Latinitate Si Dacism

Prof. Coord.: Elevi: Clasa a XI-a A

[Latinitate și dacism] studiu de caz

0 | P a g e

LATINITATE I DACISMȘ

Studiu de caz


Cuprins

Introducere 3

Conceptul de latinitate 4

Conceptul de dacism 5

Aspecte specifice romanilor 6

Localizare.Organizare 6

Forma de conducere 6

Ocupații 6

Arhitectură 7

Port 7

Aspecte specifice dacilor 8

Localizare.Organizare 8

Ocupații 8

Arhitectură 9

Port 10

Cele două mituri 10

Mitul Dochia și Traian10

Mitul zburătorului 11

Influențe în limba română 12

Scurt istoric 12

Religia dacilor 12

Decebal 14

Istoria Imperiului Roman 16

1 | P a g e


Traian17

Motive de elogiu pentru spiritul latin/spiritul dac 18

Repere istorice ale evoluției celor două concepte 18

Texte suport 18

Memento Mori(Mihai Eminescu) 19

La Italia(Gheorghe Asachi) 20

Revolta fondului nostrum nelatin(Lucian Blaga) 20

Perit-au Dacii? (B.P Hașdeu) 20

Războaiele daco-romane 21

Primul Război21

Al doilea război 22

Monumente istorice 23

Columna lui Traian 23

Tropaeum Traiani 24

Podul lui Traian 24

Teoria imigraționistă 25

Încheiere 25

2 | P a g e


Introducere

Ȋncă de mici copii invǎțǎm despre istoria poporului nostru și vrând, nevrând ne-am pus permanent întrebarea „Cine erau strămoșii noștri? De unde provin trăsăturile noastre actuale? Cine stă la baza a tot ceea ce trăim în prezent?”. Aflăm astfel că deși dacii erau cei care conviețuiau de la bun început pe teritoriul de astǎzi, nu suntem 100% daci ci suntem o combinație între țǎranii autohtoni geto-daci și civilizația superioarǎ romanǎ. Dat fiind rǎspunsul la aceastǎ întrebare urmeazǎ imediat alta: „Care dintre aceste două civilzații au o pondere mai mare în formarea poporului român și a limbii române?”. Cu ajutorul diversificatelor păreri a marilor istorici dorim să reliefăm adevăratele valori autentice românești prin cele două curente - Latinismul și Dacismul - care străbat cultura și literatura română.

Originile reprezintă una dintre unitățile fundamentale de identitate pentru orice comunitate și pentru orice individ. Datele despre origini se așază în tiparul unei narațiuni care le deplasează în planul simbolic al unei întemeieri. Raportarea membrilor unei colectivități la un moment inițial comun contribuie la păstrarea legăturilor de grup și întreține conștiința existenței lui, participă la cultura acelui grup.

Mitul originilor este un construct cultural și identitar prin care o comunitate selectează și ordonează datele propriei istorii, în funcție de mentalitatea și fondul ei ideologic, precum și de idealurile și proiectele ei. La acest construct participă nu numai informația istorică, ci și imaginarul care supune datele obiective unui proces complex de asimilare, le dă coerență și le asociază cu o anumită semnificație. Istoricul contemporan Lucian Boia propune o altfel de înțelegere a istoriei, care presupune a lua în considerare fenomenul implicit de mitificare prin care orice comunitate își înțelege trecutul.

Fundamentele culturii române au fost înțelese, descrise și valorificate diferit de-a lungul ultimelor secole de generații de învățați și de intelectuali, care au pus în evidență fie componenta latină, fie componenta dacică, fie interacțiunea lor. Astfel, datele despre origini au fost integrate în orizontul unui mit al originilor, în măsură să contribuie la construirea unei identități culturale. Problema raportului dintre latinitate și dacism e în mult mai mică măsură o problemă de istorie literară decât o problemă de autoreflectare, altfel spus, o problemă a conștiinței de sine a românității.

