Kabder Abdola - La Portile Moscheii

8/17/2019 Kabder Abdola - La Portile Moscheii

http://slidepdf.com/reader/full/kabder-abdola-la-portile-moscheii 1/236



— Veniţ i să vedeţ i, strigă una dintre fetiţ e, sunt milioane de furnici!Bunicile venir ă . L! — Niciodat ă n-am v ă zut a şa ceva, spuse una. Î. — N-am auzit niciodat ă a şa ceva, spuse cealalt ă . Pline de uimire, ele îşi duser ă mâ inile la gur ă . Cu fiecare secundă ,

mulţ imea furnicilor creştea şi acoperea trotuarul în a şa fel încâ t, cur â nd, fuimposibil de ajuns la uşa de la intrare. Copii se nă pustir ă că tre biroul lui Aga Djan, aflat în celă lalt capă t alcur ţ ii. — AgaDjan! Vino! Ajutor! Furnicile! Aga Djan dă du perdeaua la o parte şi se uit ă afar ă . — Ce se petrece? — Vino, te rugă m! În cur â nd n-o să mai putem ieşi; furnicile, milioane defurnici se îndreapt ă spre casă . — Vin imediat. Îşi puse aba' pe el, îşi trase pă lă ria pe cap şi se luă după copii. Aga Djan

v ă zuse o mulţ ime de lucruri în acea casă , dar un asemenea lucru nu-i fusesedat să vadă . — Aceasta îmi aminteşte de ceea ce a spus profetul Solomon, le zise elcopiilor. S-a înt â mplat ceva ieşit din comun, dacă au ieşit ele a şa, cu toatele.Dacă ascult ă m cu atenţ ie, le putem auzi vorbind între ele. Noi nu le înţ elegemlimba. Profetul Solomon ştia să le vorbească furnicilor, dar eu nu ştiu. Pă rereamea este că sunt pe cale să facă ceva, poate are loc o ceremonie sau probabileste vorba despre o schimbare petrecut ă în cuibul lor, o schimbare datorat ă primă verii. — F ă ceva! Spuse Golebeh, cea mai t â nă r ă dintre bunici. Tri-mite-le la loc

în cuib, altfel or să intre în casă . Golbanou, cea mai v â rstnică dintre bunici, spuse şi ea la r â ndul ei: — Citeşte versetul în care Solomon vorbeşte furnicilor, furnicile aceleacare acoperiser ă toat ă valea în a şa fel încâ t Solomon şi armata lui nu maiputeau trece. Sau, mai bine, Al Namal, versetul în care profetul vorbeşte cupasă rea Hodhod, în momentul în care pasă rea îi aduce o scrisoare de dragostede la regina din Saba. Copiii a şteptau, foc de curioşi, reacţ ia lui Aga Djan. — Citeşte Al Namal înainte de a fi prea t â rziu, şi roagă furnicile să

binevoiască a se întoarce în cuibul lor! Copiii se uitau la Aga Djan. 1 Aba – capă , mantie. — Citeşte scrisoarea de dragoste, altfel furnicile vor umple casa! Se f ă cu linişte. — Du-te şi caut ă Coranul, şopti Aga Djan. Shabbal, unul dintre bă ieţ i, fugi la f â nt â nă , se spă lă pe mâ ini, se ştersecu un ştergar agăţ at pe fr â nghia de rufe şi se nă pusti în biroul lui Aga Djan. Seîntoarse cu un exemplar vechi din Coran şi i-l dă du acestuia.



Acesta r ă sfoi cartea pentru a gă si versetul Al Namal şi se opri la pagina377. Se aplecă şi începu să psalmodieze: „Solomon spune: Waa gala yaahannas elmana manegh alta â r waa gala yaa ayo hannas wa waarthe solei'mandawood wa gaale ya ayohannas olemana mantgal teâ r wa oteina men kollesheean enna haza lahowa alfazl almobin waa hashre soleâ man djnoude men

aldjen walens wal tei'r fahme youzeoun hatta eza atou wa elle wa dannarnalgalat namalato ya ayohallnamal adgalo maskanajom la yahtamanakomsolei'man wa djannaho wa horn la yasharounwaa.” Toţ i priveau în t ă cere, a ştept â nd să vadă cum vor reacţ iona furnicile. Aga Djan îşi continuă câ ntarea. Bunicile merser ă să ia două reşouri şiaruncar ă esfancf în focul proaspă t aprins, f ă câ nd să se ridice doi nori de fumînmiresmat, îngenunchear ă ală turi de Aga Djan şi suflar ă fumul înspre furnicişoptind întruna: Solomon, Solomon, Solomon, furnicile, furnicile, valea,pasă rea Hodhod, regina din Saba, Saba, Saba, Solomon, Solomon, Solomon,Hodhod, furnici, furnici, furnici, furnici. Copiii t ă ceau, atenţ i la ce vor face furnicile. Brusc, micile fiinţ e se oprir ă din mişcare, de parcă ascultau, de parcă

voiau să ştie cine psalmodia şi cine sufla că tre ele acel fum înmiresmat. — Haideţ i, acum, copii! Se vor întoarce de unde au venit! Da ţ i-le pace!Spuse Golbanou. Copiii urcar ă la etaj şi se a şezar ă la fereastr ă să vadă dacă , într-adev ă r,furnicile vor face calea întoarsă . Mulţ i ani după aceast ă înt â mplare, câ nd pă r ă sise deja ţ ara şi tr ă ia înstr ă ină tate, Shahbal le-o povesti prietenilor. Le povesti cum v ă zuse cu ochii să i,după citirea versetului, furnicile şiroind în lungi coloane cafenii că tre gă uriledin zidul cel vechi.

1 Esfand – gr ă unţ e parfumate care se aruncă pe jă ratic pentru a alungaspiritele rele. CASA DE L Â NG Ă MOSCHEE. AlefLam Raa. Anii trecur ă . Furnicile nu au mai fost v ă zute niciodat ă deatunci ieşind în numă r at â t de mare de sub zidul cel vechi, înt â mplarea nu maiera decâ t o amintire, în casa tradiţ ională via ţ a îşi continua firul, în acea sear ă ,ca în toate serile, bunicile roboteau prin bucă t ă rie. Alsaberi, imamul moscheii,urma să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Şi atunci, ele aveau datoria de a-lpregă ti pentru rugă ciunea de sear ă . Cioara cea bă tr â nă îşi luă zborul, croncă nind, peste acoperişuri, în fa ţ acasei, se opri o calea şca. Golbanou deschise uşa imamului Alsaberi. Bă tr â nul

vizitiu o salut ă pe bunică şi porni din nou, deoarece primă ria interziseseaccesul cailor în ora ş. Dacă aveau permis de conducere, vizitii puteau dispunede un taxi subvenţ ionat de primă rie. Dar el era un vizitiu bă tr â n care nuizbutea să -şi ia permisul. Moscheea intervenise pentru el pe lâ ngă primar,pentru a-i permite să ocupe slujba de vizitiu al moscheii. Aceasta întrucâ t

Alsaberi considera că taxiurile erau imorale. Era sub demnitatea unui imam să se deplaseze cu taxiul, asemeni orică rui necredincios.



Alsaberi purta un turban negru, semn că se tr ă gea din profetulMahomed, şi aba castanie a monahilor. Tocmai asistase la ceremonia uneică să torii pe care o binecuv â ntase, într-o familie însemnat ă din ora ş. Copiiiştiau că nu aveau voie să se apropie prea mult de imamuî moscheii. Sear ă desear ă , sute de persoane se aliniau în spatele lui pentru rugă ciune. Nimă nui nu-

i era permis a-l atinge înainte de a termina rugă ciunea. — Salam, strigau atunci copiii. — Salam, le r ă spundea imamul zâ mbind. Odinioar ă , câ nd aducea bomboane copiilor, dă dea punga uneia dintrenepoate. Copiii se f ă ceau atunci nev ă zuţ i şi el mergea mai departe spre

bibliotecă . Acum, însă , copiii se f ă cuser ă mari şi nimeni nu-i mai ieşea înînt â mpinare. Imamul dă dea punga bunicilor pentru ca ele să le împart ă

bomboane copiilor. Din clipa în care imamul Alsaberi intra în casă , bunicile îşi clă teaumâ inile în f â nt â nă , apoi se ştergeau şi mergeau în bibliotecă pentru a-l conducepe imam în baie. Totul se f ă cea în linişte. Una dintre bunici îi scotea uşor turbanul şi i-lpunea pe masă . Cealalt ă îl ajuta să -şi dea jos veşmintele de rugă ciune, pe carei le a şeza apoi pe un umera ş. Câ t despre imam, acesta nu f ă cea nimic. Nu-şiatingea hainele. Bunicile se şi plâ nseser ă adesea lui Aga Djan, din acest motiv. — Nu se poate să mai continue în felul acesta. Nu-i normal, nici să nă tos,ceea ce face, ceea ce ne cere. Niciodat ă , în aceast ă casă , nu a existat un astfelde imam. Foarte bine că vrea să fie curat, dar e prea de tot. Nici mă car pe copiinu-i atinge. Iar de mâ ncat, mă nâ ncă cu o lingur ă pe care o poart ă mereu în

buzunarul să u. Nu se poate să mai continue astfel. Bunicile îi spuneau lui Aga Djan tot ce se petrecea în casă . Chiar şi

secretele pe care nimeni altul nu avea dreptul să le cunoască . De fapt, bunicile nu erau cu adev ă rat bunici. Erau servitoare în casa încare tr ă iau de mai bine de şaizeci de ani. Atunci câ nd tat ă l lui Aga Djan leadusese în casă , amâ ndouă erau foarte tinere şi, de atunci, nu mai plecaser ă .Nimeni nu-şi mai amintea de unde veneau, iar ele nu vorbeau nicicâ nd despretrecutul lor. Nu se că să toriser ă niciodat ă , dar toat ă lumea ştia că aveau –fiecare dintre ele – rela ţ ii secrete cu unchiul lui Aga Djan. Atunci câ nd venea elacasă , bunicile îşi petreceau timpul cu el. Amâ ndouă apar ţ ineau casei trup şi suflet, la fel ca şi cioara cea bă tr â nă ,cedrul şi pivniţ ele. Una îl crescuse pe imam şi cealalt ă pe Aga Djan. Cu ele sesf ă tuia Aga Djan şi tot ele îi pă zeau pe toţ i ai casei. Aga Djan era neguţă tor de covoare şi avea cel mai vechi magazin dinora şul Senedejan, cu mai mult de o sut ă de angaja ţ i, în plus, mai avea în slujba lui şi un grup de şapte artişti care creau modele pentru covoare. Bazarul este un ora ş în ora ş; se poate pă trunde pe mai multe uşi. Oîncrengă tur ă de str ă duţ e deasupra că rora se înalţă acoperişuri ca nişte cupole.Sute de pr ă v ă lii înghesuite una în alta.



Cu timpul, bazarurile deveniser ă cele mai importante centre financiareale ţă rii. Magazinele erau înţ esate de mii de negustori care, de regulă , f ă ceaucomer ţ cu stofe, cu aur, cereale, covoare şi obiecte din metal cizelat. Negustorii de covoare au avut mereu un rol deosebit în istoria ţă rii, iar,între ei, Aga Djan avea un loc aparte, fiind at â t conducă torul moscheii, câ t şi al

bazarului. Covoarele din magazinul lui Aga Djan se deosebeau de restul prinmodelele uimitoare şi culorile minunate. Obiectele care purtau eticheta lui erauscumpe la fel ca şi aurul; se înţ elege, deci, că nu erau destinate oricui.Negustori speciali le comandau cu mult timp înainte pentru clienţ ii lor dinEuropa şi America. Modelele covoarelor erau unice în felul lor. Nimeni nu ştia de undeapă ruser ă acele desene inimitabile şi nici cum se înf ă p-tuiser ă acele splendideamestecuri de culori. Acesta era secretul casei şi f ă cea ca magazinul să u să nuaibă pereche. În vremea aceea, încă nu se punea problema ca fiecare casă să aibă osală de baie proprie. Oamenii mergeau, pentru a se spă la, în cele trei mari bă ipublice care existau în ora ş. După tradiţ ie, bă rba ţ ii mergeau în cea mai vechedintre toate cele trei, unde imamului moscheii îi era rezervat un loc special. Dar imamul Alsaberi nici nu voia să audă vorbindu-se despre a şa ceva. El refuza să pună piciorul într-o baie publică în care se spă lau zeci de bă rba ţ i. Numai ideeade a se plimba complet dezbr ă cat în mijlocul celorlalţ i bă rba ţ i îl îmbolnă vea. Din acest motiv, Aga Djan ceruse unui zidar să construiască pentruimam un fel de baie, chiar în casă . Zidarii, însă , nu construiser ă niciodat ă altceva decâ t bă i publice. Ca urmare, ei să paser ă o gaur ă într-o încă pere vecină cu biblioteca şi îi construiser ă imamului o sală de baie după acela şi tipic.

În acea zi, ca de obicei, Alsaberi se a şeză pe piatr ă , îmbr ă cat cu izmenelelui lungi şi albe, iar una din bunici îi v ă rsă pe cap o cană de apă caldă . — Rece, ţ ipă el, rece! Bunicile nu-i dă dur ă atenţ ie. Golebeh îl să puni pe spate şi Golbanou îi

v ă rsă apă pe umeri, încetişor, în a şa fel încâ t să nu facă spumă . După ce-l clă tir ă , îl ajutar ă să intre în cadă . Aceasta nu era adâ ncă . El selungi şi preţ de ceva timp dispă ru sub apă . Câ nd ieşi de acolo, chipul îi eralivid. Bunicile îi dă dur ă o mâ nă de ajutor să se ridice, îi puser ă imediat pespate un prosop mare, un altul în jurul taliei şi îl însoţ ir ă pâ nă la sobă . El îşiscoase f ă r ă nici un chef izmenele ude şi îşi trase la repezeală pe el unele curate.Ele îi uscar ă pă rul, îl ajutar ă să îşi pună că ma şa pe el şi să -şi bage mâ inile pemâ neci. După care îl conduser ă la loc în bibliotecă . Îl instalar ă în fotoliul lui şi, la lumina unei lă mpi, îi verificar ă unghiile.Una dintre bunici îi t ă ie colţ ul unghiei de la degetul ar ă t ă tor. Sf â r şir ă cu îmbr ă catul lui, îi puser ă turbanul pe cap, ochelarii pe nas şi îilustruir ă pantofii cu o câ rpă . În acel moment, imamul era gata să plece la moschee. Golbanou seîndrept ă că tre cedrul în care era agăţ at un clopot vechi şi îl scutur ă .



Sunetul clopotului îl chema pe portarul moscheii; în clipa câ nd acesta îlauzea, apă rea pe acoperiş, cobora scara şi se îndrepta că tre bibliotecă petrotuarul ce mergea de-a lungul zidului salonului. Portarul nu le vedea niciodat ă pe bunici – câ nd el intra, ele se ascundeauîn spatele rafturilor de că r ţ i – şi totuşi întotdeauna le saluta. Iar ele, din spatele

bibliotecii, îi r ă spundeau la salut. L1 lua că r ţ ile pe care imamul le pusese pemasă şi-l însoţ ea pe acesta din urmă la moschee. Portarul mergea în fa ţă , ferindu-l pe imam de un eventual atac, al

vreunui câ ine spre exemplu. Era omul de încredere al imamului. Era singurul,cu excepţ ia bunicilor, care avea dreptul să -l atingă , să -i întindă ceva, ori să ia

vreun obiect din mâ inile lui. Portarul era la fel de curat ca şi imamul. Nici el numergea vreodat ă la hammam-ul din ora ş. Nevasta lui îl spă la acasă într-unhâ rdă u. Un grup de bă rba ţ i a şteptau în fa ţ a moscheii, gata să -l însoţ ească peimam în sala de rugă ciune. Erau persoane importante, se rugau mereu înprimul r â nd din spatele imamului. Cum îl v ă zur ă pe imam, începur ă să strige:„Slav ă lui Mahomed, Profetul!” Sutele de credincioşi veniţ i la moschee pentru rugă ciune se ridicar ă şi sedă dur ă la o parte pentru a-l lă sa pe imam să treacă . Acesta se a şeza la locul lui, iar portarul îi punea că r ţ ile pe o mă suţă , laîndemâ nă . Nu le mai r ă mâ nea decâ t să -l a ştepte pe muezin, omul care urma să urcepe scara cea mai înalt ă a vechii tribune islamice din moschee şi care striga:„Alaho Akbar! Hajje allal salat!” Allah este mare! Pregă teşte-te pentrurugă ciune! Toat ă lumea ştia că rugă ciunea începea în momentul în care muezinul

punea piciorul pe prima treapt ă a amvonului. Muezinul era Aga Shodja, un v ă r ne v ă ză tor al lui Aga Djan. Avea o vocefrumoasă . De trei ori pe zi, el urca într-unul din minaretele moscheii şi striga:„Hajje allal salat!” Chemarea lui r ă suna în zorii zilei, apoi la pr â nz şi a treia oar ă din zi,seara, la apusul soarelui. Nimeni nu-l mai striga pe numele lui adev ă rat, ci i sespunea pur şi simplu „muezinul”. Chiar şi acasă i se spunea tot muezinul. „Alaho Akbar!” striga el. Atunci toţ i se ridicau în picioare şi se îndreptau cu fa ţ a spre Mecca. În mod normal, unui nev ă ză tor îi era imposibil să îndeplinească slujba demuezin, întrucâ t trebuia să vadă câ nd imamul se înclina, câ nd bă tea mă t ă nii şicâ nd se ridica. Pentru Aga Shodja, acest lucru nu era necesar, pentru că imamul ridica uşor tonul câ nd se pleca sau îngenunchea. Muezinul avea un fiu de paisprezece ani, pe nume Shabbal, şi o fiică ,Shahin, care era că să torit ă . Soţ ia lui murise de o boală grav ă , dar muezinulrefuzase să se recă să torească . Totuşi, uneori se înt â lnea, în munţ i, cu diversefemei. Din câ nd în câ nd, îşi punea pe el hainele cele mai bune, îşi lua bastonulşi se f ă cea nev ă zut pentru o vreme. Câ t lipsea el, fiul să u, Shabbal, îndeplinea



slujba de muezin al moscheii: el era cel care urca în minaret şi câ nta azatntl,chemarea la rugă ciune. După rugă ciune, câţ iva bă rba ţ i din bazar îl însoţ eau pe imamul Alsaberipâ nă acasă . Aga Djan înt â rzia mereu la moschee, să mai schimbe o vorbă cu

credincioşii, în general, era ultimul care se întorcea acasă . În acea sear ă , discut ă cu portarul despre repararea cupolei. Pe drumulde întoarcere, îl auzi pe nepotul lui, Shabbal, cum îl chema. — Aga Djan, pot să discut cu dumneata? — Fireşte, bă iatul meu. — Crezi că am putea face împreună o scurt ă plimbare pâ nă la r â u? — Pâ nă la r â u? Dar ne a şteapt ă acasă . Este ora mesei. — Ştiu, dar e ceva important. Merser ă împreună pâ nă la r â ul Sefidgani care curgea liniştit ceva maideparte. — Ca să spun drept, nu ştiu cum să încep. — Vorbeşte, bă iete. — Este vorba despre Lună . — Despre Lună ? — Nu despre Lună , ci despre televiziune, pă rinte. — Televiziune? Lună ? Ce vrei să -mi spui? — Vreau să spun că un imam trebuie să ştie totul. Trebuie să fie lacurent cu ceea ce se petrece în jurul lui. Alsaberi citeşte doar că r ţ ile din

biblioteca lui, şi sunt că r ţ i vechi de mai multe sute de ani. Nu citeşte ziarele.Nu ştie nimic despre. Despre Lună , de exemplu. — Spune limpede. Ce trebuie să ştie Alsaberi despre Lună ?

— Toat ă lumea vorbeşte ast ă zi despre Lună . La şcoală , la bazar, pestradă , dar la noi în casă nici nu avem voie să amintim subiectul. Ştii ce o să seînt â mple în cur â nd? — Ce o să se înt â mple? — Omul va pune piciorul pe Lună şi dumneata nu ştii nimic. Pentrudumneata^nu este probabil un lucru important, pentru Alsaberi nici at â t. Însă americanii vor înfige steagul lor în solul Lunii, iar imamul ora şului habar nuare despre aceasta. Nu se spune o vorbă în predica lui. Ar fi trebuit ca, mă carîn aceast ă sear ă , să spună câ teva vorbe, dar el habar nu are, şi acest lucru nueste bun pentru moschee. In moschee trebuie să se vorbească şi despre ceea cese înt â mplă în jurul nostru. (O clipă , Aga Djan se opri.) Problema este, continuă Shabbal, că am vorbit deja cu Alsaberi, dar nici nu a vrut să asculte. Nu credeîn astfel de lucruri. — După pă rerea ta, ce ar trebui să facem noi? — În seara aceasta se va putea vedea la televizor aterizarea pe lună .

Vreau ca dumneata şi imamul să fiţ i martori la acest eveniment istoric. — Unde? — La televizor!



— Trebuie să ne uit ă m la televizor? Întrebă uimit Aga Djan. Irnamulora şului trebuie să se uite la televizor? Îţ i dai seama ce spui, bă iete? Câ nd aapă rut televiziunea, noi am fost cei care am condamnat-o din amvon, noi i-ampus în gardă pe credincioşi. Noi i-am îndemnat să nu se uite la imaginile cuşahul – acel prinţ corupt – şi cu americanii. Iar acum sugerezi să ne fix ă m

privirile pe drapelul american? Ştii bine că suntem împotriva şahului şi aamericanilor, că ci ei l-au urcat pe tron. Nu ne trebuie nici capul şahului, nicidrapelul american la noi în casă . De ce vrei să ne a şeză m în fa ţ a televizorului?

Televiziunea este mijlocul de manipulare al americanilor; prin aparatele deteleviziune ei lovesc în cultura şi religia noastr ă . Am auzit at â tea lucrurinebuneşti despre televiziune, despre programele obscene care otr ă vesc sufletul. — Ce spui dumneata nu este adev ă rat, nu este întru totul adev ă rat.Exist ă şi o mulţ ime de emisiuni interesante, cum e cea din seara asta. Trebuiesă te uiţ i, neapă rat! Tocmai pentru că suntem împotriva şahului şi aamericanilor, trebuie să ne uit ă m. In aceast ă sear ă , americanii merg pe Lună .Eşti omul cel mai important din ora ş, nu se poate să nu vezi asta. O să pun oantenă pe acoperiş. — Vrei să montezi o antenă pe casa noastr ă ? Mâ ine, toţ i din ora ş vorr â de de noi. Toat ă lumea ca spune: „Ai v ă zut antena de pe acoperişul lor?” — O voi monta în a şa fel încâ t nimeni nu-şi va da seama. Aga Djanfusese luat pe nepregă tite de cererea lui Shabbal. Bă iatul ştia foarte bine ce se gâ ndea în casă despre acea problemă , darîndr ă znea să -şi apere opiniile. Remarcase foarte devreme aceast ă tr ă să tur ă decaracter a lui Shabbal. Simţ ea că îl admir ă pe nepotul lui. Aga Djan avea două fete şi un bă iat. Fiul lui era cu cinci ani mai micdecâ t Shabbal, dar el simţ ise că Shabbal va fi cel care, mauâ rziu, va fi în stare

să -i urmeze la bazar. Încerca să -i împă rt ăşească din treburile importante ale casei, îl iubea cape copilul lui şi îl creştea în a şa fel încâ t, mai t â rziu, să -i poat ă lua locul. După şcoală , Shabbal mergea direct la magazinul lui Aga Djan. In acelemomente, Aga Djan îl punea la curent cu mersul lucrurilor din bazar, îi vorbeadespre hot ă r â rile pe care le luase, despre cele pe care voia să le ia şi se sf ă tuiauîmpreună . Acum, Shabbal vorbea despre televiziune şi despre Lună . Aga Djan

bă nuia că ideea venea de la Nosrat, propriul frate, mai t â nă r, care tr ă ia la Teheran. Întors acasă , Aga Djan le spuse bunicilor: „Voi lua masa cu imamul, în

bibliotecă , am ceva să -i spun. Să nu ne deranjeze nimeni!” Merse în bibliotecă unde, a şezat pe covorul lui, imamul se pregă tea să citească o carte. Aga Djan se a şeză lâ ngă el şi îl întrebă ce voia să citească . — O carte despre Khadidja, soţ ia lui Mahomed; în acea vreme, ea aveatrei mii de că mile, cum am zice ast ă zi: trei mii de furgonete. O avere uimitoare!

Acum înţ eleg. Mahomed era t â nă r şi să rac. Khadidja era bă tr â nă şi bogat ă .



Mahomed avea nevoie de că milele şi şaretele ei ca să ducă la capă t misiunealui, spuse imamul cu un zâ mbet. — Nu ai dreptul să interpretezi astfel lucrurile, spuse Aga Djan. — De ce nu? Toate femeile ar fi vrut să fie luate în că să torie de Mahomed,de ce ar fi ales-o el pe v ă duva cea bă tr â nă , Khadidja? Era cu aproape două zeci

de ani mai mare decâ t el. Bunicile intrar ă aducâ nd două platouri rotunde. Le a şezar ă pe podea înfa ţ a lor şi ieşir ă pe furiş. — Shabbal mi-a vorbit despre Lună , spuse Aga Djan în timpul mesei.Pă rerea lui este că tu ai datoria să te uiţ i. — Să mă uit la Lună ? Spuse imamul. — El spune că imamul ora şului trebuie să fie la curent cu progreselef ă cute în ţ ara sa, în lume. Dezaprobă faptul că refuzi să citeşti ziarele, că nuciteşti decâ t că r ţ ile vechi din biblioteca ta. Imamul îşi scoase ochelarii, le şterse neglijent lentilele cu poala că măşiilui albe şi lungi şi spuse: — Shabbal mi-a spus deja toate aceste lucruri. — Ascult ă , criticile lui nu te privesc numai pe tine, mă privesc şi pe mine:în ultima vreme singura noastr ă preocupare este reli-' gia. Moscheea trebuie să aibă în vedere şi altceva. Spre exemplu, oamenii care, în seara aceasta, or să păşească pe Lună . — Nu cred nimic din toate acestea, spuse imamul. — El crede că tu trebuie să -i vezi. Vrea să aducă un televizor în

bibliotecă . — Ai înnebunit, Aga Djan? — Este inteligent şi eu am încredere în el. Ştii că este un bă iat serios.

Totul va r ă mâ ne între noi şi nu va dura mult timp. După aceea, va duceaparatul înapoi. — Dar dacă ayatollahii din Qom află că am bă gat în casă un televizor, ei. — Nimeni nu va şti. Este casa noastr ă , este ora şul nostru, avem dreptulsă ne rezolv ă m treburile cum consider ă m. Bă ia-l6 tul are dreptate. El spune că aproape toţ i cei care vin la moschee şi-au cumpă rat un televizor. Ştiu şi că televiziunea nu este permisă la noi, dar nu avem dreptul să ne ferecă m înaceast ă casă şi să închidem ochii la tot ceea ce se petrece în lume. I Ascunse în spatele perdelei de la bucă t ă rie, bunicile îl v ă zur ă peShabbal intr â nd în bibliotecă cu o cutie. O dat ă intrat, Shabbal îi salut ă pe imam şi pe Aga Djan. Apoi, f ă r ă să lemai dea atenţ ie, scoase aparatul din cutie şi îl, puse pe o masă , lâ ngă perete.Din cutie mai scoase un cablu lung şi introduse unul dintre capete în aparat.După aceea ieşi, ţ inâ nd celă lalt capă t, se ca ţă r ă pe o scar ă pâ nă pe acoperiş unde montase deja o antenă provizorie, rudimentar ă , înşuruba cablul înantenă , o ascunse cu grijă , apoi cobor î. Încuie cu cheia uşa de la bibliotecă , a şeză două scaune în fa ţ atelevizorului şi spuse:



— Puteţ i să v ă a şeza ţ i aici, dacă vreţ i să vedeţ i mai bine. După ce imamulşi Aga Djan au luat loc, el dă du drumul televizorului şi stinse lumina. Dă du sonorul mai încet şi spuse, pe scurt, urmă toarele: — Ceea ce urmează să vedem imedia, se petrece în aceste momente, înspa ţ iu. Apollo o să se apropie de lună şi o să aterizeze. Este un moment

deosebit. Priviţ i-l, uite-l. Oh, Dumnezeule! Imamul şi Aga Djan se aplecar ă şi v ă zur ă modulul în momentul în careîncerca să aterizeze. Se lă să o t ă cere profundă . — Se înt â mplă ceva în bibliotecă , îi spuse Golbanou lui Golebeh, cevaimportant ce nici mă car noi nu avem dreptul să ştim. — Bă iatul s-a căţă rat pe casă , a mers pe acoperiş, a ascuns ceva acolo şis-a gr ă bit să coboare. Au stins lumina în bibliotecă . Ce-or fi f ă câ nd acolo, peîntuneric? — O să vedem. Şi, pe întuneric, ele se îndreptar ă în linişte că tre bibliotecă . — Uite, un fir coboar ă în interior de pe acoperiş. — Un fir? Merser ă în v â rful picioarelor pâ nă la fereastr ă , dar perdelele erau trase.Se strecurar ă de-a lungul geamurilor şi se oprir ă în fatouşii. Prin cr ă pă turi,trecea o lumină misterioasă , argintie. Îşi lipir ă urechile de lemn. — Imposibil, spunea imamul. — Imposibil, spunea Aga Djan. Traser ă cu ochiul pe gaura cheii, dar nu v ă zur ă altceva decâ t luminaciudat ă care umplea biblioteca. Dezamă gite, se retraser ă şi dispă rur ă în întunericul cur ţ ii.

No Ruz. O dat ă cu primă vara vine şi Anul Nou persan: No Ruz. No Ruz, la origine o să rbă toare regală , era celebrat ă cu mare fast înpalatele primilor regi persani, atunci câ nd venea primă vara. Cu două să pt ă mâ ni înainte începe cur ăţ enia generală a casei, în semn de

bun-venit adresat primă verii, pe o farfurioar ă se pun la încolţ it cereale, din care vor ieşi mlă diţ e. Copiii sunt îmbr ă ca ţ i şi încă lţ a ţ i cu lucruri noi, pentru a merge în vizit ă la rude şi, mai ales, la bunici. Totul este organizat de că tre femei care, abia după ce încheie toatepregă tirile, se gă tesc şi ele. În casă , bunicile, ajutate de servitoare, se ocupau de cur ăţ enia generală în vederea No Ruz-ului. Bă tr â na coafeză venise pentru a le înfrumuseţ a pefemeile casei. Le t ă ia pletele, le epila spr â ncenele şi fa ţ a. De mai bine de cincizeci de ani, acest lucru intra în sarcina ei. Primaoar ă câ nd venise, să fi avut vreo zece-doisprezece ani. O însoţ ea pe mama ei.Mai t â rziu, câ nd mama ei murise, ea îi luase locul şi devenise una dintreprezenţ ele obişnuite ale casei.



În ziua câ nd venea, bă rba ţ ilor le era interzis accesul într-o parte din casă . Toat ă ziua, se auzeau r â setele femeilor care se plimbau f ă r ă v ă l şi cu picioarelegoale prin curte. Bunicile le r ă sf ăţ au aducâ ndu-le narghilele, limonade şi alte

bună t ăţ i. Coafeza le povestea ce bâ rfe mai circulau prin ora ş: ducâ n-du-se regulat

la femeile înst ă rite, ştia o gr ă madă de lucruri care se petreceau în caseleacestora. Avea întotdeauna cu ea o valiză veche, pline cu parfumuri, vopsea depă r, farduri, forfecuţ e, ace de pă r pe care încerca să le v â ndă clientelor. Marfa ei era dr ă guţă şi diferit ă de ceea ce se gă sea în bazar. Ea avea unfiu, muncitor emigrat în Kuweit care, de fiecare dat ă câ nd revenea în ţ ar ă ,aducea câ te o valiză plină cu podoabe ieftine şi alte produse pentru negustoriamamei sale. Ast ă zi, ea venise special pentru Fagri Sadat, soţ ia lui Aga Djan. FagriSadat avea o poziţ ie foarte respectat ă în cercul 18 familiilor bogate din ora ş. Eale ajuta câ teodat ă pe bunici la bucă t ă rie, cosea haine pentru copii şi, câ ndaceştia erau mici, le citea. La drept vorbind, cititul că r ţ ilor era principala saocupa ţ ie. Mai ales că r ţ ile şi revistele pe care cumnatul ei, Nosrat, i le aducea dela Teheran. Câ nd era vreme bună , ea prindea pă să ri, însoţ it ă de bunici, cobora înpivniţă şi că uta capcana – un coş mare de r ă chit ă , conceput special pentrutamuz (sf â r şitul verii), era sprijinit de un băţ legat de o sfoar ă lungă . FagriSadat r ă spâ ndea seminţ e pe pă mâ nt, în curte, apoi se instala într-un fotoliulâ ngă bazinul f â nt â nii şi a ştepta pă să rile. După câ tva timp, pă să rile care traversaser ă munţ ii coborau în curte, înclipa în care ele – că ut â nd hrana – intrau sub coş, Fagri Sadat tr ă gea de sfoar ă ,iar pă să rile r ă mâ neau captive în coşul ce că dea pe pă mâ nt.

Fagri Sadat pă stra pă să rile câ tva timp în că mara destinat ă lor, le hr ă nea, vorbea cu ele, le studia penajul, desena modele închipuite după acelea de pepenele lor, apoi le dă dea drumul. Câ nd ea lucra cu pă să rile, toat ă lumea din casă mergea pe v â rfuri şi

vorbea în şoapt ă . Coafeza terminase de epilat picioarele lui Fagri Sadat, câ nd apă ru cioaracea bă tr â nă şi se a şeză pe marginea acoperişului plat. Croncă nea asurzitor,anunţâ ndu-şi veştile. Nimeni nu ştie ce v â rst ă avea. Dar, cu siguranţă , trecuse de o sut ă deani, deoarece Aga Djan citise o poveste în care se vorbea despre ea în arhivelecele vechi ale moscheii. Cioara era parte integrant ă a casei; la fel ca şi cupola,minaretele, copacul cel bă tr â n şi f â nt â na unde se ducea să -şi ostoiască setea. Fagri se ridică şi spuse: — Salam, cioar ă dragă , ai vreo veste bună ? Cine este la drum? Cine vinepe la noi? Spre sear ă , portarul ieşi din moschee, urmat de imamul Alsaberiînveşmâ ntat de să rbă toare, în mod normal, ei ieşeau pe uşa de la intrare, dar,în acea zi, o luar ă pe scara moscheii şi traversar ă acoperişul pentru a ajunge



acasă . Probabil din cauza primă verii. Acoperişurile, f ă cute dintr-o argilă specială adusă din deşert şi dintr-un amestec de plante de asemenea dindeşert, r ă spâ ndeau o mireasmă îmbă t ă toare la vreme de primă var ă . — Am eu timp să trag un pui de somn? Nu prea sunt în apele mele,spuse Alsaberi bunicilor câ nd intr ă în curte.

— Da, r ă spunse Golbanou, mai ai încă o jumă tate de or ă . Noi îl a ştept ă mpe Aga Djan; câ nd va veni, vom merge să mâ ncă m toţ i, împreună , în salonul celmare, unde mâ ncă m în zilele de să rbă toare. Ast ă zi, la miezul nopţ ii, ne adună mîn curte să spunem rugă ciunea de Anul Nou. Imediat întindem şi câ tevacovoare. Te voi trezi la vreme. Un taxi se opri în fa ţ a por ţ ii. Copiii se repezir ă afar ă . — A venit unchiul Nosrat! Strigar ă ei. Fagri Sadat deschise fereastra camerei ei de la etajul al doilea şi constat ă că Nosrat nu era singur, ci era însoţ it de o t â nă r ă , îşi puse v ă lul şi cobor î. Câ nd cei doi intrar ă , se f ă cu linişte: t â nă ra nu purta v ă l, avea pe capdoar o eşarf ă de sub care i se vedea pă rul. Bunicile nu-şi crezur ă ochilor. — Cine este? Se interesă Golebeh. — De unde să ştiu eu? Vreo stricat ă . Zinat Ganum, soţ ia imamului, se ală tur ă şi ea celorlalte împreună cufiica ei, Sediq. Shabbal st ă tea la fereastr ă şi se uita la femeie. Gă sea curajos dinpartea unchiului să u faptul de a fi îndr ă znit să apar ă însoţ it de o asemeneafemeie, îl admira pentru că sfida obiceiurile şi se revolta împotriva legilorînvechite ale casei. Din câ te îşi aducea aminte, era prima dat ă câ nd o femeie intra în casă f ă r ă v ă l.

Toţ i o priveau. Trebuia să i se ureze bun venit sau nu? Ce ar spune AgaDj an? Se lă sa seara, dar bunicile v ă zur ă la lumina felinarului că femeia purtaciorapi transparenţ i din nailon, care lă sau vederii picioarele. Nasrin şi Ensi, fiicele lui Aga Djan, îl să rutar ă voioase pe unchiul Nosrat. — Să v ă prezint, spuse Nosrat: ea este logodnica mea, Shadi. Shadi zâ mbi şi le salut ă pe fete. — Ce şic! Spuse Nasrin, fata cea mare a lui Aga Djan. Câ nd te-ai logodit,unchiule? Şi noi de ce nu am ştiut nimic? — Logodit? Cum a şa, logodit? Îi zise Golbanou lui Golebeh, tr ă gâ ndperdelele. Minte, nu are nici o intenţ ie să se însoare, a adus-o pe t â rfa aceea dela Teheran numai să se distreze. Unde o fi Aga Djan? Trebuie să pună capă tacestui circ. Fagri Sadat o îmbr ăţ işa pe femeia din Teheran şi zise: — Shadi, ce nume frumos! Fii binevenit ă în casa noastr ă ! — Unde este Aga Djan? Unde este muezinul? Unde sunt imamul şiShabbal?



— Aga Djan nu s-a întors încă , dar Alsaberi trebuie să fie în bibliotecă ,spuse soţ ia imamului. — O să -i fac o surpriză , spuse Nosrat îndrept â ndu-se că tre bibliotecă . Fagri Sadat o conduse pe Shadi în salon şi toate fetele se luar ă după ele. Bunicile îl a şteptau pe Aga Djan în bucă t ă rie. Pâ ndeau uşa de la intrare

şi în momentul în care apă ru, strigar ă amâ ndouă : — A venit Nosrat! — Formidabil! Tocmai în ajunul Anului Nou. A şadar fratele meu cel micnu m-a uitat încă ! Să rbă toarea noastr ă va fi acum şi mai că lduroasă , zise el. — Dar e o problemă , spuse Golbanou cu grijă . — Despre ce este vorba? — A venit însoţ it de o femeie. — Şi spune că este logodnica lui, adă ugă Golebeh. — Este o veste bună ! In sf â r şit, s-a cuminţ it. — Nu te bucura prea devreme, zise Golbanou. — Femeia nu poart ă v ă l. Nu are decâ t o eşarf ă îngust ă . — Şi ciorapi de nailon, adă ugă Golebeh, cu vocea scă zut ă . — Asta ce mai e? — Ciorapii de nailon sunt nişte şosete lungi şi transparente. Este ca şicum n-ar avea nimic. O astfel de femeie a adus el în casă . Allah, ai milă de noi!Noroc că se înnopta câ nd au sosit. Imaginează -ţ i să fi trecut în miezul zilei prinfa ţ a moscheii! Mâ ine, tot ora şul ar fi comentat: în casa de lâ ngă moschee se află acum o femeie care poart ă ciorapi de nailon! — Mi-a ţ i spus suficient, zise Aga Djan liniştit. O să -i vorbesc. Vreau să -ifaceţ i o primire că lduroasă . Da ţ i-i o pereche de ciorapi normali. Da ţ i-i şi un v ă ldacă mâ ine vrea să iasă în ora ş. Aveţ i at â tea v ă luri frumoase, nu-i a şa? Oferiţ i-i

unul dintre ele. — Eu cred că nu este logodnica lui. Ne-a adus o femeie oarecare, spuseGolbanou. — Nu ştim nimic despre aceasta, zise Aga Djan. Să sper ă m că estelogodnica lui. Unde se află el acum? — În bibliotecă ori în camera muezinului, cred. Aga Djan ştia că fratele lui nu-şi f ă cea niciodat ă rugă ciunea, că întotdeauna se ridica împotriva religiei şi a obiceiurilor casei. Dar spera că Nosrat, acum că venise însoţ it de o femeie, avea să le respecte în sf â r şit. — Totul se va aranja, spuse el îndrept â ndu-se spre camera muezinului. — La masă ! Îi chemă Golbanon. — Bă ieţ ii, fetele, la masă ! Strigă şi Golebeh. Toat ă lumea se duse însalonul cel mare. Bă rba ţ ii, în veşmintele de să rbă toare, intrar ă în camer ă , femeile fiind deja a şezate în partea dreapt ă a colţ ului ce ţ inea loc de sufragerie. Fagri Sadat le-o prezent ă pe femeia din Teheran lui Aga Djan, imamuluişi muezinului.



— Fii binevenit ă , fata mea, spuse Aga Djan. Nu am ştiut că Nosrat vinecu logodnica, altfel am fi organizat o petrecere. Dar, dacă nu te deranjează ,faptul că te afli printre noi este deja un motiv de să rbă toare. Imamul Alsaberi o salut ă distant. Câ nd i-o prezent ă muezinului, Fagrispuse r â zâ nd:

— Este aici o femeie din Teheran, este diferit ă de femeile din ora şulnostru şi, cu siguranţă , nu este ca femeile cu care te înt â lneşti tu în munţ i. Senumeşte Shadi şi este frumoasă . Are nişte ochi minuna ţ i, mari şi întunecoşi,pă r castaniu, nişte dinţ i albi şi splendizi şi, pe buze, un zâ mbet încâ nt ă tor. Inseara aceasta poart ă un v ă l frumos cu floricele verzi, pe care i l-au oferit

bunicile. Vrei să ştii mai mult? — A şadar, este frumoasă , spuse muezinul r â zâ nd. Nici nu mă a şteptamla altceva din partea lui Nosrat. Bunicile intrar ă pentru a aduce un recipient mititel în care ardeau niştecă rbuni şi aruncar ă în foc nişte mirodenii în a şa fel încâ t un nor parfumatînmiresma camera. Fetele merser ă la bucă t ă rie să aducă farfuriile. — Nu-l a ştept ă m pe Ahmad? Întrebă imamul. — Scuză -mă , dar a venit Nosrat şi am uitat să -ţ i spun. Ahmad mi-a dattelefon la bazar. Nu mai vine. Au petrecerea lor la Qom. Ahmad era fiul lui Alsaberi. Avea acum şaptesprezece ani şi se pregă teala Qom, cu marele ayatollah Golpajeghani, pentru a deveni imam. Bunicile pregă tiser ă o masă de Anul Nou absolut delicioasă şi toat ă lumea r ă mase mult ă vreme la masă . După masă , s-au adus dulciurile, pregă tite special pentru să rbă toarea

Anului Nou. Femeile o înconjuraser ă pe Shadi şi îi puneau întrebă ri despre Teheran şi

femeile de acolo. Shadi le adusese cadouri: lac de unghii, ruj de buze, ciorapi denailon şi nişte sutiene dr ă guţ e. Bă rba ţ ilor nu le-a trebuit mult ă vreme ca să priceapă că erau în plus şi se retraser ă în celă lalt salon. Se apropia miezulnopţ ii, câ nd una dintre bunici spuse: — Doamnele mele! Vreţ i să v ă pregă tiţ i pentru rugă ciunea de Anul Nou? Nosrat se aplecă spre Shadi. — Unde mergem? Întrebă ea. — În cur â nd toat ă lumea va merge să se roage, dar acest lucru nu mă priveşte şi pe mine şi, deci, nu mă voi ală tura lor, îi şopti el la ureche, ci te voiconduce în biblioteca familiei. — De ce? Ce o să facem acolo? — Vei vedea câ nd va fi vremea, spuse el luâ nd-o de mâ nă . Nosrat,ţ inâ nd-o de bra ţ pe Shadi, înconjur ă cedrul pe v â rfuri şi se îndrept ă spre

bibliotecă . Deschise cu grijă uşa. — De ce nu aprinzi lumina? — Mai încet! Bunicile aud şi v ă d totul. Dacă îşi dau seama că suntemaici, vin imediat peste noi, ca două fantome, spuse el deschizâ nd nasturiicorsajului lui Shadi.



— Nu, nu aici, locul acesta este înfior ă tor. — Nu este înfior ă tor, ci palpitant, în spatele rafturilor cu că r ţ i se ascundespiritul bă tr â n al casei. Timp de şapte ani, imamii s-au pregă tit aici pentrurugă ciune, este deci un loc sf â nt; o groază de lucruri s-au petrecut aici, maipuţ in acesta, şi vreau să -l fac cu tine. Vreau să adaug ceva frumos la povestea

acestei odă i. — Oh! Nosrat, suspină ea. El aprinse o lumâ nare pe care o gă si pe biroul imamului. — Unde sunteţ i cu toţ ii? Se auzi Golbanou strigâ nd în curte. Gr ă biţ i-v ă ,imamul este gata! Pe pă mâ nt, în curte, fuseser ă întinse două covoare mari pentrurugă ciune. Nu mai lipseau decâ t Nosrat şi femeia din Teheran. — Îţ i spuneam eu bine: este o curv ă . Nu pierde el nici o ocazie ca să -şi

bat ă joc de moschee, dar nu voi permite acest lucru, trebuie să vină larugă ciune! Zise Golbanou. — Unde pot fi? Privirile lor se îndreptar ă spre bibliotecă . Se îndreptar ă într-acolo cu pa şi repezi. Ferestrele bibliotecii tremurau. Seînşelau ele, oare? Nu, chiar şi perdeaua tremura. Bunicile merser ă spre uşă , dar nu îndr ă znir ă să o deschidă ,îngenunchear ă cu prudenţă în fa ţ a ferestrei şi, printr-o cr ă pă tur ă a perdelei,

v ă zur ă arzâ nd vechea lumâ nare pe care nu o aprindeau niciodat ă . Punâ nd mâ inile pâ lnie în fa ţ a ochilor, privir ă mai bine înă untru. În lumină , biblioteca toat ă tremura, îngrozite de ceea ce le v ă zuser ă ochii,se ridicar ă amâ ndouă în acela şi timp.

Ce era de f ă cut? Să -i spună lui Aga Djan? Nu, nu era înţ elept, mai ales într-o sear ă ca aceea. Ce trebuiau să facă ele în'fa ţ a acestui pă cat pe care Nosrat | era pe calesă -l comit ă în bibliotecă ? Î1, Să tacă ! Îşi spuser ă din priviri. > Era de datoria lor să tacă , cum vor fi f ă cut, poate, toate buni-; i cileînaintea lor. Trebuia ca inimile lor să fie destul de mari penţ tru a înmormâ ntaacolo toate tainele ce nu pot fi împă rt ăşite., 11 Ca urmare, nu v ă zuser ă , nici nuauziser ă nimic. L<\par Imamul începuse deja rugă ciunea. Toţ i st ă teau înspatele' lui, cu capetele întoarse că tre Mecca. Bunicile se ală turar ă discretcelorlalte femei. Casa întreagă era adâ ncit ă în t ă cere; nu se auzea decâ trugă ciunea imamului. „Allah nouros smavat waal arzo masalo noureh kamach koutefiha.” El este lumina. Str ă lucirea lui are puterea unei lă mpi într-un cotlon întunecat Sticla îieste-o stea ce cade. Şi flacă ra-i hr ă nit ă cu ulei Dintr-un mă slin ce-i

binecuv â ntat. Lumina ţâşneşte din acea esenţă Lumină a luminilor. Galgal.



Fetiţ ele din casă crescuser ă şi unele dintre ele ajunseser ă la v â rstamă ritişului. Dar cum se puteau mă rita dacă nici un bă rbat nu le bă tuse lapoart ă pentru a le cere mâ na? În Senedjan, niciodat ă un necunoscut nu bă tea la uşă pentru a cere încă să torie o fat ă , aceasta fiind cel mai adesea treaba peţ itoarelor, adică a unui

grup de bă tr â ne care vegheau ca bă rbatul să intre în contact cu familia.Discuţ iile aveau loc, în general, în timpul serilor reci de iarnă . Anumite familii puteau să renunţ e la serviciile peţ itoarelor: femeile dincasă îşi acopereau creştetul cu un v ă l, bă rba ţ ii îşi puneau o pă lă rie pe cap şimergeau împreună să bat ă la uşa unei case în care locuia o fat ă de v â rstamă ritişului. Pă rinţ ii unei fete de mă ritat erau foarte atenţ i dacă se înt â mpla să bat ă cineva la uşă : iat ă de ce vizitatorii nu-i luau niciodat ă pe nea şteptate. În acele seri, se discuta îndelung despre aurul şi covoarele pe care

viitoarea mireasă urma să le aducă drept zestre. Şi despre casa, terenul orisuma de bani pe care mirele ^trebuia să le ofere nevestei lui în cazul în carecă să toria eşua. In momentul în care bă rba ţ ii ajungeau la un acord, femeilecontinuau discuţ ia, de data aceasta despre veşmintele miresei şi bijuteriile pecare urma să le primească în timpul ceremoniei. Ceasurile de mâ nă pentru femei tocmai apă ruser ă în bazarul dinSenedjam şi, prin urmare, toate miresele îşi doreau acel obiect la modă . În acele seri, dacă lumina r ă mâ nea mult ă vreme aprinsă în spateleperdelelor, era semn că discuţ iile privind că să toria erau în toi. În acele caseodă ile erau că lduroase şi geamurile aburite de fumul narghilelelor. Nopţ ile lungide iarnă erau izvor de nelinişte pentru numeroase familii care aveau fete demă ritat, dar ştiau că nimeni nu avea să bat ă la uşa lor.

În casa de lâ ngă moschee, Sediq, fiica imamului, ajunsese la v â rstamă ritişului. A şteptau în t ă cere; cine ştie? Poate că cineva o să bat ă la uşă , oritelefonul o să sune. Numai că iarna era pe sf â r şite şi nimeni nu-şi f ă cuseapariţ ia. Pentru fetele din familie, era greu să -şi gă sească un bă rbat pe mă surarangului lor. Nu oricine ar fi putut să le cear ă mâ na. Pentru fetele din ora ş,provenite din familii mai simple, erau destui bă rba ţ i: un t â nă r t â mplar, unzidar, un brutar, un funcţ ionar de la primă rie, un înv ăţă tor sau un t â nă rproaspă t angajat. Dar aceşti bă rba ţ i nu erau pentru fetele din casa de lâ ngă moschee. Regimul şahului era corupt, a şadar nici un funcţ ionar al guvernului nuputea pretinde să obţ ină mâ na uneia dintre fete. Poate vreun profesor? Nu ar fiimposibil, în realitate, singurii care întruneau toate condiţ iile erau fiii denegustori. Iarna trecea, iar fetele care nu fuseser ă încă cerute în că să torie ştiau că

vor trebui să mai a ştepte un an. Din fericire, via ţ a mai încalcă tradiţ iile şi îşi



alege drumul ei. A şa că , într-o noapte, bă tu, totuşi, cineva şi la uşa casei delâ ngă moschee. — Cine-i acolo? Întrebă Shabbal, fiul muezinului. — Eu, se auzi, plină de siguranţă , o voce de bă rbat. Shabbal deschiseuşa şi, la lumina gă lbuie a felinarului, v ă zu un imam t â nă r, purt â nd pe cap un

turban negru. Turbanul îi st ă tea cam şui şi bă rbatul mirosea a trandafiri. Purta un

veşmâ nt de imam, lung şi închis la culoare, şi era clar faptul că îl purta pentruprima oar ă . — V ă doresc o sear ă bună , spuse t â nă rul imam. — Bună seara, r ă spunse Shabbal. — Numele meu este Mohammad Galgal, spuse imamul. — Încâ ntat! Cu ce v ă pot fi de folos? — Vreau, dacă se poate, să vorbesc cu imamul Alsaberi. — Îmi pare r ă u, dar este t â rziu şi nu mai primeşte pe nimeni la aceast ă or ă . V ă veţ i putea înt â lni cu el mâ ine, la moschee. — Dar doresc să -i vorbesc acum. — A ş putea şti despre ce este vorba? Probabil că v-a ş putea ajuta. — Sunt aici pentru fiica lui, Sediq. Vreau să vorbesc cu el despre ea. După o oarecare ezitare, Shabbal r ă spunse grav: — Atunci, va trebui să v ă adresa ţ i lui Aga Djan. O să -l anunţ că a ţ i venit. — Voi a ştepta aici, r ă spunse imamul. Shabbal lă să uşa întredeschisă şi merse în biroul lui Aga Djan, care sepregă tea să scrie. — La uşă este un imam t â nă r. Zice că vine pentru fata lui Alsaberi. — Este la uşă ?

— Da, a zis că vrea să -i vorbească imamului. — Îl cunosc? — După pă rerea mea, nu. În orice caz, este un imam tare neobişnuit şi,oricum, nu-i de pe la noi. Miroase a trandafiri. — Pofteşte-l aici, spuse Aga Djan, aranjâ ndu-şi hâ rtiile şi ridicâ ndu-se. — Sunteţ i binevenit, îi spuse Shabbal imamului. Intra ţ i! Îl însoţ i în biroullui Aga Djan. — Numele meu este Mohammad Galgal. Bună seara. Nu v ă deranjez?Întrebă imamul. Aga Djan remarcă faptul că , într-adev ă r, personajul era neobişnuit.Observ ă cu plă cere şi că t â nă rul purta un turban negru, precum imamulfamiliei: acesta era un semn că se tr ă gea din profetul Mahomed. Aga Djan era în posesia celui mai vechi arbore genealogic al familiei. Erascris pe un pergament, iar numele bă rba ţ ilor din familie ajungeau pâ nă laprofetul Mahomed. Arborele genealogic şi moa ştele sf â ntului imam Aii erau pă strate într-unscrin în vechea odaie a comorilor din moschee. — Doriţ i o cea şcă de ceai? Întrebă Aga Djan.



Puţ in mai t â rziu, Golbanon apă ru cu un platou pe care se afla ceaiul şinişte curmale şi i-l întinse lui Shabbal. Acesta puse în fa ţ a lui Galgal un pahar cu ceai şi o cupă plină decurmale şi vru să se retragă , câ nd Aga Djan îl reţ inu. — Poţ i r ă mâ ne – îi spuse el.

Shabbal merse să se a şeze pe un scaun, într-un colţ al odă ii. Galgal duse o curmală la gur ă şi luă o înghiţ itur ă de ceai. Apoi, după ceîşi drese în linişte glasul, spuse, f ă r ă nici o alt ă introducere: — Am venit să -i cer mâ na fiicei imamului Alsaberi. Aga Djan, care era pe punctul de a lua o gur ă de ceai, r ă mase cu paharulîn mâ nă şi se uit ă la Shabbal. Nu se a ştepta la o abordare at â t de direct ă a subiectului şi, de altfel,tradiţ ia cerea ca un bă rbat să nu vină singur să cear ă mâ na unei fete de familie

bună . Tradiţ ia cerea ca tat ă l viitorului ginere să facă acest pas. Dar Aga Djan v ă zuse multe, îi r ă spunse calm: — Sunteţ i bine venit, dar mi-a ş putea permite să v ă întreb de undesunteţ i şi ce ocupa ţ ie aveţ i? — Locuiesc în Qom şi tocmai am terminat studiile de imam. — Cu ce ayatollah a ţ i studiat? — Cu marele ayatollah Almakki. — Almakki? Întrebă Aga Djan surprins. Am avut cinstea să -l înt â lnescpersonal pe ayatollah. Auzind numele lui Almakki, Aga Djan înţ elese pe loc că t â nă rul imamf ă cea parte dintr-o mişcare revoluţ ionar ă care lupta împotriva şahului. Numelelui Almakki ajunsese practic să fie identificat cu mişcarea religioasă derezistenţă împotriva şahului.

Mulţ i dintre tinerii imami care-l avuseser ă profesor pe Almakki nuintraser ă neapă rat în politică şi totuşi, simplul fapt de a fi fost elevii acestuia îif ă cea suspecţ i. Aga Djan bă nui că t â nă rul imam, cu turbanul lui pus str â mb şi mirosinddin cap pâ nă în picioare a parfum de trandafiri, nu era neutru. Dar nu spusenimic. — În prezent, ce faceţ i? Slujiţ i la vreo moschee? — Încă nu, dar ţ in locul unuia şi altuia dintre imami, în diferite ora şe.

Atunci câ nd un imam este bolnav ori plecat în că lă tori, sunt chemat să -lînlocuiesc. — Pricep. La fel facem şi noi, cu singura deosebire că noi avem unlocţ iitor stabil, zise Aga Djan. Este un imam care locuieşte în satul Djirja. Esteun om de toat ă încrederea şi vine imediat ce este chemat. Aga Djan ar fi vrut mult să ştie unde locuiau pă rinţ ii t â nă rului şi de cenu era însoţ it de cineva din familie, din moment ce venise pentru fiica lui

Alsaberi. Dar se abţ inu, ştiind că t â nă rul îi va r ă spunde: „Sunt adult, amdreptul să mă însor cu cine vreau. Numele meu este Mohammad Galgal.

Ayatollahul meu se numeşte Almakki. Ce altceva mai doriţ i să ştiţ i?”



— Cine v-a vorbit despre fata noastr ă ? A ţ i v ă zut-o? Întrebă Aga Djan. — Nu, dar sora mea a înt â lnit-o. În plus, ayatollahul Almakki mi-arecomandat-o şi mi-a dat o scrisoare pentru dumneavoastr ă . Scoase o scrisoare din buzunarul interior al hainei şi i-o întinse lui AgaDjan.

În cazul acesta, Aga Djan nu mai avea nimic de spus. Dacă Almakki îşidă duse consimţă mâ ntul, nu mai era nimic de discutat. Problema se rezolvase. Aga Djan deschise scrisoarea plin de respect. Ayatollahul scrisese cele ceurmează : „în numele lui Allah, Mohammad Galgal vine să v ă vadă . Profit deaceast ă ocazie pentru a v ă transmite salut ă rile mele. Wassalam (Asta e tot.) Almakki.”. Scrisoarea era ciudat ă . Nu era nici recomandare, dar nici o încercare dea-l pune în gardă , ci, pur şi simplu, o constatare. T â nă rul nu f ă cuse o impresieprea str ă lucit ă , altfel ayatollahul n-ar fi pierdut ocazia să o menţ ioneze. Cutoate acestea, t â nă rul imam avea o scrisoare de la Almakki, fapt care nu eracâ tuşi de puţ in lipsit de importanţă . Aga Djan puse scrisoarea la el în sertar şizise: — Trebuie să mă gâ ndesc puţ in la pa şii ce urmează a fi f ă cuţ i. Iat ă careeste propunerea mea: merg să discut cu imamul Alsaberi şi cu fiica lui. Apoi, v ă invit ă m împreună cu familia, cu tat ă l dumneavoastr ă . De acord? — De acord, spuse Galgal. Shabbal îl conduse pe Galgal la uşă , după care se întoarse. — Ce pă rere ai, Shabbal? Întrebă Aga Djan. — Este deosebit şi incisiv, îmi place mult acest lucru. — Ai dreptate. Numai din felul în care st ă tea pe scaun, îţ i dă deai seamade acest lucru. Nu este asemenea celorlalţ i imami de la ţ ar ă . Dar am câ teva

rezerve. — Adică ? — Este foarte ambiţ ios. Ayatollahul nu a zis nimic concret despre el înscrisoare. L-a recomandat, dar nu a scris un cuvinţ el despre el. Citind printrer â nduri, mi-am dat seama că ascunde ceva. Cu siguranţă , Galgal nu este opartidă rea, dar prezint ă un risc. Este el persoana potrivit ă pentru moscheeanoastr ă ? Alsaberi are o fire blâ ndă , în timp ce imamul cel t â nă r îmi pare dur. — Ce vrei să spui cu aceasta? — Alsaberi mai este treaz? (Shabbal ridică un colţ al perdelei să se uite înă untru.) — În bibliotecă este lumină , spuse el. — Deocamdat ă , r ă mâ ne între noi, să nu afle femeile, zise Aga Djan, şi ieşidin camer ă pentru a se duce în bibliotecă . Ciocă ni la uşă şi intr ă . Alsaberi, a şezat pe covorul să u, se pregă tea să citească o carte. — Ce-ai f ă cut ast ă zi? Întrebă Aga Djan. — Nimic deosebit, spuse Alsaberi. — Ce citeşti?



— O carte despre acţ iunile politice ale ayatollahilor în ultimii o sut ă deani. Dacă ar fi să -i dă m crezare că r ţ ii, s-ar pă rea că niciodat ă nu au statdeoparte, mereu au gă sit un motiv de revolt ă . Mereu au aflat mijlocul de a punemâ na pe putere. Cartea aceasta este asemenea unei oglinzi în care mă privesc.Nu am nimic împotriva politicii, dar nu am putut niciodat ă să o fac. Consider

că nu-s f ă cut pentru a şa ceva. Îmi dă un sentiment de vinov ăţ ie. Contrar obiceiului să u, Alsaberi era foarte comunicativ. Aga Djan simţ i că îl prinsese într-un moment prielnic. — Ştiu că cei din Qom sunt nemulţ umiţ i de mine. Teamă mi-e că , dacă

voi continua să tac, oamenii vor pă r ă si moscheea noastr ă pentru o alta. — Nu ai de ce să -ţ i faci griji în privinţ a acestui aspect, spuse Aga Djan,dimpotriv ă , vor veni cu at â t mai mulţ i oameni cu câ t se va duce vestea că , îngeamia noastr ă , nimeni nu face politică . Oamenii care vin la noi sunt oameni normali. Moscheea este casa lor, au

venit aici de câ nd se ştiu, nu o vor pă r ă si a şa cur â nd, în'plus, se cunosc toţ i şise respect ă foarte mult. — Dar bazarul, adă ugă imamul, în bazar s-au f ă cut şi s-au desf ă cutmereu toate iţ ele vieţ ii politice. St ă scris în cartea aceasta. De două sute de ani,

bazarurile au avut un rol hot ă r â tor şi, dintotdeauna, imamii au fost o armă înmâ inile lor. Dacă negustorii închid pr ă v ă liile, este semn că are loc cevaneobişnuit, ceva important. Ştiu că bazarul nu-i mulţ umit de mine. Aga Djan ştia foarte bine la ce se referea imamul. Nici el nu era mulţ umitde Alsaberi, dar nu-l putea destitui pe motiv că avea un caracter slab. Alsaberiera imamul geamiei şi a şa va r ă mâ ne pâ nă la sf â r şitul zilelor lui. Ştia că oamenii din bazar se plâ ngeau, că negustorii ar fi vrut ca reprezentantulmoscheii să fie mai plin de ardoare, dar ce putea face el împotriva firii lui

Alsaberi? În ultima vreme ayatollahii îl tot chemaser ă pe Aga Djan la Qom. I s-a pus în vedere clar că geamia trebuia să -şi schimbe atitudinea. Voiau să audă că exist ă o poziţ ie fermă împotriva şahului şi, mai ales, împotriva Americii. AgaDjan promisese că va face astfel încâ t să se simt ă implicarea moscheii în acesteprobleme, dar ştia că Alsaberi nu era capabil de a şa ceva. Qom era centrul lumii şiite. Toţ i marii ayatollahi tr ă iesc în Qom, de undedirijează toate moscheile. Aceea din Senedjan era una dintre cele maiimportante geamii din ţ ar ă . De aceea şi a şteptau ayatollahii mai multe iniţ iativedin partea ei. Qom punea întrebă ri. Qom voia r ă spunsuri dar, cu Alsaberi, AgaDjan nu putea schimba nimic în moschee. Acesta era probabil motivul pentru care Almakki îl trimisese la ei pet â nă rul imam. Aga Djan schimbă subiectul discuţ iei, spunâ nd: — Am o surpriză pentru tine. Şi are legă tur ă cu cartea pe care urma s-ociteşti. — Ce fel de surpriză ? — Cineva a vrut mâ na fiicei tale. — Cine?



— Un imam t â nă r, din Qom. Un adept al ayatollahului Almakki. — Almakki? Întrebă imamul uimit, punâ ndu-şi cartea pe covor. — Nu se teme de politică . Este bine îmbr ă cat, sigur pe el şi poart ă turbanul ştrengă reşte, zise Aga Djan zâ mbind. — Cine l-a trimis la noi, vreau să spun la fiica mea?

— Toat ă lumea din ora ş ştie că ai o fiică . Oricine îi poate cere mâ na, darpă rerea mea este că t â nă rul imam vine nu numai pentru fat ă , ci vizează at â tgeamia, câ t şi amvonul t ă u. — Poftim? — Ştii că , atunci câ nd Almakki se amestecă undeva, este cu siguranţă şiceva politică pe acolo. — Trebuie să ne gâ ndim bine înainte de a r ă spunde. Trebuie să că ut ă msă află m dacă vine pentru fata noastr ă ori pentru geamie. — Tocmai acest lucru o să -l facem, dar nu mi-e frică de schimbă ri. Şi nutrec cu vederea nimic din ceea ce îmi iese în cale. Nu cred în înt â mplă ri. Galgalnu bate degeaba la uşa noastr ă , numai că nu ne va lua prin surprindere. Pe

vremuri au slujit în geamia noastr ă câţ iva imami înflă că ra ţ i. O să merg la Qomsă vorbesc personal cu Almakki. Dacă -l recomandă ca om şi ca ginere, voiaccepta. O să -i dau un telefon fiului t ă u, Ahmad. Nu este la aceea şi şcoală cuGalgal, dar, cu siguranţă , îl cunoa şte. — F ă cum vrei, numai fii prudent! Ai grijă ca aceast ă că să torie să nu fieuna politico-religioasă . Nu i-o voi da pe fiica mea orică rui imam. Trebuie să fimsiguri că va fi un soţ bun. Îmi doresc ca ea să aibă parte de o că să torie fericit ă .Nu vreau s-o dau ayatollahilor. — Nu-ţ i face griji, spuse Aga Djan. — Nu m-am simţ it bine în ultima vreme. Sunt momente în care inima mi-

e plină de tristeţ e. Am devenit fricos, mi-e teamă de orice şi, mai ales, demoschee; câ teodat ă nu mai ştiu nici ce trebuie să le spun la slujba de vinerea. — Ai obosit. Mergi câ teva zile la Djirja! La-le şi pe bunici cu tine şiodihneşte-te acolo vreo să pt ă mâ nă ! O să le facă bine şi lor. Nici ele nu au maiieşit de mult ă vreme. Toate constr â ngerile pe care ţ i le impui sunt o tortur ă pentru tine. Te speli mai des decâ t toţ i ceilalţ i, tr ă ieşti ca un pustnic; nu o s-omai duci mult astfel. Pleacă la Djirja şi, poate că , în cur â nd, o să ai parte de unginere plin de energie pe care să te poţ i baza din câ nd în câ nd. Aga Djan ieşi din bibliotecă zâ mbind. A doua zi, Aga Djan dă du un telefon la Qom pentru a vorbi cu Ahrnad: — Îl ştii pe Mohammad Galgal? — Unde l-ai cunoscut? — I-a cerut mâ na surorii tale. — Nu-i adev ă rat! Spuse el cu uimire. — Ba da, este adev ă rat. Ce fel de om este? — Cei de aici îl ştiu foarte bine, eu însă nu l-am cunoscut personal.

Vorbeşte întruna şi are o pă rere despre orice. Este complet diferit de ceilalţ iimami. Altceva nu mai ştiu despre el.



— Care-i pă rerea ta? Poate fi o partidă bună pentru sora ta? — Ce să spun.? Este greu de zis. Din câ te ştiu, este un tip dur. Singurulimam pe care-l ştie sora mea este tata şi probabil îşi imaginează că toţ i sunt lafel ca el. — Lucrul cel mai important este ca ea să fie fericit ă ală turi de el, spuse

Aga Djan. — Am spus deja: este un tip deosebit şi inteligent, dar nu pot şti dacă vafi un soţ bun pentru sora mea. — Ahmad, cred că ştiu deja destul. După aceasta, dă du un telefon la rezidenţ a ayatollahului Almakki, pentrua fixa o înt â lnire. Joi diminea ţ a, în zori de zi, şoferul veni să -l ia de acasă pentru a-l conduce la gar ă . Aga Djan, înveşmâ ntat cu un palton lung şi cu pă lă rie pe cap, ieşi dinma şină şi intr ă în holul monumental al gă rii. Z ă rindu-l, şeful de gar ă stinseţ igara şi se gr ă bi să -i iasă în înt â mpinare. — V ă doresc să aveţ i o zi bună şi o că lă torie plă cut ă , îi zise acestapoliticos. — Ensha Allah! 1 spuse Aga Djan. Trenul lung şi maro cu care urma să că lă torească Aga Djan sosise de o

jumă tate de or ă dinspre Golful Persic, în sudul extrem al ţă rii, şi mergea că treest, la graniţ a cu Afganistan. Urma să oprească în zeci de gă ri. Că lă toria lui Aga Djan avea să dureze trei ore. Holul gă rii era plin de oameni – că lă tori şi persoane venite să -i a ştepte pealţ ii. Sute de bă rba ţ i cu pă lă rii, femei îmbr ă cate în haine lungi şi un numă rimpresionant de femei care nu purtau v ă lul islamic. Ţ ara se schimbase mult, fapt pe care-l remarca din ce în ce mai des,

atunci câ nd că lă torea cu trenul. Oamenii care veneau din sud erau diferiţ i decei din Senedjan, cu o ţ inut ă mai liber ă . In tren puteau fi v ă zute femei f ă r ă v ă lşi cu bra ţ ele dezgolite, femei care purtau poşet ă , care r â deau ori fumau. AgaDjan ştia că toate aceste schimbă ri putuser ă fi posibile numai gra ţ ie şahului,„acel lacheu al americanilor”. America era pe cale să submineze religia ţă rii şinimeni nu putea să oprească acest lucru. Şeful gă rii îl invit ă pe Aga Djan în biroul să u, îi oferi un pahar de ceairece şi, în momentul în care Aga Djan trebui să se urce în tren, îl conduse la uncompartiment rezervat că lă torilor de seamă . După trei ore v ă zu la orizont cupola mausoleului Sfintei Fatima. Trenul intr ă în gara Qom. Pe peronul gă rii, avu impresia că se afla în alt ă lume. Femeile toate purtau v ă l negru, iar bă rba ţ ii – barbă . Oriunde întorceaochii, se vedeau numai imami. Aga Djan cobora din vagon. Pe acoperişurile geamiilor se vedeau muezinicitind Coranul, în nişte megafoane. Nu exista nici mă car un portret al şahului,dar ora şul era împâ nzit de pancarte



1 Dacă vrea Domnul! 32 pe care erau inscripţ ionate texte din Coran.Şahul evita să viziteze ora şul, iar diploma ţ ii americani, fie ei că lă tori cu trenulori ma şina, nu îndr ă zneau să pună piciorul nici mă car în împrejurimi. Qom era Vaticanul şiiţ ilor, ora şul sfanţ al ţă rii, unde se aflaînmormâ ntat ă Sf â nta Patima. Cupola aurit ă a mormâ ntului acesteia scâ nteia

asemeni unei bijuterii peste clă dirile din centrul ora şului. Aga Djan luă un taxipentru a merge la moscheea unde slujea ayatollahul Almakki. Se f ă cuse orapr â nzului câ nd ma şina ajunse în fa ţ a geamiei. Ayatollahul apă ru împreună cu discipolii să i, tineri imami care-l însoţ eaula sala de rugă ciune. V ă zâ ndu-l, Aga Djan plecă politicos fruntea. Ayatollahul îiîntinse mâ na, Aga Djan i-o str â nse, apoi îl urmă în sala de rugă ciune şi luă locîn primul r â nd. După încheierea rugă ciunii, Aga Djan îngenunche lâ ngă ayatollah. — Fiţ i bine venit! Ce v ă aduce pe la noi? Întrebă ayatollahul. — Înainte de toate voiam s-o v ă d pe Sfinţ ia Voastr ă , apoi, să discut ă mdespre Mohammad Galgal. — Era cel mai bun student al meu. Şi are binecuv â ntarea mea. — În acest caz, am aflat ceea ce voiam să ştiu, spuse Aga Djan; îlîmbr ăţ işa pe după umeri, în semn de r ă mas bun, şi se ridică . — Dar. Spuse ayatollahul. (Aga Djan se a şeză la loc în genunchi.) Facemereu ceea ce-l taie capul. — Ce doreşte ayatollahul să spună ? Întrebă Aga Djan. — Că nu se ală tur ă turmei decâ t după ce cuget ă înainte. — Pricep, zise Aga Djan. — V ă urez ca fiica dumneavoastr ă să aibă un mariaj fericit şi v ă doresc ocă lă torie plă cut ă la întoarcere, spuse ayatollahul şi îi întinse din nou mâ na lui

Aga Djan. Lui Aga Djan îi plă cuser ă cuvintele ayatollahului: îşi dă duseconsimţă mâ ntul. Dar, în adâ ncul inimii sale, st ă ruia încă o nelinişte puternică ,ce nu-i dă dea pace. Imediat ce se întoarse acasă , îl chemă pe Shabbal în biroul lui. — Shabbal, vrei să te duci s-o aduci pe Sediq? Auzind că Aga Djan voia să -i vorbească , Sediq înţ elese că urma să sepetreacă ceva important. — Ia loc; sunt bune toate? Întrebă Aga Djan. — Da, toate sunt bune. — Ascult ă , fata mea. Exist ă cineva care ţ i-a cerut mâ na. (Chipul lui Sediq se împurpura. Ea îşi lă să bă rbia în piept.) Este un imam. Ea se uit ă la Shabbal care îi spuse, zâ mbind: — Un imam t â nă r şi încâ nt ă tor. Sediq zâ mbi. — Am fost la Qom, spre a discuta cu ayatollahul lui. Mi-a vorbit despre elîn termeni elogioşi. Fratele t ă u, de asemenea, gă seşte că este o partidă bună .Ce zici? Vrei să te mă riţ i cu imamul? Ea t ă cea.



— Nu ai voie să taci câ nd primeşti o cerere în că să torie, zise Aga Djan. A ştept un r ă spuns de la tine. — Este un imam chipeş, zise Shabbal. Veşmintele de imam de pe el suntla modă şi are pantofi maro, bine lustruiţ i. Nu avem nimic de zis împotrivafelului cum arat ă , spuse Shabbal zâ mbind.

Aga Djan lă să impresia că nu au auzit comentariile lui Shabbal, darSediq le auzise foarte bine şi acum sur â dea din nou. — Care este r ă spunsul t ă u? Putem începe discuţ iile cu familia t â nă rului? — Da, le puteţ i începe, r ă spunse ea abia şoptit, după o t ă cereîndelungat ă . — Trebuie să -ţ i spun altceva, zise Aga Djan, imamul nu este ca tat ă l t ă u.Este adept al ayatollahului Almakki. Îţ i spune ceva numele acesta? Sediq se uit ă la Shabbal. — Nu este un imam de ţ ar ă , spuse Shabbal. — Via ţ a ta nu va fi liniştit ă şi, probabil, nici uşoar ă , zise Aga Djan. Crezică poţ i tr ă i astfel? După o clipă de gâ ndire, ea întrebă : — Dumneata ce crezi? — Pe de o parte, este o cinste să duci o astfel de via ţă , pe de alta, via ţ a tapoate deveni un iad, dacă nu-i împă rt ăşeşti pă rerile, îi explică Aga Djan. — Pot sta de vorbă cu el? — Fireşte că poţ i! R ă spunse Aga Djan. O să pt ă mâ nă mai t â rziu, Shabbal îl însoţ ea pe imamul Galgal în salonulîn care fuseser ă aduse ceai şi un coş cu fructe. Apoi se duse să o aducă pe Sediq spre a i-o prezenta lui Galgal. Ea îl salut ă pe Galgal şi se opri în dreptul oglinzii încastrate în perete. El

o întrebă dacă doreşte să se a şeze. Ea îşi scoase v ă lul pentru ca el să -i poat ă vedea mai bine chipul. Shabbal îi lă să singuri şi închise, încetişor, uşa în urma lui. Bunicile st ă teau în dreptul f â nt â nii, atente la ceea ce se petrecea. FagriSadat, soţ ia lui Aga Djan, îl v ă zuse pe Galgal de la etajul al doilea, unde st ă teala geam. Zinat Ganum, soţ ia lui Alsaberi, se ruga în camera ei pentru ca fiica eisă aibă parte de o că să torie norocoasă . Nu putea face nimic mai mult, întrucâ tnimeni nu-i cerea vreodat ă pă rerea. Niciodat ă nu conta ceea ce ea spunea.Fagri Sadat era cea care lua hot ă r â rile în familie. Fetele lui Aga Djan se ascunseser ă în spatele perdelelor pentru a-ladmira pe Galgal atunci câ nd acesta urma să iasă din salon. Înt â lnirea dintre Galgal şi viitoarea mireasă nu a durat decâ t o jumă tatede or ă , după care uşa salonului s-a deschis, iar Sediq a ieşit. Le-a privit pe

bă tr â ne cu un aer fericit şi a urcat la etaj. Shabbal îl prezent ă pe Galgal întregii familii, pornind dinspre curteainterioar ă . — Iat ă -le pe bunicile familiei. Fagri Sadat cobor î. — Soţ ia lui Aga Djan, regina casei, spuse Shabbal r â zâ nd.



Galgal o salut ă f ă r ă a se uita la ea. Fetele f ă cur ă , pe r â nd, cunoştinţă cuGalgal. După ce le fii prezentat tuturor, Shabbal îl duse la bazar, pentru ca Aga Djan să poat ă discuta cu el mai pe larg. Câ teva zile după aceasta, imamul Galgal veni la Aga Dj an, împreună cutat ă l să u; Alsaberi era şi el prezent, înt â lnirea lor fu însă complet diferit ă de

toate înt â lnirile premergă toare că să toriilor: nu au discutat deloc despre aur sauargint. Mireasa urma să -i dă ruiască viitorului soţ un exemplar cu coperteleaurite din Coran şi să pă r ă sească familia pă rintească numai cu un v ă l alb şi un

volum de poezii scrise de Hafiz, poetul din Evul Mediu. Dar toat ă lumea ştia că nici o fat ă de familie bună nu pă r ă sea casa f ă r ă zestre. Cu siguranţă , familiaurma să -i dea tot ceea ce îi trebuia. Discutar ă în continuare despre moschee,că r ţ i, bibliotecă , pivniţ ele vechi, despre muezinul cel orb şi, fireşte, despre

bă tr â nul cedru al familiei, încheind prin a fixa data cununiei. — Mobarak ensha Allah1 spuser ă bă rba ţ ii, apoi îşi dă dur ă mâ na. După ce discuţ ia se sf â r şi, Sediq intr ă aducâ nd un platou de argint, pecare se aflau cinci ceşti de ceai, de asemenea din argint. Nunta urma să aibă loc în ziua de na ştere a Sfintei Fatirna. Este una din cele mai frumoase zile aleanului, cu vreme că lduţă , r ă corit ă de v â ntul proaspă t, ce bate dinspre munte.Este o atmosfer ă care îmbie pe oricine să -şi ia mireasa în bra ţ e şi să selungească ală turi de ea sub un cort uşor, de var ă . În aceast ă perioadă a anului,aproape toat ă lumea doarme pe acoperiş. Pot fi v ă zute numeroase corturitransparente pentru noapte. Sunt corturile unde dorm tinerii că să toriţ i. Nunta trebuia să fie demnă de casa în care urmau a fi invitate familiilecele mai însemnate din bazar. Aceasta pentru că nu se mă rita o fat ă oarecare,ci fiica imamului Alsaberi. De asemenea, ginerele nu era un profesor, ori unfuncţ ionar de r â nd. Nu era nici un negustor oarecare, ci un imam care purta

turban închis la culoare şi venea din Qom. 1 Dumnezeu să v ă binecuv â nteze fericirea. Arusi. Sosi şi Arusi, ziua nunţ ii. Zinat Ganum o chemă pe fiica ei la ea în camer ă , închise uşa, şi,str â ngâ nd-o la piept, o întrebă : — Eşti fericit ă că te mă riţ i cu Galagal? — Nu ştiu. — Trebuie să fii fericit ă . Din spusele tat ă lui t ă u, este un bă rbat inteligent şi tare ambiţ ios. — Tocmai de aceea îmi este frică . — Şi mie mi-a fost teamă câ nd m-am mă ritat cu taică -t ă u, toate feteletremur ă la gâ ndul că trebuie să plece deodat ă cu un necunoscut, dar câ nd veţ ifi numai voi doi, teama va dispă rea. La urma urmei, toate fetele trebuie să semă rite şi să lase în urmă casa pă rintească . Zinat Ganum încerca să -şi liniştească fata cu vorbe încurajatoare, dar înadâ ncul sufletului, ea însăşi simţ ea o umbr ă de îndoială . Nu ştia de ce. Brusc,prinser ă via ţă toate amintirile neplă cute. Dar nu lă să să se vadă nimic.



— Încă nu-mi vine să cred, îi spuse ea fiicei sale. — Ce nu-ţ i vine să crezi? — Că ai crescut, că o să te mă riţ i şi că vei pleca în cur â nd. — De ce eşti at â t de trist ă ? (Ochii lui Zinat erau plini de lacrimi.) — Sper să fii fericit ă , spuse ea să rut â ndu-şi fiica.

Încă de câ nd o nă scuse, Zinat tr ă ia cu spaima că îşi va pierde fata. Îi erateamă să nu cumva să o gă sească lipsit ă de via ţă , în pat, în gr ă dină , ori lâ ngă f â nt â nă . Perioada în care Sediq era copil a fost una neagr ă pentru via ţ a ei. În acea

vreme, frica f ă cea parte din via ţ a ei. Noaptea, nu îndr ă znea să meargă laculcare, de teamă să nu aibă iar vreun coşmar. Zinat Ganum şi imamul Alsaberi fuseser ă veri; nu avea decâ t şaisprezeceani câ nd se că să torise cu el. A avut-o înt â i pe Ozra, care era cu cinci ani maimare decâ t Sediq şi care se că să torise la optsprezece ani, cu cineva din familialui Zinat. Acum avea trei copii şi tr ă ia cu bă rbatul ei la Kashan. Apoi, Zinat l-a adus pe lume pe Abbas. Încă de la na ştere, bă ieţ elul a fost considerat speranţ a familiei şi succesorul lui Alsaberi la moschee. Dar, într-o zicaldă , de var ă , a avut loc un accident înfior ă tor câ nd era numai ea acasă cucopilul. Bă ieţ elul tocmai începuse să meargă şi alerga împleti-cindu-se după mâţ ele din casă . La un moment dat, Zinat a urcat la ea în camer ă şi a uitatcomplet de copil. Dâ ndu-şi seama că era prea linişte, după ceva timp, s-a uitatpe fereastr ă , dar nu l-a v ă zut nică ieri pe Abbas. A luat-o la goană pe scă ri şi a

v ă zut pisicile cum st ă teau a şezate lâ ngă f â nt â nă . La suprafa ţ a apei plutea trupuşorul bă ieţ elului ei. Urlâ nd, a încercat să -şi scoat ă fiul din apă .

Auzindu-i strigă tele, câţ iva bă rba ţ i apă ruţ i pe acoperişul moscheii îisă rir ă în ajutor, încercar ă să -l apuce pe copil de mijloc, dar zadarnic. Zinaturla. Îl apucar ă de picioare şi îl scuturar ă , dar totul era în zadar. Zinat urla. Auaprins un foc şi l-au ţ inut pe copil deasupra flă că rilor calde. Era însă preat â rziu. Zinat urla. Bă rba ţ ii au pus copilul pe pă mâ nt şi l-au învelit cu v ă lulmamei lui. Abbas, speranţ a întregii familii, murise. Nimeni, niciodat ă , nu i-a reproşat lui Zinat cele înt â mplate în acea zi.Dar, plină de spaimă , ea s-a retras în camera ei. Aga Djan a mers la ea şi i-a zis: — Zinat, în fa ţ a voinţ ei lui Dumnezeu nu pot decâ t să mă plec. Tu trebuiesă faci la fel. Nimeni nu a mai vorbit vreodat ă , în casă , despre Abbas. Luni de zile, ea a plâ ns în t ă cere, dar nimeni nu a spus nimic. Zinat a interpretat aceast ă t ă cereca pe o pedeapsă , o pedeapsă aspr ă . Un an mai t â rziu a r ă mas însă rcinat ă cu Sediq. Abia atunci şi-a pă r ă sitcamera şi a mers în bucă t ă rie să le ajute pe bunici. Dar via ţ a ei şi-a reluatcursul firesc abia la doi ani după aceea, câ nd l-a nă scut pe Ahmad.



Fie din cauza accidentului, fie din alt motiv, Zinat nu şi-a mai pututrelua niciodat ă locul pe care-l avusese în familie. Tr ă ia în umbra lui Fagri Sadat şi se simţ ea o femeie inferioar ă . Dacă o astfel de nenorocire i s-ar fi înt â mplat lui Fagri Sadat, Aga Djan ar fi ştiut să -i fie ală turi pentru a-i alina durerea.

Dar Alsaberi era un bă rbat slab: în toţ i acei ani de suferinţă nici nu i-areproşat nimic lui Zinat, dar nici nu a fost capabil să o susţ ină . Niciodat ă nu aluat-o în bra ţ e, niciodat ă nu a cople-şit-o cu şoapte dulci. Şi, arunci câ nd unsoţ îşi neglijează soţ ia, cei din jur nu înt â rzie să o neglijeze, la r â ndul lor. Dacă o femeie este ignorat ă de soţ ul ei, atunci cu siguranţă toat ă lumea o va ignora.Dovada: fiica ei urma să se mă rite şi nimeni, dar nimeni, nu îi ceruse şi eiconsimţă mâ ntul. „Nu-i mare lucru, îşi spuse Zinat privindu-se în oglindă şi ştergâ ndu-şilacrimile, o să vină şi vremea mea.” În acea zi, toat ă lumea se agita în toat ă casa. In curte fusese întinsă operdea foarte lungă , care, de obicei, la geamie, îi separa pe bă rba ţ i de femei. Covoare luxoase fuseser ă puse pe jos, iar zidurile casei fuseser ă acoperite, de că tre oamenii geamiei, cu carpete pe care se puteau citi texte dinCoran. De ramurile copacilor fuseser ă agăţ ate bucăţ i de satin verde, pe carefuseser ă imprimate versuri ale marilor poeţ i, în plus, tocmai de la Qom, venisecel mai cunoscut cantor pentru a câ nta textele sfinte. Acesta avea un stilpropriu, uşor cadenţ at, de a recita versurile din Coran, care îl f ă cea de neuitatpentru ascult ă tori. Aga Djan îşi puse costumul cel nou şi fusese la frizer, îi plă cea să poartehaine noi şi curate şi, gra ţ ie lui Fagri Sadat, era unul dintre rarii negustori din

bazar care se îngrijea şi de aspectul să u fizic. La bazar, servitorul să u avea grijă ca pantofii lui să fie mereu lustruiţ i, iar bunicile îi că lcau că măşile. Fagri Sadatîl tachina deseori: „Eşti bă rbatul cel mai frumos din ora ş. Dacă te razi şi-ţ i puipă lă ria, oricine poate spune că ştii Coranul pe dinafar ă !” Imamul se afla încă în bibliotecă , în cur â nd, câ nd toţ i vor fi sosit, se vaduce să -i salute, apoi se va întoarce la că r ţ ile lui. Să rbă toarea începuse. Invita ţ ii, familiile cele mai alese din ora ş, veneaugrupuri-grupuri. Bă rba ţ ii se îndreptau spre partea din dreapta a cur ţ ii, unde seafla cedrul cel bă tr â n, şi se a şezau în fotolii, lâ ngă f â nt â nă . Femeile mergeaupuţ in mai încolo, dispă reau în spatele perdelei celei lungi şi mergeau să sea şeze în jurul straturilor de flori, parfumate şi ordonate, întreţ inute cu grijă de

Am Ramazan, gr ă dinarul casei. Contrar obiceiului, nimeni nu venise cu copiii.De obicei, copiii erau primii oaspeţ i, dar nu şi la acest eveniment extraordinar.Musafirilor li s-au oferit cele mai delicioase dulciuri ale cofetarului şi ceai. At â t

bă rba ţ ii câ t şi femeile miroseau a parfum de trandafiri. Toat ă lumea, şi cu deosebire femeile, era curioasă să -l vadă pe Galgal. În fa ţ a casei, se opri o ma şină şi din ea ieşi primarul. Aga Djan îi ur ă bun

venit. Toţ i bă rba ţ ii se ridicar ă câ nd acesta luă loc lâ ngă f â nt â nă .



În fa ţ a por ţ ii se opri o a doua ma şină şi toat ă lumea ştiu că , înă untru, seafla ginerele. Aga Djan îl înt â mpină pe Galgal şi-l însoţ i pâ nă în fa ţ a primarului. Acesta se ridică pentru a-l felicita pe Galgal, dar t â nă rul imam se f ă cu anu-l vedea. După pă rerea lui, primarul era unul din trepă duşii şahului şi nuavea intenţ ia să se a şeze lâ ngă el şi, cu at â t mai puţ in, să dea mâ na cu el.

