Cultura României este ansamblul de valori materiale și spirituale produse pe teritoriul României. România are o cultură unică, care este produsul geografiei și evoluției sale istorice distincte. Este fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est și Europa de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelordacice si romane, cu multe alte influențe. În antichitate și în evul mediu, cele mai importante influențe au fost din partea popoarelor slave care au migrat în spațiul carpato-dunărean și care s-au format în vecinătatea ei - în Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia și Rusia, a grecilor din Imperiului Bizantin și mai apoi, sub protecție turcă, din Fanar, a Imperiului Otoman, de la maghiari, precum și de la germanii care trăiesc în Transilvania. Cultura modernă română a apărut și s-a dezvoltat în ultimii aproximativ 250 ani sub o puternică influență din partea culturilor din vestul Europei, în special, cultura franceză șigermană. In plus, sub influența tradiției bizantine și slavone, românii sunt, de asemenea, singurul popor creștin ortodox dintre popoarele latine. O contribuție la identitatea sau la cultura românească au mai adus în diverse perioade și alte comunități etnice mai mici sau mai mari, stabilite în cursul secolelor pe teritoriul românesc, ca de pildă, în vechime cumanii, mai târziu romii, evreii, armenii etc., de asemenea reprezentanți repatriați ai ramuriiaromâne a românilor.

Perioada antică[modificare | modificare sursă]

Cultura dacilor: Dacii foloseau alfabetul grec sau latin. Pe niște blocuri de piatră de la Sarmizegetusa s-au descoperit rudimente de scriere cu litere grecești. La curtea lui Decebal se folosea ca limbă diplomatică latina. Singurul text presupus dacic a fost descoperit la Sarmizegetusa: „Decebalus per Scorilo”.[1] Brățările dacice descoperite în diversele zone ale țării (Grădiștea Muncelului) atestă cultura si simțul estetic al locuitorilor teritoriului dacic.

Perioada daco-romană: Mii de inscripții latinești pun în evidență dezvoltarea limbii române prin transformările suferite de limba latină.[1]

Perioada marilor migrații: Cultura scrisă scade în intensitate, dar s-au păstrat cîteva inscripții în greacă și latină. Se pare ca invazia mongolă ce a avut loc a distrus dovezile scrise. Cel mai important document rămîne răspunsul în limba latină trimis regelui ungur Arpad de către Menumorut, duce al Biharei. Textul, inclus în Cronica Notarului Anonim, izvorăște dintr-o profundă dragoste pentru pămînt, concretizată într-un refuz categoric de a-l preda regelui: „Noi, însă, nici din dragoste nici din frică nu-i cedăm din pămînt nici cît un deget…” Scrisoarea deschide seria documentelor diplomatice românești.[1]

Începuturile[modificare | modificare sursă]

Din secolul al Vll-lea pînă la mijlocul secolului al IX-lea, cînd bulgarii intră în zona religioasă a Bizanțului ortodox, și chiar pînă în secolul al Xl-lea, cînd ungurii sînt cuprinși în sfera catolicismului latin, poporul românesc, deși creștinat din epoca romană, trăiește înconjurat de popoare păgîne. Nici după secolul al Xl-lea nu se înseninează zările la Dunăre pentru o temeinică așezare românească. Expansiunea ungurilor în Ardeal și valurile ultimelor invazii barbare ale pecenegilor, cumanilor și tătarilor au împiedicat înfiriparea organizațiilor politice românești. Abia în veacul al XlII-lea apar în lumina istoriei primele înjghebări de state românești. Dar la această dată poporul român se găsește cuprins între două lumi, între două tipuri de cultură diferită: de o parte lumea Occidentului catolic de cultură latină, în care intraseră și vecinii unguri și poloni, de altă parte lumea Răsăritului ortodox de cultura bizantină, care se întinsese pînă la Dunăre.[1]

Zona exactă din Europa de Est sau Europa de Sud-Est unde s-a dezvoltat limba română din latina vulgară[necesită citare] este disputată (vezi Originile românilor). Puține scrieri din evul mediu dau lumina pe această temă probabil pentru că regiunea a dus lipsă de organizare administativă până în secolul XII[necesită citare] și pentru că invaziile mongolilor au distrus evidențele scrise odată cu invazia și prăduirea zonei în 1241 [2] . Poporul Român (valah) apare pentru prima dată în documente în secolul al-X-lea[necesită citare] când era deja creștinat, creștinismul fiind adoptat mai devreme în aceste ținuturi, sub influență latină. Cu toate acestea, românii medievali vor adopta treptat, ca și majoritatea popoarelor din Balcani, Ortodoxia răsăriteană, sub influența Constantinopolului (dar prin mijlocirea slavonă).