3 | P a g e


4 | P a g e


Conceptul de latinitate

LATINITATEA este un „curent apărut în lingvistica și în filologia românească în secolul XIX, care a demonstrat caracterul latin al limbii române. El a atras prin prestigiul istoric al imperiului roman, prin puterea și calitățile politico-militare ale romanilor.

Romanizarea lingvistică, fundamentală și decisivă pentru apariția limbii române, a constat în învățarea limbii latine de către populația autohtonă.

Generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres și de eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinși între 106 – 274 / 275. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar consecințele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.

Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam.Ideea latinității, concept imperativ de afirmare a identității etnice îndeosebi în Transilvania, dar receptat și ca o firească necesitate de cunoaștere a originilor, de legitimare a unui popor în fața istoriei, a avut un timp îndelungat de cristalizare și de consolidare, începând cu marii cronicari și cărturari din secolele al XVI-lea și al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino și de Dimitrie Cantemir și atingând un punct de apogeu în epoca Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).

5 | P a g e


Conceptul de dacism

Dacismul este un curent în istoriografie, afirmat la jumatatea secolului al XIX-lea, prin absolutizarea (mitizarea) contribuției dacilor la formarea poporului român.

Înainte de formarea limbii române, înainte de formarea poporului român, înainte de romanizare au fost dacii. Ei au stat la baza tuturor proceselor care formează prezentul. Doar dacă ne dăm seama de caracteristicile acestui element dac, vom putea să ne lămurim asupra amestecului rezultat și vom reuși să explicăm unele trăsături ale poporului român.

Dacii, sau geții, fac parte din marele grup etnic al tracilor și constituie cea mai importantă ramură a lui, având o civilizație, o cultură și o istorie politică pe care n-a egalat-o nicio altă ramură. Se poate spune că geto-dacii reprezintă elita numerosului grup al tracilor. Cu privire la mulțimea acestor traci, Herodot face o afirmație de cea mai mare importanță : “Neamul tracilor este, după cel al inzilor, cel mai numeros din lume. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, ele ar fi de neînvins și, după socotința mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile.” Dintre cele peste 100 de formațiuni tribale și gentilice ale tracilor, triburile dacilor și geților erau cele mai mari și cele mai puternice.

6 | P a g e


Aspecte specifice romanilor

Localizare. Organizare.Italia celor mai vechi timpuri se prezenta ca un adevărat mozaic de populații unele autohtone,

altele venite din regiuni și în epoci diferite.

Începuturile Romei ca oraș țin de istoria etrușcilor. În anul 509 i.e.n. conducătorii etrușci sunt înlăturați, după care la Roma s-a instaurat un regim politic republican. În condiții deosebit de grele, Roma își începe opera de unificare a Peninsulei; opera realizată la capătul unei lungi serii de războaie, care vor dura trei secole.

Dintre principalele orașe din Imperiul roman se pot enumera : Ancyra (Ankara), Apulum (Alba Iulia), Aquincum (Budapesta), Argentoratum (Strasbourg), Babylon (Babylon), Byzantium (Istanbul), Ephesus (Efes), Lutetia (Paris), Londinium (Londra), Thessalonica (Salonic), Tomis (Constanța), Turicum (Zurich), Vindobona (Viena), etc.

Forma de conducereÎn epoca regalității, populația Romei era împărțită în trei triburi, corespunzând probabil

populațiilor latina, sabina și etrusca.. Fiecare trib era împărțit în curii și acestea în ginte. Dintr-o gintă făceau parte toți cei care descindeau dintr-un strămoș comun (real sau legendar), care purtau același nume,și practicau același cult. Ginta se împărțea în mai multe ramuri (familii); tatăl (pater familias) avea o putere aproape absolută asupra membrilor, bunurilor materiale și sclavilor familiei. Din căpeteniile familiilor și gintilor s-a constituit clasa aristocrației “patricienii”.

Membri celor 30 de curii – bărbați sub arme- se întruneau în adunări (comiții). Aceste adunări –convocate și prezidate de rege – hotărau asupra problemelor importante: legi, războaie, condamnări la moarte . Comiții alegeau regele și magistrații. Autoritatea regelui era limitată, activitatea sa fiind controlată de Senat (compus din 300 de patricieni). Regele ere comandantul-șef al armatei, judecătorul suprem și marele preot. La adunările populare (comiții), plebeii nu puteau lua parte.