Primarul se a şeză la loc şi totul fu trecut sub t ă cere, deoarece Aga Djan, care vorbea cu cineva, nu v ă zuse nimic. Că tre ora trei, funcţ ionarul de la Starea Civilă sosi însoţ it de cei doiasistenţ i bă rboşi ai să i. Fiecare ţ inea la subsuoar ă câ te un registru gros şiamâ ndoi merser ă să se a şeze la masa unde trebuia semnat certificatul decă să torie. F ă r ă să mai a ştepte, deschiser ă cele două catastife şi, în mod oficial,ceremonia începu, în acel moment, în colţ ul celă lalt al perdelei, unde eraufemeile, se auzi gă lă gie: „Salam baar Fatime, Salam baar Fatime!”1 strigautoate în cor. Toţ i cei prezenţ i înţ eleser ă că sosise mireasa şi că se a şezase în fotoliul ei,la masa pe care funcţ ionarii de la Starea Civilă se pregă teau să scrie. Mireasa era mai frumoasă ca niciodat ă , înveşmâ ntat ă într-o rochie albă ca laptele, purta un v ă l de un verde luminos cu floricele roz. Genele îi pă reaumai lungi datorit ă rimelului, iar spr â ncenele pensate erau arcuite. Pă rea a fimai degrabă o femeie decâ t o fecioar ă . Ofiţ erul St ă rii Civile ceru certificatul de na ştere al miresei. Aga Djanscoase câ teva foi de hâ rtie din buzunarul interior al vestei şi i le întinse.Bă rbatul copie cu grijă în registrul să u toate datele, apoi ceru actul de na ştereal ginerelui. Galgal că ut ă prin buzunar, dar negă sind nimic, şopti ceva laurechea tat ă lui să u. Acesta că ut ă în serviet ă . Toţ i cei de fa ţă se uitau la el şi

a şteptau hâ rtiile, dar el nu le avea. — Le-am uitat, spuse Galgal. În spatele perdelelor, femeile au avut o reacţ ie prompt ă . Era o afirma ţ ie anormală . Slujba şul de la Starea Civilă se gâ ndi un moment, apoi spuse: — Poate aveţ i asupra dumneavoastr ă un alt document care să v ă permit ă să v ă legitima ţ i? Galgal scotoci din nou prin buzunar şi şopti iar ceva la urechea pă rinteluisă u. Nu, nu avea nici un act de identitate. Din ambele pă r ţ i ale perdelei se auzir ă murmure. Aga Djan se uit ă laprimar şi citi bă nuiala în privirile lui. Se uit ă şi la câţ iva din cei prezenţ i,oameni însemna ţ i din bazar, şi nu, nimeni nu putea accepta absenţ a actelor.Cum era posibil ca Galgal să 1 Slav ă Fatimei! Vrea să se însoare şi să uite să aducă hâ rtiile necesare? Toţ i a şteptau să

vadă reacţ ia lui Aga Djan. Acesta din urmă se temea ca nu cumva Galgal să o fif ă cut intenţ ionat. Poate că nu dorea o că să torie oficială , poate că intenţ ia luiera numai de a obliga familia să -i dea fata. La ţ ar ă exista acest obicei, imamul



satului citea versetele de că să torie, mireasa spunea da, la fel şi ginerele şi, înfelul acesta, bă rbatul avea drumul deschis că tre patul femeii, în acest gen decă să torie, bă rbatul era liber, după aceea, să -şi ia oricâ te neveste. Insă , la ora ş,nu se mai obişnuia de mult timp a şa ceva şi, cu at â t mai puţ in, într-o familiecu greu-* ţ a ţ e ca aceea a lui Aga Djan.

— Poate că ai lă sat actele la tat ă l t ă u, îi spuse Aga Djan lui' Galgal.!' — Nu, nu cred, sunt la Qom. | Aga Djan se duse să discute cu primarul. — Aveţ i dreptate, spuse primarul, nu trebuie s-o facem. ' Apoi Aga Djanmerse la Alsaberi care tocmai ieşise din bibliotecă şi st ă tea lâ ngă cedru, ală turide portarul geamiei. — Ceremonia nu poate avea loc acum, spuse Aga Djan, trebuie să meargă după acte. — Aceasta înseamnă că trebuie să meargă la Qom şi că nu se va întoarceînainte de miezul nopţ ii. Poate că ar fi preferabil să citim mai repede versetelede că să torie. Apoi, se poate duce liniştit la Qom, după acte. — Nu, deoarece o dat ă versetul citit, ceremonia este înche-' iat ă . În acelmoment, fata noastr ă va fi a lui şi nu vom mai putea face nimic. Dacă o ia cuel, r ă mâ nem cu mâ inile goale. Ştii mai bine decâ t mine. — Ai dreptate. Să meargă după acte, r ă spunse Alsaberi, şi se întoarse în

bibliotecă . Aga Djan se duse la ofiţ erul St ă rii Civile şi îi spuse: — F ă r ă acte nu se face nici o că să torie! Toat ă lumea începu a vorbi înacela şi timp. Aga Djan se întoarse că tre Galgal şi îi spuse calm: — A ştept. Noi a ştept ă m. Puteţ i merge liniştit la Qom să v ă că uta ţ idocumentele.

Galgal nu se a şteptase la aceast ă reacţ ie. — Dar este imposibil. Trenul de Qom a plecat şi nu am încredere înautobuze. — Mă ocup eu de că lă toria dumneavoastr ă , spuse Aga Djan. Se duse iarla primar şi îi zise câ teva cuvinte. Acesta dă du din cap de câ teva ori, semn că era de acord. — S-a rezolvat, spuse Aga Djan, o să vină un jeep să v ă ia, iar primaruldin sat v ă va însoţ i. Am r ă bdare, dar trebuie să v ă gr ă biţ i. Galgal nu mai putea scoate o vorbă . Se ridică şi merse furios la uşă , să a ştepte jeepul. Preţ de o clipă , lui Aga Djan i se pă ru că vede un lică r de r ă utateîn ochii să i, ca şi cum, brusc, masca i-ar fi că zut şi adev ă ratul să u chip ar fiieşit la iveală . Nu st ă tea în obicei ca musafirii să r ă mâ nă la cină . Dar Aga Djan seadresă celor prezenţ i, spunâ ndu-le: — Îmi cer scuze. Astfel de situa ţ ii se pot ivi oricâ nd. Nu pot decâ t să v ă invit din toat ă inima la cină . Şi, f ă r ă să mai stea pe gâ nduri, îl trimise pe Shabbal la restaurantul aflat peste drum de geamie pentru a aranja cu masa.



Fagri Sadat îl chemă pe Aga Djan la ea în camer ă , întrucâ t dorea să discute cu el. — Nu crezi că ai fost prea sever? — Poate că nu ar trebui să spun acest lucru, dar nu-mi inspir ă încredere. — Deja?

— Nu este un imam ca toţ i ceilalţ i, este un tip incisiv şi nici nu mă a şteptam din partea-i să vină f ă r ă acte. Coace un plan în minte; dar nu ştiudespre ce-i vorba. — Întotdeauna voi, bă rba ţ ii, vorbiţ i despre planuri, dar ce planuri? — Acum problema este rezolvat ă , iar el este în drum spre Qom. Va trebuisă a ştept ă m. — De fiecare dat ă acela şi lucru: bă rba ţ ii iau deciziile, iar femeile se alegcu a şteptarea. — Nu-i adev ă rat. Şi nu o să dau o fat ă din familia noastr ă ca şi cum ar finimic. Nici nu mă a şteptam să înţ elegi. — Te înţ eleg, numai că nu ştiu ce să le spun femeilor! Spuse ea, f ă r ă a-lprivi. — Ba ştii foarte bine ce trebuie să le spui femeilor. Pri-meşte-le, lua ţ i cina împreună , fii zâ mbitoare, arat ă că acest eveniment este lipsit de însemnă tate şipă strează -ţ i calmul. La ora unsprezece, Galgal nu dă duse încă nici un semn de via ţă . Oaspeţ iiterminaser ă cina. Pentru a nu ştiu câ ta oar ă , servitorii aduser ă ceai. Narghileletreceau dintr-o mâ nă în alta. Primarul, care plecase timp de câ teva ore,revenise după cină , bă rba ţ ii de la bazar merseser ă să se plimbe de-a lungulr â ului. Toţ i îi spuneau lui Aga Djan că -l înţ eleg; şi ei ar fi procedat la fel ca el. Shabbal, pe acoperişul moscheii, st ă tea la pâ ndă .

Câ nd, în cele din urmă , ză ri ma şina, îi dă du semnalul lui Aga Djan. Puţ in mai t â rziu, jeepul se opri în fa ţ a por ţ ii. Galgal ieşi din el, merse direct la ofiţ erul St ă rii Civile şi, demonstrativ, îipuse actele în fa ţă . Cineva strigă : „Sa lawat baar Mahomet.'„. Toţ i, în cor, strigar ă de asemenea: „Sa lawat baar Mahomet!” Aga Djan zâ mbi. Bă rba ţ ii de la bazar se întoarser ă din plimbare. Cantorulintona cu vocea lui puternică : „Gra ţ ie soarelui şi luminii lui în zori! Gra ţ ie lunii câ nd ea îl urmează ! Gra ţ ie zilei ce el luminează ! Gra ţ ie nopţ ii câ nd umbrele-i dansează ! Gra ţ ie cerului şi-al lui Creator! Gra ţ ie pă mâ ntului şi sufletului şi celui ce le-a dat via ţă lor!” 1 Slav ă profetului Mahomet! Mahiha' Galgal plecase cu soţ ia lui la Qom şi nimeni nu le cunoştea adresa.Familia nu se a şteptase la un astfel de comportament din partea lui, darnimeni nu coment ă evenimentul.



— N-are importanţă , spuse Aga Djan, oricum uşa casei noastre le va fimereu deschisă . Galgal terminase cu bine studiile de imam, dar încă nu-i fuseserepartizat ă nici o moschee. Un imam titular într-o geamie putea tr ă iindependent; în caz contrar, depindea de subvenţ ia destul de mică acordat ă de

ayatollahul să u. Aga Djan l-ar fi susţ inut financiar, din toat ă inima, dar Galgal refuzaorice ajutor. Totuşi Aga Djan îl ajuta intervenind mereu prin diverse cunoştinţ eşi descoperea, de fiecare dat ă , câ te o moschee unde Galgal putea suplini. Sediq venea din câ nd în câ nd pe acasă , dar Galgal îi interzisese să lespună adresa. Adesea, se plâ ngea mamei sale de noua ei casă : că eraneîncă pă toare, că atmosfera de acolo era puţ in cam rece, că , în sf â r şit, nureuşise să intre în rela ţ ie cu nici un vecin. — La Qom, via ţ a este complet alta, îi spunea mamei, fiecare tr ă ieşteînchis în casa sa, cu familia sa, cu uşile închise şi perdelele mereu trase. — Ce vrei, este ceva normal câ nd te mă riţ i, mai ales câ nd locuieşti într-un ora ş str ă in şi, cu at â t mai mult, într-un ora ş sf â nt care are importanţ aora şului Qom. În plus, Galgal este încă t â nă r, abia şi-a încheiat studiile şi nicimă car nu are geamia lui. — Pricep, numai că Galgal este complet diferit de toţ i ceilalţ i bă rba ţ i pecare-i cunosc, diferit de tata, de Aga Djan, chiar şi de unchiul Nosrat. Nu ştiucum să mă apropii de el. Este at â t de greu să por ţ i o conversa ţ ie adev ă rat ă cuel. Sunt zile câ nd liniştea pune st ă pâ nire pe casă , imediat ce el intr ă pe uşă , iar acest lucru îmi dă fiori; el nu spune nimic, eu nu ştiu ce să spun. — Nu trebuie să compari via ţ a noastr ă de aici cu via ţ a din noul t ă ucă min. Casa noastr ă este veche şi i-au trebuit secole ca să -şi gă sească ritmul.

Casa ta este casa unui imam t â nă r, care nu are un trecut în spate. Tu ai rolulde a-i construi istoria, de 1 Mahiha – peşti. Aduce că ldura, de a stabili rela ţ ii cu vecinii şi, mai ales, trebuie să -i ar ăţ iinteres şi dragoste soţ ului t ă u. — Mamă , este uşor de spus. Da, pot să -i dă ruiesc dragoste, însă întrebarea este dacă el doreşte aceast ă iubire. — De ce nu şi-ar dori-o? — Nu ştiu. Câ nd venea acasă , Sediq era mereu înconjurat ă de tandreţ e. Toţ i îicumpă rau haine şi pantofi, îi strecurau bani în buzunar şi o trimiteau la Qomcu bagajele încă rcate. Atunci câ nd Galgal era chemat să suplinească într-un alt ora ş, el otrimitea pe Sediq la pă rinţ i şi, la întoarcere, trecea s-o ia acasă . Câ teodat ă plecau imediat, în aceea şi zi, dar se înt â mpla să r ă mâ nă şi timp de osă pt ă mâ nă . Atunci, cei doi tineri dormeau în camera cupolei.



Acea camer ă avea un balcon mic, închis cu o balustradă cu drugi delemn printre care se putea admira umbra cupolei proiectat ă pe zidul din fa ţă .De sub acel zid ieşiser ă , odinioar ă , furnicile gr ă madă . Cu o sut ă de ani înainte, câ nd fusese ridicat ă casa, arhitectul concepuseaceast ă odaie special pentru imamul moscheii. Pâ nă la asfinţ it, se vedea de aici

jocul încâ nt ă tor de umbre al soarelui. La început, proiecta umbra cupolei, apoise adă ugau siluetele minaretelor iar, ceva mai t â rziu, umbra cupolei dispă rea,nemair ă mâ nâ nd decâ t acelea ale minaretelor. Din câ nd în câ nd, în luminamulticolor ă a serii, apă rea umbra vreunui porumbel, a bă tr â nei ciori sau amâţ elor. Spre sear ă , pisicile din geamie veneau să se a şeze pe balcon şi pâ ndeauliliecii care f ă ceau o larmă asurzitoare deasupra f â nt â nii. Câ nd era vreme bună , se putea întinde un covor în balcon şi cine st ă teaîntins acolo pe câ teva permite putea foarte bine citi ori bea un ceai. Locataruldin camera cupolei se putea bucura de toat ă libertatea. Este de înţ eles, deci, că pentru Galgal, acesta era locul ideal câ nd înnoptau în casă . R ă mâ nea închis înodaie toat ă ziua, bunicile îi aducea mâ ncarea şi, în rest, nimeni nu-l deranja. Dacă exista cineva cu care Galgal să se înţ eleagă , acesta era Shabbal. Dealtfel, era şi singurul pe care-l mai invita să ia masa cu el. Shabbal îl gă siseinteresant încă de la început. El se înt â lnise cu o groază de imami, dar Galgal ise pă rea special în compara ţ ie cu ceilalţ i. Avea idei noi şi subiectele abordate deel erau mereu interesante. Lui Shabbal îi plă cea să -l asculte şi să discute cu el. Galgal era la curent cu tot ce se înt â mpla. Auzindu-l vorbind despre

America, s-ar fi zis că ştia aceast ă ţ ar ă ca pe buzunarele sale: îi explica felul încare americanii puseser ă st ă pâ nire 44 pe ţ ara lor şi, cum, din culise, îi dirijaupe cei afla ţ i la putere, îi povestea cum se insinuaser ă aceştia în ţ ara lor:

— Uite-a şa s-au petrecut lucrurile: America era pe cale de a deveni osuperputere şi dorea să instaleze la noi în ţ ar ă o bază militar ă împotrivaUniunii Sovietice. Dar Mossadegh, prim-ministrul ales, era un individ liberal,un preşedinte na ţ ionalist şi, ca urmare, a refuzat să cedeze spa ţ iul acestaamericanilor. Americanii nu rnai puteau a ştepta mult ă vreme, temâ ndu-se canu cumva Uniunea Sovietică să -l cheme pe Mossadegh la Moscova pentru a-ida motive să -şi înt ă rească poziţ ia antiamericană . Acesta a fost motivul pentrucare CIA a pus la cale o lovitur ă de stat, cu aprobarea şahului. S-a uneltit unatentat împotriva lui Mossadegh. Dar Uniunea Sovietică a aflat imediat şi l-apus în gardă pe acesta. Acesta i-a trimis la închisoare pe membrii grupului deofiţ eri pro-ameri-cani care pregă teau lovitura de stat şi trupele conduse de el auocupat palatul şahului, în ultimă instanţă , agenţ ii CIA au reuşit să -l ajute peşah să fugă de la palat într-un elicopter. Apoi, acesta a luat calea Americii, într-un avion de v â nă toare. — Foarte interesant. Nu ştiam nimic despre toate aceste evenimente,spuse Shabbal. — Astfel de lucruri nu apar în manualele şcolare. Ceea ce voi trebuie să înv ăţ a ţ i este o versiune falsificat ă a istoriei.



— Ce s-a petrecut după aceea? — America avea nevoie de Iran pentru a deveni o super-pu-tere mondială .Iranul, se ştie, ocupă o poziţ ie strategică în Orientul Mijlociu, av â nd ceva maimult de două mii de kilometri de frontier ă comună cu Uniunea Sovietică .

A şadar, a fost pusă la cale o a doua lovitur ă de stat. CIA a intrat în contact cu

generali ai armatei iraniene. Două zile după aceea, câ nd lumea întreagă gâ ndea că totul se sf â r şise, Mossadegh a fost arestat, în toate intersecţ iile din Teheranau fost instalate tancuri americane, iar parlamentul a fost ocupat. Au f ă cut îna şa fel încâ t, în stradă , au ieşit apoi sute de bandiţ i, criminali şi prostituate,purt â nd pancarte cu portretul şahului. Ziua urmă toare, şahul, însoţ it de ungrup de agenţ i CIA, s-a întors la palat. Şahul nu este decâ t o marionet ă şitrebuie să plece, iar americanii să se ducă şi ei cu el. Lui Shabbal i se f ă cu pielea de gă ină din cauza discursului dur, patetic,al lui Galgal. Ultima oar ă câ nd au luat masa împreună pe balcon, Galgal îi vorbisedespre rezistenţ a puternică a ayatollahilor împotriva regimului şi despreinsurecţ ia istorică a ayatollahului Khomeini pe care toate acţ iunile şahului şiale americanilor l-au determinat să pună mâ na pe arme. In acea zi, numeroşiimami tineri au fost ucişi, şi, într-un numă r încă şi mai mare, au fost aresta ţ i.Khomeini a fost constr â ns să fugă în exil. Shabbal auzise de multe ori rostindu-se numele lui Khomeini, la ei încasă , dar nu ştia mare lucru despre el. Câ nd se petrecuser ă toate acesteevenimente, el avea şapte sau opt ani. Galgal îi promise că îi va aduce cu prima ocazie câ nd se vor înt â lni o carte clandestină în care era prezentat ă amă nunţ itistoria ultimei revolte a ayatollahilor. În acea sear ă , Galgal îi prezent ă un punct de vedere absolut inedit

asupra unei situa ţ ii pe care Shabbal nu o abordase niciodat ă astfel. — Nimeni nu se mai teme de închisoare; pentru tinerii activişti, cudeosebire, aceasta a devenit un soi de universitate. Ideea era halucinant ă . Pâ nă în acel moment, Shabbal crezuse că închisoarea era un loc în care erau închişi criminalii. — Exist ă o mare diferenţă între deţ inuţ ii politici şi cei de drept comun,spuse Galgal; este vorba despre oameni care lupt ă împotriva regimului, careconsider ă ruşinoasă prezenţ a CIA la noi în ţ ar ă . Sunt oamenii cei maiinteligenţ i, cei care vor să pă streze în mâ inile lor destinele ţă rii. Sunt cei care

vor să schimbe din temelii sistemul politic. Acesta este motivul pentru careregimul i-a arestat şi i-a izolat în celule. Dar deţ inuţ ii comunică între eiSunt

încarcera ţ i zece, două zeci câ teodat ă , în aceea şi încă pere. Gă sim în închisoaretot felul de oameni: studenţ i, artişti, oameni politici, lideri, profesori şi chiar şipersoane care propov ă duiesc ideile noi. Pornesc o dezbatere, discut ă între ei şi,astfel, celula închisorii se transformă într-o universitate unde poţ i înv ăţ a ogr ă madă de lucruri. Iţ i poţ i imagina ce se înt â mplă câ nd se înt â lnesc, brusc,at â tea creiere inteligente în aceea şi încă pere? Îşi împă rt ăşesc experienţ apersonală , se ascult ă reciproc şi, prin for ţ a lucrurilor, colaborează . Exist ă



persoane care au intrat în închisoare blajine ca nişte mieluşei şi ies de acoloasemenea leilor. Am multe cunoştinţ e printre deţ inuţ i: prieteni, imami tineri,membri ai mişcă rilor clandestine de st â nga sau de dreapta. Presupun că aiauzit deja vorbindu-se despre ei. — Nu.

— Ce faci tu aici? — Ce vrei să spui? — Vreau să spun, ce faci în aceast ă casă , în acest ora ş? — Nimic deosebit. Mă duc la şcoală şi la geamie. Galgal clă tină din cap,spunâ nd: — Bă nuiam eu! Cu siguranţă , ora şul acesta nu va ieşi la liman. Este unora ş slab. In toat ă ţ ara, revolta împotriva şahului prinde teren, numai Senedjanse leagă nă în somnu-i dulce. De altfel, ce se poate a ştepta de la o comunitate încare imamul moscheii principale este at â t de slab? Nimic! Tot ce face este să le46 pună pe bunicuţ e să -i spele ouţ ele! Mare pă cat pentru moscheea aceastaat â t de veche şi de frumoasă , cu un a şa trecut! Moscheea are o istorieextraordinar ă şi ar cam veni vremea să aibă parte şi de un predicator maientuziast. Pricepi ce vreau să spun? Shabbal îi sorbea vorbele lui Galgal. Îl gă sea mă reţ , în aceea şi mă sur ă încare îşi vedea nimicnicia, voia să -i pună o sumedenie de întrebă ri, dar nuîndr ă znea, de teamă să nu spună prostii. În acea sear ă , t ă cu aproape tot timpul, dar câ nd veni vremea să seretragă în camera lui, spuse brusc: — Vreau să v ă ar ă t ceva. — Ce? — Povestirile mele. Eu scriu, spuse el, ezit â nd.

— Foarte interesant! Arat ă -mi-le! Le ai la tine? Citeşte-mi câ te ceva. — Nu ştiu dacă au vreo valoare. — Nu pot să mă pronunţ asupra acestui lucru dar, în sine, faptul că scriieste bun. Du-te şi adu-ţ i lucr ă rile! Shabbal dispă ru şi se întoarse imediat cu trei caiete pe care i le întinse,plin de modestie, lui Galgal. — V ă d că ai scris mult, spuse Galgal uimit, r ă sfoindu-le. Mi-am datseama că eşti un bă iat inteligent de câ nd te-am v ă -zut prima oar ă . Alege opovestire şi citeşte-mi-o. I – Nu le-am ar ă tat niciodat ă nimă nui, spuse Shabbal că u-It â nd ceea ceurma să citească . Gă sind pagina, adă ugă : l – Nu îndr ă znesc, dar voi face tot ce

îmi st ă în putinţă , l Şi începu să citească : l Dis-de-diminea ţă , îndrept â ndu-mă spre f â nt â nă să -mi spă l I mâ inile înainte de rugă ciune, am v ă zut că , pentruprima dat ă , l lumina nu era aprinsă în odaia tat ă lui meu. De obicei, se tre-I zea înaintea mea şi îl gă seam mereu la f â nt â nă , dar în acea zi l totul era altfel. L Peştii, care obişnuiau să se zbenguie în cerc în apă atunci l câ nd mă apropiam, ză ceau acum nemişca ţ i, cu cozile întoarse I spre mine. La suprafa ţ aapei pluteau solzi colora ţ i. Şi, pe una l din pietrele de la f â nt â nă , era o pat ă de



sâ nge. Mi-am dat l seama imediat că ceva se înt â mplase, m-am repezit spre ca-Imera tat ă lui meu, am împins uşa şi am aprins lumina. L – Foarte bine, nu estenevoie să mai continui, o voi face eu l însumi. Eşti talentat, lasă aici caietele, osă le citesc, spuse l Galgal ridicâ ndu-se. L Se duse în curte, că tre f â nt â nă şi v ă zu peştii dormind în apă , la lumina

felinarului, în bibliotecă , lumina era aprinsă . Pe per-I dea, era desenat ă umbraimamului. Deschise uşurel uşa de la intrare şi ieşi să se plimbe afar ă , că trer â u. Aba. Era ora cinci după -amiaza: întunericul înv ă luia încet curtea acoperit ă deză padă şi mă turat ă de un v â nt pă trunză tor. Ca de obicei, bunicile îi aduser ă prosoapele şi hainele curate lui Alsaberi în sala de baie, pentru a-l spă la înaintede rugă ciune. Deşi aprinseser ă soba încă de la primele ore ale dimineţ ii, în baieera încă frig. — Nu se poate s-o ţ ină tot a şa, protest ă Golbanou, este iresponsabil,trebuie să meargă la hammam, altfel o să se îmbolnă vească . Era o noapte specială : se comemora asasinarea sf â ntului Aii. Aii fusese al patrulea calif al Islamului, în acea noapte fatală se ruga, înpicioare, într-o moschee şi în spatele lui se aflau sute de drept-credincioşi.Ebne Molgam venise să se a şeze în primul r â nd. Se rugase ală turi de Aii şia şteptase pâ nă câ nd acesta îşi sf â r şise rugă ciunea. Câ nd acesta a încheiat,Ebne Molgam şi-a scos sabia din teacă şi, cu toat ă puterea, a abă tut-o asupralui Aii, despicâ ndu-i craniul. Aii a că zut. Din acel moment, lumea islamică s-aîmpă r ţ it în două : de o parte şiiţ ii, de cealalt ă parte suniţ ii. Şiiţ ii l-au propus drept succesor pe Hassan, înt â iul nă scut al lui Aii.Suniţ ii au propus pe altcineva. Timp de secole, şiiţ ii au ţ inut piept suniţ ilor. Aii

a fost ucis, dar a devenit astfel sf â ntul venerat de şiiţ i. La paisprezece secoledupă asasinarea lui, aceştia încă îl plâ ng, la fel ca în ziua mor ţ ii sale. Seara, geamia ticsit ă de oameni devenise neîncă pă toare. Alsaberi sepregă tise bine şi voia să ţ ină o predică lungă despre Aii. Se gâ ndise la ceva nou,dorea să pledeze pentru o reconciliere între şiiţ i şi suniţ i, pe care îi separau omie patru sute de ani de ostilit ăţ i. — Să încet ă m a ne mai ur î între noi! Suntem fra ţ i! Declamase el în fa ţ aoglinzii. V ă întind mâ na. V ă întind mâ na cu prietenie şi întru unitateaIslamului. Nu discutase cu Aga Djan despre predica pe care avea s-o ţ ină , voia să -ifacă o surpriză . Ştia bine că , dacă ar fi f ă cut-o, Aga Djan i-ar fi spus: „N-aresens. La noi în ora ş nu sunt suniţ i.” Dar, fie că existau ori nu suniţ i în ora ş, fie că aceştia îl auzeau sau nu,

voia ca în acea sear ă să spună ceva nou, ceva ce nici un imam nu spuseseniciodat ă înaintea lui. Bunicile puseser ă oalele mari cu apă caldă pe un foc moale şi îl a şteptaupe Alsaberi.



Imamul, cufundat în gâ ndurile lui, controla cu mâ na temperatura apei,înainte de a intra, cu mii de precauţ ii, în baie. Spri-jinindu-se cu ambele mâ inide marginile că zii, dispă ru sub apă . Câ nd ieşi de acolo, strigă în gura mare:„Suniţ i, v ă dau mâ na! Suntem fra ţ i! Fra ţ i! Frig! Brr! Ce frig e!” Una din bunici îi turnă apă caldă pe creştetul capului, în timp ce a doua

începu să -l să punească , în tot acest timp, Alaberi, clă nţă nind de frig, repetapredica: „Islamul este în pericol! Trebuie să uit ă m de vechile dispute! Trebuie să lupt ă m umă r la umă r împotriva duşmanului comun! Frig!” încă se întreba dacă nu trebuia să schimbe ultimele cuvinte ale predicii cu „împotriva unui duşmancomun.” Era o frază ambiguă , deoarece nu se ştia la ce f ă ceau aluzie cuvintele:„un duşman comun.” La şah? La americani? Dacă ar îndr ă zni să o facă , ar fipredica cea mai îndr ă znea ţă pe care ar fi spus-o în via ţ a lui, dar încă ezita. — Gata! Spuse una dintre bunici. Se ridică şi păşi cu dreptul pe prosopul întins pe pardoseală , dar, cum nuse mai sprijinea de cadă , alunecă şi că zu pe jos, în timp ce piciorul st â ngr ă mă sese încă în cadă . — Mort! Strigă el înspă imâ ntat. Cuprinse de spaimă , bunicile să rir ă să -l ajute ca să se ridice şi încercar ă să -l bage la loc în cadă , deoarece, că zâ nd pe pardoseală , era din nou murdar,înainte de rugă ciune, însă , în acea clipă , îngrozit ă de urletul ascuţ it al lui

Alsaberi, una din mâţ ele geamiei, care se pitise în spatele sobei, apă ru brusc,plonja în cadă , se atinse de piciorul gol al imamului, ţâşni din apă şi fugi afar ă .Piciorul gol şi ud al imamului fusese atins de o pisică ! Ideea era de nesuportat!Poate că , pe undeva, existau şi şoareci. Gâ ndul îi dă du fiori lui Alsaberi. Salade baie fusese pâ ngă rit ă , apa fusese pâ ngă rit ă , la fel şi prosoapele şi bunicile

şi, toate acestea, exact în noaptea în care sf â ntul fusese asasinat! În noaptea încare avusese intenţ ia să ţ ină acel discurs extraordinar! Ce era de f ă cut? Undese putea purifica înaintea rugă ciunii ce avea să vină ? Drept-credincioşii îla şteptau deja în fa ţ a geamiei. — Allah! Urlă el cu glas sugrumat şi, gol puşcă , se nă pusti afar ă , că tref â nt â nă . — Nu, nu face asta, urlă Golbanou, afar ă a nins, nu face asta! Dintr-un salt, Alsaberi să ri în bazin şi dispă ru sub apă . În lumina felinarului se v ă zur ă peştii ţâşnind din apă , în timp ce, decealalt ă parte a bazinului, cioara geamiei croncă nea asurzitor. Bunicile serepezir ă în beci, de unde se întoarser ă cu noi prosoape curate. — Acum s-a terminat! Spuse Golebeh. — Te rog, ieşi, continuă Golbanou. Alsaberi ieşi din apă , dar plonja la loc, din nou. — Ieşi imediat! Alasaberi reuşi să se ridice. Îşi pierduse, probabil, echilibrul, dar se redresa la vreme şi apoi seîndrept ă că tre bunici. Acestea îl înf ăşurar ă în prosoape, iar Golbanou fugi că tre



bibliotecă pentru a a ţâţ a focul în sobă . Golebeh dispă ru în pivniţă ca să aducă alte prosoape. Focul ardea în sobă , iar prosoapele de toalet ă erau încă lzite, dar unde era

Alsaberi? — Poate s-a dus la el în camer ă .

— Alsaberi! Strigă Golbanou. — Allah, ai grijă de el! Unde s-o fi dus? Alsaberi! În f â nt â nă , peştii ză ceau nemişca ţ i, îngr ă mă diţ i unii în alţ ii. Cioara nu semai oprea din croncă nit, pisicile de pe lâ ngă moschee veniser ă să se a şeze pemarginea terasei, iar bunicile mer-ser ă într-un suflet să se uite la f â nt â nă .

Alsaberi ză cea întins în ză padă , iar lumina gă lbuie îi lumina chipul. Avea ochiiînchişi. Z â mbetul îi îngheţ ase pe buze. — Alsaberi! Urlar ă bunicile. Dar nu mai era nimeni în casă . Toţ i plecaser ă la geamie. Cele două femeise nă pustir ă pe scara ce ducea pe acoperişul moscheii. Dintr-un salt, mâţ eledispă rur ă . Ajunse în minaretul din st â nga, unde avea muezinul obiceiul să stea, strigar ă din r ă runchi: — Alsaberi s-a dus! Oamenii din moschee le auzir ă ţ ipetele. Muezinul ajunse pe acoperiş,urmat de câţ iva bă rba ţ i din bazar. Cobor â r ă iute pe scar ă şi merser ă laf â nt â nă , în momentul în care portarul v ă zu trupul lui Alsaberi ză câ nd pepă mâ nt, începu să strige: „Enna lellah!”1 Toţ i cei de fa ţă înţ eleser ă că , într-adev ă r, Alsaberi murise. Bă rba ţ ii îl duser ă în bibliotecă şi bunicile se oprir ă din plâ ns, deoareceştiau că , atunci câ nd moartea îşi f ă cea simţ it ă prezenţ a, se cuvenea ca ele să seabţ ină . Ştiau ce aveau de f ă cut şi dispă -

1 Ennah lellah – formulă pronunţ at ă la moartea unei persoane, versiuneprescurtat ă a incanta ţ iei Enna Lelellah wa enna elleihe radjoun (La sf â r şit, cutoţ ii ne vom întoarce la El). Rur ă în spatele raftului de că r ţ i de unde luar ă un cear şaf alb aflat într-un dulap vechi şi i-l întinser ă portarului. Era linţ oliul pe care însuşi imamul şi-l cumpă rase mai demult de la Mecca. Portarul îl despă turi şi, îngâ nâ nd orugă ciune, înveli mortul cu el. Apoi veni Aga Djan. — Enna lellah! Spuser ă bă rba ţ ii în cor. — Enna lellah! R ă spunse Aga Djan, cu afectare. Îngenunche lâ ngă trupul neînsufleţ it, ridică prudent linţ oliul şi privichipul lui Alsaberi; îl să rut ă pe frunte, apoi îl aco-perHa loc. În pragul uşii, apă ru deodat ă chipul livid al lui Zinat. Plâ ngâ nd, se lă să să cadă lâ ngă trupul soţ ului ei, f ă r ă a-şi da jos v ă lul. Bunicile o ajutar ă se se ridice şi o duser ă de acolo. În curte se auzeau voci. Erau oamenii de la geamie. Aga Djan ieşi din bibliotecă şi merse în curte. Vestea se r ă spâ ndise înora ş. L â ngă bazinul f â nt â nii, nişte bă rba ţ i aduseser ă un coşciug, pentru adepune mortul în el şi a-l duce la moschee.



Şapte bă rba ţ i urcar ă pe acoperiş şi, de acolo, strigar ă în cor: „Hajji allalsalat!” în felul acesta, toţ i cei care auziser ă strigă tul ştiur ă că imamul murise.

Toţ i neguţă torii din ora ş, cu excepţ ia brutarilor şi a farmaciştilor, îşi închiser ă pr ă v ă liile şi pornir ă că tre geamie. Din senin, apă ru un lung şir de ma şini alepoliţ iei şi ma şina primarului se opri în fa ţ a moscheii.

Moartea îi fusese binecuv â ntat ă , şuşoteau oamenii între ei, dat fiind că Alsaberi trecuse în nefiinţă în aceea şi zi în care murise sf â ntul Aii. La ora nouă seara, sicriul fu expus pe o estradă , lâ ngă f â nt â na moscheii.Luaser ă hot ă r â rea să lase sicriul acolo pâ nă în ziua urmă toare pentru ca drept-credincioşii să -l poat ă vedea pentru ultima oar ă şi pentru ca membrii familieicare locuiau departe să aibă timp să sosească . Aga Djan se întoarse acasă . A doua zi, trebuia să gă sească un imampentru slujba de înmormâ ntare. Ar fi putu apela la Ahmad, fiul lui Alsaberi şisuccesorul lui, cum se cuvenea s-o facă , dar acesta nu-şi încheiase încă studiile. Celă lalt imam care ar fi putut face acest lucru era Galgal, ginerele lui

Alsaberi. Dar Aga Djan nu avea nici adresa lui, nici numă rul de telefon şi, maiales, nu ştia dacă va putea sosi la timp. — Avem nevoie de el diminea ţă , la prima or ă , îi spuse Aga Djan luiShabbal. — În plus, trebuie s-o gă sim pe Sediq. Trebuie să afle că tat ă l ei a murit. — Voi face tot ce îmi st ă în putinţă . Voi suna la Qom, la ayatollahul

Almakki. Este o ocazie unică pentru Galgal să arate lumii partea bună a firiilui. Va fi prezent tot ora şul şi oamenii vor vrea să -l cunoască . O să dau telefontuturor celor pe care îi ştiu în Qom. A doua zi, diminea ţ a, Aga Djan se duse la moschee pentru ultimeleformalit ăţ i, în cur â nd, mii de drept-credincioşi urmau să apar ă şi din satele

învecinate, a şa că avea nevoie de un imam eminent. Pentru mai mult ă siguranţă , trimise un mesaj imamului din Djirja, rugâ ndu-l să se pregă tească pentru o slujbă . Era imamul care-l suplinea, de regulă , pe Alsaberi. Aga Djan era pe cale să -i spună ceva portarului, câ nd un taxi opri în fa ţ amoscheii; recunoscu imediat turbanul negru al lui Galgal şi o v ă zu pe Sediq. Galgal ieşi din ma şină , se duse că tre Aga Djan şi îşi exprimă condoleanţ ele, plecâ ndu-şi, pentru o clipă , fruntea în fa ţ a lui. Aga Djan v ă zu în gestul lui o încercare de reconciliere şi acceptarealoialit ăţ ii sale fa ţă de moschee. Aceasta pentru că , de câ nd Galgal se prezentasela ceremonia propriei sale nunţ i f ă r ă acte de identitate, iar Aga Djan îl trimisesela Qon să le aducă , Galgal nu-i mai adresase niciodat ă vreun cuv â nt lui AgaDjan. Acum, îşi plecase uşor fruntea; Aga Djan observase gestul şi îi dă dur ă spunsul potrivit: — Sunt mâ ndru de tine şi doresc ca tu să fii imamul moscheii pâ nă înziua câ nd Ahamad îi va putea succede tat ă lui să u. De acord? — De acord, spuse Galgal.



Aga Djan îl să rut ă uşor pe turban şi, la r â ndul să u, Galgal îi puse mâ nape umă r. — Mergi că tre casă şi odihneşte-te puţ in, în cur â nd vor veni să te caute

bă rba ţ ii din bazar. Shabbal te va anunţ a la momentul potrivit. În casă era mult ă lume. Sosiser ă numeroşi invita ţ i. Bunicile nu mai

pridideau. Tocmai se gr ă beau înspre bucă t ă rie, câ nd îl v ă zur ă intr â nd peGalgal. Se duser ă să aducă foc, mere roşii şi o oglindă pentru a-l înt â mpina cumse cuvine pe noul imam. La pr â nz, în fa ţ a moscheii, pe stradă , au fost întinse covoare. Sicriul lui

Alsaberi fu scos din moschee şi depus pe un covor de mă tase. Mii de persoaneîl a şteptau pe Galgal. Câţ iva notabili ai bazarului îl însoţ ir ă pâ nă în dreptulsicriului, în locul unde trebuia să stea în timpul slujbei. Se auzi, de pe acoperişul moscheii, glasul muezinului cel orb, strigâ nd:„Allaho Akbar!” Toţ i se a şezar ă în spatele lui Galgal. Imamul Galgal desprinse un capă t al turbanului şi îl lă să să -i at â rne pepiept, în semn de doliu, apoi se întoarse cu fa ţ a spre Mecca şi începu apsalmodia: Tu, cel înveşmâ ntat în hainele tale, Ridică -te ca să te rogi noaptea R ă mâ irugâ ndu-te pâ nă la miezul nopţ ii Sau ceva mai mult, sau mai puţ in Prinnoapte, câ nd ea îşi str â nge voalurile V-am trimis un apostol, Precum luiPharaon. Oh, tu, ce sub linţ oliu zaci acum, Trezeşte-te şi predica ne-o spune! Fie că -i luna sus, pe cer, Ori ziua, aripile-şi desf ăşoar ă . Familia.

Alsaberi a fost pomenit, a şa cum cerea tradiţ ia, timp de patruzeci de zile,după moartea sa. Toţ i membrii familiei care locuiau în ora şele îndepă rtate şicare nu avuseser ă cum să asiste la înmormâ ntare au venit şi au locuitîmpreună cu cei din casă , timp de o să pt ă mâ nă . O astfel de înt â lnire era unlucru cu totul neobişnuit. Mâ ncau împreună şi, apoi, pâ nă spre miezul nopţ ii, vorbeau, str â nşigrupuri-grupuri, în diferite odă i. Printre invita ţ i se afla şi Kazem Khan, unchiul cel bă tr â n al lui Aga Djan:era un fel de Nestor al familiei şi toţ i îl tratau cu respect şi dragoste. Nu venea niciodat ă singur, ci era mereu însoţ it de un grup de să teni. Deasemenea, niciodat ă nu venea cu autobuzul ori cu taxiul. Pe vremuri, veneacă lare, însoţ it de un grup de că lă reţ i. Mai t â rziu, îmbă tr â nind, venea tot însoţ it,dar cu jeepul. Kazem Khan ieşea mereu din jeepul să u, în fa ţ a geamiei, intra, sescutura de praful adunat pe haine în curtea interioar ă a moscheii, îşi spă lamâ inile şi fa ţ a. Apoi urca pe scar ă , pâ nă pe acoperiş. Ajuns sus, se oprea oclipă , îşi scotea pă lă ria şi le saluta pe berzele ce-şi f ă cuser ă cuibul în v â rfulunuia dintre minarete; o saluta, de asemenea, şi pe_cioara cea bă tr â nă :



„Salam, cioar ă ”, spunea el. Îşi ridica pă lă ria, apoi cobora scara ce ducea că trecurtea interioar ă a casei. Câ nd bă rba ţ ii îl vedeau pe acoperiş, se gr ă beau să meargă la baza scă riipentru a-l primi. Apoi, înconjurat de curtea sa, Kazem Khan mergea maiestuoscă tre fumoarul unde era deja pregă tit ă pentru el o cutie cu opiu, ală turi de un

foc abia aprins. Kazem Khan era preferatul femeilor şi al copiilor. Avea mereu în buzunarcâ te un poem pentru femei şi bancnote pentru copii. Tr ă ia la munte şi, în sat,era cunoscut ca poet şi ca fiind un bă rbat mai puţ in obişnuit. Fusese că să torit,dar soţ ia lui murise de t â nă r ă . De atunci tr ă ia singur, dar nu ducea lipsă defemei care îl primeau pline de dragoste. Din clipa câ nd apă rea, bunicile lă sau totul deoparte şi se pregă teau să -lr ă sfeţ e. De obicei, simţ eau dinainte că are să vină . Prima lor grijă era aceea de a deschide uşile şi ferestrele fumoaruluipentru a se aerisi. Pregă teau ceainicul şi paharul lui de ceai, astfel încâ t să -i poat ă aduceimediat ceai proaspă t. Câ nd el intra, ele a şezau în cenuşa caldă pipa lui deopiu. Apoi, t ă iau bucăţ ele rulourile de opiu şi le a şezau pe o farfurioar ă , după care a şezau farfurioara lâ ngă soba în care jarul incandescent, din crengi tinerede cireş, r ă spâ ndea o flacă r ă albă struie. Atunci câ nd Kazem Khan venea în vizit ă , bunicile îşi puneau hainele cele

bune şi se parfumau. Toţ i ştiau că f ă ceau acest lucru special pentru el şi că elli se adresa cu titlul onorific persan „Ganum” (care înseamnă „doamnă ”) Atunci câ nd el le zicea „ganum”, cele două bunici mergeau la el încamer ă , dar niciodat ă împreună , ci pe r â nd. Dacă Golbanou era înă untru,Golebeh st ă tea de gardă la uşă . Şi invers.

Lucrurile s-au petrecut mereu astfel. Amâ ndouă îl cunoşteau pe KazemKhan încă din perioada tinereţ ii lor, câ nd fuseser ă aduse din munţ i pentru aservi în casă . Încă de arunci i se dă ruiser ă lui Kazem Khan, deoarece, în^acea

vreme, nu exista femeie t â nă r ă care să -i fi putut rezista, încă de la primaînt â lnire, câ nd intrase la ele în casă , însoţ it de că lă reţ i, el pusese mâ na pe eleşi, seara, pe r â nd, în patul să u, fiecare a fost a lui. „Perioada Kazem Khan” a fost cea mai fericit ă din via ţ a bunicilor. Câ nderau tinere, amâ ndouă radiau atunci câ nd el venea; alegau în curte şi fredonauf ă câ ndu-şi de lucru prin bucă t ă rie. Acum, câ nd îmbă tr â niser ă , nu le mai auzea nimeni chicotelile, dar, dacă cineva se uita atent la ele, vedea cum un zâ mbet le ilumina fa ţ a şi oricinesimţ ea mireasma delicioasă de trandafiri ce plutea în casă . După ce se odihnea, mâ nca şi îşi potolea nevoia de opiu, Kazem Khan seridica şi mergea în curte, pentru a-i saluta şi pe ceilalţ i membri ai familiei.Mergea mai înt â i să vadă cedrul cel bă tr â n, ciocă nea cu bastonul în trunchiullui împov ă rat de ani, îi cerceta ramurile, îi pipă ia frunzele, după care mergeacă tre f â nt â nă , spre a citi acolo ultimul să u poem: Delaraaie delaraaie, delaraa Samman ghaddi boland bala delara.



Norii varsă lacrimi de îndr ă gostit, Gr ă dina este asemeni unei iubitezâ mbitoare Tunetele r ă sună asemeni suspinelor mele în aceste prime ore alezilei. , j -i vedeau, în picioare, lâ ngă f â nt â nă , copiii alergau să -l Câ nd n,.

J^ngâ ia pe par şi citea un nou poem, pe care-l – c scrisese pentru eiUn surd

gâ ndea astfel: Mai am ceva vreme să dorm înainte de trecerea caravaneiCaravana veni, trecu asemeni unui nor, Dar el nu o v ă zu. Şi, pentru ca ei să înţ eleagă sensul poemului, adă uga o scurt ă explica ţ ie: — Surdul este simbolul celor că rora nu le pasă că timpul trece. Iarcaravana simbolizează timpul care se scurge at â t de repede. După ce ascultau poemele, fiecare copil că pă ta câ te o bancnot ă . Fetiţ ele din casă se bucurau de o atenţ ie specială . Ele aveau permisiunea să -i dea câ te un pupic şi, drept r ă spiat ă , mai primeau în plus şi câ te o

bancnot ă roşie. Venea apoi r â ndul femeilor şi, fireşte, Fagri Sadat, soţ ia lui Aga Djan, se

bucura de cele mai mari favoruri. El avea întotdeauna un poem pentru ea, ceamai frumoasă din toat ă casa. Îi strecura poemul în palmă , iar Fagri Sadat îlascundea, zâ mbind, între veşminte. Aceşti ochi mi-au şfichiuit sufletul asemeni unui bici Neprihă niţ i sunt,asemeni unui mă r verde. Inima mi-ai r ă pit-o, câ nd ţ i-am v ă zut genele zbă t â ndu-se, Gura îţ i estecinstit ă , dar genele viclene. Şi-acum, r ă splata pentru ce-ai furat, tot tu o ceri? Ciudat! De ce tot eu, cel furat, trebuie să vindec r ă nile. Toate mâţ ele din moschee se dă deau în v â nt după opiul lui Kazem Khan.De fiecare dat ă se a şezau în linie pe marginea acoperişului şi îl pâ ndeau. Din

momentul în care mergea în fumoar, ele să reau zidul şi se r â nduiau în fa ţ auşii. Kazem Khan fuma şi sufla fumul spre ele. Pisicile erau înnebunite deefluviile delicioase de opiu. După somnul de la amiază , Kazem Khan avea obiceiul de a merge înpivniţă pentru a-i face o vizit ă muezinului, în atelierul lui de olă rit. Acolo îşi bea ceaiul şi vorbeau de ale lor. — Respectele mele muezinului, spunea el pe un ton teatral, câ nd intra înatelier. Muezinul se ridica, dar cum, de regulă , era murdar pâ nă la coate deargilă , r ă mâ nea în spatele roţ ii sale. — Ce mai faci? — Bine. — Şi fiul t ă u, Shabbal? — Bine, de asemenea. — Dar fata ta? — Acum, că s-a mă ritat, are via ţ a ei. Fiind înzestrat cu un auz foarte fin şi cu un simţ olfactiv extrem desensibil, muezinul sesiza tot ce se petrecea în jurul lui. Lumea vorbea cum că nu ar fi fost orb, că vedea tot, din spatele lentilelor lui cele negre, dar el se



nă scuse a şa, orb. Purta mereu o pă lă rie şi nişte ochelari negri, aduşi de Nosratde la Teheran, şi mergea drept, cu un baston în mâ nă . — Dar ceasul t ă u? Întrebă Kazem Khan, mai funcţ ionează ? — Da, din fericire, r ă spunse muezinul zâ mbind. Muezinul avea un talentnemaiînt â lnit, acela de a şti mereu, exact, câ t era ceasul. Acesta era harul lui.

Era ca şi cum ar fi avut ascuns în cap un orologiu care funcţ iona f ă r ă greşeală .Şi toţ i din ora ş îl cunoşteau. — Câ t e ceasul, muezinule? Întrebau oamenii câ nd îl înt â lneau. Iar el lespunea mereu ora exact ă . Cel mai mult se distrau bă ieţ ii şi fetele din ora ş, careîşi f ă cuser ă un obicei din a-l întreba câ t e ceasul, atunci câ nd îl vedeau. — Ştiţ i câ t e ceasul, domnule muezin? Şi r â deau plini de voie bună câ nd el le spunea ora exact ă . Muezinul considera că avea datoria de a împă rt ăşi cu ceilalţ i acest darcelest. El era muezinul oficial al moscheii. Dar, în timpul liber, îi plă cea să lucreze vase din lut, în pivniţă . Nu era nici meseria lui, nici pasiunea lui, era

însăşi via ţ a lui. N-ar fi putut tr ă i f ă r ă argilă . La intervale regulate de vreme, fiul să u, Shabbal, ducea produsele unuinegustor din bazar, care le vindea pentru el. Nu mai exista în regiune nici un alt olar tradiţ ional. Acesta era, poate,motivul pentru care oalele, glastrele şi paharele pe care le producea el îşigă seau imediat un cumpă r ă tor. Ghivecele mari cu flori care împodobeau curtea moscheii erau f ă cute totde el. La fel şi ghiveciul uria ş care se afla în gr ă dina bazarului şi care,primă vara, era plin de muşcate. Olă ritul era arma lui împotriva monotoniei, dar mai exista un lucru care

dă dea sens vieţ ii lui: era un mic aparat de radio pe care-l ascundea în buzunarul interior al hainelor sale. În acea casă nu era voie să se asculte radio, fiind considerat necurat. Unadev ă rat drept-credincios nu atingea niciodat ă un aparat de radio, deoareceacest obiect era portavocea şahului. Era un obiect indezirabil în casa de lâ ngă moschee, dar muezinul îlascundea at â t de bine pe sub haine, încâ t el şi aparatul f ă ceau corp comun. Tot Nosrat i-l dă duse şi pe acesta. Nosrat era o fiinţă enigmatică , nimeni nu ştia ce f ă cea el la Teheran. Uniispuneau că lucra într-un cinematograf, fapt care, în casă , era considerat tabu.

Alţ ii susţ ineau că îşi câştiga existenţ a f ă câ nd fotografii. Cu toate acestea, toţ i îliubeau mult, dat fiind că avea mereu ceva nou de povestit, aducea mereuobiecte noi acasă şi surprindea pe toat ă lumea cu stilul lui de via ţă neobişnuit.Datorit ă lui, cei din casă ghiceau că mai exist ă şi un alt fel de a tr ă i, diferit deal lor. Într-o zi de primă var ă , câ nd venise acasă , îl surprinsese pe muezin, dis-de-diminea ţă , câ nd acesta se îndrepta spre r â u. Se întreba ce urma să facă



acolo. Nosrat îl urmă rise de la distanţă , pentru ca muezinul să nu-i poat ă auzipa şii. O luase pe pod pentru a-l înt â lni de cealalt ă parte a r â ului, apoi, de-alungul podgoriilor şi a câ mpurilor întinse de gr â u. Era încă întuneric, dar seputea lumina dintr-o clipă în alta. Îşi continuase drumul spre livezile de migdali

ale că ror ramuri se încovoiau sub povara florilor. La un moment dat, Nosrat îlpierduse din vedere. Mersese pe furiş pâ nă -n mijlocul livezii, dar nu-l gă sise. Se oprise îndreptul unui copac; natura era cufundat ă într-o linişte absolut ă câ nd, brusc,lumina ţâşnise şi mii de pă să ri începuser ă a câ nta în cor. Era copieşitor.Deodat ă , în mijlocul sutelor de migdali, îl ză rise pe muezin nemişcat, cu capuluşor plecat pentru a asculta câ ntecul pă să rilor. Aerul era încă rcat de miresmele amestecate ale florilor, iar pă să rileînă lţ au un imn în cinstea zorilor. Sprijinit în bastonul să u, asemeni unei statui de piatr ă în mijloculcopacilor, muezinul asculta. În clipa în care primele raze de lumină atinseser ă migdalii, pă să rilet ă cuser ă apoi, toate, ca la un semn, începuser ă a se foi şi îşi luaser ă zborul, totîmpreună . După plecarea lor muezinul se întorsese acasă . Pe înserate, Nosrat îi f ă cuse o vizit ă în camera lui. — Muezinule, ai un moment liber? — Intr ă . Pentru tine, am tot timpul din lume. — A ş vrea să -ţ i ar ă t ceva. Scosese din geant ă un aparat de radio şi introdusese ştecherul în priză .O luminiţă verde se aprinsese şi Nosrat începuse să r ă sucească selectorul de

canale, în că utarea unui program. Deodat ă , 58 în camer ă se auzise r ă sunâ nd omelodie. Nosrat închisese uşa şi spuse în şoapt ă : Ascult ă bine!” Muezinul ascultase atent, se vedea că încerca să ghicească de unde

venea muzica. Atunci câ nd bucata muzicală se încheiase, suspinase adâ nc şispusese încet: — Ce a fost? — O simfonie! Ceea ce ai auzit ast ă zi, în mijlocul migdalilor, era tot osimfonie, o simfonie a pă să rilor. Ceea ce ai ascultat adineaori este o simfoniecompusă de oameni. Azi-diminea ţă , te-am v ă zut în mijlocul livezii, ascult â ndpă să rile. Eu cred că tu ai nevoie de aceast ă muzică . La vizita urmă toare, Nosrat îi adusese muezinului un aparat de radio de

buzunar. Seara, t â rziu, îi pusese radioul în mâ nă . — De-acum înainte, vei putea asculta muzică la orice or ă din zi şi dinnoapte, vei putea asculta ştirile şi ce mai discut ă alte persoane. — Un aparat de radio în casă ? Şi ce o să -i spun lui Aga Djan? — Eşti bă rbat în toat ă firea, pune-ţ i aparatul în buzunarul hainei şi taci,pentru că nu ai de dat socoteală nimă nui. Şi mai am ceva pentru tine, ceva cenimeni din Senedjan nu a v ă zut, spuse el, punâ ndu-i în mâ nă două fire. Sunt



căşti: ţ i le pui în urechi şi asculţ i radioul. Ridică -te să îţ i ar ă t cum trebuief ă cut. Muezinul ezita. Nosrat îi puse aparatul în buzunarul interior al hainei, îitrecu căştile pe sub pulover, i le introduse în urechi şi aprinse radioul. — Auzi?

— Da, aud. — Foarte bine! Ascult ă -mă bine, acum: dacă ţ i se pun întrebă ri, nur ă spunzi! Din acea zi, muezinul se plimba pretutindeni cu căştile în urechi şi, dacă cineva îl întreba ceva, nu r ă spundea. După câ tva timp, toţ i se obişnuir ă să -l

vadă astfel şi considerar ă acele fire drept o prelungire a ochelarilor lui negri. Perioada de doliu ce a urmat mor ţ ii lui Alsaberi fiind încheiat ă , toţ i

bă rba ţ ii din familie se adunaser ă în fumoar, în jurul cutiei cu opiu a lui KazemKhan, şi fumau ală turi de el. Bunicile scoseser ă şapte pipe pentru opiu dintr-un cuf ă r care se afla înpivniţă şi le puseser ă în cenuşa caldă . Bă rba ţ ii fumau opiu, beau ceai, molf ă iau zahă r candel şi povesteauamintiri din vremea câ nd Alsaberi tr ă ia, în timp ce fumul de la opiul pe care eiîl puf ă iau ieşea pe fereastra întredeschisă . F meile se instalaser ă comod în sufragerie şi fumau narghilea NumaiZinat lipsea. După moartea lui Alsaberi, mergea, în mod regulat, în bibliotecamoscheii şi st ă tea ore în şir să citească Aga Djan era la curent şi o lă sa în aleei. Spre sear ă , bă rba ţ ii merser ă împreună la plimbare de-a lungul r â ului,apoi se duser ă la moschee să -l asculte pe Galgal. În ultimele să pt ă mâ ni, Galgal ţ inuse câ te o predică în fiecare vineri; erau

numai nişte discursuri de apropiere. In mod deliberat, alesese subiecte neutre,a ştept â nd cu resemnare momentul în care urma să arate bazarului cu cineavea de-a face şi că era capabil, dacă situa ţ ia o va cere, să -şi transformeamvonul în tun. Dar nu sosise încă vremea, trebuia să se st ă pâ nească pâ nă ceumbra lui Alsaberi va fi dispă rut definitiv şi el va fi câştigat încredereacredincioşilor, în acea sear ă , intenţ iona să vorbească despre Alsaberi şi, maiales, despre istoria îndelungat ă a moscheii, în acest scop, de altfel, Aga Djan îidă duse documentele necesare pe care el le studiase cu mare atenţ ie. După plimbare, bă rba ţ ii îşi spă lar ă mâ inile şi fa ţ a, la f â nt â nă , apoimerser ă la moschee, ca să fie acolo la timp. Tradiţ ia cerea ca bă rba ţ ii dingeamie să stea la uşă pentru a-i primi pe invita ţ i. Deşi bunicile le avertizaser ă de nenumă rate ori pe femei ca să nu înt â rziela moschee, acestea îşi vedeau în continuare, în sufragerie, de ceaiul, fructele şinarghilelele lor. Bunicile, prin care Aga Djan transmitea un ultim apel femeilor,f ă cur ă turul să lii, exclamâ nd indignate: — Doamnelor, rugă ciunea! Rugă ciunea! Sunteţ i a şteptate de sute defemei la moschee, iar voi sunteţ i încă aici şi fuma ţ i narghilea. Gr ă biţ i-v ă , altfel

va veni Aga Djan, personal, să v ă cheme!



Fagri Sadat îşi puse v ă lul negru şi toate femeile merser ă după ea lageamie. Zinat ieşi din bibliotecă şi se ală tur ă grupului. Singurul care nu apă ruse încă era Nosrat. Dar Nosrat sosea mereu pe nea şteptate: nu dă dea telefon, nu ciocă nea;se trezeau brusc cu el în curte, lâ ngă f â nt â nă , sau, înarmat cu aparatul de

fotografiat, f ă câ nd turul odă ilor pentru a fixa pe peliculă pe fiecare din membriifamiliei, într-un moment câ nd nimeni nu se a ştepta la asta. Nu asistase la înmormâ ntarea lui Alsaberi, era de negă sit la telefon şi nuprimise telegrama. Dar îl înştiinţ ase pe Aga Djan că , în acea sear ă , va veni latimp. După ce toat ă lumea intrase în moschee şi casa se cufundase iar înlinişte, bunicile se spă lar ă pe mâ ini şi pe fa ţă şi se a şezar ă pe banca de lâ ngă f â nt â nă , sub un felinar. — Nu mai am nici un chef să merg la moschee, spuse Golbanou. — Să ne odihnim puţ in aici, pâ nă se întorc ceilalţ i, r ă spunse Golebeh. După moartea lui Alsaberi, nu mai aveau nimic de f ă cut în bibliotecă ;încă nu aveau o rela ţ ie bună cu Galgal şi, deci, nici nu îndr ă zneai să pună piciorul în bibliotecă , atunci câ nd Galgal era înă untru. Pe vremea câ nd tr ă ia Alsaberi, biblioteca era fieful lor, dar Galgal leprivase de acest drept. Pentru asta, ele nu-l iubeau şi a şteptau ner ă bdă toare ca fiul lui Alsaberi să -şi termine studiile de imam şi să ia locul lă sat liber de tat ă lsă u. — Alsaberi era asemeni unei perle în mâ inile noastre, spuse Golbanou.Galgal este arogant, trece prin casă de parcă ar fi un sultan, nu intr ă -n vorbă cu nimeni şi nici mă car nu catadicseşte să se a şeze lâ ngă bă rba ţ i. Nu a existatniciodat ă în aceast ă casă un imam at â t de plin de el. Se instalează în bibliotecă

şi a şteapt ă ca pâ nă şi Kazem Khan să meargă să -i dea bineţ e. Aga Djan aînţ eles din prima zi ce-i de capul lui, nu degeaba l-a trimis la Qom după acte. Bunicile se simţ eau profund r ă nite şi, acum că Alsaberi era mort, eraudin ce în ce mai conştiente că moartea se apropia şi pentru ele. În ultimele zilemai fusese cum mai fusese, treburile legate de musafirii veniţ i după înmormâ ntarea lui Alsaberi le ocupaser ă toat ă ziua, dar ce vor face ele după cetoţ i invita ţ ii vor fi plecat? De câ nd Galgal îşi f ă cuse intrarea în bibliotecă , ele erau obligate să -şipetreacă toat ă ziua – şi uneori şi seara – singure în bucă t ă rie, ceea ce ledisplă cea profund; f ă r ă acces la bibliotecă , moart ă era toat ă casa pentru ele! De mai multe ori şi-au zis că ar fi bine să discute problema cu Aga Djan,să -şi uşureze inimile, dar ştiau că era zadarnic: moartea imamului Alsaberiînsemna sf â r şitul unei epoci. Adesea mergeau în sala de baie a imamului şi plâ ngeau acolo împreună ,în linişte. Kazem Khan r ă mă sese singura lor speranţă în acea casă , dar şi elîmbă tr â nise, şi pe el îl pâ ndea moartea. Dacă şi el s-ar duce, lumina ardispă rea pentru totdeauna din via ţ a lor.



Bunicile r ă maser ă mult ă vreme a şezate, în linişte, pe bancă . Prin aerulpur se vedeau stelele aprinzâ ndu-se, una după alta, şi se auzea ţ ipă tul liliecilor.Dacă vreun necunoscut ar fi avut ideea să se uite la f â nt â nă de pe acoperişulmoscheii, cu siguranţă ar fi crezut că cele două femei erau nişte ornamente depiatr ă ale f â nt â nii.

Dacă nimic nu ar fi rupt liniştea ce le înconjura, probabil ar fi adormitamâ ndouă . Golebeh auzi însă un zgomot, în întuneric, venind din spatelecopacilor. — Auzi ce aud şi eu? Întrebă Golbanou în şoapt ă . O clipă crezur ă că prietenul lor, Kazem Khan, r ă mă sese în camera lui înloc să meargă la moschee. Cujjrudenţă , înaintar ă spre fumoar, dar uşa era încuiat ă cu cheia. Incurtea interioar ă auzir ă chicotelile înfundate ale unei femei. 7Ce-ofi? În picioare, în spatele cedrului cel bă tr â n, ascultar ă cu atenţ ie zgomotelenopţ ii. Femeia r â dea din nou, cu vocea sugrumat ă , câ nd uşa dintre saloane sedeschise. — Trebuie să fie Nosrat, murmur ă Golebeh. 7Allah, iart ă -l! În lumina ce se vedea în camer ă , distinser ă o umbr ă şi-l recunoscur ă : era Nosrat. — Câ nd a sosit? Cum se face că nu l-am v ă zut? Şi cine este aceast ă femeie? Zise Golebeh. Preţ de o clipă , în lumina verde a minaretelor, apă ru o femeie înv ă luit ă înnegru, dar dispă ru imediat în întuneric. — O fi femeia din Teheran? — Nu, canalia asta nu r ă mâ ne mult ă vreme cu aceea şi femeie. Femeia

din Teheran era micuţă , câ t ă vreme aceasta este înalt ă şi poart ă v ă l. Este alta. — Ce au de gâ nd? — Nu pricep. Însoţ it de femeie, Nosrat se îndrept ă că tre scara care ducea pe acoperişulmoscheii. — Vino după mine, draga mea, îi spuse el femeii. — Nu, nu vin, nu îndr ă znesc, spuse femeia chicotind. — Nu ai de ce te teme, nimeni nu ne va vedea, toţ i sunt la rugă ciune, iarcasa este pustie, zise Nosrat. — De ce o fi vr â nd s-o urce pe acoperiş? Murmur ă Golbanou. — Nici mă car necuratul nu ştie ce-i în capul omului ă stuia! R ă spunseGolebeh. Se lă să liniştea, dar, ceva mai t â rziu, amâ ndoi apă rur ă pe acoperiş. Cupa şi de pisică , bunicile merser ă la scar ă , se căţă -rar ă prudente pe acoperiş şimerser ă de-a buşilea spre cupolă , după care se ascunser ă în spatele ei. Nosrat deschise trapa unuia dintre minarete. Dincolo de trapă se vedeauscă rile înguste care duceau în v â rful minaretului. — Nu am curajul, spuse femeia.



— Nu-ţ i fie teamă , va fi o experienţă delicioasă . Mi-ai promis că vii cumine. Vino, te voi duce în v â rful minaretului, vreau să te să rut acolo, sus, şi odat ă ajunşi, vei fi a mea în sf â nta lumină verde, spuse Nosrat în şoapt ă . — Nu vreau, putem fi v ă zuţ i. — Nu trebuie să -ţ i fie teamă , câ nd vom fi acolo sus, nimeni nu ne va

putea vedea. O ajut ă să treacă peste trapă , în timp ce ea continua să spună : — Nu fac asta, nu am curajul, nu vreau. Câ nd ea ajunse pe prima treapt ă , urcă şi el în minaret şi închisechepengul pe dină untru. Bunicile, ascunse în spatele cupolei, se privir ă înmă rmurite. — Milă , Allah, ai milă ! Murmurau ele. În lumina verde, Nosrat şi femeia apă rur ă în v â rful minaretului. Li se

vedeau umbrele profilate pe zidul din fa ţă . V â ntul se juca cu v ă lul negru al femeii, f ă câ ndu-l să f â lf â ie asemeni unuidrapel negru în v â rful minaretului. — Nu, suspina femeia şi, cum se afla la înă lţ ime, vocea ei se auziamplificat ă , deasupra moscheii. Pe zidul din fa ţă , se vedea umbra imensă a lui Nosrat, mişcâ ndu-seritmic. La vederea acestei groză vii, bunicile, cu mâ inile la gur ă , începur ă să tremure din toate încheieturile. La un moment dat, o împinse pe femeie în zidulminaretului at â t de tare încâ t ea ţ ipă speriat ă : — Nu face asta, cad! R â sul lui se rev ă rsă asupra moscheii şi se pierdu în predica lui Galgal,care era transmisă printr-un megafon. Femeia suspină din nou. Apoi, o liniştenea şteptat ă se lă să şi umbrele dispă rur ă .

T ă cute, bunicile se strecurar ă că tre scar ă şi cobor â r ă la loc. Ajunse încamera lor, îşi derular ă covora şele pentru rugă ciune, se acoperir ă cu v ă lul şi seîntoarser ă gr ă bite cu fa ţ a spre Mecca. Predica în primele luni, Galgal st ă tu liniştit, ştiind că agenţ ii serviciilorsecrete vor veni să -i asculte predicile pentru a-i afla intenţ iile. În via ţ a de zi cu zi, Galgal era incapabil să stabilească rela ţ ii cu cei din

jur, lă sâ nd impresia unui imam ursuz şi închistat. Dar, în momentul în care seurca în amvon, devenea un cu totul alt om. Oamenii îl ascultau cu plă cerepentru că era spiritual, zâ mbea adesea, iar glumele sale nu erau lipsite deumor. În primele lui predici, aborda cu deosebire subiecte neutre, alegâ nd

versete din Coran şi încercâ nd să scoat ă la lumină aspectul istoric şi narativ altextului. Adesea, mergea ceva mai departe vorbind oamenilor despre puterea pecare o avea limbajul în proza poetică a versetelor. Dă dea exemple şi citea

versetele melodioase cu vocea lui frumoasă şi sonor ă . Publicul asculta cu plă cere interpret ă rile sale, dat fiind că majoritateacelor care veneau la moschee nu puteau nici mă car citi Coranul, iar de înţ eles,nici vorbă .



Coranul era scris în arabă j iar limba ţă rii era persana, o limbă foartediferit ă de arabă , în plus, Coranul era scris într-o limbă veche de o mie patrusute de ani, iar versetele aveau o încă rcă tur ă istorică imposibil de priceput înlipsa unei explica ţ ii competente. Însă Galgal cunoştea foarte bine conţ inutul versetelor şi, cu o simplitate

admirabilă , ştia să -l desluşească oamenilor de r â nd. Agenţ ii serviciilor secrete îl gă seau spiritual şi erau mulţ umiţ i de el, a şacă trimiser ă biroului lor rapoarte pozitive asupra predicilor pe care le ţ inea. Bazarul, de asemenea, era mulţ umit, îl lă udau pentru vastele luicunoştinţ e în domeniul istoriei şi pentru abilitatea cu care traducea vechiletexte. Existau, însă , şi persoane care a şteptau mai mult de la el şi, din câ nd încâ nd, f ă ceau aluzie la aceasta în conversa ţ iile pe care le aveau cu Aga Djan. — Nu este decâ t un înlocuitor, spunea Aga Djan, nu pot avea prea multepretenţ ii, dar, într-un an sau doi, câ nd bă iatul lui Alsaberi îşi va încheiastudiile, vom avea imamul titular şi nu vom mai vrea să -l schimbă m. Bazarul se plâ ngea în zadar, pentru că Galgal reuşise să le cucerească inimile credincioşilor prin uimitoarea noutate a subiectelor pe care le aborda.Nu rareori, povestea lucruri despre care negustorii din bazar nici mă car nuauziser ă vorbindu-se. Ultima dat ă , vorbise despre pă să rile migratoare, un subiect despre care,în mod normal, nu se vorbeşte într-o moschee. Explicase cum pă să rilemigratoare gă sesc mereu drumul că tre ţ ara sau cuibul lor. Şi chiar şi puişoriiabia ieşiţ i din gă oacea lor sunt capabili să ajungă , în final, la cuibul pă rintesc,deşi itinerariul pe care-l urmează le este necunoscut. Credincioşii îl ascultau copieşiţ i de admira ţ ie atunci câ nd el le vorbeadespre structura ierarhică a puterii în lumea furnicilor şi despre precizia cu

care ele lucrează împreună . El le ar ă ta că ile pe care se manifesta putereaCreatorului. Aga Djan era încâ ntat de viziunea nouă pe care o avea asupra lucrurilorşi fericit să vadă că modernitatea subiectelor pe care le aborda îi f ă cea pe tinerisă vină la moschee. Remarcase că un numă r tot mai mare de tineri şi tinere veneau la geamiepentru a asculta predica de vineri. Galgal înv ăţ ase şi puţ ină engleză şi, chiar dacă nu era capabil să

vorbească fluent, era totuşi în stare să înţ eleagă textele scrise în aceast ă limbă .Cumpă rase chiar o revist ă ştiinţ ifică englezească şi, cu ajutorul unui dicţ ionar,pierduse o groază de vreme încercâ nd să înţ eleagă un articol. O dat ă încheiat ă traducerea, concepuse, pe baza ei, o predică minunat ă , în care îşi ex-pusese şipunctul de vedere personal. Pe parcursul unei alte slujbe, vorbise despre avioane şi despre istoriaavia ţ iei. L ă udase, atunci, curajul fra ţ ilor americani Wilbur şi Orville Wright careîncercaser ă să zboare asemeni pă să rilor, dar, imediat după aceasta, adă ugasecă nu americanii, ci per şii avuseser ă , primii, ideea de a zbura.



Pe un ton glumeţ , adă ugase că americanii ar fi vrut ca totul să se fipetrecut pentru prima dat ă în ţ ara lor. — America a cunoscut primul zbor cu cincizeci-şaizeci de ani în urmă ,dar istoria avia ţ iei îşi are r ă dă cinile adâ nci în ţ ara noastr ă , spunea el. Cu mult ă

vreme în urmă , Nimrod, unul dintre vechii regi ai Persiei, a hot ă r â t că trebuie

să zboare. Era at â t de puternic încâ t îşi închipuia că putea să îndeplinească tot ceea ce-şi dorea. Gâ ndea că putea rivaliza chiar şi cu Creatorul. Iat ă de ce aluat hot ă r â rea de a se urca la ceruri pentru a-l provoca pe Dumnezeu la lupt ă .

A poruncit savanţ ilor din vremea aceea să fabrice un aparat cu care el să poat ă zbura. Aceştia au închipuit un aparat formidabil: un protoavion, un fel de

vehicul de lux, cu totul special. Patru vulturi uria şi au fost lega ţ i cu ajutorulunor fr â nghii rezistente de cele patru colţ uri ale unui jilţ regal, f ă cut din trestie.Nimrod şi-a luat sabia şi s-a a şezat în scaun. Patru bucăţ i de carne proaspă t ă au fost agăţ ate, la o anumit ă distanţă , deasupra pă să rilor r ă pitoare. Vulturii şi-au deschis aripile încercâ nd să apuce bucata de carne. F ă câ nd aceasta, auînă lţ at vehiculul în aer şi astfel s-a nă scut primul avion. O dat ă , Galgal a vorbit despre Einstein şi despre teoria lui asupra vitezeiluminii. Printre cei de fa ţă , nimeni nu auzise vreodat ă numele lui Einstein; maimult, nimeni nu ştia că lumina are viteză şi că se deplasa cu 340.000 dekilometri pe secundă . Pentru a face impresie, Galgal, care ştia câ t de ignoranţ i erau cei ce-lascultau, îşi începuse discursul cu un citat în limba engleză : — Einstein a spus: „One thing I have learned în a long life: that all ourscience, measured against reality, is primitive and childlike – and yet it is themost precious thing we have.”1 Nu explicase sensul acelui citat, ci vorbise, în mă sura în care el însuşi

înţ elegea ceva, despre teoria luminii: — Fie un avion care zboar ă cu viteza de 340.000 de kilometri pe secundă .Presupunem că acest avion se gă seşte acum pe acoperişul moscheii, gata să -şiia zborul, av â nd la bord un numă r de că lă tori. Presupunem că select ă m două grupuri de tineri: unul de bă ieţ i între doisprezece şi cincisprezece ani, altul defete, de aceea şi v â rst ă . Grupul de fete îl pă str ă m aici, în moschee, în timp cegrupul de bă ieţ i îl trimitem pe acoperiş pentru a se urca în avion. Pilotul aprinde motoarele, avionul se pune în mişcare şi duce bă ieţ ii înspa ţ iu. Nu uita ţ i, avionul zboar ă cu viteza luminii. Şi acum, fiţ i foarte atenţ i:după ce au zburat trei ore, bă ieţ ii aterizează din nou pe acoperişul moscheii, deunde plecaser ă iniţ ial. Ies din avion, coboar ă pe scar ă şi intr ă în sala derugă ciune. Dar, câ nd ridică perdeaua, nu-şi cred ochilor: fetele s-autransformat, toate, în nişte babe ştirbe. Toţ i se uit ă unii la alţ ii, neştiind unde voia să ajungă imamul. Cum eraposibil ca fetele să fi îmbă tr â nit în a şa mă sur ă , dacă bă ieţ ii nu au lipsit decâ ttrei ore?



1 (De-a lungul vieţ ii, am înv ăţ at un lucru: anume că toat ă ştiinţ a noastr ă ,comparat ă cu realitatea, este primitiv ă şi infantilă – şi, cu toate acestea, este celmai preţ ios lucru pe care îl deţ inem.) — Lumina, viteza luminii. Logica după care se conduce lumina estecomplet diferit ă de a noastr ă . De aici şi citatul: Tot ce exist ă , exist ă din voinţ a

creatorului, puterea lui este mai mare decâ t orice putere, lumina lui depăşeştelumina, explică Galgal. Intre timp, faima luipalgal s-a r ă spâ ndit în tot ora şul, cu deosebireprintre tineri, în plus, femeile erau foarte interesate de persoana lui. Deşi îl ştiau însurat, numeroase femei tinere îi dă deau t â rcoale pecoridoarele întunecoase ale geamiei, îi strecurau scrisori de dragoste la care elnu se uita, dar le ascundea printre veşmintele de pe el. — Sunteţ i un imam frumos, îi spusese o femeie care se gă si singur ă cuel, preţ de numai o clipă , pe coridorul moscheii. — Vreau să zbor cu tine în spa ţ iu, în avionul lui Einstein, îi murmurase oalta, lunecâ nd pe lâ ngă el. — Miroşi seducă tor, de unde-ţ i iei parfumul? Îl întrebase o alt ă t â nă r ă , înîntuneric, f ă r ă a-şi ar ă ta chipul. — Eşti a şa de frumos cu turbanul pus ştrengă reşte, îi şoptise o alta. În moschee, femeile erau separate de grupul bă rba ţ ilor printr-o perdeacare traversa, pe diagonală , sala de rugă ciune. Amvonul era a şezat pe o estradă acolo unde se separa grupul bă rba ţ ilor de cel al femeilor. De regulă , femeile sea şezau în primul r â nd, spre a-l putea vedea mai bine pe Galgal câ nd vorbea.

Acesta se bucura de atenţ ia lor şi a ştepta r ă bdă tor aniversarea na şteriiprofetului Mahomed; în acea zi îşi va putea ar ă ta adev ă ratul chip, deoarece,conform tradiţ iei, atunci puteau fi puse în discuţ ie subiecte esenţ iale. Nu din

înt â mplare, evenimentele cele mai importante au avut loc în ora şul sf â nt Qom,la acea dat ă . Toat ă lumea era curioasă să afle despre ce va vorbi Galgal în aceazi. În ziua aniversă rii na şterii profetului, Galgal intr ă în sala de rugă ciune,însoţ it de Aga Djan şi de Shabbal. Luă loc în fotoliul să u, apoi, după un scurtmoment de linişte, intona frumosul verset Al Zalzala: Eza zolzolet alarzo zalzala. Câ nd cutremurul cel mare va zgudui pă mâ ntul Şi oamenii vor fir ă spâ ndiţ i asemeni fluturilor Iar munţ ii vor fi ca o lâ nă dă r ă cit ă De vei vrea să ştii ce se înt â mplă Ţ i se va spune oare? Tonul vocii lui Galgal se schimbase, cuvintele-i iradiau mai mult ă for ţă ca niciodat ă . Moscheea era plină şi toat ă lumea asculta cu atenţ ie. Galgal continuă : — Imamul Alsaberi nu mai este printre noi de câ tva timp, dar moscheea

va r ă mâ ne. Oare a şa să fie? Moscheea va exista întotdeauna? Nu, nici mă carmoscheea nu va tr ă i etern. Imamii se duc, moscheile, de asemenea, pier, ceeace r ă mâ ne, însă , este vocea. Oamenii se uitar ă unii la alţ ii. Aga Djan îl privi pe Shabbal.



— Ce spune? Vocea este cea care va r ă mâ ne? Ce vrea să zică ? Galgal aredreptate, îşi spuse în sinea lui Aga Djan. Alsaberi fusese uitat de mult ă vremeşi nici un cuv â nt din cele spuse de el nu r ă mă sese, pentru că el nu avea nimicde spus. Tat ă l lui Alsaberi fusese un imam remarcabil. Ţ inea nişte prediciînflă că rate, se implica, schimba lucrurile, era un bă rbat care îndr ă znea să

spună lucrurilor pe nume. Pe vremea câ nd era imamul familiei, ţ inea Mieleîntregului ora ş în mâ na sa şi putea, cu un singur gest, să pună -n mişcare tot

bazarul. Tat ă lui Alsaberi murise de zeci de ani, dar vocea lui r ă mă sese vie înmemoria ora şului. O dat ă , câ nd celebrau na şterea lui Mahomed, ţ inuse un discursincendiar împotriva lui Reza Khan, tat ă l actualului şah, deoarece acestainterzisese v ă lul islamic, iar solda ţ ii le arestau pe femeile care-l purtau şi leduceau la secţ ia de poliţ ie. Tat ă l lui Alsaberi fusese arestat şi exilat în Kashan.După arestarea lui, agenţ ii de poliţ ie bă tuser ă în cuie uşa moscheii. Aga Djan revedea acea zi, parcă ar fi fost ieri. Camioane militare se opriser ă brusc în fata uşii moscheii şi solda ţ iînarma ţ i cobor â ser ă din ele. Apoi sosi un jeep în care se afla un ofiţ er înarmat.Ieşise din ma şină , cu un baston la subsuoar ă , şi intrase încă lţ at în sala derugă ciune pentru a-l aresta pe bă tr â nul imam şi a-l duce la închisoare. Aga Djan care, în acea vreme, era încă un tinerel care abia obţ inuseconducerea moscheii, se dusese calm că tre ofiţ er şi spusese: — Dacă pă r ă siţ i moscheea, imamul va ieşi şi v ă va urma de bună voie,dacă nu, risca ţ i să provoca ţ i o revolt ă . V ă avertizez! Vorbise at â t de clar şi de ferm, încâ t nu mai era loc de vreo îndoială .Ofiţ erul se uitase la credincioşii care-l înconjuraser ă pe imam. Pricepusemesajul şi, punâ ndu-i bastonul în piept lui Aga Djan, îi spusese:

— Tu o să mi-l aduci pe imam. A ştept afar ă . Pă r ă sise sala de rugă ciune şise postase în fa ţ a uşii. Aga Djan, urmat de zeci de credincioşi, îl însoţ ise, plin de demnitate, pe

bă tr â n pâ nă la jeepul ofiţ erului. Acesta îl lă sase pe imam să ia loc în jeep şi sea şezase el însuşi la volan. În aceea şi clipă , solda ţ ii îi dă duser ă afar ă pe toţ i credincioşii din moscheeşi bă tuser ă uşa în cuie. Trei ani mai t â rziu, abia câ nd Reza Khan, sub presiunea englezilor, atrebuit să pă r ă sească ţ ara şi să se exileze în Egipt, moscheea a fost deschisă din nou. Aga Djan zâ mbea şi a ştepta, plin de emoţ ie, urmarea discursului luiGalgal. Dar acesta t ă cu şi privi în linişte publicul. Brusc, f ă r ă nici o legă tur ă ,pronunţă cuv â ntul „America”. Era ca şi cum ar fi aruncat o piatr ă în publicul amuţ it: deodat ă , se st â rniun tumult de ambele pă r ţ i ale perdelei, întrucâ t „America” era un subiect tabuîn moschee, cuv â ntul av â nd o încă rcă tur ă politică foarte mare. America nu eraaceea pe care o cunoştea lumea întreagă , America era duşmanul direct alIslamului.





Galgal se ridică şi pă r ă si amvonul, în cinstea lui, se ridicar ă în picioaresute de credincioşi. Aga Djan se îndrept ă spre el, îl îmbr ăţ işa, punâ ndu-i mâ nape umă rul st â ng şi îl însoţ i, plin de mâ ndrie, pâ nă la ieşire. Cinematograful. Godaja to bousideie hitj gah Labbe sorgefame zanl Mast r a? Bepastane

kaelsh Zadi dast ra? Doamne, vreodat ă , Ai să rutat buzele Unei femei ce-i beat ă ? I-ai atins,

vreodat ă , Sâ nii, încă cruzi? Acest poem se afla pe biroul lui Galgal. Trecâ nd din înt â mplare, Aga Djanîl v ă zi, îl luă şi îl citi. Nu-şi crezu ochilor. Godaja to bousideie hitj gah Poemul era şocant. Dumnezeu, să rut ă ri, ofemeie beat ă , sâ ni încă cruzi, toate acestea pe biroul lui Galgal. Sus, într-un colţ al foii era menţ ionat şi numele poetului: NosratRahamani; însă Aga Djan nu auzise încă de el. Cine era? Cum îndr ă znea să a ştearnă pe hâ rtie cuvinte at â t de nelegiuite? Totul se distruge, mormă i Aga Djan. Şahul încurajează desfr â ul, dar ceintenţ ionează Galgal cu aceast ă mizerie? Şi pentru ce aduce a şa ceva în

bibliotecă ? Pe biroul lui mai erau câ teva poeme. Aga Djan începu să citească unuldintre ele. Era un poem ciudat: era scris de o femeie. Însetate, buzele mele Te caut ă . Smulge hainele de pe mine Şi prinde-mă în bra ţ e! Ale tale sunt şi buzele, Şi gâ tul, Şi sâ nii arză tori, Şi trupul meu celginga ş. Auzind în curte pa şii lui Galgal şi neput â nd sf â r şi lectura, puse repede

poemul la locul lui, pe birou, se duse spre bibliotecă ̂ şi se pref ă cu a că utaceva. În momentul în care Galgal într ă , Aga Djan scotea o carte din bibliotecă .Se gr ă bi să iasă din odaie şi merse gâ nditor că tre biroul lui. Ale tale sunt şi buzele, Şi gâ tul, Şi sâ nii arză tori, Şi trupul meu celginga ş. Cine putea fi aceast ă poet ă ? Oare ţ ara s-a schimbat în a şa mă sur ă , încâ t femeile să poat ă vorbi at â tde liber despre ele însele? Ţ ara s-a schimbat în a şa mă sur ă , încâ t femeile să -şiexprime at â t de intim dorinţ ele lor cele mai secrete, să poat ă vorbi astfel despretrupul lor? Şi cum s-a f ă cut că el nu şi-a dat seama? Unde erau aceste femei? De ce nu le înt â lnea şi el? Cum erau? Şi undelocuiau? Toate erau din Teheran? Şahul! Totul era din cauza şahului şi a americanilor! Cultura americană se rev ă rsa, în valuri, în casele oamenilor, prin radio, televizor şi cinematograf. Regimul f ă cea tot ce-i st ă tea în putinţă pentru a-i scoate pe tineri dinmoschee şi a-i transforma în adepţ i ai şahului şi ai ideilor lui.



Şahul iniţ iase „Revoluţ ia Albă ”. El fusese cel care publicase o broşur ă încare îşi expunea idealurile privind ţ ara. Dornic să lupte împotrivaanalfabetismului, trimisese în ţ ar ă înv ăţă toare tinere care renunţ aser ă la v ă lulislamic, purtau caschet ă şi se căţă rau pe munţ i asemeni solda ţ ilor şahului,pentru a construi şcoli, în satele uitate de lume. Da, totul se schimbase, dar

Aga Djan ori nu v ă zuse, ori refuzase să vadă . Şahul era pe cale să industrializeze ţ ara oriunde vedeai cu ochii şi, în acest scop, le permiteainvestitorilor str ă ini să ridice uzine în Teheran şi în celelalte ora şe mari. Chiarşi Senedjan a trebuit să se supună schimbă rilor. Zeci de întreprinză tori japonezi şi europeni profitaser ă de şansă . Lapor ţ ile ora şului se construia o fabrică de tractoare unde, în cur â nd, zeci detineri din ora ş şi din satele învecinate urmau să -şi gă sească un loc de muncă . Fabrica va fi condusă de japonezi, celebrul constructor de automobileMitsubishi. Aveau în proiect să producă un tractor de dimensiuni reduse, pecare ţă ranii îl vor putea utiliza în munţ i. Fiecare ţă ran va putea să dispună , în cur â nd, de o astfel de ma şină rie,gra ţ ie unei subvenţ ii guvernamentale şi, în acest fel, Mitsubishi îi lega pe ţă ranide şah. Nu, Aga Djan nu mai era deloc la curent, r ă mă sese în urmă , nu ascultaniciodat ă radioul şi niciodat ă nu avusese un televizor. Ar fi trebuit s-o vadă peFarah Diba, soţ ia şahului, la televizor, pentru a pricepe ceea ce se înt â mpla înţ ar ă . Farah Diba îşi cheltuia toat ă energia pentru a schimba situa ţ ia femeilorpersane. Aga Djan nu ştia că era foarte cunoscut ă printre femei, chiar şi printrecele care mergeau în fiecare zi la geamie. Era cea de-a treia soţ ie a şahului şi îi dă ruise acestuia primul fiu, prinţ ul

moştenitor. Primele două soţ ii ale şahului nu-i putuser ă da nici un fiu. Şahul oînt â lnise la Paris, unde ea îşi f ă cea studiile, în timpul unei să rbă tori. Acum, era regina ţă rii şi voia să amelioreze situa ţ ia femeilor, să leelibereze din bucă t ă rie, unde roboteau zi de zi. Pâ nă în acea zi, totul mersese ca pe roate, impresia generală fiind că şahul reuşise să -i determine pe ayatollahi să -şi limiteze influenţ a la moscheilelor. Din acest motiv, Farah Diba putea merge liniştit ă , în fiecare lună , pentrua-şi face cumpă r ă turile la Paris, la cei mai celebri creatori de modă , la care doar

vedetele Hollywood-ului îşi comandau toaletele. În timp ce New York Times scria că Iranul devenise, sub influenţ aşahului, o oază de pace, Farah Diba mergea la o clinică din Franţ a pentru a dao înf ăţ işare franţ uzească nasului să u persan, întoarsă în ţ ar ă , s-a remarcatimediat faptul că avea o alt ă coafur ă . Evident, presa nu a suflat o vorbă despre noul nas al reginei, dar coafurasa a fost imediat copiat ă de toate femeile care că lcau pe atunci într-un coafor.