Unele obiceiuri, nume și substratul unor cuvinte din limba română sunt considerate de influență dacică, deși unele sunt, de asemenea, în dispută, astfel cum este teoria continuității daco-române, care joacă un rol semnificativ în identitatea națională română.[formulare evazivă]

Prima pagină din petiţia Supplex Libellus Valachorum , tipărită în Cluj

În Transilvania, deși au fost populația majoritară, românii s-au văzut doar o "națiune tolerată" de către conducerea austriacă a provinciei și nu au fost reprezentați în mod proporțional în viața politică și în Dieta Transilvaniei. La sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a ridicat o mișcare de emancipare cunoscută sub denumirea de Școala Ardeleană, care a accentuat vechile origini romane a poporului român și a pus bazele alfabetului latin al limbii române (care, în cele din urmă va înlocui scrierea chirilică). Fruntași ai acestei mișcări au acceptat sa primească supremația papei de la Roma în biserica română din Transilvania, punând bazele Bisericii Unite sau Greco-Catolice românești. În 1791 reprezentanți ai românilor transilvăneni au emis o petiție către Împăratul Leopold II al Austriei, numită Supplex Libellus Valachorum inspirată de Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din Franța, și cerând drepturi politice egale cu alte etnii pentru românii din Transilvania. Astfel, a început mișcarea națională pentru emancipare a acestei colectivități.

Sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea a fost marcat în Valahia si Moldova de către domniile fanariote; în cursul lor cele două principate au fost puternic influențate de cultura neo- greacă. Elita locală română a asimilat în veacurile al 17-lea și al 18-lea multe din familiile elene stabilite în Țările Române, ceea ce a făcut ca foarte multe din personalitățile culturii, științei și vieții politice românești să poarte nume de familie de provienență greacă (Cantacuzino, Rosetti, Ghica, Nottara, Lipatti, Antipa, Lahovari, Palade etc.) Școlile grecești au apărut în principate în 1818 iar prima școala românească a fost înființată la București de către Gheorghe Lazăr și Ion Heliade Rădulescu. Anton Pann a fost un povestitor și muzician de succes, Ienăchiță Văcărescu a scris prima carte de gramatică română, iar nepotul sau, Iancu Văcărescu este considerat a fi primul poet român important.

Anul revoluționar 1848 a avut ecouri și în Principatele Române și în Transilvania și o nouă elită, numită „pașoptistă”, în mare parte influențată de cultura franceză, a apărut la mijlocul secolului al 19-lea: Mihail Kogălniceanu (scriitor, politician și primul ministru al României), Vasile Alecsandri (politician , poet și dramaturg), Andrei Mureșanu (publicist și scriitorul actualului imn național) și Nicolae Bălcescu (istoric, scriitor și revoluționar).