Ocupa iițDeși solul Italiei nu era foarte fertil, agricultura era cea mai prețuită de romani. Ei cultivau mai

ales vița de vie și măslinul. Plinius cel Bătrân menționează nu mai puțin de 15 varietăți de măslin cultivate în Italia. Uleiul de măsline nu era folosit numai în alimentație, ci și pentru iluminat sau cosmetică.Cultura pomilor fructiferi era practicată pe micile proprietăți cât și prin livezi. În Italia erau cultivate 30 de varietăți de măr, 41 de păr, 12 de prun, 11 de nuc, 9 de cireș, 4 de piersic, 9 de rodiu, 18 de castani și 29 de smochin.

Romanii erau apreciați pentru preparatele culinare și pentru construcții. Ei mâncau păsări deosebite: pescăruși, ciori, corbi porumbei, lebede, păuni, flamingo, cocori și papagali. Modul lor de a mânca era de asemenea deosebit de cel din zilele noastre: la mese stăteau întinsi pe niste divane, masa fiind însoțită de dansuri și alte spectacole.

7 | P a g e


Ca activități mesteșugărești, romanii erau pricepuți la construcții (fiind specializați pe domenii de activitate – zidari care construiau numai bolți, meșteri care ciopleau marmura, etc.), la prelucrarea metalelor atât pentru nevoile armatei cât și pentru confecționarea tuburilor de distribuția apei. Bronzul pe care îl obțineau era utilizat și pentru realizarea unor statui, cum ar fi celebra statuie ecvestra a lui Marcus Aurelius.

Romanii aveau cunoștințe și în domeniul prelucrării sticlei (preluate din Egipt), în domeniul țesăturilor și a ceramicii fiind fini cunoscători a execuției coloranților.Activitățile comerciale și bancare nu se bucurau la romani de prea multă considerație.

ArhitecturăDintre construcțiile arhitectonice deosebite prin care s-au făcut remarcati vom vorbi despre

bazilici și apeducte.

Bazilicile erau clădiri publice de mari proporții, constând dintr-o sală dreptunghiulară; intrarea pe una din laturi. Cea construită de Caesar avea 109 m pe 40 m. Bazilicile erau locurile unde se țineau ședințele tribunalelor.

Faimoasele apeducte romane, opere impresionante de inginerie, aduceau apă în orașe prin tuburi și canale susținute de arcuri uriașe, de la mari distanțe. Primul apeduct (construit in 312 i.e.n.), avea o lungime de 16,5 km; două secole mai târziu, a fost construit un altul care aducea locuitorilor Romei apa de la o distanță de 91 km.

PortBărbații romani purtau toga – o bucată de stofă sau

lână albă sau colorată, tăiată în formă de elipsă sau semicerc. În casă, purtau tunică, o cămașă largă și până la genunuchi, strânsă la brâu. Femeile purtau o cămașă de in. În vremurile vechi, îmbrăcau toga și ele, la fel ca bărbații lor; dar încă din secolele republicii, toga era rezervată numai femeilor, cu moravuri ușoare. În locul ei, peste cămașă, purtau o tunică lungă până la pământ (stola), cu mâneci scurt sau fără mâneci, încinsă cu un cordon. Peste stola, se punea un fel de șal din lână colorată (palla) care acoperea și înfășura umerii; un capăt al pallei se înfășura pe braț, celălt căzând până în pământ, iar cu un fald al pallei, femeia își acoperea capul.

8 | P a g e


Aspecte specifice dacilor

Localizare.OrganizareOcupau teritoriul cuprins între Munții Balcani și Munții Slovaciei, și de la litoralul apusean al

Mării Negre până dincolo de bazinul Tisei. Triburile denumite “dacice” locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii și al Banatului, iar al “geților” în câmpia Dunării – inclusiv în sudul fluviului - , în Moldova și Dobrogea de azi. Limba română, reprezentantă a latinitații răsăritene, a fost de-a lungul timpului , cântată și slavită în lucrările lor de mulți scriitori români, care și-au închinat viața și munca lor patriei, fiind conștienți de originea nobiă a acestei limbi și de cultura pe care aceasta o presupune.