Toat ă lumea vorbea numai despre noua ei coafur ă ; chiar şi Fagri Sadat,



nevasta lui Aga Djan, ceruse să fie coafat ă „Farahi” (â la Farah), dar soţ ul einici mă car nu a observat acest lucru. La Senedjan, erau pe cale să construiască o clinică pentru femei.Conform ultimelor statistici, se demonstrase că la sate ori în ora şele sfinteexistau mai multe femei cu probleme ginecologice decâ t în alte zone ale ţă rii,

dar că acestea refuzau să fie îngrijite de medici bă rba ţ i. Din acest motiv,autorit ăţ ile din ora şele sfinte luaser ă decizia de a deschide clinici în care aveaudreptul să profeseze numai medici femei. Clinica din Senedjan va fi deci prima – şi cea mai mare – clinică pentru femei din ţ ar ă . Biroul regal al lui Farah Diba sprijinea acest proiect şi ea urma să vină ,personal, la Senedjan, pentru inaugurarea clinicii. Galgal urmă rea toate progresele ţă rii şi introduse, puţ in câ te puţ in, înpredica sa, informa ţ iile despre via ţ a de zi cu zi a ora şului, în ultima vreme,chiar, îl criticase pe primar pentru faptul că în ora ş nu exista încă o bibliotecă decent ă şi că în toate chioşcurile se gă seau spre v â nzare, pentru publicult â nă r, tot felul de traduceri ale unor romane americane ieftine, ce treceau drept literatur ă . Cu o alt ă ocazie luă în vizor echipa de teatru a ora şului, pentrufaptul că fusese pusă în scenă o piesă în care cel ridiculizat era un imam. Piesa era destinat ă şcolarilor; în fiecare zi, exista un grup de elevi care vedea piesa.Galgal era furios: — Este un lucru ruşinos pentru respectabilul nostru ora ş, Senedjan.Cum îndr ă znesc să ia ca protagonist un imam, cu scopul de a-i face pe elevi să r â dă ? Avertizez întreg bazarul: în acest ora ş s-a pornit o campanie f ăţ arnică împotriva Islamului. A ţ i deschis vreodat ă ghiozdanele copiilor voştri, pentru a

vedea ce idei nelegiuite le sunt bă gate în cap, la şcoală ? Îmi tremur ă mâ inilecâ nd ţ in sub ochi unele dintre poemele pe care le înva ţă ei. Din respect pentru

femeile care stau dincolo de perdea, nu voi vorbi despre conţ inutul acestorpoezii. S-a declarat r ă zboi religiei noastre. Nu v ă juca ţ i cu focul. Avertizez petoat ă lumea! Nu faceţ i asta! Primarul a fost pus la curent cu ceea ce s-a înt â mplat la moschee. Pentrua evita o escaladare a conflictului, interzise piesa. Nici nu s-a stins bine acest incident, că în ora ş se r ă spâ ndi un zvondespre construirea unui cinematograf. Un întreprinză tor din Teheran, posesor al unui lanţ de cinematografe încapitală , cumpă rase un hammam dezafectat din Senedjan, cu scopul de a-ltransforma în sală de cinematograf. Era un edificiu monumental, un local carese preta perfect activit ăţ ilor culturale, locul ideal pentru un cinematograf. Galgal f ă cu în a şa fel încâ t primarul află pă rerea lui: un cinematograf înora şul sf â nt, Senedjan, era de neacceptat, dar primarul îi r ă spunse că nimeninu-i ceruse pă rerea şi că decizia venea de la Teheran. Mai mult, biroul culturalregal stimulase proiectul, datorit ă caracterului să u educativ, cu totul deosebit,iar Farah Diba însăşi îşi dă duse aprobarea. Câ nd ajunse la urechile proprietarului viitorului cinematograf vestea că Farah Diba acceptase să se deplaseze personal la Senedjan, în vederea



inaugur ă rii clinicii, acesta se hot ă r î să facă imposibilul pentru cacinematograful să fie gata la acea dat ă şi să poat ă fi inaugurat în aceea şi zi cua şeză mâ ntul spitalicesc. Ca urmare, luă legă tura cu Teheranul şi totul fuorganizat, astfel încâ t Farah Diba să poat ă inaugura cinematograful în searazilei în 74 care va vizita clinica. Dar Senedjan fiind un ora ş sf â nt, fu luat ă

hot ă r â rea ca anunţ ul să fie f ă cut public atunci câ nd totul va fi gata. Într-o frumoasă zi cu soare, un elicopter mare îşi f ă cu apariţ ia pe cerulora şului şi f ă cu trei tururi deasupra bazarului. De o parte şi de alta a str ă zilorpe unde urma să treacă Farah Diba în ma şina decapotabilă ce trebuia s-oconducă la clinică se aflau r â nduri-r â nduri de şcolari. Aceştia chiuiau de

bucurie, aplaudau şi strigau:„Djawid shah!” (Tr ă iască şahul!) în acest timp, treiavioane de v â nă toare, cu reacţ ie, survolau ora şul, în urma lor, pe cer, se

vedeau trei dâ re de fum în culorile na ţ ionale. Zeci de agenţ i ai serviciilorsecrete, în haine civile, se amestecaser ă în mulţ ime şi, la fiecare colţ de stradă ,sta ţ ionau camioane pline cu solda ţ i, gata să ucidă din fa şă cea mai mică agita ţ ie. Farah Diba zâ mbea publicului, flutur â ndu-şi mâ na. În pă r îi juca v â ntulşi întreaga ei fiinţă iradia putere. Câ nd trecea pe lâ ngă ele, profesoarele şi angajatele clinicii îşi dă deau la oparte v ă lul pentru a-i ar ă ta că aveau aceea şi coafur ă ca şi ea; urlau toate,surescitate, agit â ndu-şi v ă lurile. Camerele înregistrau totul pentru a transmite mai t â rziu la televiziunefaptul că femeile din sf â ntul ora ş, Senedjan, o ascultau pe Farah Diba, că opurtau în inimi şi îi urmau exemplul. Era prima vizit ă a lui Farah Diba într-un ora ş sf â nt. Pentru regim, aveasă fie un barometru al popularit ăţ ii sale: se putea deduce în ce mă sur ă regimul

va putea învinge ora şele sfinte care i se opuneau. Şi cum, în aparenţă , totul s-a petrecut ca la carte, televiziunea nu a mai a şteptat pâ nă la jurnalul oreidouă zeci, ci a difuzat reportajul la ora optsprezece. Evenimentul a fostconsiderat drept victoria finală a regimului împotriva ayatollahilor. Dar uitaser ă un amă nunt, un amă nunt ce pă rea lipsit de importanţă , la o primă vedere. Câ teva femei tinere din Senedjan, viitoare infirmiere în clinica cea nouă ,st ă teau în fa ţ a por ţ ii spitalului, îmbr ă cate numai în halatele subţ iri, cu mâ neciscurte, care constituiau uniforma spitalului, în momentul în care Farah Dibacobor î din ma şina regală , fotografii, care mergeau în fa ţă , îşi îndreptar ă aparatele că tre femeile ce ofereau reginei un splendid buchet de flori. Femeileaveau halate aproape transparente, prin care li se vedeau chiloţ ii alba ştri.Bazarul a fost scandalizat şi lui Galgal, care află vestea în timpul mesei, îi pieriinstantaneu pofta de mâ ncare. Spumega, interpret â nd acest fapt ca o palmă dat ă peste obrazul tuturorayatollahilor şi o ofensă la adresa bazarului. Incidentul avusese loc în ora şul încare el slujea ca imam la moscheea principală . Avea, deci, obliga ţ ia de areacţ iona pe loc în predica sa.



Că tre sear ă , sună telefonul lui Aga Djan: o persoană din Qom dorea să discute cu Galgal. Convorbirea fu scurt ă şi cu sens unic, întrucâ t Galgal nuspuse nimic, mulţ umindu-se să asculte şi să încheie spunâ nd urmă toarele: — Nu, nu ştiam acest lucru. Da, înţ eleg. De acord, ştiu suficient. Şidumneavoastr ă la fel.

Aga Djan nu înţ elese despre ce era vorba şi nici nu-l întrebă pe Galgal cucine vorbise. Numai că , ceva mai t â rziu, îl v ă zu pe acesta plimbâ ndu-se nervosprin bibliotecă . Emisiunea sugera faptul că Farah Diba pă r ă sise ora şul după inaugurarea clinicii şi că se întorsese la Teheran, dar, de fapt, nu plecase încă .Fusese condusă , cu elicopterul, la o veche fort ă rea ţă istorică , dincolo dezidurile ora şului. Fort ă rea ţ a, construit ă acolo unde începea deşertul, fusesetransformat ă în han. Era un fel de caravanserai pe Drumul Mă t ă sii, unde,odinioar ă , îşi petreceau noaptea că lă torii şi neguţă torii. Farah Diba, care îşi f ă cuse studiile de arhitectur ă la Paris, conduceaserviciile care vizau salvarea şi conservarea a numeroase monumente istoricedin ţ ar ă şi era preocupat ă în mod special de restaurarea acelei fort ă reţ e. Mai t â rziu, în cursul serii, urma să se întoarcă la Senedjan, pentru aparticipa la inaugurarea cinematografului. Special pentru aceast ă ocazie, proprietarul să lii de cinema procurase dela Teheran un film american de dragoste, care nu mai rulase pâ nă atunci înţ ar ă . In rest, nimeni nu era la curent cu vizita reginei, dar se anunţ ase prezenţ a unui numă r redus de notabili de la Teheran. În timp ce, în fosta fort ă rea ţă , lui Farah Diba îi era servit ă masa şi erainvitat ă să se odihnească , în biroul lui Aga Djan, Galgal dă dea un telefon secret pentru a vorbi cu cineva din Qom.

La ora şapte era pregă tit să meargă la moschee. Shabbal, care venisespre a-l însoţ i, fu uimit de starea lui de nervozitate. — S-a înt â mplat ceva? Întrebă el. — Nu, de ce? R ă spunse Galgal în timp ce ieşeau din bibliotecă . — Despre ce vei vorbi în seara asta? — Încă nu m-am hot ă r â t, prezenţ a acestei t â rfe m-a dat peste cap cutotul. Shabbal ar fi vrut să -l întrebe „Care t â rf ă ?”, dar nu îndr ă zni, deoarececuv â ntul refuza să -i iasă din gur ă . — Unde este Aga Djan? Întrebă Galgal. — Este înă untru, în moschee. Câ nd intrar ă în moschee, observar ă că sala de rugă ciune era plină ,credincioşii venind în acea sear ă mai mulţ i decâ t de 76 obicei. Probabil eraucurioşi să vadă cum urma să reacţ ioneze irnamul la vizita lui Farah Diba. Galgal urcă liniştit în amvon, se a şeză şi începu a vorbi cu calm despremoschee şi rolul imamului ei. Moscheea este inima ora şului, iar imamul,conştiinţ a mereu trează a dreptcredincioşilor din ora ş.





În timpul revela ţ iei islamului, în noaptea în care Mahomed ţ inuse opredică în fa ţ a atotputernicilor din Mecca, pentru a-i convinge asupra misiuniice-o avea, Abu Lahab îl jignise pe Mahomed şi pă r ă sise adunarea. Soţ ia lui AbuLahab f ă cuse acela şi lucru: îl jignise pe Mahomed şi rostise cuvinte murdare laadresa Coranului. Şi nu se mulţ umise cu at â t: gestul lor ostil fusese continuat

şi în bazar, unde vorbele ur â te fuseser ă rostite împotriva Coranului şi a lui Allah. Mahomed suferise mult, dar nu-i putuse împiedica. Într-o zi, însă , îi furevelat versetul lui Abu Lahab: TabatjadaAbi Lahab. Ştreangul să -i fie pus de gâ t femeii sale! Abu Lahab să fie distrus! Toat ă lumea ştia că atunci câ nd era citat Abu Lahab, situa ţ ia era grav ă .Galgal continuă : — Să i se fr â ngă mâ inile celui ce a cumpă rat vechiul hammam Să i sefr â ngă mâ inile celui ce vrea să facă un cinematograf pe locul unui vechihammaml Să fie spart ă poarta hammam-uPicioarele să li se rupă celor str â nşiacum în acel hammam! Să fie spâ nzurate femeile ce se gă sesc în hammam! Aga Djan nu mai îndr ă znea să -şi ridice fruntea şi să -l privească peGalgal. Se uita la modelele de pe covorul pe care st ă tea şi avea senza ţ ia că Galgal se afla în spatele lui şi că -i apă sa capul în pă mâ nt. Galgal îl uimise, şi, deşi ar fi trebuit să fie bucuros, se simţ i tulburat, laauzul acestei predici. De ce oare nu-l anunţ ase Galgal 78 că va vorbi desprecinematograf? Şi de unde, a şa, deodat ă , acest ton dur? Era, oare, favorabilmoscheii? Ce urmă ri va avea pentru ora ş? Nu era însă momentul să segâ ndească la aceste lucruri; I' trase adâ nc aer în piept, ridică fruntea şi privi în jurul lui. ' Moscheea

se cufundase într-o linişte sor ă cu moartea şi toţ i se uitau cu atenţ ie la Galgal. — Este ceva vreme, de câ nd am avertizat primă ria şi pe noul proprietar alhammam-u, dar au refuzat să mă asculte. Dimpotriv ă , au decis ca în aceast ă sear ă să prezinte un film american, mâ r şav. Tocmai ast ă zi! Ştiţ i ce zi esteast ă zi? Ziua câ nd sf â nta Fatima a trecut în nefiinţă ! Eu, Galgal, imamul moscheii, interzic acest lucru! Eu, Galgal, voi merge cu Coranul în mâ nă , pentru a bate în cuie uşaacelui loc de pierzanie, spuse el scoţâ nd Coranul din buzunar. Mulţ imea striga: „Allaho Akbar! Allaho Akbar! Allaho Akbar!' — Să mergem toţ i la hammaml strigă Galagal. Se ridică şi se gr ă bi să coboare din amvon. Mulţ imea se ridică în cinstea lui. Aga Djan, care nu se a ştepta ca lucrurile să ia o astfel de întorsă tur ă ,r ă mase nemişcat la pă mâ nt. Se simţ ea tr ă dat de că tre Galgal, îşi dă duse seama că imamul pusese mâ na pe conducerea moscheii. Dar nu era încă prea t â rziu.

Aga Djan avea mai mult ă experienţă decâ t Galgal. Trebuia să încerce să iahăţ urile în mâ nă spre a salva reputa ţ ia şi prestigiul moscheii. Galgal nu conta:doar moscheea avea importanţă . Se ridică şi alergă după Galgal, strigâ ndu-i luiShabbal:



— Fugi! Nu-l lă sa singur! Du-te cu el! Oamenii se dezlă nţ uiser ă şi nu mai puteau fi opriţ i. O să ajung la timp, îşi spunea Aga Djan în sinea lui, sunt singurul carepoate împiedica haosul. Galgal se îndrepta deja că tre cinematograf, flutur â nd Coranul.

Credincioşii îl urmau strigâ nd: „Allaho Akbar!” Surprinşi de invazie, agenţ ii serviciilor secrete alergau în noapte,înspă imâ nta ţ i, urlâ nd în sta ţ iile lor de emisie-recepţ ie: „R ă zmeriţă !Cinematograful este în pericol!” Două ma şini de poliţ ie apă rur ă , deşi cu înt â rziere, dar agenţ ii nuînţ eleser ă , pe moment, ce se înt â mpla şi nici încotro se îndrepta mulţ imea. Câ teva camioane militare pline cu solda ţ i blocar ă drumul că tre cinema.Solda ţ ii înarma ţ i alcă tuir ă un zid pentru a-i bloca pe manifestanţ i. > Ma şina primarului se opri pe trotuar. Primarul ieşi gr ă bit din ea şi alergă spre manifestanţ i, punâ ndu-şi mâ inile în cap. îl că ut ă pe Aga Djan în mulţ imeşi, câ nd îl ză ri, strigă : — In numele cerului, ce faci? Ai că zut într-o cursă ! Opreşte-i pe oameniînainte să se producă o baie de sâ nge! — Despre ce vorbeşti? Primă ria nu mai ţ ine cont de moschee! Îi jigneştipe locuitorii ora şului permiţâ nd existenţ a cinematografului şi, acum, tu mă ameninţ i cu o baie de sâ nge? — Nu, nu-i asta, nu m-ai înţ eles bine, îţ i cer să mă ajuţ i, pentru că situa ţ ia se înr ă ut ăţ eşte. Nu pot să -ţ i spun cu voce tare. Apoi şopti: Farah Dibaeste în cinematograf. Crede-mă , dacă aceşti oameni mai înaintează , armata vadeschide focul. F ă ceva şi opreşte-i! Solda ţ ii îi oprir ă pe manifestanţ i şi un ofiţ er strigă într-un megafon:

„Faceţ i cale întoarsă ! Nu v ă apropia ţ i mai mult!” Galgal nu-l luă în seamă , îşi flutur ă Coranul şi trecu mai departe,încercâ nd să -şi croiască drum printre solda ţ i, dar ofiţ erul merse_ că tre el şi-lîmpiedică să înainteze. — Înapoi, am spus, strigă el tare, dacă nu, se va trage. — Trage! Urlă Galgal şi îşi continuă drumul. Ofiţ erul îl apucă de guler, îl trase înapoi, şi înclinâ ndu-şi capul spreurechea lui, strigă : — Dacă nu te întorci, îţ i fac turbanul guler şi te arestez! Cuvintele sale îlscoaser ă din să rite pe Galgal. Îl împinse cu violenţă pe ofiţ er, care fu pe punctulde a că dea. Ofiţ erul puse mâ na pe revolver. Aga Djan interveni prompt, îl trasepe Galgal în spate şi-i strigă lui Shabbal: — La-lcu tine! Dar Galgal refuză să -l urmeze; se eliber ă din str â nsoarea lui Aga Djan şialergă că tre ofiţ er. Aga Djan îl prinse din nou, la timp: — Acum, ajunge! Opreşte-te!



Galgal îl îmbr â nci pe Aga Djan şi f ă cu un salt înainte, dar Aga Djan pusedin nou mâ na pe el, îl luă de guler şi urlă : — Nu uita niciodat ă că eu sunt cel care ia hot ă r â rile! Apoi, apucă megafonul din mâ na ofiţ erului şi le vorbi oamenilor cu voce puternică : — Prieteni! Liniştiţ i-v ă ! Asculta ţ i-mă ! Toat ă lumea t ă cu.

— Tocmai am vorbit cu primarul. Primă ria renunţă la proiectul să u: Nu va exista nici un cinematograf în ora ş! Întoarceţ i-v ă la geamie! „Allaho Akbarl” se auzi dinspre mulţ ime. Evenimentul f ă cuse o impresie deosebit ă . Oamenii r ă maser ă mult ă vremeîn fa ţ a geamiei, ceea ce îi f ă cu plă cere lui Aga Djan. Moscheea acţ ionase în for ţă şi el însuşi fusese în stare să prevină o lupt ă .

Venind de unde nu se a ştepta nimeni, atacul incrimina direct planurile şahuluişi constituia o palmă r ă sună toare peste fa ţ a primului ministru.'Voia să înlă tureputerea ora şelor sfinte şi să le ofere o cultur ă occidentală , de proast ă calitate!Ziua urmă toare, toate ziarele vor vorbi despre aceasta: „Revolt ă în Senedjan!” Moscheea principală din Senedjan se impusese din nou. Ayatollahii dinQom vor fi mulţ umiţ i de aceasta şi imamii din toate geamiile vor vorbi desprerevolt ă . În aceea şi zi, la miezul nopţ ii, toţ i se întorseser ă pe la casele lor,moscheea era pustie, iar portarul încuiase uşa. Aga Djan era la el în birou şiscria: „După o perioadă de linişte, moscheea noastr ă a f ă cut din nou să se

vorbească despre ea. Poate că ne-am întors la vechiul drum”. Era pe cale să mai scrie, câ nd în fa ţ a moscheii oprir ă două ma şini civile.Una dintre ele r ă mase sub copaci, în fa ţ a moscheii, cealalt ă stinse farurile şiporni încet pe ulicioara care ducea la casă . Din ea ieşir ă trei agenţ i îmbr ă ca ţ i în civil. Şoferul r ă mase în ma şină .

Şeful poliţ iei înainta că tre uşa de la intrare şi sună , iar alţ i doi r ă maser ă pelâ ngă ma şină . Aga Djan auzi soneria şi simţ i pericolul, îşi spunea că poliţ ia va trece să -l

vadă a doua zi la bazar, dar nu se a şteptase să vină în miez de noapte la uşalui. Bunicile auziser ă şi ele soneria, însă înţ eleser ă că se petrecea cevaanormal şi că nu trebuiau să se arate înainte de a şti ce va face Aga Djan. La auzul soneriei, Shabal se duse imediat în biroul lui Aga Djan. — Probabil sunt de la poliţ ie, spuse Aga Djan în şoapt ă , averti-zează -l peGalgal. Trebuie să plece! F ă -l să dispar ă pe acoperiş! Galgal se a ştepta la vizita poliţ iştilor şi era în bibliotecă atunci câ nd seauzi soneria. Stinsese imediat lumina, ieşise din bibliotecă şi se îndreptase sprescar ă în v â rful picioarelor. Aga Djan îşi puse paltonul şi pă lă ria şi merse în curte. Distingâ nd, înîntuneric, silueta lui Galgal lâ ngă scar ă , a ştept ă pâ nă ce acesta dispă ru cutotul din privire. Soneria r ă sună din nou. — Vin, strigă el, mergâ nd la uşă .



Femeile st ă teau în spatele perdelelor şi urmă reau totul. — Cine este? Strigă Aga Djan înainte de a deschide. — Deschide! Deschise uşa. În lumina felinarului îl v ă zu pe agent şi apoi pe ceilalţ i trei

bă rba ţ i, lâ ngă ma şină .

Pricepu imediat că erau agenţ i ai serviciilor secrete. Un poliţ ist din ora ş n-ar fi îndr ă znit să sune la uşa sa în miez de noapte. Ori erau recruţ i noi, ori

veneau din alt ă regiune. Aga Djan îşi dă du seama de aceasta din felul în care sepurtau. Nu-l cunoşteau pe Aga Djan şi nici mă car nu-l salutar ă . — Domnilor, ce treabă aveţ i, în plină noapte, la uşa mea? — Îl că ut ă m pe imam. Trebuie să -l luă m cu noi! Spuse agentul ar ă t â ndu-i legitima ţ ia de poliţ ist. Aga Djan simţ i, din cuvintele lor, că situa ţ ia era grav ă . Pentru a maicâştiga timp, ieşi, închizâ nd poarta în urma lui. — Imamul nu este acasă , spuse el. Dacă aveţ i ceva urgent, puteţ i vorbimâ ine diminea ţă cu el, la moschee. Şeful poliţ iei, care nu se a şteptase ca Aga Djan să închidă poarta, strigă cu st â ngă cie: — Lasă poarta deschisă ! — Nu vorbi în gura mare, agentule, oamenii dorm, spuse Aga Djan. — Deschide poarta, spuse agentul lovind cu pumnii în poart ă . — Puţ ină demnitate, agentule! Tocmai ţ i-am spus că imamul nu esteacasă . A plecat. Şi câ nd zic un lucru, a şa este! Mâ ine diminea ţă va fi lamoschee! Pricepi ori nu pricepi? Spuse Aga Djan destul de tare ca Shabbal să -lpoat ă auzi. — Deschide poarta, dacă nu vrei să o deschid eu cu focuri de armă !

Spuse agentul deschizâ ndu-şi tocul pistolului. Deodat ă , unul dintre agenţ i o luă la fugă pe uliţă , strigâ nd: — Este pe acoperişul geamiei! Aresta ţ i-l! Agenţ ii se căţă rar ă pe zid, să rind peste poart ă şi câ t ai clipi din ochi, eraupe acoperiş, apoi o luar ă că tre minarete. Aga Djan deschise poarta vr â nd să meargă la scar ă , spre a ajunge şi el peacoperiş, dar un agent se r ă sti la el: — Tu r ă mâ i aici! Aga Djan se duse în salon şi nemişcat în întuneric, urmă rind de departetoate opera ţ iunile. — În spatele cupolei am v ă zut o umbr ă ! Strigă un agent, din stradă . — Mâ inile sus şi ieşi la lumină ! Urlă şeful de pe acoperiş. Aga Djan crezucă l-au prins pe Galgal şi merse la bă tr â nul cedru pentru a avea mai mult ă

vizibilitate spre acoperiş, îl v ă zu, în lumina verde a minaretelor, pe şeful poliţ ieicum îna-82 jnta că tre cupolă , cu revolverul în mâ nă , dar acesta nu-l v ă zuse peGalgal. — Nu este nimeni! Strigă el agentului din stradă . — Am v ă zut o umbr ă , nu are cum să fie departe, îi r ă spunse acesta.





şifonierele vechi şi mari şi aruncar ă pe jos ghemele de lâ nă . După aceasta,pă r ă sir ă odaia şi se duser ă în fumoar. Aparatul de emisie-recepţ ie al comandantului sună şi el se duse laf â nt â nă să vorbească cu cineva. După un minut se întoarse şi strigă : „Bă ieţ i! Neretragem!”

Agenţ ii se adunar ă în curtea interioar ă , închiser ă poarta în urma lor şiplecar ă . Aga Djan încuie uşa cu cheia şi stinse lumina. — Aveţ i ceva de mâ ncare şi pentru mine? Mor de foame şi de sete, lespuse el bunicilor. Tocmai se a şeza în fotoliul lui, câ nd intr ă Shabbal. — Unde este el? Întrebă Aga Djan. — In moschee. — În moschee? — În cavoul cel mai vechi. Portarul a rezolvat totul, spuse Shabbal. — Pentru moment, este în siguranţă , dar agenţ ii se vor întoarce.Incidentul nu va trece de la sine. Vor fi cu ochii pe moschee. Trebuie să -ltrimitem la Qom. În cur â nd, câ nd portarul va deschide uşa moscheii pentrurugă ciunea de diminea ţă , vor intra şi ei şi nu-i vom putea împiedica. Trebuie să gă sim o modalitate de a-l face să scape. În acel^moment, bunicile intrar ă aducâ nd un platou mare, din argint,întinser ă un şervet curat pe biroul lui Aga Djan şi a şezar ă pe el o farfurieelegant ă , din por ţ elan, cu pâ ine şi br â nză . L â ngă farfurie, puser ă cu gesturidelicate un ceainic vechi, cu marginile aurite, plin cu ceai fierbinte, parfumat,şi nişte pahare, apoi se retraser ă . Aga Djan se uit ă zâ mbind la Shabbal. — Este limpede că sunt încâ ntate de intervenţ ia dumitale, observ ă

Shabbal, turnâ nd ceaiul. — Ia un scaun şi să mâ ncă m. Mai avem multe de f ă cut în noapteaaceasta, nu se pune problema să mai dormim. După ce au mâ ncat câ te ceva, Aga Djan merse în debaraua biroului şi seîntoarse de acolo cu câ teva obiecte. Puse pe masă , în fa ţ a lui Shabbal, ofoarfecă , o pă lă rie şi un costum. — Am o idee. Mă voi a şeza imediat pe trotuar în fa ţ a moscheii, ca şi cuma ş a ştepta pe cineva. Ştiu că sunt agenţ i care supraveghează totul, inclusivma şinile, a şa că voi încerca să le atrag atenţ ia, între timp, tu iei foarfecă şicostumul şi vei merge la moschee, trecâ nd pe acoperiş, îl ajuţ i pe Galgal să -şitundă barba, apoi îi spui să se îmbrace cu acest costum şi să -şi pună pă lă ria.Peste puţ in timp, la r ă să ritul soarelui, vor veni oamenii pentru rugă ciune; după cele înt â mplate ieri mă a ştept să fie mai mulţ i ca oricâ nd. Câ nd oamenii vor ieşidin moschee, după rugă ciune, veţ i ieşi în urma mea. De restul mă ocup eu.Este clar? — Este clar! În acea diminea ţă , devreme de tot, nu era frig, dar, dinspre munţ i, suflaun v â nt r ă coros. A şa cum conveniser ă , Aga Djan se post ă în fa ţ a moscheii şi



observ ă că becul felinarului din fa ţ a geamiei, pe care-l ştia ars de mult ă vreme,era, acum, aprins. Portarul mersese în nenumă rate r â nduri la serviciul deelectricitate din ora ş, dar nici un electrician nu venise vreodat ă să schimbe

becul. Chiar Aga Djan, personal, telefonase de mai multe ori la birouldirectorului, dar nu reuşise niciodat ă să -i vorbească .

Pe stradă , nu era nimeni, dar, ceva mai departe, pe trotuar, doi bă rba ţ ise pregă teau să -şi aprindă câ te o ţ igar ă . V ă zâ ndu-l pe Aga Djan că îi privea, seretraser ă în umbr ă . O ma şină particular ă cu patru pasageri înă untru trecu prin fa ţ amoscheii, întoarse şi trecu din nou, f ă r ă a opri. Bă rba ţ ii care se ascunseser ă la umbr ă îşi f ă cur ă din nou apariţ ia, înlumina felinarului. Merser ă fumâ nd înspre Aga Djan şi trecur ă prin fa ţ a lui,f ă r ă a-l saluta. Nu erau din ora ş, altfel l-ar fi recunoscut pe Aga Djan, chiar şipe întuneric, şi l-ar fi salutat. Cum st ă tea, în picioare, pe trotuar, constat ă o dat ă în plus că , în ultimiiani, ora şul se schimbase profund. Ora şul era administrat de str ă ini. Acumcâţ iva ani, îi cunoştea pe toţ i reprezentanţ ii autorit ăţ ilor din localitate, oameniproveniţ i din familiile bune ale ora şului, fiii negustorilor din bazar. Şi, atuncicâ nd el, Aga Djan, intra într-o clă direa a administra ţ iei publice, era imediatrecunoscut de că tre director. Acum, habar nu avea care erau directorii. Erauoameni care nu aveau nimic a face cu moscheea. Purtau costume str â nse petalie, cravat ă şi fumau trabucuri. Altfel spus, ora şul era despă r ţ it în două : de oparte – edificiile şi locuitorii tradiţ ionali, de alta – noii directori, noii agenţ i depoliţ ie, clă dirile moderne, teatrele şi iubitorii de cinema. Pe vremuri, rezolvatotul cu un singur gest; acum, nu avea nici mă car puterea de a pune pe cinevasă -i schimbe un bec ars.

Abia acum înţ elese cuvintele primarului: „Ia aminte, Aga Djan, nu maiam puterea de a te ajuta, ca odinioar ă .” Şi-atunci el, care, de obicei, nu se speria prea uşor, simţ i cum îl pă trundespaima. Cu câ teva ceasuri înainte, gâ ndea că totul se va aranja, pâ nă la urmă ,chiar dacă Galgal ar fi fost arestat. Era sigur că va gă si calea de a-l elibera şică -l va aduce acasă , după ce va da un simplu telefon şefului poliţ iei; acumînţ elegea că se înşelase. Avea nevoie de aerul rece al munţ ilor ca să poat ă gâ ndi limpede şi să

vadă lucrurile în adev ă rata lor lumină . Pricepu că şi Galgal era tot un str ă in şi,mai ales, o persoană în care nu putea avea încredere. De fapt, cine era el? Unimam absolut necunoscut, venit din Qom şi care ceruse mâ na fetei lor. Darrestul? În rest nu mai ştia absolut nimic despre el. Aerul de munte îşi f ă cuse efectul; v ă lul se risipise şi vedea lucrurile într-oalt ă lumină . Galgal pusese la cale un plan periculos, fusese la curent cuprezenţ a lui Farah Diba în cinematograf, dar se ferise să -l avertizeze. Intenţ ialui fusese aceea de a provoca o catastrof ă în ora ş, îi atr ă sese pe credincioşiinevinova ţ i că tre cinematograf, pentru a-i întinde o cursă lui Farah Diba, pentrua întoarce ţ ara cu susul în jos şi a da motiv de discuţ ii în presa mondială . Iar



Aga Djan nu-şi dă duse seama de nimic. Ce noroc că putuse dejuca la timpplanul lui Galgal. Galgal îl înşelase şi acum se afla în cavoul cel mai vechi.Soarta lui era în mâ inile lui Aga Djan. Îi ceruse lui Shabbal să -i tundă barba luiGalgal. Îşi simţ i fruntea plină de sudoare, deşi afar ă era încă r ă coare. Pentru a-şi

linişti teama, începu să psalmodieze: La r ă să rit de soare, Ori în t ă cerea nopţ ii El nu te-a pă r ă sit niciodat ă ! Erai orfan şi el ţ i-a ar ă tat calea! Erai să rac şi el te-a îmbogăţ it! Nu este el cel care ţ i-a uşurat greutatea ce o purtai pe umeri? Faima ta ar ă spâ ndit-o pretutindeni, întrucâ t suferinţ a merge mâ nă -n mâ nă cu plă cerea. Se întoarse şi observ ă că se f ă cuse ziuă . Oamenii mergeau în numă rmare că tre geamie, îşi simţ i inima uşurat ă şi intr ă în sf â ntul lă ca ş. Niciodat ă , pâ nă atunci, nu v ă zuse at âţ ia oameni la rugă ciunea dediminea ţă şi lumea încă mai venea. Aga Djan nu auzise, dar oamenii aflaser ă de la radio că Senedjan fusese teatrul unei r ă zmeriţ e, că un imam fanatic

întorsese ora şul pe dos. Toat ă presa de diminea ţă vorbise despre vizita reginei la clinică şi despreprezenţ a lui Farah Diba în noul cinematograf. Existau şi sugestii, ici-colo, că islamul ar fi mobilizat credincioşii în vederea unui act – mai mult ca probabil! — R ă u intenţ ionat. Din acest motiv, toat ă lumea venea la moschee, să vadă îndeaproape ce

va urma. Portarul apă ru, se duse la Aga Djan şi-l salut ă . Merser ă unul lâ ngă celă lalt o bucat ă de drum, pentru a mai analiza o dat ă situa ţ ia. Câ nd seîntoarser ă la moschee, Aga Djan merse pe furiş în pivniţă şi se îndrept ă spre

cavoul cel mai vechi. Shabbal apă ru din întuneric. — Unde este? Întrebă Aga Djan. — În debara. — Urcă şi spune-i tat ă lui t ă u să -i cheme pe oameni la rugă ciune! Merse mai departe, spre debara, deschise uşa cu prudenţă , apoi spuse: — Eu sunt! În lumina slabă a unei lumâ nă ri, Galgal era de nerecunoscut. Eraîmbr ă cat în costum, avea pă lă rie, iar barba îi era tunsă . — Poliţ ia şi-a mobilizat toate for ţ ele pentru a te aresta. Ştii mai binedecâ t mine pentru ce. În ce mă priveşte, voi face tot ce-mi st ă în putinţă să teajut să scapi, dar să ştii că sunt nemulţ umit de toate uneltirile tale. Mă simt

înşelat. Ar fi trebuit să -mi spui ce intenţ ionai să faci, dar ai omis cu bună ştiinţă . Nu-i acum momentul să vorbim despre aceste lucruri. Imediat ce slujba se va încheia, Shabbal va veni să te caute. Vom ieşi din geamie laolalt ă cuceilalţ i credincioşi. Nepotul portarului te va a ştepta cu motocicleta în pia ţ a

bazarului. Câ nd vom fi acolo, te vei sui în spatele lui şi el te va conduce în satul Wartje. Imamul din Wartje te va trimite la Kashan, iar imamul din Kashan îţ i va



aranja că lă toria la Qom. Uite nişte bani. Eu plec, spuse Aga Djan şi ieşi f ă r ă să a ştepte reacţ ia lui Galgal. Ar fi vrut să fie mai dur, ar fi vrut să -i spună : „Ai pus în joc ora şul,moscheea, casa şi familia. Mi-ai înşelat încrederea, încă de la început îmidă dusem seama că nu pot avea încredere în tine, dar mulţ umesc lui

Dumnezeu, lucrurile s-au petrecut altfel. Acum, dispari; nu vreau să te mai v ă do bucat ă de timp!” Dar nu a f ă cut-o şi era fericit că ştiuse să -şi st ă pâ nească furia şi să -şi tempereze cuvintele. Câ nd Aga Djan intr ă în sala de rugă ciune, credincioşii se ridicar ă însemn de cinstire; toţ i ştiau că poliţ ia fusese la el acasă şi că Galgal fugise. Câţ iva dintre notabilii ora şului îl însoţ ir ă pe Aga Djan pâ nă în locul unde,în mod normal, st ă tea imamul pentru rugă ciune. — Am nevoie să mă ajuta ţ i, imediat, şopti Aga Djan, este un momentcrucial pentru moschee. Galgal este în pericol. Voi ţ ine eu locul imamului,pentru rugă ciune, deşi nu este normal, însă este un caz de for ţă major ă . După aceea, a ş vrea să mă a ştepta ţ i şi să mergem împreună la bazar. După ce a spus aceste cuvinte, Aga Djan merse în amvon, urcă primatreapt ă şi spuse cu voce puternică : — Prieteni, ast ă zi, imamul nu este prezent pentru rugă ciune. ImamulGalgal a fost nevoit să plece de urgenţă la Qom. Ştiu că este un fapt neobişnuit,însă ast ă zi voi ţ ine eu locul imamului. Rugă ciunea de diminea ţă nu este lungă ,a şa că ruga ţ i-v ă împreună cu mine! O clipă , se porni agita ţ ia, dar câ nd muezinul strigă : „Hajje allal salat” sef ă cu linişte şi toat ă lumea se întoarse cu fa ţ a că tre Mecca. Rugă ciunea de diminea ţă , cea mai scurt ă dintre toate cele de peste zi,presupune să te ridici de două ori, să te pleci de două ori şi să ba ţ i mă t ă nii, tot

de două ori. La sf â r şitul rugă ciunii, oamenii se îndreptar ă plini de solemnitate că tre

Aga Djan şi-l însoţ ir ă la ieşire. Aga Djan îi v ă zu pe Shabbal şi pe Galgal ieşindşi amestecâ ndu-se în mulţ ime. Aga Djan ceruse unui grup restr â ns să -lînsoţ ească la bazar, dar numeroşi alţ i credincioşi simţ iser ă , aparent, câ t degrav ă era situa ţ ia şi, acum, mergeau t ă cuţ i în urma lui. Pretutindeni erau posta ţ i agenţ i de poliţ ie care nu înţ elegeau ce seînt â mpla şi de ce acei oameni mergeau liniştiţ i pe trotuar, în direcţ ia bazarului. Într-un colţ din pia ţ a bazarului, sub un felinar, st ă tea nepotul portaruluicu motocicleta lui, gata de plecare. Galgal ieşi din mulţ ime, se duse spremotociclet ă şi se a şeză în spatele motociclistu-lui. Acesta porni şi plecar ă f ă r ă să se mai uite în urmă . Shabbal a ştept ă o clipă , pâ nă ce nu-i mai v ă zu, după care se amestecă din nou în mulţ ime; îl prinse pe Aga Djan din urmă şi-i şopti: — A plecat. Pă să ri. Ha Mim. În cele din urmă , totul se încheiase. Sediq plecase la Qompentru a se înt â lni cu soţ ul ei, înainte de că derea iernii, în munţ i, prima ză padă acoperise, deja, crestele. Toate satele din împrejurimi erau dominate de



v â rfurile albe. Cei din casă vorbeau tot mai rar despre Galgal. Altceva îipreocupa acum: urmau să se întoarcă pă să rile că lă toare. Poate că , de dataaceasta, vor gă si printre ele şi un exemplar frumos. Câ nd se trezi, Aga Djan îi spuse soţ iei lui: — Fagri, am avut iar un vis frumos. Comunic în permanenţă cu mor ţ ii

mei; n-ai să mă crezi, dar în noaptea asta l-am v ă zut pe tata. Nu mai ştiu câ nda murit, dar îl v ă d mereu în vis. Sunt vise pe care nu ştiu cum să le interpretez.

Totul se desf ăşoar ă într-o atmosfer ă specială şi într-un mediu pe mă sur ă , în visul de noaptea trecut ă , tat ă l meu tocmai murise, iar noi îl duseser ă m lacimitir şi-l îngropaser ă m dar, întor şi acasă , îl gă seam acolo, în pat, sub unlinţ oliu alb. Ştiam că era tata, deşi abia îl îngropaser ă m. Îngenuncheam lâ ngă patul lui şi aveam impresia că nu era mort, că se va trezi. La un moment dat, s-a mişcat, iar capul i s-a v ă zut de sub cear şaf, încerca sa se ridice, eu mă gr ă beam să -l ajut, îi dă deam bastonul şi pă lă ria. Se f ă cea apoi că ieşea dincamer ă , că mergea prudent că tre f â nt â nă şi urma să se a şeze, ca să numerepeştii. — Te gâ ndeşti la el, te gâ ndeşti neîncetat la cei mor ţ i, spuse Fagri Sadat,de aceea îi visezi tot timpul. — Nu mă gâ ndesc la ei; într-adev ă r, mă gâ ndesc uneori la tata, dar îi

visez pe aproape toţ i cei duşi, chiar şi pe cei pe care nu i-am cunoscut; deexemplu – bunicul meu din partea tatei, sau str ă bunicul meu. Este foarteciudat! Ziua sunt printre cei vii însă , noaptea, sunt în lumea de dincolo. — O fi ceva din pricina cronicilor moscheii, pe care te pregă teşti să lescrii. Se ridică şi se duse la fereastr ă : — Fagri Sadat! Strigă el brusc.

— Ce este? — Soarele a r ă să rit. Fagri Sadat privi soarele, a şa cum st ă tea at â rnat asemeni unui cerc roşudeasupra v â rfului Zaardkouh, Muntele Galben. — M-am uitat mereu spre v â rful Zaardkouh, dar nu se ar ă ta. Am crezutcă anul acesta nu-l voi mai vedea, spuse Fagri Sadat. — In ultima vreme, mi-a stat gâ ndul numai la Galgal şi uitasem completde tamuz. Iarna sosise. Uneori, în ultima zi de toamnă sau prima zi de iarnă ,deasupra v â rfului Zaardkouh, se vedea sclipind un soare roşu şi fierbinte:soarele de tamuz. Tamuz înseamnă var ă . La Senedjan, blâ ndeţ ea deosebit ă a acestei zile era a şteptat ă mereu cuner ă bdare. Pă să rile migratoare ştiau că vine înaintea oamenilor şi profitau deaceast ă zi pentru a trece peste crestele înză pezite. Veneau din ţ inuturile ruso-asiatice, urmâ nd întotdeauna Drumul Mă t ă sii, că ci aerul era mai cald, şisurvolau deşertul f ă r ă oprire. După aceea, zburau în etape spre ţă rile caldepâ nă câ nd ajungeau, în cele din urmă , la vechile lor cuiburi, în palmieriiGolfului Persic.



Ziua tamuz era una important ă pentru familie. De asemenea, pentru bazar şi pentru comer ţ ul na ţ ional de covoare, în acea zi, Fagri Sadat şi buniciler ă mâ neau acasă pentru a prinde pă să ri, întrucâ t, atunci câ nd alegeau culorilepentru covoare, se inspirau din coloritul penajului pă să rilor migratoare. Cu timpul, înv ăţ aser ă că , în fiecare stol de pă să ri că lă toare, exista mereu

mă car o pasă re cu un colorit aparte şi cu modele excepţ ionale. Nimeni nu ştia de unde erau inspirate-modelele inimitabile şiîncâ nt ă torul amestec coloristic al covoarelor lui Aga Djan. Era secretul casei.Şi, de la un secol la altul, femeile familiei erau cele care le f ă ceau posibile. În acea zi, bunicile se puser ă pe treabă , a şa ca în fiecare an. Cobor â r ă înpivniţă să caute capcanele vechi de r ă chit ă şi le a şezar ă în curte, în parteadinspre bibliotecă şi fumoar. Atunci câ nd pă r ă seau deşertul spre a se îndrepta că tre Senedjan,pă să rile zburau, în general, în direcţ ia minaretelor geamiei unde, înpermanenţă , tr ă iau patru berze: câ te două pe fiecare minaret. Nimeni nu-şidă dea seama câ nd mureau berzele bă tr â ne şi câ nd le luau locul cele tinere. Eleerau întotdeauna acolo. Pă reau parte din sufletul Senedjanului şi reprezentauînt â iul reper al ora şului, pe care pă să rile migratoare îl vedeau de departe. Ajunse în Senedjan, pă să rile se înv â rteau de mai multe ori în cerc,deasupra ora şului, f ă câ nd o gă lă gie nemaipomenit ă , după care se lă sau peacoperişul moscheii. Cioara cea bă tr â nă , a şezat ă pe cupolă , le supravegheatoate mişcă rile. Portarul presă ra, dinainte, gr â u, pe acoperiş şi a şeza peste tot farfurioarecu apă pentru pă să ri. Toat ă lumea ştia că la moschee pă să rile migratoaregă seau apă şi gr ă unţ e, dar nimeni nu ştia despre capcanele pe care le puneaFagri Sadat.

Ea st ă tea a şezat ă într-un fotoliu, lâ ngă f â nt â nă , ţ inâ nd în niâ nă sforicelele capcanelor. Bunicile se ascunseser ă în bibliotecă şi se uitau cufereală printr-o despică tur ă a perdelei. Câ teva pă să ri migratoare se a şezar ă lâ ngă capcanele pe lâ ngă carefuseser ă presă rate boabe de gr â u şi înaintar ă , ciugulind, pâ nă la coşurile subcare se aflau struguri negri. În clipa în care pă să rile se strecurau sub coşuri, Fagri Sadat, hăţ ! Tr ă geade sfericele. Coşurile că deau şi pă să rile erau prinse. Atunci se apropiau

bunicile. În acel an, ca de fiecare dat ă , îngenunchear ă amâ ndouă în fa ţ a primeicapcane. Golebeh deschise capacul capcanei, scoase de acolo o pasă re şi i-oîntinse lui Fagri Sadat care îi studie penele. Captura era bogat ă : şapte specii noi. A şezar ă pă să rile în şapte cuştidiferite şi le duser ă în biroul lui Aga Djan. Întors acasă , seara, Aga Djan merse direct la el în birou, unde FagriSadat îl a ştepta. — Ce-a ţ i f ă cut ast ă zi? A ţ i putut prinde ceva deosebit?



— Pă să rile sunt nişte splendori, ast ă zi am v ă zut, de aproape, o mulţ ime,spuse Fagri Sadat. — Sunt curios să le v ă d şi eu. Unde sunt bunicile? Spuse el. — Vin imediat. Şi r ă maser ă toţ i patru să lucreze pâ nă în zori.

Golbanou merse să aducă o pasă re, în colivia ei, şi-i acoperi capul cu uncapişon negru, astfel încâ t să nu se sperie din cauza luminii puternice şi să stea liniştit ă pe masă . Aga Djan studie atent aripile şi penajul pă să rii. — Are nişte pene splendide, dar, din pă cate, nu-s ieşite din comun, spuseel, ar ă t â ndu-i lui Fagri Sadat motivele cu v â rful creionului. — Haideţ i şi voi să vedeţ i, le spuse el bunicilor. Ele îşi puser ă ochelarii şi se apropiar ă pentru a observa penele. — Culorile sunt diferite, dar am v ă zut deja modelul acesta, spuseGolbanou. Luar ă pasă rea din mâ inile lui Aga Djan şi o puser ă la loc în colivie, apoiaduser ă o alta şi i-o întinser ă . — Oh! Penele acestea sunt o încâ ntare, vedeţ i desenul, aici? Sunt liniiroşii şi verzi care se împletesc. Cu siguranţă , desenatorii noştri se vor puteainspira. Fagri Sadat examina penele cu ajutorul unei lupe. — Într-adev ă r, sunt aparte, iar frumuseţ ea lor este mă rit ă de sclipireapenelor. Cum se face că modelul penajului difer ă la fiecare pasă re? Nu suntdouă la fel. Aga Djan se uit ă şi el prin lupa lui Fagri Sadat, apoi spuse: — Pune-o pe aceasta deoparte!

În acela şi mod studiar ă şi alte pă să ri, dar constatar ă că penele lor nuaveau nimic excepţ ional. Bunicile aduser ă pasă rea urmă toare. Numai v ă zâ nd-oşi şi-au dat seama că era deosebit ă . Pasă rea nu voia să stea liniştit ă . Se zbă tea. — Ce puternică este! De asemenea, penele ei sunt mai dese decâ t alecelorlalte pă să ri, priveşte, spuse Golebeh. — Este, într-adev ă r, o pasă re ieşit ă din comun; uite ce-i str ă lucescpenele, parcă ar fi nişte mici bijuterii albastre, confirmă Golbanou. — Am v ă zut-o, o clipă , la lumina zilei, spuse Fagri Sadat, dar aici, înlumina artificială , pare încă şi mai frumoasă . — O adev ă rat ă capodoper ă , spuse Aga Djan. De unde o fi luat at â tafrumuseţ e? Fagri îşi luă creionul, se uit ă prin lupă şi începu să deseneze modelelemicuţ e de pe penele pă să rii. După ce termină , bunicile îi puser ă în fa ţă o palet ă

veche şi o pensulă . Niciunul dintre ei nu avea conştiinţă de artist. Consideraucă ceea ce f ă ceau era continuarea unei tradiţ ii de familie, o tradiţ ie legat ă at â tde covoare, câ t şi de magazin. Ceea ce îşi doreau era să confecţ ioneze cele maifrumoase covoare din ţ ar ă şi, dacă se putea, din întregul Orient Mijlociu.



Pentru ei, nu era decâ t o datorie şi niciodat ă nu au încercat să vadă maideparte. Fagri Sadat copia modelele şi încerca să redea pe hâ rtie magiaculorilor de pe penajul pă să rilor. Ca să picteze, îşi folosea degetele, foloseapensule subţ iri şi indica ţ iile bunicilor. — Încearcă să pictezi asta, Fagri, albastrul acesta închis ală turi de verde

deschis, dar nu le amesteca; trage o linie subţ ire pe albastru, spuse Golebeh. Fagri f ă cu exact ce îi spuneau bunicile. — Vreau să obţ in acest reflex violaceu. Cum să facem să obţ inem pe uncovor de lâ nă reflexul acesta vioriu? Spuse ea. — Nu va fi cu putinţă să obţ inem, pe pâ nză , exact acelea şi culori, spuse

Aga Djan. Vopseaua are alt efect pe lâ nă . — Mergeţ i şi că uta ţ i ghemele de lâ nă , le spuse Fagri Sadat bunicilor. Ele se duser ă în sala covoarelor şi se întoarser ă de acolo cu câ teva ghemepe care le puser ă pe masă . — Îmi dai un fir din lâ na aceasta albastr ă ? — Cu un singur fir de lâ nă , cred eu, n-ai să reuşeşti, observ ă Djan,trebuie să iei un pumn de fire albastre şi să le combini cu fire roşii, subţ iri. A şeză pe masă un şomoiog de lâ nă albastr ă şi încercă să combine firelealbastre cu cele roşii. — Vezi? — Nu, r ă spunse Fagri. — A şteapt ă , spuse Golbanou adă ugâ nd alte fire roşii în mă nunchiul defire albastre. — Dar acum? — Mergi pe calea cea bună , spuse Fagri. — N-o să putem reproduce niciodat ă exact efectul dorit aici, pe aceast ă

masă . Nu se vede bine decâ t pe covor. Atunci câ nd mii de fire roşii vor fiînnodate pe albastru, reflexul vioriu va ţâşni imediat. A şa este mereu. Mai uit ă -te o dat ă , cu lupa. De foarte aproape, nu se vede decâ t un r â nd de puf albastru,zeci de fire roşii şi câ teva verzi, dar efectul deriv ă , fireşte, din amestecul lor,spuse Aga Djan. Se uitar ă t ă cuţ i unul la celă lalt. — Nu îndr ă znesc să mă bucur încă , dar cred că am descoperit ceva aici,spuse el. Fagri Sadat termină desenele şi Aga Djan îşi aranja notiţ ele pe care leluase. Bunicile duser ă ghemele la loc în pivniţă şi aranjar ă biroul. Câ nd celelalte femei aveau astfel de preocupă ri, Zinat se ocupa de

bucă t ă rie. Venea pâ nă la uşa biroului şi le dă dea farfuriile bunicilor. Apoi seocupa de restul familiei, în sufragerie. Ca să fie linişte în casă , Zinat spunea opoveste. Toat ă lumea era numai urechi, iar pe Zinat aceast ă atenţ ie o bucurafoarte mult. O rugau tot mai des să le spună o poveste. Ca urmare, îşi stiliza tot mai mult arta sa de povestitoare.









— Vorbesc câ t se poate de serios, spuse Aga Djan, a ş vrea să ştiu desprece o să ne vorbiţ i joi sear ă . Vorbiţ i, de exemplu, despre Djirja, despre munţ i,despre migdale, despre caprele de munte şi despre şofran. Dacă aveţ i întrebă ri,mă puteţ i gă si oricâ nd, adresâ ndu-v ă portarului. Că veni vorba, i-am cerut să se ocupe de aspectele practice ale sejurului dumneavoastr ă . Mai este ceva ce a ţ i

vrea să afla ţ i? — Nu, la drept vorbind, nu. Servitorul intr ă pentru a-l conduce pe imam la uşă . Seara, culcat lâ ngă Fagri Sadat, Aga Djan izbucni deodat ă în r â s. — Ce s-a înt â mplat? Întrebă Fagri Sadat. — Nimic. Mă gâ ndeam la imam. Este un om simplu, dar ambiţ ios; at â tadoar că nu ştie cum să -şi împlinească visurile. — Şi este un motiv să -ţ i ba ţ i joc de el? — Nu, absolut deloc. Apreciez faptul că vrea să se ridice. Problema lui arfi că este, totuşi, complet neşlefuit. — Nu ai dreptul să spui a şa ceva, spuse Fagri Sadat, zâ mbind. — Ai dreptate, dar îţ i vorbesc din experienţă , trebuie să existe ceva: oformă goală nu este suficient ă , are nevoie de spirit. Nu spun nimic mai mult,însă , ştii, şi-a pus turbanul pe-o ureche şi a declarat: „Vreau să ridic vocea”,zise Aga Djan, r â zâ nd zgomotos. — Îţ i ba ţ i joc de el, observ ă Fagri Sadat. — Ba nu, nu-mi bat joc de el, doar mă simt fericit. Totul merge după gustul meu: moscheea merge bine, afacerile – la fel, şi noua noastr ă schiţă estegata şi este splendidă . De asemenea, am primit o gr ă madă de contracte, iarcovoarele noastre sunt a şteptate pe pia ţă . Toat ă lumea le cere, a şa că avem înperspectiv ă un an frumos, în plus, toţ i sunt să nă toşi, deci, ce altceva mai vrei?

Se întoarse şi o atinse pe piept, spunâ nd: — Şi te am pe tine, iar acum te doresc, deci ce altceva şi-ar mai puteadori un bă rbat? Fagri Sadat îi împinse cu blâ ndeţ e mâ na, se întoarse pe jumă tate şir ă mase cu spatele la el. El îşi strecur ă mâ na sub că ma şa ei de noapte şimâ ngâ ind-o, îi spuse în şoapt ă : — Dă jos tot, vreau să te v ă d goală . Fagri Sadat îşi trase cuvertura pe cap şi spuse: — Ai înnebunit? Ce-a mâ ncat domnul meu, de vrea să mă vadă goală ? Mâ na lui alunecă între coapsele fierbinţ i, în timp ce murmura: însetate,

buzele mele Te caut ă . Smulge hainele de pe mine Şi prinde-mă în bra ţ e! Ale tale sunt şi buzele, Şi gâ tul, Şi sâ nii arză tori, Şi trapul meu celginga ş. — Ce tot spui acolo? Întrebă Fagri Sadat uimit ă , împingâ nd pă turile şiridicâ ndu-se în şezut. — Este un poem modern, îi explică el să rut â ndu-i gâ tul şi dez-br ă câ nd-ocu gingăşie, apoi o întoarse cu fa ţ a în sus şi murmur ă :



— Îţ i recit poemul, dar vrei să -l repeţ i pentru mine? — Nici să nu te gâ ndeşti. Mă sperii, ce vrei? — Pe tine te vreau. Fagri Sadat închise ochii. ZlNAT „Şi Allah îşi iubea crea ţ ia. Iubea stelele, Calea Laptelui a Lui, Soarele Lui,

Luna şi mai ales Pă mâ ntul Lui cel frumos. Era at â t de mâ ndru de Pă mâ nt, că ar fi vrut să locuiască el însuşi acolo.Dar cum? Cum putea el să locuiască pe Pă mâ nt? Într-o noapte, o ideea minunat ă Ii veni. Îi ceru slujitorului să u, Gabriel, să meargă să caute argilă pe Pă mâ nt. Gabriel se duse şi că ut ă argilă . Allah îl f ă cu pe bă rbat. Exact a şa cum dorea. Îi ceru duhului să intre în trup. Duhul refuză . Considera că era subdemnitatea lui să locuiască într-un trup f ă cut din argilă . Allah îi ceru lui Gabriel să se t â rguiască . Gabriel spuse: — Intr ă în trup! ' Duhul refuză . — Intr ă în trup, în numele Lui! Spuse Gabriel. — Dacă ai pronunţ at numele Lui, spuse duhul, mă supun. Şi, mai cu

voie, mai f ă r ă voie, intr ă în trup. Câ nd se strecur ă în piept, bă rbatul se ridică brusc. Dar, neput â ndu-şi ţ ine echilibrul, că zu la loc. — Este ner ă bdă tor, îi spuse Allah lui Gabriel. Allah îl numi, apoi: Adam! Timp de şapte zile, Adam r ă mase a şezat în acela şi loc, a ştept â nd. Allah îitrimise un tron din aur roşu, bă tut cu pietre preţ ioase. Şi veşminte de mă tase.Şi o coroană . Adam se înveşmâ nta, îşi puse coroana pe cap şi se a şeză pe tron.

Îngerii luar ă pe umeri tronul pe care st ă tea Adam şi îl duser ă pe Pă mâ nt. În acea vreme, Crea ţ ia avea o mie două sute patruzeci de ani.” Zinat spuse aceast ă poveste într-o sear ă de miercuri, câ nd familia sereunise şi toat ă lumea o asculta, fascinat ă . Serile de miercuri erau rezervate poveştilor, în acele seri, membrii familieiluau masa împreună şi ascultau poveştile spuse de Zinat. Bunicile dă deau fiecă ruia câ te o cupă de migdale, aprindeau câ tevalumâ nă ri şi stingeau luminile. Se dovedise că Zinat avea harul povestirii. Vocea-i caldă îi f ă cea pe toţ i să o asculte. Le spunea poveşti pe care le citise în că r ţ ile cele vechi, cu deosebirepe cele care interpretau amă nunţ it textele din Coran. Coranul este o cartesobr ă , plină de simboluri, iar poveştile pe care le cuprinde sunt foarte ambigue.Din acest motiv, au apă rut numeroase lucr ă ri, menite să explice, pe larg,povestirile enigmatice. Zinat se inspira din toate acele lucr ă ri, pentru a imagina apoi ea însăşi poveşti. Zinat era o femeie liniştit ă , visă toare. Nimeni nu ştiuse că ar avea darulde a spune poveşti, pâ nă într-o zi câ nd, din înt â mplare, le spuse din memorieunor copila şi o mică istorioar ă .





Fagri era femeia care primea pă să rile. Ea deţ inea şi secretul covoarelor.Zinat trebuia să r ă mâ nă la bucă t ă rie pentru a-i pregă ti masa lui Fagri. Astfel s-au împă r ţ it rolurile dintotdeauna şi, mereu, peste voinţ a ei, Zinat acceptase aceast ă situa ţ ie şi îşi gă sise liniştea în rugă ciune. Dar ştia că via ţ a einu va fi la infinit a şa. Ştia că va veni o zi câ nd toţ i vor spune: „Uite, ea este

Zinat”. La început, Zinat participă la întrunirile religioase ca înv ăţă cel, dar cutimpul, deveni persoana cea mai important ă dintr-un cerc de femeicredincioase. Se ocupa tot mai mult de acest femei şi le explica textelereligioase. Devenise confidenta lor, o ascultau, îi urmau sfaturile. Zinat era mulţ umit ă de noua ei situa ţ ie. Dar încă nu-şi gă sise pacea decare avea nevoie, încă mai că uta. 102 într-o după -amiază , câ nd se întorcea dela hammam, ea intr ă în moschee. Era t â rziu şi, de obicei, la acea or ă , nu eranimeni înă untru. Merse pâ nă la sala de rugă ciune, care era pustie, după careieşi. Se spă lă pe mâ ini în bazin şi se stropi pe fa ţă . Ce că uta ea în moschee, la acea or ă nepotrivit ă a după -ami-ezii, câ t ă

vreme mai era destul pâ nă la rugă ciunea de sear ă ? De ce-şi spă la mâ inile în bazin? Niciodat ă nu f ă cuse acest gest, în toţ i anii câ nd soţ ul să u fusese imamulmoscheii. Şi, în plus, după ce ieşise de la hammam era chiar de prisos. Imamul venit în locul lui Galgal, care locuia în moschee, ieşi în curte.Zinat îl auzi în spatele ei şi tresă rise. — Salam aleikum, Zinat Ganum, spuse el. Zinat îi r ă spunse la salut f ă r ă a se întoarce, îşi şterse fa ţ a cu v ă lul şi fugipe strada plină de lume, departe de gâ ndurile ei vinovate. În ajun, cum st ă tea întinsă în patul ei, f ă r ă să vrea, se gâ ndise la imam.

I se înt â mpla adesea dar, în acea sear ă , gâ ndul fusese mai puternic decâ t voinţ a ei şi nu mai fu în stare să şi-l scoat ă din minte. Pentru prima dat ă , segâ ndea la un alt bă rbat. De la v â rsta de şaisprezece ani, Alsaberi fusesesingurul bă rbat din via ţ a ei. Îi dă ruise întreaga ei via ţă şi nici nu-şi dă duseseama că existau şi alţ i bă rba ţ i. Pentru a şi-l scoate din minte pe imam, îşitrase pă turile peste cap, şuşotind: Gol aouzo be rabben nas Malaken nas Ellahen nas. Ai grijă de mine, Ai grijă de mine! Nu mă lă sa r ă ului! Vocea vicleană , Ce murmur ă în mine, Este un gin. Este un gin. Este un gin. Rege al oamenilor Ai grijă de mine, Ai grijă de mine. Dar nici nu se opri bine, că imamul apă ru din nou lâ ngă pat. O privea.Privirea lui îi luneca pe chip, pe sâ ni. Alsaberi nu o privise niciodat ă astfel. Zinat îşi acoperi sâ nii cu mâ inile. Şopti ceva, ceva ce ar fi putut constituiînceputul unui poem frumos, ceva ce izvora direct din inima ei. Nu auzise



niciodat ă de crea ţ iile poetelor care, recent, întorseser ă Teheranul cu susul în jos, altfel, cu siguranţă , ar fi apucat pana să a ştearnă pe hâ rtie propriile-igâ nduri. Cineva va veni Şi mă va privi Mă va ispiti: V ă lul de pe tme Dă -l jos,pentru mine! Pletele tale, de vrei, Lasă -le ochilor mei Să se bucure şi ei!

Zinat nu ştia foarte clar cum îşi f ă cuse imamul loc în gâ ndurile ei. Seînt â lnea cu el, discutau împreună texte religioase, îi cerea pă rerea asupraîntrebă rilor pe care i le puneau femeile şi pentru care ea singur ă nu gă sear ă spuns. El o primea, după slujbă , în sala de rugă ciune, o sf ă tuia şi îşi gă seatimp să r ă spundă întrebă rilor ei. Îl înt â lnise adesea pe-afar ă , câ nd se plimba singur în curtea interioar ă amoscheii, fumâ ndu-şi ţ igara. Nu-l că uta, însă se înt â lneau pretutindeni, ca şi cum el ar fi ştiut câ nd seducea ea la moschee. Aceasta pentru că îl vedea din momentul în care intra peunul dintre culoarele întunecoase. Uneori, câ nd trecea prin dreptul camerei lui, observa că uşa o avea

întredeschisă şi că el citea din Coran, a şezat pe scaun şi f ă r ă turban. Nu voiasă se uite în camera lui, dar nici nu putea rezista ispitei: se uita şi, mereu, îisurprindea privirea. Avea sentimentul că el ţ inea uşa deschisă pentru ea. Fireşte, avea tot dreptul să -i vorbească , întrucâ t acum el era imamulmoscheii lor, îl înlocuia pe soţ ul ei care murise şi pe fiul lor, Ahmad, care-şif ă cea studiile de imam la Qom. De altfel, nu era singura femeie care venea în camera lui, mai erau şialtele care f ă ceau la fel. Una dintre îndatoririle imamului era de a le primi pe femei, de a leasculta şi de a le sf ă tui.

Însă , chiar de la a doua înt â lnire, Zinat observ ă că el se parfumasespecial pentru ea; mirosea a parfum adus de la Mecca. Recunoscu mireasma,deoarece r ă posatului ei soţ adusese şi el un flacon, la fel, de la Mecca şi nu-lfolosea decâ t la zile mari. Imamul st ă tea pe scaunul lui, Zinat – în fa ţ a lui, tot pe un scaun, iar uşa era cr ă pat ă . Avea obiceiul de a lă sa uşa astfel, de fiecare dat ă câ nd o femeie era în vizit ă la el. Femeile vorbeau mereu cu imamul moscheii despre problemele lorpersonale, îi încredinţ au lucruri pe care nu le-ar fi spus nimă nui altcuiva, nicimă car soţ ului, ori doctorului. Zmat, însă , venea pentru a citi împreună cu eltexte pe care nu le înţ elegea. Într-o sear ă , după rugă ciune, îi f ă cu iar o vizit ă în camera lui, ca să discute câ teva versete din capitolul Al Adiyaat (Bidivii), înţ elegea fragmentul,dar gâ ndea, simţ ea că textul avea un sens mult mai adâ nc, plin de mister, pecare nu-l pricepea şi nici nu-l putea surprinde. Imamul veni şi se a şeză , ca de obicei, în fa ţ a ei şi ea puse Coranul pemasă , că ut ă capitolul ce-o interesa şi împinse cartea spre el. Imamul îşi puseochelarii şi urmă ri versetele cu degetul.



— Vreţ i să -l citiţ i? Spuse el împingâ nd uşor cartea spre ea, a ş vrea să -laud din gura dumneavoastr ă . După o uşoar ă ezitare, Zinat începu să citească : Pe caii ce-aleargă , să -şi piardă suflarea, Pe caii ce fac să ţâşnească scâ ntei Sub copitele lor, Pe cei ce, diminea ţ a, Aleargă Ce fac să zboare pulberea

Sub pa şii lor cei repezi, Ce trec prin batalioanele duşmane. — Aveţ i dreptate, poemul are un sens ascuns. Acum, auzin-du-l citit dedumneavoastr ă , înţ eleg ce vreţ i să spuneţ i. Vocea dumneavoastr ă m-a obligatsă fiu atent şi să gâ ndesc mai adâ nc; sunteţ i o femeie neobişnuit ă , rar înt â lnescfemei ca dumneavoastr ă . V ă ascultam şi gâ ndul meu zbura cu acei bidivii iuţ işi nă valnici, de sub copitele că rora ţâşnesc scâ ntei. Am citit acest capitol demai multe ori, dar este prima oar ă câ nd mi se înt â mplă să -l tr ă iesc. Gra ţ iedumneavoastr ă ! Zinat îi sorbi cuvintele cum nisipul deşertului absoarbe pică turile deploaie venite din senin. Ultimele lui vorbe avuser ă un efect imediat. Noaptea, în patul ei, se gâ ndea la el: „Gra ţ ie dumneavoastr ă !” Simţ eacă ldura şi fermitatea cuvintelor lui: „V ă ascultam şi gâ ndul meu zbura cu acei

bidivii iuţ i şi nă valnici, de sub copitele că rora ţâşnesc scâ ntei.” Aprinse lumina, se duse în fa ţ a oglinzii şi îşi privi cosiţ ele, nu mai eraunegre, dar nici cenuşii nu erau; îşi privi spr â ncenele: erau încă negre, ochiinegri îi erau obosiţ i dar, în acea noapte, sclipea în ei o luminiţă neobişnuit ă , îşiplimbă v â rful degetelor pe fa ţă , urmâ ndu-i conturul, apoi mâ na i se opri pe

buze. Poate că îmbă tr â nise, dar voia s-o ia de la capă t. Vedea posibilitatea să -şi recâştige o parte din anii pierduţ i în acea casă . Începâ nd de atunci, Zinat nu mai merse în vizit ă la imam şi se uita înalt ă parte atunci câ nd îl înt â lnea. Pâ nă în ziua câ nd el îi spuse, în întuneric:

— Zinat Ganum! De ce nu mai veniţ i pe la mine? Mă gâ ndesc mereu laîntrebă rile ce mi le punea ţ i. Trei zile mai t â rziu, Zinat se afla din nou a şezat ă în fa ţ a imamului şi îiinterpreta un text; el o privea t ă cut dar, la un moment dat, o întrerupse şi îispuse liniştit: — Zinat, ochii t ă i str ă lucesc ca două lumâ nă ri în noapte atunci câ nd îmi

vorbeşti, vreau să spun, câ nd interpretezi textul. Zinat se f ă cu a nu auzi şi îşi continuă interpretarea, deşi nu mai era înstare să se adune. Imamul nu mai adă ugă nimic şi se comport ă ca orice imamcâ nd o femeie a şezat ă în fa ţ a lui îi vorbea despre problemele ei. Înţ elese că trebuia să mai a ştepte puţ in înainte ca ea să asculte ce mai avea de zis. Dar nu avu mult ă vreme de a şteptat, pentru că , două seri mai t â rziu, oînt â lni iar pe Zinat pe culoar. — Intr ă , te rog, înt â mplă tor nu am nimic de f ă cut în aceast ă sear ă şi mă plictisesc. Ai adus un alt text? Zinat se a şeză şi începu a citi textul pe care-l adusese; el o asculta.



— Ai harul povestirii, spuse el, dai via ţă cuvintelor moarte, le înţ eleg, lesimt, le v ă d pe buzele tale. Şi, spunâ nd acesta, îi ar ă t ă cu un gest buzele, iarmâ na lui, f ă r ă să vrea, îi atinse buza de jos. Zinat îşi f ă cu bagajul şi merse, pentru o să pt ă mâ nă , la tat ă l ei, în Djirja,pentru a-şi scoate din minte imaginea imamului.

Se gâ ndi foarte mult. Nu voia o rela ţ ie cu imamul. El era însurat, aveacopii şi, în plus, predica la moscheea în care, peste câţ iva ani, va fi imam fiul ei. Dar, întoarsă acasă , lucrurile luar ă o alt ă întorsă tur ă . Era în bazar, în fa ţ a unei vitrine cu bijuterii câ nd v ă zu, brusc,reflect â ndu-se în geam chipul imamului; st ă tea în spatele ei şi murmura: — Zinat Ganum, mi-e dor de tine. Scaunul pe care st ă teai, în cameramea, este gol. Zinat nu spuse nimic, nici nu se întoarse; st ă tea cu spatele la el şiasculta. Vocea lui avea un farmec irezistibil. Totuşi, timp de două zile nu se maiduse la moschee, nici pentru rugă ciunea de sear ă , nici pentru cea dediminea ţă . Dar nu reuşi să reziste mult ă vreme. A ştept ă ca portarul să încuieuşa moscheii şi să plece, apoi, acope-rindu-se cu un v ă l, merse la geamie,luâ nd-o pe acoperiş. Trecu prin fa ţ a camerei imamului şi merse spre sala derugă ciune. — Tu eşti, Zinat? Întrebă , calm, imamul. — Da, eu sunt, am venit să caut o carte, în moschee. — Dacă vrei, intr ă , tocmai pregă team un ceai. Zinat îşi continuă drumul spre sala de rugă ciuni, gă si cartea şi seîntoarse. — Îţ i aud mereu pa şii în noapte, spuse imamul.

Zinat intr ă în camera lui, se a şeză pe scaun şi puse cartea pe masă . Imamul se ridică , închise uşurel uşa şi o încuie cu cheia. Aprinse o lumâ nare, o puse pe masă şi stinse lumina. Zinat, nemişcat ă pe scaunul ei, a ştepta. El merse să -şi caute Coranul spre a citi fragmentul Enkahto, unfragment pe care un bă rbat îl citeşte femeii cu care vrea să se culce, iar aceafemeie nu îi este femeie legitimă . Dacă citea fragmentul Enkahto, iar Zinatspunea: „Gabelto” (Sunt de acord), el avea dreptul, conform că r ţ ii, să o dezbracepe loc. El începu a citi cu voce şoptit ă . Zinat închise ochii. „Enkahto wa zawadjto”, psalmodie imamul, aplecâ ndu-se înainte. Zinat nu spuse nimic. „Enkahto wa zawadjto”, reluă imamul pe acela şi ton. Zinat nu spuse nimic. „Enkahto wa zawadjto”, spuse el pentru a treia oar ă . „Gabelto”, zise Zinat şi lă să v ă luUă -i lunece pe umeri.



Imamul a şeză Coranul pe masă . Îi atinse uşor buzele şi îi mâ ngâ ie sâ niicalzi. Kaaba. Cum se trezeau, bunicile se strecurau afar ă , înarmate cu stropitorile şicu mă turile. Stropeau pe jos şi mă turau. Nu-şi mai aminteau câ nd începuser ă

a mă tura trotuarul din fa ţ a casei, dar f ă ceau asta pentru că voiau să meargă laMecca. Şi o f ă ceau pe furiş. Pelerinajul la Mecca era visul a milioane de musulmani, dar că lă toria nuera la îndemâ na oricui, put â nd să şi-o permit ă doar cei boga ţ i. Bunicile n-aveau un sfanţ , niciodat ă nu se gâ ndiser ă la bani şi, de altfel,nici nu aveau nevoie, pentru că traiul în casă nu le costa nimic, însă ele ştiau,din copilă rie, că cei care nu erau boga ţ i şi, totuşi, voiau să ajungă la Mecca, nuo puteau face decâ t mă tur â nd. Cu trei condiţ ii: prima – timp de două zeci de anitrebuiau să mă ture trotuarul, înainte de rev ă rsatul zorilor, a doua – nimeni nutrebuia să le vadă împlinind aceast ă sarcină , şi a treia – nimeni nu trebuia să ledescopere secretul. Atunci, în ultima zi, profetul Gezr va apă rea şi le va r ă splă ti. Gezr eraunul dintre primii profeţ i, care a tr ă it cu mult înainte de Mahomed, lisus,Moise, Abraham, lacob ori David. Cum va proceda Gezr pentru a le ajuta să ajungă la Mecca era un secretcare-i privea numai pe profet şi pe cei care mă turau. Bunicile au mă turat trotuarul timp de două zeci de ani, dar profetul nu a

venit. Poate s-or fi înşelat, or fi numă rat greşit anii. Ori poate, o dat ă ,înt â rziaser ă în pat şi mă turaser ă mai t â rziu, poate că le v ă zuse cineva şisecretul fusese descoperit? A şadar, începuser ă o nouă serie de două zeci de ani.

Poate că nu mai avea rost, dar ce altceva mai puteau face? Speranţ a de amerge câ ndva în pelerinaj la Mecca dă dea un sens vieţ ii lor. Le dă dea putereade a r ă mâ ne în picioare. Le înt ă rea credinţ a că , într-o bună zi, ele se vor trezicu certitudinea de a nu le mai fi r ă mas decâ t o zi de a şteptat pâ nă la venireaprofetului. După calculele lor, ajunseser ă , acum, la sf â r şitul celei de-a doua serii,dar tot nu se ar ă ta vreun semn că profetul va veni. După încheierea primei serii de două zeci de ani, erau încă în putere şi arfi putut merge la Mecca. Dar câ nd începuser ă a doua serie, ştiau că vor fi dejafoarte bă tr â ne după două zeci de 108 ani şi că nu vor mai avea vigoareanecesar ă sf â ntului pelerinaj. Totuşi, continuau să mă ture. Câ teva zile mai t â rziu, se a şezar ă triste pe jos, în întunericul din salacovoarelor. — Dacă cineva ne va lua mă tura din mâ nă , vom că dea moarte, spuseGolbanou; de-acum nu ne vom mai putea opri din mă turat. Trebuie să continuă m. Şi, câ nd vom ajunge la capă tul puterilor, ne vom t â r î pâ nă la uşă . — Mă gâ ndesc că de fiecare dat ă ne-am încurcat la socoteală , spuseGolebeh, poate că iar am numă rat greşit.



— Nu se poate, în fiecare an am f ă cut câ te o cruce pe zid. Nu ai decâ t să le numeri. Am trecut de mult de două zeci de ani. — Poate am neglijat vreuna dintre reguli? — Ce reguli? Nu exist ă reguli. Să te trezeşti devreme, să mă turi şi să nu

vorbeşti despre asta cu nimeni.

— Cred că ştiu! — Mereu crezi că ştii o groază de lucruri! Ce ştii? — Am f ă cut o greşeală grosolană . Amâ ndouă , spuse Golebeh. — Ce greşeală ? — Nu trebuia să spunem secretul nostru nimă nui, oricine ar fi fost, ziseea. — Şi nu l-am spus, într-adev ă r. — Ba da. Ne-am spus una alteia secretul nostru. Tu îl ştii pe al meu şi euîl ştiu pe al t ă u. Era interzis! Nu ai dreptul să -mi ştii secretul şi nici eu pe alt ă u. Ar fi trebuit să acţ ionă m f ă r ă a şti una de cealalt ă . — Şi tu, acum! Opreşte-te, te rog! Hot ă r â ser ă să mă ture împreună trotuarul din fa ţ a por ţ ii, să -l înt â lnească împreună pe profetul Gezr şi să meargă împreună la Mecca şi-acum, deodat ă ,totul se schimbase. St ă teau triste în sala covoarelor, se confundau cuîntunericul şi era de parcă nimeni nu le-ar fi putut salva. Mă turile le că zur ă dinmâ ini. Nu mai erau fiinţ e omeneşti, ci nişte fantome în camera întunecoasă acovoarelor. Croncă nitul ciorii sf âşie liniştea. Godsi, nebuna, apă ru. Aruncă oprivire în camera covoarelor şi spuse: — Le-am auzit pe bunici. Unde or fi? Să fi auzit greşit? Şi, totuşi, le-amauzit foarte clar!

Bunicile tresă rir ă şi se ridicar ă . Dacă Godsi le auzise, urma să le spună tuturor, pentru că a şa f ă cea mereu: împr ăştia toate secretele. — Ce mai faci, Godsi? Întrebar ă ele cu prudenţă . — Bine. — Mama ta ce face? — Bine. — Şi sora ta? — Sora mea. Este nebună . O să înnebunească . — Vrei să mă nâ nci ceva, Godsi? Întrebă Golbanou tr ă gâ nd-o spre

bucă t ă rie, încercâ nd să afle dacă le auzise discuţ ia. Dar, ajunsă în bucă t ă rie,Godsi se întoarse şi plecă . — Godsi! Strigar ă bunicile, dar ea dispă ruse deja. Ce v â rst ă să fi avutGodsi? Treizeci? Patruzeci de ani? Mai mult? Mai puţ in? Nimeni nu ştia. În orice caz, pă rea t â nă r ă ; t â nă r ă şi nebună . Era de familie bună , iar tat ă l ei era rudă îndepă rtat ă cu Aga Djan. Un

bă rbat bogat, un aristocrat ce deţ inea mai multe sate în munţ i. Dar cevaşchiopă ta în familia lui: toţ i erau să riţ i de pe fix.





Diminea ţ a devreme, Godsi avea gura goală . Apoi, pornea din poart ă -npoart ă ca să -şi adune ştirile şi continua a şa, pâ nă ce nu mai putea scoate o

vorbă , pentru că avea gura plină de gologani. Ce f ă cea cu bă nuţ ii? Nimeni nu ştia. Gurile rele spuneau că -i ascundeaîn borcane, la ei în pivniţă , întrucâ t, dacă mama ei ar fi aflat că cer şea, a şa

nebună cum era, ar fi murit de supă rare! — Godsi, îi spunea Aga Djan, eşti o fat ă de familie bună , o doamnă , nutrebuie să te duci la toat ă lumea. Dar ea nu-l lua în seamă şi intra în fiecare casă unde gă sea uşadeschisă . Nu se a şeza niciodat ă ; intra în camere, tr ă gea cu urechea la ce spuneauoamenii, apoi trecea la casa urmă toare. Şi, în felul acesta, îşi str â ngea veştile. Uneori, trecea podul să meargă de cealalt ă parte a r â ului, în podgorii. — Să nu mai faci niciodat ă asta! O dojenise Aga Djan. O femeie t â nă r ă nu are ce că uta la vie. — Bine, spunea ea supusă , nu mai fac. Totuşi, o f ă cea. Trecea podul şi se ducea direct la podgorii, unde era plin de bă rba ţ idubioşi, bă rba ţ i ce-i puneau în gur ă câ te un pumn de bani noi, galbeni. Dacă vreunul o venea venind, o lua şi o ducea după copaci, îi punea îngur ă câţ iva bani şi o să ruta, iar Godsi nu zicea nimic, îi pipă ia pieptul, iarGodsi st ă tea ca lemnul, îşi strecura mâ inile sub hainele ei ca s-o pipă ie, iarGodsi nu f ă cea nimic. Insă , dacă îndr ă znea să -i dea jos chiloţ ii, se smulgea din str â n-soarea luişi fugea câ t o ţ ineau picioarele că tre pod. Godsi mergea în mod regulat în bazar, să -l viziteze pe Aga Djan. AmRamazan, servitorul, o lă sa în pace, dacă Aga Djan nu avea pe cineva la el. Ea

mergea şi se a şeza pe scaunul de la birou. — Ceai pentru Godsi Ganum! Striga atunci Aga Djan. Servitorul aducea,atunci, pe un platou de argint, un pahar cu ceai şi câ teva tablete mici deciocoiat ă . — Ceva nout ăţ i? O întreba Aga Djan. Godsi se apleca spre el şi îi spunea, pe şoptite, ceea ce ea avea chef să povestească . — Am trecut podul şi am mers la vie, zise ea. — Iar? — Erau doi bă rba ţ i. M-au prins. Am ţ ipat şi-am ţ ipat, a şa de tare, că amâ ndoi au fugit în munţ i. — Nu ţ i-am spus să nu mai mergi la vie? Dacă o iei de la capă t, merg lamama ta şi-i spun tot. Să nu mai faci asta, pricepi? — Numai fac. — Foarte bine! Mai ai ceva să -mi spui? — Da. Şi ea îi povesti, dintr-o suflare, restul nout ăţ ilor. Agentul de poliţ ieRogani o bate pe nevast ă -sa în fiecare noapte şi fumează nişte mizerii, cizmarula închis-o pe maică -sa în coteţ ul gă inilor şi ea plâ nge pentru că vrea să iasă , iar



Azam Azam are mereu un cuţ it asupra ei câ nd se culcă cu bă rbatul ei şimă garul lui Am Ramazan este bolnav, iar bunicile gâ ndeau că vor merge anulacesta la Mecca, dar nu a venit, în două r â nduri nu a venit, şi bunicileplâ ngeau. — Ce zici de bunici? Cine nu a venit? Întrebă Aga Djan.

— Profetul Gezr, este a doua oar ă câ nd nu vine. (Aga Djan tresă ri.) — Despre ce vorbeşti? Ce vrei să spui? — Tre' să plec, spuse ea. Se ridică , luă o ciocoiat ă şi o bă gă în gur ă , luă o înghiţ itur ă de ceai şi segr ă bi să plece. — A şteapt ă ! Zise Aga Djan. Seara, în pat, Aga Djan îi povesti soţ iei lui că Godsi trecuse să -l vadă . — Ce ţ i-a mai povestit? — Numai prostii. Sare de la una la alta, amestecă toate veştile. — Da, ştiu, inventează o groază de lucruri. Seamă nă puţ in cu ZinatGanum. — Nu, n-o compara cu Zinat. Godsi este nebună de legat. — Nu m-ai înţ eles bine, nu le compar, însă vreau să spun că nici Zinatnu este în stare să stea liniştit ă două minute şi că îi urnblă prm cap tot soiulde poveşti. — Ai dreptate, dar poveştile lui Godsi sunt cuvinte f ă r ă cap şi f ă r ă coadă . — Posibil, dar ştie să povestească , at â ta doar că nu spune totul. Nu seînţ elege decâ t o parte din ceea ce zice, şi zice totul dintr-o dat ă , de unde şifaptul că poveştile ei sunt mult mai palpitante. Aga Djan cuget ă ; toat ă ziua se gâ ndise la bunici, dar nu voia să

vorbească despre asta cu Fagri.

— Mă înfurie, a mers iar de cealalt ă parte a r â ului, mi-a zis că au pnns-odoi bă rba ţ i, că a ţ ipat at â t de tare, încâ t bă rba ţ ii au fugit în munţ i. — Dumnezeule mare, iar bă rba ţ ii aceia. Teamă mi-e că , pâ nă la urmă , tot îi fac r ă u; dacă i se înt â mplă ceva, tu eşti r ă spunză tor, ştii foarte bine. Poate c-ar trebui să vorbesc eu cu ea, s-o sperii puţ in, ca să se ţ ină departe de ei! — Mi-a spus că mă garul lui Am Ramazan este bolnav şi că Azam Azamare mereu la ea un cuţ it câ nd se culcă cu bă rbatul ei. Fagri începu să r â dă . — Cum adică ? — Nu ştiu. Inventează poveştile dintr-o mulţ ime de bucăţ i disparate, se

bagă peste tot, vede ceva şi brodează o istorie pe marginea acelui lucru.Probabil a v ă zut un cuţ it sau altceva în patul lui Azam Azam. Mi-a spus şi că agentul de poliţ ie Rogani îşi bate nevasta în fiecare noapte. — Asta se prea poate, trebuie să faci ceva pentru biata femeie. Individulacela este un toxicoman şi, în plus, un poliţ ist mizerabil. Spune-i lui Zinat! Eaare legă turi cu oamenii de la moschee. Va putea merge la femeia aceea să vadă ce se petrece. Trebuie să -i spui lui Zinat. Şi, mai departe? Continuă . — A spus că cizmarul a închis-o pe maică -sa în coteţ ul gă inilor.



— Nu se poate. Ce om ar avea inima să -şi închidă bă tr â na mamă încoteţ ul gă inilor? — Unii oameni sunt suficient de cruzi ca să inventeze cele maiînfior ă toare torturi. — Cere-i lui Zinat să meargă şi să vadă . Va putea să descopere care-i

adev ă rul. — Reţ ine lucrurile care au şocat-o şi le povesteşte în felul ei, dar acum,că vorbesc cu tine, v ă d totul altfel. După pă rerea mea, are mereu cevaimportant să -mi spună , atunci câ nd vine să mă vadă . Ceva ce nu poate spunealtcuiva. Ai dreptate, inventează la fel ca Zinat, dar exist ă o diferenţă . Zinatspune poveşti vechi. Godsi ia un fapt real şi ţ ese în jurul lui o istorie. In totceea ce spune, exist ă un miez de adev ă r, asta vreau să zic. Fagri Sadat îşi puse capul pe pieptul soţ ului ei, închise ochii şi spuse: — Nu mai vreau să aud nimic despre Godsi în patul nostru, spune-mialtceva, ceva frumos, ceva dr ă guţ . Nu vreau să mă plâ ng, dar, în ultima vreme,nu mai ai timp pentru mine. Odinioar ă mergeam adesea împreună , mă luai cutine la Mashad, r ă mâ neam câ te o să pt ă mâ nă într-un hotel, lâ ngă mormâ ntulimamului Reza. Mă luai cu tine la Ispahan, însă , uite, sunt ani de zile de câ ndnu mai facem nimic, tu pleci singur în că lă torie, iar eu r ă mâ n acasă . Uneori mă gâ ndesc că eu am îmbă tr â nit şi că tu. — A mai spus ceva. — Mă asculţ i? Tot la Godsi te gâ ndeşti? — A zis ceva despre profetul Gezr care le-a lă sat balt ă pe bunici. — Cine le-a lă sat balt ă pe bunici? Întrebă Fagri, ridicâ ndu-se în şezut. — Profetul Gezr! Sunt cuvintele lui Godsi. Şi, după mine, nu sunt doar

vorbe-n v â nt, a auzit ea o discuţ ie între cele două bunici. Cred că ele au o

taină . — De ce crezi a şa ceva? — Pur şi simplu, o simt. Godsi a spus: „Gezr nu a venit, în două r â nduri,deja, şi bunicile plâ ngeau”. Atunci îşi aminti că în ultimii ani le surprinsese adesea, dis-de-diminea ţă , cu câ te o mă tur ă în mâ nă , dar nu pricepuse că ceea ce f ă ceau eleera un secret. Ziua urmă toare, înainte de r ă să ritul soarelui, Aga Djan se dă du jos dinpat şi merse să se a şeze la fereastr ă , spre a supraveghea camera bunicilor. La puţ in timp, uşa camerei lor se deschise şi ele apă rur ă ca două fantome, cu câ te o mă tur ă în mâ nă . Se gâ ndise toat ă noaptea la ele şi acum ştia ce avea de f ă cut. Z â mbi şi seîntoarse în pat. Privirea îi că zu pe piciorul gol al lui Fagri Sadat. În lumina lă mpii de lacapă tul patului i se vedea chiloţ ii vişinii. Avea dreptate, nu-şi mai f ă cea timppentru ea şi trecuse vreme îndelungat ă de câ nd nu mai plecaser ă , împreună , încă lă torii. Câ nd pleca, nu-i mai aducea cadouri intime. Avea impresia că trecuser ă secole întregi din ziua în care îi adusese de la Damasc o cutie în care



erau şapte chiloţ ei de culori diferite. Se strecur ă încetişor sub pă tur ă , o str â nselâ ngă el şi îi dă du jos chiloţ ii. — Nu! Spuse Fagri pe jumă tate adormit ă . Ca de obicei, nu o ascult ă şi continuă ce începuse., > — Nu, spuse ea, încă o dat ă , mai slab. '. Apoi nu mai zise nimic., t' eqra!

Trecu o bucat ă de vreme. Bunicile se pregă teau din nou să mă ture, câ ndauzir ă un zgomot ciudat venind dinspre uliţă . Privir ă atente în întuneric, darnu v ă zur ă nimic, a şa că mă turar ă în continuare. Deodat ă , auzir ă un nechezatde cal. Se uitar ă din nou în întuneric, dar ochii lor bă tr â ni nu distingeau nimic. — Nu ai auzit un cal? Întrebă Golbanou. — Da, şi zgomot de copite de cal, zise Golebeh. Zgomotul se apropia. Bunicile, ţ inâ ndu-se de mâ nă , se uitau înspre uliţă ,f ă r ă să se mişte, în lumina felinarului, se v ă zu apă r â nd un cal negru. Un arab,înv ă luit în pelerină albă , st ă tea aplecat în şa. Bunicile f ă cur ă o plecă ciune, înt ă cere. Că lă reţ ul strigă , în arabă : „Yaaa, ajoohaaaal, nabieeee, sa-laaaamoonamazooo Gezr waal Mecca!” Chiar dacă nu ştiau o boabă arabă , bunicile îşi dă dur ă imediat seamadespre ce vorbea cavalerul, cuvintele Mecca şi Geyr spunâ ndu-le suficient. F ă cur ă încă o plecă ciune în fa ţ a arabului ce st ă tea că lare pe cal. — Waa ennniee waa djaleha, continuă cavalerul, waaa ennie jaaaGolbanou. Waaa ennie jaaa Golebeh! Bunicile tremurau de încâ ntare. Că lă reţ ul le spusese pe numele cel mic.Ori se înşelaser ă ele? — Jaa ejjo baaannebieee. Eqraaa esmilieee, Golbanou! Spuse că lă reţ ul. Nu, nu se înşelau, că lă reţ ul repetase clar: „Golbanou!”

Ce era de f ă cut? Golbanou f ă cu un pas înainte şi plecă fruntea. Că lă reţ ul scoase oscrisoare din buzunar şi i-o întinse. Golbanou înainta prudent ă spre cavaler şi luă scrisoarea. — Golebeh! Strigă că lă reţ ul. Cealalt ă bunicuţă înainta şi ea şi luă , la r â ndul ei, un plic alb din mâ nacavalerului. — Waa enne lellaaah. Waaa Allaaaho samaaad, spuse că lă reţ ul, apoitrase de hăţ uri, se întoarse şi dispă ru. R ă să rea soarele. Bunicile r ă mă seser ă ţ intuite pe loc, cu plicurile înmâ nă . Nu îndr ă zneau să se mişte de teamă ca, nu cumva, totul să fi fost un vis.Dar nu era un vis, întrucâ t cioara zbur ă pe v â rful felinarului, se a şeză şi începusă croncă ne din r ă sputeri. Intrar ă în camera lor şi închiser ă uşa înainte de a aprinde lumina şi de adeschide scrisorile. Primiser ă două scrisori identice, dar nu erau în stare să desluşească scrisul profetului, pentru că , fireşte, erau scrise într-o limbă



secret ă . Se vedeau obligate să arate scrisorile cuiva, însă cui? Lui Aga Djan?Lui Fagri Sadat? Lui Zinat Ganum? Nu. — Să -l întrebă m pe Shabbal ce înseamnă , spuse Golebeh. Merser ă amâ ndouă în camera lui. — Scoală -te! Eşti încă în pat? Nici mă car nu ţ i-ai f ă cut rugă ciunea?