Unirea dintre Valahia si Moldova în 1859 a dat un impuls deosebit societății și culturii românești. Pe baza unor înalte școli deja existente au fost întemeiate universități la Iași și laBucurești, iar numărul de instituții culturale si științifice a crescut semnificativ. Noul domn de la 1866 și apoi rege al României Carol I, de origine germană, a devenit un conducător devotat țării de adopțiune, el și soția sa Elisabeta numărându-se printre principalii patroni ai artelor. Un mare impact în literatura română l-a avut cercul literar Junimea, fondat de un grup de personalități în jurul criticului literar Titu Maiorescu, în 1863. Acesta a publicat revista Convorbiri literare, unde au publicat, printre alții, Mihai Eminescu, cel mai mare poet al României, Ion Creangă, un povestitor de geniu și Ion Luca Caragiale, autor de nuvele si schițe devenite clasice, și cel mai mare dramaturg al României. În aceeași perioadă Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian au fost printre fondatorii picturii moderne române; compozitorul Ciprian Porumbescu, originar din Bucovina, s-a distins, de asemenea, în această perioadă.Mihai EminescuÎn Transilvania, mișcarea de emancipare a devenit mai bine organizată în 1861 și o importantă organizație culturală ASTRA (Asociația Transilvaniei pentru Literatură română și de cultură a poporului român) a fost inființată la Sibiu, sub îndrumarea mitropolitului ortodox românAndrei Șaguna. Aceasta a contribuit la publicarea unui număr mare de cărți de limba română și ziare, precum și între 1898 și 1904 a publicat o Enciclopedie Română. Printre cele mai importante personalități din această perioadă sunt: romancierul și publicistul Ioan Slavici, prozatorulPanait Istrati, poetul și scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, poetul și publicistul George Coșbuc, poetul Ștefan Octavian Iosif, istoricul și fondatorul de presa română în Transilvania, George Barițiu. Badea Cârțan, un simplu țăran oier din sudul Transilvaniei, a devenit, prin exemplul faptelor sale, un simbol al mișcării de renaștere națională.

Epoca de aur[modificare | modificare sursă]

Prima jumătate a secolului al XX-lea este considerată de mulți[formulare evazivă] ca fiind epoca de aur a culturii române și este perioada când aceasta a atins nivelul său maxim de afirmare internațională în armonie cu tendințele culturale europene. Cel mai de seamă artist plastic, și care a ocupat un loc deosebit în istoria artei mondiale, a fost sculptorul Constantin Brâncuși (1876-1957), o figură centrală a mișcării artistice de avangardă și un pionier al captărilor, inovator în sculptura mondială prin imersiunea în sursele primordiale ale creației populare.

Relația dintre tradițional și tendințele în vogă în Europa de Vest a fost un subiect de polemici aprinse între personalități remarcabile. Dramaturgul, poetul expresionist și filozoful Lucian Blaga poate fi considerat un membru al grupului tradiționalist, iar criticul literar fondator al cercului literar și cultural Sburătorul, Eugen Lovinescu, reprezintă așa-numitul grup „occidentalist”, care a încercat să aducă cultura română mai aproape de cea occidentală. De asemenea, George Călinescu a fost un strălucit critic literar și un scriitor complex, autor al monumentalei „Istorii a literaturii române, de la origini până în prezent”.

In primii ani ai construcției comuniste regimul a făcut eforturi în sensul generalizării alfabetizării populației și al introducerii învățământului gratuit de toate gradele. De la obligativitatea învățământului elementar de patru clase, apoi de șapte clase, opt clase, s-a trecut la învățământul obligatoriu de zece clase. În ciuda condițiilor vitrege determinate de represiune, de cenzură și de lungile perioade de izolare de centrele de cultură din lume, și în timpul regimului comunist s-a ridicat o intelectualitate deosebită care a sprijinit prin mijloace variate, de multe ori voalate, lupta pentru schimbări democratice. Exemple elocvente au fost Doina Cornea, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu Elefterie Voiculescu,Octavian Paler și mulți alții, mai mult sau mai puțin cunoscuți.

În acelaș timp politica represivă a dus la aruncarea în închisori și la eliminarea fizică a sute și mii de intelectuali din perioada interbelică. Un exemplu elocvent a fost istoriculGheorghe I. Brătianu, autorul lucrării „Marea Neagră” care a suferit, între altele, și pentru a se fi trăgând din familia Brătienilor. Istorici ce deveniseră clasici ca Alexandru Xenopolau fost interziși în contextul „rescrierii istoriei românilor” de intelectuali în slujba noului regim și a orientării prosovietice, ca de exemplu istoricul Mihai Roller. După retragerea trupelor sovietice și în ultimii ani ai guvernării lui Gheorghiu Dej orientarea oficială a devenit treptat mai naționalistă, însă predarea istoriei contemporană abunda de descrierea „faptelor mărețe ale luptei poporului în frunte cu Partidul Comunist din România împotriva societății burghezo-moșierești”. În anii 1970-1980 era reliefată mai cu seamă activitatea „revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu și a tovarășei Elena Ceaușescu”.