Dacii erau împărțiți în triburi având fiecare un nume și locuind un anumit tertoriu. Pe baza cercetării scrierilor lui Ptolemeu s-a stabilit că existau cel puțin 12 astfel de triburi. Din mărturia lui Ptolemeu, dar și a altor izvoare putem constata că dacii erau un popor numeros fapt ce explică expansiunea din timpul lui Burebista și continuitatea lor după Decebal. Ei trăiau în special în mediul rural, dar aveau și o serie de centre urbane. Ptolemeu al lui Lagos, însoțitorul lui Alexandru cel Mare, ne spune că orașele erau întărite. Trecând malul stâng al Dunării, regele Macedoniei a cuprins un oraș get care însă era ”rău întărit”. Asta înseamnă că la câmpie nu existau fortificații de piatră, apărarea realizându-se cu șanțuri și valuri de pământ întărite cu palisade. La munte unde materialul se găsea mai ușor, zidurile erau din piatră. Populația orașelor era destul de numeroasă. Atunci când Alexandru cel Mare cuprinde orașul de pe stânga Dunării, cei 4000 de călăreți daci se retrag, luând cu ei femei și copii de unde rezultă un număr ce trecea ușor de 10.000.

Ocupa iițOcupația de bază a dacilor era

agricultura. În expediția lui Alexandru Macedon la nord de Dunăre, soldații săi au trebuit să treacă prin întinse lanuri de grâu, iar oamenii săi au fost nevoiți să culce spicele cu lancea. Lexicograful bizantin al lui Suidas citează pe Criton care ne spune că Decebal în timpul războaielor cu Traian i-a însărcinat pe unii nobili cu apărarea cetăților

9 | P a g e


iar pe ceilalți să aibă grijă de bunul mers al agriculturii. Lucrarea pământului era vitală pentru existența statului dac. Viticultura juca un rol major. Pe vremea lui Burebista, la îndemnul acestuia, dacii ar fi distrus toate podgoriile pentru a fi eradicat excesul de alcool. Ştirea ar trebui interpretată în sensul că dacii, ascultând de liderul lor înțelept, au distrus doar viile care produceau peste nevoia generală. Ca și rudele de la sud, tracii, vechii daci beau vinul curat, neamestecat cu apă. Tăria alcoolică nu era așa de mare spre deosebire de vinul din peninsula grecească, licoare care întotdeauna trebuia amestecată. Vitele erau numeroase, dacii făcând deseori comerț cu ele. Rasa cailor getici era celebră. Regele scit Atheas care domnea peste estul Câmpiei Muntene, Bugeac și Dobrogea, a murit în timpul luptelor cu Filip al II-lea. Învingătorul a luat 20.000 de iepe pentru îmbunătățirea rasei. Scriitorii antici amintesc și de oile dacilor, de la care dacii obțineau lână pentru îmbărăcăminte și lapte.

Arheologii care au început –înainte și, mai ales, dupa al Doilea Răzvoi Modial-cercetările arheologice la cetățile dacice din Munții Orăștiei au fost surprinși să descopere că în această zona înflorise o adevărată industrie a fierului.

ArhitecturăCea mai mare parte a dacilor trăia însă la sate, pe cursurile de apă și în locuri mai adăpostite.

Casele se făceau la câmpie din nuiele împleteite pe pari și muruite cu pământ. Aveau formă de bordei, adică jumătate îngropate în pământ. La munte sau deal era utilizat mai mult lemnul, folosindu-se bârne încheiate. Acoperișul era tot din lemn, așa cum ne arată și Columna. Aveau formă pătrată, cu două camere și erau înconjurate de un gard de scânduri, ascuțite la vârf. Unele din aceste case sunt reprezentate stând pe stâlpi înlați, ceea ce le dă un spect lacustru. În realitate e vorba de stâlpii de piatră care și azi

în regiunea de munte sau deal se pun la colțurile casei, construindu-se apoi pe ei scheltul de lemn al clădirii. Şi gardul cu vârful ascuțit este prezent în zilele noastre.