Ruşine să -ţ i fie! O să -i spun lui Aga Djan că leneveşti în pat ca un pă că tos!Eqra, priveşte! Citeşte scrisoarea asta, ci-teşte-ne scrisorile astea! SpuseGolbanou. Pe jumă tate adormit, Shabbal se uit ă peste scrisori. — Pot să le citesc, dar nu înţ eleg ce scrie în ele. Sunt în arabă . Poate artrebui să -i arate scrisorile lui Aga Djan, însă el era la Djirja şi nu puteaua ştepta pâ nă ce se întorcea, îşi puser ă v ă lurile şi merser ă la moschee, să learate imamului, ca să le citească el. Imamul tocmai se întorsese în camera lui, să mai tragă un pui de somn,

vreo or ă , după rugă ciunea de diminea ţă . Câ nd auzi bă t â nd la uşă , crezu că era Zinat Ganum şi r ă spunsesomnoros: — Intr ă ! Bunicile intrar ă . Uimit, imamul spuse: — Ce s-a înt â mplat, doamnelor? Ce v â nt v ă aduce? — Am primit o. de fapt, două scrisori foarte confidenţ iale. A ţ i putea să ni le citiţ i şi nouă ? — Cu plă cere! Lua ţ i loc! Ele îi întinser ă scrisorile. Imamul îşi luă turbanul, care se afla pe noptier ă , şi-l puse pe cap, apoi,a şa cum era, în că ma şa lui lungă , din bumbac, merse să se a şeze pe scaun şispuse:

— Lua ţ i loc, doamnelor; trebuie să -mi pun ochelarii. Îşi puse ochelarii şi începu să citească una dintre scrisori. — Nu o puteţ i citi? — Ar trebui s-o pot citi, dar nu mi se înt â mplă în fiecare zi să citesc oscrisoare în arabă . Evident că citesc Coranul, dar limba Coranului este diferit ă ,este limba lui Allah. Citesc şi înţ eleg tot ce scrie în Coran, dar nu ştiu dacă a ş fiîn stare să citesc un ziar arab. Să mă fac înţ eles: dacă ar trebui să merg ast ă zila Mecca, chiar mă întreb de-a ş putea vorbi cu lumea, pe stradă . Un moment:este o adresă aici, la sf â r şitul scrisorii. Trebuie să mergeţ i undeva? Cum a ţ iintrat în posesia acestei scrisori? La o primă vedere, sunt documente oficiale.Uita ţ i: este menţ ionat şi un nume: Hagi Aga Mustafa Mohadjer. — Se poate, îl cunoa ştem pe Hagi Aga Mustafa Mohadjer; lucrează în

bazar. — Este clar. Atunci, mergeţ i să -l vedeţ i pe hagiu. Uassalam. Nebune de

bucurie, bunicile smulser ă scrisorile din mâ inile imamului. O dat ă ieşite, ar fi vrut să meargă imediat la bazar, însă Golbanou spuse:



— Cred că este prea devreme pentru a merge la bazar. Să a ştept ă m pâ nă mai t â rziu. De altfel, mi se pare mai înţ elept să ne îmbr ă că m cu hainele bune,dacă mergem la bazar cu scrisori at â t de importante. De la o zi la alta, în casă , totul se schimbă . O lumină blâ ndă inundatotul. Era ca şi cum torul, înjur, zâ mbea şi toţ i le-ar fi cunoscut secretul.

Probabil, copacul cel bă tr â n auzise pasul calului, iar bazinul absorbise vocealui Gezr. Florile din gr ă dină îşi întorceau capetele după bunici, soarele scâ nteia îngeamurile bibliotecii, cioara f ă cea rotocoale deasupra capetelor lor, croncă nind

veselă . „Mulţ umesc, mulţ umesc.” şopteau bunicile. Peştii cei roşii să ltau în apă :„Mulţ umesc, mulţ umesc”, spuneau bunicile. — Aud nişte pa şi să lt ă reţ i. S-a înt â mplat ceva frumos? Întrebă muezinul,care lucra în atelierul lui, de la subsol. Golbanou şi Golebeh merseser ă în pivniţă , să -l salute; st ă tea în picioare,în fa ţ a mesei şi se pregă tea să fr ă mâ nte lutul, ca să -l facă mai uşor de lucrat. Să -i spună şi lui? Oare aveau dreptul să dea în vileag o parte din secretullor? Nu, mai înt â i trebuia să meargă la hagi Mustafa. Abia atunci vor putea ştisigur dacă visul lor se realizase. — Bună ziua! Spuser ă , vesele, bunicile. — Bună ziua, doamnelor, ştiu că aveţ i să -mi spuneţ i ceva, zise muezinul. — A şa este, avem o veste frumoasă pentru tine, spuse Golebeh, darGolbanou o întrerupse, spunâ nd: — Ce glastre frumoase, muezinule! Cred că sunt toate noi. — Nu exagera; fac ghivece şi glastre de o via ţă întreagă , numai că , ast ă zi,

voi le vedeţ i cu alţ i ochi! Bunicile se uitar ă una la alta şi zâ mbir ă .

— Tocmai am primit o veste minunat ă . O să ţ i-o spunem mai t â rziu.După aceea, poţ i să o spui tuturor, de pe acoperişul moscheii. — Ce misterioase sunteţ i! Observ ă muezinul. Bunicile urcar ă scara pivniţ ei ca două ştrengă riţ e şi se întoarser ă încurtea interioar ă . Erau a şa de fericite, că nu ştiau ce să mai facă , unde să meargă , la cine să se ducă . O v ă zur ă pe Fagri Sadat îndrept â ndu-se spre

bucă t ă ne; îi f ă cur ă semn cu mâ na, ceea ce n-ar fi f ă cut, de obicei. Pisica cea bă tr â nă a geamiei apă ru şi ea, iar ele o fugă rir ă . Pisica nu mai v ă zuse în via ţ aei a şa ceva, a şa că îşi că ut ă scă parea pe acoperiş. Bunicile se îmbr ă car ă cu hainele cele bune, îşi pudrar ă uşor chipurile, îşipuser ă cele mai frumoase v ă luri şi ieşir ă să meargă în bazar. Hagiul Mustafa era prieten vechi cu Aga Djan şi om cu prestanţă în ora ş;deţ inea monopolul asupra că lă toriilor sfinte în ţă rile îndepă rtate şi alpelerinajelor la Karbala, Nadjaf, Medina, Damasc şi Mecca. Biroul să u se afla în mijlocul bazarului şi, zi de zi, sute de viitori hagii

veneau la el pentru a stabili itinerarul hagialâ cului la Mecca. Bunicile intrar ă înmagazinul lui, dar nu statur ă la coadă , precum ceilalţ i pelerini, pentru că aveau – fiecare – câ te o scrisoare personală pentru hagi Mustafa.



Se uitar ă prin geamul biroului şi, deşi nu-l v ă zuser ă decâ t o dat ă , lamoschee, îl recunoscur ă pe loc. St ă tea la biroul lui şi vorbea la telefon. Câ nd le

v ă zu, le f ă cu semn să intre. Ele deschiser ă uşa, pline de sfială . ' j. — Cu ce v ă pot ajuta? Întrebă hagi Mustafa, după ce închis^ telefonul.Bunicile îi întinser ă scrisorile în acela şi timp.

— Avem un mesaj pentru dumneavoastr ă , spuse Golbanou, l El îşi puseochelarii, deschise una din scrisori şi începu s-<j citească atent, uit â ndu-se,din câ nd în câ nd la ele, pe deasupra ochelarilor. După ce o citi şi pe a doua,pă str ă un minut de ta- > cere, cu ochelarii în mâ nă . | Bunicile îl priveau întrebă toare. El puse scrisorile la loc, în plicuri, le duse la frunte, cu uttj aer cucernic,apoi le aranja în sertar. — Lua ţ i loc! Rosti el, apoi, ceremonios., Bunicile se a şezar ă pe două fotolii vechi, de piele, ce se gă seau lâ ngă birou. Hagi Mustafa scotoci printre caietele sale, not ă ceva, după > care dă du untelefon misterios. Ieşi din birou şi le lă să pe bunici/singure, f ă r ă a le adresa

vreo vorbă . După un sfert de ceas, se înr toarse şi scoase o că r ţ ulie maro dinraftul în care avea arhiva^. Deschise cartea şi spuse solemn: — Golbanou! > — Eu sunt, spuse una dintre bunici, ridicâ ndu-se. Ţ , 118 > < Hagiul puse în fa ţ a ei un tampon vechi cu cerneală şi spuse: — Vreţ i să puneţ i degetul ar ă t ă tor aici, pe sugativ ă , apoi în caiet? Cumâ na tremur â ndă , Golbanou f ă cu ce-i ceruse hagiul. — Puteţ i să mergeţ i la loc, zise hagiul. Not ă ceva, apoi spuse: — Golebeh! — Eu sunt, zise cealalt ă bunică , ridicâ ndu-se, cu voce tremur ă toare.

— Puneţ i degetul aici, apoi acolo, v ă rog. Ea apă să ar ă t ă torul pe tamponul de cerneală , apoi în locul pe care hagiuli-l indicase cu v â rful peniţ ei. — Care este adresa dumneavoastr ă ? Întrebă el. — Casa moscheii, r ă spunse Golbanou. — Amâ ndouă locuiţ i la aceea şi adresă ? — Da, r ă spunser ă ele. Câ nd sf â r şi de scris, puse câ teva ştampile în registrul să u şi se ridică ,spunâ ndu-le: — Veniţ i după mine. Bunicile îl urmar ă , mai înt â i printr-un culoar lung, apoi printr-o încă pere

îngust ă , o alt ă încă pere ceva mai largă şi, în cele din urmă , printr-un culoarcam întunecos, pâ nă ce hagiul se opri în fa ţ a unei uşi. Scoase o cheie din

buzunar şi le spuse: — Scoateţ i-v ă pantofii şi intra ţ i. Golbanou şi Golebeh v ă zur ă o încă pere foarte ciudat ă : pe pereţ i st ă teauat â rnate pancarte mari, de pâ nză , pe care erau înscrise texte sacre şi sute de

valize vechi şi uzate, din piele brun-gă lbuie, erau aliniate în dulapuri înalte



pâ nă la tavan. Mireasma, familiar ă lor, de că r ţ i şi piele, crea, în acea încă pere,o atmosfer ă aproape sacr ă . Podeaua era în întregime acoperit ă de covoare

vechi. Într-unul din pereţ i se afla o firidă unde erau îndesate zeci de registrepr ă fuite.

Mâ inile bunicuţ elor tremurau sub v ă luri, îşi scoaser ă pantofii şi intrar ă . — Lua ţ i loc! Spuse hagiul, ar ă t â ndu-le două scaune a şezate lâ ngă omasă veche, din lemn. Deasupra mesei se afla suspendat ă o lustr ă din argint, lucrat ă în filigran,cu şapte lumâ nă ri vechi, pe jumă tate consumate. Inimile bunicilor seumpluser ă de speranţă . — Ce-am f ă cut, ce-am vorbit, ce-a ţ i v ă zut pâ nă acum, r ă mâ ne între noi.Dacă cineva ajunge să afle secretul, înţ elegerea noastr ă cade, rosti hagiul pe unton ferm. — Este câ t se poate de clar, spuse Golbanou. El dispă ru în spatele unei perdele şi reveni, aducâ nd două geamantane

brun-gă lbui, sclipind de noi ce erau, pe care era reprodusă o imagine dinKaaba. Apoi, puse valizele lâ ngă bunici, cu un gest at â t de ceremonios, încâ t ledă du gata. Hagiul merse şi se a şeză lâ ngă ele. — Câ nd v ă veţ i întoarce acasă , cu siguranţă , vi se vor pune întrebă ri,spuse el liniştit, însă nu sufla ţ i o vorbă , nimic. Insist: nu da ţ i nici un r ă spuns. — Înţ elegem foarte bine, rosti Golbanou f ă r ă să clipească . — De Sf â nta Fatima, să fiţ i amâ ndouă , cu tot cu valize, în fa ţ a bazarului,spuse hagiul. — De acord, zise Golbanou. — Dacă aveţ i de pus vreo întrebare, spuneţ i acum, pentru că , după ce

veţ i pleca, nu va mai fi posibil, adă ugă el. Bunicile se uitar ă una la alta, nehot ă r â te; mai aveau întrebă ri. Nu, numai aveau. — Da. Totuşi, la ce or ă trebuie să fim în fa ţ a bazarului? Întrebă Golbanoucu o oarecare ezitare. — Dis-de-diminea ţă , înainte de r ă să rit, r ă spunse hagiul. Golebeh avea şiea o întrebare, dar nu îndr ă znea să o pună . Şuşoti ceva la urechea lui Golbanou. — Ne scuza ţ i, dar nu avem încă bilete. Ar fi, poate, mai practic, să ne da ţ iunele, fie ele doar nişte hâ rtii pe care să fie scrise numele noastre. — Veţ i fi recunoscute după valize, zise hagiul. Aveţ i numele înscrise peele. — Într-adev ă r, spuse Golbanou, aruncâ ndu-i o privire furioasă surorii ei,pentru o întrebare at â t de nepotrivit ă . — Documentele de că lă torie v ă vor fi date în ziua plecă rii, adă ugă hagiul.

Alte întrebă ri? Bunicile se privir ă din nou. Nu, nu mai aveau întrebă ri.





— V ă mulţ umesc şi apreciez ce a ţ i f ă cut pentru unchiul meu, r ă spunse Aga Djan. Seara, punâ nd un scaun lâ ngă patul lui Kazem Khan, r ă mase vremeîndelungat ă la că pă t â iul lui, citind încet fragmentul Al Faleha. Kazem Khan era sufletul casei, însă era genul de bă rbat care nu se putea

ata şa nici de familie, nici de moschee. Altfel spus, Kazem Khan era tot ceea ce Aga Djan nu fusese niciodat ă : Aga Djan era capul familiei, al moscheii şi al bazarului, av â nd numeroase responsabilit ăţ i în via ţ a comunit ăţ ii, în timp ceKazem Khan fusese mereu liber ca pasă rea şi murea asemeni unei pă să ri.Pă să rile cad brusc din cer, îşi pun capul pe pă mâ nt, închid ochii şi nu se maitrezesc. Kazem Khan era un poet care nu cunoştea oprelişti. F ă cuse de toate,lucruri la care Aga Djan nici mă car nu ar fi îndr ă znit să se gâ ndească . Aga Djan că ut ă în buzunarul interior al hainei lui culegerea de poezii. Or ă sfoi, pentru a gă si ultimul lui poem. Gă sindu-l, îl recit ă în şoapt ă : Dacă aceste buze dulci şi cupa cea de vin Nu sunt decâ t deşert ă ciuni, Te

bucur ă c-ai fost, eşti şi vei fi La fel: că ci, mai puţ in, tu nu poţ i fi! De şaptezeci de ani, se gă sea mereu câ te cineva care să pregă tească , încă de la venirea lui, cutia cu opiu pentru Kazem Khan. De-acum înainte, acestgest era inutil. Bunicile st ă teau în bucă t ă rie, vorbeau între ele şi plâ ngeau încetişor.Bă rbatul pe care-l iubiser ă se dusese. Oare câ nd îl înt â lniser ă pentru primadat ă ? Era o jumă tate de secol de atunci: ele erau amâ ndouă foarte tinere câ nd,într-o după -amiază , poetul Kazem Khan intrase, că lare, în curtea interioar ă .Pâ nă atunci, nu auziser ă în via ţ a lor o poezie. Câ teva zile mai t â rziu, el scrisese două : una pentru Golbanou, altapentru Golebeh. Vorbea, în poeziile lui, despre ochii lor, despre1 cosiţ ele lor

împletite, despre zâ mbetul lor şi despre mâ inile lor ce iradiau o că ldur ă dulce,câ nd aprindeau focul pentru pipa cu opiu. În timpul vizitei ce a urmat, i s-au dă ruit amâ ndouă , pentru totdeauna. Am Ramazan apă ru în cadrul uşii. El se îngrijea de gr ă dină şi, în fiecarezi, la lă sarea serii, mergea în atelierul de olă rit să -l salute pe muezin.Supraveghea şi rezervele de lut şi, atunci câ nd considera necesar, comandaargilă proaspă t ă . Am Ramazan tr ă ia singur: nevasta lui murise şi el nu aveacopii. Nu avea decâ t un mă gar cu care îşi câştiga pâ inea: scotea singur nisip dela r â u şi-l încă rca pe mă gă ruş spre a-l duce clienţ ilor lui. Am Ramazan îl salut ă pe Aga Djan, încet, iar acesta îi r ă spunse la salutşi îi f ă cu semn să intre. — Ascult ă , este ceva timp de câ nd Kazem Khan nu a fumat opiu. Trupullui nu şi-a gă sit liniştea. Bunicile îi vor pregă ti doza. Dacă fumezi opiu şi suflifumul că tre chipul lui, îşi va gă si liniştea. Am Ramazan fuma doar ocazional, neav â nd posibilitatea de a-şi cumpă ra opiu. Rugă mintea lui Aga Djan îi f ă cu plă cere, întrucâ t ştia despre Kazem Khancă fuma cel mai bun opiu din munţ i. Opiul pe care-l fuma el, din câ nd în câ nd,



cu prietenii, era cafeniu închis şi putea îngrozitor, câ t ă vreme cel al lui KazemKhan avea culoarea lutului şi mireasma florilor să lbatice de la munte. Aga Djan luă o jumă tate de rulou de opiu şi i-o dă du lui Am Ramazan.

Aceste îl puse imediat în buzunarul paltonului să u şi ieşi ca să ajute laaprinderea focului. După ceva timp, Golobeh veni cu un vas plin cu că rbuni ce

r ă spâ ndeau o lumină albastr ă şi cu un ceainic. Cu ochii scă lda ţ i în lacrimi, seuit ă la Kazem Khan, apoi puse vasul cu că rbuni pe podea. Am Ramazan a şeză pipa în cenuşa caldă şi t ă ie ruloul de opiu în bucăţ ele. Câ nd pipa se încă lzi, fix ă , cu un ac, o bucat ă de opiu în capă tul pipei,apucă un că rbune cu un cleşte şi îl apropie de opiu. Apoi începu să fumezeagale, tr ă gâ nd în piept din ce în ce mai adâ nc. Preţ de o clipă , uit ă că fumapentru Kazem Khan, dar, câ nd privirea îi că zu pe Aga Djan, se ridică , ţ inâ ndpipa în mâ na st â ngă şi cleştele în dreapta. Se aplecă deasupra lui Kazem Khan, apropie t ă ciunele de opiul din pipă ,trase adâ nc în piept şi suflă fumul spre chipul să u. Fuma astfel, încet, vreo jumă tate de or ă ; în odaie se r ă spâ ndise un nor defum albastru închis. Uşa se deschise. Godsi, nebuna, îşi f ă cu apariţ ia. Bunicile încercar ă să ooprească , dar Aga Djan le f ă cu semn să o lase în pace. Ea merse că tre pat, seaplecă , privi chipul lui Kazem Khan, murmur ă ceva, apoi plecă , f ă r ă a-i adresao vorbă lui Aga Djan. — E suficient, spuse Golbanou lui Am Ramazan, dacă vreţ i să ieşiţ i acumdin odaie, pentru că trebuie să -i citim lui Kazem Khan un fragment din Coran. Aga Djan, care a ţ ipise de la fumul opiului, se ridică şi ieşi din camer ă împreună cu Am Ramazan. Golebeh luă Coranul şi se a şeză pe jos, ală turi de Golbanou. Nu le era

greu să citească nişte că r ţ i obişnuite, dar lectura Coranului le lua ceva maimult timp. Din fericire, cunoşteau destule capitole pe dinafar ă . Golbanoudeschise cartea, se uit ă la pagină , însă începu imediat să îngâ ne un fragmentce-l ştia pe de rost. Golebeh repeta după ea. Cu pana şi cu tot ce scrii, i-am pus la încercare Pe cei ce st ă pâ neaugr ă dina. „Să ne gr ă bim, îşi spuneau ei, să mergem la câ mp. E vremea secerişului.” Şi, de diminea ţă , ei plecar ă . Ajunşi acolo, însă , ei se îngrozir ă : „Ne-au înşelat! Ba nu, ne-au jefuit!” îşiapropie, apoi, buzele, de urechea muribundului şi şopti: — Kazem Khan, ai plecat deja în că lă torie. Vom veni şi noi, cur â nd. Avemo taină pe care nu trebuie s-o spunem nimă nui, dar dumitale ţ i-o vom spune.In cur â nd, plecă m şi noi la Mecca: totul a fost aranjat de profetul Gezr. Voiamsă mergem la Djirja, să ne luă m r ă mas bun de la dumneata. Te să rut, KazemKhan; amâ ndouă te să rut ă m. Ne-ai f ă cut fericite. Şi ambele îi să rutar ă fruntea lui Kazem Khan, apoi ieşir ă din odaie.



A treia zi, v ă zâ nd Aga Djan că moartea se apropia de Kazem Khan cu pa şirepezi, intr ă în camer ă , închise uşa în urma lui, îl să rut ă pe frunte şi şopti: — Acum poţ i pleca, dacă vrei. Ne vom gâ ndi mereu la dumneata, iar eu

voi pă stra pantofii şi poemele dumitale în camera comorilor. Uite, stau aici,lâ ngă dumneata, şi te ţ in de mâ nă .

Shabbal intr ă uşor şi se opri lâ ngă uşă . — Vrei să te duci să cauţ i un pahar de ceai negru şi o linguriţă ? Întrebă

Aga Djan. Puse câ teva firimituri de opiu în paharul adus de Shabbal şi îl amestecă în el cu linguriţ a, pâ nă se topi. — Ţ ine, îi zise lui Shabbal, dă -i în gur ă cu linguriţ a, pentru că trupul luiare nevoie, în felul acesta, sufletul să u va putea pă r ă si corpul f ă r ă durere. Cu mult ă grijă , Shabbal îi dă du în gur ă muribundului, linguriţă culinguriţă , lichidul cafeniu din pahar. Aga Djan puse o mâ nă pe umă rul gol al unchiului să u şi spuse: — Seduce. Se aplecă şi îl să rut ă încă o dat ă pe frunte. Via ţ a pă r ă si încet trupul

bă tr â nului. — S-a dus, spuse el cu glasul trist, vrei să anunţ i familia? Bunicileintrar ă primele, îi spuser ă condoleanţ e lui Aga pjan şi r â maser ă t ă cute, înpicioare. Apoi, venir ă , înlă crimate, Fagri şi Zinat, urmate de muezin. Aga Djanluă pantofii şi culegerea de poeme scrise de Kazem Khan şi merse la moschee. Se lă sase noaptea. În moschee, exista o camer ă a comorilor, un loc de taină aflat în pivniţă ,unde, de secole, erau pă strate obiectele de preţ ale familiei: pergamente, acteoficiale, scrisori şi obiecte personale ale imamilor care muriser ă , din primele

timpuri şi pâ nă la acea dat ă . Se mai aflau acolo sute de caiete conţ inâ ndcronicile moscheii, pe care capii familiei, asemeni lui Aga Djan, le ţ inuser ă la zi,de sute de ani. Totul era arhivat şi aranjat, în ordine alfabetică , în cufere. Din punct de vedere istoriografie, camera comorilor era o adev ă rat ă mină de aur. În arhivele sale, puteau fi gă site date privind întreaga istorie ţ inutului, înmaterie de probleme de religie, şi se mai aflau în camera aceea şi numeroaseobiecte de uz personal apar ţ inâ nd membrilor familiei. În mod normal, arhivele şi obiectele ar fi trebuit să fie transferate într-unmuzeu, pentru a fi expuse, dar constituiau o parte integrant ă , unică şi maiales, intimă , a familiei, încâ t nimeni nu se îndurase să facă gestul de a le dona. Capul familiei avea mereu asupra lui cheia de la camera comorilor. În afar ă de Aga Djan, numai Shabbal mai era la curent cu existenţ aacelei încă peri şi cu ceea ce era în interiorul ei. Aga Djan îi vorbise şi desprecaiet. — Numai Allah cunoa şte data mor ţ ii noastre. Dar, câ nd eu nu voi mai fi,cheia o vei pă stra tu; tu vei scrie în caiet şi tot tu vei conduce afacerile, îispusese el lui Shabbal.



El însuşi nu avea decâ t două zeci şi şapte de ani câ nd v ă zuse, pentruprima dat ă , acel loc de taină . După moartea tat ă lui să u, luase o lanternă şi cobor â se, în plină noapte,în pivniţ a moscheii. Cu mâ na tremur â ndă , v â r â se cheia în broasca veche,deschisese uşa şi intrase în încă pere.

În acea primă noapte, avusese impresia că trecuse pragul unei lumi de vis, întrucâ t încă perea nu era un spa ţ iu obişnuit. Pe jos, era întins un covor vechi, vişiniu. Mai erau acolo un scaun şi o masă pe care se aflau o cartedeschisă şi o că limar ă cu o pană de gâ scă în ea. De-a lungul peretelui, se aflaur â nduite zeci de perechi de pantofi acoperiţ i de colbul anilor. Fiecare perecheavea în dreptul ei un cartona ş pe care era înscris numele posesorului. Eraupantofii imamilor care muriser ă . Deasupra şirului de pantofi, se aflau maimulte umera şe pe care se aflau înşirate veşmintele foştilor imami şi turbanelelor negre. De unele umera şe erau agăţ ate bastoane şi câ te o lă diţă conţ inâ ndobiecte personale ale imamului, ca şi documente importante din epocafiecă ruia. Aga Djan nu ştia cu exactitate câ nd fuseser ă construite moscheea şicasa, dar, dacă dorea să afle, în acel loc putea afla toate datele. Putea, înarmatcu o lanternă , să urmă rească şirul de umera şe pâ nă în fundul încă perii unde,după toate probabilit ăţ ile, se gă sea lă diţă cea mai veche, av â nd înă untrul eiprimul caiet în care fuseser ă scrise primele cronici ale moscheii. Era mai multca sigur că în acea lă diţă se aflau inclusiv planurile de construcţ ie a moscheii şia casei, încă perea se termina într-un culoar întunecos. Aga Djan bă nuia că , jos,existau şi alte locuri secrete unde erau pă strate şi alte cuf ă ra şe. Vr â nd să arunce o privire, ridică lanterna şi ză ri, at â rnate pe pereţ i, numeroasepergamente acoperite de texte. Lumina era prea slabă pentru a le putea citi.Câ nd dă du să intre pe acel culoar, v ă zu că , pe covor, stratul de praf era mai

gros decâ t cel ce acoperea restul lă diţ elor, al hainelor ori al obiectelor pe care le v ă zuse deja. După toate aparenţ ele, nimeni nu înaintase dincolo de locul încare el însuşi se afla în acel moment. Ca urmare, nici el, Aga Djan, nu aveadreptul de a tulbura liniştea acelui loc. Era ca şi cum stratul de colb sigilasetotul şi era interzis ca sigiliul să fie distrus. Câ t ar fi vrut să meargă de-a lungulşirului de haine, să citească numele foştilor imami şi locuitori ai casei! Cinefuseser ă ei? Cum se îm-br ă cau? Cum ar ă ta inelul de pe degetul lor? Ar fi vrutsă deschidă una dintre lă diţ e, să vadă obiectele dină untru, să adulmece

veşmintele, să -şi pună în deget un inel şi să citească una din cronicilemoscheii. Despre ce se vorbea, oare, în acea epocă ? Ce se petrecea, pe atunci,în moschee, în sâ nul familiei, ori în bazar? Ce culoare aveau primii peşti din

bazinul f â nt â nii? Ce copac creştea în mijlocul cur ţ ii, pe locul unde, acum, seînă lţ a cedrul? Şi ce cioar ă a existat înaintea celei de acum? Ar fi vrut să r ă mâ nă în pivniţă să pt ă mâ ni întregi, ori, poate, luni în şir, să se întoarcă întimp, pentru a afla r ă spunsurile la întrebă rile care îl fr ă mâ ntau. Acest lucru nuera, însă , posibil; camera comorilor era, în sine, o taină cufundat ă în întuneric,un secret ce apar ţ inea moscheii, Coranului şi trecutului.



Poarta spre vremurile apuse era închisă . Aga Djan înţ elese acest lucru şiîşi înfr â na curiozitatea. A şeză în lă diţă poeziile lui 126 jCazem Khan, pantofii încapul şirului de încă lţă ri şi stinse lanterna, în testamentul să u, Kazem Khanlă sase scris că nu voia să fie înmormâ ntat în cavoul moscheii. De aceea, să teniiau gă sit un loc frumos, în v â rful dealului din fa ţ a casei lui, sub un migdal care,

la vreme de primă var ă , r ă spâ ndea pe pă mâ nt mii de flori. În ziua urmă toare, zeci de să teni venir ă la Senedjan, pentru a conduce laDjirja trupul neînsufleţ it al poetului lor. Aga Djan, Fagri Sadat, Zinat Ganum, muezinul şi bunicile îi urmar ă . La exact patruzeci de zile după trecerea în nefiinţă a lui Kazem Khan, celedouă bunici pornir ă în pelerinaj la Mecca. După rugă ciunea de diminea ţă , îşipuser ă v ă lurile, îşi luar ă geamantanele şi se a şezar ă în dreptul f â nt â nii. — Plecă m, strigă Golbanou. — O să facem că lă toria vieţ ii noastre, adă ugă Golebeh. Bunicile tr ă iser ă cu frica în sâ n că cineva le va descoperi secretul şi că nu vor mai putea pleca. Dar, în acea zi, nu mai putur ă ţ ine în ele taina.Muezinul, primul care le auzi, ieşi repede din camera lui şi le întrebă : — Unde pleca ţ i? — La Mecca! R ă spunser ă în cor. — Într-adev ă r? La Mecca? Întrebă el. — N-aveam dreptul să -ţ i spunem, muezinule, dar crede-ne: a şa este! El le pipă i valizele: erau cele sfinte, de la Kaaba. Apoi strigă în gura mare: — Bunicile pleacă la Mecca! S-ar pă rea că toţ i ai casei erau treji, întrucâ t, atunci câ nd Aga Djanaprinse felinarele din curte, venir ă toţ i, în veşminte de să rbă toare. R â deau şiplâ ngeau în acela şi timp, le îmbr ăţ işau pe bunici şi le să rutau cu duioşie.

Fagri Sadat se îndrept ă spre ele cu un vas în care ardeau mirodenii, întimp ce fetele ei, Nasrin şi Ensi, o însoţ eau, aducâ nd o oglindă şi mere roşii.După tradiţ ie, Zinat aduse o cupă plină cu apă , să le poarte noroc bunicilor încă lă torie. Shabbal merse să caute vechiul Coran, în bibliotecă , şi i-l dă du lui AgaDjan. Golbanou şi Golebeh îşi luar ă valizele. Aga Djan le să rut ă şi, ţ inâ ndu-leCoranul deasupra capetelor, le însoţ i astfel pâ nă la poart ă , în fa ţ a lor, Zinatstropea drumul. Toat ă lumea plâ ngea, de parcă bunicile ar fi pornit pe ultimullor drum. Sajeh' în mai multe r â nduri, Aga Djan remarcase că Zinat ieşea, noaptea,din camera ei, dar nu ştia unde se ducea. Camera ei se afla la catul al doilea şi,pentru a ajunge jos, trebuia să treacă prin fa ţ a camerei lui Fagri Sadat şi a lui

Aga Djan. Într-o sear ă , t â rziu, Aga Djan se pregă tea să citească la el în birou, câ ndauzi deschizâ ndu-se uşa de la etajul superior. Crezu că era Fagri, darnemaiauzind, apoi, alţ i pa şi, ridică perdeaua şi v ă zu o umbr ă ce se mişca prinîntuneric.



Deschise uşa şi ieşi în curte. Preţ de o clipă , ză ri, lâ ngă scar ă , un colţ de v ă l negru. Poate era Zinat, dar ce f ă cea ea, acolo, jos, în toiul nopţ ii? Se întoarse în biroul lui. Pe nea şteptate, cioara începu să croncă ne. Glasul ciorii îi aminti lui Aga Djan povestea femeii din Sarandieb: Era odat ă , demult, în Sarandieb, un neguţă tor însurat cu o femeie ce se

numea Djamis. Era at â t de frumoasă încâ t nimeni nu putea crede că exista cuadev ă rat, chiar dacă o vedea în fa ţ a ochilor. Chipu-i str ă lucea precum o zi a

victoriei, iar pletele îi erau la fel de lungi şi negre precum întunericul în care unîndr ă gostit a şteapt ă zadarnic să vină iubita inimii lui. Djamis avea o legă tur ă secret ă cu un desenator celebru, care f ă ceaminuni cu pensula sa. Mergea adesea să -l înt â lnească pe ascuns şi împreună ,cei doi petreceau unele din cele mai frumoase nopţ i persane, într-o noapte, ea îispuse: — Îmi este tot mai greu să vin la tine şi cu at â t mai greu îmi este să a ştept, at â ta vreme, câ te o noapte în care să ne putem vedea. Nă scoceşte cevaca să ne putem vedea mai des că ci, la urma-urmei, eşti artist, nu-i a şa? — Am o idee, spuse artistul. O să -ţ i fac un voal care să fie, pe o parte,luminos precum steaua dimineţ ii iar pe cealalt ă , negru precum întunericulnopţ ii. Noaptea, îţ i vei pune v ă lul pe 1 Umbra. Partea cea neagr ă , pentru ca, venind la mine, să fii una cu întunericul.Diminea ţ a, îţ i vei pune v ă lul pe partea luminoasă şi te vei întoarce la tineprecum o rază de lumină . După plecarea bunicilor, o nouă etapă începu în via ţ a familiei. Ritmul pecare ele îl impuseser ă casei nu mai exista. Vechiul orologiu, martor al aceleiperioade, se oprise deodat ă . Atunci câ nd bunicile erau acasă , bucă t ă ria era

plină de via ţă ; cioara de la moschee croncă nea de fiecare dat ă câ nd cineva venea în vizit ă şi biblioteca era mereu ordonat ă . Epoca aceea, însă , apusese. Înainte, bunicile îi trezeau pe copii şi o ajutau pe Fagri Sadat să facă ordine în camera ei. Îi spuneau lui Aga Djan tot ce se petrecea în casă şisupravegheau atelierul de olă rit al muezinului. Acum, nu mai era nimeni încasă să -şi asume toate aceste treburi. Nimeni nu putea umple golul lă sat deplecarea lor. De-ar fi fost ele acasă , de mult ar fi urmă rit-o pe Zinat pe acoperiş,să vadă unde se ducea! Aga Djan era mulţ umit de imamul locţ iitor, acesta fiind harnic şi afişâ ndmereu un aer fericit. La prima întrevedere pe care o avusese cu el, remarcase că omul deborda de ambiţ ie, însă el, personal, se îndoia că acesta avea calit ăţ i pemă sura ţ elurilor lui. Locţ iitorul vorbea, în continuare, numai despre probleme să teşti, dar, ce-idrept, se descurca binişor. Ultima dat ă chiar, lansase o diatribă virulent ă laadresa ministrului agriculturii, acuzâ ndu-l că se ar ă ta orb şi surd la problemelesatelor să race. La Teheran nu ajunsese, încă , dar, într-una din predicile sale, f ă cuse oobserva ţ ie ce fusese imediat preluat ă de ziarul local: „Din câ te am auzit, la





„Nu se va mai înt â mpla niciodat ă , nu voi mai merge nicicâ nd la acest om,îşi spunea Zinat de fiecare dat ă câ nd se întorcea în camera ei. Gata! Ajunge! Să fim mulţ umiţ i că nimeni nu şi-a dat seama pâ nă acum! Trebuie să mă opresc şio voi face. Voi lipsi o 130 vreme; o să merg la fata mea, la Qom, şi o să r ă mâ nun timp la ea. O să merg la mormâ ntul sfintei Patima, să mă că iesc; îi voi cere

iertare. Mâ ine, îmi voi face valiza şi voi pleca!” Dar nu-şi f ă cu bagajul şi, o dat ă în plus, se duse cu el. Locţ iitorul o auzi mergâ nd spre scar ă cu pa şi uşori, ca de felină . Dispă ruîn întuneric, însă , ceva mai t â rziu, îşi spă la mâ inile în bazinul f â nt â nii de lamoschee şi îşi stropea chipul. Vru s-o atragă din nou în cavou, dar ea îl refuză , însă , câ nd el o prinsecu mâ inile lui puternice şi îşi îngropa capul în sâ nii ei, ea renunţă să se maiîmpotrivească . O ridică , deschise uşa pivniţ ei cu piciorul şi cobor î treptele,purt â nd-o în bra ţ e. Pe o piatr ă înalt ă de mormâ nt, în fundul cavoului, ardea olumâ nare. Ii scoase hainele de pe ea, îi dă du jos pantofii, şosetele şi o duse,desculţă , spre lumâ narea ce ardea. El însuşi îşi lă să apoi veşmâ ntul de imampe o piatr ă de mormâ nt, lâ ngă lumâ nare, după care, ca prin farmec, scoase unciorchine de struguri, i-l puse între sâ ni şi începu a culege, pe îndelete, boabelecu buzele. Seva din struguri se prelingea pe sâ nii şi pe pâ ntecul lui Zinat, el osorbea şi ea simţ ea că moare de plă cere. Erau at â t de prinşi, încâ t nu v ă zur ă umbra care, purt â nd o tor ţă înmâ nă , trecu prin dreptul luminatorului. Îmbă tat de gustul pielii lui Zinat şi al strugurilor, locţ iitorul, culcatdeasupra ei, îi recita cu voce tare Al Falag: îmi caut refugiul în Dumnezeuldimineţ ii, Speriat de r ă ul ce El însuşi l-a creat, Speriat de r ă ul, plutind înnoaptea neagr ă , Câ nd el apare.

El vorbea, Zinat asculta şi niciunul dintre ei nu observ ă că cineva,purt â nd o tor ţă în mâ nă , cobora treptele cavoului. La un moment dat, v ă zur ă lumina şi auzir ă pa şii. Zinat îl împinse peimam, îşi trase v ă lul pe ea şi se mistui în noapte. Locţ iitorul se întoarse şi v ă zu o siluet ă ridicâ nd tor ţ a deasupra capuluisă u. — F ă -ţ i valiza, imamule! hagiul. Aga Djan aduse un alt locţ iitor, un imam bă tr â n, din Sarug. Acesta aveaun caracter mai puţ in impetuos şi, în predicile lui, vorbea adesea despre sfinţ i.

Aga Djan era mulţ umit de el pentru că , în sf â r şit, la moschee era iar ăşi linişte. Trecur ă , astfel, trei luni şi pelerinii de la Mecca urmau a se întoarce încur â nd. În cinstea întoarcerii bunicilor, Aga Djan voia să organizeze o petrecere la care să -i str â ngă pe toţ i membrii familiei. Să rbă toarea dat ă la întoarcerea pelerinilor era întotdeauna un evenimentdeosebit. Atunci, casa pelerinului era decorat ă cu lă mpi multicolore, în cur ţ ileinterioare se întindeau covoare şi erau aduse ofrande. Timp de o să pt ă mâ nă ,



rudele, cunoştinţ ele, vecinii veneau să -i felicite pe cei întor şi din hagialâ c şi să ia parte la petrecerile date în cinstea lor. In timpul acestor ceremonii, pelerinulprimea titlul de hagiu, titlu pe care îl purta, cu mâ ndrie, pâ nă la sf â r şitul zilelor lui. Aga Djan îi scrise fratelui să u, Nosrat, o scrisoare: „Dragă frate, în ultima

vreme ai fost mai mult plecat! Arat ă -te mai des! I-am invitat pe toţ i să fie de fa ţă câ nd se vor întoarce bunicile. Vreau să vii şi tu; încearcă să ajungi la timp.

Toat ă via ţ a şi-au dedicat-o familiei noastre, deci este de datoria ta să fii de fa ţă la să rbă toarea cea mai important ă a vieţ ii lor. Tuturor din familie ne este dor deunchiul Nosrat. Pe cur â nd!” Câ teva zile mai t â rziu, Nosrat dă du un telefon: — Nu pot să vin, am o înt â lnire important ă , dar îţ i promit că am să ajungmai t â rziu. Mă voi revanşa. În seara în care trebuia să se întoarcă bunicile, Nosrat avea în programsă meargă la cel mai renumit teatru din Teheran, pe strada Lalezaar, undeurma să câ nte Mahwash. Avea o comandă important ă , pe care nu voia să orefuze; faima lui de artist avea să fie consacrat ă definitiv, dacă reuşea să realizeze câ teva portrete frumoase ale vedetei. Mahwash era o starlet ă ce transformase cu totul nopţ ile Teheranului, nuat â t prin vocea sa, câ t datorit ă trupului ei unduitor. Ea reprezenta idealul defemeie al tuturor bă rba ţ ilor persani. *Era simbolul unei epoci în care femeile puteau pleca de acasă f ă r ă v ă l pefa ţă şi puteau să -şi arate chipul lumii întregi. Bă rba ţ ii mureau de dorinţă , din clipa în care o vedeau apă r â nd pe scenă .Erau vr ă jiţ i de mişcă rile bra ţ elor ei goale, de sâ nii ce i se vedeau din decolteulgeneros. Erau aduşi la disperare de tocurile-i înalte, de furoul lucios şi de

buzele ei roşii. Mahwash dezv ă luia mulţ imii de bă rba ţ i veniţ i la teatru pentruea secrete pă strate de secole, sub v ă luri, de femeile persane. Proprietarii teatrelor din Teheran o primeau ca pe o zeiţă , iar fotografii secă lcau în picioare pentru a ajunge pâ nă la ea. În toat ă istoria ţă rii, nici o femeie nu îndr ă znise vreodat ă să se arate pescenă într-o rochie care să -i scoat ă astfel în evidenţă şoldurile şi sâ nii, îşi ridica

bra ţ ele goale şi durdulii, rotindu-şi şoldurile falnice. Apoi, brusc, se fr â ngea şicâ nte ştrengă reşte: Dishab ke az Hendou mă dam Ba machine Benz ou mă dam Djone mâ n

bego In koun kadje? Ieri sear ă , câ nd mă întorceam din Indii Veneam, desigur, în ma şina meaMercedes Benz! Fiţ i sinceri şi spuneţ i acum: Cumva eu mi-am sucit şoldurile? — Nu, nu, cine-a zis a şa? Strigau bă rba ţ ii, în delir. — Madar Shuhar, soacr ă -mea, r ă spundea ea atunci. — Ba to ladje. E invidioasă pe şoldurile tale, strigau, din nou, bă rba ţ ii,înnebuniţ i. În fiecare zi, apă rea în ziar mă car o fotografie cu ea, dar nici un fotografnu ajunsese să -i facă , personal, portretul. Nosrat îl cunoştea bine pe



proprietarul teatrului Mohanrug şi reuşise să -l convingă că portretele pe care eli le va face vor rezista în timp. Ea acceptase să -l primească acasă , întrucâ t proprietarul teatrului îispusese despre el că nu era ca toţ i ceilalţ i din breasla lui, că nu o fotografiapentru bani, ci pentru ea însăşi.

În momentul în care Nosrat intra în casa lui Mahwash, Aga Djan seîndrepta cu ma şina spre gar ă , pentru a le înt â mpina pe bunici. Fagri Sadat eraa şezat ă lâ ngă el şi, în spatele ma şinii lor, se înşira o întreagă coloană deautovehicule în care se aflau rudele şi prietenii. Trenul care urma să intre în gar ă dintr-o clipă în alta; era plin cu pelerini

veniţ i de la Mecca. Că lă toria lor de întoarcere durase trei să pt ă mâ ni. Plecaser ă din Mecca în autocar, în direcţ ia Medina, de la mormâ ntul Profetului Mahomed.După aceea, pă r ă siser ă Arabia Saudit ă spre a merge în Irak, unde vizitaser ă ora şele sfinte Nadjaf şi Karbala. La Karbala se afla mausoleul Sf â ntuluiHussein, iar la Nadjaf, cel al Sf â ntului Ah. La finalul că lă toriei, traversaser ă cu

vaporul r â ul de frontier ă Arwandrud, pentru a reveni în ţ ar ă cu trenul. Toţ i se gâ ndeau la bunici şi, cu deosebire, cei mai tineri se bucurau dinsuflet de întoarcerea lor. Aceasta deoarece, după cum spunea tradiţ ia, eleurmau să le aducă daruri de la Mecca: ceasuri de mâ nă , care sclipeau înîntuneric asemeni felinarelor, şi deştept ă toare care aveau înregistrate textesfinte; inele şi br ăţă ri, pentru fete, şi centuri pe care erau inscripţ ionatemaxime pentru bă ieţ i. Cadourile de la Mecca constituiau daruri de neuitat şierau apreciate de toţ i, deoarece nu erau nişte cadouri oarecare, cumpă ratedintr-un magazin, ci daruri aduse din ora şul în care se gă sea Kaaba, casa lui

Allah. Era ora şul în care se nă scuse Mahomed şi unde tr ă ise Kadidja, femeiacea mai bogat ă din Mecca, av â nd în st ă pâ nire trei mii de că mile, o adev ă rat ă

bogăţ ie în acea epocă . Trenul care era pe punctul de a intra în gar ă era unul special, ce oprea îngă rile ora şelor principale, numai pentru a-i lă sa pe că lă tori să coboare.Compania că ilor ferate amenajase cu mult ă atenţ ie compartimentele. Cum

verdele era culoarea Islamului, decoraser ă vagoanele cu steguleţ e verzi şipuseser ă , la ferestre, f âşii de pâ nză tot verde, pe care erau scrise texte sfinte.Hagiii înşişi purtau câ te o eşarfa verde. Trenul şuier ă îndelung, înainte de a ajunge în Senedjan, şi intr ă în gar ă cu toate farurile aprinse, în clipa câ nd se opri, fanfara militar ă atacă imnul de

bun venit. Ma şina lui Aga Djan se opri în fa ţ a gă rii. Şeful de gar ă era în ţ inut ă desă rbă toare, dat ă fiind acea ocazie specială , şi, din capul scă rilor, îi ur ă bun

venit. A ştept ă ca toţ i membrii familiei să se adune, după care îi conduse într-osală în care îi primea pe oaspeţ ii de seamă . Servitorii le oferir ă ceai şi biscuiţ ipe nişte platouri fabricate special pentru compania că ilor ferate. Corul moscheiicâ nta, la microfon, texte sfinte, foarte melodioase. Femeile în v â rst ă , cu câ te un

vas cu t ă ciuni aprinşi în mâ nă , în care ardeau mirodenii, înmiresmau



încă perea. Membrii familiilor ofereau celor din jur dulciuri şi bă uturi,funcţ ionarii că ilor ferate purtau în mâ nă vase de argint cu apă de trandafiri,din care îi stropeau pe vizitatori, în semn de bucurie. Trenul cu care trebuia să se întoarcă bunicile intr ă în gar ă . Sute depelerini îşi agitau eşarfele pe fereastr ă , salut â nd mulţ imea afiat ă pe peron. Cele

trei vagoane în care se aflau că lă torii din Senedjan şi din satele învecinate seoprir ă exact în fa ţ a uşii de intrare în gar ă . Hagiii – at â t bă rba ţ i, câ t şi femei –cobor â r ă 134 unul după altul din tren, încă rca ţ i de geamantane grele, în timpce şeful de gar ă le ura „bun venit”, la megafon. — Unde sunt bunicile? Întrebă , neliniştit ă , Fagri Sadat. — Trebuie să fie încă în tren, spuse Zinat Ganum, le ştii cum sunt. Cusiguranţă , aranjează tot, ca să lase în urmă un vagon curat. — Shabbal, vrei să te duci tu să vezi unde sunt? Îl rugă Aga Djan. Teamă mi-e că trenul va pleca şi ele r ă mâ n să ordoneze, în continuare,compartimentul. Shabbal le că ut ă pe bunici, dar degeaba. Ieşi la o fereastr ă şi strigă : — Nu sunt aici! — Gr ă beşte-te să vezi şi-n celelalte vagoane, să nu se fi pierdut! Trenulera foarte lung şi Shabbal alergă dintr-un vagon în altul. Aga Djan îl anunţă peşeful gă rii: — Persoanele pe care le a ştept nu au cobor â t încă ; probabil sunt în alt

vagon şi nu ştiu că trebuie să coboare aici. Şeful de gar ă le not ă numele, merse în biroul lui, branşă microfonul şistrigă : „Anunţ important! Acest mesaj este destinat doamnelor Golbanou şiGolebeh. Trebuie să coboare aici. Repet: doamnele Golbanou şi Golebeh suntrugate să coboare aici!”

Trecur ă două minute şi cele două bunici tot nu apă rur ă . Shabbal veni în fugă . — M-am uitat prin toate vagoanele şi ele – nică ieri. Poate au cobor â t maidevreme, într-una din gă rile dinainte. Pelerinii plecau şi peronul se golea. Mecanicul intr ă în locomotiva lui, iaruşile trenului se închiser ă . Vocea şefului de gar ă r ă sună pentru o ultimă oar ă , pe peron: „Mesajurgent! Doamnele Golbanou şi Golebeh sunt rugate a se prezenta la biroulşefului de gar ă !” Controlorul mai a ştept ă o clipă , apoi se uit ă la ceas şi fluier ă . Trenul sepuse în mişcare şi pă r ă si gara, lă sâ ndu-i pe Aga Djan împreună cu ceilalţ imembri ai familiei, pe peron, privind descumpă niţ i înjur. O să pt ă mâ nă întreagă , după aceast ă înt â mplare, Aga Djan, ajutat deşeful gă rii, dă du telefoane la toate gă rile aflate între frontiera Arwandrud şiSenedjan, dar nimeni nu le v ă zuse pe bunicuţ e. Merse în vizit ă pe la toţ i hagiii

– fie bă rba ţ i, fie femei – care tocmai se întorseser ă de la Mecca, dar, la sf â r şit,nu ştia despre ele mai multe decâ t la început, într-adev ă r, le v ă zuser ă pe celedouă femei la Mecca, dar credeau că se ală turaser ă unei alte caravane.



Lui Aga Djan nu-i mai r ă mase decâ t să a ştepte r ă spunsul oficial dinpartea ghizilor că lă toriei, dar aceştia urmau să se întoarcă abia câ tevasă pt ă mâ ni mai t â rziu, după ce vor fi pus la punct toate problemeleadministrative. În mod normal, pe timp de var ă , nu ploua niciodat ă , însă acum, nişte

nori întuneca ţ i trecur ă pe deasupra ora şului, deplasâ n-du-se spre deşert,începu să plouă , câ nd se auzi bă t â nd la uşă . Shabbal aprinse lumina şi deschise. Hagiul Mustafa, cel care organizahagialâ curile, st ă tea în dreptul uşii cu două geamantane. — Bună seara! Aga Djan este? Întrebă el. — O clipă , v ă rog, merg să -l anunţ . Shabbal dispă ru, dar reveni imediat şi-l conduse pe hagi Mustafa în

biroul lui Aga Djan. Hagi Mustafa lă să valizele jos şi îşi îmbr ăţ işa prietenul. — Niciodat ă nu mi-a fost dat să v ă d a şa ceva. Este o poveste bizar ă şi nuştiu dacă trebuie s-o interpretez ca pe o binecuv â ntare, sau ca pe o tragedie.Este o binecuv â ntare, dacă ele s-au pierdut în casa lui Allah, dar este o tragediedacă , acum, se află în alt ă parte, continuă el cu tristeţ e. — Mai exact, ce s-a înt â mplat? — Uite valizele lor. Bunicile au dispă rut la Mecca, precum două pică turide apă în deşert. Le-am că utat peste tot, în Mecca, pe la toate posturile depoliţ ie şi în toate spitalele, în moschei, însă nu am dat de urma lor. Pâ nă înultima zi, au fost cu noi în caravană ; erau bine, să nă toase, fericite. Totuşi, ceva curios s-a înt â mplat: cu o or ă înainte de a pleca din Mecca spre Medina, au

venit să mă vadă . Şi-au pus valizele lâ ngă biroul meu, şi-au acoperit chipul cu v ă lul şi au plecat, f ă r ă să scoat ă o vorbă . Am crezut că voiau să meargă , pentruo ultimă dat ă , la pia ţă , să mai cumpere suveniruri, dar ele nu s-au mai întors,

iat ă , acestea sunt valizele lor. Îmi pare foarte r ă u, poate ar fi trebuit să lesupraveghez mai îndeaproape, îmi cer iertare, voi face tot ce îmi st ă în putinţă pentru a le gă si. V ă voi ţ ine la curent. Hagi Mustafa plecă , iar Aga Djan r ă mase singur cu Shabbal. — Nu cred că s-au pierdut, şi nici că nu au mai gă sit drumul, la Mecca, îispuse lui Shabbal. — Şi atunci? — S-au ascuns dincolo de perdeaua sf â nt ă , în Kaaba. Nu voiau, sau nu

vor să se mai întoarcă acasă , asta-i sigur. — De ce ar fi vrut să se ascundă ? Întrebă Shabbal, uimit. — Vor să moar ă la Mecca, este cea mai frumoasă moarte ce şi-o poatedori un musulman. După pă rerea mea, au ajuns amâ ndouă la concluzia că autr ă it destul. Au avut de ales între a se întoarce acasă şi a a ştepta să moar ă demoarte bună , şi a muri în casa lui Allah. Cine moare în Kaaba, merge direct înRai. Spune-mi: tu ce-ai alege, să fii în locul bunicilor? — Nu pot crede că au r ă mas acolo, în mod deliberat. Ce te face să creziun asemenea lucru?



— Nu pot să -ţ i explic. Sunt cel puţ in cincizeci de ani de câ nd tr ă iau cunoi în aceast ă casă . Au ascultat toate poveştile vechi şi, acum, vor să -şitr ă iască propria lor poveste. (Shabbal zâ mbi.) Să deschidem geamantanele,poate vom gă si vreo scrisoare înă untru. Shabbal deschise valizele. Erau pline cu daruri: ceasuri de mâ nă , br ăţă ri

de aur, inele, haine colorate, sclipind în lumina abajurului, gr ă mezi de cadouriminunate pentru toţ i din familie. — Ce-ţ i spuneam eu? Zise Aga Djan. Nu au lă sat nici un obiect personalîn valize, nici mă car giulgiul de la Mecca. Oricine visează să meargă la Mecca,să -şi cumpere giulgiul; este primul lucru pe care-l face un hagiu, pentru că vafi înmormâ ntat în el. Ele şi l-au pă strat şi, probabil, îl poart ă pe sub haine. — Într-adev ă r? Se mir ă Shabbal. Şi celorlalţ i ce-o sa le zicem? — Adev ă rul. Vrei, te rog, să pui valizele în spatele biroului şi, apoi, să -ichemi pe toţ i aici? Shabbal f ă cu ce i se ceruse, după care merse să -i cheme pe ceilalţ i. — Hagi Mustafa a fost aici, adineauri, spuse Aga Djan câ nd se str â nser ă toţ i în jurul biroului să u, dar, vai, nu a spus nimic nou. Va da, în continuare,telefoane la poliţ ia din Mecca. Atunci câ nd va afla ceva, ne va înştiinţ a. Toţ i erau mişca ţ i şi-l ascultau pe Aga Djan în t ă cere. — Adică nu le vom mai revedea niciodat ă ? Rosti Nasrin, fata cea mare alui Aga Djan — Nu au cum să dispar ă , poliţ ia le va gă si, zise Djawad, fiul lui Aga Djan. — Asta a şa este. Hagi Mustafa a f ă cut tot ce i-a stat în putere ca să legă sească . Cine ştie? Poate au luat trenul în alt ă direcţ ie. Sunt milioane depersoane care merg la Mecca şi tot at â tea motive. Dar bunicile au f ă cut unlucru tare dr ă guţ : i-au dat lui hagi Mustafa cadouri pentru voi. După pă rerea

mea, aceasta este dovada că ele sunt bine, acolo unde sunt. Shabbal, valizele!Mai spuse Aga Djan. Shabbal urcă valizele pe birou şi le deschise. Toţ i privir ă cu uimiresplendorile îngr ă mă dite sub ochii lor: ceasuri de mâ nă , deştept ă toare, colierede aur, papuci, bentiţ e, parfumuri, v ă luri multicolore, că măşuţ e şi genţ ioriginale. Fiecare cadou era însoţ it de un cartona ş pe care era înscris numelepersoanei că reia îi era destinat. Pentru Nasrin şi Ensi, fetele lui Aga Djan,cumpă raser ă că măşuţ e vesele, pentru fiul lui, Djawad, o caschet ă şi un ceas demâ nă , pentru Fagri Sadat – o trusă de machiaj, iar pentru muezin, un bastonpliant, un lucru cum nimeni nu mai v ă zuse. Zinat Ganum primi o antologie apoeţ ilor de la Mecca, Aga Djan – un stilou, av â nd pe capac efigia Sf â ntului Aii.Pentru Shabbal, luaser ă un ceas de mâ nă şi un val de stof ă albastru-închis, cudungi albe, subţ iri, pe care-l putea da croitorului să îi facă un costum. Toţ i erau fericiţ i şi admirau bunul gust al bunicilor, f ă ceau comentariientuziaste şi se admirau reciproc. Dar bucuria le fu, brusc, întrerupt ă de unstrigă t ce venea de afar ă . Două femei ţ ipau şi se înjurau pline de nă duf. Nu se

vedeau, de obicei, două femei cert â ndu-se, era ceva anormal, numai că , acum,cele două se certau de zor, pe acoperişul vecin, în partea dinspre bibliotecă .



— Sunt nevestele lui hagi Shishegar, spuse Zinat Ganum. Hagi Shishegar să tot fi avut şaizeci de ani. Mersese la Mecca o dat ă cu

bunicile şi tocmai se întorsese acasă . F ă cea negoţ cu obiecte din sticlă şi aveaun magazin mare, în bazar. Hagiul avea două neveste: cea în v â rst ă , Akram,cea mai t â nă r ă , Tala.

Akram îi f ă cuse hagiului şapte fete, dar el voia, cu orice preţ , un bă iat şi,ca urmare, vreme îndelungat ă , îşi că ut ă alt ă nevast ă . În cele din urmă , gă si o femeie t â nă r ă , cu care se şi însura, dar, o dat ă însurat, femeia se dovedi a fi stearpă . — Nu! Nu mă lovi! Îmi pare r ă u! Nu ştiam! Chiar nu ştiam! Spunea Talacu glas t â nguitor. Akram, însă , era ca o furie: urla, o lovea pe Tala mai abitir, o tr ă gea depă r. — Nu face asta, te rog, n-am f ă cut nimic r ă u, copiii t ă i sunt, ca şi ai mei,te rog, nu face asta. Zinat Ganum o luase pe scara de la moschee şi, ajunsă pe acoperiş, sea şeză între ele. — Ce se înt â mplă ? De ce v ă certa ţ i? — Nu-i nimic, spuse Tala, nevasta cea t â nă r ă a hagiului. — Şi-atunci, de ce te loveşte? Şi de ce v ă certa ţ i pe acoperiş? — Pentru că hagiul este acasă , de-aia, zise ea, iar eu sunt. Eu sunt. — Cum eşti? — Sunt însă rcinat ă , şopti ea. Akram, prima nevast ă a hagiului, dispă ru în întuneric, plâ ngâ nd — Tala este însă rcinat ă , spuse Zinat în gura mare, ca să o audă toat ă lumea.

— Mobarak, Mobarak! 1 se auzir ă strigâ nd, în întunericul din curte,fetele lui Aga Djan. Câ t fusese în hagialâ c, la Mecca, hagi Shishegar îl rugase pe Allah, înKaaba, să -l dă ruiască şi pe el cu un bă iat. Allah îi auzi ruga şi îi dă du doi bă ieţ iîn acela şi timp, doi gemeni! Trecur ă luni de zile şi, în casa de la por ţ ile moscheii, nu se mai auzi nicio veste despre bunici. ' Prescurtare de la Mobarak ensha Allah – Dumnezeu să -ţ i binecuv â ntezefericirea! ÎNTOARCEREA. Diminea ţă , câ nd merse la bucă t ă rie să ia micul dejun, Shabbal v ă zu ofemeie cu o valiză a şezat ă pe bancă , lâ ngă f â nt â nă . Nu o recunoscu decâ t înmomentul în care îşi lă să v ă lul să -i lunece pe umeri. R Tu eşti, Sediq? În ziua în care Galgal plecase din Senedjan, după evenimentele de lacinematograf, Sediq plecase şi ea, la Qom. Din acea zi, nu mai dă duse pe acasă . Zinat o luă în bra ţ e, o să rut ă , o întrebă ce se înt â mplase, de ce veniseat â t de trist ă acasă . Sediq îşi lă să fruntea pe umă rul mamei sale, plâ nse, darnu spuse nimic.



Zinat ştia că fata ei nu era fericit ă cu Galgal, că niciodat ă acesta nu-idă ruise o via ţă de familie normală , că nu avea voie să primească pe nimeni pela ea şi că tr ă ia mereu în încordare. Galgal lipsea adesea de acasă , o lă sasingur ă , nu-i spunea nimic din ceea ce f ă cea şi îi interzisese cu desă v â r şire să spună ceva cuiva din familia ei.

Z â mbetul ce-i înflorea mereu pe buze, câ nd era acasă , dispă ruse. Chipulei era întunecat de tristeţ e. — Ce s-a înt â mplat? Sediq nu voia să spună nimic. — Ai fugit? V-a ţ i certat? Ea scutur ă din cap. — Spune-mi, atunci, ce s-a înt â mplat? Dar ea nu spuse nimic. Sediq se plimba prin curte, cuget â nd la ceea ce se înt â mplase, de cur â nd,în via ţ a ei. Galgal plecase pentru câ teva luni, lă sâ nd-o singur ă acasă ; nu ştia nimicde soarta lui: nici unde era, nici câ nd avea să se întoarcă , într-o zi, primise oscrisoare de la el: „Nu mă întorc încă , acasă ; voi lipsi, probabil, mai mult.

Întoarce-te la ai t ă i şi nu spune nimă nui nimic!” Sediq t ă cea, însă toat ă lumea ştia că se întorsese pentru că mariajul eieşuase. Deocamdat ă , se întreba dacă va accepta să se mai întoarcă la el, încazul în care el va reveni, totuşi, acasă . Să se întoarcă în acea casă înfior ă toaredin Qom? Va mai dori să tr ă iască ală turi de el? Ştia, însă , că o femeie nu aveadreptul de a alege. Dacă el o va chema, atunci se va întoarce. „Nu, nu mă voi mai duce cu el, gâ ndi ea, şi, dacă mă va obliga, voi urlapâ nă ce toţ i credincioşii din geamie vor fi pe acoperiş.” Intr ă în bucă t ă rie şi îşi dă du, deodat ă , seama câ t de pustie era, f ă r ă

bunici.

Câ nd bunicile erau acasă , bucă t ă ria era mereu curat ă şi ordonat ă , daracum nimic nu mai era la locul lui, iar dezordinea de acolo era desă v â r şit ă .Coşul de gunoi era plin-ochi, borcă na-şele de mirodenii, înainte aranjatefrumos, în dulap, ză ceau risipite peste tot. Sediq puse tacâ murile pe masă , în sufragerie, şi, pentru prima dat ă ,după at â ta vreme, familia se reuni în jurul mesei. Nimeni nu puse întrebă ri şi nici nu se vorbi despre Galgal. Toţ i ştiau că ,dacă va fi necesar, Aga Djan va vorbi cu ea. Se bucurar ă împreună de acea sear ă şi recunoscur ă că mesele bune lelipsiser ă , în ultima vreme. După masă , Sediq munci în bucă t ă rie pâ nă seara,t â rziu. După ce spă lă vasele, se a şeză lâ ngă fereastr ă şi se uit ă absent ă la

valiza care r ă mă sese afar ă , lâ ngă f â nt â nă . Zinat o invitase să stea cu ea, darSediq refuzase. Se privi în oglinda veche din bucă t ă rie, în care se priveau mereu bunicile.Oglinda întunecat ă îi dă du de veste că începuse o nouă etapă în via ţ a ei. Toat ă ziua ezitase, dar acum ştia ceea ce avea de f ă cut. Se ridică , stinse lumina şicobor î în pivniţă . — Cine-i acolo? Întrebă muezinul. Tresă ri.



— Tu eşti, Sediq? Nu mă înşel? — Da, eu sunt. — Nu eram sigur. Zgomotul pa şilor t ă i s-a schimbat, mi-a fost greu să terecunosc. Ce cauţ i în pivniţă , în toiul nopţ ii? — O cheie; trebuie să fie într-unul din cuferele vechi.

— Ce cheie? — Aceea de la camera de lâ ngă scara moscheii, camera dintre scar ă şi

biroul lui Aga Djan. — Îţ i trebuie acum cheia aceea? Sediq că ut ă în cuferele cele vechi, dar nu o gă si. — Uit ă -te în spate, aici, în spatele bolţ ii, trebuie să mai fie un alt cuf ă r. Ia sfeşnicul, altfel nu vezi nimic, îi spuse muezinul. Într-o firidă din perete, gă si sfeşnicul şi, ală turi, o cutie de chibrituri.Sediq aprinse lumâ narea şi se apropie de cuf ă r. Că ut ă şi acolo, dar nu gă sicheia. — Ştiu că mai era un cuf ă r acolo, în dulapul din perete. Vezi, poate cheia este acolo, adă ugă muezinul. Ea aprinse lumina din atelier şi-l v ă zu pe muezin în fa ţ a cuptorului să u,arzâ nd o glastr ă . — Fii atent ă , te rog, tocmai am pus câ teva glastre acolo. Mişcâ ndu-se cugrijă printre vazele abia scoase dm cuptor, ea se duse la dulap şi îl deschise. Înă untru, at â rnau paltoane vechi, bă rbă teşti, şi bastoane. — Ai gă sit-o? — Nu, nu sunt decâ t haine. — Totuşi, acolo trebuie să fie; auzeam mereu un clinchet de chei atuncicâ nd bunicile umblau în dulap, ca să facă ordine.

Sediq dă du paltoanele la o parte şi auzi, deodat ă , un clinchet înfundat dechei. — Asta este! Le-ai gă sit! Spuse muezinul. Sediq ieşi din pivniţă , o luă pe lâ ngă biroul lui Aga Djan şi se opri în fa ţ auşii din dreptul scă rii, încercă toate cheile, una câ te una, însă numai una intr ă ,dar pe aceea nu o putu r ă suci în broască . Se întoarse în pivniţă să -l caute pe muezin. Acesta merse cu ea şi unse

broasca, apoi încercă şi el, din nou, să o descuie, însă zadarnic. — Nici nu mai ştiu de câ nd nu a mai fost descuiat ă uşa asta. Şi cheia şi

broasca sunt ruginite, zise el. Ar fi vrut s-o întrebe: „De ce ţ ii at â t să deschizi uşa asta, acum, în toiulnopţ ii? Dacă vrei să dormi undeva, poţ i foarte bine să mergi în camera dinmoschee.” însă , în loc de aceasta, mai puse puţ ină vaselină în broască şi maiîncercă o dat ă . — Acum merge mai bine, da. A intrat. A şteapt ă . Este încă blocat ă , dar,cu câ teva lovituri de ciocan, îşi dă drumul, însă dorm toţ i, şi mi-e teamă să nu-itrezesc.



În acest timp, merse, totuşi, în camera lui, de unde se întoarse cu unciocan. Lovi broasca uşor, de câ teva ori, şi o împinse în jos. — Ura! Dar tot nu înţ eleg ce vrei să faci în aceast ă camer ă , la aceast ă or ă din noapte, adă ugă el şi, f ă r ă a mai a ştepta vreun r ă spuns, se întoarse în odaia lui.

Camera era cufundat ă în întuneric. Că ut ă întrerupă torul şi observ ă că nu funcţ iona. Se duse iar în pivniţă după sfeşnic şi, apoi, se întoarse încamer ă . Înă untru, totul era acoperit cu cear şafuri albe, inclusiv covorul de pepodea. Un strat fin de praf acoperea cear şafurile. Le ridică , grijulie, şi le scoaseîn curte. În odaie, era un pat şi, lâ ngă pat, o oglindă veche. Pe un umera ş, eraat â rnat un v ă l şi, sub el, se gă sea o pereche de papuci. Pe o masă , lâ ngă pat, seaflau un piept ă n, o pudrier ă şi o trusă de machiaj. Deasupra patului, eraunişte poliţ e fixate în perete, pe care se aflau aranjate că r ţ i. Pe soba de lemne, erau un pahar pentru ceai şi o cupă , iar într-un dulap,st ă teau agăţ ate câ teva rochii. Se duse să ia două cear şafuri curate de la spă lă torie, apoi îşi luă valiza şise întoarse în camer ă . A şeză geamantanul lâ ngă şifonier, f ă cu patul. Sestrecur ă sub pă turi şi adormi. A doua zi, dis-de-diminea ţă , toat ă lumea o v ă zu cum se spetea,dereticâ nd prin camer ă : bă tu covorul, spă lă , cu grijă , geamurile de la toateferestrele. Shabbal trase un nou fir electric. Seara, lumina str ă lucea prinochiurile de geam colorat de la camera de lâ ngă scar ă , şi, pe jos, se reflectaupete roşii, verzi şi galbene. Într-o noapte, câ nd Sediq st ă tea în pragul uşii sale, uit â n-du-se la

pă tr ăţ elele colorate de lumină , proiectate pe burta ei, Aga Djan scrise în caietulsă u: „Sediq este însă rcinat ă ”. Gherila. Nişte agenţ i se pregă teau să lipească pe ziduri, la intrarea în bazar, afişecu portrete în alb şi negru ale unor bă rba ţ i must ă -cioşi, cu ochelari. Sub ele, seputeau citi urmă toarele: „Prizonieri comunişti evada ţ i! Orice informa ţ ie în ceeace-i priveşte va fi recompensat ă cu 10.000 toman. Jurnalul local publicase imediat unul din portretele prizonierilor fugari,cu titlul: „Patru terorişti periculoşi dau t â rcoale ora şului”. Mulţ imea se str â nsese deja la por ţ ile bazarului; erau grupuri de bă rba ţ ice discutau aprins între ei. Nu aveau nici o informa ţ ie despre comunişti; ştiaudoar că erau foarte periculoşi şi că nu credeau în Allah. În ziar apă ru şi un interviu cu un cioban care credea că îi v ă zuse peevada ţ i. — Erau înarma ţ i? Întrebase jurnalistul. — Da, erau că lă ri şi aveau o carabină la umă r. — Unde i-ai înt â lnit?



— N-am înt â lnit pe nimeni; eram pe cale să adun turma, alergam după ocapr ă . Deodat ă , am v ă zut patru că lă reţ i şi am priceput imediat că nu erau depe la noi. St ă teau drepţ i în şa, ca nişte sultani. Astfel de oameni nu vezi preades pe la munte. — Ai vorbit cu ei?

— Atunci, imediat, nu, dar mai t â rziu, am vorbit; nu-i puteam vedea lafa ţă , se urcau pe munte şi nu-i vedeam decâ t din spate. Mergeau spre v â rf.După mine, voiau să ajungă dincolo, la graniţ a cu Afganistanul. Deodat ă , unuldintre ei s-a întors şi m-a întrebat dacă nu aveam nişte pâ ine pentru el, şi dacă puteam să -i dau un castron cu lapte. — Le-ai dat pâ ine şi lapte? — Da, dar nu ştiam că erau comunişti. Dacă a ş fi ştiut, nu le-a ş fi dat. — Nu i-ai întrebat cine erau? — Nu; nu-l întrebi pe om, a şa, dintr-o dat ă , cine este. Am luat un castronşi am că utat o capr ă , s-o mulg. — Ce-a f ă cut câ nd i-ai dat lapte şi pâ ine? — Mi-a luat mâ na într-a lui, tni-a str â ns-o şi mi-a zis: lart ă -mă , nu-ţ i pot plă ti. — A mai zis şi altceva? — Da. A mai zis că -şi va aminti chipul meu. — Ce voia să spună ? — Nu ştiu, însă a doua zi, i-am v ă zut poza la jandarmeria de la noi dinsat. Patru terorişti! Şi eu le-am dat pâ inea mea. Majoritatea oamenilor nu ştiau cu exactitate ce se înt â mpla, dar cei careascultau, pe furiş Radio Moscova, în limba persană , erau la curent cu tot. Cei patru fugari erau membrii cei mai de seamă ai unei mişcă ri

clandestine de st â nga. Cu câţ iva ani înainte, fuseser ă aresta ţ i în timpul uneirevolte în pă durea Shomal, dintr-o provincie din nord. Conduceau grupulnumit „Nucleul silvestru”. Acea mişcare de st â nga, anti-americană , încerca să organizeze în pă durile din nordul ţă rii o revoluţ ie în vederea înlă tur ă rii şahului. Majoritatea celor ce tr ă iau în munţ i duceau o via ţă plină de lipsuri, însate, nu existau serviciile publice elementare: nici şcoli, nici dispensare, nicitelefon. Farahan, locul în care se nă scuse Hamid Ashraf, nu primea nici un felde ajutor din partea autorit ăţ ilor care, din cauza acţ iunilor politice ale acestuia,refuzau să -i ajute în vreun fel pe să teni. Hamid Ashraf era student la fizică , în cadrul Universit ăţ ii Tehnice din

Teheran, în mod paradoxal, aceast ă universitate era nucleul tuturor mişcă rilorde st â nga din ţ ar ă . Ashraf era un conducă tor t â nă r, transfug din partidulcomunist Tudeh, şi fondase o mişcare clandestină de st â nga, numit ă Fadai,mişcare ce pregă tea o insurecţ ie armat ă împotriva şahului. Să tenii era cunoscuţ i ca opozanţ i ai regimului, localitatea mai numindu-se şi „Satul Roşu”. Toţ i erau mâ ndri de Ashraf, ca şi de eticheta ce le fuseseatribuit ă .



În general, în sate nu existau aparate de radio, însă , în Satul Roşu,oamenii ascultau Radio Moscova. Din clipa în care se află că Ashraf evadase,să tenii au f ă cut să circule vestea prin munţ i, cu o repeziciune uimitoare. Toţ i locuitorii din Satul Roşu susţ ineau că interviul publicat în ziar era ofabula ţ ie, că astfel de ciobani nu exist ă , că totul nu era decâ t o minciună pusă

la cale de Serviciile Secrete. Alţ ii, dimpotriv ă , spuneau că ciobanul fusese pusanume de să teni, ca să inducă în eroare for ţ ele de poliţ ie. Pretutindeni, în ţ ar ă , simpatizanţ ii mişcă rii de st â nga vorbeau despreacest sat şi fiecare avea o pă rere personală despre 144 ceea ce se petreceaacolo. Circulau zvonuri că toate satele erau comuniste, că , în zilele desă rbă toare, arborau steaguri roşii la por ţ i şi că jandarmii şahului nuîndr ă zneau să intre, singuri, în acea localitate. Aproape toţ i să tenii de v â rst ă adult ă de prin munţ i erau analfabeţ i, darumbla vorba că , în Satul Roşu, toţ i ştiau să scrie şi să citească , întrucâ tsimpatizanţ ii mergeau, în secret, să -i înveţ e carte. Radio America difuză un reportaj despre evadarea lui Hamid Ashraf,suger â nd că acesta, împreună cu ortacii lui, gă -sisejă zduire în r â ndul să tenilor. În ziua ce a urmat difuză rii reportajului, paisprezece tancuri, escortate deelicoptere, intrar ă în sat. În munţ i, nimeni nu v ă zuse vreodat ă , de aproape, unelicopter. Muntenii se oprir ă din lucru şi merser ă pe dealuri, pentru a le privi. Cum elicopterele zburau la mică altitudine, agenţ ii de poliţ ie, înarma ţ i cupuşti, puteau fi v ă zuţ i de jos. În sat, oamenii lă saser ă uşile larg deschise,pentru ca poliţ iştii să nu le tr â ntească la pă mâ nt şi îşi exprimau protestulîmpotriva acelei intervenţ ii armate, urcâ ndu-se pe acoperişuri. Jandarmii f ă cur ă razie prin toate casele, interogar ă pe toţ i locuitorii pecare îi gă siser ă pe acoperişuri, în ciuda mă surilor de prevedere luate de

locuitori, multe uşi fuseser ă distruse, iar satul întreg fusese întors cu susul în jos. Zadarnic, însă , fiindcă nu s-a putut da de urma evada ţ ilor. Totuşi, poliţ ia reţ inu un grup de tineri care nu fuseser ă în stare a dovedică erau localnici şi nici că ar fi avut rude în acel sat. Cercet ă rile încetar ă abia la că derea nopţ ii, câ nd poliţ ia se retrase. În acea noapte, Shabbal nu se întoarse acasă . Muezinul, care auziseştirile la radioul să u de buzunar, era îngrijorat, a şa că merse direct la Aga Djansă -l anunţ e că fiul lui nu se întorsese. Aga Djan v ă zuse în pia ţ a bazarului portretele teroriştilor evada ţ i şi era lacurent cu fuga lui Hamid Ashraf. Cunoştea bine Satul Roşu, pentru că acolo seaflau nişte ateliere unde să tenii lucrau covoare pentru el. Locuitorii îlcunoşteau şi-l respectau, dar lui nu-i trecuse niciodat ă prin cap că Shabbal arfi putut avea legă turi cu mişcarea comunist ă ce acţ iona în sat. Îl a şteptase peShabbal pâ nă t â rziu, însă acesta nu apă ru. — Nu ai nici o idee unde ar putea fi? Îl întrebă pe muezin. — Diminea ţă , a venit să mă vadă , la subsol, să -mi spună că pleacă şi că se va întoarce t â rziu, dar nu credeam că at â t de t â rziu.



— O să ţ i se par ă prostesc ceea ce o să -ţ i spun: crezi, cumva, că ar puteaavea legă turi cu Farahan? — Cu ce se înt â mplă în Satul Roşu? — Am auzit prin bazar că poliţ ia a intrat în for ţă în sat, şi că au fostf ă cute numeroase arest ă ri.

— Ce legă tur ă au acestea cu Shabbal? Întrebă muezinul, uimit. — În vremuri ca acestea, orice are legă tur ă cu oricine, în ora ş, a fostagita ţ ie toat ă ziua. Nu s-a vorbit decâ t despre Satul Roşu. Acum, asta este, s-af ă cut deja miezul nopţ ii, nu ne mai r ă mâ ne decâ t să a ştept ă m. Nu trebuie să neîngrijor ă m, mai bine mergem la culcare şi vom vedea mâ ine ce este de f ă cut. Muezinul t ă cu şi porni spre camera lui. Deodat ă , Aga Djan îşi aminticeva. — A şteapt ă , strigă el! Dacă s-a dus în sat? Dacă a fost arestat? Dacă -ia şa, trebuie să că ut ă m imediat prin lucrurile lui, înainte s-o facă poliţ ia. Pentrucă , dacă -i cum cred eu, poliţ ia ne va gă si foarte repede adresa. Aga Djan se duse direct în camera lui Shabbal şi începu1, să -i caute prinlucruri. Spre uimirea lui, gă si o gr ă madă de că r ţ i, at â t sub patul lui Shabbal,câ t şi în şifonier. Era genul de literatur ă cum nu exista în biblioteca familiei:romane, nuvele, poezie modernă . Printre că r ţ i, gă si inclusiv nişte publica ţ iiclandestine care criticau violent regimul şahului, acuzâ ndu-l că ar fi fost unapendice al imperialismului american. R ă sfoi că r ţ ile, dar nu mai era timp depierdut; trebuia să se gr ă bească . Le v â r î pe toate într-un sac şi le car ă pâ nă lar â u. În acea noapte, Shabbal nu se întoarse, dar nici poliţ ia nu apă ru. A doua zi, Aga Djan merse la lucru, de parcă nimic nu s-ar fi înt â mplat.Pe la zece, sună telefonul: era şeful secţ iei de poliţ ie, care îi cerea lui Aga Djan

să meargă pâ nă la sediul poliţ iei, întrucâ t avea ceva important să -i comunice. Aga Djan îşi puse pă lă ria şi îi ceru şoferului să -l conducă . La sediu, sea şeză liniştit pe scaunul pe care i-l indicase şeful poliţ iei. — Nepotul dumneavoastr ă a fost arestat, împreună cu un grup de str ă ini,îi spuse acesta. — Arestat? Întrebă , calm, Aga Djan. Din ce cauză ? — A fost arestat în Satul Roşu. La percheziţ ie, s-a gă sit asupra lui unradio de buzunar şi o carte. — Şi ce este r ă u în a avea un radio? Toat ă lumea are un apa- ' r â t deradio, în ziua de ast ă zi. — Era branşat pe Radio Moscova. — Cred că a ţ i fost greşit informat. El locuieşte în casa moş- < cheii; la noiîn familie, nimeni nu simte nevoia să asculte Ra-> dio Moscova. — Nici nu am crezut că a ţ i simţ i nevoia să asculta ţ i; tocmai de aceea v-am chemat. — V ă mulţ umesc şi credeţ i-mă că apreciez gestul, r ă spunse Aga Djan. — Dar a ş vrea să ştiu ce că uta el în acel sat?



— Avem câ teva ateliere de ţ esut covoare în Farahan şi zeci de să teni sunt angaja ţ ii noştri. Trimit adesea oameni în control. Shabbal a ajuns acolo pentrua controla atelierele. — Dar cartea pe care am gă sit-o asupra lui este ilegală , spuse şefulpoliţ iei.

— Ce gen de carte este? — O carte despre revoluţ ia rusă . — Şi de ce spuneţ i că este ilegală ? — Este o carte scrisă de Maxim Gorki. — Cine este Maxim Gorki? — Un scriitor rus. în mod normal, dacă un student este gă sit cu o astfelde carte asupra lui, este condamnat la şase ani de închisoare necondiţ ionat ă ,dar nepotul dumneavoastr ă are norocul că v ă cunoa ştem. Avem nevoie unii deceilalţ i, în ora ş. De aceea, de ast ă dat ă îl eliberez, însă numai pentrudumneavoastr ă . — V ă mulţ umesc. Am înţ eles bine ce vreţ i să spuneţ i. Voi avea o discuţ iecu el, spuse Aga Djan, ridicâ ndu-se. Puţ in mai t â rziu, Shabbal se întoarse acasă . Aga Djan îl chemă la el în

birou. — Ai un radio şi asculţ i Radio Moscova. Poţ i să -mi explici ce înseamnă aceasta? De ce nu am fost şi eu pus la curent? — Poliţ ia exagerează . In ziua de ast ă zi, toat ă lumea are un televizor acasă şi, cu siguranţă , un aparat de radio la care sunt ascultate toate posturile. Euascult toate posturile: Moscova, America, B. B. C., dar şi posturile na ţ ionale. — Au gă sit la tine, în buzunar, o carte comunist ă . — Cartea pe care o citeam era un roman, o poveste. O carte este o carte,

personal, nu fac nici o diferenţă . Şeful poliţ iei nu are dreptul să -mi spună ce să citesc! — Ba, uite că are, din moment ce te-a arestat! — Mă poate aresta, dar nu-mi poate impune voinţ a lui. — Ce f ă ceai, în toiul nopţ ii, în Satul Roşu? — Asta este altceva; ar fi trebuit să vorbesc cu tine mai înainte, însă mi-era teamă . Nu este momentul să discut ă m despre aceasta, nu vreau să temâ hnesc. Pe de alt ă parte, dacă tac, este la fel de grav. — Spune, Shabbal! — Este ceva timp de câ nd mă aflu într-o dilemă , îndoiala creşte şi îşi facedin ce în ce mai mult loc în mintea mea. — De ce e îndoieşti, mai exact? — De tot. Nu vreau să vorbesc, pentru că încă mai am o reţ inere. Mă înţ elegi ce vreau să spun? Eu. Eu nu mai pot merge la moschee. — Dar te duci! Te v ă d mereu acolo: eşti acolo, prezent. — Nu-i vorba despre prezenţ a mea fizică . Sunt absent; îa minte îmi vinalte gâ nduri, câ nd mă întorc spre Mecca. — Ce gâ nduri?



— Nu îndr ă znesc să le exprim cu voce tare. De aceea, am crezut că eramai bine să mă îndepă rtez de moschee şi de rugă ciune. — A te îndoi este omeneşte; nu trebuie să intri în panică la primaîndoială . — Cred că sunt pe cale de a depăşi faza de îndoială . Sunt pe punctul de

a-mi pierde credinţ a, nu mă mai simt bine la moschee, spuse Shabbal dintr-osuflare. Aga Djan se ghemui în fotoliu şi Shabbal observ ă că , sub veşmâ ntul lui,îşi str â ngea în mâ nă Coranul ce-l avea în buzunar. - — Îmi pare r ă u că te mâ hnesc, spuse Shabbal. — Ceea ce spui mă mâ hneşte, cu adev ă rat, însă recunosc, şi eu amtrecut odat ă printr-o astfel de perioadă , în general, trece cu v â rsta, mai adă ugă

Aga Djan. Pe vremea mea, nu existau nici radio, nici televiziune, nici că r ţ i desoiul acesta. Toate aceste lucruri pe care le-am amintit acum te influenţ ează profund! Nu mi-e teamă , însă , întrucâ t niciodat ă nu ţ i-am creat o imagine falsă ,care să te facă să te îndepă rtezi de Allah. Tot ce pot face este să a ştept. Mai esteun lucru pe care nu trebuie să -l uiţ i: eu nu mă înşel, eu cred în tine; amîncredere în tine. Îndoiala este parte din via ţ a noastr ă . Acum, eşti obosit; mergişi te odihneşte. O să discut ă m alt ă dat ă despre acest lucru. Shabbal se retrase, cu lacrimile în ochi, câ nd Aga Djan îi puse o întrebarenea şteptat ă . — Din înt â mplare, ştii ceva despre acei terorişti evada ţ i? — Nu, r ă spunse Shabbal, dar din tonul cu care vorbise, Ag^' Djanpricepu că îi ascundea ceva. Într-o diminea ţă , foarte devreme, câ nd Aga Djan se îndrepta că tre bazar,se înt â lni înt â mplă tor cu Godsi, nebuna.

— Ce mai faci, Godsi? — Bine. — Şi mama ta? — Bine, spuse ea. — Ai ceva veşti pentru mine? — Fata lui Moshiri se plimbă prin ora ş, cu fundul la vedere. Nu pricepi ce voia să spună . Moshiri era unul dintre cei mai boga ţ inegustori de covoare din tot bazarul. Avea o fiică de vreo două zeci şi patru deani, cam să rit ă şi, ca urmare, pă rinţ ii o ţ ineau închisă în casă . — Ce-i cu fata lui Moshiri? Vrei să repeţ i ce-ai zis? Întrebă Aga Djan. Godsi se aplecă şi îi şopti: — Ai fantome în moschee! — Fantome? Cu fundul la vedere? Hai, Godsi, trebuie să mă lă mureşti! Dar ea dispă ru în prima casă unde gă si uşa deschisă . Poliţ ia primi nişte informa ţ ii conform că rora în cavoul moscheii aveau locacţ iuni dubioase. Exista presupunerea că , acolo, ar fi fost un cuib de terorişti. Seara, doi agenţ i deghiza ţ i în imami intrar ă în moschee şi se postar ă înspatele bă tr â nului imam locţ iitor, pe toat ă durata slujbei.



Câ nd slujba se încheie, ei r ă maser ă a şeza ţ i şi intrar ă în discuţ ie cuimamul, îi spuser ă că veneau din Ispahan, că voiau să ajungă în ora şul sf â nt,Qom şi că urmau să petreacă noaptea într-un han din Senedjan. Imamul îi invit ă la o cea şcă de ceai, în camera lui. Le povesti că eranumai locţ iitor şi că , dacă totul mergea cum era prev ă zut, fiul r ă posatului

Alsaberi avea să -şi încheie studiile peste un an şi va lua locul tat ă lui să u. Agenţ ii îşi bă ur ă ceaiul, supraveghind curtea interioar ă a moscheii. — Locuiţ i singur? Sau mai st ă cineva cu dumneavoastr ă ? — In moschee locuiesc singur, dar portarul este aproape întotdeaunaprezent. Moscheea este via ţ a lui, iar eu nu pot decâ t să -l apreciez pentru ceeace face. Munceşte câ t zece bă rba ţ i; vine dis-de-diminea ţă şi pleacă acasă seara,t â rziu, iar pâ nă atunci nu st ă o clipă locului. — Mi se pare mie, ori se aud zgomote în pivniţă , spuse unul dintreagenţ i, care tocmai ieşise, sub un pretext oarecare. — Moscheea este veche, nici nu se ştie câ nd a fost ridicat ă , şi-i plină detaine. Nu trebuie să mă întreba ţ i cine intr ă sau cine iese din pivniţă , pentru că nu am habar. Toate moscheile vechi sunt la fel. Uneori aud zgomote ciudate,sau pa şi care umblă prin noapte, ori voci ce abia se aud: moscheea are propriaei via ţă . Cine doarme aici trebuie să -şi înfunde capul în pernă şi să închidă ochii, f ă r ă a mai lua în seamă toate ciudăţ eniile. Spre sf â r şitul serii, auzir ă zgomot de pa şi în curte. Se ridi^ car ă , îşi luar ă r ă mas bun şi se ascunser ă în întuneric. Câ nd au fost siguri că nu-i vedeanimeni, pornir ă tiptil că tre luminatorul de la pivniţă . O siluet ă ţ inâ nd în mâ nă o lumâ nare se v ă zu intr â nd în pivniţ a moscheii.L ă sa impresia că ar că uta ceva. Ori, poate, era pe cale să îndeplinească unritual, în mâ na st â ngă , ţ inea ceva, nu se putea distinge clar ce era, nici ce

f ă cea. Silueta pă rea să vorbească cu cineva, ori vorbea singur ă , în timp ceînainta, tot mai adâ nc, spre interiorul pivniţ ei. Se auzi o uşă deschizâ ndu-se,apoi silueta dispă ru. Agenţ ii se luar ă , în linişte, după ea, cobor â r ă cu atenţ ie scara şi se oprir ă

– unul lâ ngă celă lalt – ciulind urechile. Nu aveau curajul să -şi aprindă lă mpilepe care le aveau în buzu-t nare; mai înaintar ă puţ in, orbecă ind în întunericulpivniţ ei, în direcţ ia în care dispă ruse silueta. Trebuiau să fie foarte atenţ i,pentru a nu se împiedica de mormintele din cavou. Deodat ă , auzir ă o voceslabă şi ză rir ă pe sub o uşă o geană de lumină . Agenţ ii se apropiar ă pentru a auzi mai bine: era ca şi cum cineva citea untext ori, poate, erau două persoane. Îşi lipir ă urechile de uşă şi auzir ă niştefraze întret ă iate, din care nu înţ eleser ă absolut nimic. Ală ptează -l, De-ţ i este teamă de el, Şi, apoi, în mare aruncă -l! Nu te speria Şi nu te întrista: Noi ţ i-l vom reda. Brusc, urletul unei femei sf âşie t ă cerea.



