Aradul centru al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), [în] Facla, Timişoara, 1978 Idem, – Şcoala românească din părţile Aradului la mijlocul secolului al XIX-lea (1821-1867), Arad, 1979 Idem, – Roman Ciorogariu reprezentant al tribunismului arădean, [în] Ziridava, nr.XI, Arad, 1979 Popeangă, Vasile; Ambrosie, Emil – Pe drumul Marii Uniri, Ed.„Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2008 Protopopescu, Lucia, – Contribuţii la istoria învăţământului din Translivania 1774-1805, Bucureşti, 1966 Românul, – Nr.31,Arad, 1/14 februarie 1911,Adunarea de la Arad Românul, – Nr.45, Arad, 16 martie 1911, Victoria amplă relatarea de la adunarea generală

Roşuţ, Nicolae, – Societatea Progresul, [în] Ziridava, V, Arad, 1975 Idem, – Documente privind activitatea Clubului naţional comitatens din Arad(1895-1904), [în] Ziridava, nr.VI, Arad, 1976 Rotaru, Lucia, – Activitatea lui Vasile Goldiş, pentru apărarea caracterului naţional între anii 1901-1918, [în] Ziridava, XVI, Arad, 1982 Roz, A., Kovach, G., – Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Arad, Arad, 1997 Rusu,A.,A., Hurezan,G.,P., - Cetăţile medievale din judeţul Arad, Arad, 1999 Slavici, I., – Ardealul- studii istorice, Bucureşti, 1893 Idem, – Politica naţională română, Bucureşti, 1915 Solidaritatea, – Duminică 6 mai 1923, I-a adunare generală ordinară a coop. Pârneava din Arad Stahl, H., – O întrunire naţionalistă peste munţi [în] Românul, sâmbătă 11 martie, Arad, 1911 Stanca, Iosif, – Şcoala română şi învăţătorul român din Ungaria, [în] Lumina adevărată, Arad, 1911 Stejărel, N., – Şcolarul declamator, Arad, 1902 Stere, C., – Scrieri, Bucureşti,1979 Suciu, D.,I., Constantinescu, R., - Documente privitoare la istoria mitropoliei Banatului, vol.I, Timişoara, 1980 Suciu, C., – Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti,1976 Şora, G., – Vasile Goldiş-O viaţă de om aşa cum a fost, Timişoara, 1993 Ştirea –Nr.1859, Arad, Miercuri 23 decembrie 1937, Şezătoarea religioasă la„Casa Naţională” Timbrus, M., Caciora, A., – Viaţa culturală a judeţului Arad între anii 1919-1944, [în] Ziridava, XV-XVI, Arad, 1987 Tolan, Isaia, – File din Istoria Aradului, Bucureşti, 1999 Tribuna Poporului, - Nr.225, Arad, 1/14 octombrie 1902, Casa Naţională

Truţă, Horia, Demşea, Dan – Monumente de for public, înscrieri memoriale, construcţii decorative şi parcuri din judeţul Arad, Arad, 2007 Tuducescu, I., – Istoria românilor, manual didactic pentru şcoalele române, Arad, 1876 Ţârcovnicu, V., – Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Bucureşti, 1920 Idem, - Istoria învăţământului din Banat până la anul 1800, Bucureşti, 1978 Uyyi, E., - Dezvoltarea urbanistică şi arhitectura oraşului Arad, monografie, Arad, 1964 Ungureanu, E., – Istoria activităţii politice a poporului Român din Ungaria şi Ardeal, Timişoara, 1926 Valea, Virgil, - Cultură şi spiritualitate românească în perioada interbelică (1919-1940), Arad, 2005 Vesa, Pavel, - Episcopia Aradului. Istoria. Cultura. Mentalităţi (1706-1916), Cluj-Napoca, 2006 *** Aradul – permanenţă în istoria patriei, Arad, 1976 *** Arad – Monografia oraşului, Arad, 1999 *** Din istoria Transilvaniei, vol.II, Bucureşti, 1961 *** Contribuţii la istoria învăţământului Românesc, culegere de studii, Bucureşti, 1970 *** Istoria României, Editura Arad, R.P.R, Bucureşti, 1960 *** Istoria învăţământului din România, Compendiu, Bucureşti, 1971

CUPRINS Viorel Dolha - Soclul recunoştinţei –colecţia «Dascăli de altădată»,............7 Vasile Popeangă - Virgiliu Bradin-o întâlnire productivă cu istoria .........9 ARGUMENT .........................................................................................17 CAPITOLUL I PÂRNEAVA – VECHE VATRĂ DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ ....................................................................................23 I.1. Repere istorice privind formarea oraşului Arad şi a cartierului Pârneava.................................................................................................23 I.2. Locuitorii cartierului – datini şi obiceiuri.....................................43 I.3. „Casa Naţională” – centrul suflării româneşti din Arad.............58 CAPITOLUL II IOSIF MOLDOVAN – DASCĂL DE VOCAŢIE, AUTOR ŞI COAUTOR DE MANUALE ŞCOLARE ŞI LITERATURĂ DIDACTICĂ ..........................................................................................83 II.1. Despre începuturile învăţământului românesc în Arad.............83 II.2. Contribuţia lui Iosif Moldovan la îmbunătăţirea actului didactic în şcolile confesionale româneşti ale Aradului ....................................94 II.3. Consideraţii privind începuturile didacticii româneşti în Transilvania şi în şcolile din dieceza arădeană .................................136 II.4 Iosif Moldovan – îndrumător şi coautor de manuale şcolare şi literatură didactică ..............................................................................146 CAPITOLUL III ROLUL LUI IOSIF MOLDOVAN ÎN ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC DIN ŢINUTUL ARADULUI ......................................................................165 III.1 Organizatorul şi reorganizatorul «REUNIUNII ÎNVĂŢĂTORILOR ROMÂNI» din şcolile confesionale greco – orientale din dreapta Mureşului în timpul Austro-Ungariei ...........165 III.2 Comisar protopopesc de examene, revizor şi inspector şcolar, conducătorul învăţământului arădean de după Unire .....................195

CAPITOLUL IV PREOCUPĂRI ÎN DOMENIUL ISTORIEI IV.1. Istoria locală în scrierile lui Iosif Moldovan ............................237 IV. 2 Istoria între realitate şi ficţiune surprinsă în cartea lui Iosif Moldovan « Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan» ...........................237 CAPITOLUL V FIU AL PÂRNEVEI............................................................................339 V.1. Rolul şi contribuţia lui Iosif Moldovan la dezvoltarea socio-culturală şi a învăţământului în cartierul Pârneava.........................339 V.2 În semn de rămas bun ..................................................................359 CONCLUZII ........................................................................................369 CONCLUSIONS..................................................................................373 CONCLUSIONS..................................................................................378 BIBLIOGRAFIE .................................................................................383 CUPRINS....................................................................................391

Tipografia Promun Print Arad, str. Feleacului nr. 1

Tel. Fax: 0257 251 711 www.promun.ro

Documents

Iosif Moldovan- Santinela Invatamantului Romanesc Din Tinutul Aradului