Aceste locuințe găzduiau o societate ce se împărțea în două mari clase. Primii erau tarabostes, nobilii care purtau celebra căculiță din lână sau pâslă, din această cauză romanii numindu-i pileati. Oamenii de rând nu purtau această căciulă, din această pricină erau numiți de aceeași romani comati. În

10 | P a g e


fruntea statului era regele care guverna ajutat de un sfat nobiliar. În împrejurări deosebite îl solicita și pe marele preot. Succesiunea la tron se făcea fie ereditar, fie electiv. Inscripția lui Acronion din Dionysopolis afimă că înainte de Burebista, rege fusese tatăl său, așadar avem o succesiune ereditară. Pe de altă parte, Cassius Dio ne povestește că regele Duras, văzând greutățile și primejdiile ce amenințau statul dac, a dat domnia de bunăvoie lui Decebal. Un ultim izvor istoric care ne provine de la Dio Chrysostom arată principul electiv în sensul că dacii își aleg dintre tarabostes, atât regele cât și marele preot. Nu a existat se pare principiul primogeniturii.

PortDupă mărturiile izvoarelor literare antice, dacii (geții) erau blonzi- flavi, după cum spune Strabo,

referindu-se la neamul getic al corallilor- cu pielea albă, cu ochi albaștri, ca și ceilalți nordici europeni. Atât Trofeul cât și Columna lui Traian îi arată potriviți de statură, nici înalți, nici scunzi. Bărbații poartă părul lung și au toți barbă, nicăieri nu îi găsim altfel reprezentați. Pe frunte și la tâmple părul e tăiat. Femeile, judecând după Columnă par a fi fost înalte, zvelte și în general frumoase. Părul îl aveau pieptănat cu cărare la mijloc și stâns în spate, făcut coc. Îmbrăcămintea bărbătească se alcătuia din pantaloni nu prea largi, cam în felul cioarecilor și o cămașă strânsă la mijloc cu o curea. Pe deasupra purtau iarna un cojoc ceva mai lung, cu blană pe dinăuntru și destul de strâmt. Așa sunt pe Trofeu. Pe Columnă poartă peste cămașă o matie scurtă, fără mâneci, prinsă de umăr cu o fibulă sau copcă. Nobilii își acopereau capul cu un fel de căciulă din lână sau pâslă, asemănătoare căciulilor frigiene, în timp ce oamenii simplii umblau cu capul gol. Pe vreme rea toți aveau o glugă. În picioare aveau opinci, prevăzute iarna cu mâțe sau crampoane de fier. Femeile sunt înfățișate pe Trofeu având o cămașă cu mâneci scurte și fustă. Pe Columnă poartă o haină stilizată ca un ”chiton grecesc”, dar mai lungă ca aceasta, o mantie dreaptă iar pe cap au o broboadă înnodată la spate, sub conci.

Cele două mituri

1.Mitul Dochia si TraianConsiderată de către George Călinescu mitul

etnogenezei, legenda populară românească Dochia și Traian descrie legenda Dochiei, fiica lui Decebal, care, sub amenințarea romană, pentru a nu își părăsi pământul și neamul se transformă alături de "a ei popor"] în stâncă.

Legenda spune ca in zilele acelui an 106 de dupa razboiul daco-roman, mandra fiica a lui regelui Decebal, urmarita pe sub zidurile fumegande ale Sarmizegetusei de oamenii lui Traian, s-a prefacut in stanca, scapand astfel de umilintele robiei. In jurul Dochiei, o multime de pietre albe numite prin traditie "oile Dochiei" zac ravasite pana la mari distante, marturii ale indelungatului proces de eroziune si nenumaratelor schimbari ale vremii pe aceste locuri.