Cei doi înţ epenir ă . Se uitau unul la celă lalt, neştiind dacă urletul veneadin pivniţă ori din moschee. F ă cur ă calea întoarsă , câ t mai în linişte, şipă r ă sir ă moscheea. Femeia care strigase era Sediq. Se afla lâ ngă moschee, câ nd simţ i că oîncinge o durere cumplit ă , aiuritoare: pornea dinspre pâ ntece şi radia că tre

şale, asemeni unui junghi teribil care îi întuneca judecata. Aga Djan, Fagri Sadat, Zinat şi muezinul erau pleca ţ i toţ i' în pelerinajîntr-unul din satele din apropiere, şi urmau să se întoarcă abia a doua zi. Shabbal, care r ă mă sese acasă şi era în camera lui, auzi strigă -ţ ' tele luiSediq şi se repezi să o ajute. Alergă la ea, o ridică şi o duse; 150 în camera ei.

Ajunşi în odaie, la lumină , v ă zu că pe podea erau pete de sâ nge. O chemă peNasrin, fata cea mare a lui Aga Djan: — Sună după doctor! Eu mă duc să o caut pe moa şă . Apoi, să ri pe

biciclet ă şi pedală din toate puterile că tre r â u. Câ nd moa şa o v ă zu pe Sediq, nuspuse decâ t at â t: — Este r ă u de tot. Trebuie chemat un medic, pentru că nu mă voidescurca singur ă . — Doctorul este pe drum, spuse Nasrin, o să -l a ştept. Sediq nu mairezista, urla at â t de tare, încâ t moa şa decise că bebeluşul nu mai puteaa ştepta. — Bebeluşul vrea să iasă , dar eu, singur ă , nu reuşesc. Nu v ă d nimic,lumina-i slabă . Nasrin, du-te şi adu o lampă şi nişte prosoape! Şi ţ ine lampaaia ca lumea, nu mai fi at â t de st â ngace! Adună -te! Nasrin se apropie un pas, f ă r ă a se uita, însă , la Sediq şi ţ inu luminadeasupra capului moa şei. — Cred că medicul a venit. Spuse ea.

— Taci şi nu mişca lampa! În fa ţ a por ţ ii, opri o ma şină . Mâ inile lui Nasrin tremurau. Fata începu să îngâ ne o rugă ciune. Moa şa îi ceru lui Sediq să împingă câ t putea şi să continuesă respire adâ nc — Bebeluşul este pus de-a curmezişul, nu poate ieşi. În acel moment,Sediq scoase un strigă t şi ieşină . Medicul intr ă în camer ă . — Mereu înt â rzie doctorii ăştia, spuse moa şa, furioasă . Stau şitr â ndă vesc în pat pâ nă nu mai pot! După un travaliu de câ teva ore, şi cu ajutorul moa şei şi al lui Nasrin careîngâ na în continuare rugă ciunea ei, medicul reuşi să -l scoat ă pe bebeluş din

burta mamei lui. — Este bă iat. (Moa şa îl ţ inea pe copil de picioare, cu capul în jos.) Ceva,însă , nu-i normal. Trebui să -l scuture de câ teva ori înainte ca acesta să înceapă să plâ ngă . — Mulţ umesc, Doamne! Doctorul se duse la Sediq, scoase stetoscopul din trusă şi îi ascult ă inima. — Este epuizat ă , dar o să -şi revină .



Se apropie de moa şă , care se pregă tea să -l spele pe bebeluş în baiapregă tit ă de Nasrin. — Aici, la spate, este ceva anormal, spuse moa şa, a şezâ nd, grijulie,

bebeluşul pe burtică . Medicul îşi puse ochelarii, pipă i cu degetul coloana vertebrală a copilului

şi o studie. — Într-adev ă r, este o malforma ţ ie grav ă a coloanei, şopti el. — A şa mă gâ ndeam şi eu, spuse moa şa. Doctorul plecă . — Mama doarme, bebeluşul – de asemenea, îi spuse moa şa lui Nasrin.Lart â -mă pentru felul în care ţ i-am vorbit adineauri, în astfel de situa ţ ii, neenerv ă m mereu. O să dorm câ teva ore şi mă întorc mâ ine diminea ţă , câ t pot dedevreme. Copilul are o problemă ; doctorul va vorbi, mâ ine, cu Aga Djan. Liniştea se lă sase iar peste întreaga casă . În camera lui Sediq, lumina era aprinsă şi petele de culoare ale ochiurilor de geam se reflectau pe pietrele dincurte. Shabbal fusese puternic impresionat de ceea ce se petrecuse pestenoapte. Odinioar ă , câ nd se năştea un copil, Aga Djan îi şoptea la ure-che un

verset melodios, întrucâ t Profetul Mahomed spusese: „Primele cuvinte pe carecopilul le aude r ă mâ n întipă rite pentru totdeauna în amintirea lui, ca o frază gravat ă pe o piatr ă .” Shabbal merse în bibliotecă , luă Coranul cel vechi şi intr ă ' tiptil încamera lui Sediq. Ea dormea adâ nc, iar bebeluşul era culcat în leagă nul lui delâ ngă perete. Shabbal deschise Coranul, că ut â nd un verset melodios, dar,r ă zgâ ndmdu-se deodat ă , puse cartea într-o firidă . Se aplecă la urecheacopilului şi-i şopti un poem al celebrului poet modern Ahmad Shamloo, pe care

îl ştia pe de rost. Baar zamindje sorbie sobh Saket Sawaran baar ash En baad bar jalhajeshan. Că lă reţ ul st ă Nemişcat, Pe calul să u, Cu pletele în v â nt, împotrivadimineţ ii grele, Ca de plumb. Allah, Că lă reţ ii nu trebuie să se oprească Atunci câ nd urgia se abateasupra lor! Bebeluşul deschise ochii. ŞOP Â RL Ă . Şopâ rlă era acum în v â rst ă de un an. În acea zi, mersese de-a buşileapâ nă la f â nt â nă ; era prima oar ă câ nd se îndepă rta at â t de camera lui. Începusă se joace cu mâ nuţ ele în apă . La început, adulţ ii îl supravegheau, dar, după ceva timp, nu-i mai dă dur ă atenţ ie. Se uita la peştii roşii care, la r â ndul lor, îl fixau cu ochii lor inexpresivi.Era înt â ia dat ă câ nd vedea nişte peşti. Imita felul în care îşi mişcau gurile şigâ ngurea; era bucuros. Se mai apropie puţ in de bazinul f â nt â nii câ nd, deodat ă ,că zu în apă . Toţ i se înspă imâ ntar ă . Sediq alergă la bazin, să -l scoat ă de acolo,dar Şopâ rlă nu se lă sa prins; înota agil, urmă rind peştii.



Shabbal într ă în apă şi-l scoase pe Şopâ rlă , apoi i-l întinse mamei lui.Sediq duse copilul plâ ngâ nd în camera lui. Şopâ rlă era fiul lui Sediq şi al lui Galgal. Se nă scuse cu o malforma ţ ie acoloanei care nu-i permitea să stea în şezut. Crescu repede şi se dovedi a fi uncopil energic. Mergea t â r âş peste tot: pe sub pat, pe sub cuverturi, asemeni

unei şopâ rle. Foarte repede, descoperi drumul că tre curtea interioar ă şi, ajunsîn gr ă dină , se strecura printre plante. Mai t â rziu, îşi dă dur ă seama că nu putea

vorbi. Copiii lui Aga Djan nu suportau să -l vadă intr â nd în camerele lor şistrecur â ndu-li-se sub pă turi. De aceea îşi ţ ineau camerele încuiate cu cheia. Leera ruşine de repulsia pe care o simţ eau fa ţă de el, însă nu reuşeau să sest ă pâ nească . Toţ i ai casei au avut nevoie de mult timp pentru a se obişnui cuel, cu ideea că luau în bra ţ e un copil care aducea mai degrabă cu un animaldecâ t cu o fiinţă omenească . Bă iatul avea, şi el, preferinţ ele lui: în clipa în care-l vedea pe AmRamazan, se repezea fericit spre el. Am Ramazan îl ridica, îl punea pe umerii să i şi se plimba cu el princurtea interioar ă , ar ă t â ndu-i florile, copacii, cioara şi mâţ ele din geamie. Şopâ rlă era încâ ntat să stea şi cu muezinul, a şa că , atunci câ nd prindeaocazia, se strecura de-a buşilea în camera acestuia şi se culca sub patul lui. — Tu eşti, bă iete? Întreba muezinul, r â zâ nd. Unde-i pisica? Şopâ rlă lua bastonul muezinului şi i-l întindea: era felul lui de a-l invitala o plimbare. Muezinul mergea în curte, şi Şopâ rlă se ţ inea după el. Nimeni nu mai ţ inea minte cine îi zisese prima oar ă Şopâ rlă . Aga Djan leinterzisese copiilor să -l numească a şa, dar porecla i se potrivea at â t de bine,încâ t acesta îi r ă mase numele.

Aga Djan alesese, pentru actele de identitate, frumosul prenume „SejjedMohammad”. Copilul nu reacţ iona la auzul numelui să u din acte, însă , câ ndauzea „Şopâ rlă !” se ţâ ra în mare viteză spre persoana care-l striga. Şopâ rlă apar ţ inea, în egală mă sur ă , lumii necuv â nt ă toarelor şi celei aoamenilor. Toţ i acceptar ă aceast ă situa ţ ie şi mama lui încet ă să se mai revolte: eradestinul lui! Galgal ieşise din via ţ a lor, dar revenise prin Şopâ rlă . Bă iatul avea chipullui Galgal. Se furişa în patul lui Sediq şi punea mâ nuţ ele pe ea. La început, îlrespingea, însă , cu timpul, îl accept ă . Câ nd îşi vedea nepotul mergâ nd t â r âş prin curte, asemeni unei şopâ rle,Zinat Ganum plâ ngea în t ă cere. Gâ ndea că aceasta era o pedeapsă de la Allah.Fusese pedepsit ă pentru că nu avusese suficient ă grijă de înt â iul ei nă scut,

Abbas, care se înecase din cauza neglijenţ ei sale, şi pentru pă catul îngrozitor pecare-l comisese în moschee. Imamul locţ iitor îi ceruse, atunci, în cavou, ceea ceorice bă rbat ar fi cerut unei femei pe care o dorea, însă ea f ă cuse un lucru pecare nici o femeie de rangul ei şi cu situa ţ ia ei nu l-ar fi acceptat.



Fructul seminţ elor pe care singur ă le să dise cu ceva timp în urmă eraŞopâ rlă . Ziua în care Şopâ rlă că zu în f â nt â nă se adeveri a fi, pâ nă la urmă , unaimportant ă şi frumoasă pentru întreaga familie. Ahmad, fiul r ă posatului Alsaberi, îşi terminase, în cele din urmă , studiile

de imam şi se întorsese de la Qom, pentru a duce mai departe munca tat ă luisă u. Ceremonia hirotonisirii urma să aibă loc în câ teva zile şi toate rudele

veniser ă să vadă evenimentul. Era o să rbă toare cum nu se vede decâ t o dat ă în via ţă , ce marca începutul unei noi perioade în via ţ a ora şului. Era de la sineînţ eles că şi rela ţ i-i ile moscheii cu bazarul se vor schimba, a şa că toţ i erauextrem de curioşi să vadă cum va conduce Ahmad moscheea. Aga Djan mersese cu o să pt ă mâ nă înainte la Qom, pentru a participa laceremonia de confirmare a lui Ahmad ca imam. 154 petrecuse noaptea în ora ş,împreună cu Ahmad, pentru a vorbi amâ ndoi, pe îndelete, despre îndatoririleimportante ce urmau a-i reveni, în calitate de imam al moscheii. Aga Djan îl considera pe Ahmad lipsit de experienţă ; era însă un imamt â nă r şi frumos, îmbr ă cat mereu corect şi cu o ţ inut ă demnă ; se parfuma şipurta un turban mai mult sau mai puţ in modern, hi plus, era înzestrat cu o

voce sonor ă , bă rbă tească , discursurile îi erau pă tima şe şi câ nta, pe dinafar ă ,cu un har înnă scut, textele din Coran. Cu timpul, aveau să vadă toţ i de ce eraîn stare. Ahmad sosise în ajun, cu o valiză , iar Aga Djan îl condusese imediat în

bibliotecă , pentru a vorbi cu el despre discursul pe care avea să -l ţ ină cu ocazia hirotonisirii ca imam al moscheii Djome; t â nă rul avea, însă , alte priorit ăţ i. Îşi a şeză valiza pe masă , o deschise, scoase dină untru un veşmâ nt

frumos de imam şi că ut ă din priviri un umera ş pe care să -şi at â rne hainele. — De ce nu exist ă un umera ş în aceast ă camer ă ? Întrebă el, iritat. — Poţ i să -ţ i at â rni hainele în camera ta, r ă spunse Aga Djan. Ahmad înfipse un creion între că r ţ ile de pe unul din rafturile bibliotecii şiîşi agăţă de el veşmâ ntul. Apoi, îşi scoase obiectele personale şi spuse: — Unde le pot aranja? Am nevoie de un dulap în bibliotecă . _ — Îţ i poţ i pune lucrurile în camera ta, rosti Aga Djan, f ă r ă a-şi pierdecalmul. — Vreau să le am aici, insist ă Ahmad. Conştient că nu era momentul potrivit pentru discuţ ie, Aga Djan zise: — Cred că ai nevoie să te odihneşti. Vorbim mâ ine, la mine în birou.

Apoi, ieşi din camer ă . Noaptea, t â rziu, scrise în jurnalul pe care-l ţ inea pentru moschee: „Noulimam va fi confirmat în funcţ ie, mâ ine. Ahmad a sosit. Din felul în care secomport ă , îmi dau seama că lucrurile s-au schimbat. Este altfel decâ t tat ă l luişi decâ t toţ i ceilalţ i imami pe care i-am cunoscut. Nu am dreptul, încă , să am

vreo îndoială privitoare la felul lui de a fi. Este la început şi vreau să cred că se



va dezvolta deplin. Ceea ce ştiu sigur este că , acum, avem un imam încâ nt ă tor,îl iubesc mult şi sunt curios să v ă d în ce direcţ ie ne va conduce”. Vineri, pe la ora zece, bazarul se închise. Mii de persoane se aflau în fa ţ amoscheii pentru a asista la slujba de hirotonisire a noului imam. Ceremoniilede acest fel erau, de regulă , sobre, f ă r ă fast. Rugă ciunea urma să se ţ ină afar ă ,

în fa ţ a moscheii, unde fuseser ă deja întinse zeci de covoare. Agenţ ii de poliţ ie patrulau prin cartier şi câ teva camioane de solda ţ iînarma ţ i, gata oricâ nd de intervenţ ie, se aflau postate pe str ă duţ ele din jurulmoscheii, fapt neobişnuit în Senedjan. În cursul ultimilor doi-trei ani, situa ţ ia din ţ ar ă se schimbase complet, în

Teheran, la Universitate, studenţ ii protestau împotriva şahului, iar sloganul:„Jos America!” se auzea, de-acum, în mod regulat. Regimul se temea de apariţ ia unor eventuale conflicte pe stradă . Aga Djan se mai uit ă o dat ă , împreună cu Ahmad, peste ceea ce avea să spună , după care îşi puse pă lă ria şi plecă cu gâ ndul să meargă la moschee. — O zi bună şi veselă ! Exclamă hagi Shishegar, vecinul, care mergea şi ella moschee, cu cei doi gemeni. — Dacă a şa o să vrea Allah! R ă spunse bucuros Aga Djan. — Pot să v ă fiu de folos în vreun fel? Azi sunt cu totul la dispoziţ iadumneavoastr ă , adă ugă Shishegar. — Mulţ umesc pentru intenţ ie, am rezolvat totul. Ei sunt gemenii? — Da; în ziua de ast ă zi, copiii cresc repede, la fel ca şi fiuldumneavoastr ă , r ă spunse hagiul. — A şa este, Djawad este de-acum adolescent. Aga Djan o v ă zu pe nebuna de Godsi ieşind din casă . — Mă bucur să te rev ă d, Godsi. Vine şi mama ta la ceremo-f nie? Întrebă

Aga Djan. — Şi-a cumpă rat chiar şi un v ă l negru. — Mă bucur de venirea ei. < — Dar nu va veni. — De ce?; — Şi-a r ă t ă cit v ă lul cel nou, spuse Godsi. — Şi-a r ă t ă cit v ă lul? Nu i l-ai ascuns tu, din înt â mplare? Z â mbi AgaDjan. — Nu, nu eu. — Atunci cum se face că i-a dispă rut dintr-o dat ă v ă lul? — Nu ştiu; l-a că utat toat ă noaptea, dar nu l-a gă sit. — Cu siguranţă îl va gă si la vreme ca să poat ă veni la ceremonie, zise Aga Djan continuâ ndu-şi drumul. — Fata cea nebună a lui Moshiri merge pe stradă , cu fundul gol; ieri aluat-o de la capă t, şopti Godsi. — Ştii ce-o să faci tu? Vei merge la noi. Ahmad tocmai s-a îmbr ă cat cu

veşmâ ntul de imam şi-ţ i va da nişte bani. Du-te repede!



Godsi intr ă în casă , iar Aga Djan ieşi în stradă unde lumea se adunasedeja pentru ceremonie. Un bă rbat cu un aparat de filmat pe umă r ieşi din mulţ ime şi îşi orientaobiectivul spre Aga Djan. — Eşti foarte elegant, cu pă lă rie şi costumul acesta bleumarin, cu dungi

albe, zise cameramanul. — Tu eşti, Nosrat? Întrebă Aga Djan, vesel. Dacă ai şti ce mă bucur.Credeam că nu mai vii. Câ nd ai sosit? — Adineauri, cu trenul de noapte. Viceprimarul str â nse mâ na lui Aga Djan, felicit â ndu-l. — În numele cerului, de ce au venit camioanele militare? — Să dea mai mult ă prestanţă ceremoniei, spuse viceprimarul,însoţ indu-l pe Aga Djan pâ nă la por ţ ile moscheii, unde se aflau şeful poliţ iei,reprezentanţ ii jandarmeriei, funcţ ionarii din provincie, directorul spitalului şidirectorii şcolilor. Nosrat mergea în spatele lui Aga Djan, filmâ nd totul. Aga Djan se bucurade interesul manifestat de autorit ăţ i, dar, în acela şi timp, se şi mira. Pe

vremuri, era un lucru normal să fie prezenţ i toţ i la să rbă toarea moscheii, însă ,în ultimii ani, veniser ă din ce în ce mai rar pe la moschee. De aceea, Aga Djannu se a şteptase să -i vadă . Şi mai curios era faptul că nu recunoştea pe niciunuldintre toţ i funcţ ionarii; erau, pentru el, numai chipuri noi. Nosrat îl filmă pe Aga Djan câ nd acesta vorbi cu şeful poliţ iei. Deodat ă Godsi, nebuna, îl trase de mâ necă şi-i şopti la ureche: — Mama nu poate veni, i s-a furat v ă lul cel negru, iar nebuna de fat ă alui Moshiri merge pe stradă în fundul gol. Aga Djan îl chemă pe Shabbal:

— Shabbal, vrei să o conduci pe Godsi între femei? În depă rtare se v ă zu o coloană de ma şini Mercedes, negre. Aga Djan îlanunţă pe muezin că urma să vină ayatollahul Golpajeghani. — Allaho Akbar! Strigă muezinul. Mulţ imea se luă după el: — Salle alia Moammad a alle Mohammad! Slav ă lui Mahomed şiurma şilor să i! Nosrat se urcă pe acoperişul plat, pentru a avea o mai bună vedere deansamblu. Ayatollahul Golpajeghani era unul dintre cei mai cunoscuţ i. Venisespecial de la Qom pentru a ratifica hirotonisirea lui Ahmad. Aga Djan, împreună cu toţ i reprezentanţ ii ora şului, merse să -l înt â mpine,ală turi de alaiul studenţ ilor. Aga Djan îl ajuta să iasă din ma şină , îi dă du bastonul, îl să rut ă şi-lconduse, ţ inâ ndu-l de bra ţ , spre fotoliul maiestuos, ce fusese adus acolospecial pentru el. Godsi apă ru din nou. — Shabbal! Strigă Aga Djan, iritat.



Shabbal o luă pe Godsi, în ciuda protestelor ei. Acum, dacă ayatollahul venise, ceremonia putea începe. Ahmad apă ru pe trotuarul din fa ţ a moscheii,înconjurat da şase imami tineri. Muezinul strigă : — Allaho Akbar! Ahmad se îndrept ă spre ayatollah, împreună cu ceilalţ i şase, îngenunche

în fa ţ a lui şi-i să rut ă , cu solemnitate, mâ na. Ayatollahul îşi puse uşor mâ na pe turbanul lui Ahmad şi în-” cepu să psalmodieze: ( Gol auzo berabelfalag > Men sharre mă galagh. Cel ce-a f ă cut r ă să ritul! Să ne scape de r ă ul > întunericului, Atunci câ nd el înv ă luie tot. Să ne scape de r ă ul femeilor Ce suflă peste noduri. Aga Djan îi întinse veşmâ ntul tradiţ ional de hirotonisire, pe care sedusese să -l ia din camera comorilor, din moschee, Veşmâ ntul era decorat cupietre preţ ioase şi îl purtaser ă într-o astfel de zi toţ i imamii dinaintea lui. După ce se îmbr ă că , Ahmad se îndrept ă spre covorul cel vechi derugă ciune. Aga Djan şi ayatollahul luar ă loc în spatele lui, la o anumit ă distanţă . Câ nd ei se a şezar ă , mulţ imea se a şeză , de asemenea. — Allaho Akbar! Repet ă muezinul. Ahmad se întoarse cu fa ţ a că tre Mecca şi intona prima lui rugă ciuneoficială . Exact în acel moment, o femeie t â nă r ă ieşi de pe una din str ă duţ ele cedă deau spre moschee. Purt â nd un v ă l negru, nou, şi av â nd în picioare niştepantofi roşii, cu tocuri, femeia merse întins că tre Ahmad şi se opri drept în fa ţ alui.

Aga Djan o v ă zu, dar nu putea întrerupe rugă ciunea ca să o alunge deacolo. Femeia îşi desf ă cu v ă lul şi îşi ar ă t ă piciorul drept: piciorul era gol.

Ahmad închise ochii şi încercă să se concentreze asupra rugă ciunii. — Allaho Akbar! Spuse Aga Djan, cu intenţ ia de a o alunga, dar ear ă mase pe loc. Apoi, f ă cu o piruet ă , f â lf â indu-şi v ă lul negru în jurul trupului şilă sâ nd astfel vederii tot ce era dedesubt: femeia nu purta nimic pe sub v ă l. — Allaho Akbar! Bă tr â nul ayatollah, care se ruga cu ochii închişi, era at â t de cufundat înrugă ciunea lui, încâ t nici nu observ ă ce se înt â mplase. Deschise ochii numaiatunci câ nd Aga Djan strigă pentru a treia oar ă : „Allaho Akbar!”, dar, neav â ndochelarii, nu v ă zu decâ t o umbr ă neagr ă . Femeia lă să v ă lul să -i lunece pâ nă îndreptul sâ nilor şi f ă cu o alt ă piruet ă , privind sfidă toare. Aga Djan fu obligat să -şi întrerupă rugă ciunea; întinse mâ na, s-o acopere cu v ă lul. Femeia dă dudrumul v ă lului să cadă şi o luă la fugă spre mulţ ime. Din două salturi, AgaDjan o prinse şi o apucă de talie. Shabbal îi aruncă v ă lul, el îl prinse din zbor, oînveli pe femeie dintr-o mişcare, strigâ nd: — Fagri!



Fagri Sadat, care se apropiase deja, o luă pe femeie pe trotuar, lâ ngă ea,în partea unde se rugau toate. Ahmad dă du dovadă de o mare st ă pâ nire de sine şi reuşi să se roage, încontinuare, ca şi cum nimic nu s-ar fi înt â mplat, fapt ce-i determină şi pecredincioşi să -l urmă rească doar pe el, f ă r ă a lua în seamă spectacolul pe care

îl dă dea femeia. Dar Aga Djan, care o atinsese pe femeia goală , nu mai avea dreptul de ase ruga. Intr ă în moschee şi se îndrept ă , apoi, spre f â nt â nă . El, care nu priviseniciodat ă vreo alt ă femeie în afar ă de soţ ia lui, ţ inuse de talie o femeiedezbr ă cat ă , încă mai simţ ea în palme că ldura dulce a sâ nilor ei. Îşi scoasehaina, îşi suflecă mâ necile că măşii, îngenunche în fa ţ a bazinului f â nt â nii şi îşicufundă mâ inile, pâ nă la coate, în apa r ă coroasă . Nu fu, însă , de ajuns. Se aplecă mai mult, intr ă cu capul în apă şi st ă tua şa câ t putu de mult. Câ nd ieşi la suprafa ţă , trase adâ nc aer în piept, se ridică ,îşi şterse fa ţ a cu batista, îşi puse haina pe el şi ieşi calm. Nosrat filmase totul. Opiu. Era din nou lumină în spatele ferestrelor bibliotecii. Şi, de asemenea, dincâ nd în câ nd, divergenţ e inevitabile, datorate, în general, cerinţ elor imamului. Fagri Sadat adusese în casă o fat ă t â nă r ă , din Djirja, ca s-o ajute peSediq, întrucâ t, după na şterea lui Şopâ rlă , nu mai avea timp să facă totulsingur ă . Servitoarea se numea Zara, era îndemâ natică şi se apucă de treabă imediat. Bucă t ă ria r ă mase, însă , domeniul exclusiv al lui Sediq: acolo se simţ ea în largul ei şi îşi afla liniştea, îşi dedica tot timpul pregă tirii meselor. Acum, câ nd moscheea avea, în sf â r şit, imamul ei titular, şi nu mai erau

preocupa ţ i de aceast ă problemă , toat ă lumea începu să vadă câ t de necesar ă fusese prezenţ a bunicilor. Ele organizau totul în linişte, şi, în casă , totulmergea ca pe roate; după plecarea lor, cinci femei nu reuşeau să dea de captreburilor şi să lucreze în ritmul în care lucrau ele. Zinat Ganum le propusese de mai multe ori să o angajeze pe Azam Azam,femeia care, alt ă dat ă , îşi ameninţ ase soţ ul cu un cuţ it, dar Fagri Sadat nici nu

vru să audă . De câ nd venise Zara, totul mergea din nou ca pe roate. Era foartemuncitoare, însă distant ă şi timidă , at â t de timidă că nu îndr ă znea să se uite înochii celor ce vorbeau cu ea. — Este bine că -i timidă , altfel ar putea apă rea probleme, la câţ i bă rba ţ itineri sunt la noi în familie! Spuneau femeile din casă . Zara era o fat ă frumoasă , mai exact spus, o femeie frumoasă şi împlinise,de cur â nd, două zeci de ani. La şaisprezece ani, familia o mă ritase cu un bă rbatmult mai în v â rst ă decâ t ea, dar fiindcă , după patru ani, nu r ă mă sese încă însă rcinat ă , soţ ul ei o trimisese înapoi, la pă rinţ i. Familia ei era foarte fericit ă că fata lor fusese angajat ă ca servitoare încasa de lâ ngă moschee şi spera că va r ă mâ ne mult ă vreme în serviciul lor.



Odinioar ă , bunicile îşi dedicau o parte din timpul lor imamului Alsaberi. Ahmad nu avea nevoie de îngrijiri, ca tat ă l lui. Zara f ă cea treburile f ă r ă să scoat ă un cuv â nt, nimeni nu-şi dă dea seamacă era în casă şi nu deranja pe nimeni. Intra cu teamă , parcă , prin camere,deretica, str â ngea farfuriile murdare, o ajuta pe Sediq să aibă grijă de Şopâ rlă ,

spă la geamurile, dă dea de mâ ncare la peşti, mă tura frunzele uscate şi mergeaîn pivniţă să vadă dacă muezinul avea nevoie de ceva. Ştergea praful în biroullui Ahmad, îi schimba cear şafurile şi îi că lca toate că măşile. Întors acasă , după rugă ciunea de diminea ţă , Ahmad se strecura la loc înpat şi dormea pâ nă la pr â nz, uneori, chiar pâ nă pe la două după -amiaza, ceeace nici un imam din familie nu f ă cuse înaintea lui. De fapt, r ă mâ nea în patpâ nă ce Zara bă tea la uşa lui şi îi spunea: — Masa este gata, imamule! În fiecare diminea ţă , înainte de rugă ciune, ea îi ducea o felie de pâ ine cuunt şi miere. Bă tea la uşă încetişor şi şoptea: — V-a ţ i trezit? — Intr ă ! R ă spundea Ahmad de sub pă turi. Ea punea, timidă , platoul pe o mă suţă lâ ngă pat şi pleca. Nimeni nu-iceruse să -l servească pe Ahmad; se înt â mplase, pur şi simplu. Iar Ahmad era mulţ umit de Zara. Într-o diminea ţă , câ nd Zara veni să -l trezească pentru a se duce lamoschee, el se întoarse în pat şi adormi la loc. Câ nd îl trezi a doua oar ă , seîmbr ă că la repezeală şi se gr ă bi să iasă . Deodat ă , se opri lâ ngă f â nt â nă ,îngenunche în dreptul gurii de scurgere a apei şi urină acolo. Zara îl priveaperplex ă : nimeni nu mai f ă cuse vreodat ă a şa ceva, era un lucru interzis. Ştia deasemenea şi că oricine altcineva ar fi v ă zut, s-ar fi f ă cut că nu vede un astfel de

gest. Într-o diminea ţă , câ nd Zara tocmai pusese platoul cu micul dejun lâ ngă patul lui, Ahmad o prinse de mâ nă şi o trase cu blâ ndeţ e lâ ngă el. T â nă rafemeie se apă r ă un moment, apoi cedă . Atunci, el o apucă de după talie şi otrase sub pă turi. Ea îşi str â nse automat coapsele. — Enkahto wa zawadjto! Îi şopti Ahmad la ureche. Zara t ă cu. — Enkahto wa zawadjto! Repet ă Ahmad. Zara t ă cu. — Enkahto wa zawadjto! Şopti Ahmad pentru a treia oar ă . — Gabeltol rosti Zara cu voce dulce şi îl primi în ea. Ceva mai t â rziu, ease dă du jos din pat, îşi puse v ă lul şi spuse cu blâ ndeţ e: — Este t â rziu. Trebuie să mergeţ i la moschee. În timpul rugă ciunii de vineri, moscheea era înţ esat ă de numeroase femeitinere care veneau special pentru Ahmad. Avea el un fel al lui de a vorbi, cutotul şi cu totul altfel decâ t Alsaberi ori Galgal! Predicile lui, în care inseraingenios elemente de politică , erau astfel gâ ndite încâ t nu-i speriau pecredincioşi ci, dimpotriv ă , le suscitau interesul. Ancheta f ă cut ă de serviciile secrete nu dezv ă luise nici o legă tur ă întreimam şi primejdioasele mişcă ri religioase din Qom. După toate aparenţ ele, era





oar ă eram la Ispahan; este un ora ş luminos. Locuitori ai Ispahanului, omagiilemele! Destina ţ ia urmă toare a fost Kashan; Kashanul este foarte iubit delocuitorii să i. Locuitori ai Kashanului, omagiile mele! În ultima să pt ă mâ nă , mă aflam la Khomein: vizitam pentru prima dat ă acest ora ş binecuv â ntat. Khomeineste un loc aparte, iar locuitorii lui sunt oameni extraordinari. Khomeini,

omagiile mele!” Spunâ nd „Khomeini”, se referea la locuitorii din Khomein, dar, deodat ă ,toţ i interpretar ă cuvintele lui într-un alt sens şi începur ă a striga: „Salam barKhomeini!” Aga Djan jubila. Ştia că nu degeaba f ă cuse Ahmad acea remarcă , cipentru că urma linia conduitei impuse din Qom. Aga Djan primi un mesaj secret din Qom, din care află că Galgal trecuseclandestin în Irak, pentru a se ală tura lui Khomeini. Galgal era viclean, nu se ducea el degeaba în Irak! Cu siguranţă simţ isecă , într-o zi, Khomeini urma să preia puterea şi să instaureze RepublicaIslamică . Aga Djan înţ elese atunci de ce Galgal îşi neglijase at â ta vreme soţ ia şicopilul. Cu toate acestea, nu erau încă semne că s-ar schimba puterea, ori că ar începe revoluţ ia. Erau cei mai frumoşi ani ai dictaturii şahului; chiardeclarase de cur â nd, într-un interviu pentru The Times, că era mulţ umit defaptul că ţ ara lui era o oază de pace. America se temea de Uniunea Sovietică şi nu putea imagina unconducă tor mai bun pentru Iran decâ t şahul. Şahul cumpă ra din America, decâ nd era la putere, avioane şi armele cele mai moderne şi plasa o mare parte a

veniturilor obţ inute din v â nzarea petrolului iranian în bă ncile de peste ocean.Şahul era convins că America îl considera cel mai bun conducă tor pentru Iran.

Din acest motiv, credea orbeşte în sprijinul americanilor şi era sigur că nu-l vor lă sa nicicâ nd să cadă . Nu vedea de ce s-ar teme de un om precum Khomeini,aflat în exil în Irak, a şa că îşi pregă tea fiul, liniştit şi cu toat ă convingerea,pentru ziua câ nd avea să -i urmeze la tron. În timp ce Ahmad se dedica exclusiv acţ iunilor moscheii, Shabbal sepregă tea să intre la Universitatea din Teheran. Ar fi vrut să studieze literaturapersană , dar Aga Djan îl sf ă tui să se r ă zgâ ndească . — Literatura persană o poţ i studia şi singur, acasă , nu ai nevoie să mergila universitate. Ai înclina ţ ii spre ştiinţ ele exacte; mergi mai degrabă sprematematică , studii tehnice ori administrarea întreprinderilor. Sunt suficienţ iclasici la noi, în bibliotecă , familia are nevoie de un spirit modern. Câ nd plecă definitiv de acasă , pentru a merge la Teheran, Aga Djan îlînsoţ i personal, în ma şină , pâ nă la gar ă . ' — Sunt nişte lucruri pe care nu ştiu dacă trebuie să ţ i le spuflj sau nu,murmur ă Shabbal, câ nd se aflar ă în ma şină . — Ce lucruri? Întrebă Aga Djan. — L-am v ă zut de mai multe ori pe Ahmad, pe acoperişul moscheii, câ ndse pregă tea să fumeze în spatele cupolei. Că fumează sau nu, este treaba lui,



dar ţ igă rile nu au nimic de-a face cu funcţ ia de imam. In plus, se înt â lneşte înmod regulat cu persoane str ă ine, pentru a fuma opiu. Am considerat de datoria mea să -ţ i spun. — Este bine că mi-ai spus, rosti Aga Djan după ce t ă cu o vreme; o să v ă dce pot face. Exist ă şi altceva ce ar trebui să ştiu?

— Nu. De fapt. Ii plac foarte mult femeile; l-am v ă zut în moschee: îşipermite fa ţă de femei gesturi nedemne de un imam. — Am remarcat şi eu acest lucru. Trebuie să fie cu mult ă bă gare deseamă , fiindcă avem mulţ i duşmani în ora ş. Ajunşi la gar ă , Aga Djan îl însoţ i în t ă cere pe Shabbal pâ nă la tren. Decâ nd Shabbal îi vorbise despre faptul că simţ ea că îşi pierdea credinţ a, despreîndoielile ce-l mă cinau, nu mai reveniser ă 164 asupra subiectului. Aga Djanîncercase, în câ teva r â nduri, să -l redeschidă , dar Shabbal evita orice nouă discuţ ie pe acea temă . Ca urmare, pentru o vreme, îi dă du pace. Acum, fiind peperon, înainte ca Shabbal să plece de acasă , Aga Djan ar fi vrut să -i spună să fie prudent, acolo, la universitate. Shabbal, însă , nu-i dă du r ă gaz: îl cuprinsepe Aga Djan în bra ţ e, îl să rut ă şi urcă în tren. Aga Djan r ă mase pe peron, pâ nă ce trenul se puse în mişcare şi dispă ru

vederii lui, cu totul. Aga Djan începu să -l supravegheze îndeaproape pe Ahmad. Într-o sear ă ,o v ă zu pe Zara ducâ nd un platou în biblioteca în care Ahmad se pregă tea decitit, la o or ă absolut nepotrivit ă , şi decise să vadă ce avea de gâ nd. Printr-ocr ă pă tur ă a perdelei, o v ă zu pe t â nă ra femeie aplecâ ndu-se pentru a a şeza pe

birou platoul pe care se aflau un pahar cu ceai şi o cupă de curmale. Ahmad îşistrecur ă o mâ nă în bluza ei, iar fata nu se mişcă , lă sâ ndu-l să -şi vadă detreabă , de parcă toat ă seara ar fi fost a lor. El se ridică , îi suflecă fusta şi o lipi

de una dintre biblioteci. A doua zi, Aga Djan o chemă pe Zara la el în birou. Ea se a şeză , timidă . — Vreau să -ţ i spun că sunt foarte încâ ntat de munca pe care tu o faciaici. Nu ne-am putea dori o servitoare mai bună ! Dar. Îl eviţ i pe Ahmad sau îţ ifaci bagajul! Am vorbit limpede? Zara, înspă imâ ntat ă de duritatea vocii lui Aga Djan, nu era în stare să articuleze nici un cuv â nt. — Am vorbit limpede? Umilă , ea dă du din cap în semn că da. — Ce-o să faci? Vrei să r ă mâ i aici, ori vrei să te trimit la pă rinţ ii t ă i? — Vreau să r ă mâ n aici, spuse ea cu glas tremur ă tor. — Foarte bine! În cazul acesta, poţ i să te apuci de lucru. Muezinul aremult mai mult ă nevoie de tine decâ t Ahmad; ocupă -te de el, dacă se înt â mplă să nu mai ai nimic altceva de f ă cut. Poţ i pleca. Seara, după rugă ciune, Aga Djan îi ceru lui Ahmad să -l însoţ ească într-oplimbare de-a lungul r â ului. In timp ce mergeau pe malul apei, în luminaapusului, Aga Djan îi vorbi lui Ahmad pe un ton foarte ferm. După o scurt ă introducere, îl f ă cu să înţ eleagă că nu tolera felul vulgar în care se purta fa ţă de



femei şi că nu se mai punea problema să continue să fumeze opiu în moschee.Dacă Ahmad va refuza să se conformeze, Aga Djan se va vedea obligat să -ilimiteze libert ăţ ile. — Nu ai nimic să -mi spui? Ahmad nu r ă spunse nici la aceast ă întrebare, după cum nu r ă spunsese

la celelalte. La câ teva zile după aceast ă discuţ ie cu Ahmad, Aga Djan îl întrebă petat ă l celui mai vechi negustor de covoare din ora ş dacă ar fi de acord să -şi deafata după Ahmad. O lună mai t â rziu, familia fetei organiza nunta celor doi tineri. Spremiezul nopţ ii, mireasa fu condusă la casa ginerelui, într-o calea şca frumosîmpodobit ă . Ajunsă acolo, i se dă du una dintre camerele de la catul de sus.Pentru cele şapte nopţ i de nunt ă fu pregă tit, însă , salonul invita ţ ilor. Ahmad avu o să pt ă mâ nă de concediu, timp în care restul familiei plecă în

vacanţă , la Djirja, pentru a-i lă sa liberi pe tinerii însur ăţ ei. Ahmad avea pe el haine lungi, din bumbac, care-i permiteau să se miştesprinten şi să se simt ă în largul lui. Se purta ca un prinţ ce-şi conduce t â nă ramireasă la castel. Soţ ia lui se numea Samira, avea optsprezece ani şi era de o frumuseţ eclasică , în noaptea nunţ ii, Ahmad o fermeca şi f ă cur ă dragoste pâ nă în zori,câ nd adormir ă înlă nţ uiţ i. Pe la ora unu după -amiaza, merse la Am Ramazan, în fumoar, undeacesta pregă tise, special pentru el, o cutie cu opiu regal. Ahmad îi ceruse personal lui Am Ramazan să -i aducă opiu, timp de şaptezile, pentru că drogul îi st â rnea dorinţ a şi îl ajuta să -şi menţ ină energiasexuală .

După ce fuma un sfert de rulou de opiu, se întoarse în odaie, lâ ngă t â nă ra-i soţ ie, şi se strecur ă în a şternut. Samira aduse pe lume o fetiţă , Masud. Toţ i o primir ă cu bucurie pecopilă , dar a şteptau un bă iat care să ducă mai departe numele tat ă lui să u. Pe atunci, încă venea lume mult ă la moschee, iar Ahmad ţ inea niştepredici cu adev ă rat captivante. Era un povestitor înnă scut şi prezenta istoriiledin Coran într-un fel aparte. Cuvintele-i meşteşugite îi purtau pe cei ce-lascultau în timpurile trecute, în epoca în care tr ă ia Profetul Mahomed şi f ă ceadragoste cu iubita lui, Aişe, pe acoperiş. În acea vreme, Mahomed interzisese accesul trubadurilor în cetate: niciun musulman nu avea dreptul să -i asculte, într-o zi, pe câ nd se afla peacoperiş, cu frumoasa Aişe, auzi, deodat ă , zvon de câ nt ă ri, venind din stradă .„Dar vreau să -i v ă d, vreau să -i v ă d!” repeta Aişe. Dragostea a fost maiputernică , a şa că Mahomed se aplecă şi Aişe se urcă pe spinarea lui; din acelloc, frumoasa femeie îi privi cu încâ ntare pe câ nt ă reţ i. Nimeni nu mai spusese vreodat ă astfel de poveşti, în moschee; Ahmadgă sea mereu un lucru câ t de mic pentru a atrage atenţ ia credincioşilor.



Adev ă rul era că el îşi dorise să devină nu imam, ci actor şi să uimească publicul, prin bazaruri, cu poveştile lui. Mergea din ce în ce mai adesea, în ora şele religioase, importante, precumKashan, Arak, Hamadan, ori Ispahan, lipsind, câ teodat ă , chiar şi câ te osă pt ă mâ nă .

De fiecare dat ă câ nd se întorcea, aducea cu el două genţ i: una plină cuargint şi aur, cealalt ă plină cu scrisori de dragoste şi cadouri personale: şosete,chiloţ i, parfumuri, să puniere, maiouri şi inele pe care femei înv ă luite i leofereau, pe furiş. Deşi îi promisese lui Aga Djan că nu va mai fuma opiu, continua totuşisă o facă , în locuri numai de el ştiute, din ora ş. Pentru a avea câ t mai mult ă libertate, accepta câ t mai multe invita ţ ii cuputinţă şi f ă cea că lă torii îndepă rtate, gra ţ ie că rora se putea sustragecontrolului lui Aga Djan. Cunoscu tot felul de oameni care îl primir ă încercurile lor, unde orgiile cu opiu şi cu femei durau pâ nă în zori. Cum în Senedjan nu avea toat ă lumea aceast ă libertate, pentru a-şisatisface nevoile personale, trebui să -şi facă rela ţ ii în lumea interlopă aora şului. Era at â t de naiv, încâ t nu-i dă dea prin minte că serviciile secrete i-arputea întinde o cursă . De un an de zile, se interzisese fumatul opiului. Toxicomanii înregistra ţ ide că tre serviciul municipal îşi puteau procura, legal, o jumă tate de rulou deopiu, de două ori pe lună , din orice farmacie, însă , intr â nd în mediul în careintrase, Ahmad îşi putea procura at â t câ t dorea. Într-o noapte, pe câ nd fuma opiu în pivniţ a unei case particulare dinSenedjan, în compania altor bă rba ţ i şi a câ torva femei, agenţ ii de poliţ ie f ă cur ă o descindere în locul respectiv. F ă cur ă imediat fotografii cu Ahmad, a şezat în

fa ţ a unei cutii cu opiu şi flancat de două femei care nu purtau v ă lul islamic. Agenţ ii a şezar ă câ teva rulouri de opiu lâ ngă cutii, pentru a sugera că erauilegale, fotografiar ă în detaliu acest tablou, după care îi puser ă lui Ahmadcă tuşele şi-l conduser ă într-un birou secret unde era a şteptat de un alt agent.

Ahmad nu avea nimic de spus în apă rarea sa; ştia că picase într-o cursă dincare avea să -i fie greu să se elibereze. — În aceast ă noapte puteţ i dormi acasă şi mâ ine puteţ i ţ ine slujba, lamoschee, cu o condiţ ie, spuse agentul. — Care este aceea? Întrebă Ahmad, cu glas tremur ă tor. — Începâ nd de ast ă zi, între noi să existe rela ţ ii de prietenie. Sper că înţ elegeţ i ce vreau să spun. — Nu înţ eleg. — Dacă nu înţ elegeţ i, atunci lucrurile se complică : în acest caz, mă v ă dobligat să v ă conduc direct la închisoare unde, mâ ine diminea ţă , veţ i primi,împreună cu micul dejun, un ziar av â nd portretul dumneavoastr ă pe primapagină . Sper că acum înţ elegeţ i ce era de priceput. Noaptea aceea fu nesf â r şit de lungă . Ahmad plâ nse în t ă cere; nu sea şteptase ca via ţ a lui să ia, deodat ă , o astfel de întorsă tur ă .



Câ nd, în sf â r şit, se f ă cu ziuă , agentul intr ă în celula sa. Developasefotografiile şi i le ar ă t ă lui Ahmad, una câ te una, întrebâ ndu-l: — Ce-i de f ă cut? Publică m fotografiile în ziar, ori, mai bine, ne a şeză mîmpreună la o masă ? Nu exista ieşire pentru Ahmad: dacă fotografiile aveau să apar ă în ziar,

fotografiile acelea în care el apă rea ală turi de două femei f ă r ă v ă l şi în fa ţ a uneicutii cu rulouri de opiu, atunci cariera lui se va încheia şi, în plus, întreagafamilie va fi acoperit ă de noroiul scandalului. A şa că îl urmă pe agent în biroulsă u, unde fu invitat să ia loc şi să completeze un formular. Agentul spuse: — Dacă ne înţ elegem, în cinci minute încheiem afacerea şi v ă voiconduce, personal, acasă ! Ceea ce v ă cerem este câ t se poate de simplu: să aveţ i legă turi mai frecvente cu cei din Qom şi să ne furniza ţ i informa ţ iile decare avem nevoie. Nu-i mare lucru! O jumă tate de or ă mai t â rziu, o ma şină civilă îl conducea pe Ahmad lamoschee, iar acesta cobora în fa ţ a portalului impună tor. — V ă vom contacta, spuse agentul, după care ma şina porni. Timp decâ teva luni, nu se înt â mplă nimic. Ahmad se gâ ndea şi spera că serviciilesecrete voiser ă doar să -l sperie şi să -l facă să se supună . Evident, nu-l uitaser ă pe Galgal, nici campania lui împotriva cinematografului, nici haosul pe care îlprovocase în timpul vizitei lui Farah Diba. Era posibil să vrea să se r ă zbune şisă -l ţ ină pe el, mai mult sau mai puţ in, în stare de prizonierat. Spera din totsufletul că renunţ aser ă la proiectul lor, şi anume, acela de a-l folosi pe post deinformator, pentru că simţ ea că niciodat ă nu va putea face acest lucru. Rolulde informator nu era pentru el şi, mai ales, nu se potrivea cu funcţ ia de imamal ora şului. Ce le-ar putea raporta, dacă , într-o zi, va fi obligat să o facă ?Înţ elegea că , pe aceast ă cale, serviciile secrete obţ inuser ă o mare victorie:

intenţ ionaser ă să -l reducă la t ă cere şi reuşiser ă ; nu mai îndr ă znea să sufle uncuv â nt nici despre şah, nici despre Qom. Treptat-treptat, uitarea se a şternupeste acel eveniment, teama începu să i se risipească şi liniştea punea din noust ă pâ nire pe el. Totul pâ nă într-o sear ă câ nd, imediat după rugă ciune, un agent al serviciilor secrete îngenunche ală turi de el, în sala de rugă ciune. — Cum o mai duceţ i? Şopti acesta cu un zâ mbet care-l îngheţă pe

Ahmad. Îngrozit, Ahmad se uit ă în spate să vadă dacă Aga Djan era încă acolo,dar acesta plecase. — Ce vreţ i de 1^ mine? Îl întrebă , la r â ndul lui, tot în şoapt ă , pe agent. / — Ştiţ i că iar este agita ţ ie în Qom. Vrem să mergeţ i acolo, să da ţ i o rait ă pe la ayatollahi şi să vedeţ i ce se petrece. Mai aveţ i numă rul meu de telefon,nu-i a şa? — Da, îl mai am, rosti Ahmad, livid de spaimă , după care îngenunche,pref ă câ ndu-se că se roagă . Câ nd se ridică , agentul nu mai era acolo. Cu mâ inile înfrigurate, îşi puse mantia pe umeri, se ridică şi se întoarseacasă . Mergea adus de spate, ca un om bolnav.



Ajuns acasă , merse direct la Aga Djan, îi că zu la picioare şi-i spuse: — Aga Djan, salvează -mă ! Am că zut într-o cursă . (Deşi surprins de aceascenă , Aga Djan îl privi liniştit.) Au nişte fotografii cu mine, fotografii obscene,în care apar lâ ngă nişte cutii cu opiu şi înconjurat de femei. Acum vor ca eu să merg în Qom, să le fiu informator. Dacă refuz, fotografiile vor apă rea în ziar.

Aga Djan care se a ştepta la orice în afar ă de aceasta, r ă mase cu guracă scat ă în fotoliu. — Unde? Reuşi să articuleze. — Într-o pivniţă , undeva, în ora ş. — Câ t priveşte opiul, nu-i o problemă , dar cine erau femeile? — Femei uşoare. — Într-adev ă r, serviciile secrete au gă sit metoda de a-şi lua revanşa. Aicolaborat cu ei? Repet întrebarea: ai colaborat deja cu ei? — Nu, niciodat ă ! R ă spunse Ahmad. — Nu le-ai dat nici o informa ţ ie? — Nu, nici un cuv â nt. — Le-ai raportat vreodat ă ceva? Gâ ndeşte-te bine! Insist ă Aga Djan. — Nu, n-am spus nimic, n-am f ă cut nimic! Zise Ahmad. — Ai noroc că nu ai spus nimic şi că nu ai colaborat cu ei, pentru că altfel, te dă deam imediat afar ă din casă . Sper că nu este prea t â rziu şi că putem limita neplă cerile. Tu taci, iar eu nu te voi mai scă pa din ochi nici o clipă în lunile ce vor urma. O să v ă d imediat ce-i de f ă cut. Au nevoie de noi, să fiepă strat ă liniştea în ora ş, deci nu vor publica fotografiile. Vor numai să neşantajeze ca să ne facă să vorbim. Taci şi stai pe lâ ngă mine, orice s-arînt â mpla! — Trebuie să -ţ i mă rturisesc încă ceva: f ă r ă opiu, nu pot concepe predica.

Regret că trebuie să te mâ hnesc. — Acest lucru mă mâ hneşte, într-adev ă r, spuse Aga Djan cu tristeţ e înglas. Oricine poate greşi o dat ă , dar, după pă rerea mea, opiul este o ofensă , oumilinţă pentru noi toţ i. Nu pot accepta ideea că imamul moscheii noastre nupoate vorbi dacă nu şi-a luat doza de opiu. Într-adev ă r, mă mâ hneşti, mai mult,mă r ă neşti! Asupra acestui punct nu-ţ i fac nici o concesie: trebuie să te vindeci,orice ar fi! Şi, dacă va fi necesar, eu însumi te voi închide într-o cuşcă .Deocamdat ă , nu vei ieşi din casă , f ă r ă consimţă mâ ntul meu! A doua zi, Aga Djan anulă toate înt â lnirile lui Ahmad şi programă oconsulta ţ ie confidenţ ială la un medic. Ieşind din cabinetul doctorului, merse direct şi neanunţ at la sediulserviciilor secrete, unde ceru să fie primit imediat de şef. Promise să ţ ină subcontrol moscheea, în condiţ iile în care situa ţ ia din Qom s-ar deteriora, înschimb, şeful serviciilor secrete urma să pă streze fotografiile la el în sertar. Seara, Aga Djan îşi deschise caietul. „Imamul moscheii noastre este toxicoman. Vin vremuri grele pentru toţ i.” ANI DE LINIŞ TE. Urmă o perioadă îndelungat ă de linişte.



Aga Djan îi impusese lui Ahmad un regim de via ţă foarte strict, care avuefecte pozitive, îi interzisese să mai ţ ină discursuri în alte ora şe, f ă r ă însoţ itor,pâ nă câ nd avu certitudinea că se vindecase de opiu. Deşi povestea cu fotografiile era veche, pentru Aga Djan, ea marcase ocotitur ă în istoria moscheii.

La început, Shabbal venea acasă , în Senedjan, mă car o dat ă pe lună , dartreptat îşi r ă ri vizitele. Câ teodat ă , mai dă dea un telefon, la bazar, pentru a vorbicu Aga Djan; erau însă , de fiecare dat ă , lucruri lipsite de importanţă : — Ce faci? Totul merge bine? — Ce vrei să -ţ i spun, bă iete? Lumea s-a schimbat. Avem nevoie, aici, deun om cu vederi noi. Simt că am îmbă tr â nit! — Dumneata? Dumneata nu eşti deloc bă tr â n. — Poate că nu sunt bă tr â n, dar fac parte din vechea gardă . In ziua de azi,nu mai poţ i face fa ţă competiţ iei din comer ţ , dacă eşti fidel vechilor idei privindnegoţ ul, în bazar. Tu vezi-ţ i de treabă , pentru că am nevoie de tine. Câ nd te veiîntoarce acasă , vom vorbi despre aceasta. În general, Shabbal venea acasă seara, t â rziu, şi pleca a doua zi, tot cuun tren de noapte, a şa că nu r ă mâ nea cine ştie ce timp pentru a discuta desprenegoţ ul de covoare şi despre bazar. Shabbal nu-i spusese încă , deschis, lui Aga Djan, dar nu se mai simţ eaatras de comer ţ şi, cu at â t mai puţ in, de comer ţ ul cu covoare. La Universitate,devenise membru al unei mişcă ri studenţ eşti clandestine de st â nga. Noile rela ţ iinu aveau nici în clin, nici în mâ necă , cu vechile lui legă turi din Satul Roşu. Din momentul în care devenise student, intrase în grupul celor ce seocupau cu redactarea ziarului studenţ esc, clandestin. Acolo se simţ ea în largulsă u. Era foarte incisiv şi, prin compara ţ ie cu tovar ăşii să i, matur în gâ ndire. Nu

trebui mult ă vreme ca să fie recunoscut ca lider. Nu numai Shabbal se schimbase. Totul era altfel decâ t înainte.Odinioar ă , bazarul avea un rol important în via ţ a ora şului, acum, însă , parcă fusese uitat cu totul. Covorul persan, odinioar ă produsul numă rul unu îneconomia ţă rii, era subminat de industria extracţ iei de petrol şi de gazenaturale, afiat ă acum în plină dezvoltare. Odinioar ă , Aga Djan avea autoritateîn bazar, reprezentanţ ii statului îl respectau; acum, aceştia deveniser ă at â t deinsolenţ i, încâ t îşi permiseser ă să trimit ă la moschee un agent al serviciilorsecrete şi-i pretindeau imamului să accepte rolul de spion. Pe vremuri,primarul îl suna mă car o dat ă pe lună , pentru a pă stra legă tura între bazar şirestul ora şului. Noul primar nu f ă cea nimic în acest sens, ba mai mult, nicimă car nu-l invitase la festivitatea organizat ă cu ocazia învestirii lui în funcţ ie.Dar, urmâ nd politica regimului – divide et impera ~ invitase, totuşi, un anumitnumă r de comercianţ i din bazar. Bazarul era pe punctul de a pierde poziţ ia delider în producţ ia de covoare, în ora ş apă ruser ă numeroase fabrici moderne şi,dacă înainte nimeni nu ar fi cumpă rat unul dintre acele covoare executateindustrial şi, deci, ieftine, care miroseau a material plastic, acum li se f ă ceareclamă peste tot.



Cu câţ iva ani înainte, prezenţ a unei antene de televiziune pe acoperişulunei case era un lucru tabu, în Senedjan, dar şi acea vreme apusese demult.

Atunci câ nd un întreprinză tor intenţ ionase să transforme un fost hammam însală de cinema, Galgal a reuşit să -i ridice pe toţ i credincioşii din ora ş şi chiarsă o alunge pe Farah Diba. În vremea din urmă , însă , cineva cumpă rase cel mai

vechi garaj din ora ş şi-l transformase într-o sală de cinematograf modernă .Rezultatul? În fiecare sear ă , sute de ti-neri^st ă teau la r â nd pentru a-şi procuraun bilet la film. În ora ş apă ruser ă at â tea magazine atr ă gă toare, încâ t cei din nouagenera ţ ie nu mai veneau deloc prin bazar, înainte cu câţ iva ani, tinerii seînt â lneau în bazar, pentru a se plimba. Acum, nici vorbă de a şa ceva; primă riaconstruise un bulevard splendid unde tinerii, at â t bă ieţ i câ t şi fete, mergeau să ia o îngheţ at ă la ora la care, în mod normal, se mergea la moschee, pentrurugă ciune. Tinerii se plimbau pe sub copacii de pe bulevard, în luminar ă spâ ndit ă , cu zgâ rcenie, de reclamele cu neon. Într-adev ă r, şahul cucerise ora şul. Portretul să u era expus pe fa ţ adeletuturor clă dirilor din ora ş, iar vocea îi r ă suna pe toate posturile de radio. Pe

vremuri, negustorii îşi ascundeau aparatele de radio sub tejghea, de teamă să nu-şi piardă clienţ ii, însă , acum, aparatul era pus la vedere, în a şa fel încâ t să fie auzit de toat ă lumea. Chiar în bazar, unii dintre cei mai cunoscuţ i negustoride covoare aveau agăţ at, în dugheana lor, un portret al şahului, lucru deneconceput cu câţ iva ani înainte. Totul se schimbase at â t de repede, încâ tora şul era greu de recunoscut pentru locuitorii mai v â rstnici. Centrul ora şului, odinioar ă , pia ţ a bazarului, era, în prezent, pe bulevard,unde fusese ridicat ă o statuie ecvestr ă a şahului şi, înjurai ei, o f â nt â nă . Vocea şahului invadase aproape toate casele din Senedjan, iar casa de la

por ţ ile moscheii, deşi protejat ă de zidurile-i groase, nu fu în stare să o ţ ină ladistanţă . Câ nd şahul ţ inea un discurs pe undeva, primă ria instala în fa ţ a por ţ iimoscheii un jeep în care se aflau megafoane: în felul acesta, vocea şahuluir ă suna toat ă ziua în curte. Fagri Sadat nu înţ elegea de ce Aga Djan nu lua nicio mă sur ă , iar Ahmad nu protesta deloc. Atunci câ nd, cu ceva timp în urmă , şahul vizitase mormâ ntul lui Cirus,primul rege persan, exclamase grandilocvent: „Ci-rus! Rege al regilor!Odihneşte-te în pace! Eu veghez!” O să pt ă mâ nă întreagă , un jeep st ă tuse în fa ţ a moscheii şi megafoanelerepetaser ă mesajul zi şi noapte. „Zile de plumb! Nopţ i de plumb! Este o umilinţă pentru noi toţ i ceea ce seînt â mplă , dar nu mai pot face nimic! Nu mai îndr ă znesc să intru în moschee,at â t îmi este de ruşine!” scrise Aga Djan în caietul să u. Nu, nimeni nu mai era în stare să -i închidă uşa şahului; pâ nă şi v â ntulsufla în casă portretele lui, aruncate deasupra ora şului, dintr-un elicopter. Şopâ rlă adunase câ teva şi le pusese în biroul lui Aga Djan.



Într-o zi, pe câ nd Aga Djan st ă tea în curte, auzi o muzică asurzitoare venind dinspre casa lui hagi Shishegar. Muzică în casa acestui credincios? Probabil avea loc un evenimentneobişnuit. Privirea îi că zu pe o antenă de televiziune care se înă lţ a peacoperişul casei lui Shishegar. Era prea de tot! O antenă de televiziune pe

acoperişul casei celui mai respectat negustor de sticlă din ora ş? Nu se înşela el,oare? În casa lui Shishegar era o mulţ ime de oameni. Aga Djan urcă , cu grijă , treptele scă rii ce ducea la moschee şi merse, prinîntuneric, pe acoperişul casei lui Shishegar, să vadă ce se petrecea acolo. Nu, nu se înşela! Pe acoperiş era o antenă lungă , de aluminiu. Hagiul voia să se bucure, ală turi de fiii lui, de toate invenţ iile moderne.Fusese invitat la festivitatea de învestire în funcţ ie a noului primar care oferisefiecă rui invitat un portret al şahului în mă rime naturală . Acum portretul se afla agăţ at într-o ramă aurit ă , pe marginea şemineului, chiar deasupratelevizorului. De ce se auzea, oare, acea muzică asurzitoare din casa lui? Aga Djan merse uşor, ca pisica, pâ nă la marginea acoperişului şi aruncă o privire în curtea interioar ă a hagiului. Acolo, petrecerea era în toi, numeroşiprieteni şi membri ai familiei distr â ndu-se pe cinste. Seara era caldă , preacaldă pentru a r ă mâ ne înă untru, în curtea casei hagiului, lâ ngă f â nt â nă , fuseseinstalat un pat imens, de lemn, pe care st ă teau întinşi fiii lui, îmbr ă ca ţ i în niştetunici albe, din bumbac. Câţ iva muzicanţ i ambulanţ i câ ntau, cu st â ngă cie,muzică americană , foarte ritmat ă , şi nişte bă rba ţ i dansau ţ inâ ndu-se de mâ nă . După toate aparenţ ele, era petrecerea dat ă cu ocazia circum-ciziei celordoi gemeni ai hagiului.

Mama bă ieţ ilor îşi lă sase v ă lul pe umeri, purt â nd pe cap numai o eşarfaînnodat ă neglijent, şi vorbea veselă cu invita ţ ii. Prima soţ ie şi cele şapte fete ale ei lipseau de la petrecere. Peste tot, erau înşirate cupe cu biscuiţ i şi bomboane, iar copiii se jucaude-a prinselea în curtea casei. Hagiul vorbea cu toat ă lumea, oferea biscuiţ i şilua aparatul de fotografiat din mâ inile fotografului, pentru a le face el însuşipoze bă ieţ ilor lui, proaspă t circumcişi. Pentru a nu ştiu câ ta oar ă , merse să seîntindă lâ ngă ei, strigâ nd fotografului: „F ă -mi o poză cu bă ieţ ii mei!” Câ teva minute mai t â rziu, Aga Djan îl v ă zu intr â nd în salon, împreună cudoi bă rba ţ i şi ieşind de acolo cu un televizor enorm, ce semă na mai degrabă cuun dulap din lemn. A şezar ă aparatul lâ ngă f â nt â nă , sub copacul sub care seaflau culca ţ i gemenii. Hagiul aprinse televizorul şi, pe ecran, apă ru un grup dedansatoare din Teheran. Toţ i musafirii venir ă să se a şeze în fa ţ a aparatului,privind ca hipnotiza ţ i la dansatoarele de pe ecran. Aga Djan se întoarse, se opri jâ ngă cupola albastr ă şi mâ ngâ ieîngâ ndurat lespezile lucioase, îşi continuă drumul şi privi, în curtea moscheii,f â nt â na, copacii. F ă r ă să vrea, îşi ridică ochii spre cuibul berzelor, dar, spremarea lui uimire, berzele nu mai erau. Chiar şi cuibul dispă ruse. Crezu că nu



le v ă zuse din cauza întunericului ce începuse a se lă sa, însă , nu, nu seînşelase: nu mai era nici urmă de berze. Deschise chepengul unuia dintre minarete şi urcă pe scara îngust ă , pâ nă în v â rf. Câ teva ramuri uscate i se sf ă r â mar ă sub t ă lpi: erau crengi din fostelecuiburi. Simţ i cum ceva se fr â nge în el; se simţ i deodat ă bă tr â n, şi acest

sentiment nea şteptat îl surprinse. Privi în depă rtare: pretutindeni, în ora ş,scâ nteiau becuri multicolore şi, lâ ngă poarta de intrare în bazar, era suspendat un imens portret al şahului, iluminat de reflectoare, în centrul cel nou, lică reauîn nuanţ e de roşu şi galben becurile de neon ale cinematografului. Deşi searase lă sase şi era destul de t â rziu, auzea, încă , muzică şi vocile femeilor de pe

bulevard. Oare câ nd se auziser ă , pentru ultima oar ă , în ora ş, versete din Coran?Ştia că rezistenţ a opusă de moschee, de Coran şi 174 de bazar nu mai eraputernică , a şa ca alt ă dat ă , dar nu şi-ar fi imaginat că Senedjanul ar fi pututdepune armele at â t de rapid în fa ţ a regimului. Unde dispă ruser ă ayatollahii ce luptau împotriva şahului? Ce deveniser ă revoluţ ionarii care, odinioar ă , scă paser ă din închisoare? În ce mă sur ă schimbaser ă societatea că r ţ ile pe care Shabbal le citea peascuns mai înainte? Unde erau posturile de radio care luau atitudine împotriva şahului? Unde era Galgal, pus mereu pe har ţă contra regimului? Unde erau studenţ ii care voiau să schimbe lumea? Unde era Nosrat, ca să filmeze toate schimbă rile petrecute într-un timpneînţ eles de scurt? Erau ani de linişte şi cum ar fi putut şti că o nouă epocă avea să înceapă ,în cur â nd? Şi că o furtună devastatoare era de neevitat? O furtună ce avea să -l

încovoaie cu totul şi să -l facă să tremure ca un copac bă tr â n? Cu inima fr â nt ă , cobor î, închise trapa minaretului şi se întoarse în curte.

Ar fi vrut să meargă la Fagri Sadat, să se strecoare în pat şi, lâ ngă ea, să uitede tot, dar nu f ă cu aceasta. Ieşi pe poart ă şi porni agale spre r â u. Împrejurimile r â ului erau întunecate şi pline de linişte. Chiar şi r â ulcurgea abia auzit. Se uit ă înspre podgoriile aflate pe celă lalt mal şi înspremunţ i. Pretutindeni era t ă cere, a şa că se plimbă în tihnă , cuget â nd la via ţ a ce-iscă pase printre degete, f ă r ă să ştie cum, nici câ nd. V ă zuse lumina zilei în acea casă , toat ă via ţ a lui şi-o dă ruise moscheii,lucrase f ă r ă preget în bazar şi toat ă energia şi talentul lui se îndreptaser ă că trecovoare. Fetele lui erau de-acum adulte; despre Djawad putea spune deja că era bă rbat: era pe cale să termine liceul şi să meargă la universitate. Aga Djanîşi dă du seama că nu mersese încă la Mecca a şa cum se că dea să facă orice omcu situa ţ ia lui: niciodat ă nu-şi f ă cuse timp să plece în hagialâ c. Totul se schimbase şi, ca şi cum acest lucru nu era de ajuns, Ahmadsubmina bunul renume al moscheii. Deodat ă , cioar ă începu a croncă ni printre butucii cu vi-ţâ -de-vie şi îşi luă zborul spre celă lalt mal al r â ului.



Aga Djan auzi voci de bă rba ţ i şi v ă zu silueta unei femei înv ă luite cum sedesprindea dintre copaci şi pornea spre r â u. — Este Godsi, nebuna! Îşi zise imediat. Silueta apă ru pe pod. — Godsi! Strigă Aga Djan. Ea gr ă bi pasul.

— Godsi, a şteapt ă ! Ce faci aici, at â t de t â rziu? Strigă el, alergâ nd după ea, în noapte. — Toţ i vor muri, în afar ă de dumneata! Rosti Godsi şi vocea îi eraasemeni croncă nitului ciorii. televizorul. Pe mă sur ă ce creştea, Şopâ rlă devenea o fiinţă misterioasă , despre carenu se putea spune dacă era un copil handicapat, ori un animal. Capul, mâ inile,picioarele erau de om, dar se mişca asemeni unui animal. Cu câ t înainta în v â rst ă , cu at â t asemă narea cu regnul animal era mai

vizibilă . Sediq încercă să -l înveţ e să vorbească , dar în zadar: el nu manifesta niciun fel de interes pentru acest lucru. Avea un fel al lui de a se purta şi nu-l interesa absolut deloccomportamentul celor din jur! Nu voia să mă nâ nce laolalt ă cu ceilalţ i, numergea în pat la ora de culcare, nu voia să folosească tacâ muri şi mâ ncaprecum pisicile. — Nu-l mai suport! Nu mai pot! Nu mai vreau acest copil ciudat! — Nu ai dreptul să spui un astfel de lucru! I-o t ă ie Aga Djan. Sediqizbucni în lacrimi. — O nefericire după alta! Spunea ea, hohotind. De ce via ţ a mea trebuiesă fie pe dos?

— Eşti încă t â nă r ă , fata mea, ai tot timpul înaintea ta. Via ţ a nu are cumsă fie la fel pentru toţ i; nu uita niciodat ă că exist ă o cauză în toate. Dacă cineva ar avea dreptul de a se plâ nge, acela ar fi muezinul: s-a nă scut orb şi totuşi,nicicâ nd nu se plâ nge. Trupul lui a fost astfel f ă cut, iar el s-a împă cat cusoarta. Şi noi, la fel. Nu vede, dar are auzul foarte fin, mâ inile îi sunt sensibile,iar picioarele lui recunosc imediat drumul. După pă rerea mea, el vede absolutorice, chiar şi lucrurile pe care noi nu suntem capabili de a le vedea. Fata mea,nu plâ nge! Fiul t ă u face parte din via ţ a noastr ă , noi suntem fericiţ i că este cunoi, este un dar al cerului pentru familia noastr ă . Te asigur că avem nevoie deel, altfel nu ar fi venit. Sute de persoane au locuit de-a lungul secolelor aici. Nueste el prima fiinţă diferit ă de restul din toat ă familia noastr ă . Trebuie să crezi

în via ţă : avem nevoie de fiul t ă u, altfel, el nu ar fi apă rut în casa noastr ă . — Ah, dacă a ş putea crede şi eu a şa ca dumneata! Spuse Sediq,suspinâ nd. În ziua urmă toare, Aga Djan îl chemă pe Şopâ rlă în biroul lui şi îl f ă cu să înţ eleagă că trebuia să vină zilnic la el, în birou, după rugă ciunea de diminea ţă .Hot ă r â se să -l înveţ e să citească şi, pentru a-şi atinge scopul, era dispus ca, înanii ce urmau, să dea dovadă de r ă bdare şi să -şi impună o disciplină de oţ el.





— Cu toate acestea, ai avut noroc. Dacă te-ai fi nă scut într-o alt ă familie,ai fi fost v â ndut de mult ă vreme vreunui circ. Cei de aici îţ i dă ruiesc toat ă dragostea lor, iar dragostea este absolut necesar ă pentru o fiinţă omenească .Din pă cate, casa aceasta este cam înapoiat ă . De frica lui Allah, familia ta refuză tot: radioul, televiziunea, muzica, cinematograful, teatrul, tot ceea ce face

bucuria altor bă rba ţ i şi femei. Nu le plac decâ t cimitirele. Acolo îi vezi, deodat ă , bucuroşi, plini de voie bună , de parcă s-ar simţ i bine printre cei mor ţ i. Deaceea am fugit de acasă , în tinereţ e! Vino, o să vedem împreună unde se află televizorul acela. Cu siguranţă , este pe undeva, în harababura de aici. Numaisă nu-l fi aruncat bunicile! Ah! Bunicile alea! Nu le-ai cunoscut, erau niştedoamne adev ă rate. Ce-i drept, nu mă agreau! În sf â r şit, au plecat la Mecca şinu s-au mai întors niciodat ă , cotoroanţ ele! Ah! Cred c-am dat de el! Uite: unmic televizor, pentru tine! Cu antena aceasta mititică , via ţ a ta va fi cu totulalta! Să vedem acum unde-l punem, ca să nu te deranjeze nimeni. Priveşteacolo, în spatele cupolei, pe acoperiş este un locşor! Pe vremuri, eraascunză toarea mea; mergeam acolo şi citeam că r ţ i interzise. Mai t â rziu,Shabbal a pus un pat. Acum, că el a plecat, ascunză toarea îţ i revine ţ ie. Şopâ rlă se strecur ă în urma lui Nosrat pe treptele care duceau spreacoperiş. Nosrat puse televizorul pe masă , lâ ngă patul lui Shabbal. — De-acum înainte, patul acesta este al t ă u. Întinde-te! O să -ţ i ar ă t cumfuncţ ionează televizorul. Şopâ rlă se bă gă în pat, Nosrat trase cablul televizorului în exterior şiînşuruba cu atenţ ie antena cea mică la capă tul unei grinzi, astfel ca nimeni să nu o poat ă vedea. — Şi acum, priveşte! Spuse el, aprinzâ nd televizorul. Pe ecran apă ru o femeie machiat ă , îmbr ă cat ă într-o rochie roşie, f ă r ă

mâ neci. — Nu-ţ i fie frică , bă iete! Dincolo de zidurile acestei case, lumea este cutotul altfel, îţ i plac femeile? Oh, oh! Nici nu trebuie să te mai întreb, într-o zi, te

voi lua cu mine la Teheran. Televizorul acesta este, într-adev ă r, prea mic; o să -ţ i aduc altul, ceva mai mare. Deocamdat ă , ai grijă de acesta: este al t ă u şinimeni nu are dreptul să ţ i-l ia. Dacă cineva, vreodat ă , va încerca să -l ia, nu aidecâ t să -l muşti, îl apuci de gleznă şi-l muşti cu toat ă puterea. Ai înţ eles? Timp de un an, Şopâ rlă reuşi să -şi pă streze ascunză toarea secret ă , dar,într-o noapte, Aga Djan urcă uşurel treptele şi deschise, brusc, uşa că mă ruţ ei. Şopâ rlă , care nu a ştepta pe nimeni, fu, dintr-un salt, direct pe televizor,asemeni unei pisici uria şe. Capul îi at â rna de o parte a aparatului, iarpicioarele, de cealalt ă parte. Aga Djan r ă mase o clipă în pragul uşii, apoi o închise şi cobor î la loc. L ă custele. Ziua aceea era, pentru Aga Djan, altfel decâ t toate celelalte, întrucâ t sepetrecur ă neprev ă zut de multe lucruri. Se auzi un ciocă nit. Şopâ rlă deschise poarta şi se trezi în fa ţ a a doi ochimari, de cal, care-l priveau. Se agăţă de marginea por ţ ii şi se ca ţă r ă să vadă



mai bine ce se petrecea. O şaret ă în care se aflau două sicrie se oprise acolo, însoarele după -ami-ezii. Vizitiul, care purta pelerină neagr ă şi pă lă rie, strigă : — Aga Djan! Şopâ rlă o şterse în biroul lui Aga Djan şi, o dat ă ajuns acolo, începu să arate spre poart ă , nechezâ nd precum caii. Cum îl v ă zu pe vizitiu, Aga Djan îşi

puse pă lă ria şi merse la poart ă . — Enna Lellah, spuse vizitiul. — Enna Lellah, rosti Aga Djan. Cu ce v ă pot fi de folos? — Am doi mor ţ i pentru dumneavoastr ă . — Mor ţ i? Pentru mine? — Mă scuza ţ i; nu tocmai mor ţ i. Ceea ce a mai r ă mas din ei. — Din cine? — Din două femei de la Mecca. — Bunicile! Spuse Aga Djan, tresă rind uşor. — Dacă vreţ i să -mi semna ţ i aici, de primire, spuse vizitiul, întinzâ ndu-ihâ rtiile. — Adu-mi ochelarii, spuse Aga Djan. Şopâ rlă se duse iute să -i caute. Textul era scris în arabă : câ teva versete din Coran, urmate de nişteinforma ţ ii despre cele două bunici care fuseser ă gă site moarte, într-o peşter ă depe muntele Hera, de lâ ngă Mecca. Muntele Hera este locul preasf â nt al lumii islamice, este muntele pe careMahomed se urca sear ă de sear ă pentru a vorbi cu Allah şi pe care Gabriel îiapă ruse pentru înt â ia dat ă , spre a-i revela misiunea sa de profet. Acolo, în munte, se afla o grot ă micuţă , în care Mahomed se ascundeaatunci câ nd fusese constr â ns să fugă de la Mecca, în miez de noapte, şi să serefugieze la Medina, pentru a scă pa de duşmanii ce încercaser ă să -l ucidă în

patul să u. Acea grot ă şi acea noapte au jucat un rol crucial în istoria islamului,întrucâ t acolo şi atunci a început era islamică . Grota a r ă mas în istorie sub numele de „Peştera pă ianjenului” De fiecare dat ă câ nd Mahomed intra în peşter ă , apă rea un pă ianjen care-şi teşea pâ nza la gura grotei, astfel ca nimeni să nu vadă că el se ascundeaacolo. Bunicile se ascunseser ă în acea grot ă , ceea ce teoretic, era imposibil, şi,totuşi, ele f ă cuser ă acest lucru, iar poliţ ia le gă sise testamentul lâ ngă ele. Povestea lor era de necrezut. Accesul în grot ă , care este vizitat ă de mii depelerini anual, este, practic, interzis turiştilor aceştia nu o pot admira decâ t dela distanţă . Dacă era adev ă rat ă povestea, însemna că bunicile tr ă iser ă o experienţă extraordinar ă . Aga Djan era emoţ ionat, dar, în acela şi timp, nu-i st ă tea minteala sicrie, în acea zi^fiul lui, Djawad. Se întorcea acasă , după şase luni deabsenţă . In acel an, devenise student la Universitatea din Ispahan. Era pentruprima dat ă câ nd lipsea at â t de mult. Djawad era student la ştiinţ e fizice^ şi sepregă tea să devină inginer petrolist.



În solul din Senedjan fusese descoperit ă o pungă mare de gaze. Osocietate petrolier ă americană se pregă tea deja să înceapă forajul şi, deci,crease o nouă disciplină universitar ă . La concursul de admitere se prezentaser ă sute de candida ţ i, dar fuseser ă admişi doar câţ iva dintre ei. Djawad era unuldintre aceştia. Studenţ ii admişi la concurs urmau cursuri particulare ţ inute de

ingineri americani, specialişti în domeniul petrolului. Oficial, depindeau deUniversitatea din Ispahan, însă ei urmau să -şi continue cursurile în cadrulsociet ăţ ii petroliere Shahzand, afiat ă sub patronatul societ ăţ ii americane depetrol. Studenţ ii aveau să locuiască într-un că min unde era interzis să

vorbească alt ă limbă decâ t engleza. După încheierea studiilor li se garanta un loc de muncă şi, în cazul luiDjawad, un loc de muncă aproape de casă . Nici nu-şi puteau imagina ceva mai

bun. Câ nd aflar ă că fiul lor fusese admis, Fagri Sadat nu mai putu să închidă un ochi toat ă noaptea, de fericit ă ce era, iar Aga Djan îşi îndrept ă spinarea, plinde mâ ndrie. Aga Djan aranjase totul pentru a merge să -l înt â mpine la gar ă , împreună cu Fagri Sadat. — De ce a ţ i adus la mine acasă aceste sicrie? Îl întrebă el pe vizitiu. Ar fitrebuit să le duceţ i la moschee, să -mi fi dat un telefon, mai înt â i, ori să treceţ isă mă anunţ a ţ i. Nu se face să te prezinţ i la uşa unui om, cu două sicrie, a şa,pe nepregă tite. Şi ziua în amiaza mare. Ce vreţ i să fac acum? — Îmi cer scuze, spuse vizitiul, nu v ă aduc cadavre, sunt numai doi saci. — Doi saci? Cum a şa: doi saci? Întrebă iritat Aga Djan. Vizitiul se ridică , în picioare, în şaret ă , şi deschise unul dintre cele două sicrie, de unde scoase un sac. Apoi, deschise şi ce-l82 lă lă it sicriu şi scoase şide acolo, tot a şa, un sac. Îi ar ă t ă lui Aga Djan, spunâ nd:

— Priviţ i! Saudiţ ii au trimis numai doi saci! Ii accepta ţ i, sau îi trimitînapoi? — Atunci de ce transporta ţ i aceşti saci în sicrie? Şi de ce veniţ i at â t det â rziu, cu şareta? — V ă înţ eleg, într-adev ă r, reacţ ia, dar eu nu sunt decâ t vizitiul. Aga Djanstrecur ă gr ă bit câ teva bancnote în buzunarul vizitiului, luă sacii, intr ă şiînchise poarta după el. — Ce se înt â mplă ? Strigă Fagri Sadat, de la etaj. Aga Djan ascunse sacii în gr ă dină , sub nişte frunze de dovleac, şi spuse: — Nimic deosebit! Eşti gata? Trebuie să plecă m; dacă nu, o să înt â rziem. Câ nd Aga Djan se a şeză la volanul Fordului să u, pentru a merge la gar ă ,împreună cu soţ ia lui, pe linia orizontului se vedea cum soarele apunea, roşu. Fagri Sadat plâ nse de fericire câ nd îşi v ă zu bă iatul cobor â nd din tren. Djawad era preferatul ei. Cu şase luni înainte de a pleca la Ispa-han, îlmai să ruta încă , sear ă de sear ă , înainte de a se culca. Acum se întorsese cumust ă cioar ă neagr ă şi cu pă rul ceva mai lung. Fagri Sadat se ocupase, personal, de educa ţ ia lui. Ea avusese grijă ca fiulei să nu fie amestecat nici în problemele bazarului, nici în ale moscheii, nici în





— Te cunoa ştem, spuser ă câţ iva, eşti un om cinstit, nu se poate să fif ă cut un lucru nelegiuit, îl ştim şi pe tat ă l t ă u; nu se poate ca pentru tine să fi

venit peştele. Yunus, care ştia că peştele se afla acolo pentru el, zise: — Este o problemă între mine şi Creatorul meu. Pentru aceea, peştele se

află aici. Se ca ţă r ă , deci, pe bastingaj şi să ri în apă . Peştele îl înghiţ i pe ner ă suflateşi dispă ru sub ape.” Toţ i cugetau, încă , la cele ascultate, câ nd, dinspre curtea interioar ă , seauzir ă venind nişte zgomote ciudate. Aga Djan ciuli urechile. — Ce s-a înt â mplat? Ce-i zgomotul acesta? Întrebă muezinul. Aga Djanieşi în curte şi constat ă că era mai întuneric decâ t de obicei. — Aud stoluri de fiinţ e zbur ă toare, zise muezinul.;' — L ă custele! Strigă Aga Djan. Închideţ i toate ferestrele! Era, însă , preat â rziu: mii de lă custe intraser ă , deja, în casă , şi aerul din odă i devenise cafeniu,ca şi cum o furtună de nisip s-ar fi abă tut asupra lor. Femeile se acoperir ă cu v ă lurile şi alergar ă în camere, să închidă uşi şiferestre. Ahmad se gr ă bi spre bibliotecă , iar Aga Djan spre pivniţă , să astupeluminatorul. L ă custele se a şezaser ă pe acoperişuri, pe copaci, prin gr ă dini, şi chiar înf â nt â ni, şi începuser ă să devoreze totul. Se înt â mpla, din câ nd în câ nd, ca lă custele, venind dinspre ora şeleorientale îndepă rtate, cum ar fi Mecca, să invadeze ora şul. După ce devorautotul, se retr ă geau înspre podgorii şi dispă reau dincolo de munţ i; un val de

lă custe ca în ziua aceea nu mai v ă zuse nimeni, niciodat ă . Auziser ă doar dinpoveştile pă rinţ ilor lor că fuseser ă , pe vremuri, astfel de invazii, în bibliotecă ,era o carte unde era descrisă o astfel de invazie a lă custelor care se abă tuser ă asupra ora şului Senedjan, cu cincizeci de ani înainte. Veniser ă gr ă mezi, cumilioanele, şi cerul s-a întunecat. Erau mari câ t un deget şi aveau culoareapă mâ ntului, în a şa fel încâ t, câ nd erau la sol, nu puteau fi v ă zute, dar câ nd seridicau în aer era de parcă tot pă mâ ntul s-ar fi ridicat. Oamenii se urcau peacoperişuri, înarma ţ i cu oale, capace şi linguri şi f ă ceau o larmă asurzitoarepentru a speria gâ ngă niile. Degeaba: lă custele erau imune la zgomot. Oameniiaprindeau focuri, sper â nd că fumul le va alunga, dar fumul nu le sufoca.Scoteau Coranul şi citeau, în cor, fragmentul din Solomon: „Toat ă valea eraacoperit ă de furnici ca de un cear şaf negru. Pasă rea Hodhod, vestitoarea luiSolomon, zbura deasupra v ă ii şi striga: — Furnicilor, nu ştiţ i că omul care v-a vorbit este Solomon, cel care ştiegraiul animalelor? Solomon este în drum spre frumoasa regină din Saba. Nu a ţ iauzit vorbindu-se despre ea? Da ţ i-v ă la o parte! Elibera ţ i drumul! L ă sa ţ i armata să treacă ! Este vorba despre Solomon şi frumoasa regină din Saba! Ceva mă reţ se pregă teşte! Da ţ i-v ă la o parte!



La început, nu se înt â mplă nimic, dar cur â nd, masele de furnici sepuser ă în mişcare şi dispă rur ă pe fundul v ă ii.” L ă custele se retraser ă abia în zorii zilei ce-a urmat, în direcţ ia munţ ilor.Devastaser ă copacii, gr ă dinile şi, în bazinul f â nt â nii de la moschee, se vedeauplutind doar scheletele peştilor ce fermecau ochii prin culorile lor, cu numai o zi

înainte. Mai mult, le luaser ă şi pe bunici cu ele. „După toate semnele, ne pa şte ceva r ă u, gâ ndea Aga Djan în timp cest ă tea în picioare în fa ţ a ferestrei şi privea în curtea interioar ă . L ă custele nu vindin senin”. Zaman. Pe soare şi pe lumina lui, din zori, Pe ziua pe care el o luminează , Pelună , câ nd ea îi urmează , Pe noapte, câ nd îşi întinde umbrele Pe Cer şi-al luiCreator. Astfel îngâ na muezinul, st â nd în pat. Şapte zile trecuser ă de la invazială custelor, dar muezinul st ă tea, în continuare, în pat, în camera lui. — Muezinule, de ce te închizi în camer ă ? Întreba Aga Djan, prin uşă . Dece nu ieşi? — Nu îndr ă znesc! — Cum a şa: nu îndr ă zneşti? De ce ţ i-e teamă ? Ce s-a înt â mplat? Întrebă

Aga Djan, intr â nd, îngrijorat, în camer ă . — Mi s-a oprit ceasul din cap. Nu mai ştiu ce or ă este. — Eşti obosit, muezinule, spuse Aga Djan. Este din cauza oalelor, fiindcă nu ai reuşit să le vinzi. — Nu, nu are legă tur ă cu olă ritul. L ă custele sunt de vină . Câ nd au venit,ceasul meu s-a oprit. Nu mai am curajul să ies din casă . Ce le voi spuneoamenilor, câ nd mă vor întreba câ t e ceasul? Voi intra în panică , dacă nu voi

şti exact ce or ă va fi. Negustorul care îi vindea oalele de lut reziliase contractul cu muezinul.Se gă seau, acum, pe pia ţă , at â tea obiecte noi şi ieftine, din plastic, încâ t vaselede ceramică nu mai interesau pe nimeni. Dar muezinul nu se putea opri; lucraneîncetat farfurii, platouri, glastre, stacane de apă , apoi le depozita în pivniţă .Câ nd în pivniţă nu mai fu loc, le puse în gr ă dină , printre plante şi, după ce seumplu şi gr ă dina, trecu la acoperişul moscheii şi începu să le depoziteze şiacolo. Muezinul r ă mase în pat încă trei zile. În cea de-a zecea zi, ceasul luiinterior porni din nou. „Ora două sprezece şi trei minute”, murmur ă muezinul, a şe-zâ ndu-se pepat, cu un suspin de uşurare. Ciuli urechile: auzi poarta de la gr ă dină , apoinişte pa şi care traversau curtea interioar ă şi se îndreptau că tre biroul lui AgaDjan. 186 „Shabbal!” îşi spuse el imediat. Se ridică , vr â nd să -l cheme, dar se opri. Ştia că Shabbal nu se ducea f ă r ă un motiv anume, at â t de t â rziu, la Aga Djan în birou. Trebuia să a ştepte:Shabbal va veni să -l vadă , după ce va termina ce avea de f ă cut.



Câ nd îl v ă zu pe Shabbal în pragul uşii, Aga Djan îşi dă du seama că acesta se schimbase. Pe chipul lui nu se mai vedea nici o urmă din t â nă rul deodinioar ă , care locuise cu ei în casă . În fa ţ a lui se afla, acum, un bă rbat întoat ă puterea cuv â ntului. Aga Djan se ridică , îl îmbr ăţ işa şi îi oferi un scaun.

— Ce mai faci, bă iete? Ai uitat de noi. A trecut at â ta vreme de câ nd numai avem veşti de la tine! — Este o poveste lungă , Aga Djan, dar ţ i-o pot rezuma în câ teva vorbe:sunt bine şi sunt fericit! Aga Djan înţ elese că nu trebuia să pună mai multe întrebă ri, a şa că spuse: — Foarte bine, iat ă ce voiam să aud! După aceea t ă cu şi îl lă să pe Shabbal să povestească în continuare. — Zilele acestea, este mult ă agita ţ ie la Universitate. Vice-pre-şedmteleamerican era, ast ă zi, în vizit ă la Teheran. Studenţ ii blocaser ă drumul dinspreaeroport că tre palat, dar au fost împr ăştia ţ i, mâ nu militari, de că tre brigadacontrarevoluţ ionar ă . S-au retras, s-au regrupat şi au pă truns, apoi, că treambasada americană . Au avut loc înfrunt ă ri cu for ţ ele de poliţ ie care îia şteptau în zonă . Au fost aruncate cocteiluri Molotov pe ferestre şi aripa st â ngă a ambasadei a luat foc. Imediat a apă rut un elicopter şi, din el, a început să setragă , la înt â mplare. Un student a murit şi mai mulţ i au fost r ă niţ i. Acum,poliţ ia îi caut ă pe studenţ ii care conduceau manifesta ţ ia. Toţ i au fugit, inclusiveu. A ş vrea să mă ascund, pentru câ teva zile, undeva, în moschee, pâ nă se mailiniştesc apele. Bineînţ eles, dacă nu aveţ i nimic împotriv ă . — Împotriva a ce? Întrebă Aga Djan. Bine ai f ă cut că ai venit acasă ; aicieşti mai în siguranţă decâ t oriunde altundeva şi aici te pot ajuta mai mult decâ t

la Teheran. — Mulţ umesc! — Pentru ce? — Am plecat de acasă , însă , câ nd sunt cuprins de îndoieli şi mă simt înpericol, imediat gâ ndul îmi zboar ă la dumneata. Casa aceasta a fost mereu,pentru mine, o oază de siguranţă , îţ i mulţ umesc pentru puterea pe care mi-aidat-o şi pentru educa ţ ia primit ă . Câ nd eram acasă , nu ştiam încă cine sunt.