Totuși în această epocă a existat o puternică activitate editorială. Cu scopul de a educa „masele largi populare” , un număr foarte mare de cărți au fost publicate la scară largă, cărți de autori români, cât și din literatura universală. Acestea au fost tipărite de editurile Editura de Stat pentru Literatură și Artă, Editura Cartea Rusă, Biblioteca pentru toți,Cartea Românească, Editura Eminescu, Editura Ion Creangă. Biblioteca pentru toți, a publicat peste 5000 de titluri din literatura română și universală, la un preț accesibil tuturora ( 3-5 lei la valoarea de atunci). În general, o carte nu a fost niciodată publicată într-o ediție de mai puțin de 50000 de copii. Biblioteci au apărut în fiecare sat și aproape toate au fost ținute la curent cu cele mai noi cărți publicate. De asemenea, datorită prețurilor scăzute, aproape oricine își putea permite să aibă propria sa bibliotecă. Devenise o cinste să dispui de un asemenea lucru în casă, iar corpul bibliotecii personale a fost multă vreme mobila cea mai impozantă a salonului din locuințele cetățenilor. Cărțile editate erau supuse unei cenzuri și trebuiau in ochii autorităților să promoveze valorile și idealurile considerate de dorit de conducerea comunistă. In pofida restricțiilor au putut uneori apărea și cărți ce păreau mai puțin confomiste ca romanul „Pumnul și palma” a lui Dumitru Popescu.

În această perioadă, mișcarea teatrală a cunoscut un mare avânt. Au apărut multe trupe de „teatre populare”, formate din iubitori de teatru, de amatori. Această mișcare este încurajată de organizarea unui festival care a purtat numele marelui dramaturg român Ion Luca Caragiale, ulterior încadrându-se în festivalul „Cântarea României”. Calitatea interpretării la unele colective a fost răsplătită cu premii republicane. Era chiar o mândrie a unui orășel de provincie ca trupa casei de cultura să fie recompensată în asemenea mod. Nu mai vorbim de asemenea trupe a unor cămine culturale rurale. În unele orașe dezvoltate odată cu industrializarea lor , statul a construit teatre În București a fost construit cel mai importantă cladire a Thaliei, Teatrul Național. Din cauza lipsei unor locuri de divertisment, teatru, în special cel de estradă și comedie, a fost extrem de popular. Toate teatrele au fost de stat, finanțate de bugetul de stat.

Nu trebuie neglijat faptul că în afară de teatre dramatice, au funcționat și teatre de operă, operetă și balet de balet. Nu numai în capitală ci și în orașe ca Iași, Cluj-Napoca,Timișoara, Oradea, Târgu Mureș.

Au mai funcționat filarmonici, orchestre simfonice, ansambluri folclorice, orchestre de muzică populară sau ușoară, trupe de muzică ușoară.

Articol principal: Filmul românesc după 1948.

Cinematografia a evoluat în același scop ca și teatrele: de propagandă. În acest scop a fost creat Centrul de producție cinematografică Buftea. Filmele realizate trebuiau să răspundă cerințelor ideologiei comuniste. Dar acest lucru nu a împiedicat ca unii realizatori să „ocolească” acele „mărețe dizerente” și să creeze opere de artă cinematografică. Amintim printre altele Pădurea spânzuraților în regia reputatului Liviu Ciulei, Moara cu noroc în regia lui Victor Iliu, Dacii în regia lui Sergiu Nicolaescu și multe altele. Producțiile cinematografice interne, cele din cinematografiile țărilor socialiste prietene și chiar și producții occidentale care nu au deranjat politic ( westen-uri, comedii, filme de aventuri) au constituit repertoriul cinematografelor. Astfel și publicul spectator român a beneficiat de vizionarea unor filme faimoase și chiar premiate cu Oscar, așa cum a fost și Pe aripile Vântului.