11 | P a g e


Legenda populară a Dochiei a fost tema mai multor lucrări literare. Vasile Pârvan spune că asemenea stânci antropomorfe ca stânca Dochiei și oile, sunt simbolul unui idol păgân care dăinuia de veacuri la dacii liberi din Carpații Orientali]. În Dochia și Traian de Gheorghe Asachi, Dochia împietrită este localizată "între Piatra Detunată, ș-al Sahastrului Picior". Popular legenda este plasată în Moldova, în zona masivului Ceahlău unde există formațiuni stâncoase cu un aspect deosebit. În creația eminesciană legenda stă la baza operei, rămasă în proiect, Decebal. Aici Dochia este nepoata fostului rege Diurpaneu. Şi la Mihai Eminescu, Dochia, vara primară a principelui dac Boris, urma să simbolizeze (conform însemnărilor eminesciene) stânca împietrită, neputând să se despartă de pământul ei.

În opinia lui Petru Creția, Dochia reprezintă fața antitetică a lui Decebal: chipul Dochiei, întors către Roma ca spre un principiu de depășire a violenței nimicitoare a istoriei, ca spre o stabilitate și ordine superioară, și durerea vieții pe care n-o poate depăși.

2.Mitul zburatoruluiZburătorul este un personaj mitologic, adeseori apare prezentat în basmele românești ca fiind

un tânăr înalt și subțire, iar uneori este înfățișat și ca un șarpe cu aripi sau ca o flacără. Personajul acționează doar noaptea și este capabil să ia forma unui bărbat, a unei femei sau a unei stele. Din punct de vedere al simbolului, în general, zburătorul personifică ființa iubită la care nu se poate ajunge.

În unele credințe populare, în funcție de regiuni, zburătorul este asemănat cu un zmeu, are coadă de foc și este supranumit „ceasul cel rău” sau „ăl mai rău”. Conform acelorași credințe populare, zburătorul este un spirit malefic care coboară noaptea printre oameni, în casele acestora, chinuie fetele tinere și nevestele bărbaților și le cauzează acestora nesomn, neliniște și frământare. Uneori același personaj este descris ca fiind responsabil de vânătăile de pe corpul femeilor.

Cea mai comună descriere a zburătorului, întâlnită în majoritatea credințelor populare, este cea a unui flăcău tânăr. Acesta ia naștere ca urmare a interzicerii unei relații de amor, dintre o fată și un băiat, de către părinții fetei. Tânărul îndrăgostit se transformă în zburător, se întoarce noaptea în camera fetei, iar în timp ce aceasta doarme o chinuie în diverse feluri, o sărută și o mușcă. Există mai multe moduri prin care zburătorul pătrunde în camera fetei, în general acesta se folosește de hornul casei, gaura cheii, fereastră sau chiar de crăpătura ușii. Fata îl vede pe zburător ca fiind real, se trezește din somn și este mereu cuprinsă de fior, iar ca stare generală, fata vizitată de un zburător, slăbește din ce în ce mai mult. Boala care o cuprinde pe fată este numită „lipitură”, iar cele care sunt chemate să o vindece pe cea bolnavă sunt babele care au priceperea de a descânta.

În mitologiile populare sunt imaginate și metode de protecție împotriva acestui personaj malefic. Una dintre acestea vorbește de posibilitatea de a unge cu „untură de zmeu pleznit” locurile prin care aceștia pătrund (horn, ușă, geam). Zmeul încearcă să găsească o cale de intrare neunsă, dacă nu găsește, strigă pentru a i se deschide. În cazul în care nimeni din interior nu-i răspunde, crapă.

În literatura română mai mulți autori au folosit mitul zburătorului ca temă pentru textele literare. Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu prin poeziile Zburătorul, iar Mihai Eminescu prin Călin (file de poveste) și Luceafărul, au descris mitul zburătorului și relația dintre zburător și fata îndrăgostită de acesta.