Acum, însă , ştiu: ai f ă cut din mine un bă rbat puternic. Aga Djan fu mişcat de stima pe care i-o ar ă ta Shabbal. — Într-adev ă r, ai devenit un bă rbat plin de bun-simţ şi ştii să -ţ i exprimisentimentele. — Să -ţ i spun încă ceva, zise Shabbal. În gara din Qom, pe unde trebuiasă treacă trenul în care eram, am fost frapat de un spectacol cum n-am mai

v ă zut încă . Câ teva sute de imami blocaser ă gara, st ă teau pe calea ferat ă şi nulă sau trenul să plece. Strigau toţ i: „La illaha illa Allah! Nu-i alt Dumnezeu decâ t

Allah!” N-am mai v ă zut niciodat ă o manifesta ţ ie at â t de dezlă nţ uit ă . O for ţă extraordinar ă r ă zbă tea din glasul militanţ ilor. Ceea ce am v ă zut la Qom este, separe, o nouă metodă de lupt ă ; ayatollahii au schimbat tactica. Imamii care, pe



vremuri, nici nu voiau să audă de tren, blocaser ă efectiv calea ferat ă , în gar ă ,un imam tinerel s-a căţă rat ca o pisică pe un zid şi a lipit portretul luiKhomeini peste fotografia înr ă mat ă a şahului. Experienţ a a fost absolutimpresionant ă . Am sentimentul că ceva mă reţ se pregă teşte. Aveţ i legă turi cucei din Qom?

Întrebarea îl luă prin surprindere. Nu, nu aveau legă turi cu cei din Qomşi nici un ayatollah nu-l sunase în cursul acelui an. În timp ce-l asculta peShabbal avu sentimentul că un tren plin cu ayatollahi plecase din gar ă şi că elîl ratase. Era unu f ă r ă treisprezece minute câ nd muezinul auzi zgomot de pa şi, pealee; recunoscu pa şii, numai că nu izbutea să -şi amintească ai cui erau. Auzicum cineva încerca broasca uşii. Se ridică , merse în picioarele goale pâ nă în

biroul lui Aga Djan şi îi şopti: — Aud pa şi pe alee. Este cineva la uşă — Urcă într-unul din minarete, îi spuse imediat Aga Djan lui Shabbal. Shabbal îşi să rut ă pă rintele în grabă , se ca ţă r ă pe acoperiş, luă în trecereo pă tur ă din debara, deschise trapa minaretului din dreapta, se strecur ă înă untru şi o închise la loc, în spate. Aga Djan îl v ă zu pe Şopâ rlă în mijlocul cur ţ ii, cu hainele ude şi privirear ă t ă cit ă . — Nu sta aici, îi şopti el, urcă la etaj! Merse liniştit la poart ă şi odeschise. Un bă rbat cu pă lă rie şi cu ochelari negri st ă tea în fa ţ a uşii, cu o cheie înmâ nă . Aga Djan îl mai v ă zuse undeva, dar nu ţ inea minte unde. — Cred că ne cunoa ştem, dar nu mai v ă d bine prin întuneric, spuse AgaDjan. Cu ce v ă pot fi de folos?

Bă rbatul îşi scoase pă lă ria. Aga Djan îl recunoscu: era Galgal, tat ă l luiŞopâ rlă . Îmbă tr â nise. — Salam aleikum! Spuse Galgal. Încă o dat ă , Aga Djan nu ştiu cum să reacţ ioneze. Galgal îi distrusese

via ţ a lui Sediq, o pă r ă sise, după ce o lă sase însă rcinat ă cu un copil handicapatşi plecase în Irak, pentru a i se ală tura lui Khomeini. Şi, după at âţ ia ani,apă rea f ă r ă mă car să anunţ e. — Cu ce v ă pot fi de folos? Îl întrebă Aga Djan, cu r ă ceală , închizâ nd uşaîn urma lui. — Traversez Iranul, pentru a aduce tuturor locuitorilor să i mesajul luiKhomeini. Ast ă zi am venit în Senedjan, pentru a mă înt â lni, în bazar, cu ungrup de negustori. Credeam că veţ i fi printre ei şi am fost uimit să nu v ă v ă dacolo, în seara aceasta, trebuie să plec în Irak şi am o rugă minte: pot vorbi cusoţ ia mea? — Legal, ea nu v ă mai este soţ ie. Câ nd un bă rbat îşi pă r ă seşte nevasta şinu dă nici un semn de via ţă , at â ta vreme, că să toria este desf ă cut ă . Ar trebui s-o ştiţ i mai bine decâ t mine. Altfel spus, nu aveţ i nici un drept s-o revedeţ i. — Ştiu, dar nu are importanţă , poate vrea ea să mă vadă pe mine.



— Eu hot ă r ă sc aici. Nu vrea să v ă mai vadă , spuse Aga Djan întorcâ ndu-ispatele. — Avem un copil şi am dreptul să -l v ă d. — Exact, însă ar fi mai bine pentru toţ i să pleca ţ i imediat şi să uit ă mamâ ndoi aceast ă înt â lnire, r ă spunse Aga Djan pe un ton mai liniştit.

— Drept să spun, nu aveam intenţ ia să trec pe aici, chiar intrasem înma şină , să plec, numai că nu m-am simţ it în stare să plec din ora ş f ă r ă să -i

v ă d. V ă înţ eleg furia, dar consider că sunteţ i un om cu destulă experienţă şiînţ elegeţ i că este o problemă politică : acest regim american trebuie r ă sturnat,chiar de ar fi să ne sacrifică m noi, cu soţ iile şi copiii noştri. Altfel nu vom ieşinicicâ nd la lumină . Nu aveam alt ă posibilitate. A şa a fost să fie. — Nu am vreme să ascult asemenea inepţ ii în miez de noapte, spuse AgaDjan şi îi ar ă t ă uşa. Din spatele ochelarilor negri, Galgal îi aruncă o privire crunt ă şi spuse: — Din moment ce asta vreţ i, plec. Dar ne vom revedea. Şi plecă . Ajuns în pat, Aga Djan îi povesti lui Fagri vizita nea şteptat ă a lui Galgal.

Vorbir ă despre ea, dar amâ ndoi erau prea obosiţ i pentru a analiza problemasub toate aspectele. A doua zi, pe sear ă , Fagri bă tu la uşa biroului lui Aga Djan: — Trebuie să -ţ i vorbesc. — Intr ă , zise Aga Djan, uimit. Fagri se opri în mijlocul odă ii şi spuse: — Pă rerea mea este că Zinat pă strează legă tura cu Galgal şi cred că acesta a rev ă zut-o pe Sediq, cu permisiunea ei. — Poftim? Despre ce vorbeşti? Cum ţ i-au venit ideile astea? Întrebă AgaDjan uluit.

— Bă nuiesc că ei lucrează împreună . Cred că Galgal este cel care a pus-ope Zinat în legă tur ă cu cei din Qom. Zinat a simţ it gustul puterii. Se vede după cum se comport ă . N-ai observat că nu mai merge la noi, la moschee? Eu nu a ş avea încredere în ea; activit ăţ ile ei sunt cel puţ in ciudate. Poate că Fagri avea dreptate, dar de ce nu se gâ ndise el însuşi la toateacestea? — Trebuie să -ţ i spun ceva ce, de fapt, nu mă priveşte, dar dacă tot amajuns aici, este mai bine ca tu să ştii. Galgal şi cu Sediq s-au înt â lnit. Şi, după pă rerea mea, nu a fost o simplă revedere. Acum, Sediq zburdă prin curte ca o

vrabie. — Poftim? Imposibil! Basme de adormit copiii! — Nu sunt basme de adormit copiii! Observi cea mai mică schimbare, în

bazar, dar acasă parcă eşti legat la ochi! În ultima vreme, în momentul în careaud pa şii lui Zinat pe scar ă , automat, îmi pun v ă lul. Nu îndr ă znesc nici să mă mai fardez în prezenţ a ei, mă simt de parcă m-ar privi un str ă in. Nu ştiu ceînv â rteşte, cu cine se înt â lneşte, dar privirea i s-a schimbat. Aceea şi impresie oam şi în timpul înt â lnirilor noastre, între femei. Nimeni nu îndr ă zneşte să deschidă gura în prezenţ a lui Zinat. Pe vremuri, îmi plă ceau aceste reuniuni,



acum, însă , sunt frecventate de un grup de femei obraznice care nu vorbescdecâ t despre legea islamică . Iar Zinat conduce toate discuţ iile. Aga Djan se lă să în jos, în fotoliul lui. Se auzi ciocă nind. — Cine-i acolo? Dincolo de uşa, se auzi vocea lui Godsi:

— E incendiu la cinematograf! — Ce faci aici, la ora aceasta, noaptea? Întrebă Aga Djan, ridicâ ndu-seimediat să deschidă uşa. În centrul ora şului, v ă lă tuci groşi de fum pluteau deasupra clă dirilor şima şinile de pompieri, cu sirenele urlâ nd, se îndreptau că tre locul incendiului. „Galgal!” îi trecu imediat prin minte lui Aga Djan, dar nu-i spuse nimiclui Fagri. Se schimbă şi se gr ă bi să iasă , pentru a ajunge în centru. Peste tot erau ma şini de poliţ ie, iar ambulanţ ele îi transportau pe r ă niţ ila spital. O bombă explodase în cinematograf. Rezultatul atentatului: trei mor ţ i şi osut ă de r ă niţ i. O să pt ă mâ nă mai t â rziu, o alt ă bombă explodă în cinematograful dinIspahan, provocâ nd r ă nirea ori moartea a şi mai multor persoane, dar regimulnu luă în seamă incidentele, iar în ziare nu apă ru nimic. Patruzeci de zile după aceasta, o bombă puternică aruncă în aer, la

Abadan, un ora ş din sudul extrem al ţă rii, cel mai mare cinematograf dinregiune. Câ nd s-a înt â mplat tragedia, rula în premier ă un film american şi, însală , erau mulţ i spectatori. S-au înregistrat patru sute de mor ţ i şi un numă rîncă şi mai mare de r ă niţ i. Ştirea apă ru imediat în toate jurnalele din lumea întreagă . Şahul nu era în situa ţ ia de a nu înţ elege ce primejdie reprezenta

Khomeini, dar nu îşi imaginase că ayatollahul va putea reuni, sub acela şistindard şi at â t de repede, toate bazarurile şi toate moscheile. Gă sea că evenimentele erau neliniştitoare, dar, în rapoartele trimise de funcţ ionarii să i,nu se menţ ionase eventualitatea unei revolte a popula ţ iei. Şahul nu mai auzea

vorbindu-se decâ t de marea mulţ umire a poporului şi de recunoştinţ a sa. Ţă rileoccidentale aveau încredere absolut ă în el. Nu vedea nici un motiv pentru caresă acorde o prea mare însemnă tate atentatelor. Pe plan mondial, toţ i ochii erau a ţ intiţ i asupra Irakului, unde era încă exilat ayatollahul Khomeini. În timpul rugă ciunii de vineri, departamentuliranian al B. B. C. difuză acest mesaj al lui Khomeini: „Nu noi am f ă cut-o! Noinu comitem astfel de crime! Este greşeala serviciilor secrete.” Emisiunea intr ă în istorie; era prima oar ă câ nd un imam, un ayatollahtransmitea mesajul să u prin radio. Avea vocea unui om bă tr â n, dar, în ciuda

v â rstei sale, pă rea mai decis ca oricâ nd să se bat ă . Nu se deranja nici mă car să pronunţ e cuv â ntul „şah”, ci, pentru a-l umili pe rege, îl numi cu cel de-al doilea prenume al să u: Reza: Acest Reza are numai cuvinte grele de spus, lă sa ţ i-l să

vorbească ! Este un nimeni, un valet. America, te dispreţ uiesc!”





Se lă sa seara, câ nd Beheshti ciocă ni la uşa casei lui Khomeini, în Nadjaf.Galgal deschise uşa. — Sunt Beheshti, imamul moscheii din Hamburg, şi doresc sâ am oîntrevedere personală cu ayatollahul Khomeini, se prezent ă el. În acea vreme, toat ă casa lui Khomeini era pe mâ inile lui Galgal.

Numeroşi pelerini veneau să -l vadă pe ayatollah. Galgal nu-l mai v ă zuse niciodat ă pe Beheshti şi nici nu auzise cevadespre el, dar comportamentul deosebit şi eleganţ a hainelor acestui imam îif ă cur ă imediat o bună impresie. — Pot şti pentru ce vreţ i să -l vedeţ i pe ayatollah? Întrebă Galgal. — V ă înţ eleg curiozitatea, dar este un subiect despre care vreau să

vorbesc numai cu ayatollahul. Galgal îl însoţ i pe Beheshti în salon, chemă pe cineva să -i aducă unpahar de ceai şi spuse: — Puteţ i a ştepta aici? Khomeini nu ştia nici el mai multe despre Beheshti, dar, at â t câ t tr ă isetat ă l acestuia, fuseser ă buni prieteni. Pe vremea aceea, tat ă l lui Beheshti fuseseimamul renumitei moschei Djome din Ispahan. — Ayatollahul l-a cunoscut pe tat ă l dumneavoastr ă şi se bucur ă să v ă înt â lnească , spuse Galgal şi îl conduse în modesta bibliotecă a bă tr â nuluiayatollah care st ă tea pe jos, a şezat pe covorul lui. Beheshti intr ă , f ă cu o plecă ciune uşoar ă şi închise uşa în urma lui. Paris. AlefLam Raa. Ce scop aveţ i. Nu vom cunoa şte dinainte!

V ă vom urma! V ă voi urma! Cu toat ă umilinţ a. Nimeni nu remarcase nimic, nimeni nu-l a ştepta, nimeni nu ştia ce seînt â mpla, dar, ca din neant, bă tr â nul Khomeini apă ru deodat ă pe aeroportulCharles de Gaule, la Paris. Erau patru: Khomeini, Beheshti, Galgal şi Bă tui, soţ ia lui Khomeini. Timp de paisprezece ani câ t fusese exilat în Irak, Khomeini nu pă r ă siseniciodat ă ora şul Nadjaf. Se trezea în fiecare diminea ţă la ora cinci şi jumă tate,îşi f ă cea rugă ciunea şi citea Coranul. La şapte şi jumă tate, soţ ia lui îi aducea micul dejun. Pâ nă la oradouă sprezece şi jumă tate, ora rugă ciunii de la amiază , lucra în biblioteca sa.După pr â nz, îşi f ă cea siesta, apoi lucra iar ăşi, pâ nă la ora patru. La sf â r şituldupă -amiezii primea vizitatori, cel mai adesea negustori de covoare iranienicare veneau în Irak cu afaceri. Dar erau şi dizidenţ i islamici care se deghizau înnegustori ca să vină să îl înt â lnească . Erau cei ce asigurau legă turile secreteîntre Khomeini şi ayatollahii din Qom.



Iarna, îşi petrecea toat ă ziua în bibliotecă şi, vara, mergea să lucreze îngr ă dină începâ nd cu ora şase, câ nd era încă r ă coare. Câ nd se lă sa seara, sespă la pe fa ţă şi pe mâ ini, îşi punea tunica de imam şi mergea la moscheeaimamului sf â nt Aii. Soţ ia lui mergea în urmă , la vreo trei metri distanţă .

Deocamdat ă , însă , era pe aeroportul Charles de Gaule din Paris, sprijinitpe un că rucior, lâ ngă banda rulant ă cu bagaje. Cu vreo şaizeci de ani înainte, Khomeini plecase din satul natal la Qom,pentru a deveni imam. Pe vremea aceea, în satul în care tr ă ia, nu existau ma şini şi nici mă cardrumuri pe care acestea ar fi putut circula. Trecuse 194 jnunţ ii pe jos pâ nă la

Arak, de unde luase diligenta pâ nă la Qom. Zeci de ani mai t â rziu, Reza Khan,tat ă l şahului, modernizase ţ ara şi, cu ajutorul englezilor, pusese să fieconstruite că ile ferate. Ajuns la Arak, Khomeini fusese uimit la vederea unuicamion în care un şofer armean transporta pelerinii că tre ora şul sf â nt Qom. Încamion se aflau zeci de pelerini. Că lă toria a fost de neuitat pentru Khomeini, dar ajuns la Qom, după cetrecuse printre dealurile să lbatice, mirosul iute de motorină îl f ă cu să seîmbolnă vească . Mai t â rziu, după ce devenise ayatollah, se deplasa numai într-unMercedes modern, şi, de fiecare dat ă câ nd se urca într-o ma şină , mirosul demotorină îl indispunea. Acela şi miros îl frapa din nou câ nd microbuzul traversă str ă zile Parisului,pentru a ajunge în suburbii. Beheshti, care aranjase totul dinainte, îşi scoase imediat agenda şi pusemâ na pe telefon, în acea vreme, o ziarist ă t â nă r ă din Iran lucra la televiziunea

americană ABC. Beheshti formă numă rul şi informă că ayatollahul Khomeinipă r ă sise ora şul Nadjaf cu destina ţ ia Paris şi că , din acel moment, urma să conducă revoluţ ia iraniană din capitala franceză . Îi mai spuse că va avea înt â ietate la obţ inerea interviului pe careayatollahul urma să -l dea postului ABC, dacă se va mişca repede. Dacă nu, vacontacta imediat postul ABC. A doua zi, o ma şină a postului ABC se opri lâ ngă trotuar, în fa ţ a casei luiKhomeini. La Paris era încă după -amiaza, dar în Iran se lă sa seara. Am Ramazan, surescitat, porni pe str ă duţă , să lt ă pe mă gar şi alergă la

biroul lui Aga Djan. — Khomeini este la Paris; o să apar ă la televizor! Strigă el. — Unde? — În moscheea hagiului Tagi Ghan. Veniţ i? Aga Djan nu avea chef să meargă la moschee. Toat ă lumea mergea acoloîn ultima vreme. Devenise centrul tuturor agita ţ iilor. În moscheea lui Aga Djan nu mai veneau decâ t bă tr â nii; în schimb, înaceea a hagiului Tagi era at â ta lume, că mulţ i erau obliga ţ i să r ă mâ nă afar ă .



Tinerii imami veniţ i din Qom ţ ineau acolo discursuri înflă că rate,aducâ ndu-i pe cei care îi ascultau în situa ţ ia de a-i urma surescita ţ i, în stradă . — Pă cat! Spuse Aga Djan lui Am Ramayan. Nu pot veni acum, dar voi

veni mai t â rziu. Ardea de curiozitate. Se considera un martor al epocii lui Trebuia să vadă

tot, să înregistreze tot, să pă streze tot. Trebuia să fie prezent şi la aceaemisiune. A şa că Aga Djan îşi puse haina şi pă lă ria şi merse la hagiul TagiGhan. Moscheea era înţ esat ă şi sute de persoane erau deja afar ă , în stradă . Casă nu fie recunoscut, se a şeză într-un colţ . „N-ai furat nimic, îşi zise în sinea lui, de ce te ascunzi? Intr ă şi vezi ce seînt â mplă !” îşi croi drum prin mulţ ime şi intr ă în moschee. Bă rba ţ ii se aflau încurtea interioar ă , femeile – în sala de rugă ciune. La un moment dat, nemaiput â nd înainta, Aga Djan hot ă r î să se întoarcă şi să urce pe scar ă pâ nă pe acoperiş. Ajuns sus. Îşi gă si un loc de unde putea

vedea totul. Trei televizoare mari erau fixate sus, pe zid. A şa ceva nu mai v ă zuse. Aga Djan îşi aminti de aparatul micuţ pe careShabbal îl adusese acasă , cu mulţ i ani înainte, ca să le arate luna, lui şi lui

Alsaberi. Discuţ ia pe care o avusese atunci cu Shabbal şi-o amintea şi acum. — Aga Djan, pot să discut cu dumneata? — Fireşte, bă iatul meu, despre ce vrei să vorbim? — Despre Lună . — Despre Lună ? — Nu, despre televiziune. — Cum adică , televiziune? — Un imam trebuie să ştie totul, r ă spunsese Shabal. Trebuii să fie la

curent cu lucrurile care se petrec în jurul lui. Alsaberi murise, apoi venise Galgal. Îi urmase Ahmad şi. Acum, asta. Se auzi un murmur în fa ţ a uşii moscheii. „Salle alia Mohammad wa alle Mohamniad!” strigar ă oamenii în stradă . Aga Djan se uit ă spre uşă . Un grup de bă rba ţ i îmbr ă ca ţ i în costum intr ă în moschee, îl însoţ ir ă pe un t â nă r imam pâ nă în dreptul televizoarelor careurmau să transmit ă , în cur â nd, interviul dat de Khomeini. Aga Djan îi recunoscu pe bă rba ţ i: erau oameni de afaceri care preluaser ă conducerea bazarului. O femeie înainta că tre bă rba ţ ii îmbr ă ca ţ i în costum şi vorbi cu ei. Apoi seîntoarse în sala de rugă ciune. Femeia era Zinat, dar cum purta un v ă l negru, Aga Djan nu o recunoscudin locul în care se afla. Un t â nă r bă rbos aprinse televizoarele. Mulţ imea îşi ţ inu respira ţ ia şi toţ iîşi întinser ă gâ turile pentru a vedea mai bine imaginile transmise. Camera ar ă t ă înt â i str ă zile calme din cartierul Neau-phles-le-Châ teau.

V ă zur ă şi câ teva franţ uzoaice mergâ nd la cumpă r ă turi. Un autobuz şcolar seopri într-o sta ţ ie unde era lipit un afiş în culori vii, reprezent â nd o femeie



modernă . Din autobuz ieşir ă două fetiţ e cu ghiozdane. Privir ă o clipă înobiectiv. Camera se deplasă lent că tre o casă , surprinse copacii, pergola,gr ă dina. Apoi Khomeini apă ru pe ecran. Era a şezat pe un covor persan. Mulţ imea începu să strige înfierbâ ntat ă : „Salam Baar Khomeini! Salam

baar Khomeini!” Televiziunile str ă ine nu puteau transmite pe canalele na ţ ionale, darorganizatorii plasaser ă pe acoperişul moscheii o antenă parabolică ce captaimaginile din ţ ara vecină , Irak. Camera luă în prim plan chipul lui Khomeini. Atunci, lumea îl cunoscu,în sf â r şit, pe bă tr â nul ayatollah care voia să lupte împotriva Americii. Puţ ini oameni îl cunoşteau pe Khomeini şi cum niciodat ă , în ultima

vreme, nu se publicase nici o fotografie recent ă de-a lui, nimeni nu ştia cumar ă ta. Din acest motiv, obiectivul aparatului de filmat se opri puţ in asuprachipului să u. Avea barba lungă , cenuşie şi fa ţ a îi str ă lucea în luminilereflectoarelor, s-ar fi zis că era un sf â nt. Încercă să se ridice. O mâ nă (a cuiva din echipa de filmare, probabil) seîntinse să -l ajute, dar el refuză şi se ridică singur. Merse afar ă , unde urmau a fi întinse două covoare, unul mic şi altulmare. Khomeini îşi scoase pantofii şi se a şeză pe covora ş. Scoase demonstrativo busolă din buzunar şi încercă să afle care era direcţ ia bună , dar nu vedea

bine acul. Îşi puse calm ochelarii şi, urmâ nd instrucţ iunile instrumentului, seîntoarse cu fa ţ a că tre Mecca. Beheshti st ă tea în spatele lui, la o anumit ă distanţă , pe covorul cel mare. Galgal nu se ar ă t ă , în calitate de consilier detaină al lui Khomeini, trebuia să r ă mâ nă necunoscut.

Barul, soţ ia lui Khomeini, apă ru înv ă luit ă în întregime într-un v ă l negruşi se a şeză în spatele lui Beheshti, pentru rugă ciune. Obiectivul aparatului se întoarse că tre soţ ia lui Khomeini, care st ă teadreapt ă , de parcă ar fi fost de piatr ă . Apoi, se orienta spre gardul viu în spatelecă ruia câ teva femei şi copiii lor priveau spectacolul cu gurile că scate. În puţ in timp Neauphles-le-Châ teau fu invadat de o hoardă de ziarişti

veniţ i din cele patru colţ uri ale lumii, în felul acesta, revoluţ ia atrase atenţ iaîntregii planete. Pâ nă atunci numai Beheshti şi Galgal erau ală turi de Khomeini, însă ,după interviu, a fost înconjurat, în numai o zi, de şapte oameni provenind din

America, Germania, Anglia şi Paris. După un anumit timp, formar ă împreună comitetul director al revoluţ iei. Mai t â rziu, după că derea şahului şi triumful revoluţ iei, au fost numiţ i înposturile-cheie ale guvernului, acelea de Preşedinte, Prim ministru, Ministru definanţ e, Ministru al Industriei, Preşedinte al Parlamentului, Şef al noilor ServiciiSecrete şi Ministru al Afacerilor Externe. Însă , la câţ iva ani după aceea, trei dintre ei au fost lichida ţ i de rezistenţ aarmat ă , unul dintre ei a fost executat pentru spionaj în serviciul americanilor,



un altul a fost închis pentru corupţ ie, iar cel care fusese preşedinte s-a întors la Paris şi a cerut azil politic. Şeful guvernului a demisionat la puţ ină vreme după aceea. La Teheran se organizau în mod constant manifesta ţ ii care adunau defiecare dat ă milioane de persoane.

Sosirea lui Khomeini era iminent ă . În scurt timp ţ ara deveni de nerecunoscut. Bă rba ţ ii îşi lă sar ă bă rbile să crească şi femeile începur ă iar a purta v ă lul islamic. Grevele numeroase din sectorul petrolier aruncar ă ţ ara în dezastru.Muncitorii lă sar ă lucrul, studenţ ii încetar ă a mai merge la cursuri. Eleviipă r ă sir ă şcolile pentru a ieşi în stradă . Revoluţ ia se f ă cu simţ it ă şi în casa de lâ ngă moschee. Zinat se distanţă vizibil de restul familiei şi Sediq începu să iasă tot maides. Asista, împreună cu Zinat, la înt â lnirile femeilor islamice. Sediq, care înainte se plimba prin casă cu capul descoperit, purta v ă lchiar şi în casă . Pe vremuri, îşi dedica tot timpul familiei. Se ocupa de Şo-pâ rlă . Acum,însă , neglija totul. Se întorcea t â rziu, mâ nca singur ă în bucă t ă rie şi se culca. Aga Djan mergea zilnic la bazar, dar, acolo, oamenii aveau altepreocupă ri decâ t comer ţ ul de covoare. Se simţ ea str ă in chiar şi-n magazinul lui. Covoare împachetate, ce ar fi trebuit să fi fost trimise în str ă ină tate demult ă vreme, se aflau îngr ă mă dite în depozit. L â na şi alte materiale pentruţ esutul covoarelor, care ar fi trebuit trimise că tre atelierele din sate, ză ceau peculoare şi în ateliere. Servitorul lui cel credincios, care îi conducea pe clienţ i la el în birou şi îi

servea cu ceai, îşi lă sase barba să -i crească . Nu 198 mai venea la lucru la or ă fix ă şi pă r ă sea magazinul câ nd avea chef, anunţâ nd că trebuie să meargă lamoschee. Angaja ţ ii goliser ă unul dintre ateliere şi scoseser ă scaunele şi mesele,întinseser ă pe jos câ teva covoare şi f ă cuser ă , în loc, o sală de rugă ciune. Peperete, era at â rnat im portret înr ă mat al lui Khomeini, iar pe o masă se afla unsamovar de moschee. Nimeni nu mai muncea, lucr ă torii se înv â rteau toat ă ziua prin magazin şi comentau evenimentele. Beau ceai în sala de rugă ciune şi ascultau emisiunile la postul BBC înlimba persană , pentru a fi la curent cu ultimele nout ăţ i de la Paris. Aga Djan vedea cum magazinul mergea spre ruină , dar nu era în stare să oprească procesul. Acasă , Fagri Sadat nu mai str ă lucea ca odinioar ă . Veselia îi pierise,înainte, îşi cumpă ra în mod regulat haine, lenjerie, acum nu mai cumpă ranimic. Lui Aga Djan îi plă cea s-o vadă uit â ndu-se în oglindă şi în-trebâ ndu-sedacă avea sâ nii încă tari, dar Fagri Sadat nu mai f ă cea acest gest. Nu mai purta





— Atunci vom gă si o alt ă soluţ ie, îi voi cere mamei să ia copii cu ea,fusese r ă spunsul ei. În timp ce elicopterul îi ducea pe copiii şahului că tre o bază militar ă deunde puteau pă r ă si ţ ara într-un avion al armatei, Nosrat se afla într-un tren denoapte, mergâ nd spre Senedjan.

Trenul intr ă în gar ă la patru diminea ţ a. Nosrat merse acasă cu un taxi şise duse, f ă r ă zgomot, să se culce în camera de oaspeţ i. Diminea ţ a, fu trezit de Şopâ rlă care intrase în camera lui. — Am ceva pentru tine, spuse Nosrat, scoţâ nd din geant ă o pereche demă nuşi din piele. Pune-le şi să mergem să mâ ncă m ceva la bazar, pentru că mi-e foame. Şopâ rlă îşi puse mă nuşile şi-l urmă pe Nosrat, mergâ nd de-a buşilea. Ajuns în pia ţ a bazarului, se opri la baza marii statui ecvestre a şahului. Şopâ rlă se uit ă la Nosrat să vadă dacă -i dă dea voie să se ca ţ ere pestatuie. Acesta îi f ă cu cu ochiul şi în câ teva minute, Şopâ rlă era deja a şezat pecal, în spatele şahului. Şopâ rlă era primul care avea îndr ă zneala de a să v â r şi acest fapt. La început, nimeni nu-şi dă du seama, dar puţ in câ te puţ in, oameniiîncepur ă să se oprească şi să privească . Entuziasmul acelor gur ă -cască îlîncuraja pe Şopâ rlă care se înclină , se agăţă de gâ tul calului şi se pref ă cu amerge în galop. A şa cum era, semă na mai degrabă cu o maimuţă decâ t cu o şopâ rlă . Să ride pe gâ tul calului, spre capul şahului. Apoi îşi dă du drumul să alunece de-alungul cozii calului şi să ri la loc pe şah, cu o sprinteneală f ă r ă pereche. Pia ţ a se umplu din ce în ce şi toat ă lumea îl aplaudă . Doi agenţ i de poliţ ie venir ă la fa ţ a locului, însă nu îndr ă znir ă să

intervină . Unul dintre ei raport ă totul prin sta ţ ie. Imediat apă ru un camionmilitar în care se afla un pluton de intervenţ ie, dar nici acela nu avea ordin să acţ ioneze. Se mulţ umir ă să supravegheze pia ţ a întrucâ t, la câ t de tensionat ă era situa ţ ia, orice acţ iune putea degenera în lupte de stradă . Pe de o parte, acest act putea fi privit ca un simplu incident: un bă iatgrav handicapat se căţă rase pe statuia şahului; dar, pe de alt ă parte, în ciudaaparentei nevinov ăţ ii, acest act avea o profundă încă rcă tur ă politică . Toţ i îl interpretar ă ca pe o dovadă a slă biciunii regimului, dar nimeni n-ar fi putut prevedea faptul că o masă isterizat ă de oameni avea să dă r â me încur â nd statuia cu un lanţ de fier. În ziua urmă toare, ziarul local publică o fotografie cu Şopâ rlă , cum st ă tea agăţ at de gâ tul calului regesc. Ziarul se epuiza pe loc, fapt ce nu se mai înt â mplase vreodat ă . Toţ i ceicare citiser ă articolul merser ă să -l admire pe Şopâ rlă pe acoperişul moscheii. Acest lucru marcă o cotitur ă în via ţ a lui Şopâ rlă : înainte se căţă ra mereu,mergâ nd pe acoperiş, în v â rful unuia din minarete, acolo unde odinioar ă îşif ă cuser ă cuib berzele, pentru a citi câ te-o carte.



Nimeni nu mai venea la moschee pentru vreo acţ iune, însă , acum, sutede tineri veneau zilnic să -l vadă pe Şopâ rlă . Aga Djan îi dă du un telefon lui Nosrat să se plâ ngă : — Ai o influenţă proast ă asupra lui. — De ce? Nu v ă d unde-i problema.

— Se ca ţă r ă pe minarete precum maimuţ a; este pe cale să devină punctulde atracţ ie al ora şului. — Lasă -l să facă ce-i place, în felul acesta, imaginea şifonat ă a moscheiise mai reabilitează puţ in. — Vorbim despre moschee, nu despre un circ. Nu avem dreptul să că demşi mai mult în ridicol; la început au fost apucă turile lui Ahmad, acum este

bă iatul ă sta! — O să vorbesc cu el, spuse Nosrat. Două zile mai t â rziu, Nosrat urma să ia încă o dat ă trenul spre Senedjan. În acel moment, el habar nu avea că va fi v ă zut pentru ultima oar ă de ceidin Senedjan, cu pă rul negru; câ nd veni r â ndul urmă tor, avea pă rul cenuşiu şichipul îi era at â t de schimbat, încâ t nimeni din familie nu-l recunoscu. Nosrat îl chemă pe Şopâ rlă la el în camer ă , îi puse în buzunar un teancde manifeste cu portretul lui Khomeini în alb şi negru şi îi zise: „Peste puţ intimp, câ nd va fi suficient ă lume în pia ţă , te vei urca pe minaret şi vei aruncatoate hâ rtiile acestea în jos. M-ai înţ eles? A şa, spuse el agit â nd mâ inile, learunci dintr-o singur ă mişcare, peste oameni!” La unsprezece şi jumă tate, Şopâ rlă se urcă în minaret. După ce f ă cunişte giumbuşlucuri, pentru a atrage atenţ ia, aruncă portretele dintr-o singur ă mişcare. Nosrat, care se afla pe acoperiş, prinse imediat o fotografie a portretelor

plutind în aer şi a oamenilor care încercau să le apuce. Toate ziarele na ţ ionale preluar ă fotografiile, iar acesta fu primul portret allui Khomeini publicat în presă . Regimul, luat prin surprindere, nu reacţ iona, av â nd în vedere că toateziarele se aliniaser ă şi susţ ineau publica ţ ia. Aga Djan cumpă r ă ziarele şi leînchise într-un cuf ă r în care îşi pă stra caietele lui. Peste tot pe unde aveau loc evenimente importante, Nosrat era prezent cuaparatul lui de fotografiat, în fiecare zi, ziarele publicau fotografiile f ă cute de el. Nosrat filmase chiar şi prima mare manifesta ţ ie de la Teheran, aceea încare în fruntea manifestanţ ilor mergea ayatollahul Beheshti. Acesta intrase înmod ilegal în ţ ar ă , anume pentru a conduce acea manifesta ţ ie. Nosrat scosese clar în evidenţă prezenţ a ayatollahilor şi puterea lor deraliere. Era suficient ca cineva să -i vadă reportajul pentru a-şi da seama la cese putea a ştepta ţ ara. Instantaneele excelente pe care Nosrat le trimitea, regulat, comitetuluirevoluţ ionar aflat la Paris crear ă o legă tur ă str â nsă între el şi Beheshti.Beheshti îi dă dea telefon acasă şi îl punea la curent cu manifesta ţ iile ce erauprev ă zute, în felul acesta, Nosrat avea mereu timp să se pregă tească .



La aeroportul din Teheran, comitetul avea în serviciul lui un om deîncredere, ce juca rolul de poşta ş. Nosrat îi dă dea fotografiile şi filmele, iarindividul le trimitea cu primul avion la Paris. Nosrat era independent, dar se întreba adesea care din pă r ţ ile aflate înconflict va profita de munca lui. F ă cea cumva propagandă pentru Khomeini?

Nu, nu se lega de nimic şi de nimeni. Nu avea nici o legă tur ă cu religia şi nicicu politica. Nu ţ inea cont de nimeni, nu se gâ ndea decâ t la aparatul lui defotografiat. Era acolo unde era, iar aparatul lui înregistra. În secret, pă stra legă tura cu Shabbal. Îi dă dea fotografii pe care Shabballe publica în ziarul lui clandestin, în timpul uneia din înt â lnirile lor, peparcursul unei manifesta ţ ii, avuseser ă o discuţ ie foarte serioasă . Nosrat citeaziarul lui Shabbal şi ştia că , în sâ nul partidului, aveau loc dezbateri violente petema guvernului islamic dorit de Khomeini. Cu câ t era mai vizibilă setea de putere a lui Khomeini, cu at â t grupă rileclandestine se întrebau ce atitudine trebuie adoptat ă fa ţă de el. Îl vor susţ ine?Era necesar să se distanţ eze de el? Se porni o discuţ ie violent ă care avu dreptrezultat o scindare penibilă : o mică facţ iune a mişcă rii refuză să -l mai susţ ină pe Khomeini şi hot ă r î să r ă mâ nă în ilegalitate. Majoritatea, însă , depuse armeleşi-l susţ inu pe Khomeini cu punctele sale de vedere antiamericane. Shabbal, care pă r ă sise universitatea de mult ă vreme, se ală tur ă curentului din urmă . În cea de a şaptesprezecea zi a lunii de var ă Shadrivar, evenimenteleluar ă o nouă întorsă tur ă . La Teheran, ayatollahii îşi reunir ă for ţ ele pentru aaduna câ t mai mult ă lume în moschei. La ora opt diminea ţă , pă r ă sir ă toţ i,împreună , moscheile şi se îndreptar ă spre pia ţ a parlamentului scandâ ndsloganuri, în acea zi adepţ ii lui Khomeini şi regimul erau hot ă r âţ i să -şi arate

for ţ ele. În momentul în care mii de manifestanţ i începur ă a se rev ă rsa de petoate str ă zile Teheranului că tre pia ţ a parlamentului, armata ieşi din cază rmipentru a le da o lecţ ie. Generalul Rahmi, care conducea manevrele de la bordu, jeepului să uoprit într-un colţ al pieţ ei, supraveghea mişcă rile din spatele ochelarilor lui desoare. Câ nd pia ţ a deveni neagr ă de mulţ imea oamenilor str â nşi, ordonă tancurilor să blocheze toate str ă zile laterale spre a împiedica mulţ imea să scape. Oamenii, care nu cunoşteau intenţ iile armatei, dă ruiau flori solda ţ ilor, iar aceştia le acceptau. Mulţ imea striga: „Pace! Pace! Armat ă , vrem pace!” iar ofiţ erii r ă spundeauflutur â nd bra ţ ele plini de îngă duinţă . Manifestanţ ii habar nu aveau, dar scopul organizatorilor era acela de aocupa parlamentul. Nosrat aflase şi se gă sea la datorie, cu videocamera lui.



În momentul în care primul r â nd de manifestanţ i ajunse la parlament,câţ iva tineri se urcar ă pe grilaj. Au fost lua ţ i în vizor de lunetiştii afla ţ i peacoperişurile caselor învecinate şi că zur ă la pă mâ nt, secera ţ i. Oamenii începur ă a alerga care încotro, strigâ nd: „La illaha illaAllah!” Câ nd toţ i încercau să -şi afle scă parea, zeci de tineri alergar ă spre poarta

parlamentului şi încercar ă să sar ă peste grilaj, dar îşi primir ă , la r â ndul lor,pedeapsa. La illaha illaAllah! Urlau furioşi manifestanţ ii, începur ă să scuturegrilajele înalte, de fier, pentru a le dobor î şi a intra în clă dire. Dar nu avuser ă

vreme, întrucâ t armata începu să tragă din toate colţ urile pieţ ei. În câ teva minute, că zur ă sute de mor ţ i şi r ă niţ i. Nosrat, pe burt ă , într-un balcon, filma tot. Solda ţ ii îi urmă rir ă pe manifestanţ i tr ă gâ nd în toţ i cei ce le intrau în

bă taia puştii. Femeile bă teau la uşile caselor pentru a gă si scă pare, bă rba ţ ii secăţă rau pe acoperişuri şi în copaci, tinerii – bă ieţ i şi fete – se aruncau subma şini şi peste tot se vedeau pantofi, caschete, genţ i, aparate de fotografiat,fulare şi o mulţ ime de v ă luri islamice. Nimic nu scă pă de videocamera lui Nosrat: generalul cu ochelari de soarecare dă dea ordinele, oamenii care că deau de pe grilaje, lumea care-şi că utarefugiul în gurile de canal, care să rea peste baraje ca să irigă , tancurile care

veneau la nesf â r şit, din toate str ă duţ ele laterale în pia ţă şi treceau pestetrupurile celor mor ţ i. Şapte minute mai t â rziu, o linişte de moarte se lă să peste pia ţă : cei ceputuser ă fugi o f ă cuser ă şi sute de persoane îşi gă siser ă adă post în casele dinîmprejurimi, în pia ţă r ă maser ă doar mor ţ ii şi r ă niţ ii. Generalul ordonă ca accesul presei în pia ţă să fie interzis şi să fie

distruse toate videocamerele r ă mase pe jos. Îşi scoase ochelarii, aruncă o privire pe câ mpul de lupt ă şi dă du ordin calocul să fie cur ăţ at f ă r ă înt â rziere. Apoi intr ă în jeep şi merse să -şi întocmească raportul la palat. Imediat ce acesta plecă , Nosrat îşi gă si salvarea pe acoperişurile caselor. Trei zile după acest eveniment, postul de televiziune ABC transmisereportajul lui Nosrat. Fuseser ă mai mult de şapte sute de mor ţ i. Aga Djan urmă ri tot ce se înt â mplase la televizorul lui Şopâ rlă . Şahul, înspă imâ ntat, se adresă poporului: „Am auzit glasul revoluţ iei! Amauzit glasul poporului! Au fost comise greşeli. O să propun parlamentului unnou şef de guvern, capabil să restabilească ordinea. Cer poporului meu unstrop de r ă bdare.” Vocea îi era tremur ă toare şi discursul confuz. Câ teva zile mai t â rziu, propuse un nou şef de guvern, dar Khomeini îlrefuză imediat, în a şa fel încâ t noul parlament nu dur ă mai mult de câ tevasă pt ă mâ ni. Şahul că ut ă un alt candidat, dar nimeni nu mai îndr ă znea să colaborezecu el.



În disperare de cauză , şahul se v ă zu obligat să cedeze toate puterile înmâ inile militarilor. Generalul Azhari, cel mai ardent susţ ină tor al americanilordin întreaga armat ă , formă un cabinet militar şi instaura starea de necesitateîn ora şul Teheran. Pentru a-i submina ordinul, Khomeini chemă poporul să se urce pe

acoperişuri în timpul nopţ ii. Milioane de iranieni r ă spunser ă chemă rii lui Khomeini şi strigar ă f ă r ă odihnă , de pe acoperişuri: „Jos America! Allaho Akbar!” De ce nu se afla Aga Djan pe acoperiş? Nu era el revoltat împotrivaregimului? Nu era el fericit că domnia şahului se încheiase? Nu era el fericit de

viitoarea revenire a lui Khomeini? Ce vor spune vecinii dacă nici un membru al familiei nu urca peacoperiş? — Fagri! Strigă Aga Djan. Însă Fagri nu-l auzi din cauza zgomotului produs de mulţ ime. — Fetelor! Nasrin, fata cea mare, apă ru. — Toat ă lumea este pe acopriş. Voi urca şi eu. Unde-i mama voastr ă ?

Veniţ i cu mine? Pe la jumă tatea scă rii se înt â lni cu Şopâ rlă . — Vrei să te duci să -l cauţ i pe muezin? Îl întrebă Aga Djan. Şopâ rlă porni în goană spre pivniţă să -l cheme pe muezin. Ceva mait â rziu Aga Djan, muezinul, Fagri Sadat şi fetele, înv ă luite în negru, se aflau peacoperişul casei strigâ nd: „Allaho AkbariAllahoAkbar!” Şopâ rlă st ă tea pe marginea cupolei şi privea ca hipnotizat mulţ imeacuprinsă de isterie.

Şahul încercă în zadar să gă sească o persoană politică respectat ă de toţ işi capabilă de a-i reconcilia pe membrii cabinetului. Nici un om politic nu fudispus a-şi asuma responsabilitatea pentru o datorie at â t de grea şi disperat ă .

Totuşi, reuşi să -l convingă pe Baktiar, a doua personalitate de marcă apartidului na ţ ional, să joace acest rol. Acesta din urmă accept ă propunerea şahului cu o singur ă condiţ ie: aceea ca şahul să pă r ă sească ţ ara pe o perioadă nedeterminat ă . Şahul accept ă . Din acel moment evenimentele se precipitar ă . Eraasemeni unui t ă v ă lug care, o dat ă pornit, distrugea totul în cale. A doua zi, diminea ţ a, magazinul din bazar era în fierbere câ nd sosi acolo

Aga Djan. Şahul pleca. Aga Djan se amestecă printre lucr ă torii care se uitau latelevizor. Şahul şi Farah Diba se aflau pe aeroportul din Teheran. Eraînconjurat de un grup de funcţ ionari. Baktiar îi str â nse mâ na şi îi ur ă că lă torieplă cut ă . Deodat ă , un ofiţ er se aruncă la picioarele şahului şi îi să rut ă v â rfulpantofilor, îl implor ă să nu plece. Şahul fu at â t de mişcat de acest gest, încâ t,cu toate eforturile, nu-şi putu st ă pâ ni lacrimile.



Cineva aduse un Coran şi ţ inu cartea deasupra creştetului şahului,pentru ca el să poat ă trece pe dedesubt. O tradiţ ie iraniană spune că trebuief ă cut acest gest pentru fericirea celor dragi, atunci câ nd pornesc la drum. Şahul să rut ă Coranul şi trecu pe sub el înainte de a merge că tre avion.

Apoi Farah Diba să rut ă la r â ndul ei Coranul şi îl urmă pe şah. Se îmbarcar ă .

Avionul fu escortat pâ nă la graniţă de două avioane de v â nă toare cu reacţ ie. Treizeci de zile mai t â rziu, Aga Djan, Fagri Sadat, fetele lor şi Şopâ rlă

vedeau la televizor imagini de pe aeroportul francez unde tehnicienii pregă teauun Concorde, în vederea întoarcerii istorice a ayatollahului. Baktiar îl avertizase pe Khomeini că avionul nu va că pă ta permisiunea deaterizare, însă Khomeini respinse avertismentul, plin de dispreţ : „Baktiarreprezint ă ceva mai puţ in decâ t nimic. Eu sunt cel care hot ă r ăşte! Voi instituiun cabinet revoluţ ionar. Mă întorc în ţ ar ă .” Milioane de persoane pornir ă , pe jos, din zorii zilei, că tre aeroportul din

Teheran unde trebuia să aterizeze avionul francez Concorde. Shabbal se afla printre ei. Voia să vadă tot cu ochii lui şi să facă unarticol în ziarul lui. Nosrat, cu aparatul de filmat pe umă r, se instalase într-un jeepdecapotabil pe care un şofer bă rbos îl conducea unde îi spunea. Era singurulcare avea permisiunea de a filma totul, de aproape. Avionul îşi f ă cu apariţ ia deasupra aeroportului. „Salle alia Mohammad! Khomeini gosh amad, bun venit lui Khomeini!” Câ nd avionul ateriza şi, puţ in mai t â rziu, uşa se deschise, Khomeiniapă ru în capul scă rii avionului. Salut ă , flutur â ndu-şi calm mâ na. „Salam bar Khomeini!” strigă mulţ imea cu bucurie. Aga Djan ieşi din casă . Pe uliţă se înt â lni cu Ahmad. F ă r ă să ştie prea

bine de ce, îl îmbr ăţ işa, str â ngâ ndu-l tare la pieptul să u. Nici nu putea bă nuiceea ce îl a ştepta. Ghazi, judecă torul „Asthagforolah, asthagforolah, asthagforolah,asthagforolah. Asthagforolah, asthagforolah, asthagforolah, asthagforolah,asthagforolah, asthagforolah, asthagforolah, asthagforolah, asthagforolah”psalmodia Galgal îndrept â ndu-se că tre biroul lui Khomeini. Se intonează „Asthagforolah” atunci câ nd cineva a comis un pă cat, ori îieste teamă să nu cadă în pă cat sau câ nd, în ciuda voinţ ei sale, se confrunt ă cuceva dificil. Uneori, reprezint ă pur şi simplu o modalitate de mulţ umire pentruo favoare primit ă la care nu s-ar fi a şteptat, sau o rugă minte de iertare adresat ă Creatorului. Ori, se mai intonează în situa ţ ii ca aceea în care se afla Galgal, respectiv,în fa ţ a certitudinii că , în mod inevitabil, vor fi comise greşeli. Khomeini refuză să se instaleze în palatul şahului, prefer â nd să ocupe oodaie într-o şcoală de imami situat ă într-unul din cartierele să race. Era deja întuneric, câ nd intr ă în birou şi se a şeză pe covor. După ce luă oînghiţ itur ă de ceai, ceru un stilou şi hâ rtie.





Primul inculpat era Howeeda, fostul prim-ministru al şahului. Câ nd fuintrodus, Howeeda avea că tuşe la mâ ini. Howeeda fusese şeful guvernului timpde cincisprezece ani. El, care era mereu îmbr ă cat impecabil în costum, cu un

baston în mâ nă , o orhidee la butonier ă şi o pipă în colţ ul gurii, nu purta acumdecâ t o pijama murdar ă .

În afar ă de Galgal mai erau în încă pere un fotograf mascat care se f âţâ iaîn dreapta şi-n st â nga, fotografiindu-l pe inculpat. — Inculpatul poate să se a şeze, spuse Galgal cu voce tare, instalâ ndu-seîn scaunul lui. Howeeda se a şeză . — Eşti în fa ţ a judecă torului lui Alalh, a spus Galgal, dosarul ţ i-a foststudiat, eşti condamnat la moarte. Ai ceva de spus? Howeeda, obişnuit să fie primit cu mare respect de preşedinţ ii americani,Howeeda, care în trei r â nduri fusese ova ţ ionat de senatul american, carestudiase dreptul în America, nu ar fi putut considera niciodat ă acel grajd ur â tmirositor drept un tribunal, a şa că t ă cu, mulţ umindu-se să mişte din buze caatunci câ nd îşi fuma pipa. — Spunea ţ i ceva? Întrebă Galgal. — Nu, nimic, r ă spunse Howeeda calm. — Îl condamn pe inculpat la moarte, spuse Galgal. Execuţ ia va avea locimediat. Howeeda fu luat de două gă rzi înainte de a putea să conştientizeze mă car că fusese condamnat la moarte. Fu condus într-un depou aflat în spatele abatorului cel mare, unde seaflau îngr ă mă dite mii de piei de vit ă de la animalele sacrificate de cur â nd.Duhoarea era at â t de grea, încâ t condamnatul îşi duse instantaneu mâ na la

nas. Gă rzile îl a şezar ă pe Howeeda cu spatele la un perete între două gr ă mezide piei şi îl legar ă la ochi. După legea islamică , îi oferir ă după aceea nişte apă ,într-un pahar metalic, pe care însă condamnatul îl refuză cu un gest al mâ inii. Howeeda tremura în pijamaua lui, dar nu putea concepe că urmau să -lexecute, credea că voiau doar să -l sperie. Se auzir ă pa şii lui Galgal pe coridor.Puţ in după aceea, acesta f ă cu un semn gă rzilor, care se plasar ă la o anumit ă distanţă în fa ţ a lui Howeeda. — Alinia ţ i! Ordonă Galgal ca un ofiţ er din armat ă . Gă rzile puser ă ungenunchi în pă mâ nt şi îndreptar ă puştile că tre Howeeda. — Sunt nevinovat! Strigă deodat ă Howeeda, cu glas tremur ă tor. Vreau unavocat! — Foc! Strigă Galgal. Şapte focuri de armă au fost trase. Trupul lui Howeeda, ciuruit degloanţ e, se pr ă buşi. Chipul i se turti de pietrele umede de pe jos. Fotografulf ă cu o mulţ ime de poze. Galgal se întoarse la scaunul lui şi ceru să fie adusurmă torul.



Fu introdus fostul şef al Serviciilor Secrete. Acesta auzise focurile dearmă , iar groaza lui era at â t de mare că nu era capabil nici mă car să păşească .210 — Stai jos. Gă rzile îl ajutar ă să se a şeze pe scaunul ce-i era destinat.

— Te numeşti Basiri? — Da, spuse el după o clipă de ezitare. — Ai fost şeful Serviciilor Secrete, cel din ordinul că ruia au fost aresta ţ i,tortura ţ i şi omor âţ i sute de lupt ă tori? Basiri nu r ă spunse. — Ai fost şeful Serviciilor Secrete? Repet ă Galgal. — Da, r ă spunse Basiri şoptit. — Judecă torul lui Allah te condamnă la pedeapsa cu moartea, urlă Galgal. Vei fi executat imediat. Ai ceva de spus? Înspă imâ nt ă torul Basiri, că ruia era suficient să i se pronunţ e numele casă intre toat ă lumea în panică , se puse pe plâ ns, cer â nd îndurare, însă , la unsimplu gest al lui Galgal, gă rzile îl ridicar ă şi-l duser ă la depozitul unde tocmaifusese executat Howeeda. Fu legat la ochi, i se oferi paharul cu apă şi-l duser ă la perete. — Alinia ţ i! Urlă Galgal. Gă rzile puser ă un genunchi în pă mâ nt şi îndreptar ă puştile spre Basiri. — Foc! Trageţ i pâ nă la ultimul glonţ ! Ordonă Galgal cu hot ă r â re. Gă rzile traser ă pâ nă câ nd r ă maser ă f ă r ă gloanţ e, ceea ce înt â rzie un timppr ă buşirea corpului neînsufleţ it. Abia după ultimul glonţ că zu pe un vraf depiei de animale proaspă t sacrificate, cu fa ţ a la pă mâ nt şi bra ţ ele încrucişate. Galgal continuă în felul acesta pâ nă la primele ore ale dimineţ ii. Dă du

ordin să fie executa ţ i toţ i liderii fostului regim, care fuseser ă aresta ţ i recent şiînchişi în abator. După ce-şi sf â r şi treaba, se spă lă pe mâ ini şi ceru să -i fieadus micul dejun. I se aduse pe un platou rotund de argint lapte cald, miere,ouă fierte în coajă şi pâ ine proaspă t ă , în acela şi timp îi fu adus ziarul dediminea ţă : pe prima pagină era fotografia lui Howeeda, surprinsă în momentulîn care, legat la ochi, cu bra ţ ele flutur â nd în aer, era lovit în piept de primulglonţ . Timp de o să pt ă mâ nă , Galgal primi în audienţă cincisprezece imamitineri veniţ i din Qom; erau studenţ i în drept isla-mic^de la şcoala pentruimami. Îi numi judecă tori ai islamului şi-i trimise în marile ora şe pentru a-i

judeca f ă r ă înt â rziere pe funcţ ionarii vechiului regim acuza ţ i de crime. Tuturorli s-a dat mâ nă liber ă pentru a-i trata, pe aceştia, f ă r ă milă . Cineva bă tu la uşa lui Aga Djan. Acesta nu se întorsese încă de la bazar,a şa că deschise Şopâ rlă . Intrar ă trei bă rba ţ i înarma ţ i, purt â nd în jurul frunţ ii nişte fulare verzi.Erau solda ţ i ai armatei lui Allah, alcă tuit ă din brigă zi militare formate în cadrulmoscheilor pentru a pune în aplicare ordinele lui Khomeini.



— Unde este Ahmad? Îl întrebă unul dintre ei pe Şopâ rlă . Fagri Sadat,care se afla în bucă t ă rie, îi v ă zu, dar nu se putea ar ă ta, dat fiind că nu avea

v ă lul. Deschise fereastra şi strigă : — Bă iete, vrei să mergi să -mi aduci v ă lul? Şopâ rlă merse să i-l caute. Fagri se înv ă lui, ieşi şi întrebă :

— Cu ce pot să v ă ajut, domnilor? — Unde este Ahmad? Întrebă din nou, cu un ton obraznic, unul din ei.

Am primit ordin să -l ridică m. — Unde vreţ i să -l duceţ i? — La Tribunalul Islamic. Tocmai în momentul acela, Ahmad ieşi din bibliotecă şi se îndrept ă spref â nt â nă , f ă r ă tunica de imam şi f ă r ă turban. Bă rba ţ ii se îndreptar ă imediat spreel. Ahmad îi privi îngrozit şi îi întrebă ce aveau de gâ nd. — Avem ordin să te ridică m. O să fii judecat în fa ţ a tribunalului islamic. — De ce? — Nu ştim. — Nu merg nică ieri, spuse Ahmad îngenunchind în fa ţ a f â nt â nii pentru a se spă la pe mâ ini. Indivizii puser ă mâ na pe el şi-l t â r â r ă spre poart ă . Ahmad opuserezistenţă urlâ nd: — Ce-i cu apucă turile acestea? Da ţ i-mi drumul! Nu fu însă ascultat. Ahmad se eliber ă pentru a se întoarce cu fa ţ a spre Mecca şi rosti: — Allah, ajut ă -mă ! Fagri Sadat îi spuse lui Şopâ rlă să închidă poarta. Djawad, care seîntorsese cu o noapte înainte, cobor î.

— Cheamă -l imediat pe Aga Djan! Îi strigă Fagri Sadat. După aceea, seînfipse în fa ţ a celor doi indivizi şi le spuse: în numele cerului, ce aveţ i de gâ nd?Este imamul moscheii. Nu aveţ i ruşine? Şopâ rlă auzi pa şii lui Aga Djan pe uliţă , deschise uşa în grabă şi spuseceva în pă să reasca lui. Aga Djan îl v ă zu pe Ahmad cum se zbă tea în mâ inilecelor doi indivizi înarma ţ i. — Opriţ i-v ă ! Opriţ i-v ă ! Opriţ i-v ă ! Ce înseamnă toate aces-ea? Strigă el. Muezinul veni şi el, iar fetele lui Aga Djan se repezir ă pe scar ă în jos. AgaDjan îl trase în spate pe unul dintre cei doi, Ahmad că zu şi vru să o ia la fugă spre scar ă pentru a se urca pe acoperiş, dar unul dintre solda ţ i îl lovi violent cupiciorul într-una din gambe, în a şa fel încâ t se pr ă buşi lâ ngă f â nt â nă . Bă rbatul

îl prinse, îi puse un genunchi în spate strivindu-l la pă mâ nt, şi îi fix ă că tuşele. Înmă rmurit, Şopâ rlă nu se mai mişca de lâ ngă muezin. Aga Djan încercă să discute cu cei doi: — II voi duce eu însumi la tribunal. Nu vreau ca lucrurile să se petreacă astfel. Sunt Aga Djan, mă puteţ i crede pe cuv â nt, merg cu dumneavoastr ă . Nueste corect deloc ceea ce faceţ i. In zadar, însă , că ci fu îmbr â ncit de că tre unuldin indivizi. Djawad se a şeză între ei şi îşi opri tat ă l:



— Gata, nu are rost. Mai mult de-at â t nu poţ i face! — Allah! Allah! Allah! Allah! Alia ţ i! Striga Ahmad în timp ce indivizii îlîmpingeau plini de violenţă în jeep. — Ce adresă are tribunalul? Strigă neputincios Aga Djan. Ma şina porni şiel nu că pă t ă nici un r ă spuns.

Fagri Sadat plâ ngea. Fetele o luar ă şi o conduser ă la etaj. Djawad încercă să -l ia în casă şi pe Aga Djan, dar acesta refuză : — Este groaznic ce s-a înt â mplat! Vreau să ştiu unde l-au dus, spuse elşi ieşi. Indivizii îl conduser ă pe Ahmad, legat la ochi, la o adresă necunoscut ă unde îşi avea sediul, dm ajun, Tribunalul Islamic. Câ nd îi scoaser ă legă tura de la ochi, Ahmad constat ă că se afla într-oodaie prost luminat ă , însă nu ştia unde anume, înţ elese totuşi că încă perea era într-o pivniţă , întrucâ t fusese nevoit să coboare treisprezece trepte. Nu existau ferestre şi, pe pereţ i, erau întinse pâ nze mari, negre, pe carefuseser ă scrise cu vopsea albă texte sacre. În odaie se mai gă seau o masă şi un scaun înalt şi, în spate, steagul

verde, simbolul islamului, pus pe diagonală . Mai era un scaun scund pe care Ahmad fu obligat să se a şeze. Cei doi

bă rba ţ i îl lă sar ă singur în camera înă buşitoare, la lumina galbenă ,neliniştitoare a unei lă mpi micuţ e. A şezat pe scaunul lui, a ştept ă timp de o or ă întreagă , f ă r ă să se înt â mplenimic. Liniştea din încă pere şi incertitudinea îl umpleau de spaimă . Undeva seauzi o uşă deschizâ ndu-se şi apoi nişte pa şi gr ă biţ i r ă sunar ă pe scar ă . Una dintre gă rzi intr ă şi strigă :

— Judecă torul islamului! În picioare! Ahmad se ridică . V ă zu silueta unui imam t â nă r, care se a şeza pe scaunulcel înalt din spatele mă suţ ei. — Acuzatul se poate a şeza, spuse acesta. Ahmad se a şeză la loc şi încercă să -l recunoască pe imam, dar, cumlumina lă mpii îi bă tea drept în ochi, nu putu distinge chipul acestuia. — Îţ i citesc numele, dacă este corect, poţ i spune „da”. Apoi, voi punecâ teva întrebă ri la care trebuie să r ă spunzi! Spuse judecă torul. — Sunt imamul ora şului, înainte de a r ă spunde întrebă rilordumneavoastr ă , vreau să mi se aducă turbanul şi tunica mea de imam. Altfel,nu voi r ă spunde! — Eşti Ahmad Alsaberi, fiul lui Mohammad Alsaberi. Ahmad t ă cu. — Acuzatul a fost membru activ al Serviciilor Secrete, continuă

judecă torul, crima cea mai înfior ă toare ce poate fi comisă de un imam. — Nu este adev ă rat, nu am f ă cut nimic, nu se putu abţ ine să nur ă spundă Ahmad. — A şa scrie aici! R ă spunse judecă torul flutur â nd dosarul.



— Dosarul este fals. Ştiu mai bine decâ t oricine că nu am f ă cut nimic r ă uşi că nu am nici o crimă pe conştiinţă . — Avem dovezi care atest ă faptul că ai fost un zbir al Serviciilor Secreteale şahului, spuse judecă torul. — Nu puteţ i avea nici o dovadă , întrucâ t niciodat ă nu am colaborat cu

Serviciile Secrete, în calitate de imam al ora şului am contacte cu tot felul deoameni, fie că este vorba de un cer şetor ori vreunul din şefii Serviciilor Secrete.Probabil a ţ i primit nişte rapoarte scrise de unii dintre aceştia. Dar acelerapoarte nu pot servi drept dovadă în instanţă . Am fost imamul moscheii într-operioadă tulbure. De fiecare dat ă câ nd ţ ineam vreo predică ceva mai dur ă ,agenţ ii de poliţ ie îmi puneau în vedere să mă potolesc, însă nici acesta nu esteun lucru de care un judecă tor poate ţ ine cont în instanţă ; niciodat ă nu amcomis vreo greşeală . — Eşti toxicoman, r ă spunse judecă torul. — Nu este un pă cat, av â nd în vedere că aproape toţ i aya-tollahii din ţ ar ă sunt toxicomani. L — Exist ă dovezi că ai fumat opiu ală turi de persoane influente aleServiciilor Secrete. — Este adev ă rat, dar nu am f ă cut altceva decâ t să fumez opiu! — Ţ i-au dat bani, scrie aici. — Acest lucru este una dintre atribuţ iunile mele. Un imam este un om deîncredere. Toţ i îmi dau bani, cu diverse motive. Ei mi-au dat bani pe care eu i-am v ă rsat în vistieria moscheii. — În mai multe r â nduri ai avut legă turi cu diferite femei. — Într-adev ă r, am avut rela ţ ii cu alte femei, dar întotdeauna după legea

islamică . — Am aici fotografii în care apari în ipostaze ruşinoase, ală turi deprostituate şi fumâ nd opiu. — Este o cursă întinsă se Serviciile Secrete, în scopul de a mă def ă ima,dar eu am. Pâ nă în acel moment, reuşise să fie st ă pâ n pe el şi să r ă spundă convingă tor la întrebă rile judecă torului, însă , la lumina lă mpii, se putea vedeacă mâ inile îi tremurau şi că lacrimile îi curgeau încet pe obraz. Puţ in câ te puţ in, începu să se bâ lbâ ie şi să lase frazele neterminate.

Aceasta pentru că , de fapt, niciodat ă nu se oprise din fumat opiu. Chiar îşicumpă rase din Teheran o pipă electrică , modernă , cu care putea fumapretutindeni, f ă r ă ca alţ ii să -şi dea seama. Aga Djan ştia acest lucru, darrenunţ ase să mai spună ceva. Dacă şi-ar fi fumat opiul, acum ar fi fost în stare să se apere cu maimult ă vehemenţă . Dar îl arestaser ă într-un moment prost, tocmai câ nd sepregă tea să -şi fumeze doza, înainte de a merge la moschee. Dat ă fiind presiunea creat ă de situa ţ ia în care se afla, toate celulelecorpului să u strigau după opiu. Simţ ea un fel de apă sare, ca şi cum i-ar fi stat





Şi o cerere ce nu sufer ă amâ nare, iar problema trebuie rezolvat ă aici şi acum. I – Ce vreţ i să spuneţ i? I – Tribunalul a luat o hot ă r â re, iar eu am venit să v-o aduc lacunoştinţă . Scrie în documentul pe care o să vi-l citesc, l Aga Djan crezu că era

vorba despre Ahmad. Se simţ i, deo-tat ă , liniştit. După cum se pă rea, urmau să

discute problema fcare-l macină . L Imamul scoase din buzunarul interior al hainei un plic des-fchisvscoase scrisoarea din el, o despă turi cu grijă şi citi: l „In numele lui Allahcare îi pedepseşte f ă r ă milă pe pă că to-Jşii ce refuză să -l asculte I în numeleayatollahului-şef Khomeini, l Tribunalul Islamic a decis ca, începâ nd de acumşi pentru o perioadă nedeterminat ă , familia Ghaemmaghami Farahani nu |vamai avea nici un fel de autoritate asupra moscheii principale jdin ora şulSenedjan!” l Cuprins: de panică , Aga Djan se ridică . L – Nu se poate, moscheeane apar ţ ine, l – Moscheea apar ţ ine Creatorului, continuă liniştit imamul, Iomoschee nu a fost niciodat ă proprietatea nimă nui. Trebuie să fetiţ i acest lucru! L – Avem documente care atest ă faptul că at â t terenul, câ t şi [clă direamoscheii apar ţ in familiei, totul este înscris în actele caisei noastre. Esteproprietatea noastr ă . Pot dovedi acest lucru! I – Nu v ă mai înfierbâ nta ţ i at â t! Nuexist ă dovezi legale în lacest sens. Moscheea apar ţ ine tuturor. Familiadumneavoastr ă la fost însă rcinat ă cu administrarea ei, iar acest lucru nu estede lorigine divină . Avem acum un guvern islamic şi judecă torul are dreptul de a reveni asupra unei decizii anterioare. Pentru mo-Iment, nu mai este de dorit cadumneavoastr ă să deţ ineţ i contro-Ilul asupra moscheii. Discuţ ia este închisă .

Tribunalul islamic Iv-a ridicat aceste drepturi şi casa va fi separat ă de moschee.Pu-Iteţ i continua să locuiţ i aici, cu familia dumneavoastr ă . Am ve-Init să iaucheile moscheii. Mi le puteţ i înmâ na? L -Nu, nu pot! Nu am acest drept! Spuse

Aga Djan. La ce Ibun toate acestea? Sunteţ i pe cale de a ne distruge pe toţ i! CeIvor să însemne toate aceste umilinţ e? L – Dacă refuza ţ i să -mi da ţ i cheile, voi da ordin celor care a ş-Iteapt ă afar ă să intre să le ia cu for ţ a. L — Eu nu v ă voi da nici o cheie, rosti Aga Djan pe un ton categoric. Imamul ieşi. Întors la jeep, le ordonă oamenilor care îl însoţ eau să meargă şi să ia cheile. Trei bă rba ţ i intrar ă în biroul lui Aga Djan şi se apropiar ă de masa lui delucru. Aga Djan, care st ă tea furios în mijlocul camerei, îi opri: — Ieşiţ i din casa mea! Acum! Indivizii îl dă dur ă la o parte şi începur ă a-i percheziţ iona biroul. — Asta-i hoţ ie! Îi strigă Aga Djan bă rbatului care-i r ă sturna pe birou totceea ce gă sea prin sertare. Merse că tre el şi-l împinse. Djawad, auzind zgomot, apă ru imediat şi,tr ă gâ ndu-l în spate pe Aga Djan, se a şeză între cei doi.



Cei trei bă rba ţ i luar ă toate cheile pe care le gă sir ă în camer ă şi plecar ă ,dar nu puseser ă mâ na pe cheia de la camera comorilor. Pe aceea, Aga Djan opurta totdeauna în buzunarul interior al hainei sale, lâ ngă Coran. La trei zile după aceste înt â mplă ri, că tre sear ă , un elicopter zburadeasupra moscheii, în el se afla ayatollahul Araki. Acesta era unul dintre zecile

de ayatollahi pe care Khomeini îi trimisese în marile ora şe pentru a veghea lapunerea în practică a legii mahomedane. Khomeini dă duse fiecă rui ayatollahputeri nelimitate, aceştia av â nd obliga ţ ia de a da socoteală despre faptele lornumai lui însuşi. Erau numiţ i imami-Djomas şi îşi aveau sediul în moscheileprincipale. Pe stradă puteau fi v ă zuţ i sute de credincioşi care ridicau bra ţ ele că treelicopter şi strigau sloganuri de genul: „Jare imam gosh amadl Bun venitcreatorului imamului!” Elicopterul ateriza pe acoperişul plat şi un grup de bă rba ţ i, cei ce eraur ă spunză tori de bazar, urcar ă pe acoperiş pentru a ura bun venit bă tr â nuluiayatollah. Sute de mahomedani afla ţ i în curtea interioar ă a moscheii se bă teau înpiept, strigâ nd: „Djanam be fadayet Khomeini!” Doi tineri îl ajutar ă pe ayatollah să coboare scara şi lumea îl purt ă pe

bra ţ e pâ nă în moschee. Aga Djan, care voia să vadă totul îndeaproape, deschise încetişorchepengul unuia dintre minarete şi se strecur ă înă untru. Urcă treptele careduceau în locul unde, odinioar ă , Nosrat q adusese pe femeia aceea. Ajunsacolo, se ridică , se uit ă în jos şi not ă tot ce se înt â mpla acolo, în timp ce lumina

verde a minaretului i se reflecta pe chip. Moscheea redeveni centrul mişcă rilor importante din localitate şi, în

fiecare zi de vineri, ayatollahul ţ inea un discurs la care asistau toţ i locuitoriiora şului şi din satele învecinate. Ayatollahul era omul cel mai puternic din ora ş: ţ inea multe întruniri înmoschee şi nici o decizie nu era pusă în aplicare f ă r ă aprobarea lui. Singurul care ieşea din sfera lui de autoritate era tribunalul. Judecă torulislamic acţ iona independent cu toate că , în anumite cazuri, i se adresa luiGalgal. Judecă torul îl sunase pe Galgal la telefon să -l informeze în legă tur ă cudosarul lui Ahmad. Acesta, însă , îi spusese clar: „Eşti judecă torul! Dai verdictulf ă r ă să ţ ii seamă de nimeni!” Totuşi, judecă torul merse la moschee şi îi ar ă t ă dosarul ayatollahului,cer â ndu-i pă rerea. Ayatollahul studie dosarul între două slujbe şi confirmă hot ă r â rea

judecă torului: „Besmellah tala! 1 în calitatea sa de imam trebuie tratat cu maimult ă rigoare decâ t un laic. Wassalam!” A doua zi, un jeep dotat cu un megafon str ă bă tu ora şul în lung şi-n lat,începâ nd cu r ă să ritul soarelui şi pâ nă la ora unu a după -amiezii, comunicâ ndurmă toarele: „Credincioşi ai Senedjanului! Aduna ţ i-v ă la ora două în pia ţ a



bazarului, că ci judecă torul va face cunoscut ă tuturor hot ă r â rea sa privitoare la Ahmad Alsaberi, fost membru al Serviciilor Secrete. Este prima judecat ă islamică publică . Allah este milos, dar, dacă trebuie, poate fi şi crud.” Aga Djan se afla în curtea interioar ă , lâ ngă f â nt â nă , câ nd auzi vestea şiînmă rmuri de groază . Cum nu-şi mai simţ ea picioarele, se agăţă de felinarul pe

care îşi sprijinise creştetul. Fagri Sadat auzise şi ea cele difuzate la megafon. — Ce-i de f ă cut? Întrebă ea ca de pe alt ă lume. — Nimic. Numai bunul Dumnezeu ne poate ajuta. Timp de o lună am

bă tut la toate uşile, m-am umilit în fa ţ a tuturor, dar nu a ajutat la nimic.Nimeni nu ştie cel mai mic lucru despre acest proces, totul se petrece cu uşileînchise, spuse Aga Djan. — Dar Zinat? De ce Zinat nu face nimic? Are legă tur ă cu ayatollahii. — Mă gâ ndesc că oricum nu poate face mare lucru. Nici mă car ea nu ştiecine este judecă torul care dă verdictul pentru toate condamnă rile. De altfel, eaeste mâ nă în mâ nă cu ei şi nu poate să -şi apere fiul. — De ce nu? Mi-ai spus de sute de ori că este nevinovat. — Nu ştiu, Fagri. Nu mai ştiu. ' In numele lui Allah! — Ahmad este, înainte de toate, fiul ei şi abia după aceea imamulmoscheii. De ce trebuie ca tu să mergi să vorbeşti cu toţ i, să fii umilit de toţ i, întimp ce ea nu mişcă un deget? De fapt, unde este ea acum? De ce se ascundemereu, chiar şi de tine? — Fagii, a avut loc o revoluţ ie. Nu a fost o simplă schimbare de putere, cio r ă sturnare complet ă în mentalitatea oamenilor. Se vor înt â mpla lucruri pecare nimeni nu şi le-ar fi putut închipui mă car, într-o via ţă normală . Oamenii

vor fi în stare să comit ă fapte îngrozitoare. Priveşte în jurul t ă u: totul s-aschimbat. Nu mai recunoşti aproape pe nimeni. Nu poţ i pricepe dacă oameniipoart ă o mască sau dacă , dimpotriv ă , acesta le este adev ă ratul chip. Cine poateşti ce s-a înt â mplat cu Zinat? Cine ar fi crezut vreodat ă că Zinat va deveni opersoană important ă ? — Important ă ? Cum a şa „important ă ”? Replică pe loc Fagri. — Are puterea şi ia decizii. Organizează o groază de chestii şi Allah ştie cemai face încă , iar noi habar nu avem. — Este un nimic. Este un monstru de ur âţ enie. Toate femeile cu carecolaborează sunt cumplite. Sunt cele la care nimeni nu se uita odinioar ă . Toatesunt hidoase. — Fagri! — Zinat este neagr ă la suflet, r ă spunse Fagri, f ă r ă a ţ ine seama dereacţ ia lui Aga Djan. — Nu-i momentul să discut ă m despre toate acestea. O să merg în pia ţ a

bazarului, o să privesc şi, poate, voi reuşi să -l ajut pe Ahmad. — Nu, nu te duci. Te vor umili şi mai mult. Stai acasă pâ nă se maipotolesc lucrurile.





Publicul r ă mase stupefiat. Toţ i se uitau uimiţ i la Ahmad care nu-şi ridica ochii r ă t ă ciţ i din pă mâ nt. Aga Djan îşi scoase batista şi îşi şterse sudoarea de pe frunte. Nu puteaaccepta ideea că -l vor obliga pe Ahmad să intre în moschee a şezat de-a-ndoaselea pe mă gar.

Ştia că Ahmad f ă cuse o sumedenie de prostii, dar nu putea crede că fusese complicele şahului. Nu se potrivea cu felul lui de a fi. Dar de ce Ahmadnu spunea nimic? De ce nu protesta? De ce nu se apă ra? Aga Djan îşi croi drum prin mulţ ime şi strigă câ t îl ţ ineau puterile: — Ahmad! Nu eşti un tr ă dă tor! Apă r ă -te! Toat ă lumea se întoarse, îngrozit ă , spre Aga Djan. — Deschide gura! Spune ceva! Strigă el şi mai tare. Auzind vocea lui AgaDjan, Ahmad îşi reveni. Judecă torul urlă : — Linişte! — Nu ai dreptul să taci, Ahmad! Strigă Aga Djan. — Linişte! Mai strigă încă o dat ă judecă torul. Doi gardieni se îndreptar ă spre Aga Djan. — Revino-ţ i, Ahmad! Pentru mine! Pentru noi! Pentru moschee! Urlă AgaDjan încercâ nd să opună rezistenţă gă rzilor care voiau să -l ridice. Eşti imamulmoscheii noastre, apă r ă . Strigă el în continuare, însă nu-şi putu sf â r şi fraza,întrucâ t unul dintre solda ţ i îi r ă suci bra ţ ul drept la spate şi îl îmbr â nci cu fa ţ aîn jos. — Ahmad, f ă ceva pentru noi! Spuse Aga Djan în timp ce gă rzile îl ţ ineau. Doi negustori din bazar merser ă în goană şi-l eliberar ă pe Aga Djan dinstr â nsoarea gă rzilor, apoi îl luar ă cu ei în locul de unde îi să riser ă în ajutor. Ahmad îşi adună toate puterile, se întoarse că tre mulţ ime, înă lţă bra ţ ele

spre cer şi spuse: — Jur pe Coran! Sunt nevinovat! — Taci! Urlă judecă torul. — Jur pe moschee! Nicicâ nd nu am fost complice! — Taci! Urlă judecă torul, de ast ă dat ă plin de mâ nie. — Nu voi putea niciodat ă ., însă nu-şi încheie fraza, pentru că doi solda ţ iîl luar ă pe sus, pentru a-l a şeza pe mă gar. Animalul, înspă imâ ntat, se dă duînapoi. Unul dintre solda ţ i îl lovi puternic pe crupă cu patul puştii; animalul seîmpletici, că zu şi se ridică la loc. Un bă tr â n_purt â nd o puşcă pe spate şi o legă tur ă pe frunte ieşi dinmulţ ime. II mâ ngâ ie pe mă gar pe creştet şi-l linişti f ă r ă prea mare efort, pentruca oamenii să -l poat ă cocoţ a pe Ahmad în şa. Aga Djan fu scâ rbit, că ci îl recunoscuse pe moşneag. Oare nu-l înşelau privirile? Bă tr â nul era fostul lor servitor, Am Ramazan.Se înrolase în armata islamică . Era de neconceput! Îşi oferise mă garul pentruca Ahmad să fie umilit şi strivit.



Ruşine lui! În buzunarul lui încă se mai afla cheia casei lor. Cum seputea schimba cineva at â t de repede? Durerea era at â t de apă să toare, încâ t Aga Djan începu să murmure în

barbă fragmentul Al Morsalat (Mesagerii). Pr ă pă d e ast ă zi printre tr ă dă tori Pr ă pă d, că ci timpul nu a şteapt ă Şi tot ce

ast ă zi e unit, De mâ ine va fi risipit în cele patru ză ri. S-a împlinit f ă gă duiala ce v-a fost f ă cut ă : Câ nd stelele s-or stinge Şi cerul se va fr â nge, Iar munţ ii se vor pr ă buşiPrintre tr ă dă tori, pr ă pă d va fi! Mă garul se puse în mişcare, purt â ndu-l pe Ahmad care plâ ngea în t ă cere.Cineva aruncă o piatr ă şi-l atinse la cap. Era prea mult pentru Aga Djan. Se repezi în fa ţă şi se a şeză în fa ţ amă garului, cu bra ţ ele deschise, strigâ nd: — Opriţ i-v ă ! Nimeni nu are dreptul să dea cu pietre. Nu a fost condamnat la moarte prin lapidare. Unde este blestematul de judecă tor? Un soldat îl îmbr â nci la pă mâ nt. Cu o agilitate pe care nimeni nu i-ar fi

bă nuit-o, Aga Djan se ridică şi alergă după mă gar. Soldatul îl lovi cu patul puştii. Un altul din mulţ ime aruncă o alt ă piatr ă care îi atinse urechea dreapt ă a lui Ahmad. Aga Djan îşi scoase repede Coranul, îl împinse pe soldat, alergă spre

Ahmad, se a şeză în fa ţ a lui, ridică în aer cartea sf â nt ă şi spuse: „Pe sf â ntacarte, nu-l omor âţ i cu pietre!” Soldatul îi smulse Coranul din mâ ini şi-l lovi crunt cu cartea în fa ţă . AgaDjan îşi pierdu echilibrul, dar îşi reveni imediat, îl prinse pe Ahmad de mijlocşi-l trase că tre el, în a şa fel încâ t că zur ă amâ ndoi la pă mâ nt. Două gă rzi îl apucar ă pe Ahmad şi-l a şezar ă la loc pe mă gar, în timp ce al

treilea îl lovea cu piciorul pe Aga Djan pe unde apuca: în spate, în pâ ntece, înpicioare. Mă garul începu din nou să meargă , iar mulţ imea îl urmă pâ nă lamoschee. Aga Djan r ă mase la pă mâ nt, fr â nt de durere. Nu mai putea decâ t să îngâ ne: Tu cel ce stai acoperit de haine Ridică -te de la pă mâ nt! Ridică -te! Salut ă luna! Salut ă soarele în zori de zi! Se sprijini în mâ ini şi se ridică , apoi, cu greutate. Vaca. La început de tot era vaca, restul fiind t ă cere de nepă truns. Aceasta eracredinţ a vechilor per şi şi astfel se explică prezenţ a capetelor de vacă îndecora ţ iunile coloanelor din vechile palate persane, aflate în provincia Fars. Atunci câ nd vaca a murit, via ţ a s-a scurs din trupul ei. Din carnea ei s-au format animalele şi plantele.



După un anumit timp, aceast ă credinţă a dispă rut, fiind înlocuit ă de oalta. A apă rut credinţ a că focul este sf â nt, pe mă sur ă ce vaca nu a mai fostconsiderat ă animal sacru. Flacă ra sacr ă ardea încă , în v â rful munţ ilor, pe altarele focului, atuncicâ nd s-a nă scut Zarathustra, la Yayd. Acesta era primul profet persan şi a

declarat oamenilor că nu trebuie să se încline nici focului, nici vacii. El îi înv ăţă pe oameni că Dumnezeu tr ă ieşte în cer şi se numeşte Ahura Mazda. In felulacesta, focul deveni simbolul lui Ahura Mazda pe pă mâ nt. Profetul oferipoporului să u avesta în care erau înscrise cuvintele sacre ale lui Dumnezeu. Multe secole mai t â rziu, Mahomed puse bazele Islamului şi, în felulacesta, toate vechile credinţ e persane au fost şterse, iar focul – stins. La paisprezece secole după aceste evenimente, Iranul nu se mai închină nici vacii, nici focului, dar în sufletul persanilor toate credinţ ele sunt încă vii. Islamul provocase acum o mare ruptur ă în sâ nul familiei lui Aga Djan. Încele opt secole care se scurseser ă , familia se luptase, din amvonul moscheii, cao singur ă fiinţă , cu toţ i duşmanii religiei mahomedane. Acum, însă , pentruprima dat ă , islamul devenea duşmanul familiei. Deşi revoluţ ia se încheiase deja, în mare parte, Shabbal încă nu seîntorsese acasă . Nosrat o ducea bine. Muncea zi şi noapte pentru a-şi face un nume încinematografia iraniană , susţ inut ă , de aceast ă dat ă , de noua republică islamică . Nu mai avea timp să dea pe acasă . Nici mă car nu mai telefona. Zinat, dedicat ă trup şi suflet islamului propov ă duit de Khomeini, venearar pe acasă . Practic, rupsese orice legă turi cu familia. Nimeni dintre ai ei nuştia exact ce f ă cea ea. Muezinul nu se simţ ea bine şi pleca tot mai des în că lă torie şi chiar

Djawad lipsea în mod regulat. Nu spunea nimă nui unde se ducea dar, de fapt,mergea din ce în ce mai des la Teheran. Luase legă tura cu Shabbal. Djawadsimpatizase mereu, deşi în mod tacit, mişcarea de st â nga în care Shabbalactiva în acel moment. — De ce nu mai vii pe acasă ? Îl întreba pe Shabbal. — Pe vremea câ nd Khomeini se afla la Paris, a promis că va tolera opiniilediferite de ale lui. Acum însă , câ nd deţ ine puterea, nici nu se mai puneproblema de toleranţă . Pe militanţ ii de st â nga îi consider ă eretici, lipsiţ i dedrepturi cet ăţ eneşti, în condiţ iile unei guvernă ri islamice. A şa că am fostobliga ţ i să ne facem nev ă zuţ i şi să st ă m în locuri numai de noi ştiute. InKhomeini nu se mai poate avea încredere. Nasrin şi Ensi, fiicele lui Aga Djan, luaser ă şi ele hot ă r â rea de a pleca deacasă . Voiau să se mute la Teheran. Pâ nă atunci, nici o fat ă nu pă r ă sise vreodat ă casa. Nasrin şi Ensi eraudeja femei adulte şi nemă ritate şi nu aveau de gâ nd să r ă mâ nă acasă să a şteptesă le cadă din cer vreun soţ . Fagri Sadat le dă duse o educa ţ ie aleasă . Niciodat ă nu insistase ca ele să meargă la moschee şi le trimisese la cele mai bune şcoli din ora ş.



După încheierea liceului, amâ ndouă urmaser ă cursuri pentru a deveniprofesoare de liceu. Dacă situa ţ ia din ţ ar ă nu s-ar fi deteriorat, acum şi-ar fi încheiat studiileşi ar fi putut preda. Dar, în momentul izbucnirii revoluţ iei, toate şcolile şiuniversit ăţ ile fuseser ă închise. După revoluţ ie nu li s-a mai permis să -şi încheie

studiile. Noul regim islamic pusese bazele unei revoluţ ii culturale înîntreprinderi, birouri, şcoli şi universit ăţ i. Cei pe care comitetul îi considerarefractari islamului au fost concedia ţ i. Nasrin şi Ensi au fost primele din promoţ ia lor care au fost declarateinapte de a-şi încheia studiile din cauza lui Ahmad şi a scenei provocate de Aga Djan în pia ţ a bazarului. Pentru o vreme, r ă maser ă amâ ndouă acasă , dar nu mai aveau nici un

viitor în Senedjan. — Nasrin şi Ensi vor să plece la Teheran. Mi-au vorbit despre aceasta, îispuse într-o sear ă , înainte de culcare, Fagri Sadat lui Aga Djan. — Nu putem lă sa două fete să locuiască singure la Teheran, spuse AgaDjan. — Şi ce ai de gâ nd cu ele? Vrei să le obligi să r ă mâ nă aici pentrutotdeauna? Aga Djan nu r ă spunse nimic. — Nu mai au viitor aici. Trebuie lă sate să plece. Într-o zi, Nasrin şi Ensi merser ă să -l caute pe Aga Djan Ia el în birou şi îimă rturisir ă că intenţ ionau să plece la Teheran, pentru a locui şi a munci acoloşi că nu va avea nici un rost să îi> cerce să le reţ ină . — Nu v ă reţ in, rosti Aga Djan. Ele se mutar ă la Teheran, unde, pentru o vreme, locuir ă în casa unei

foste colege de şcoală . Aga Djan continua să meargă zilnic la bazar, însă totul se schimbaseacolo. Toţ i purtau bă rbi şi se str ă duiau din r ă sputeri să par ă cucernici.Deveniser ă toţ i insolenţ i şi nimeni nu mai avea ochi pentru Aga Djan. Pâ nă şiservitorul lui pe care-l considerase fidel venea la lucru în uniformă de miliţ ian,în a şa fel încâ t Aga Djan nu mai îndr ă znea să dea vreun telefon în prezenţ a lui. Dacă , pe vremuri, câ nd mergea să inspecteze atelierele de covoare, eraprimit ca un rege de că tre să teni, acum nimeni nu maivenea să -i ureze bun-

venit. Într-o zi, un prieten vechi din Ispahan îi f ă cu o vizit ă şi-l gă si a şezat la

birou, aplecat peste nişte hâ rtii, însă nu-l recunoscu. Aga Djan era acum unmoşneag încă runţ it şi dobor â t. Încerca să muncească la fel ca înainte, dar ceva nu mai mergea, nu maireuşea să ţ ină pasul. Se întorcea acasă mai devreme decâ t înainte şi se apucade gr ă dină rit. Uneori, dispă rea în pivniţă şi r ă mâ nea acolo ore întregi, pierdutprintre amintiri. Fagri Sadat venea atunci după el: — Ce faci aici de at â ta vreme? — N-am avut niciodat ă timp să v ă d ce se află în cuferele acestea.





— Ştiu ce-i de f ă cut, îi spuse Nosrat lui Beheshti. Pur şi simplu Khomeinitrebuie determinat să intre într-o sală de cinematograf. Trebuie să vadă cuochii lui că un cinematograf este altceva decâ t un bordel. — Să fim realişti, zise Beheshti, ce-i putem ar ă ta ca să -l convingem? — Am pentru el Vaca, spuse Nosrat.

— Vaca? — Este primul film persan serios, ba chiar s-ar putea spune că esteislamic. — Şi se cheamă Vaca? — Da, Vaca. Un film persan clasic. Nu pot spune că este o capodoper ă ,însă este tot ce avem mai bun pentru a-i ar ă ta ayatollahului. Vaca exist ă însufletul orică rui persan, chiar şi în acela al lui Khomeini. Eu mă voi îngriji să gă sesc sala de cinema, iar tu îl vei aduce pe ayatollah. Islamul are multe deoferit cinematografului. Am proiecte mă reţ e. Dacă filmul va fi aprobat de că treKhomeini, un cinematograf independent va r ă să ri din str ă fundurile culturiinoastre. Şiiţ ii au o viziune aparte asupra lumii, iar noi aducem drept zestrestr ă vechea cultur ă persană ; în scurt timp, să lile de cinema dm toat ă lumea vorfi ale noastre. — Să lă să m lumea pentru alt ă dat ă . Mai înt â i să -i ar ă t ă m ayatollahuluiacest film. — Toate să lile de cinematograf au fost închise, iar marii negustori decovoare au demarat o acţ iune la nivel na ţ ional: cumpă r ă cinematografelepentru a le transforma în moschei. — Nu-l vom determina niciodat ă pe Khomeini să intre într-uncinematograf. — Bun. Atunci vom face altfel: vom aduce cinematograful la el.