12 | P a g e


Influen e în limba română ț

Limba română a luat naștere și s-a dezvoltat, o bună bucată de vreme, nu numai la N de Dunare ci și dincolo de acest fluviu, în Moesia Inferioară și în Moesia Superioară. Procesul de transformare a latinei orientale în română începe, imediat după cucerirea de catre romani a teritoriului unde a luat naștere drept urmare a simbiozei populațiilor autohtone și a coloniștilor aduși de cuceritori. Limba latină, la fel ca limba tuturor popoarelor ajunse la un anumit grad de dezvoltare, avea două variante principale : una cultă, aceea pe care o cunoaștem din operele literare și științifice și alta populară(vulgară) vorbită de oamenii de rând. Varianta populară a limbii latine diferă de cea cultă și prin unele particularitați absente cu totul sau foarte rare. Este vorba de influența unor dialecte (căci variantele limbii latine nu erau numai de ordin social ci și teritorial) și de influența altor limbi. Cuvintele latinești moștenite au suferit de-a lungul timpului multe și importante modificări.Precum a spus și Lucian Blaga în „Revolta fondului nostru nelatin”: „se poate spune, că în spiritul românesc e dominantă latinitatea, liniștita și prin excelența culturală. Avem însă și un bogat fond slavo-trac, exuberant și vital, care oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în conștiințe.”.

Se cunoaște teoria formării limbii române prin procesul de romanizare dar de-a lungul istoriei limbii române și slava și-a a lăsat, într-o mare parte, amprenta. Slavii de la nordul Dunării au fost cu vremea asimilați de români. Asimilarea slavilor de către români, care foarte probabil era un proces încheiat către secolul al XIII-lea, dovedește că românii erau mai numeroși. Asimilarea slavilor este rezultatul amestecului etnic româno-slav. Învățând românește, slavii au pronunțat unele sunete potrivit modului propriu de a rosti.Acest mod slav de rostire s-a introdus apoi și în română.

Scurt istoric

Religia dacilorReligia geto-dacilor a fost politeistă, eventual henoteistă, centrată în jurul zeului important

Zalmoxis. Herodot afirma că dacii erau monoteiști, dar opinia majoritară a istoricilor de azi este că dacii nu erau monoteiști și că nu se poate avea prea multă încredere în afirmațiile lui Herodot.

Mitul dacic i-a atras si pe scriitori : Eliade , Sadoveanu si Calinescu. Mircea Eliade, care recunoaște setea de origini a românilor publica in 1949 ,,Istoria religiilor ” care se referă la înregistrările scrise ale ideilor și experiențelor religioase umane.

Zeitati :

Gebeleizis – zeul fulgerului, tunetului, ploii. Era reprezentat ca un bărbat chipeș, uneori cu barbă. Fulgerele și tunetele erau manifestările sale.

Zamolxis (Zamolxe) – zeul suprem al geto-dacilor, zeul tărâmului de dincolo, al morților și al viilor, reprezentând lumea subterană și viața de după moarte.

Bendis – zeiță a Lunii, a pădurilor și a farmecelor, zeița dragostei și a maternității.

13 | P a g e


Derzis (Derzelas) – zeul sănătații. Kotys (Cottyo) – zeița-mamă în mitologia traco-dacă.

Zalmoxis era zeul suprem. El a fost numit de diferite surse de-a lungul timpului: reformator mitic, profet, mare pontif, rege, medic, zeu. Grecii l-au numit chiar și „șarlatan”, sclav al lui Pitagora.

Întrucât Zalmoxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora, potrivit lui Herodotus , întâlnirea lui Zalmoxis cu Pitagora nu pare să fi fost posibilă.

Potrivit surselor din antichitate Zalmoxis și Deceneu au călătorit în Egypt de unde au primit învățăturile religioase . Pitagora a primit și el învățături de la preoții egipteni iar similaritatea doctrinelor i-a făcut pe grecii antici să susțină o apropiere Zalmoxis-Pitagora.

Religia geto-dacilor se caracterizează prin următoarele:

credința in Zalmoxis aniconism rolul important al muzicii resurecția ciclica a zeului suprem ritualuri privind "imortalizarea" inițierea

Chiar și ritualul de a trimite „mesageri” la Zalmoxis confirmă credința în viața de dincolo, mesagerii urmând a-l întâlni pe Zalmoxis. Ritualul se presupune că se desfășura în incinta sacra circulară din Sarmizegetusa, la fiecare patru ani. Sacrificații erau aruncați în trei sulițe îndreptate cu vârful în sus, iar mesajele destinate lui Zalmoxis erau încredințate cât timp mesagerul mai era în viață.