— Uite o idee minunat ă , spuse Beheshti zâ mbind. — Va fi un moment istoric: Khomeini se va bucura; acţ iunea are loc laţ ar ă , acolo unde el s-a nă scut. Încă din seara urmă toare, Nosrat se înfiinţ a la locuinţ a lui Khomeini,situat ă pe dealurile din nordul Teheranului, purt â nd pe umă r un ecran rulat şi,în mâ nă , un proiector. Beheshti îl însoţ i în biroul ayatollahului şi îl gă sir ă pe Khomeini a şezat pecovorul să u, cu spatele sprijinit de o per-nuţă lipit ă de perete. De la revoluţ ie,Nosrat avea pă rul grizonat, purta barbă şi o pă lă rie de artist. De obicei, toţ i ceicare se prezentau în fa ţ a lui Khomeini îngenuncheau şi îi să rutau mâ na, însă Nosrat nu f ă cu nimic din toate acestea, îşi scoase doar pă lă ria şi îşi înclină uşor fruntea. Beheshti îl prezent ă : — Acesta este cameramanul ale că rui reportaje despre revoluţ ie au f ă cutde mai multe ori înconjurul lumii. Este o persoană în care putem avea toat ă încrederea. Provine dintr-o familie credincioasă , de renume, şi are ideiinteresante privind cinematograful. V ă las singuri.



În momentul în care Beheshti ieşi, în camer ă se a şternu t ă cerea. Nosratîşi a şeză lucrurile şi că ut ă din ochi un loc în care să -şi agate ecranul. Scoasedin buzunar un ciocă nel şi, f ă r ă a mai cere permisiunea, fix ă ecranul peperetele aflat în fa ţ a lui Khomeini. Deplasă o masă afiat ă lâ ngă perete şi îşia şeză proiectorul pe ea. Apoi, plasă un scaun în mijlocul odă ii şi spuse:

— Vreţ i să lua ţ i loc pe acest scaun? — Mă simt bine aici, rosti Khomeini uşor iritat. — Da, înţ eleg, dar scaunul este parte integrant ă a unei să li de cinema. Khomeini îl privi uimit: nimeni nu i se mai adresase în acest mod. Darştia că Nosrat este fotograf şi mai ştia de asemenea că exist ă două persoane înlume de care un om trebuie să asculte: medicul de familie şi fotograful. A şadar,se ridică şi merse să se a şeze pe scaun, în mijlocul încă perii. Nosrat trase perdelele şi stinse lumina, a şa că toat ă camera se cufundă în întuneric. Apoi, aprinse proiectorul. Bobina începu să se deruleze; filmul era vechi şi alb-negru. Pe ecran,apă ru o vacă . Vaca mugi, fapt la care Khomeini nu s-ar fi a şteptat. V ă zur ă apoiun ţă ran care să rut ă vaca pe frunte, îi mâ ngâ ie grumazul şi îi spuse: „V ă cuţ amea, draga mea v ă cuţă ! Hai! Vino să ne plimbă m!” Ţă ranul mergea înainte şi vaca după el. Ajuns pe pajişte, ţă ranul îşiscoase tradiţ ionala-i pipă , se a şeză la umbra unui copac şi începu să fumezeprivind satisf ă cut v ă cuţ a care păştea. După aceea, apă ru o ţă rancă purt â nd

v ă lul islamic. — Salam aleikum, Mashadi! — Salam aleikum, Badji. Vino şi stai la umbr ă ; este tare cald ast ă zi.Bietul animal, îi era a şa cald în grajd! Ce mai faci, Badji?

Ţă ranca se a şeză pe jos, ală turi de el, şi amâ ndoi privir ă vaca, în t ă cere. Nu era un film deosebit, dar avea scene încâ nt ă toare despre via ţ a simplă a ţă ranilor. Povestea în sine nu avea nimic extraordinar, însă spectatorulr ă mâ nea fascinat de via ţ a primitiv ă a acelor oameni. Filmul se potrivea perfect cu ideologia promovat ă de noua republică islamică a lui Khomeini, întrucâ t satul era rupt total de modernitate. Din filmerau absente electricitatea şi apa curent ă . Ţă rancele purtau v ă lul islamic, iarCoranul era omniprezent. Nu se auzea muzică şi nimeni nu poseda vreunaparat de radio. Nici că s-ar fi putu gă si vreun film mai bun pentru Khomeini.În el avea să se recunoască şi să -şi recunoască pă rinţ ii şi compatrioţ ii. În film era vorba despre un ţă ran care nu avea copii^ dar îşi iubea foartemult vaca. Într-o zi, vaca lui se îmbolnă vi, înţ elepţ ii satului îl sf ă tuiser ă s-oomoare, înainte ca boala să i se agraveze, dar el refuză acest lucru. În cele din urmă , vaca muri, dar acest lucru se înt â mplase pe câ ndst ă pâ nul ei lipsea. Să tenii luar ă hot ă r â rea s-o îngroape imediat înainte cast ă pâ nul ei să sosească .



Atunci câ nd ţă ranul s-a întors şi a întrebat unde-i era vaca, toţ i i-au spuscă fugise. Ţă ranul a fost cuprins de panică . O că ut ă zile de-a r â ndul, dar înzadar, îşi pierdu bucuria de a tr ă i şi pofta de mâ ncare. Înţ elepţ ii satului îi f ă cur ă o vizit ă şi încercar ă să -l consoleze şi să -iexplice că nu se că dea ca un om să plâ ngă at â t moartea unei vaci. Însă ţă ranul

nostru era at â t de bolnav, încâ t ajunsese să creadă că se transformase în vacă .În momentul în care înţ elepţ ii satului intrar ă în casa lui, acesta începu a mugi,asemeni unei vaci. Înţ elepţ ii îşi scoaser ă batistele şi îl plâ nser ă în t ă cere pe ţă ran. Câ nd filmul se încheiase, Nosrat aprinse din nou lumina şi îl v ă zu peKhomeini str â ngâ nd în pumn batista. Vinerea urmă toare, la sf â r şitul slujbei, toţ i ayatollahii din ţ ar ă f ă cur ă unanunţ ciudat: „în aceast ă sear ă , va fi transmis un film la televizor. Titlul să ueste Vaca şi a fost autorizat de ayatollahul Khomeini. Credincioşii aupermisiunea de a-l privi!” Cei care nu aveau acasă televizor nă v ă lir ă , pe sear ă , în ceaină rii, pentrua vedea acolo filmul. Acea zi fu una dintre cele mai importante din întreaga istorie a arteiiraniene. Aga Djan urmă ri filmul împreună cu Şopâ rlă , în că mă ruţ a acestuia desub acoperiş. Şi pentru el era tot prima oar ă în via ţă câ nd vedea un film.

V ă zâ nd vaca şi ţă ranul, şi casele să r ă că cioase, nu-i venea să creadă ochilor că în fa ţ a lui era o peliculă cinematografică despre care auzise at â tea laude. Shabbal şi Djawad v ă zur ă împreună filmul. Nasrin şi Ensi, fetele lui Aga Djan, v ă zur ă filmul împreună cu fosta lorcolegă de şcoală .

Sediq urmă ri filmul la Teheran, în compania câ torva femei islamice.Galgal, ajutat de sora lui, f ă cuse în a şa fel încâ t Sediq să poat ă petrece câ tvatimp în capitală . Zinat Ganum locuia în ultima vreme la Azam Azam, unde lucra casecretar ă . De cur â nd îşi exprimase public, în moschee, scâ rba pe care i-oinspira Ahmad. Spuse că îi era ruşine cu fiul ei. Zinat nu era singura în aceast ă situa ţ ie. Numeroşi pă rinţ i apă reau la televizor pentru a se dezice de copiii lorcare opuneau rezistenţă ayatollahilor. Toat ă lumea vorbea despre gestul ei, deşinimeni nu-l înţ elegea. F ă ceau, oare, acest lucru, din credinţă ? Ori, poate,creierele le fuseser ă spă late? A doua zi, imediat după ce şi-a renegat fiul, Zinat fusese primit ă în biroulayatollahului. Acesta îi vorbise astfel, însă f ă r ă martori: — Zinat Ganum, eşti tipul de femeie islamică de care am nevoie la ora ş.Eşti o adev ă rat ă mahdjabe, o adev ă rat ă femeie cu voal. Sf â nta Patima estemulţ umit ă de tine. Acum, însă , as-cult ă -mă bine! Te însă rcinez să le înveţ i petoate femeile din Senedjan să se poarte după legea islamică . Vreau să le v ă d petoate ca pe Zinat Ganum. Este limpede?



— Da, ayatollahule, este limpede! Spuse Zinat ridicâ ndu-se. După aceast ă discuţ ie, Zinat, împreună cu alte şase femei, la fel de fanatice ca şi ea,fonda un comitet al moravurilor. Şi, treptat-trep-tat, începu islamizareacomportamentului femeilor în public. Majoritatea femeilor de la ora ş purtau v ă lul islamic câ nd ieşeau, însă

erau numeroase femei tinere care nu voiau să se supună regulilor regimuluiislamic şi, deci, refuzau să -l poarte. Ca urmare, prin ora ş începu a patrula un

jeep în care luaser ă loc două femei purt â nd v ă lul islamic şi un bă rbat înarmat. Aceştia controlau v ă lul femeilor. În clipa în care ză reau o femeie machiat ă sau f ă r ă v ă l, după cum cereaconsemnul islamic, aceştia să reau din jeep, t ă bă rau asupra ei şi o arestau. Dacă femeia le urma indica ţ iile şi îşi punea v ă lul, îi dă deau drumul, dar,dacă avea lipsa de inspira ţ ie de a-i înfrunta, o închideau într-o camionet ă însoţ it ă de jeep, şi o conduceau la o adresă necunoscut ă , pentru a-i da o lecţ ie. Toate femeile arestate îi erau prezentate lui Zinat. Aceasta, împreună cu

Azam Azam, imaginase o metodă infailibilă pentru a le inspira o spaimă deneuitat. Azam Azam le ungea picioarele cu sirop, iar Zinat le închidea într-oîncă pere întunecoasă în care zburau gâ ndaci. Fetele care protestau cu vehemenţă erau închise într-o odaie întunecoasă în care şoareci alergau peste picioarele lor, chiţă ind. Nu cu mult ă vreme în urmă , Zinat îi frecase unei femei buzele fardate, cuajutorul unui prosop aspru, pâ nă câ nd îi dă duse sâ ngele. În seara în care, în întreaga ţ ar ă , toat ă lumea se afla în fa ţ a televizoarelor pentru a urmă ri Vaca, un grup de studente islamice să riser ă grilajul ambasadeiamericane şi, cu binecuv â ntarea lui Khomeini, invadaser ă ambasada.

Cu viteza fulgerului, îl arestaser ă pe ambasador împreună cu alţ i şaizecişi cinci de angaja ţ i care, din motive de securitate, locuiau în ambasadă .Ostaticii au fost imediat conduşi la nişte adrese secrete, întrucâ t regimulislamic se temea ca America să nu desf ăşoare un numă r mare de for ţ e pentrua-i elibera. Tot ca mă sur ă de securitate, ostaticii au fost transporta ţ i cu jeepul înQom, Ispahan şi Senedjan. Ayatollahul Araki din Senedjan fu trezit în toiul nopţ ii de asistentul să u. — Trebuie să v ă îmbr ă ca ţ i imediat, şuşoti asistentul, sunteţ i a şteptat însalon. — Cine este? Întrebă ayatollahul. — Un bă rbat foarte t â nă r, susţ ine că are să v ă comunice un secret destat. Ayatollahul se îmbr ă că iute. T â nă rul îl a ştepta în salon. Ayatollahul îiîntinse mâ na, omul i-o să rut ă şi, apoi, spuse în şoapt ă : — Sunt student la Universitatea din Teheran. Am pentru dumneavoastr ă un secret din partea ayatollahului Rubollah Khomeini. Ayatolahul întinse gâ tul şi studentul îi murmur ă la ureche:



— In fa ţ a por ţ ii sunt trei ma şini; transport ă şapte americani lega ţ i laochi. Ayatollahul îşi puse imediat turbanul, îşi luă bastonul şi spuse: — Mergem? După care se instala într-una dintre ma şini şi pornir ă toţ i că tre deşert.

Reprezentanţ ii Iranului şi ai Americii, la fel ca şi mediatorul elveţ ian,avur ă numeroase întrevederi pentru eliberarea ostaticilor, dar negocierile aufost lungi şi nu au condus la nimic. Khomeini le pusese americanilor două condiţ ii inacceptabile: I – Extr ă darea şahului pentru a fi judecat de tribunalul islamic. II – V ă rsarea în bă ncile Iranului a miliarde de dolari obţ inuţ i din v â nzarea petrolului iranian şi care erau depuşi, în acel moment, într-o bancă din

America. Americanii nu l-ar fi putut extr ă da pe şah, întrucâ t ayatollahii l-ar fiexecutat, f ă r ă să mai intenteze vreun proces. Nu puteau nici să verse într-untermen at â t de scurt cum era cel impus miliarde de dolari în bă ncile iraniene.Negocierile au fost întrerupte şi nimeni nu a mai discutat despre aceast ă problemă . O sut ă şaptezeci de zile după aceste înt â mplă ri, şase avioane detransport americane survolar ă , pe timp de noapte, ora şul Senedjan. Toţ i au fost lua ţ i prin surprindere. Cu o jumă tate de or ă înainte, avioanele pă r ă siser ă puntea unei nave apar ţ inâ nd marinei americane şi care era ancorat ă în GolfulPersic. Intraser ă în Iran trecâ nd prin spa ţ iul aerian irakian cu permisiunea luiSaddam Hussein şi se îndreptau că tre un aeroport militar secret, aflat undevaîn deşert. Planul de acţ iune prevedea ca fostele trupe de comando ale şahului să -i

elibereze pe prizonieri şi să -i transporte, cu elicopte-232 Icrele, la aeroportul aflat în deşert, pentru a putea pă r ă si ţ ara pe^'aceast ă cale. Datorit ă informa ţ iilor obţ inute de la unul dintre oamenii de ^încredere ailui Khomeini care spiona pentru ei, americanii descoperiser ă locul unde erauînchişi ostaticii. Acţ iunea, însă , eşua. Un accident misterios pe care numai Khomeini îlputea explica f ă cuse ca avioanele să se pr ă buşească . „Allah le-a pus beţ e înroate!” spuse Khomeini a doua zi diminea ţ a, atunci câ nd un comunicat anunţă că opera ţ iunea militar ă americană se încheiase printr-o catastrofa. „Allah ocroteşte aceast ă ţ ar ă , spuse el pe un ton liniştit, de ce oareamericanii nu vor să priceapă acest lucru? Este câ t de poate de simplu.Dumnezeu a f ă cut aceasta.” în momentul în care două dintre avioaneleamericane se pregă teau să aterizeze pe aeroportul din deşert, intraser ă încoliziune cu un elicopter. At â t avioanele, câ t şi elicopterul, fuseser ă cuprinse deflă că ri, în deşert se formase o adev ă rat ă v â lv ă taie, dar nimeni nu a avut habarde acest lucru.



Au fost opt mor ţ i şi cinci r ă niţ i. Imediat după accident, celelalte avioaneamericane se retr ă seser ă pe portavion. Un cioban care adormise sub un copac lâ ngă un puţ de apă , la margineadeşertului, fu trezit de un zgomot ciudat. Se ridică şi scrut ă întunericul: v ă zuun nor negru înă lţâ ndu-se că tre cerul senin. Atunci se ca ţă r ă în copac şi ză ri

flă că rile în depă rtare, înţ elese imediat că urma să se înt â mple ceva groaznic,a şa că îşi lă să turma şi fugi că tre sat. O jumă tate de or ă mai t â rziu, toţ i să teniise aflau pe terase pentru a vedea incendiul. Imamul satului alergă la moschee, deschise uşa şi luă telefonul, unicul întot satul. Formă numă rul ayatollahului Araki: „In deşert se v ă d flă că ri uria şe,înţ elepţ ii satului nu au v ă zut niciodat ă ceva asemă nă tor. Trebuie să se fiînt â mplat ceva teribil!” F ă r ă înt â rziere, ayatollahul îl trimise pe comandantul armatei islamice îndeşert, pentru a inspecta locurile. Trei sferturi de or ă mai t â rziu, ayatollahulpuse mâ na pe telefonul lui cel roşu şi sună direct la locuinţ a lui Khomeini din

Teheran: „Sunt flă că ri de o înă lţ ime inimaginabilă ! Se pare că mai multeavioane s-au pr ă buşit. Focul este foarte puternic, nu ne putem apropia încă .”înainte ca Teheranul să trimit ă o echipă în inspecţ ie la Senedjan, să tenii seurcar ă pe mă gari şi se îndreptar ă spre locul accidentului pentru a mai salvadintre r ă niţ i. La ora cinci diminea ţ a, câ nd Radio Moscova anunţă ştirea: „Trei avioaneamericane s-au pr ă buşit în deşertul Iranului, nu departe de Senedjan”,autorit ăţ ile încă nu ştiau care era situa ţ ia. Muezinul, care asculta în fiecare diminea ţă la aparatul lui de radio, auziştirea, dar nu pricepu importanţ a ei. Abia la buletinul urmă tor, câ nd auzinumele Senedjan, merse la Aga Djan şi începu a striga: „Nişte americani s-au

pr ă buşit în deşert!” Televiziunea na ţ ională începu buletinul de la ora două cu un reportaj îndirect, din deşert. Camerele prezentau prim-planuri cu cadavrele americanilor.

Apoi apă ru ayatollahul Araki şi ţ inu un discurs violent, flutur â ndu-şi în acela şitimp kala şnikovul: „Islamul este un miracol. După o mie patru sute de ani,islamul r ă mâ ne un miracol. Avioane americane au intrat în ţ ar ă trecâ nd prinIrak, au stins luminile şi zburau în noapte; foloseau mijloace electronice dintrecele mai moderne pentru a pă că li radarele noastre. Au organizat totul laperfecţ ie, iar calculatoarele lor superinteligente au socotit totul. Uitaser ă însă de un lucru elementar: Coranul! Nu avem nevoie de calculatoare extraordinarepentru a calcula astfel de lucruri, nu avem nevoie de ochi electronici pentru apercepe totul în jurul nostru. Exist ă o singur ă fiinţă care veghează asupraacestei ţă ri, care ne ocroteşte, care are grijă de noi în timp ce dormim: Allah! America are calculatoare electronice. Noi? Noi îl avem pe Allah! America are avioane pentru a le trimite în recunoa ştere. Noi îl avem pe

Allah! America! Dacă ţ ii să afli cine a f ă cut să ţ i se pr ă buşească avioanele,citeşte fragmentul Al Fii (Elefanţ ii).



Alam tara kayfe raboka beh asahelfil. Oare nu ştii tu cum ne-am purtat cu conducă torii de elefanţ i? Perfidia lor îi f ă cuse s-o ia pe un drum greşit. Noi am trimis în calea lor stoluri de pă să ri. Acestea au aruncat pietreasupra lor şi i-au f ă cut să semene cu miriştile cele pustii.” alharab.

Cinci luni mai t â rziu, spre amiază , trei avioane de r ă zboi irakienesurvolar ă Teheranul. Zburau at â t de jos, încâ t puteau fi v ă zuţ i piloţ ii, încarlingă . Oamenii o luar ă la goană , îngroziţ i de zgomotul asurzitor şi, mai ales,terifiant al aparatelor. Avioanele bombardaser ă aeroportul, declar â nd astfel starea de alharab,adică r ă zboi. Armata irakiană invadase, în noaptea precedent ă , teritoriuliranian şi ocupase toate punctele strategice din zona de sud a Khozestanului,zonă renumit ă pentru ză că mintele de petrol, în acest moment, cele maiimpor-|, tante rafină rii de gaz şi de petrol ale Iranului se aflau în mâ inile luiSaddam Hussein. Autorit ăţ ile fur ă cuprinse de panică , poporul refuza să creadă ceea ce se

înt â mpla. Abia după ce televiziunea transmise, în direct, primele imagini aletancurilor irakiene postate în fa ţ a rafină riilor iraniene de petrol, lumea începusă priceapă că nu era vorba de o simplă ameninţ are, ci de o adev ă rat ă declara ţ ie de r ă zboi. Khomeini apă ru la televizor şi ţ inu un discurs că tre popor, prin care lecerea tuturor ce deţ ineau o puşcă să se prezinte degrabă la cea mai apropiat ă moschee. „Este jihadul!” La aceast ă chemare, într-o singur ă zi, se str â nse o armat ă numeroasă decredincioşi. Mii de bă rba ţ i, at â t tineri câ t şi bă tr â ni, total lipsiţ i de experienţă ,au fost încă rca ţ i în ma şini şi duşi pe front.

În acest timp, avioane de recunoa ştere americane patrulau la marealtitudine deasupra zonei de conflict. F ă ceau fotografii în care surprindeautoate mişcă rile armatei islamice şi le, transmiteau lui Saddam Hussein,permiţâ nd astfel avioanelor j, irakiene să bombardeze, f ă r ă întrerupere, trupeleiraniene. Khomeini, departe de a se simţ i înfr â nt, încuraja poporul: „Doar moarteane poate salva! America supraveghează totul din înaltul cerului. Nu ne mair ă mâ ne de f ă cut decâ t un singur lucru: să facem un pod de cadavre pentru aputea să ne lupt ă m, apoi, contra Irakului!” O armat ă de credincioşi înv ă luiţ i în giulgiuri puse mâ na pe arme şi pornisă -şi croiască drum, spre a ajunge la armata irakiană . In cele din urmă , trupeleiraniene le înt â lnir ă pe cele irakiene şi se porni un r ă zboi care avea să durezetimp de opt ani de zile şi în timpul că ruia urmau să piar ă milioane de solda ţ idin ambele tabere. Ayatollahii se temeau ca nu cumva cei din rezistenţă să se folosească destarea în care se afla ţ ara, pentru a r ă sturna guvernul. Khomeini nu aveaîncredere în reprezentanţ ii mişcă rii de st â nga, pe care-i considera duşmanii lui

Allah şi ai Coranului. Ca urmare, a ştept ă momentul propice pentru a-i elimina



pentru totdeauna. De cealalt ă parte, mişcarea de st â nga încerca, în secret, să slă bească statul islamic, exagerat de religios al ayatollahilor şi, în mă sura încare se putea, să -i şteargă din arena istoriei. Pentru a-şi pă zi spatele, regimul hot ă r î să desfiinţ eze, f ă r ă înt â rziere,mişcarea de st â nga. Khomeini îl avertiză în primul r â ndpeGalgal:

— Mişcarea trebuie distrusă din r ă dă cini! F ă r ă milă ! Extermină , distruge-i pe toţ i cei ce se opun islamului! Conducă torii fostului partid comunist Tudeh, care îl susţ ineau f ă r ă rezerve pe Khomeini, au fost aresta ţ i pe loc. Dar regimul nu era, încă , în situa ţ ia de a-i putea prinde pe şefiigrupă rilor clandestine. Aceştia deveniser ă foarte intransigenţ i şi, în secret,puneau problema de a prelua puterea cu ajutorul armelor. Partidul Tudeh, carenu voia să lupte împotriva lui Khomeini, că zu în cursă . Trei luni mai t â rziu, televiziunea islamică prezenta ţă rii imagini cu

bă tr â nul şef al acestui partid, în scopul de a aduce poporul în pragul nebuniei.Era distrus, slă bit, încă runţ it şi neras. Se vedea că a fost adus din camera detortur ă direct în fa ţ a camerelor de filmat; îi implora să -i dea pace. Scena era înfior ă toare, o înregistrare video excelent ă pentru a terorizapopula ţ ia. Scopul fu atins, deoarece, chiar în acea noapte, ceilalţ i membri aipartidului luar ă drumul pribegiei. La Senedjan, ayatollahul Araki primi ordin să evacueze rapid Satul Roşu. În acea vreme, satul tr ă ia cei mai buni ani ai să i. Devenise o regiuneautonomă , ce se conducea după propriile-i reguli. Era un sat utopic, în caretinerii creaser ă un stat comunist ideal, în miniatur ă . Recolta întregului sat erastr â nsă şi împă r ţ it ă , în mod echitabil, între toţ i să tenii. Seara, lumea se adunaîn pia ţ a satului şi se citeau, cu r â ndul, poeme ale poetului Maiakovski.

În noaptea în care autorit ăţ ile f ă cur ă descinderea, erau toţ i str â nşi înpia ţă şi vedeau un film rusesc. Deodat ă , cineva strigă : „Tancurile! Vin tancurile!Bloca ţ i că ile de acces!” Era însă prea t â rziu. Câ t ai clipi din ochi, satul r ă mase pustiu. Unii oluar ă la goană spre munţ i, alţ ii se întoarser ă pe la casele lor şi blocar ă uşile.Unii, care avuseser ă câ te o puşcă ascunsă pe undeva, puseser ă mâ na pe armă şi urcaser ă pe acoperiş. Deasupra satului se rotea un elicopter; dinspre acoperişuri, izbucnir ă focuri de armă . Cu un viraj brusc, elicopterul se întoarse şi dispă ru în noapte.Dinspre acoperişuri se auzeau tiruri frenetice; fiecă rui tir îi r ă spundea câ te ogrenadă ce arunca în aer acoperişul. Cum orice încercare de rezistenţă se dovedea a fi inutilă de acum, uşilecaselor se deschiser ă r â nd pe r â nd, iar să tenii ieşir ă cu mâ inile sus. Jeepurile îi urmă rir ă pe cei ce-şi aflaser ă scă parea în munţ i. Dacă refuzau să se predea, toţ i cei urmă riţ i erau împuşca ţ i cu mitraliera. În aceea şi noapte, toţ i prizonierii fur ă transporta ţ i la închisoare. Printreei se afla şi Djawad, fiul lui Aga Djan.



Ora şul fu zguduit. Pă rinţ ii ai că ror fii sau fiice fuseser ă aresta ţ ialergaser ă spre închisoare pentru a consulta lista celor executa ţ i. Trupurile neînsufleţ ite erau redate familiilor dar, conform legii islamice,cei mor ţ i în aceste condiţ ii erau considera ţ i nelegiuiţ i şi, ca urmare, nu puteaufi îngropa ţ i laolalt ă cu ceilalţ i mor ţ i. Ta ţ ii îşi luau mor ţ ii cu ei, în camionete, şi

îi duceau în munţ i pentru a-i înmormâ nta cum se cuvenea. Aga Djan nu ştia că Djawad fusese arestat. Credea că era încă la

Teheran. Nici nu i-ar fi trecut prin cap că fiul să u putea fi printre cei executa ţ i,îl cunoscuse pe unul dintre acei tineri care avuseser ă o soart ă at â t de crudă ;era fiul celui care f ă cea vaccinurile şi care îşi avea cabinetul în fa ţ a moscheii.

Aga Djan citea Coranul pentru ei, câ nd sună telefonul. R ă spunse. — Voi fi foarte scurt, se auzi vocea unui bă rbat care nu se prezentase.Sunt un prieten al lui Djawad. A fost arestat în Satul Roşu. Sunt riscuri marisă fie executat. Dacă puteţ i face ceva pentru el, trebuie să v ă gr ă biţ i. Dacă ajunge pe mâ na judecă torului lui Allah, va fi deja prea t â rziu. Şi închise. Mâ na lui Aga Djan tremura câ nd puse receptorul în furcă . Miide gâ nduri îi venir ă brusc în minte. Vru să o cheme pe Fagri Sadat, dar nu fuîn stare. Fiul lui fusese arestat! De ce nu-l informaser ă ? Şi unde se aflaindividul care dă duse telefonul? Cine era acesta? După ştirea lui, Djawad era la Teheran. Ce să caute el în Satul Roşu? Şicum l-ar fi putut ajuta? Nu ştia cum să înceapă . De mai multe ori puse mâ nape telefon să sune pe cineva, dar, tot de at â tea ori, îl puse la loc în furcă . Îşi luă paltonul şi pă lă ria şi ieşi, însă nici nu ajunse bine la poart ă , că seauzi din nou telefonul: — Mă scuza ţ i, r ă sună aceea şi voce, Djawad se află încă în închisoareadin ora ş. Judecă torul se va întoarce în câ teva zile pentru a-i judeca pe cei

aresta ţ i. Trebuie să v ă mişca ţ i repede. — Dar ce f ă cea în satul acela? Cine sunteţ i dumneavoastr ă ? — Ne aflam împreună în acel sat; eu am putut fugi la timp, însă el a fostarestat. Trebuie să faceţ i ceva pentru el, şi repede, repet, dar mai mult nu potspune. Trebuie să închid, spuse bă rbatul. Aga Djan se repezi la poart ă , dar se opri şi strigă : — Fagri Sadat! Ea nu r ă spunse. — Fagri Sadat! Strigă el şi mai tare. Din tonul lui, Fagri pricepu că se înt â mplase ceva grav. Co bor î la parter. — Fii tare, spuse Aga Djan. Djawad a fost arestat. Fagri simţ i că ieşină .

Abia mai putu îngă ima: — Poftim? Arestat? De ce? — Tocmai a telefonat un prieten de-al lui. A fost arestat îţ i Satul Roşu. — Ce f ă cea el în Satul Roşu? — Nu ştiu. — Poate s-a dus cu Shabbal. Unde este Shabbal? — Nici asta nu ştiu. Trebuie f ă cut ceva înainte de a fi prea, t â rziu, spuseel pregă tindu-se să plece, însă nu ştiu ce să fac, nici încotro să merg.



— Du-te la moschee! Spuse Fagri Sadat, palidă ca o moart ă ”1 Vorbeştecu ayatollahul! Aga Djan vru să spună ceva, dar se abţ inu şi aproape că zbur ă că tremoschee. De câ nd islamicii puseser ă mâ na pe moş-l chee, nici nu mai că lcasepe acolo. Nici mă car ca să se roage.' Intr ă , însă ayatollahul nu se afla acolo.

— Unde se află ayatollahul? Îl întrebă pe portar. — Şi-a amâ nat înt â lnirile şi va lipsi o vreme; nu are chef să fie deranjatdin cauza execuţ iilor.!' — Unde crezi că l-a ş putea gă si? Î<' — Nu ştiu. Nimeni nu ştie. Are mai multe adrese. Ţ Aga Djan merse la

bă can, peste drum. — V ă pot ajuta cu ceva, Aga Djan? | — Poate ştiţ i unde locuieşte ayatollahul? Am mare nevoii să vorbesc cuel. Este o urgenţă ! Bă canul pricepu importanţ a întrebă rii şi strigă : — La illaha illa Allah! Nu am dreptul să spun, dar mergeţ i să vedeţ i încasa cea mare în care locuia odinioar ă şeful Serviciilor Secrete. Aga Djan luă un taxi şi ceru să fie condus la acea casă . Doi agenţ i de poliţ ie înarma ţ i st ă teau de gardă în fa ţ a por ţ ii. Se îndrept ă spre ei, însă aceştia îi strigar ă să nu mai înainteze. Trebuia să se anunţ e lainterfon. Aga Djan apă să pe un buton şi a ştept ă . — Ce este? Întrebă o voce arogant ă . — A ş vrea să vorbesc cu ayatollahul. — Scrie corect ceea ce ai să -i spui pe o foaie de hâ rtie şi pune hâ rtia încutia de scrisori care se află în dreapta interfonului. — Vreau să -i vorbesc personal.

— Toat ă lumea vrea să -i vorbească personal, însă nu se poate. — Am mare nevoie să vorbesc cu el. Sunt Aga Djan, fostul conducă tor almoscheii principale. Dacă -i comunica ţ i acest lucru, sigur mă va primi. — Nu are importanţă cine eşti, ayatollahul nu are timp. Şi, de altfel, nueste aici, iar eu nu ştiu dacă se va întoarce ast ă zi (Aga Djan r ă mase în fa ţ a interfonului, simţ ind că înnebuneşte.) — Nu sta pe loc! Du-te de aici! Se întoarse pe jos în ora ş. Pentru prima oar ă în via ţă nu ştia ce să facă .O ma şină fr â nă brusc lâ ngă el, şoferul cobor î geamul portierei şi-i strigă : — Ce-i în mintea ta? Vrei să te sinucizi? — Scuza ţ i-mă , spuse Aga Djan. Eu sunt de vină ! Şoferul îl recunoscu şi-i

v ă zu privirea abă tut ă . — Încotro mergeţ i? Poate că v ă pot lă sa undeva. — Eu? Merg la închisoare, dacă nu v ă deranjează . — La care? Cea veche sau cea nouă ? — Nu ştiu. Aceea unde au fost executa ţ i tinerii. — Bun, atunci cea veche. Urca ţ i!



Vechea închisoare, afiat ă în afara ora şului, era înconjurat ă de zidurigroase şi foarte înalte. Ma şina se opri pe platforma din fa ţ a închisorii şi AgaDjan cobor î. Poarta marevde fier, era închisă şi trei santinele st ă teau de gardă ,pe ziduri, în rest, s-ar fi zis că toţ i erau mor ţ i acolo. Încă nu se înnoptase, dar reflectoarele cele mari se aprinser ă automat.

— Nu este nimeni aici, strigă şoferul. Dacă doriţ i, v ă duc înapoi acasă . Însă Aga Djan nu-l auzi. Merse la poart ă şi că ut ă o sonerie, dar nu gă si.Ciocă ni cu pumnul în poarta mare de fier. Nu r ă spunse nimeni. — Este cineva aici? Strigă el cu voce tare. — V ă conduc acasă , dacă doriţ i, repet ă şoferul. — Domnilor, spuse Aga Djan adresâ ndu-se santinelelor care st ă teau pezid, dar aceştia se f ă cur ă a nu-l auzi. — Domnilor, strigă el şi mai tare. Şoferul ieşi din ma şină , se duse la Aga Djan, îl prinse de bra ţ şi spuse: — Este mai bine să v ă întoarceţ i acasă şi să reveniţ i mâ ine, îl ajut ă să seurce în ma şină , se întoarse în ora ş şi îl lă să în fa ţ a moscheii. Ajuns acasă , Aga Djan îşi aminti brusc ceva. — Fagri, strigă el autoritar, ia-ţ i v ă lul! — De ce? — Mergem la Am Ramazan! Era mult ă vreme de câ nd nu-l mai v ă zuser ă pe Am Ramazan. Nu ştiauexact ce f ă cea. Ştiau doar că îşi pusese mă garul în serviciul ayatollahului şi că purta uniformă . Aga Djan sună la uşă , deşi, în casă , nu se vedea nici un stropde lumină . Sună a doua oar ă . Se auzir ă pa şi pe culoar. Uşa se deschise şi, în prag,apă ru Am Ramazan. Avea barba lungă şi purta pistol. In întuneric, pă rea mai

impună tor. Nu se a ştepta să -i vadă pe Aga Djan şi Fagri Sadat. — Putem intra? Întrebă Fagri Sadat. — V ă rog, spuse Am Ramazan. Pe perete st ă tea at â rnat un portret mare al lui Khomeini şi în întreagacasă se puteau vedea portrete ale unor ayatollahi. — Avem nevoie de ajutorul t ă u, Am Ramazan, spuse Aga Djan. Djawad afost arestat. Vrei să faci ceva pentru noi? Am Ramazan îi privi uimit. Fusese în serviciul lor de câ nd se ştia şi eifuseser ă nişte st ă pâ ni buni. Acum, st ă teau amâ ndoi în fa ţ a lui, distruşi, şi îicereau ajutorul. — Cu ce v ă pot ajuta? Nu ştiu dacă pot face mare lucru. — Vreau să vorbesc cu ayatollahul. Mă poţ i ajuta? Trebuie să vorbesc cuel câ t mai repede, acum dacă s-ar putea. Altfel, mă tem că va fi prea t â rziu. — Acum? Nu se poate. Adică nu ştiu, vreau să spun, a ştepta ţ i, lua ţ i loc.Fagri Sadat, doriţ i o cea şcă de ceai? Spuse el îndrept â ndu-se spre telefonul ce îifusese instalat recent. Formă un numă r şi spuse:



— Eu sunt. Vreau să vorbesc cu ayatollahul, poţ i face asta pentru mine?Nu, nu pentru mine, pentru o cunoştinţă . Da, îl ştiu bine, de mult timp. Esteimportant. În seara aceasta, dacă -i posibil. Înţ eleg. Dar mâ ine? De acord, înmoschee, după slujbă ? Nu, este mai bine înainte. Ochii lui Aga Djan se umplur ă de lacrimi.

Era vineri şi o sumedenie de oameni se îndrepta spre moschee. Aga Djanîl a ştepta pe ayatollah în fa ţ a por ţ ii, dar acesta fusese reţ inut. < în momentul încare se pregă tea să meargă la moschee, îi sunase telefonul cel roşu. — Să pt ă mâ na trecut ă , Irakul a atacat trupele noastre cu arme chimice.

Au fost mii de mor ţ i, printre care câ teva sute originari din Senedjan şi dinsatele învecinate, se auzea în receptor glasul coordonatorului slujbei de vinerea.Mâ ine vor fi trimise cadavrele. Mercedesul negru al ayatollahului se opri în fa ţ a moscheii. Din elcobor â r ă câţ iva solda ţ i. Aga Djan se gr ă bi spre el, dar unul dintre solda ţ i îl opri. — Am o înt â lnire cu ayatollahul, spuse Aga Djan. — Dă -te la o parte, spuse soldatul. Ayatollahul îi aruncă o privire lui Aga Djan, dar nu-l cunoştea, nici mă car nu-l v ă zuse vreodat ă . Aga Djan îşi scoase pă lă ria şi îşi plecă fruntea. Ayatollahul trecu pe lâ ngă el. — Aveam o înt â lnire cu dumneavoastr ă , spuse Aga Djan. Ayatollahul seopri, se întoarse, apoi îşi continuă drumul. Aga Djan fugi după el. — Sunt fostul conducă tor al moscheii! Strigă el, în timp ce unul dintresolda ţ i îl ţ inea. Ayatollahul f ă cu semn să -i dea drumul. Aga Djan se gr ă bi să -l prindă din urmă . Araki îi întinse mâ na, în timp ce

mergea că tre moschee. In fa ţ a uşii de la sala de rugă ciune, Aga Djan îi prinsemâ na ayatollahului şi i-o să rut ă . Credincioşii care-l a şteptau pe ayatollah în moschee îl primir ă declamâ ndlozinci. Toat ă lumea îl v ă zu pe Aga Djan să rut â ndu-i mâ na ayatollahului şi peacesta oprindu-se şi ascult â ndu-l. Toţ i îl v ă zur ă vorbind, încă din momentul încare ayatollahul începu din nou să meargă , vizibil iritat, şi prinzâ ndu-l de poala

veşmâ ntului, în timp ce gă rzile îl dă deau la o parte cu brutalitate. Ayatollahul Araki se îndrept ă direct spre tribună şi se opri pe primatreapt ă . Un soldat îi întinse o puşcă pe care el o ţ inu în mâ nă , în mod simbolic,pentru a ar ă ta că se aflau în r ă zboi. — Saddam, care nu este fiul tat ă lui să u, a bombardat Ispahanul,giuvaerul ţă rii noastre! Saddam este mai puţ in decâ t nimic, este un bastardsupus Americii. America se r ă zbună . America se foloseşte de Saddam ca de oma şină ! Nu Saddam, ci America bombardează moscheile! America, bombardează -ne! Nu ne este teamă de tine! America, distruge-ne locurile sfinte! Nu ne este teamă de tine. Saddam este un lacheu! Se teme de noi, de armata noastr ă , de fii noştri.



Credincioşi din Senedjan! Pregă tiţ i-v ă ! Am veşti dureroase pentru voi.Saddam ne-a atacat fiii cu arme chimice. Pregă teşte-te, mamă ! Pregă teşte-te, tat ă ! „ în cur â nd, va trebui să ne îngropă m fiii. Dar fiiinoştri sunt deja în rai şi sunt primiţ i de îngeri.

— Allaho Akbar! Allaho Akbar! Striga mulţ imea. — Allah este mare! Noi vom învinge! Şi nu ne vom opri la Bagdad, ci vomlovi America şi Israelul! Vom elibera moscheea al-Aksam din Ierusalim! — Allaho Akbar! Allaho Akbar! Scanda mulţ imea. — Tr ă im vremuri grele, dar copiii voştri sunt pe cale de a scrie o nouă pagină de istorie! V ă felicit pentru moartea copiilor voştri! Însă , mamă , fii atent ă ! Tat ă , ia aminte! Lupt ă m pe două fronturi. Acolo,copiii noştri lupt ă împotriva lui Saddam. Aici, noi lupt ă m împotrivacomuniştilor, nişte duşmani nu foarte cunoscuţ i, dar foarte periculoşi şi care segă sesc printre noi. Îşi îndrept ă puşca spre Aga Djan şi strigă : — F ă r ă milă ! Pedeapsa să fie sever ă ! — Allaho Akbar! Lui Aga Djan, care îngenunchease, i se pă ru că toat ă moscheea i sepr ă buşea în spate. Cu spinarea încovoiat ă , şopti: Pe tine, Allah, te servim şi Ţ ie îţ i cerem ajutor. Îndrumă -ne pe calea cea dreapt ă Pe calea celor ce I-ai binecuv â ntat Cesunt f ă r ă mâ nie şi f ă r ă de pă cat. Întors acasă , Aga Djan îi povesti soţ iei sale cum îi vorbise ayatollahul.Fagri Sadat îşi puse imediat v ă lul cel negru. — Unde mergi?

— Merg să o v ă d pe Zinat. Ea trebuie să ne ajute! — Nu te va ajuta. Nu a f ă cut nimic pentru Ahmad, nu va face nici pentruDjawad. S-a întors lumea cu susul în jos. Khomeini a chemat poporul lar ă zboiul cel sf â nt. I-a obligat pe toţ i să -i denunţ e pe cei din rezistenţă . Mameleîşi tr ă dează propriii copii! — Djawad nu a f ă cut nimic. — Nu fi at â t de naiv ă , Fagri, a şa spun toate mamele. Nu mai locuieşte demult ă vreme cu noi. Nu ştim nici ce f ă cea, nici ce că uta în acel sat. — Voi merge totuşi la Zinat. — Zinat şi-a renegat propriul fiu, pe Ahmad, în moschee” Dacă s-a dezisde propriul copil, cum vrei să -l ajute pe al t ă u? — Nu putem face altfel. Trebuie să mergem şi tu vei veni cu mine. Vommerge împreună . Zinat muncea tot la închisoare, la departamentul pentru femei. F ă cea oasemenea presiune asupra prizonierelor, încâ t acestea i se supuneau imediat şierau gata să se roage şi de câ te şapte ori pe zi. Îşi tr ă dau prietenele f ă r ă pic deruşine, una după alta.



Într-o sear ă , câ nd Zinat se întorsese acasă pe nea şteptate, pentru a-şilua ultimele lucruri, auzi în întuneric vocea lui Aga Djan: — Zinat, de ce faci totul pe ascuns? De ce nu mai vrei să ne vezi? De cerefuzi să ne mai saluţ i? Zinat nu r ă spunse şi îşi continuă drumul spre uşă . Aga Djan o opri.

— Nu poţ i fugi astfel, la infinit. Trebuie să -mi dai un r ă spuns. Oamenii te vorbesc de r ă u pe la spate. Spun că te-ai transformat într-un că lă u, esteadev ă rat? Zinat îl întrerupse. — Lumea poate spune ce vrea, eu îmi fac datoria. Fac ceeaceAllahâ micere! — Despre care Allah vorbeşti? Eu de ce nu-l cunosc pe acest Allah? — Vremurile s-au schimbat! Spuse Zinat. Deschise uşa şi plecă . Zinat se simţ ea bine; mai bine ca niciodat ă . Toate vorbele oamenilor olă sau rece: nu f ă cea nimic r ă u. Atunci câ nd Ahmad fusese arestat, ea seînt â lnise în taină cu Galgal, la Qom. Fusese o înt â lnire crucială , care marcase ocotitur ă în via ţ a ei. De multe ori se înt â mplase să se întrebe dacă aceea eracalea pe care trebuia s-o apuce, însă Galgal îi ştersese orice urmă de îndoială .El îi spusese: — A avut loc o revoluţ ie mă rea ţă : islamul a smuls, în cele din urmă ,r ă dă cinile unei regalit ăţ i vechi de două mii cinci sute de ani. Suntem pe cale să punem bazele primei republici şiite. Allah ne va pedepsi f ă r ă milă dacă lă să msă ne scape aceast ă ocazie unică . Allah are două feţ e. Una este plină de milă ,cealalt ă este înfior ă toare. Acum noi vedem doar fa ţ a care îngrozeşte, care îiscâ rbeşte pe toţ i. Nu exist ă o alt ă modalitate de a salva islamul. Duşmaniinoştri fac ca sarcina noastr ă să fie încă şi mai grea. Trebuie ales islamul şi dat

la o parte restul: copii, tat ă l, mama, nu mai au nici o importanţă . Allah te var ă splă ti în Paradis. Surorile de la comitetul de apă rare a moravurilor, care acţ iona subconducerea lui Zinat, îşi aveau sediul în casa în care funcţ ionase pe vremuriprimă ria. În momentul în care Aga Djan şi Fagri Sadat sosir ă la sediul comitetului,un grup de pă rinţ i ai că ror fii fuseser ă aresta ţ i a şteptau în curte. Fagri Sadat îşistr â nse bine v ă lul în jurul chipului şi urcă scara. Două femei înv ă luite în negruo oprir ă . — Ce vrei? Spuse una dintre ele. — Vreau să vorbesc cu Zinat Ganum. — Sora, sora Zinat! O corect ă femeia. — V ă rog să mă scuza ţ i, r ă spunse Fagri Sadat. Fireşte, voiam să spunsora Zinat. — Sora Zinat nu poate primi pe nimeni, nu are timp. — Este o problemă de familie, este musai să îi vorbesc. — Nu are timp! Indiferent dacă este vorba despre cineva din familie saunu, situa ţ ia nu se schimbă .



— Sunt cumnata ei. Şi acest domn este Aga Djan, cumnatul ei. Trebuiesă vorbesc cu ea imediat. Dacă o anunţ a ţ i că suntem aici, ne va primi, f ă r ă îndoială . — O să v ă d cu ce te pot ajuta, întoarce-te jos şi a şteapt ă . — Bineînţ eles, rosti Fagri.

Prin cr ă pă tura perdelei, Zinat îi v ă zuse deja pe Fagri Sadat şi Aga Djan,printre ceilalţ i oameni care a şteptau. Era deja la curent cu arestarea luiDjawad, dar ştia că nu putea face nimic pentru el. Galgal o că uta la telefon din timp în timp, însă ea nu putea să -l sune, lar â ndul ei. Zinat nu ştia exact ce funcţ ie îndeplinea Galgal şi, cu at â t mai puţ in,nu-şi imagina că el era temutul judecă tor al lui Allah. Dacă Djawad ar fi într-adev ă r în pericol, oare l-ar ajuta? Se simţ ineputincioasă ; nu, nu-l putea ajuta, nu avea puterea de a opri astfel deevenimente. Tot ce putea face era să execute ordinele. Khomeini explicase claracest lucru în discursul pe care-l ţ inuse pentru surori: „Islamul se bizuie ast ă zipe umerii voştri. Dacă este cazul să v ă sacrifica ţ i copiii, faceţ i acest lucru f ă r ă înt â rziere!” Zinat se mai uit ă o dat ă în jos. — Nu vreau să -i v ă d, spune-le că nu sunt aici, spuse ea su-praveghetoarei. Aceasta cobor î şi îi spuse lui Fagri Sadat: — Sora Zinat nu este aici; a plecat. Disperat ă , Fagri Sadat privi înjur, că ut â nd un punct de sprijin; deodat ă ,privirea îi că zu pe femeia care se vedea în spatele perdelei. O recunoscu peZinat. Perdeaua că zu la loc. — Ba este aici, spuse Fagri, tocmai am v ă zut-o în spatele perdelei.

— Am spus că nu este aici; dă -te la o parte, spuse supraveghetoarea peun ton t ă ios. Aga Djan o trase pe Fagri Sadat de mâ nă . — Vino, să mergem! — Nu, nu plec nică ieri. R ă mâ n. Trebuie să vorbesc cu Zinat, spuse ea. — Afar ă de aici, dacă nu, îi chem pe fra ţ i, se r ă sti supraveghetoarea. Un bă rbos înarmat apă ru de te miri unde şi o împinse pe Fagri Sadatspre uşă , cu puşca: — Dispari! Mai repede! — Zinaaat! Urlă Fagri câ t o ţ inur ă puterile. Bă rbatul o împinse într-o parte cu puşca. Fagri se împletici şi se lovi deuşă , iar v ă lul îi alunecă de pe cap. Aga Djan să ri la gâ tul bă rbatului şi-lîmbr â nci în perete, în timp ce supraveghetoarea striga după ajutor. Doi indiviziînarma ţ i se nă pustir ă asupra lui Aga Djan. Zinat deschise fereastra şi strigă : — Nu-l loviţ i! L ă sa ţ i-l! L ă sa ţ i-l să plece! Aga Djan adună de pe jos v ă lul lui Fagri, i-l înf ăşur ă în jurul capului şipe umeri şi zise: — Să mergem acasă !



După -amiaza, t â rziu, Galgal ajunse în Senedjan. În condiţ iile în care at âţ ia solda ţ i din acest ora ş pieriser ă pe front, ocaziaera mai mult decâ t nimerit ă ca el să -i judece pe oponenţ ii regimului. Îi primi pe inculpa ţ i în fostul grajd al închisorii, unde încă se mai simţ eamirosul bă legarului de cal. Pe ziduri erau agăţ ate potcoave de cai, şei şi hamuri

din piele. De regulă , Galgal alegea locurile cele mai sinistre din ora ş. În grajd au fost introduşi trei tineri. Galgal dă du verdictul în mai puţ in deun sfert de or ă : unul dintre ei fu condamnat la moarte, iar ceilalţ i doi la zece, şirespectiv doisprezece ani de închisoare. Apoi veni r â ndul unei tinere. — Numele? — Mahbul! — Ai fost arestat ă în momentul în care încercai să fugi. De ce fugeai? — Fugeam de teamă să nu fiu arestat ă . — Ce f ă cuseşi ca să -ţ i fie teamă ? — Nu f ă cusem nimic. — Au fost gă site nişte pamflete la tine în geant ă . — Nu este adev ă rat. Nu aveam nimic în geant ă . — Ai fost arestat ă în Satul Roşu. Acolo locuieşti? — Nu. — Atunci, ce că utai acolo? — Eram în vizit ă la nişte prietene. — Cum se numesc prietenele tale? — Nu pot să v ă spun. — Nu vrei să spui. De acord. Regreţ i ce ai f ă cut? — Nu am f ă cut nici o fapt ă pe care s-o pot regreta.

— Dacă semnezi aici că îţ i regreţ i faptele, pedeapsa îţ i va fi redusă . — Dar, din moment ce nu am f ă cut nimic, de ce ar trebui să semnez? — Şase ani. Urmă torul! Strigă Galgal. T â nă ra fu luat ă şi un bă rbat înarmat îl introduse pe Djawad. — Numele? Întrebă Galgal f ă r ă să -l privească . — Djawad, spuse el. — Numele tat ă lui? — AgaDjan. Galgal ridică brusc capul, de parcă l-ar fi pişcat o viespe de gâ t. Se uit ă la Djawad din spatele ochelarilor să i negri. O lumină intensă lovea drept în ochii deţ inutului, în a şa fel încâ t acestanu-l putea vedea pe judecă tor. Stiloul lui Galgal că zu; se aplecă să -l ridice şi,preţ de o clipă , Djawad îi v ă zu o parte din chip. Avu impresia că mai v ă zuse câ ndva acea fa ţă . Galgal îşi r ă sfoi hâ rtiile, încercâ nd, în mod vizibil, să câştige timp. — Un pahar cu apă ! Ceru el. Doi gardieni intraser ă şi-l apucar ă pe Djawad de bra ţ e. Credeau că fuseser ă chema ţ i ca să -l scoat ă pe acuzat.



— L ă sa ţ i-l! Aduceţ i-mi un pahar cu apă ! Strigă Galgal. L-am v ă zutundeva, îşi spuse Djawad, iar vocea îmi este cunoscut ă . Unul dintre solda ţ i puse un pahar cu apă în fa ţ a lui Galgal şi se retrase.Galgal luă o înghiţ itur ă de apă şi spuse: — Dosarul t ă u este foarte stufos. Eşti membru activ al partidului

comunist şi creierul care conduce totul din umbr ă . Câ nd ai fost prins, aveaiasupra ta un pistol cu care ai tras trei focuri. Ai fost v ă zut câ nd tr ă geai asupraunui elicopter. Pentru astfel de crime, meriţ i pedeapsa cu moartea. Ai ceva despus? — Nu sunt decâ t minciuni. Şi, de altfel, nu recunosc acest tribunal. Ceeace faceţ i este ilegal. Am dreptul la un avocat! Am dreptul să mă apă r. — Taci şi ascult ă , reluă Galgal cu brutalitate. Ţ i-am studiat dosarul maimult decâ t pe celelalte. Toate documentele atest ă că ai comis o crimă după alta. — Este fals, datele sunt eronate. Niciodat ă nu am avut un pistol în

buzunar şi niciodat ă nu am tras asupra unui elicopter. — Nu am vreme de discutat cu tine. Te sf ă tuiesc să mă asculţ i bine. Aipriceput? Îl cunosc pe tat ă l t ă u şi sunt dispus să te ajut, dacă la şi de la tine. Ca într-o str ă fulgerare, Djawad îl recunoscu: era Galgal. Galgal era

judecă torul lui Allah! Ideea îl umplu de groază , îşi simţ i gura uscat ă , iar mâ inile începur ă să -itremure. Galgal înţ elese că fusese recunoscut. — Ascult ă -mă bine, tinere. Mâ ine, vor fi aduse de pe front mai mult detrei sute de cadavre: toţ i erau tineri, de v â rsta ta. Ei s-au luptat acolo cuduşmanul, iar tu tr ă geai în elicoptere! Pentru mine nu are importanţă cine eşti.Chiar de mi-ai fi fost frate, tot te-a ş fi condamnat la moarte. Dar fac o excepţ iepentru că îl cunosc pe tat ă l t ă u. Îţ i voi pune trei întrebă ri. Gâ ndeşte-te bine

înainte de a da un r ă spuns. Dacă eşti deştept, r ă spunzi ce trebuie. Şi fii sigurcă nimeni nu a avut şi nici nu va avea aceast ă şansă a ta, indiferent cine ar fi! Prima: eşti comunist, ori crezi în islam? Djawad era câ t se poate deconştient că Galgal era serios. Simţ ea că fierbe de mâ nie. — Nu voi r ă spunde la aceast ă întrebare. Un judecă tor nu are dreptul să pună astfel de întrebă ri. Şi, de altfel, nu ne află m într-un tribunal, ci într-ungrajd. — Gâ ndeşte-te bine ce spui, îi atrase atenţ ia Galgal, vizibil dezamă git. A doua: eşti dispus să te rogi de câ te şapte ori pe zi, ală turi de ceilalţ iprizonieri, dacă -ţ i reduc pedeapsa? — Rugă ciunea este ceva personal. Nici la aceast ă întrebare nu voir ă spunde, zise Djawad. — A treia: accepţ i să semnezi formularul prin care confirmi faptul că regreţ i? — De ce trebuie să semnez că regret ceva câ t ă vreme nu am f ă cut nimicr ă u? Nu, nu voi semna nimic. Galgal ezita. Ar fi vrut să -l cruţ e pe Djawad dacă acesta ar fi f ă cut mă carun efort.



— Îţ i mai acord o şansă şi te sf ă tuiesc să profiţ i de ea, spuse Galgal. Scoase din buzunarul interior un Coran micuţ pe care i-l întinse luiDjawad şi rosti: — Dacă juri pe Coran că nu aveai pistoale în buzunar şi că nu ai tras, îţ ireduc pedeapsa! Dacă , însă , nu o faci, te voi trimite imediat la zid!

— Ai dat ordin să fie executa ţ i sute de nevinova ţ i. Asta este o crimă ! Esteo crimă împotriva Coranului. Nu voi jura. Şi nu o voi face tocmai pentru că îlcunoşti pe tat ă l meu. Mi-e ruşine de ceea ce faci. Toţ i te ştim câ t eşti de slab!

Vrei să -mi faci o favoare, dar nu o voi accepta. Te simţ i vinovat fa ţă de familiamea şi îmi este ruşine cu dumneata. Nu vreau să -mi fie redusă pedeapsa decă tre un că lă u care şi-a pă r ă sit soţ ia şi copilul handicapat, un că lă u care îşimaltrata şi chiar îşi tortura soţ ia. Nu voi îngenunchea în fa ţ a unuia care a pussă fie executa ţ i o sut ă de curzi într-o singur ă zi. Nu a ş fi demn de tat ă l meu,dacă a ş face-o! Ţ ine-ţ i Coranul în buzunar, nu am nevoie de el! — La moarte! Tună Galga î. Gă rzile nă v ă lir ă şi-l conduser ă pe Djawad la locul amenajat pentruexecuţ ia prizonierilor. Un soldat îi puse o legă tur ă pe ochi şi-l împinse că tre zid. Djawad credeacă Galga î nu va da ordin să -l execute, că voia doar să -l sperie şi să -l determinesă -şi exprime regretul pentru faptele sale. Solda ţ ii îl lă sar ă o clipă acolo unde era, cu ochii lega ţ i. Djawad încă maiavea convingerea că încercau să -l intimideze ceva mai mult. In plus, niciodat ă nu avusese un pistol în buzunar şi nici nu tr ă sese în vreun elicopter. Nu existanici un motiv să fie pus la zid. Auzi pa şi şi bă nui că era Galga î, că venea să maidiscute cu el. Era sigur că se îndrepta spre el şi că nu va fi executat, pentru că era fiul lui Aga Djan.

Dar Galga î nu se îndrept ă spre el. Djawad se a ştepta să -l audă spunâ nd:„Bun, de ajuns! Acum scoateţ i-i legă tura şi bă -ga ţ i-l la închisoare”. — Alinia ţ i! Urlă Galga î. Doi solda ţ i puser ă un genunchi în pă mâ nt şi îndreptar ă puştile spreDjawad. Djawad îşi îndrept ă spinarea pentru a-i demonstra lui Galga î că nu setemea. Credea că Galga î nu va merge mai departe. 7 Foc! Strigă Galga î. În primul moment, Djawad nu simţ i nimic. Avu chiar timp să segâ ndească : „Vezi? Voiau doar să te sperie”. Se împletici. Că zu. Puse capul pe pă mâ nt şi închise ochii. Munţ ii. Aga Djan se dusese să caute r ă măşiţ ele fiului să u: se aflau în furgonet ă ,în fa ţ a por ţ ii. Fagri Sadat st ă tea la fereastr ă şi se uita în jos, la muezinul care seplimba nervos de colo-colo. A şa cum st ă tea acolo în picioare, în spatelegeamului, pă rea fotografia în alb şi negru a unei mater dolorosa.





Ar fi vrut să vorbească despre nenorocirea ce îi lovise pe toţ i, însă AgaDjan era at â t de cufundat în gâ ndurile lui, încâ t nu îndr ă zni să -l deranjeze.

A şadar, conduse în linişte că tre munţ ii din nord. — Ţ i-ai f ă cut un plan? Întrebă Shabbal după câ tva timp. — Mergem la Marzedjaran, spuse Aga Djan.

— La Marzedjaran? Întrebă Shabbal uimit. Nu se poate. Toţ i locuitoriiacelui sat sunt adepţ ii lui Khomeini. În zadar le vom cere loc de îngropă ciune. Aga Djan nu spuse nimic, dar Shabbal ştia destul: Aga Djan îşiconsultase Coranul acasă . Era inutil să mai înceapă o discuţ ie; conduse, încontinuare, în t ă cere. Drumul nu era destinat circula ţ iei ma şinilor. De fapt, nici nu putea finumit drum, fiind numai nişte urme lă sate de roţ ile autobuzului local. Marzedjaran era satul cel mai apropiat de ora ş, situat în spatele primuluideal, pe panta munţ ilor înalţ i. Shabbal se urcă pe colină şi apoi o cobor î la loc,prudent. Se vedeau deja casele din împrejurimi. Crestele munţ ilor, în zare, erau acoperite de ză padă şi se f ă cuse frig. Încă nu se lă sase noaptea, dar munţ ii cei înalţ i îşi proiectau 250 ' umbrele peste sat.Casele erau construite din piatr ă t ă iat ă direct l. din munte. Dacă cineva nu ar fi ştiut că acolo se afla un sat, cu greu ar pututdistinge casele de st â ncile munţ ilor. Pe mă sur ă ce se propiau, v ă zur ă fumulridicâ ndu-se pe hornul bă ii publice, sin-arul semn de via ţă din acele locuri. Într-un sat ca acela, locuitorii erau mereu în a şteptare: fie să plece sausă sosească cineva, fie să se nască un copil ori să moar ă un om. Satul adormit a ştepta mereu o înt â mplare care să -l trezească la via ţă . Shabbal intr ă în sat, lucru care nu trebuia justificat în nici un fel. Şitotuşi, o furgonet ă necunoscut ă care cobora din munţ i nu putea anunţ a decâ t

un eveniment neobişnuit. Cine putea fi smintitul care să aibă ideea de a hoină riprin munţ i, la vreme de iarnă ? Nu putea fi decâ t un duşman al regimului,

vreun fugar sau cineva care să transporte un mort în ma şină . Se auzir ă lă tr ă turi, câţ iva câ ini ţâşnir ă de sub o st â ncă şi alergar ă după ma şină . In acelmoment, apă rur ă din umbr ă nişte bă rba ţ i încotoşmă na ţ i cu haine groase. — Allah! Strigă Aga Djan. Câ inii blocar ă drumul lă tr â nd întruna. Bă rba ţ ii se apropiar ă de ma şină . — R ă mâ i pe loc, Shabbal, spuse Aga Djan şi cobor î din ma şină . Se îndrept ă spre acei indivizi, vru să le vorbească , vru să le spună că eraun prieten al imamului din sat. Le întinse mâ na, dar bă rba ţ ii nu-l luar ă înseamă şi se îndreptar ă că tre ma şină . Se uitar ă cu ostilitate la Shabbal şi dă dur ă ocol ma şinii, încercar ă să ridice capota. Aga Djan ajunse lâ ngă ei, în ciuda lă tratului asurzitor al câ inilor.Shabbal ieşi iute din furgonet ă , iar Aga Djan, împingâ ndu-i autoritar peindivizi, se lipi cu spatele de capot ă . Unul din ei îl dă du la o parte, tr ă gâ ndu-lde mâ necă , şi ceilalţ i deschiser ă capota. Un câ ine să ri drept în ma şină şi îşiînfipse colţ ii în linţ oliu. Shabbal apucă cricul aflat lâ ngă cel mort şi lovi cu setedulă ul peste spate. Animalul să ri din ma şină schelă lă ind.



Shabbal, scos din minţ i, îi îmbr â nci pe indivizi. Cu cricul în mâ nă , sepost ă în dreptul capotei, spre a-l apă ra pe cel mort. Trei dintre bă rba ţ i, furioşi să vadă o asemenea obr ă znicie la ei în sat, îisă rir ă în spate. Aga Djan încercă să -i împiedice, dar în zadar. Shabbal sestr ă duia din r ă sputeri pentru a para loviturile pâ nă ce, la un moment dat, un

grup de să teni, alarma ţ i de zgomot, veni să -i despart ă . Aga Djan întinse rugă tor mâ inile spre ei, spunâ nd: — V ă cer un loc de mormâ nt. Am aici r ă măşiţ ele fiului meu. Nimeni nu-l luă , însă , în seamă ; nimeni nu-i r ă spunse. Pă reau a fi depiatr ă , nişte oameni împietriţ i care-l priveau cu uimire. — Pleca ţ i de aici! Nu avem locuri de mormâ nt pentru pă că toşi! Le strigă un om. — V ă cer un. — Am spus să pleca ţ i, repet ă altul, plin de mâ nie, îndrept â n-du-se spre

Aga Djan. Shabbal puse mâ na pe cric. Dar Aga Djan i-l luă şi rosti: — Să mergem. Urcar ă în ma şină şi Shabbal f ă cu cale întoarsă . Câ nd se îndepă rtaser ă suficient de sat, Shabbal se uit ă la Aga Djan.R ă mase consternat: omul care se afla lâ ngă el era dă r â mat; se vedea din felul încare ză cea nemişcat pe locul lui. Ceruse sfatul Coranului, dar lucrurile luaser ă o întorsă tur ă ur â t ă . Şi semă na, acum, cu o pasă re bă tr â nă care nu maiîndr ă zneşte să -şi ia zborul. Între timp se f ă cuse noapte. Shabbal conducea ma şina prin munţ i, f ă r ă să ştie unde şi câ nd se vor opri, pâ nă în clipa în care îl v ă zu pe Aga Djanridicâ ndu-se pe scaunul lui şi scoţâ ndu-şi cartea sf â nt ă din buzunar, îşi

revenise şi deschise cartea, după care începu a urmă ri r â ndurile cu degetul,asemeni orbilor. După câ teva minute, spuse liniştit: „Să mergem la Sarug”, apoipuse Coranul la loc în buzunar. Shabbal nu era de acord. Nu vedea nici o diferenţă între Sarug şi satuldin care tocmai fugiser ă . Puteau face turul a o sut ă de sate, pretutindeni ar fifost primiţ i la fel. Aga Djan voia să -şi îngroape fiul după datină , că uta un loc oficial pentruel, dar acest lucru era imposibil. Shabbal rupse t ă cerea. — Nici acolo nu vom fi ajuta ţ i, spuse el. Trebuie să accept ă m că aceasta-isitua ţ ia. Aga Djan nu r ă spunse, de parcă nici nu l-ar fi auzit. Cimitirul din Sarugera situat în afara satului. Era un loc pustiu şi rece. — A şteapt ă -mă aici. Merg singur în sat, spuse Aga Djan. Shabbal r ă maselâ ngă ma şină şi se mustra de unul singur: „Are dreptate. Acum înţ eleg de cecaut ă să -i gă sească loc într-un cimitir, f ă r ă să ţ ină cont de pericolul ce-l pa şte.Mi-e ruşine că nu l-am înţ eles mai devreme. Nu am f ă ptuit nici un pă cat,niciunul din noi. Djawad nu merit ă să fie îngropat pe ascuns.”



Luă cricul şi se puse pe a şteptat. Apoi auzi nişte voci şi v ă zu apă r â nd ungrup de bă rba ţ i. Cei care veneau ală turi de Aga Djan erau bă tr â ni şi nu erauînsoţ iţ i de câ ini. Înţ elese din atitudinea lui Aga Djan că nu reuşise să -i convingă . Erauprieteni ai lui Aga Djan şi veniser ă cu el pâ nă la marginea satului, pentru a-şi

ar ă ta compasiunea, însă îi cunoşteau pe zeloşii regimului şi ştiau la ce seputeau a ştepta în situa ţ ia în care ar fi acceptat ca mortul să fie îngropat încimitirul satului. Se duser ă la Shabbal să -l salute şi să -i dea de înţ eles că le pare r ă u, darcă nu aveau ce face. Pentru acesta era, însă , prea mult: simţ i cum furia,amestecat ă cu un sentiment înfior ă tor de neputinţă , punea st ă pâ nire pe el.Deschise portiera ma şinii şi se a şeză la volan. Aga Djan se despă r ţ i de acei

bă rba ţ i şi se urcă în ma şină . Se pregă teau să demareze câ nd se auzir ă striga ţ i. — A şteapt ă ! Opreşte! Spuse Aga Djan. Shabbal opri motorul. Aga Djan cobor î repede geamul. Un bă rbat alergaspre ei, abia mai r ă suflâ nd. — Trebuie să v ă duceţ i acasă la Rahmanali, zise acesta, este singurulcare v ă poate ajuta. Aga Djan dă du din cap, de mai multe ori, în semn că avea fjdreptate. — Mergem la Djirja, spuse Aga Djan, acasă la Rahmanali. Djirja era satul în care existau cele mai multe şanse de a gă si un loc de

veci, deoarece apar ţ inea domeniului familiei. Numeroşi membri din familia lui Aga Djan şi Fagri Sadat locuiau încă acolo şi, în plus, Khazem Khan fuseseîngropat tot acolo. De fapt, ar fi trebuit să meargă din capul locului la Djirja, dar cartea

sf â nt ă nu le dă duse nici un semn. Câ nd auzi numele ieşind din gura acelui om, Aga Djan fu convins că acela era locul unde trebuia să ajungă . Rahmanali era un moşneag cu barbă lungă , încă runţ it ă . Tot satul semâ ndrea cu el. Avea o sut ă patru ani şi era considerat un sf â nt. Se spuneadespre el că era vr ă jitor şi că întorsese din moarte numeroşi copii. Cuv â ntul luiera lege în sat, toat ă lumea ştia asta. Dacă se înt â mpla să cear ă cineva adă post acolo, era sigur că nu va fi alungat. Casa lui fusese declarat ă loc sf â nt de că tresă teni, în situa ţ ii dificile, în perioade câ nd nu se putea baza pe nimeni, AgaDjan gă sea salvarea la Rahmanali. Se cunoşteau bine şi Aga Djan îl vizitamereu câ nd venea la Djirja şi îi dă dea bani, dacă Rahmanali avea nevoie. Djirja era un sat cocoţ at pe munte, chiar sub ză pezi. Nu exista nici undrum carosabil care să ducă acolo, decâ t o potecă nisipoasă pe care cu greutreceau unul lâ ngă altul un autobuz şi un jeep. Mergeau cu greutate pe potecă ,mereu cu frica în sâ n că furgoneta ar putea să se rostogolească la vale ori că s-ar înţ epeni în f ă ga şurile lă sate de că ruţ e. Frigul devenise insuportabil, iarradiatorul ma şinii nu f ă cea fa ţă . Aga Djan se uit ă îngrijorat la mortul careză cea în spatele lui. Ajunşi în apropierea satului, Aga Djan spuse:



— Stinge luminile şi opreşte-te aici, în spatele acestei st â nci. Nu intr ă mcu ma şina în sat. Tu r ă mâ i aici, eu merg să -l caut pe Rahmanali. — Lasă -mă pe mine să merg, spuse Shabbal. — Este mai bine să -i vorbesc eu. — Nu vreau să mergi dumneata singur.

— Nu putem face altfel, nu-l putem lă sa singur pe Djawad. — Nu am încredere în nimeni, nici mă car în satul acesta. Dacă cineva te

vede, îşi va da seama imediat că s-a înt â mplat ceva. Aga Djan îşi strecur ă mâ na sub haină , să verifice dacă mai avea Coranulîn buzunar. — Nu avem de ales. Mă voi descurca, zise el şi plecă . Înot ă prin ză padă şi traversă podul din lemn de peste r â u. Câ inii nuaveau cum să -l simt ă . V â ntul rece care r ă scolea ză pada îi t ă ia fa ţ a. Nu aveadecâ t un gâ nd: „Trebuie să vorbesc cu Rahmanali înainte ca islamicii să -mi iaurma. Dacă vor încerca să mă oprească , îl voi striga at â t de tare pe Rahmanaliîncâ t mă va auzi, chiar de-ar fi să doarmă somnul cel mai adâ nc din via ţ a lui.” Intr ă în sat cu mii de precauţ ii. Mai avea patru str ă zi pâ nă să ajungă lacasa lui Rahmanali. Câ inii, însă , îl simţ iser ă . Un miros necunoscut, în toiuliernii, nu putea însemna altceva decâ t „pericol”. Brusc, unul dintre ei se pusepe lă trat chiar în spatele lui. Avea să trezească tot satul. Ce să facă ? S-o ia lafugă ? Ori să meargă normal? Pe strada urmă toare, un câ ine uria ş să ri deodat ă spre el, din spatele unei bariere. „Allah!” strigă Aga Djan şi o luă la goană .Câ inii din sat prinser ă a lă tra cu furie. Dulă ul se ţ inea după el, Aga Djan fugeade-i scă pă rau că lcâ iele. V ă zu cum locuitorii, ieşiţ i în stradă , îl priveau uimiţ i.Câţ iva bă rba ţ i încercar ă să -i taie drumul şi să -l prindă , îi îmbr â nci cu violenţă ,strigâ nd: „Rahmanali!” Alerga câ t îl ţ ineau puterile, inima îi bă tea să -i spargă

pieptul, ochii îi erau scă lda ţ i în lacrimi. Fugi orbeşte spre pia ţă . Toat ă lumeaştiu atunci încotro se îndrepta. — Allaaaaaah! Rahmanali! Caut un loc pentru fiul meu! Trei indiviziînarma ţ i ţâşnir ă de pe o uliţă , iar unul dintre ei îl lovi puternic peste picioare.

Aga Djan se împletici şi că zu în ză padă . Omul îi puse în fa ţă o tor ţă ,întrebâ ndu-l cine este. Îl recunoscur ă imediat pe Aga Djan, îl ajutar ă să se ridice, îl însoţ ir ă înapoi la furgonet ă , afar ă din sat, unde zeci de să teni se adunaser ă pe st â nci. Era de neconceput. Lui Aga Djan nu-i venea să -şi creadă ochilor. Satulacela era al lui, toţ i mor ţ ii lui fuseser ă îngropa ţ i acolo, de ce se purtau astfel cuel? Revoluţ ia f ă cuse să iasă la lumină tot 254 ce era mai josnic în oameni. Numai putea avea încredere în nimeni, nici mă car în sor ă sau frate. Citise în că r ţ i că , întotdeauna, au existat astfel de oameni: tr ă darea, ca şicrima, era omenească . Aga Djan urcă în furgonet ă , iar Shabbal întoarse. — Ne întoarcem acasă , spuse Aga Djan. — Acasă ? — O să -l îngrop în curtea interioar ă , sub cedrul cel bă tr â n din gr ă dină .





nimeni nu avea dreptul de a merge la mormâ ntul celui drag. Întreaga atenţ ie seîndrepta că tre martirii de pe front care, în fiecare vineri, în timpul rugă ciunii,soseau cu sutele în ora ş. Cioara fu prima care sparse t ă cerea; îşi luă zborul în înaltul cerului,croncă nind zgomotos, pentru a anunţ a o vizit ă .

Fagri Sadat era în bucă t ă rie şi pregă tea masa. Şopâ rlă deschise uşa de la intrare. Un necunoscut, îmbr ă cat într-un costum spă lă cit şi purt â nd o pă lă riepe cap, se îndrept ă că tre f â nt â nă . Fagri Sadat se uit ă uimit ă la str ă inul caretrecea liniştit pe sub fereastra ei. Omul se opri o clipă lâ ngă bazin şi privi peştii roşii care înotau prin apă .

Apoi traversă curtea, cu mâ inile la spate. Merse pâ nă la scara care ducea laacoperiş, apoi o luă spre camera de oaspeţ i şi se uit ă pe fereastr ă , înă untru.După aceea se duse că tre fumoar şi încercă să deschidă uşa. Fagri Sadat deschise fereastra şi strigă : — Domnule, că uta ţ i pe cineva? Omul nu r ă spunse şi se îndrept ă că tre bibliotecă . Fagri ar fi vrut să -lurmă rească pentru a vedea ce avea de gâ nd să facă , dar nu îndr ă znea. — Muezinule, strigă ea, este un str ă in în curte. Vrei să -l întrebi ce caut ă aici? Şopâ rlă , pitit sub copacul cel mare, pentru a vedea ceea ce f ă cea str ă inul,se t â r î pe burt ă pâ nă în pivniţă , pentru a-l anunţ a pe muezin. Individul dispă ruse după un copac. Deodat ă , Fagri auzi nişte lovituri înfundate. Muezinul, înarmat cu bastonul să u, ieşi din pivniţă , împreună cuŞopâ rlă . — Poart ă costum şi pă lă rie. Acum o clipă mergea spre bibliotecă ,

bă nuiesc că vrea să for ţ eze uşa. Auzi? Spuse Fagri. Muezinul merse spre bibliotecă şi strigă : — Ce faci? Cine eşti? Cine te crezi? Fagri Sadat îşi puse v ă lul şi-l v ă zu pe individ cum lovea uşa cu unpietroi. — Cum arat ă ? O întrebă muezinul pe Fagri Sadat. — Nu-l v ă d bine. St ă în umbr ă . — Are barbă ? — Nu, nu cred. Are numai o pă lă rie pe cap. Muezinul voia să se îndrepte spre el, însă Fagri Sadat îl opri. „Cred că este nebun! Este un cer şetor!” Şopâ rlă se ca ţă r ă în copac spre a-l supraveghea pe individ. — Mergi şi caut ă -l pe Aga Djan! Îi strigă Fagri Sadat. Şopâ rlă să ri dincopac pe acoperiş şi dispă ru. Muezinul îşi agit ă bastonul spre bă rbat, strigâ nd: — Cine eşti? Ce ai de gâ nd? Omul nu reacţ iona. — Opreşte-te, nebunule! Urlă muezinul ameninţâ ndu-l pe bă rbat cu

bastonul. Am spus să te opreşti, mizerabile! Dacă nu, vei simţ i bastonul meupe pielea ta!



Însă omul nu se oprea. Muezinul se îndrept ă spre el şi se pregă tea să -laltoiască , dar Fagri strigă : — Nu, nu-l lovi. Este clar că nu-i întreg la minte., şi-l trase pe muezin înspate, de poala hainei. Omul se opri din ciocă nit câ nd îl v ă zu pe Aga Djan.

— Ce se înt â mplă ? Întrebă acesta. Bă rbatul st ă tea în umbra zidului bibliotecii. — Cine sunteţ i, domnule? Acesta nu-i r ă spunse. — Ieşiţ i din umbr ă şi da ţ i-mi mâ na. Nu v ă voi face nimic, doar am să v ă conduc afar ă , spuse Aga Djan. Se îndrept ă calm spre el, îl prinse de mâ nă şi-l trase la lumină . — Vreţ i să beţ i ceva? Ori, poate, v ă este foame? Pe obrajii omului curgeaulacrimi. Ochii aceia! — Allah! Allah! Este Ahmad al nostru! Muezinul întinse bra ţ ele că tre Ahmad, îi pipă i chipul, pă lă ria, îl trasespre el şi-l str â nse în bra ţ e. Fagri îşi puse fruntea pe umă rul lui Ahmad şi începu să plâ ngă . — Vino, Ahmad! Ahamad al nostru! Să intr ă m! Ce ţ i-au f ă cut? Cum auîndr ă znit? Vino, totul se va aranja. Aga Djan îi deschise uşa bibliotecii, dar Ahmad nu intr ă . Merse direct încamera de oaspeţ i, deschise uşa, îşi scoase pantofii şi se tr â nti în pat. — Să -l lă să m să doarmă , spuse Fagri lui Aga Djan şi muezinului. Ahamad ieşise din închisoare înainte de termen, datorit ă sprijinului luiGalgal, dar via ţ a îi fusese furat ă . După ce fusese arestat, soţ ia lui se întorseseacasă la pă rinţ i, împreună cu fetiţ a. Socrul lui, un om foarte puternic, carecolabora cu islamicii, aranjase totul pentru a obţ ine divor ţ ul fetei lui şi trecuse

copilul pe numele să u. În felul acesta, Ahmad fusese privat şi de drepturile detat ă . A doua zi, Fagri îl chemă la micul dejun, dar el nu avu puterea să r ă spundă la chemare. Ea intr ă în camer ă , îl ajut ă să iasă , îl spă lă pe mâ ini şipe fa ţă cu apă din f â nt â nă şi-l conduse la bibliotecă pentru a-i ar ă ta că eradeschisă . El intr ă , merse de-a lungul rafturilor, mâ ngâ ind că r ţ ile cu v â rfuriledegetelor. Aprinse vechea lampă de lectur ă , care se afla tot la locul ei, pe masă ,atinse uşor fotoliul, dar nu se a şeză , apoi ieşi şi se duse în camera lui. Îşi privi patul, scaunul, caietul în care, odinioar ă , îşi lua notiţ e pentruslujba de vineri, apoi se a şeză pe pat. R ă mase toat ă ziua acolo, cu privirea a ţ intit ă în gol. Aga Djan merse să -iaducă ceva de mâ ncare şi încercă să -i vorbească , dar era încă prea devreme:trebuia lă sat în pace pentru câ tva timp. În aceea şi sear ă , Ahmad îşi f ă cu valiza şi plecă . Şopâ rlă îl v ă zu şi alergă să -l anunţ e pe Aga Djan. Era însă prea t â rziu.

Ahmad dispă ruse f ă r ă urmă . MUJAHEDINII.



Pe front, r ă zboiul f ă cea ravagii. Iranul reuşi să preia controlul asupracâ torva zone strategice şi deschise un nou front pe teritoriul irakian. Dar eraîncă imposibil să fie alunga ţ i irakienii din regiunile petroliere importante caGhoramshar şi Abadan. Saddam utiliza arme şi bombe chimice şi bloca intrarea în marile ora şe.

Aripa st â ngă fu aproape în întregime decimat ă . O singur ă grupareorganizat ă , ostilă regimului, r ă mă sese intact ă : muja-hedinii. Mujahedinii erautot musulmani, dar aveau o interpretare a Coranului complet diferit ă de aceeaa ayatollahilor afla ţ i la putere. Oficial, erau susţ ină tori ai regimului însă , întaină , str â ngeau arme pentru a putea lovi la momentul oportun. Khomeini îi proclamase ca fiind duşmanii cei mai periculoşi, av â nd în

vedere faptul că minau regimul din interior. La ceasul în care ţ ara era într-unr ă zboi interminabil care-i distrugea pe toţ i, de la o zi la alta, acest duşmanintern trebuia exterminat definitiv. Dar, cum mujahedinii erau tot musulmani,nu-i putea lichida f ă r ă un motiv întemeiat. Comitetul revoluţ ionar discuta problema într-o reuniune de urgenţă .Membrii hot ă r â r ă în unanimitate să -i elimine f ă r ă înt â rziere pe mujahedini înacela şi mod în care fuseser ă eliminate celelalte grupuri de st â nga. Jeepuri se oprir ă în fa ţ a domiciliilor şefilor mujahedini. Oameni înarma ţ ipă trunser ă în case pe acoperişuri, dar nu mai gă sir ă j>e nimeni: toţ i fugiser ă . Îşi dă dur ă imediat seama că în cadrul comitetului exista un spion. Ayatollahul Beheshti, preşedintele comitetului, luă pe loc hot ă r â rea de aorganiza o reuniune a tuturor membrilor comitetului, în speranţ a că spionul se

va tr ă da prin absenţă . Dar toat ă lumea fu prezent ă . Porni, a şadar, o lungă discuţ ie în timpul că reia încercar ă să -şi dea seama cum fusese posibil unasemenea lucru.

Unul dintre membrii comitetului, cunoscut fiind ca o fire reflexiv ă şipentru deciziile rapide şi juste, spuse: — Cred că ştiu cum a fost pusă la cale aceast ă fugă şi cine este autorulei. Toţ i îl privir ă uimiţ i, a ştept â nd tensiona ţ i să vadă ce argumente va aduce. Individul îşi împinse cu piciorul servieta neagr ă pe care-o ţ inea submasă , în fa ţ a lui Beheshti, se ridică şi spuse: — Am dovezile la mine în sertar. Merg să le caut şi mă întorc imediat. Ieşi din sala unde se ţ inea reuniunea, cobor î scara în fugă , alergă lama şină , se sui şi porni, încă nu ieşise de pe stradă câ nd, în spatele lui, clă direa din care ieşise se pr ă buşi în urma unei explozii de propor ţ ii. Un nor de fum se

înă lţă în aer. Toţ i membrii comitetului îşi pierduser ă via ţ a. Ştirea fu difuzat ă la radio. Mulţ imea se adună în fa ţ a casei lui Khomeinipentru a-i demonstra că îl susţ in. Acesta apă ru la balcon şi ţ inu calmurmă torul discurs: „Enna lelellah wa enna elleihe radjoen. (De aceast ă dat ă mâ na Americii ieşea din mâ neca mujahedinilor.) Nu are importanţă . Allah este



cu noi! Am numit un nou comitet. Acesta şi-a început lucr ă rile acum o jumă tate de or ă . Nimeni şi nimic nu ne va opri.” V â nă toarea de mujahedini reîncepu cu şi mai mult ă violenţă .Pretutindeni, se tr ă gea orbeşte în ei. Simpatizanţ ii mujahedinilor blocar ă str ă zile din centrul Teheranului şi puser ă mâ na pe arme. Între cele două

grupă ri islamice ale siguranţ ei, izbucni un r ă zboi de stradă . Toţ i cei aresta ţ i în acea zi au fost executa ţ i f ă r ă proces. În să pt ă mâ na urmă toare, şeful serviciilor secrete islamice se dusepersonal la Khomeini pentru a-i vorbi, în particular, despre o chestiuneimportant ă de siguranţă . Ingenunchie în fa ţ a lui Khomeini, îi să rut ă mâ na şi spuse în şoapt ă : — Posturile importante din departamentele-cheie ale regimului suntocupate de mujahedini. In ultima vreme, dat fiind că atenţ ia noastr ă s-aîndreptat spre luptele de pe front, ei au reuşit să ocupe toate posturilestrategice. Sunt infiltra ţ i chiar în curtea dumneavoastr ă . Am f ă cut o list ă cupersoanele suspecte ce ocupă locurile importante din ministere. Dacă îmipermiteţ i, voi da ordin să fie aresta ţ i suspecţ ii, după ce voi fi vorbit, mai înt â i,cu primul ministru. Khomeini îşi puse ochelarii, citi atent lista şi o aprobă . Şeful merse direct la una din adresele secrete unde se reunise comitetul.

Vorbi mai înt â i între patru ochi cu primul ministru, despre întrevederea pe careo avusese cu Khomeini. Apoi se duser ă împreună la reuniunea cabinetuluipentru a-i informa pe miniştri. Şeful luă imediat cuv â ntul: — Vin acum de la domiciliul ayatollahului Khomeini, spuse el, amdiscutat cu Domnia Sa în particular. Ştie că în acest moment mă aflu aici.

A ştept ca dintr-un moment în altul să mă sune. Am vorbit, de asemenea, cuprimul ministru. Mujahedinii s-au infiltrat în sistemul nostru, f ă r ă ca noi să nedă m seama. Fu întrerupt de t â r â itul telefonului, îşi a şeză servieta grea pe masă şi îşiceru scuze înainte de a merge în biroul unde se auzea telefonul. Luă receptorul şi spuse cu voce tare, în a şa fel încâ t să -l audă toat ă lumea: „Da, eu sunt. Da, bineînţ eles, am vorbit cu primul ministru. O am lamine, se află în ma şină , nu. Nu, nu sunt sigur, o s-o caut, puteţ i a ştepta unmoment?” Ultimele cuvinte le-a spus şi mai tare, lă să receptorul pe birou,pă r ă si calm încă perea, cobor î scara, ieşi în stradă şi demar ă în trombă . Nimeninu bă nuia primejdia, nimeni nu îşi imagină că istoria avea să se repete.Explozia zgudui totul înjur. Lupta mujahedinilor împotriva regimului continua. Să pt ă mâ ni de-ar â ndul, bombe se auzir ă explodâ nd, peste tot, în ora ş. Noul cabinet format deKhomeini să ri în aer, ca şi celelalte două care îl precedaser ă . Regimul nu fuînsă descumpă nit de actele teroriste ale mujahedinilor. Câ nd înţ eleser ă că aceast ă metodă nu era destul de eficace, mujahedinii începur ă să semene



haosul în ora ş. Incendiau autobuze, bă nci şi clă diri ale guvernului, tr ă geauasupra funcţ ionarilor pe care-i înt â lneau. Toate aceste acţ iuni pă reau a fi mai degrabă nişte acte sinuciga şe,întrucâ t garda islamică f ă cea arest ă ri în masă în r â ndul simpatizanţ ilor şi îiomora f ă r ă milă pe cei care încercau să scape. Sute de mujahedini au fost

executa ţ i astfel, în decurs de câ teva zile, f ă r ă nici un fel de proces. Partidulmujahedinilor pă r ă si strada şi trecu la represalii. Ii atacar ă pe ayatollahi în toate marile ora şe şi încercar ă să -i elimine unulcâ te unul. Spre uimirea generală , după ayatollahii de Ispahan şi de Yazd, îl uciser ă şi pe ayatollahul Mortawazi. Acesta era un filosof islamic şi unul dintreteoreticienii cei mai cunoscuţ i ai regimului, însă nu avea nici o funcţ ie politică . Ţ inea cursuri tinerilor imami, a şa că trebuia să se ducă mereu la institutulpentru imami, într-o zi, câ nd se îndrepta spre moschee, pentru slujba dediminea ţă , un t â nă r îl interpelă . — Salam aleikum, ayatollah! — Salam aleikum, tinere, r ă spunse acesta — Am o informa ţ ie pentru dumneavoastr ă . — Spune. — Interpretarea pe care o da ţ i Coranului s-a încheiat! — Cum a şa? S-a încheiat. — Acum! Spuse t â nă rul tr ă gâ nd asupra lui trei focuri de revolver. Lanţ ul de atentate semă na groaza în sâ nul regimului. Nu se ştia unde vaavea loc urmă torul atentat şi care ayatollah va fi urmă toarea victimă . Nici ayatollahul de Ghazwin nu scă pă de moarte, autorul asasinatuluifiind propriul să u nepot. Din motive de securitate, ayatollahul îi ceruse

personal, cu câ teva zile înainte, să -i fie şofer. Ayatollahul tocmai ţ inuse o pledoarie înflă că rat ă împotriva atentatelor:„America ne omoar ă ! Mujahedinii ne omoar ă ! Dar suntem încă în picioare! Amdat deja o lecţ ie Americii! Ii vom da o lecţ ie şi lui Saddam! Şi mujahedinilor, deasemenea!” — Ce zile dificile tr ă im! Îi spuse, seara, în ma şină nepotului, câ nd acestaîl conducea că tre casă . — Şi ce mai nopţ i dificile, spuse nepotul cotind pe o str ă duţă laterală . — Unde mă duci? Întrebă ayatollahul. — În iad! Spuse nepotul, omor â ndu-l pe loc cu un foc de revolver. Nimeni nu mai era în siguranţă ; un individ bă nuit de vecinul să u eraimediat arestat. Toţ i se ascundeau. Cei care mai aveau o şansă încercau să fugă . Nu numai mujahedinii erau responsabili de aceste atentate nea şteptate;erau şi membri înarma ţ i ai grupă rilor de st â nga care îşi revendicau represaliilecu titlu personal. În ciuda st ă rii generale de angoasă , ayatollahii nu voiau să cedeze în fa ţ aterorii şi îşi continuau activit ăţ ile obişnuite. Acesta a fost şi cazul ayatollahului



Araki din Senedjan. Se ştia că era ameninţ at. Din acest motiv, era neîncetatînsoţ it de gă rzile de corp. Araki era un ayatollah fanatic care voia să transforme Senedjanul într-unora ş islamic model. Nu-şi ascundea ura atunci câ nd vorbea despre familiilecelor executa ţ i, iar lui Zinat Ganum îi dă duse mâ nă liber ă pentru a le teroriza

pe prizoniere. Presiunea pe care o exercita asupra lor era at â t de mare, încâ tera suficient ca ea să facă un simplu gest pentru ca prizonierele să se întoarcă ,asemeni unor roboţ i, cu fa ţ a spre Mecca. Locuitorii ora şului nici nu mai suflau şi se rugau să apar ă cineva curajoscare să -l omoare pe acel ayatollah detestat de toţ i. Momentul nu înt â rzie să apar ă . Soarele tocmai apusese; afar ă că ldura lă sase loc r ă corii de sear ă . Uşa

biroului lui Aga Djan se deschise uşurel şi cineva 262 intr ă . Aga Djan st ă tea înfotoliu şi citea o carte; crezu că era Şo-pâ rlă . Ridică fruntea. Nu-l mai v ă zuse peShabbal din noaptea în care transportaser ă împreună r ă măşiţ ele lui Djawad.Imediat după ce se întoarser ă acasă , Shabbal plecase. Acum se afla în fa ţ a lui.

Aga Djan îşi scoase ochelarii. — Mă surprinzi! De câ t timp eşti aici? — Tocmai am sosit. — L-ai v ă zut deja pe tat ă l t ă u? — Nu, nu încă . Eu. Eram în trecere prin ora ş şi am simţ it nevoia să trecsă te v ă d. Vocea îi tremura. Aga Djan simţ i că destinul avea să lovească din nou. Uşa se deschise uşor şi Şopâ rlă intr ă , dar pricepu din ochii lui Aga Djancă nu era binevenit, închise uşa la fel de uşor şi se a şeză pe prag.

— Cum a şa? Erai în trecere prin ora ş? Spuse Aga Djan. — Aveam nişte treburi prin ora ş şi am crezut că este o ocazie bună să vinsă te salut. — De ce nu te a şezi? Ia un scaun. — Nu voi sta mult, voi pleca din nou în cur â nd şi am venit să -mi iau larevedere. — Să îţ i iei la revedere? De ce? Unde pleci? — Încă nu ştiu. Mai înt â i trebuie să rezolv anumite treburi, apoi vatrebui, probabil, să pă r ă sesc ţ ara pentru o perioadă , însă , înainte de toate,

voiam să te v ă d pentru ultima oar ă ; regret, trebuie să plec, spuse el uit â ndu-seIa ceas. — Ce înseamnă toat ă povestea aceasta, bă iete? (Silueta muezinului se

vedea în spatele ferestrei, dar nu intr ă .) Vrei să -l chem pe tat ă l t ă u? — Nu, chiar trebuie să plec, o să -i dau un telefon mai t â rziu. Venisemnumai pentru dumneata, îmi f ă ceam griji; acum trebuie să plec, mă a şteapt ă înora ş, spuse el. Aga Djan simţ i pericolul. Abia se lă sase seara; de ce nu avea timpShabbal să -şi ia r ă mas bun de la tat ă l să u? De ce se uita tot timpul la ceas?



Aga Djan nu îşi explica aceast ă despă r ţ ire at â t de solemnă . Apoi înţ elese ceurma să se înt â mple: slujba avea să înceapă în zece minute la moschee şiMercedesul ayatollahului trebuia să sosească dintr-o clipă în alta. Trebuia să împiedice nebunia, dar cum? — Am plecat, spuse Shabbal str â ngâ ndu-l pe Aga Djan în bra ţ e, hi acel

moment, Aga Djan simţ i pistolul sub centura lui Shabbal. Cu o mişcare bruscă , îl împinse la perete şi îi smulse arma. — Ce-ţ i trece prin cap, bă iatul meu? Întrebă el energic. Şopâ rlă se ridică în mâ ini şi în picioare. — Dumneata nu ai nevoie de nici o explica ţ ie, Aga Djan, rosti Shabbalglacial. Nu mai am timp. Te rog, dă -mi pistolul înainte să fie prea t â rziu! Aga Djan se simţ i neputincios. Ar fi putut să strige din toat ă fiinţ a lui:„Nu ai dreptul! Ieşi de aici!” Insă nu fii în stare. Descoperi cu uimire că , în adâ ncul sufletului, nu voia să -I împiedice, ba chiar îl aproba. Shabbal îşi luă pistolul din mâ inile lui Aga Djan. Aga Djan vru să -l apuce de bra ţ , însă Shabbal, cu un singur gest almâ inii, îl ţ inu la distanţă , spunâ nd: — Nu, nu face nimic! Nu spune nimic! Pă strează -ţ i vorbele pentru mait â rziu! Urează -mi noroc! Aga Djan r ă mase în birou, singur şi descumpă nit. Era ca şi cum, înnumai o clipă , fusese doar martor al propriei vieţ i. Ca şi cum, preţ de un minut,nu putuse nici să se mişte, nici să vorbească . Shabbal îngenunche lâ ngă Şopâ rlă , îl prinse în bra ţ e, apoi se gr ă bi să iasă . Câ nd ieşi, se lovi de tat ă l să u. Muezinul că zu la pă mâ nt. Shabbal îngenunche, îi prinse capul între mâ ini, îl să rut ă pe frunte:

— Tat ă , sunt gr ă bit, dar îţ i voi da un telefon în cur â nd. Şopâ rlă alergă după Shabbal. Exact în acel moment, Mercedesul ayatollahului se opri în fa ţ a moscheii.Shabbal st ă tea ascuns pe uliţ a umbrit ă şi supraveghea totul în jurul lui. Celetrei gă rzi de corp ale ayatollahului ieşir ă din ma şină şi inspectar ă împrejurimile: nu era nici ţ ipenie. Una dintre gă rzi deschise portiera. Ceilalţ idoi o luar ă înaintea ayatollahului, că tre moschee. Shabbal str â nse pistolul înmâ nă . Şopâ rlă , care, pâ nă atunci, st ă tuse t ă cut în spatele lui, se t â r î că trema şina ayatollahului. Shabbal vru să -l reţ ină , însă era deja prea t â rziu.Şopâ rlă merse în patru labe că tre ayatollah. Soldatul care îl ajuta pe ayatollahsă coboare din ma şină tresă ri. Ayatollahul puse piciorul pe pă mâ nt şi îi spuselui Şopâ rlă , ca şi cum ar fi vorbit cu un câ ine: — Dispari de aici! Însă Şopâ rlă continuă să se t â rască , îşi bă gă capul sub veşmâ ntul cellung al ayatollahului şi îl f ă cu să -şi piardă echilibrul. — Ayatollahule! Strigă Shabbal cu glas r ă sună tor. Ayatollahul ridică privirea, îngrozit, întrucâ t nu ştia de unde venea vocea aceea.



Se auzir ă trei focuri de armă . Ayatollahul întinse bra ţ ele, se dă du înapoidoi pa şi şi că zu la pă mâ nt. Gă rzile apucar ă puştile şi traser ă orbeşte în tot ce mişca. „Allaaaaaah!” Era vocea lui Aga Djan, de pe acoperiş. O motociclet ă sosi în mare viteză din colţ ul str ă duţ ei. Shabbal să ri în

spatele şoferului şi pornir ă ca să geata. Trupul neînsufleţ it al ayatollahului ză cea în fa ţ a moscheii. Turbanul serostogolise câţ iva metri mai încolo, în locul în care Şopâ rlă r ă mă sese întins câ tera de lung. Nu mai semă na cu o şo-pâ rlă , ci cu un bă iat care donnea petrotuar, în întuneric, mtr-o balt ă de sâ nge care i se scurgea din trup. Aga Djan îngenunche lâ ngă el, îi să rut ă obrajii reci, îl ridică şi porni sprecasă , cu el în bra ţ e. Tajjare în curtea interioar ă , se auzeau neîncetat avioanele zbur â nddeasupra ora şului. Veneau dinspre Teheran, traversau deşertul şi îşi continuaudrumul spre Golful Persic, pentru a ajunge în Europa ori America. La întoarcere, o luau, în general, pe alt drum; intrau în ţ ar ă prin Bandar

Abbas, mai înt â i deasupra mă rii Oman. Pe vremea câ nd copiii erau mici, atunci câ nd vedeau un avionapropiindu-se, sus, pe cer, asemeni unei pă să ri misterioase, începeau a câ ntaun câ ntecel: Tajjare, tajjare, Unde mergi tu, avionul, Pe cine ai la bord? Câ nd are să -mi vină şi mie r â ndul să zbor? Fagri Sadat se pregă tea să tricoteze, lâ ngă f â nt â nă . Era mult ă vreme decâ nd începuse să tricoteze un pulover pentru Şopâ rlă , dar nu apucase să -ltermine.

Aga Djan voia să se apuce de lucru în gr ă dină , de parcă voia să facă să dispar ă toate necazurile într-o groapă , ală turi de frunzele moarte, în acelmoment, un aparat al avia ţ iei civile zbur ă foarte jos, cu un zgomot infernal,exact deasupra casei. Razele soarelui, reflect â ndu-se pe aripile-i imense, seproiectar ă apoi pe chipul lui Fagri Sadat, pe copaci, în apa bazinului şi înferestrele casei. Crezâ nd că era un avion militar, Aga Djan o apucă pe soţ ia lui de bra ţ şio trase în pivniţ a în care st ă tea muezinul. Se uitar ă spre cer, prin luminator, dar avionul dispă ruse. După ce-şi revenir ă din spaimă , îl v ă zur ă pe muezin în picioare, înspatele mesei. Nu mai avea argilă pe mâ ini; din contr ă , îşi jjusese un costum

bleumarin, ochelarii de că lă torie şi pă lă rie, în fa ţ a lui se afla o valiză . — Pleci în că lă torie, muezinule? Îl întrebă Fagri Sadat cu tristeţ e. — V ă d că ţ i-ai f ă cut geamantanul, spuse Aga Djan. Unde te duci? — Tu, care notezi torul, scrie şi asta: plec de acasă . — Pleci de acasă ? Întrebă Fagri uimit ă . De ce? — Bă iatul se aude toat ă ziulica plâ ngâ nd prin casă . Este mort, dar încă îlmai v ă d t â r â ndu-se prin pivniţă şi jucâ ndu-se la picioarele mele, în timp ce



lucrez. Este înmormâ ntat în gr ă dină , dar eu îl v ă d st â nd în copac. Noaptea, set â nguie în fa ţ a uşii mele. Mi se strecoar ă pâ nă şi-n somn. Fagri Sadat începu să plâ ngă . — Acela şi lucru îl simţ im şi noi; şi noi îl auzim prin gr ă dină , însă acestanu-i un motiv să pă r ă sim casa.

— Nu eu vreau să plec, ci casa mă alungă . Uit ă -te la mâ inile mele: numai pot face nimic. Pivniţ a e plină de oalele mele, gr ă dina – la fel, pe acoperiş,de asemenea, nu mai este loc pentru nici un obiect. Nimeni nu-mi maicumpă r ă farfuriile. Sunt alungat. Urează -mi noroc. Lasă -mă să plec, frate! F ă cu doi pa şi spre Aga Djan, o îmbr ăţ işa pe Fagri, îşi luă valiza şi urcă scara pivniţ ei. Ajuns în curte, se opri preţ de o clipă , ascult ă încă o dat ă zgomotele casei şi strigă : „Cioar ă bă tr â nă ! Să veghezi asupra casei. Eu mă duc!” Imediat ce închise uşa în urma lui, trei avioane militare se v ă zur ă trecâ ndîn zbor deasupra casei, f ă câ nd un zgomot asurzitor şi dispă r â nd în nori. — Irakienii! Strigă Aga Djan. Nu erau avioane irakiene, ci trei avioane de v â nă toare ale armateiiraniene, care încercau să intercepteze un avion civil. La bordul acestuia se afla Bani Sadr, preşedintele iranian care încerca să fugă . Avioanele cu reacţ ie zburau cu mare viteză , pentru a-l împiedica să scape.Khomeini îl obligase să demisioneze cu o să pt ă mâ nă în urmă , acuzâ ndu-l decolaborare cu mujahedinii. Preşedintele se ascunsese, iar mujahedinii puseser ă la cale un plangenial pentru a-l ajuta să treacă frontiera. Prev ă zuser ă totul, în cele mai miciamă nunte. Saddam Hussein era şi el la curent cu evadarea şi avioane irakieneerau pregă tite să -l escorteze pe preşedintele evadat. Avioanele de v â nă toareiraniene ajunser ă prea t â rziu, deoarece avionul intrase exact la timp în spa ţ iul

aerian irakian şi se îndrepta că tre Europa. Patru ore şi jumă tate mai t â rziu, aparatul zbura deasupra Parisului.Pilotul luă legă tura cu angaja ţ ii francezi ai turnului de control: „Apel deurgenţă . La bord se află preşedintele iranian. Preşedintele cere azil!” Directorul aeroportului fu informat şi luă imediat legă tura cupreşedintele francez. Apoi, îi puse preşedintelui iranian câ teva întrebă ri la careacesta r ă spunse într-o franceză impecabilă . „Sunt preşedintele ales alRepublicii Islamice Iran. Şeful mujahedinilor vine după mine. Cer azil pentrumine, pentru şeful mujahedinilor şi pentru pilot.” Avionul survola Parisul de câ teva ori, timp în care directorul aeroportuluiîi prezent ă situa ţ ia preşedintelui francez. Bani Sadr tr ă ise mulţ i ani în Franţ a, unde urmase şi studii de economie.

Avea încă în buzunar cheile apartamentului să u de la Paris. Tocmai îşiîncepuse teza de doctorat atunci câ nd Khqmeini pă r ă sise Irakul pentru a mergela Paris. În timpul studiilor la Paris, Bani Sadr imaginase un model de economieîn care combina elementele capitaliste cu cele ale Islamului. Proiectele sale se



dovedir ă ideale pentru Khomeini, care nu avea nici o noţ iune privind domeniuleconomic. Atunci câ nd Khomeini pă r ă sise Parisul pentru a se întoarce la Teheran,Bani Sadr era unul dintre cei şapte asistenţ i ai lui forma ţ i în Occident. Apoidevenise primul preşedinte ales al iranienilor.

Avionul începuse să deseneze cel de-al patrulea cerc deasupra Parisului,câ nd se auzi radioul de bord. Directorul aeroportului îl înştiinţ a pe Bani Sadr:„Guvernul francez v ă ofer ă azil politic dumneavoastr ă şi însoţ itorilordumneavoastr ă . Avionul poate ateriza. Sunteţ i bineveniţ i!” Buletinul de ştiri al jurnalului de sear ă anunţă în deschidere că BaniSadr tocmai sosise. Khomeini îşi încheiase rugă ciunea de sear ă , câ nd Rafsan-jani,comandantul general al armatei de la acea dat ă , îngenun-che lâ ngă el şi îi dă du

vestea. Deşi abia îşi încheiase rugă ciunea, Khomeini se ridică şi o luă de lacapă t. Aflarea îngrijor ă toarei veşti îl determină să încerce să se apropie de Allah

şi să -i cear ă ajutorul, printr-o nouă rugă ciune, în momentul în care începu să recite ultima parte a rugă ciunii, ochii începur ă a-i str ă luci. Se întoarse că treRafsan-jani şi spuse: „Momentul binecuv â ntat a sosit.” Armata iraniană a ştepta, încă de la începutul r ă zboiului, momentulpropice pentru eliberarea ora şului petrolier Ghoram-shar. În acel port strategicerau amplasate cele mai mari rafină rii din Orientul Mijlociu. Aceast ă opera ţ iune fusese imposibilă pâ nă în acel moment, întrucâ t sateliţ ii americaniinformaser ă Irakul asupra tot ceea ce se petrecea în şi în jurul ora şului. „Allah este cu noi, îi spuse Khomeini lui Rafsanjani. O să eliber ă m ora şulGhoramshar. Momentul a sosit, întruneşte-i pe toţ i generalii.”

Saddam îşi savura reuşita. Merse la întrunirea cabinetului să u, undeavea să vorbească despre evadarea lui Bani Sadr. Voia să anunţ e personal

vestea miniştrilor să i. Nici nu ajunsese bine, câ nd armata iraniană invada ora şul Ghoramshar,atacâ nd simultan pe cinci fronturi. In tot ora şul, pieriser ă sute de solda ţ i, at â tirakieni câ t şi iranieni: pă mâ ntul era presă rat peste tot cu cadavre. După o

jumă tate de zi de lupte grele, doi solda ţ i iranieni reuşir ă să smulgă drapelulirakian care flutura în v â rful rafină riei de petrol şi să pună , în loc, steagul verdeal islamului. Irakienii îşi reorganizar ă for ţ ele, dar ayatollahii deschiser ă dinnou, pe nea şteptate, un nou front în ora şul portuar irakian Basra. Aceast ă invazie nea şteptat ă îi f ă cu pe irakieni să -şi piardă capul: demolar ă toateclă dirile din Ghoramshar şi incendiar ă copacii. Apoi se retraser ă , cu speranţ azadarnică de a putea salva ora şul Basra. După aceast ă victorie istorică , pentru prima oar ă , Khomeini apă ru latelevizor, zâ mbind, îl ridică în slă vi pe Allah şi îi felicit ă pe pă rinţ ii celor carecă zuser ă pe câ mpul de onoare, pentru curajul de care dă duser ă dovadă fiii lor.Milioane de persoane ieşir ă în stradă pentru a să rbă tori eliberarea ora şuluiGhoramshar. Se aprinser ă focuri de artificii şi pretutindeni, se vedeau ma şini



care circulau claxonâ nd şi clipind din faruri. Oamenii pe acoperişulautobuzelor îşi oferea reciproc biscuiţ i, dulciuri şi fructe. Să rbă toarea dur ă pâ nă t â rziu, în noapte: era prima să rbă toare de la

venirea ayatollahilor la putere. Era o noapte cu lună plină . Oamenii simţ eau în sf â r şit o bucurie imensă ,

după toat ă durerea şi suferinţ a provocate de r ă zboi. Nu toţ i să rbă toreau, însă ; mulţ i profitar ă de bucuria generală pentru a ser ă zbuna. Lumina acelei nopţ i că dea şi pe apa unui lac cu apă să rat ă , aflat lamarginea deşertului, lâ ngă Senedjan, unde ză cea trupul neînsufleţ it al lui Zinat Ganum, jumă tate în apă , jumă tate în nisip, în jurul gâ tului avea o hâ rtie,protejat ă de o pungă de plastic, pe care se puteau citi urmă toarele: „Ea aobligat femei tinere, nemă ritate, condamnate la moarte, să se culce cu unislamist, înainte de a fi executate. A fost judecat ă şi pedepsit ă , pe malul acestuilac, la cererea mamelor acelor fete a că ror noapte a nunţ ii a fost şi ultima din

via ţ a lor.” Luna avea să apună în cur â nd, lă sâ nd locul soarelui. Un stol de pă să ridin deşert va vedea cadavrul lui Zinat la marginea lacului şi va acoperisuprafa ţ a lacului cu un vacarm asurzitor. Un că -i lă tor pe că mila sa va mergecă tre lac spre a vedea ce se petrece. I Va cobor î de pe că milă , va merge spre acelcadavru şi va citi (textul scris pe hâ rtia at â rnat ă la gâ tul lui. Akkas, fotograful. Aga Djan se plimba de-a lungul r â ului; nu se mai întorsese în pat după rugă ciunea de diminea ţă . Se a şeză pe malul r â ului, pe o dună de nisip. Apa era încă rece şi, totuşi, o femeie îşi spă la picioarele în ea. Se şterse cu v ă lul, îşi puse pantofii şi se apropie de Aga Djan. — Aveţ i vreun bă nuţ să -mi puneţ i în gur ă , nu am că pă tat încă niciunul,

spuse ea. — Tu erai, Godsi? Godsi, pe vremuri at â t de t â nă r ă şi vioaie, ar ă ta acum ca o femeie

bă tr â nă : avea pă rul încă runţ it şi pielea zbâ rcit ă . — Este mult ă vreme de câ nd nu te-am v ă zut, Godsi, unde ai dispă rut? Cemai face mama ta? — A murit, spuse ea cu simplitate. — Câ nd a murit? De ce nu mi-ai spus? — Pur şi simplu, a murit, spuse ea, şi nu mai adă ugă nici un cuv â nt. — Sora ta ce mai face? — Şi ea a murit. — Şi ea a murit? De ce? Câ nd? Godsi nu r ă spunse. — Dar fratele t ă u? — Şi el a murit. — Ce tot spui tu acolo? — Dumneata, însă , n-o să mori, îi prevesti Godsi. Vei r ă mâ ne în via ţă pâ nă ce toţ i vor pleca şi se vor întoarce. Se întoarse şi plecă în linişte.



— Unde te duci, Godsi? Nu mi-ai spus vestea! — Mai sunt încă patru bă rba ţ i: trei vor veni, unul va pleca, unul va fiucis, unul va muri şi unul va face pomana. Dar dumneata vei r ă mâ ne pâ nă cetoţ i vor pleca, r ă spunse ea f ă r ă a întoarce privirea. Aga Djan începu din nou să se plimbe de-a lungul apei. Cine trebuia să

mai vină ? Şi cine să mai plece? Gâ ndea el. Chipul lui Nosrat îi apă ru în minteca o str ă fulgerare, în timpul nopţ ilor bâ ntuite de teroare, nimeni nu aveadreptul de a intra la Knomeini. Nimeni, cu excepţ ia lui Nosrat. Nosrat era persoana care îl ajuta pe Khomeini să evadeze din realitateacrudă ce f ă cea ravagii în lume, zi de zi, dincolo de zidurile cur ţ ii sale, Nosrat îideschidea poarta spre o alt ă lume, departe de avioanele de v â nă toare irakiene,de bombe şi execuţ ii. Cinematograful, cu care îi f ă cuse cunoştinţă Nosrat, îl fascina peKhomeini. Nosrat îi ar ă ta fragmente din filme, documentare despre natur ă ,pă să ri, albine, şerpi şi despre r â urile de lumină . Acesta era secretul lor: nimeninu ştia ce se petrecea în spatele uşilor închise ale biroului lui Khomeini. Khomeini era conducă torul lumii şiite; era un om capabil să ridicemilioane de credincioşi prin discursurile lui; dar era complet izolat. Toat ă ziua – şi uneori toat ă să pt ă mâ na – şi-o petrecea singur, la el în birou. Avea charisma şi toţ i cei ce-l înconjurau se str ă duiau să -l impresioneze.Doar Nosrat încerca să r ă mâ nă el însuşi, pentru a se putea apropia câ t maimult de fiinţ a umană care era cu adev ă rat Khomeini. Khomeini nu ştia absolut nimic despre matematică şi despre fizică , însă dovedea un real interes pentru lumină , lună , soare, zborurile cosmice şi, maiales, pentru meteoriţ i. Nosrat îi dezv ă lui lui Khomeini o lume miraculoasă , despre a că rei

existenţă acesta nici nu avea habar. Treptat, singur ă tatea în care tr ă ise pâ nă atunci fu înlocuit ă de nopţ i amuzante şi pline de culoare, în timpul că rora uitade tot. Imediat ce intra în biroul lui Khomeini, Nosrat îşi scotea vesta, o puneape umera ş şi începea a vorbi despre filmele sale. — Am adus câ teva scurt metraje. Sunt nişte documentare exi traordinaredespre via ţ a a două specii de animale, din natur ă . Or să v ă placă : primul esteun film despre furnici şi despre modul în care este ierarhizat ă puterea în cadrulfurnicarului; celă lalt l este un film despre maimuţ e. Este impresionant de v ă zut în ce mă sur ă comportamentul lor se aseamă nă cu cel omenesc! Am mai adus un filmuleţ încâ nt ă tor despre mulţ imea de pietre care * plutesc în univers; din câ nd în câ nd, câ te o piatr ă enormă cade pepă mâ nt: este un meteorit. Totul este absolut magnific! Khomeini îl privea uluit; nici mă car fiul lui nu se simţ ea at â t de în largulsă u în prezenţ a lui. Auzise adesea spunâ ndu-se că l artiştii au un fel specific dea fi, dar înaintea lui Nosrat, el nu cu-î noscuse niciunul. L Nosrat îndeplinea un rol cunoscut de pe vremea foştilor regi persani:regele avea mereu lâ ngă el un malidjak, un clovn care-l distra. Clovnul era



singura persoană care avea acces în apartamentele regelui şi libertate totală deacţ iune şi de cuv â nt, singura lui obliga ţ ie fiind aceea de a-l distra pe rege. — Cum se numeşte canalul acela? Întrebă Khomeini. — Care canal? — Acela american, mi-au luat interviu o dat ă sau de două ori.

— V ă referiţ i la CNN? — Da, acela. — Ce vreţ i să ştiţ i despre el? — Nimic. Ştiu numai că toţ i preşedinţ ii ţă rilor care deţ in puterea în lumeau în biroul lor un televizor conectat în permanenţă la CNN. — A şa este. Personal, sunt uimit să v ă d că în biroul Domniei Voastre nuexist ă nici un televizor. — Presupun că se vorbeşte în limba engleză . În biroul lui Khomeini nu exista nici televizor, nici radio, toate veştilefiindu-i comunicate în scris. — Exist ă şi un post arab ca CNN-ul, cu deosebirea că , acolo, ştirile sunttransmise în arabă , spuse Nosrat. Voi face în a şa fel încâ t să -l puteţ i urmă ri deaici. A doua zi, Nosrat aduse un televizor micuţ şi-l a şeză în şifonier, în a şa felîncâ t nimeni să nu-l poat ă vedea. După ce-l instala, îi ar ă t ă lui Khomeini cumtrebuia procedat ca să -l aprindă şi cum să schimbe canalele. — Îmi este suficient să prind canalul de televiziune arab, spuse Khomeiniaproape şoptit, ca şi cum f ă cea un lucru ilicit. Câ teva să pt ă mâ ni mai t â rziu, Nosrat primi un telefon nea şteptat dinpartea unui corespondent CNN. Individul era la curent cu rela ţ iile str â nseexistente între Nosrat^ şi Khomeini. Fixar ă o înt â lnire într-o ceaină rie din pia ţ a

gă rii. In timpul întrevederii, Nosrat îi vorbi despre munca lui. La sf â r şit,corespondentul îl întrebă cu mii de precauţ ii dacă nu l-ar interesa să realizezeun film documentar despre Khomeini. — La ce v ă referiţ i, mai exact? Rosti Nosrat, uimit. — Un reportaj despre via ţ a de zi cu zi a lui Khomeini. Nosrat fu luat prinsurprindere de aceast ă propunere. Era ceva timp de câ nd lui însuşi îi venise oidee asemă nă toare, dar' o considera irealizabilă . — CNN vrea să realizeze un documentar unic despre via ţ a privat ă a luiKhomeini, spuse corespondentul. Bineînţ eles, suntem dispuşi să plă tim o sumă considerabilă în dolari pentru el. Nosrat nu considera absolut important ă problema onorariu-„ lui. Ceeace-l interesa era posibilitatea de a realiza un documentar ieşit din comun.

Aceasta ar fi fost, probabil, şansa vieţ ii lui” numai că nu putea fi pusă înaplicare. — Este imposibil, spuse el. De ce mi-ar da permisiunea să -l filmez? — Puteţ i încerca, totuşi, r ă spunse corespondentul. Mai gâ ndi-ţ i-v ă laaceast ă propunere şi da ţ i-mi de ştire dacă v-a ţ i r ă zgâ ndit. — De acord, zise Nosrat.



În cap, începur ă deja să i se deruleze scenele pe care ar fi vrut să lefilmeze. Era at â t de surescitat, încâ t nu puse geană pe geană toat ă noaptea. Ar fi vrut să vorbească despre aceasta cu cineva, dar nu îndr ă znea să deschidă gura, de teama de a nu scă pa norocul printre degete. Într-o sear ă , pe câ nd se plimbau de-a lungul lacului, în spatele casei lui

Khomeini, Nosrat îi povesti ayatollahului o istorie pasionant ă despre sateliţ i şimodul în care funcţ ionau aceştia. Îi explică faptul că numai printr-o revoluţ ie în domeniul tehnologiei,planeta întreagă putea vedea la televizor, de exemplu, cum preşedintele

Americii îşi bea cafeaua în biroul să u de la Casa Albă . — Omul este o fiinţă curioasă , continuă el, şi pentru a-şi satisfacecuriozitatea inventează tot felul de aparate pe care le trimite, apoi, în spa ţ iu.Oamenii vor să ştie totul. De exemplu, sunt foarte curioşi să afle cum arat ă interiorul casei Domniei Voastre, unde locuiţ i şi ce mâ nca ţ i. Aceast ă curiozitatenu poate fi st ă pâ nit ă în nici un fel. Nosrat încerca să pregă tească terenul pentru cererea lui, însă ştia că ,dacă pronunţ a cuv â ntul CNN, va trebui să vorbească şi despre America. Setemea că , dacă va pune acea întrebare, nu va mai fi binevenit şi că va fi obligatsă -şi str â ngă instrumentele. Ideea, însă , îl obseda într-at â t încâ t nu se mai putea st ă pâ ni. Nosrat sedeplasa pretutindeni cu camera după el şi, seara, câ nd aprindea televizorul încamera lui Khomeini, apă sa, pe furiş, butonul roşu al aparatului să u. Îl filmă pe Khomeini a şezat pe pă mâ nt, cu picioarele goale, ori uit â ndu-se pe ascuns latelevizorul să u, ascuns după uşa şifonierului. Timp de mai multe luni, Nosrat filmă o sumedenie de imagini cuKhomeini: Khomeini plimbâ ndu-se de-a lungul lacului şi privind ra ţ ele, cu

vr ă biile ciripind deasupra capului, Khomeini împiedicâ ndu-se de un trunchi decopac; turbanul îi să rise din cap şi se rostogolise în lac, iar ra ţ ele se repeziser ă asupr ă -i şi începuser ă a-l ciuguli. Una dintre secvenţ e îl ar ă ta pe Khomeini bolnav, ză câ nd în pat. Esteculcat pe o parte, întors cu fa ţ a că tre Mecca, a şa cum sunt îngropa ţ i islamiciiîn mormintele lor. Soţ ia intr ă o clipă , îi mâ ngâ ie cu duioşie fruntea şi pleacă dinnou f ă r ă a spune nimic. Într-o alt ă secvenţă , este surprins pregă tindu-se pentru o nouă zi: seîndreapt ă spre chiuvet ă , se spală pe mâ ini, ia Coranul şi citeşte cu atenţ ie opagină . După aceea, ia stiloul, scrie ceva, pune hâ rtia într-un plic, îl lipeşte şi ocheamă pe soţ ia lui:3atul!” Ea ia plicul, îl ascunde sub v ă l şi pă r ă seşte camera imediat. Lui Khomeini nu i-a luat mult timp să observe că Nosrat îl filma pe furiş.Nosrat, însă , era convins că acesta intrase de bună voie în joc. Într-o zi, corespondentul CNN îl contact ă din nou pe Nosrat. — Nu mi-a ţ i mai dat telefon. Am dedus, de aici, că nu puteţ i da curscererii noastre. — Am realizat ceva splendid, nu se putu abţ ine să nu vorbească Nosrat.



Un sfert de or ă mai t â rziu, individul se afla în fa ţ a uşii lui. În entuziasmul lui, Nosrat nu-şi dă duse seama că noile Servicii Secrete îlluaser ă la ochi. Nu-şi dă duse seama nici că erau la curent cu legă turile pe careel le avea cu CNN-ul. Corespondentul intr ă . Nosrat pregă ti un ceai, pregă ti magnetoscopul

pentru o vizionare şi se a şeză . Corespondentul nu-şi credea ochilor. — Formidabil! Spuse el. Nu vizionaser ă încă nici jumă tate din benzi, câ nd cinci bă rba ţ i înarma ţ ină v ă lir ă în balcon, venind de pe acoperiş. Deschiser ă uşa cu lovituri de picior,se nă pustir ă înă untru şi-i arestar ă pe Nosrat şi pe corespondent. Doi solda ţ ir ă maser ă în apartament şi-l scotocir ă dintr-un capă t în celă lalt. Luar ă tot ce lise pă ruse suspect într-o cutie şi plecar ă cu ea. Corespondentul fu expulzat imediat, a doua zi, iar Nosrat sf â r şi într-ocelulă , a ştept â nd interogatoriul. Abia câ nd r ă mase singur în celula lui dinînchisoare îşi dă du seama că situa ţ ia era mai grav ă decâ t credea, îşi dă duseama că îşi asumase un risc enorm. Ştia că va fi pedepsit exemplar pentruimaginile filmate, dar spera în ajutorul lui Khomeini. Pe durata interogatoriului, Nosrat încercă să -l convingă pe magistrat deprofundul respect ce-l nutrea pentru Khomeini şi de totala lui simpatie pentruayatollah. Explică faptul că toate filmă rile lui aveau un caracter strict istoric şi oimportanţă deosebit ă pentru patrimoniul cultural al ţă rii. Insist ă asupra faptului că niciodat ă nu avusese intenţ ia de 9, vindefilmele americanilor şi că tot ce f ă cuse era din pasiune, pentru meseria lui. L ă să să se subînţ eleagă faptul că ayatollahul Khomeini era > la curent cutot ceea ce f ă cea şi că , dacă va fi cazul, va face do-' vadă afirma ţ iilor sale.

Pledoaria lui Nosrat pă rea credibilă şi magistra ţ ii l-ar fi' crezut dacă oamenii lor nu ar fi descoperit la el acasă o bandă 274 suspect ă . Imaginilesurprinse pe bandă erau de-o frumuseţ e ieşit ă din comun, în a şa fel încâ t niciNosrat nu ştiuse ce să facă cu ea. Din acest motiv, ascunsese banda întregrinzile tavanului din atelierul să u, în speranţ a că nimeni nu le va descoperi.Şi, datorit ă spaimei prin care trecuse, i se ştersese totul din minte, însă agenţ iiServiciilor Secrete o gă siser ă . „Ai grijă că tot alergâ nd după femei, o dat ă şi o dat ă tot o să -ţ i rupi gâ tul”îl prevenise Aga Djan pe Nosrat. Nosrat era în permanenţă cu ochii după vreo femeie deosebit ă că reia să -ipoat ă face un portret splendid. Dar nicicâ nd nu-i trecuse prin minte că aceafemeie ar putea fi soţ ia lui Khomeini. Agentul Serviciilor Secrete, însă rcinat cu cercetarea cazului, puse brusc

banda video pe masă . Recunoscâ nd banda, Nosrat simţ i cum i se scurgea totsâ ngele din trup şi ştiu că , din acel moment, putea să se considere pierdut.Spaima îl împietri. Ce v ă zuse el la acea femeie în v â rst ă , ca să apese spontan, f ă r ă să segâ ndească , pe butonul camerei de filmat?



Nosrat nu-şi putea explica lui însuşi gestul: să fi fost, oare, neputinţ at ă cut ă a femeii, care îl determinase să o filmeze, să o înregistreze şi să pă streze

banda, pentru ca, într-o zi, să o poat ă ar ă ta? Bă tui purtase v ă l toat ă via ţ a, astfel încâ t nici un bă rbat, în afar ă deKhomeini, nu-i v ă zuse vreodat ă pă rul, chipul, mâ inile ori picioarele. Din acest

motiv, probabil, simţ ea nevoia să se arate. Nosrat nu-şi dă duse seama de acest lucru imediat. Câ nd ciocă nea la uşasalonului lor, Bă tui îi deschidea şi îl privea, cu un zâ mbet. După chip, s-ar fispus că era cu vreo două zeci de ani mai t â nă r ă decâ t Khomeini. Era mereu primitoare câ nd apă rea Nosrat, fapt neobişnuit pentru ofemeie cucernică , însă Nosrat ştia că acea primire nu-i era destinat ă lui, ciaparatului de filmat. Bă tui era încâ nt ă toare şi dornică să -şi arate frumuseţ ea. Se vedea că -şidorea realmente să fie surprinsă de obiectiv. Dorinţ a ei nu era ceva nefiresc, dat fiind că era femeie şi, ca femeie,fusese întotdeauna supusă bă rbatului şi nu avusese niciodat ă posibilitatea dea-şi ar ă ta frumuseţ ea. Între ea şi Nosrat se stabilise o înţ elegere tacit ă : el o filma în t ă cere. Mii de fotografii ale lui Khomeini fuseser ă publicate, dar nimeni,niciodat ă nu v ă zuse nici cea mai mică fotografie a lui Bă tui în vreo publica ţ ie.Era ca şi cum ea nu ar fi existat. Bă tui st ă tea la fereastr ă şi privea lacul, îşi schimbase v ă lul ei cel negrucu un altul, de un alb spumos, presă rat cu flori albastre. Nosrat filmase în primplan chipul ei şi pă rul argintiu, pe care ea îl lă sase, ca din înt â mplare, vederii.Barul lă să v ă lul să -i lunece uşor pe umeri. Era o adev ă rat ă încâ ntare. Dintre toate scenele surprinse, una a fost fatală pentru Nosrat. Prin

cr ă pă tura uşii, filmase camera lui Bă tui. Surprinsese patul a şezat într-un colţ şi o noptier ă pe care se aflau o oglinjoar ă şi un flacon vechi de cremă Nivea. În acel moment, agentul puse mâ na pe magnetoscop şi îl lovi, cu sete, peNosrat în moalele capului. Magnetoscopul se sparse, iar Nosrat că zu, ieşinat, la pă mâ nt. Apoi totul fu redus la t ă cere. Pretutindeni, în ţ ar ă , t ă cerea se întindea din ce în ce mai mult. Saddam Hussein nu mai bombarda ora şele, iar Khomeini încetase să maiconsulte Coranul pentru a afla dacă trebuia să atace ora şele irakiene. Liniştea era imensă . Execuţ iile luar ă sf â r şit şi ayatollahii nu au mai fostucişi. Toat ă lumea obosise; toţ i aveau nevoie de odihnă . Primii veniţ i. Pe Munte exist ă vreo vrajă ? Unde, oare, nu se vede clar? În cartea scrisă ? Pe un sul de pergament? În casa locuit ă ? Pe bolta înă lţ at ă ?



În marea fierbâ nd în flă că ri? Nefericire în acea zi! Nefericire în acea zi, celor ce mint! Pe Munte! Pe Munte! Câţ i ani trecuser ă oare? Câ te luni se scurseser ă ? Cine plecase? Şi cine

venise? Nimeni nu mai socotea anii; de altfel, era lipsit de sens să ţ ină cinevasocoteala anilor trecuţ i. Timpul st ă tuse în loc pentru cei copieşiţ i de suferinţă şipentru cei care îşi plâ ngeau mor ţ ii. La fel şi pentru cei care îşi să pau gr ă dina în speranţ a că vor uita desuferinţă , şi pentru cei care, în bucă t ă rie, pregă teau bucate pentru pomeniri,sper â nd că , dacă îşi vor împă r ţ i durerea în mai multe cupe, aceasta se va risipi. Ţ ara pă rea a-şi fi regă sit pacea, însă mai era cineva, un bă rbat caretraversa deşertul în spinarea unei că mile, cu pistolul la centur ă , hot ă r â t să -l

judece pe judecă tor. Abia atunci, suferinţ a va înceta. Abia atunci, timpul va putea porni dinnou să curgă . Abia atunci, vor fi numă ra ţ i anii tre-cuţ i^ală turi de cei veniţ i şideparte de cei pleca ţ i. În timpul acelei t ă ceri impuse, Khomeini îşi pierdu treptat memoria. Şi

veni şi ziua în care nu mai fu în stare să recunoască pe nimeni dintre ceiapropia ţ i lui. Rafsanjani şi Khamenei, cei mai de încredere slujba şi ai lui, puser ă mâ na pe putere şi-l împinser ă , pe nesimţ ite, pe linie moart ă . Galgal fu primul care observ ă demenţ a senilă a lui Khomeini:îngenunchind lâ ngă el, se îngrozi v ă zâ nd ceea ce vedea: Khomeini nu-l mairecunoştea.

Galgal era singurul funcţ ionar care lucra independent. Era un fel deprelungire a bra ţ ului lui Khomeini. Ală turi de acesta era puternic; f ă r ă el, eranimeni şi, deci, venise vremea să dispar ă din circula ţ ie. În plus, epoca execuţ iilor apusese; regimul îşi ar ă tase destul puterile, îialungase pe irakieni şi îşi neutralizase toţ i adversarii. Acum era timpul să sestabilizeze. A şadar, nu mai era loc pentru un judecă tor detestabil cum eraGalgal. Trebuia gă sit ă o alt ă funcţ ie pentru el, lucru care nu era deloc uşor. Întretimp, membrii partidului mujahedinilor şi grupurile de st â nga primiser ă informa ţ ii asupra rolului pe care Galgal îl jucase şi asupra crimelor oribile decare se f ă cuse vinovat. Toţ i erau la pâ ndă , gata oricâ nd să -l elimine. Lui Galgali-ar fi plă cut să se poat ă întoarce la Qom pentru a preda dreptul în şcolilepentru imami, dar acest lucru era, de acum, cu neputinţă , înţ elese că misiunea lui întru r ă spâ ndirea Islamului, ca şi aceea a lui Khomeini, se încheiase.Khomeini nu murise, dar era deja de domeniul trecutului. Galgal nu mai aveanici un viitor, iar în prezent nu-şi mai afla locul. Trebuia să se întoarcă întrecut, dar cum?



Din fericire, cei ce-i urmar ă lui Khomeini gă sir ă soluţ ia pentru a-l trimitepe Galgal în trecut. În acea perioadă , în Afganistanul vecin, talibanii încercau să instaurezeregimul islamic. Ajunseser ă chiar să recurgă la violenţă pentru implementarea,în Afganistan, a vechii legi islamice, charia.

Ayatollahii din Iran aveau legă turi str â nse cu talibanii şi se înt â lneau înmod regulat pentru a gă si soluţ ii de întrajutorare în vederea consolidă rii poziţ ieilor în raport cu adversarii lor occidentali. Regimul avu ideea de a-l oferi pe Galgal talibanilor, un adev ă rat cadoupentru acei fanatici. Soluţ ia aceasta fu considerat ă formidabilă de că tre Galgal, care o accept ă cu bra ţ ele deschise. Galgal adora fanatismul talibanilor; a şa că îşi f ă cu imediat

valiza, şi deghizat în negustor, cu pă lă rie şi barbă , că lă tori incognito cu trenulpâ nă în ora şul de frontier ă Machhad. Ajuns acolo, îşi petrecu noaptea într-unhan, de unde îl prelua, a doua zi, un soldat taliban. Îmbr ă cat în costumulafgan, trecu hotarul într-o ma şină mică , însoţ it de soldatul respectiv, cudestina ţ ia Kabul. Acolo, şeful talibanilor îl primi plin de că ldur ă şi îi oferi olocuinţă . Via ţ a lui Galgal se schimbă complet, dat fiind că acum era liniştit; nu maitr ă ia în tensiune. Oficial, lucra la arhivele ora şului; în realitate, ocupa un postimportant în comitetul director al talibanilor. Se bucura de anonimatul pe care i-l oferea ora şul şi de linişte întrucâ t,acum, în sf â r şit putea să -şi aprofundeze cunoştinţ ele în 278 domeniuldreptului islamic. Toat ă ziua şi-o petrecea în vechea bibliotecă , unde studiadocumente islamice unice, aduse special pentru el de la biblioteca regală a

Arabici Saudite.

După câ teva luni, luă în că să torie o afgană şi astfel îşi începu şi via ţ a defamilie. Era fericit şi noua lui via ţă îi plă cea. Putea merge liber prin ora ş şi să intre prin magazine, ceea ce, înainte, nu f ă cuse niciodat ă . Mergea adesea în

vizit ă la familia socrilor. Nimeni nu ştia nimic despre trecutul să u, iar elavusese grijă să se dea drept un cercet ă tor islamic care îşi pregă tea o carte cuprivire la istoria islamului. Nici prin gâ nd nu-i trecea că era că utat şi că încă nu-i fuseser ă uitatecrimele. Shabbal era unul dintre cei care-l că utau pe Galgal, însă îi pierduseurma. Trei membri mai r ă mă seser ă dintre cei care conduseser ă odinioar ă partidul lui Shabbal. Ceilalţ i fie fuseser ă aresta ţ i şi executa ţ i, fie îşi gă siser ă scă parea fugind din ţ ar ă . În timpul ultimei reuniuni a celor din urmă membri aipartidului, care avusese loc pe fugă , Shabbal fu desemnat să -l elimine peGalgal. Abia mai t â rziu, va descoperi Shabbal că aceea fusese ultima decizieluat ă de partidul să u. Shabbal ţ inea să se r ă zbune personal moartea lui Djawad. Nu reuşea să -şi scoat ă din minte acea noapte rece şi lungă , câ nd el şi Aga Djan că utau



dispera ţ i un loc pentru a-l înmormâ nta pe Djawad în munţ i. Nu putea suportaamintirea acelei umilinţ e. Trebuia să acţ ioneze într-un fel, altfel nu avea să -şiafle liniştea. Simţ ea că nu va putea să -şi continue via ţ a pâ nă nu va duce laîndeplinire aceast ă sarcină . După atentatul la via ţ a ayatollahului, nimeni din familie nu a mai avut

nici o veste despre el. Aga Djan credea că pă r ă sise' ţ ara şi că se afla pe undeva,în Europa ori America. Shabbal, însă , nu plecase. Se afla încă la Teheran, îşi lă sase barbă şilucra ca şofer de taxi. Ca mă sur ă de securitate, membrii partidelor aflate înopoziţ ie nu mai aveau ma şini personale, în general, pentru deplasă ri, foloseauma şini ale unor firme de taximetre. Shabbal avea taxiul lui, de câ nd lucra ca redactor al ziarului de partid.Ma şina reprezenta pentru el at â t un mijloc de deplasare, câ t şi unul de a-şicâştiga pâ inea. Tot din motive de securitate, cei care mai r ă mă seser ă dintremembrii partidului nu se mai reuneau. Se înt â lneau, însă , în mod regulat într-una dintre ceaină riile din bazarul Teheranului. În timpul uneia dintre aceste reuniuni, Shabbal află că Galgal era laKabul. — Ar fi trebuit să -mi dau seama. De la cine aveţ i informa ţ ia? — Din partea partidului Tudeh, îi spuse laconic unul dintre ei, în timp ceîi întindea o foaie de hâ rtie pe care era înscrisă o adresă . Partidul Tudeh se dizolvase, regimul îl neutralizase, dar membrii mai

vechi ai partidului comunist rusofil aveau încă legă turi cu partidul comunistdin ţ ara vecină , Uniunea Sovietică . Shabbal ştia acum ce avea de f ă cut. În timpul guvernă rii comuniste din Afganistan, mişcă rile clandestine de

st â nga avuseser ă rela ţ ii bune cu simpatizanţ ii lor afgani, în momentul în caretalibanii preluaser ă puterea, comuniştii se refugiaser ă în Uniunea Sovietică .Fuseser ă , însă , destui care r ă mă seser ă pe poziţ ii. Lui Shabbal îi trebuir ă câ teva luni pentru a intra clandestin în Afganistan şi reuşi numai cu sprijinul unuigrup de afgani. Traversă deşertul la miez de noapte, pe spinarea unei că mile,pâ nă la graniţ a afgană şi acolo fu preluat de cineva care-l a ştepta cu omotociclet ă . Ajuns la frontier ă , îşi lă să că mila în grajdul hanului şi merse pe jos pâ nă la locul unde afganul îl a ştepta dincolo de gardul de sâ rmă ghimpat ă . După ceîşi spuser ă parola, bă rbatul îi indică un loc pe unde se putea strecura pe subgardul de sâ rmă ghimpat ă , spre a intra în ţ ar ă . Shabbal se a şeză pe locul din spate al motocicletei şi individul demar ă .După o jumă tate de or ă , afganul se opri în fa ţ a cabanei unui pă stor. Intr ă acoloşi apoi ieşi aducâ nd cu el un r â nd de haine tradiţ ionale afgane. După ceShabbal se schimbă , pornir ă din nou pâ nă în satul cel mai apropiat de unde unautobuz trebuia să plece a doua zi că tre Kabul.



Era încă toamnă , dar pe creste ningea deja, iar v â ntul sufla t ă ios. Omulcumpă r ă pâ ine proaspă t ă şi curmale pentru Shabbal şi îl însoţ i pâ nă laautobuz. După o că lă torie de cinci ore prin munţ i, cu nenumă rate opriri,autobuzul ajunse, pâ nă la urmă , în centrul Kabulului.

Shabbal cobor î şi merse mai înt â i să mă nâ nce ceva într-o cafenea.Comandă o supă afgană caldă şi bă u, unul după altul, câ teva pahare cu ceaiproaspă t. Abia dacă a ţ ipise în ultimele trei nopţ i, a şa că intr ă în primul hotel pecare-l gă si lâ ngă cafenea, închine o camer ă şi se strecur ă repede sub pă turi. Nu se trezi decâ t a doua zi, diminea ţă , câ nd omul de serviciu din hotel

veni să bat ă la uşă , ca să -l întrebe dacă totul era în regulă . Simţ ea nevoia să se spele urgent, dar, în hotel, nu exista nici o sală de

baie. Că ut â nd o baie publică , gă si o moschee unde se spă lă cu grijă , înainte dea merge să mă nâ nce într-o ceaină rie. Sediul Arhivelor Municipale, unde lucra Galgal, se afla câ teva str ă zi mai

încolo. Arhivele erau închise publicului, dar, în spatele ferestrelor, se vedealumină . Biroul lui Galgal era la ultimul etaj. Galgal era singur. Biroul lui eraa şezat în fa ţ a ferestrei, astfel încâ t, dacă ridica ochii, putea să -i vadă pe cei dinstradă . Ca pentru toţ i ceilalţ i an-gaja ţ i, ziua lui de lucru începea devreme şi seîncheia că tre ora patru, însă el avea obiceiul să mai r ă mâ nă câ te o or ă , a şa că era mereu ultimul care pă r ă sea clă direa. Deşi Galgal purta veşminte afgane, Shabbal îl recunoscu imediat ceacesta ieşi. Se îngr ăşase, dar îl tr ă da mersul. Tocmai se înnopta, a şa că Shabbal îl urmă ri pâ nă la brut ă rie. Galgal merse, apoi, cu pâ inea proaspă t ă

sub bra ţ , că tre un bă rbat care vindea struguri pe trotuar, ultimii din aceatoamnă . După ce cumpă r ă şi strugurii, se îndrept ă spre casă . Shabbal îl urmă rise pâ nă în fa ţ a casei, f ă cu un tur de recunoa ştere prinîmprejurimi, apoi se întoarse la hotel. Ar fi preferat să -l gă sească singur acasă ,dar câ nd, ziua urmă toare, privi pe fereastr ă , îl v ă zu pe Galgal a şezat pe jos,pregă tindu-se să mă nâ nce împreună cu noua lui soţ ie afgană . Shabbal nu maiavea timp de pierdut: trebuia să -şi facă treaba câ t mai repede, înainte caServiciile Secrete afgane să îşi dea seama că se afla în ţ ar ă . Dă du roat ă casei şi-i lă să lui Galgal vreme să termine de mâ ncat. Câ ndse întoarse în fa ţ a ferestrei, o v ă zu în bucă t ă rie pe soţ ia lui Galgal. La etaj,lumina era aprinsă , îşi încercă norocul şi intr ă în casă pe fereastr ă , apoi merse,cu pa şi de felină , că tre bucă t ă rie. Femeia, care se pregă tea să spele vasele, nuauzi nimic. Câ nd se întoarse, v ă zu în cadrul uşii un bă rbat înarmat, însă ,înainte ca ea să poat ă striga, Shabbal o şi prinse, îi astupă gura şi-i spuse laureche: — Taci! Pricepi câ nd îţ i vorbesc în persană ? Nu-ţ i voi face r ă u. Ascult ă -mă bine: Soţ ul t ă u este un criminal care a dat ordin ca sute de tineri să fieexecuta ţ i. Dacă stai liniştit ă , nu vei păţ i nimic.



Femeia încuviinţă din cap, îngrozit ă . — Nu am vreme: o să -ţ i lipesc gura cu un plasture şi-ţ i voi lega mâ inile şipicioarele. Nu te mişca, pentru că altfel mă sileşti să te omor şi pe tine. M-aiînţ eles? Femeia încuviinţă din nou.

— Foarte bine, spuse el şi o legă . O lă să pe jos, în bucă t ă rie şi urcă scara f ă r ă a face zgomot, pâ nă încamera în care se vedea lumină . Ajuns în capul scă rii, se uit ă , cu pistolul în mâ nă , prin cr ă pă tura uşii.Galgal era a şezat la o masă ; îşi pusese ochelarii şi citea o carte luâ nd notiţ e. Shabbal deschise uşa, încetişor, şi intr ă . Galgal, care credea că soţ ia lui îiaduce ceaiul, nu se întoarse. Dar, cum ea nu spunea nimic, îşi scoase ochelarii,se întoarse spre uşă şi v ă zu că în odaie se afla un afgan înarmat. — R ă mâ i nemişcat! Spuse Shabbal. La auzul limbii persane, pricepu că cel din fa ţ a lui nu era un afgan, îlprivi pe Shabbal, aiurit. Shabbal îşi dă du jos că ciula afgană şi îi spuse pe un ton glacial: — Mohammad Al Galgal! A şa-zisul judecă tor al lui Allah! Tribunalulclandestin mi-a ordonat să te execut! Galgal îl recunoscu pe Shabbal; i se f ă cu frică ; vru să spună ceva, darlimba îi era uscat ă ca iasca. Venise sf â r şitul: de-acum, nimic nu-l mai puteasalva. Murmur ă ceva. — Nu te înţ eleg. Ar ă t ă spre paharul cu apă aflat pe masă . — Poţ i bea! Spuse Shabbal. Galgal, cu mâ na tremur â ndă , luă o înghiţ itur ă .

— Pot să mă întorc cu fa ţ a spre Mecca? Spuse apoi cu voce slabă . — Poţ i! Galgal se ridică . F ă cu un pas spre fereastr ă şi, în lumina întunecat ă aînser ă rii, se întoarse spre Mecca. Apoi începu să îngâ ne: Cei afla ţ i de-a dreapta Şi cei afla ţ i de-a st â nga. Shabbal trase un foc de armă care-l lovi pe Galgal în piept. Galgal seîmpletici, însă , agăţâ ndu-se de pervazul ferestrei, continuă : Omule, aspirai că tre el, Şi îl vei regă si. Câ nd cerurile se vor deschide Şi stelele se vor risipi. Shabbal mai trase două focuri. Mâ na lui Galgal alunecă de pe pervaz şi el se pr ă v ă li horcă ind. Deşi se sufoca, continua să îngâ ne împleticit: Primii veniţ i sunt cei dint â i Sunt cei ce s-au apropiat De gr ă dinilefericirii. Shabbal cobor î în fugă ; o dezlegă pe femeie şi-i spuse: – întoarce-tedegrabă la familia ta! Femeia fugi afar ă .



Shabbal pă r ă si casa, o luă la st â nga şi alergă pâ nă la capă tul str ă zii,după care îşi continuă calm drumul, pe str ă duţ ele întunecoase, pâ nă în centru.

Ajuns acolo, cumpă r ă pâ ine proaspă t ă şi struguri şi luă autocarul care mergeaîn Pakistan. Autocarul porni pe str ă zile prost luminate ale Kabulului. Ora şul era o

adev ă rat ă splendoare. Shabbal îşi promise să se întoarcă într-o zi în acest loc plin de mister. Gr ă dinile fericirii. AlefLam Mim Ra. Anii trecur ă şi suferinţ a familiei crescu asemeni unuiarbore din gr ă dină . Osta şii americani erau de mult ă vreme acasă şi dormeau în paturile lor.Khomeini murise. R ă zboiul se încheiase şi America, deşi avusese tot sprijinul lui Saddam,nu-şi atinsese scopul, iar acum îşi ţ inea la sol avioanele de spionaj. Pă să rile migratoare continuau să treacă pe deasupra casei moscheii dar,nemaigă sind nici urmă de hrană , îşi continuau drumul. Fetele lui Aga Djan locuiau la Teheran. Se că să toriser ă discret, în timpulanilor tulburi bâ ntuiţ i de r ă zboi şi execuţ ii. Ensi avea un fiu pe care-l numiseDjawad. Venea adesea pe acasă , împreună cu soţ ul ei şi îl a şeza pe Djawad în

bra ţ ele lui Fagri Sadat. Fagri, care crezuse că nu va reuşi niciodat ă să -şidepăşească suferinţ a, îl să ruta pe copil şi-l chema pe soţ ul ei: „Aga Djan, undeeşti? Vino să -l vezi cum seamă nă ca două pică turi de apă cu Djawad al nostru!” Cioara cea bă tr â nă o auzi pe Fagri şi veni în zbor să se rotească deasupra'casei. Peştii din bazin începur ă să salte în apă , copacul cel bă tr â n seîndrept ă şi zâ mbi, pă să rile se întoarser ă să se a şeze pe crengi, iar v â ntul carecobora de la munte aduse parfumul primă v ă ratic al florilor să lbatice. Aga Djan

îşi puse haina şi pă lă ria, îşi luă bastonul şi porni vesel că tre bazar, să cumpereo cutie cu pr ă jituri. Câ nd fusese ultima dat ă câ nd a cumpă rat o cutie de pr ă jituri pentru asă rbă tori un eveniment fericit? Încă îşi mai amintea: era ziua în care bunicile plecaser ă , în pelerinaj, laMecca. Într-una din acele frumoase zile de primă var ă , Aga Djan îşi' scoase

bă tr â nul Ford din garaj şi, pentru înt â ia dat ă în via ţă , spă lă el însuşi ma şina,în fa ţ a por ţ ii. A şeză în portbagaj valiza lui Fagri, o ajut ă pe soţ ia lui să urce înma şină , apoi se a şeză la ţ volan şi pornir ă amâ ndoi spre Djirja. ' Pe vremuri, aproape toate femeile din Djirja, tinere şi bă tr â ne, teşeaucovoare pentru Aga Djan şi satul întreg îl primea i 284 ca pe un prinţ . Tr ă ise,însă , şi vremea câ nd toţ i refuzaser ă să -i dea un loc de îngropă ciune pentru fiulsă u. Din fericire, acele vremuri trecuser ă , în momentul în care opri ma şina şitrecu prin pia ţ a satului, ală turi de Fagri, să tenii îi f ă cur ă loc şi se plecar ă respectuoşi în fa ţ a lui. Acum, câ nd valul de violenţ e trecuse, r ă zboiul se



sf â r şise, iar praful revoluţ iei se lă sase la pă mâ nt, oamenii vedeau mai limpede. Vedeau unde au dus at âţ ia ani de lupte. Numeroase familii fuseser ă sf âşiate de moartea celor dragi şi dedivergenţ ele politice, închisorile erau pline ochi de adversarii regimului.Şomajul era în floare, iar produsele alimentare erau rare.

Aga Djan nu-i spusese niciodat ă lui Fagri ce se înt â mplase în acea noaptede neuitat din sat, dar Fagri aflase de la familia ei. — Nu pricep cum se pot schimba oamenii în a şa mă sur ă de la o zi la alta,spuse ea în timp ce se îndreptau spre fosta casă a tat ă lui ei. — Sunt oameni simpli şi, în majoritate, f ă r ă carte. Şahul nu a f ă cut nimicpentru ei şi nici ayatollahii nu vor mai face ceva. Ce-a fost, a trecut. De altfel,avem r ă dă cini adâ nci pe aceste locuri; toţ i mor ţ ii noştri sunt îngropa ţ i aici.Dacă lucrurile merg bine, este datorit ă nouă ; dacă merg r ă u, este din cauzanoastr ă . Castelul cel vechi, unde mergeau de obicei câ nd veneau aici, era acumocupat de armata islamică . Din acest motiv, în prima noapte dormir ă în casatat ă lui lui Fagri, în care locuia acum sora ei mai mică . A doua zi, merser ă la casa lui Kazem Khan. Merser ă de mâ nă , pe submigdalii plini de flori de un roz dulce. Satul vechi nu se schimbase, dar familiiletinere erau pe cale să construiască noi case pe pantele dealurilor. Djirja eracunoscut pentru covoarele şi şofranul să u. Şofranul ce creştea pe dealurile dinaceast ă zonă era extrem de parfumat. Pe vremuri, câ nd mergeau că lare pâ nă lacasa lui Kazem Khan, nu vedeau în jur decâ t lanuri galbene de şofran. Acum,se mai puteau vedea şi sute de că suţ e simple, construite pe dealurile nu preaînalte. Pe colina cea mai înalt ă , fusese început ă , pe vremea şahului, construcţ ia unui castel de apă , dar care nu fusese niciodat ă terminat.

— Copacii au îmbă tr â nit, spuse Fagri. — Şi eu am îmbă tr â nit, r ă spunse Aga Djan. Înainte de venirea frigului, toate fetele din sat urcau pe dealuri pentru aculege floarea de şofran, care se vindea foarte scump. Câ ntau voioase şi, pedrumul de întoarcere, mâ inile lor brune erau galbene, iar trupul tot le miroseaa şofran. Fetele din Djirja aveau mulţ i curtezani în satele învecinate. Dar aceştiaînt â mpinau o mulţ ime de greut ăţ i înainte de a izbuti să le despart ă de satul lor. În timpul zilelor lungi de iarnă , fetele nu se mişcau de acasă , că ci aveaude ţ esut covoare. O dat ă cu venirea primă verii, însă , deschideau toate ferestrelecaselor şi cine trecea le putea auzi din stradă , câ nt â nd şi chicotind. Acum ferestrele erau tot deschise, dar pe fete nu le mai auzea nimenicâ nt â nd, pentru că nu mai aveau voie. Aga Djan şi Fagri Sadat trecur ă încet prin dreptul nucului cel bă tr â n şiîşi continuar ă drumul pâ nă la casa lui Kazem Khan, care se afla pe un deal maiînalt, în fa ţ a colinelor cu şofran. În depă rtare, v ă zur ă doi că lă reţ i: galopau în direcţ ia lor. Se oprir ă lacâţ iva metri şi înaintar ă pe jos spre Aga Djan, ţ inâ nd caii de dâ rlogi.



Cei doi bă rba ţ i semă nau izbitor unul cu celă lalt. Amâ ndoi f ă cur ă oplecă ciune în fa ţ a lui Aga Djan, însă nu scoaser ă o vorbă . Aga Djan nu-i recunoscu. Se uit ă la Fagri Sadat, cu un aer întrebă tor. — Ah! După câ te v ă d, sunt cei doi bă ieţ i surzi ai servitorului lui KazemKhan! Spuse, zâ mbind, Fagri.

Aga Djan se uit ă zâ mbind la Fagri şi spuse: — Iţ i ofer ă un cal. Ce zici? — Nici nu se pune problema, spuse Fagri r â zâ nd. Tu poţ i să încaleci, dareu nu mai pot. Nu mai sunt cea de odinioar ă . Nu mai am curajul să mă urc pecal. — Soţ iile lor te invit ă pe la ele, spuse Aga Djan. — Oh! Da, cu plă cere, sigur că voi veni, r ă spunse Fagri tot prin semne. Oamenii apucar ă caii de hăţ uri şi se întoarser ă pe jos. Casa lui Kazem Khan se înă lţ a ca o bijuterie în mijlocul copacilor bă tr â ni:nimic mai firesc, av â nd în vedere că era casa poetului satului. Mormâ ntul luiKazem Khan se afla în capă tul gr ă dinii, sub migdali şi era, în întregime,acoperit cu petale de flori. Câ nd el tr ă ia, pă să rile câ ntau pâ nă ce le deschidea fereastra fumoaruluişi fumul opiului se înă lţ a spre ele. După ce sf â r şea de fumat, le spunea: „Şi acum, mergeţ i acasă la voi,iubitele mele! Noapte bună !” Iar ele îşi lua zborul. Ţă ranul care avea pe vremuri grijă de gospodă ria poetului, împreună cunevasta lui, pregă tiser ă totul în cinstea venirii lui Aga Djan şi a lui Fagri.Mâ ncar ă amâ ndoi în gr ă dină , vorbir ă despre Kazem Khan şi r â ser ă , aducâ ndu-şi aminte cum cucerea acesta toate femeile din munţ i cu poemele lui. Pe sear ă , ţă ranca merse la Fagri Sadat şi spuse:

— Sunt câ teva femei care vor să vină să v ă salute, dacă nu v ă deranjează . — Ce femei? — Femeile din sat care odinioar ă teşeau covoare pentru dumneavoastr ă . Femeile o admirau pe Fagri pentru că era frumoasă şi ştia să se poarte.

Toate o iubeau încă . — Câ nd vor să vină ? — Imediat, dacă nu v ă deranjează . Aga Djan dispă ru în biblioteca lui Kazem Khan. Primele care sosir ă erau nişte femei bă tr â ne; o să rutar ă pe Fagri şi sea şezar ă jos, în linişte. Apoi venir ă , unul după altul, câ teva grupuri de femei; şiele o să rutar ă , după care se a şezar ă împreună cu ea. Fagri fu surprinsă .Majoritatea dintre ele lucraser ă , pe vremuri, la ei în casă , le recunoşteachipurile, în final, veni un grup format din şapte femei şi toate o îmbr ăţ işar ă :erau cele care, odinioar ă , tinere fiind, veniser ă la ea să dea probe înainte de a fiangajate ca ţ esă toare de covoare. — Ce surpriză ! Vizita voastr ă îmi aduce lumina în suflet. Nu mă a şteptam. Credeam că m-a ţ i uitat, spuse Fagri. Una dintre bă tr â ne luă cuv â ntul şi vorbi cu mult ă blâ ndeţ e în glas:



— Fagri, ai suferit mult, ştim aceasta. Ţ i-ai pierdut fiul şi noi nu ţ i-amoferit loc pentru mormâ ntul lui. Nu o să putem şterge vreodat ă aceast ă fapt ă depe conştiinţ a noastr ă . Am venit să te rugă m să nu mai por ţ i doliul. Te rugă msă -ţ i aranjezi în şifonier toate hainele cernite şi să -ţ i pui aceast ă rochie. Acestlucru ar fi trebuit să se înt â mple mai devreme, nu abia ast ă zi. Toţ i aceşti ani au

fost îngrozitori pentru tine. Femeia luă o rochie înflorat ă şi veselă şi i-o întinse. Fagri, cu ochii înlacrimi, îşi privi hainele negre de pe ea. R ă mase f ă r ă grai. Nu putu decâ t să plâ ngă în t ă cere, cu mâ na la gur ă . Era pe punctul de a alerga la Aga Djan ca să -i arate rochia înflorat ă , câ nd

v ă zu urcâ nd pe scar ă un grup de bă rba ţ i. Erau cinci bă rba ţ i din sat care, pe vremuri, lucraser ă pentru Aga Djan. Unul dintre ei ciocă ni la uşa bibliotecii şi ceru voie să intre. — Fireşte! Exclamă Aga Djan. Sunteţ i bineveniţ i! Oamenii intrar ă şi se a şezar ă pe scaunele de lemn, lâ ngă fereastr ă . Timpde un minut, nimeni nu spuse nimic. Apoi, unul dintre ei luă cuv â ntul: — Aga Djan, aproape toate familiile din sat au pierdut câ te un fiu înr ă zboi. Sunt toţ i înmormâ nta ţ i împreună , în cimitir. Noi nu ţ i-am dat loc de

veci pentru fiul t ă u. Cadavrul fiului t ă u ne st ă pe conştiinţă . Te rugă m să neier ţ i. — Allah le ştie pe toate. Şi tot el este cel care iart ă , spuse Aga Djan.Niciodat ă nu am purtat ranchiună nimă nui. Venirea voastr ă mi-a mai alinatdurerea. Am crezut mereu în bună tatea omului. Mulţ umesc că a ţ i venit. Bă rbatul cel bă tr â n scoase o că ma şă albă şi spuse: — Vremea doliului a trecut. Accept ă aceast ă că ma şă din partea noastr ă şi pune-o pe cea neagr ă în dulap.

La culcare, în pat, Fagri îşi puse capul pe pieptul lui Aga Djan şi spuse: — Ce noapte frumoasă ! Sunt at â t de fericit ă ; pot să mă întorc la noi însat. Prin fereastra deschisă , se vedea cerul plin de stele. — Au reparat ce-au greşit. Să tenii aceştia sunt oameni cu experienţă .Sunt înţ elepţ i, iar înţ elepciunea lor se trage din tradiţ iile bogate din regiune;ştiu cum să vindece r ă nile cele vechi. — Mâ ine vor veni câ teva prietene să -mi vopsească pă rul cu henna, însemn de fericire, spuse Fagri încâ ntat ă . — Mă bucur pentru tine! Zise Aga Djan. Şi adormir ă unul în bra ţ eleceluilalt. A doua zi diminea ţă , Aga Djan se trezi în zori, de ciripit de pă să rele. După rugă ciune f ă cu o plimbare prin gr ă dină , îşi pusese că ma şa albă pe care i-ooferiser ă să tenii şi se simţ ea în largul lui. Se uita la crengile tinere încă rcate deflori şi simţ ea cum prinde iar ăşi putere. Merse la mormâ ntul lui Kazem Khan,îngenunche lâ ngă piatra de mormâ nt, luă o pietricică şi, ciocă nind cu ea înlespede, începu să recite unul dintre poemele lui:



Rouzegar ă st ke ghah ezzat dehad Ghah ghar darad Tjarge bazigbar azin bazitjeha besjaar darad. Astfel trece via ţ a Să se joace Cu tine, îi place: Câ nd te iubeşte Câ nd te umileşte. Dinspre munţ i se simţ ea un v â nt plă cut de primă var ă . Deodat ă , Aga Djan

îşi aminti că -l visase pe Hushang Khan. Hushang Khan era un vechi prieten de-a lui, un aristocrat ce îşi ducea

via ţ a în v â rful muntelui. El fusese cel care îl ajutase în acea trist ă noapte: elfusese cel care venise cu jeepul şi luase r ă măşiţ ele lui Djawad. Tr ă ia în castelul din satul lui, aflat foarte departe de restul satelor de pemunte. Din noaptea în care Hushang Khan luase r ă măşiţ ele lui Djawad, AgaDjan nu se mai întorsese la munte. Ştia că trebuia să aibă r ă bdare şi că , într-ozi, va veni şi vremea lui. Acum, aflat la mormâ ntul unchiului să u, îşi aminti brusc visul pe care-lavusese. Şi simţ i cum parfumul şi amintirea lui Djawad îi pă trund în suflet,asemeni miresmei florilor. Merse în grajd, luă unul dintre cai, să lt ă în şa şi porni în galop spreSawodjbolag. Hushang Khan, fiul unui nobil puternic, avea pe atunci şaizeci de ani.Era un personaj excentric care nu voia să aibă nimic de a face nici cu tat ă l lui,nici cu regimul şahului, pe vremea câ nd acesta deţ inea puterea. Hushang Khan avea patru soţ ii şi fiecare din ele îi dă ruise cinci copii.

Tr ă ia într-un fel de colonie autosuficient ă şi se putea lipsi de orice ajutor dinafar ă . Avea un jeep, câ teva tractoare, zeci de vaci, cai şi oi. Îşi amenajasepivniţ a în a şa fel încâ t putea produce vin pentru uzul personal.

Nuavea legă turi cu cei din exterior şi singurii care îi că lcau pragul, înmod regulat, erau prietenii. Aceştia erau poeţ i, scriitori, muzicieniextraordinari, veniţ i de prin Ispahan, Yazd, Şiraz şi Khashan. Toţ i erau

bineveniţ i la el; se plimbau împreună cu Hushang prin munţ i, fumau opiu, beau vin din beciurile lui şi savurau fructe din gr ă dina sa. Nu exista nici undrum de ma şină care să ducă spre satul lui, Hushang fiind singurul care putea merge cu jeepul să u pe st â ncile şi versanţ ii v ă ilor. Musafirii lui veneau cuautobuzul pâ nă la Djirja şi restul drumului îl parcurgeau că lare pe cat â ri. Hushang Khan studiase la Paris, unde a şi tr ă it mult ă vreme, însă , într-ozi, îşi f ă cuse valiza şi se întorsese în munţ ii să i. Era mereu încă lţ at cu cizme înalte, purta o pă lă rie originală şi îşicomanda parfumurile la Paris, în fiecare diminea ţă , r ă să ritul soarelui îl prindea pe munte. Avea un aparat mare de radio pe care-l ţ inea conectat mereu peposturile franţ uzeşti şi asculta muzică şi ştiri. Deşi avea patru neveste, tr ă ia singur în castelul să u, înconjurat delucrurile personale. Munţ ii care înconjurau satul Sawodjbolag erau plini de taine. Pe cel maiînalt se afla craterul unui fost vulcan care încă mai fumega. Castelul era







obişnuite nu îndr ă znesc să vină pâ nă aici, îşi urmă Khan firul povestirii, acestloc este numai al vulturilor. Zboar ă peste toat ă valea şi o veghează . Cu ochii umeziţ i de lacrimi, Aga Djan se uit ă la florile de un rozportocaliu care acopereau mormâ ntul. Erau at â t de dese, că s-ar fi zis că le erateamă să lase vederii acel loc. Lacrimile i se prelinser ă pe obraji şi Aga Djan

îngenunche şi să rut ă pă mâ ntul. El domneşte peste tot. El a întins pă mâ ntul Şi-a înă lţ at şi munţ ii. El a f ă cut r â urile să curgă Şi-a a şezat bolta cerească , Pe nişte coloanenev ă zute. El a pus în mişcare Soarele şi Luna Şi fiecare pe propria-i cale, Pâ nă -ntr-un moment numai de el ştiut. El domneşte peste tot Şi face astfel ca noaptea să urmeze zilei Şi ziua să

vină după noapte. El a f ă cut fructele toate, Bă rbatul şi femeia El a f ă cut ca pe pă mâ nt să ţ ină toate de una: Şi dealurile cu viţă , Şi câ mpul cel cu gr â u, Şi curmalii cei cu fructe plini. O r ă dă cină ori mai multe trunchiuri Să fie udate de aceea şi apă . El domneşte peste tot Şi cunoa şte taina semnelor. — Mulţ umesc, Khan, spuse Aga Djan, mulţ umesc, prietene, simt că inima mi se umple de bucurie. — Mai am ceva ce te va bucura, spuse Hushang. J [ — Nimic nu mă poate face mai fericit decâ t ceea ce tocmai.; am v ă zut. > > — Nu se ştie niciodat ă ! Ţ i-am spus adineauri că este cineva care mă ajut ă , cineva care are o putere de elefant. F ă r ă sprijinul lui, nu a ş fi pututconstrui nicicâ nd aceast ă gr ă dină . Vii? Vrei să -l vezi? Lucrează pe tractorul lui,

în spatele castelului. Suntem pe cale să pregă tim o nouă bucat ă de teren acolo, jos. Am semă nat şi floarea-soarelui. Prietenul francez despre care ţ i-am vorbitmi-a adus seminţ ele. Floarea-soarelui de pe la noi nu creşte mai mult de unmetru, aici, la munte, dar soiul francez este mult mai înalt, în cur â nd, vom

vedea cum, pe acest câ mp, mii de plante de floarea-soarelui îşi vor înă lţ acorolele şi vor produce seminţ e oleaginoase. Anul trecut, am f ă cut un test. Anulacesta, probabil vom putea produce ulei din seminţ ele proprii. Bă rbatul pe careţ i-l voi ar ă ta imediat este extrem de priceput. Munceşte zi şi noapte: ar ă ,seamă nă , repar ă utilajele agricole şi îmi dă sfaturi. Nu am mai avut niciodat ă un muncitor at â t de bun. Ţ inâ nd caii de dâ rlogi, merser ă încet că tre versantul celă lalt. Câ nd ajunser ă în zona împă durit ă a versantului, Khan legă caii de uncopac, spunâ nd: — Nu face zgomot, să -l luă m prin surprindere. Merser ă pe sub copacipâ nă în locul unde muncea omul. — R ă mâ i aici, şopti Khan. Aga Djan se uit ă la şoferul tractorului. Bă rbatul purta o pă lă rie, astfelîncâ t i se vedea doar o parte a feţ ei. Merse pâ nă la un copac bă tr â n, opri



tractorul, cobor î din el şi se îndrept ă spre alt copac sub care se aflau lucrurilelui. Felul în care mergea şi statura omului îi aminteau lui Aga Djan de cineva. Khan zâ mbea. Omul îşi luă pâ inea, se a şeză sub un copac şi se sprijini de trunchi; înmomentul în care îşi ridică privirea, o rază de soare îi lumină chipul.

— Ahmad! EsteAhmad! Strigă Aga Djan. F ă cu un pas înainte şi se uit ă mai atent la el. Nu-l înşela privirea; era

Ahmad, Ahmad al lor, copilul familiei lor şi imamul moscheii. — Du-te la el! Îmbr ăţ işează -l! Spuse Khan. Câţ iva şoimi apă ruser ă şi se rotir ă deasupra câ mpiei. Aga Djan traversă câ mpul. Ahmad îl v ă zu îndrept â ndu-se spre el. Seridică şi îl privi, împietrit de emoţ ie. Aga Djan deschise bra ţ ele şi-l str â nse lapiept. — Eşti un adev ă rat ţă ran, dar unul modern, conduci tractorul, miroşi amotorină , ai mâ ini de mecanic, spuse Aga Djan, radiind de bucurie. Eşti un

bă rbat cu experienţă , ai cunoscut diferite fa ţ ete ale vieţ ii. Allah, îţ i mulţ umescpentru aceast ă clipă binecuv â ntat ă ! Ahmad era at â t de r ă scolit de prezenţ a nea şteptat ă a lui Aga Djan, încâ tnu fu în stare să scoat ă o vorbă ; îşi ştergea, doar, lacrimile, cu mâ iniletremur â nd. — Totul se va aranja, bă iete, necazurile se vor sf â r şi, ţ i-o jur. Moscheea

va fi din nou a noastr ă şi tu te vei întoarce în bibliotecă , spuse Aga Djan. — Nu mai vrea să fie imam, spuse Khan cu un zâ mbet; îşi aruncă şi

veşmâ ntul şi turbanul în capul ayatollahilor. Vino, să -l lă să m, are de lucru; osă mergem să mâ ncă m ceva; trebuie să v ă reveniţ i amâ ndoi. Mişcat, uluit, dar fericit, Aga Djan îl urmă pe Khan la castel.

— Eşti un adev ă rat prieten, Khan. Nu ştiu ce să spun după tot ce ai f ă cut pentru mine. — Nu spune nimic. Dar poţ i să faci ceva pentru mine, r ă spunse Khan. — Cu plă cere. Spune ce trebuie să fac. — Vom vorbi mai t â rziu, mai avem timp. Ajunşi în fa ţ a castelului au fost înt â mpina ţ i cu chiote de copii. — Trebuie să fie vreo doisprezece în plus, după pă rerea mea, zise AgaDjan. — Nu ştiu, r ă spunse Khan r â zâ nd, trebuie să le întrebă m pe mamele lor. Khan îl conduse pe Aga Djan în salonul elegant unde, în vechile sfeşniceîn formă de lalea ale lustrei de cristal, ardeau lumâ nă ri pe jumă tate consumate.Lumina lă mpii se reflecta în oglinda veche. In încă pere plutea o că ldur ă plă cut ă , iar vechile covoare persane îi confereau parcă un plus de culoare şică ldur ă . Mobilele erau din vremea Rena şterii, însă frumuseţ ea lor r ă mă seseintact ă . Biblioteca imensă era ticsit ă de că r ţ i în persană şi franceză . — Sper că vei r ă mâ ne o să pt ă mâ nă , spuse Khan.





Aga Djan t ă cea. Khan turnă la început vin, cam de-un deget, luă paharulşi roti încet vinul în el. — Acest vin închide în el aromele paradisiace ale vinului roşu despre care

vorbeşte Coranul. Aga Djan se uita şi nu spunea nimic.

— Nu te uita a şa la mine, spuse Khan, nu am spus nimic r ă u; nu eştisingurul care a citit Coranul; îl citesc şi eu: fiecare în felul lui. Coranul conţ ineo sumedenie de promisiuni despre Paradis, despre femeile care te vor serviacolo, ale că ror buze au gustul laptelui şi al mierii. Ele îţ i vor da să bei licoridivine. Ia, ridică paharul, este acela şi vin ce-ţ i va fi oferit, mai t â rziu, înParadis! Aga Djan lă să paharul unde era. — Eu am f ă cut multe pă cate, spuse Khan, dar tu nu, şi nu-ţ i voi cere

vreodat ă să comiţ i vreun act reprobabil. Acest vin este f ă cut din struguri roşiide pe podgoriile mele. În timpul culesului, am adus mai multe fete frumoase, dela munte, să culeagă ciorchinii şi să -i pună în cuvele mari de lut din pivniţ amea. Khan luă o înghiţ itur ă , o savura cu aer concentrat şi spuse: — Incredibil! Toate elementele vulcanului, toate elementele universuluisunt adunate în acest vin. Are mireasma mâ inilor fetelor de odinioar ă . Ridică paharul, Aga Djan! Nu mai spuse nimic altceva: îl lă să pe Aga Djan singur în camer ă şi ieşila aer. Liliecii zburau acum deasupra ţ arcului unde era oprit tractorul, îl v ă zupe Ahmad trecâ nd prin întuneric, că tre grajd, cu o greutate pe umă r. Luă ogur ă de vin şi ascult ă zgomotele nopţ ii. Copiii lui se jucau încă afar ă , în

întuneric. Le auzi pe fete alergâ ndu-se în noapte. Pe vremuri, tr ă ise la Paris.Parisul anilor tulburi, ai anilor în timpul că rora partidele de st â nga patrulauprin cartiere; erau anii în care existenţ ialismul atingea apogeul şi Simone deBeauvoir cucerea publicul cu că r ţ ile ei. Acolo, fusese fericit şi, adesea,îndr ă gostit. Prietenii francezi îl primeau, cinstindu-l ca pe un prinţ persan. Ar fiputut să r ă mâ nă definitiv la Paris, dar după o vreme, situa ţ ia se schimbase: numai era fericit, îi era dor de ţ ar ă , de dealurile tinereţ ii lui şi de femeile dinmunţ ii lui. ^Parisul era frumos, dar frumuseţ ea aceea nu era f ă cut ă pentru el.Îşi închise toate amintirile despre Paris într-un sipet al minţ ii lui şi se întoarsela castel, pentru totdeauna. F ă r ă să lase paharul din mâ nă , Khan îşi continuă plimbarea pe unicastradă din satul lui. La un moment dat, se întoarse şi îl v ă zu pe Aga Djan careprivea pe fereastr ă . Va lua el sau nu o înghiţ itur ă de vin? O clipă , fu tentat să se întoarcă , dar nu o f ă cu. Deodat ă , o parte din vechea tristeţ e pe care o simţ iseîn ultimii ani petrecuţ i la Paris îi inundă inima; nu dorea să mai r ă mâ nă singur cu acea suferinţă , a şa că se îndrept ă spre casa celei mai tinere dintre soţ iile lui:ştia că întotdeauna, în bra ţ ele ei, îşi regă sea liniştea. Ciocă ni la poart ă şi ea îideschise.



— De ce eşti a şa de trist? — Este vorba despre un prieten, îi spuse el. Ea nu-l mai întrebă nimic: îl duse în pat şi îi puse capul pe pieptul ei. A doua zi, diminea ţ a, bă tr â nul servitor îl conduse pe Aga Djan în sala de

baie a castelului. Aga Djan intr ă în bazin şi, după o noapte cumplit de lungă ,

câ nd simţ i că ldura pardoselii sub picior, fu cuprins de o bucurie cum nu maitr ă ise de mult timp. Apa îi ajungea pâ nă la bă rbie; pentru o clipă , dispă ru sub apă , în timp cecâ nta: Primii cinstiţ i sunt cei sosiţ i înt â i în gr ă dinile fericirii. Stau întinşi pe bă ncile bă tute cu pietre preţ ioase Iar cele ce-i însoţ esc auochii mari şi gaieşi Asemeni perlelor bine pă strate Se plimbă printre ei, purt â ndîn mâ ini Amfore şi pocale pline cu vin, Licoarea nici nu-i îmbat ă , Nici nu-iîmbolnă veşte, Poart ă cu ele fructe, Din care se servesc pe-alese, Şi carnefragedă , de pasă re. Să ri în apă , stropind în toate pă r ţ ile. Deschise gura şi r ă mase o vreme cuea deschisă , de parcă ar fi f ă cut un pă cat. Câ nd reveni la suprafa ţă , trase adâ nc aer în piept şi strigă din toat ă inima: „în gr ă dinile fericirii!” Se îmbr ă că , îşi puse pă lă ria şi îi f ă cu semn servitorului să meargă să -icaute calul. Urcă în şa şi porni în galop. EL ESTE LUMIN Ă LUMIN Ă DIN LUMIN Ă . Povestea casei moscheii nu se încheie aici; este ca şi via ţ a: fiecare trebuiesă -şi gă sească drumul să u. Toate poveştile persane se încheie cu fraza aceasta: „Povestea noastr ă s-a încheiat, însă barza nu a ajuns încă la cuibul ei.” într-o zi, pe câ nd se afla la

lucru, în bazar, Aga Djan primi o scrisoare ciudat ă : o scrisoare venit ă dinstr ă ină tate. R ă mase profund uimit, întrucâ t era mult ă vreme de câ nd nu maiprimise scrisori din afara ţă rii. Scrisoarea aceasta era diferit ă şi, în plus, nurecunoscu nici provenienţ a timbrului. Timbrele nemţ eşti erau foarte serioase,reprezent â nd fie chipul unui muzician, fie pe cel al vreunui filosof, ori vreunmonument istoric. Vinieta de pe plic era viu colorat ă şi reprezenta un buchet delalele roşii. Aga Djan scoase lupa din sertar şi studie timbrul. Probabil venea din Elveţ ia, unde trimisese el, odinioar ă , o încă rcă tur ă decovoare. Ezita să -l deschidă . Pe de o parte avea sentimentul că scrisoarea închidea

în ea mult ă speranţă . Pe de alt ă parte via ţ a îl înv ăţ ase că veştile rele vin mereu pe nepregă tite.Puse scrisoarea pe birou şi îi ceru servitorului să -i aducă un pahar cu ceai. După ce-şi bă u ceaiul, luă plicul şi-l deschise prudent. Scrisoarea erascrisă cu stiloul, în limba persană . Dragul meul Aga Djan, Salam!



Te salut din adâ ncul inimii mele Salutul meu are mireasma dorului decasă . Dragul şi nepreţ uitul meu Aga Djan, îţ i scriu dintr-o ţ ar ă în care nu a ş ficrezut vreodat ă să ajung. Dacă ar fi să privesc problema cu ochii dumitale, a ş spune că sunt aici prin voinţ a Celui de Sus. Dar, în termenii mei, îţ i spun că un

şir de circumstanţ e m-a adus pe aceste meleaguri. A şa s-au înt â mplatlucrurile, iar dumneata m-ai înv ăţ at să le iau pe fiecare a şa cum sunt. Mă rturisesc că toate sfaturile pe care mi îe-ai dat îmi sunt la fel depreţ ioase ca şi un giuvaer. Cuvintele tale mi-au dat mereu speranţă şi m-au îmbă rbă tat, ca să -mipot construi o via ţă nouă , să -mi pot continua calea şi să pot fi adev ă rat urma ş al familiei noastre, slujitoarea moscheii. Dragul meu Aga Djan, îmi doresc să vină o zi câ nd voi putea deschideiar ăşi uşa casei noastre şi voi putea să intru. Mai am, încă , în buzunar cheia dela poart ă . M-ai înv ăţ at să nu mă plec în fa ţ a greut ăţ ilor, să muncesc din greu şi să am r ă bdare. Ţ i-am ascultat sfaturile. Am plecat de-acasă , însă niciodat ă nu v-am uitat. Acum locuiesc aici, dar

visez la ziua câ nd mă voi plimba cu dumneata de-a lungul r â ului de lâ ngă casă .Ştiu sigur că acea zi va veni! Mi-ai spus că nu trebuie să renunţ nicicâ nd la

visul meu şi să lupt ca să -l realizez. Exact asta fac. Duc cu mine taine pe carenu ţ i le-a ş putea dezv ă lui decâ t în acest ora ş liber. Va veni o sear ă câ nd vei fi aici, cu mine. Ii voi invita, atunci, pe toţ iprietenii mei, ca să te cunoască . Le-am vorbit despre dumneata de at â tea ori,încâ t, acum, cred, te ştiu la fel de bine ca şi mine.

Dragul meu unchi, te anunţ că nu am renunţ at la scris, în anii care autrecut, nu am f ă cut decâ t să -mi cizelez poveştile. Am f ă cut-o pentru dumneataşi pentru ţ ara mea. Scriu în alt ă limbă ; nici nu ştiu dacă trebuie să mă bucur ori să mă scuzfa ţă de dumneata. A şa s-au înt â mplat lucrurile, iar eu nu am gă sit puterea să le schimb cursul. Aceasta a fost salvarea mea. A fost singurul mod în care îmiputeam exprima durerea: a mea şi a ţă rii întregi. Scriu în alt ă limbă , dar amf ă cut tot ce mi-a stat în putere să pă strez în scrierile mele sufletul poetic al

vechii şi frumoasei noastre limbi persane. Lart ă -mă ! Dragul meu unchi, visez at â t de mult la casa noastr ă şi la voi toţ i, că , înrealitate, nu tr ă iesc aici unde mă aflu, ci acolo, cu voi. Să fii sigur că nu vei muri. Dumneata vei tr ă i pâ nă ce toţ i vor pleca şi toţ ise vor întoarce. Shabbal. Câ nd noaptea se lă să , Aga Djan îşi luă paltonul, pă lă ria şi > bastonul,ieşi din birou şi merse în curte.



Era frig; bazinul îngheţ ase, iar pe crengile copacilor scâ nteia un strat dechiciur ă . Cerul era de un albastru intens, iar stelele sclipeau pâ nă la Mecca. AgaDjan merse încetişor pâ nă la scar ă şi urcă pe acoperiş. Cioara cea bă tr â nă a moscheii, recunoscâ ndu-i pa şii, croncă ni uşor, dar

r ă mase în cuib, sub cupolă şi nu-l scă pă din ochi. — Mulţ umesc, cioar ă ! O să fiu atent, spuse Aga Djan, trecâ nd prin fa ţ acupolei şi îndrept â ndu-se spre scara moscheii. Cioara croncă ni.

— Mulţumesc, cioară! Este bine că-mi aminteşti. Nu voi aprinde lumina.

Documents

Kabder Abdola - La Portile Moscheii