Zalmoxis i-a instruit pe geto-daci în medicină. Discipolii săi sunt menționați de Platon care relatează concepția zalmoxiana "nu poți să vindeci trupul fără a ține seama de suflet. Învățăturile cuprindeau și cunoștințe profunde și complexe de psihologie.

Despre Zalmoxis legenda spune că s-a retras într-o peșteră (sub ceasul solar din ceramică de la Sarmizegetusa se presupune că ar fi existat o grotă, apoi, în Peștera Pahomie, numită și Peștera lui Zamolxis sau Peștera Polovragi) unde ar fi stat timp de patru ani ca sihastru.

Sarmizegetusa, capitala statului geto-dacilor, a fost totodată sanctuar, centru spiritual, necropolă și altar al zeului suprem.

14 | P a g e


Lupul, simbol al inteligenței, dreptății și nesupunerii, apare foarte des în viața dacilor.Mircea Eliade asociaza dacii cu un puternic simbolism al lupului, care „caracterizează îndeosebi inițierile militare, confreriile secrete de războinici” și susținând eroismul și tenacitatea combinate cu principiul religios ascetic. Dacii foloseau capetele de lupi și șerpi pentru steagurile de luptă, sunetul produs în timpul alergării amplificând rezonanța sonoră.

Doar Herodot a lăsat câteva informații despre religia dacilor:

„ Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credința lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred același cu Gebeleisis. Tot în al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorțul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredințându-i de fiecare dată toate nevoile lor. ”

Trimitere solului se face astfel: câțiva dintre ei, așezându-se la rând, țin cu vârful în sus trei sulițe, iar alții, apucându-l de mâini și de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori și apoi, făcându-i vânt, îl aruncă peste vârfurile sulițelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el trimit după un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viață. Când tună și fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgețile în sus, spre cer, și își amenință zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor.

DecebalDecebal a fost regele Daciei între anii 87-106.

Regele Decebal a avut mai multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaște abilitățile militare și politice. La începutul secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius făcea regelui dac următorul portret elogios:

Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor.

Pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul "DECEBALVS PER SCORILO". Unele interpretări îl consideră în limba dacă, posibilul sens fiind deDecebal fiul lui Scorilo, altele în latină, traducerea fiind Decebal prin Scorilo. Alții cred că e vorba de o simplă marcă de olar.

Încă din primul an de domnie, din anul 87, Decebal se confrunta cu o situație dificilă. Roma organizează prima campanie în inima Daciei. Împăratul Domițian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să treacă Dunărea. Într-un defileu carpatic, Decebal atrage forțele romane într-o cursă. Comandantul roman cade în luptă, iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a. Marea bătălie are loc la Tapae.

15 | P a g e


La un an de la victorie, în 88, o armată romană condusă de Tettius Iulianus atacă din nou regatul lui Decebal, pătrunzând în Dacia prin Banat. Decebal așteaptă în defilelul de la Tapae. Confruntarea se încheie cu victoria romană. Deși înfrânt de romani, din cauza dificultăților întâmpinate de armatele imperiale în Pannonia în lupta cu quazii și marcomanii, care-l sprijiniseră pe regele dac, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul Domițian în anul 89. Decebal era numit client al Romei, iar regatul său, regat clientelar, primea meșteri constructori, instructori militari etc.

În schimbul unor subvenții în bani și ingineri, Decebal se recunoaște rege clientelar al Romei și continuă, în următorii 12 ani de pace, să-și consolideze puterea și statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipată și instruită. Se inițiază un vast program de construcții civile și militare, îndeosebi în regiunea Munților Orăștie. Încearcă să stabilească relații cu popoare și state inamice Romei.

Confruntările dintre daci și romani au reînceput în timpul împăratului Traian. La începutul anului 101, armata romană, condusă chiar de împărat, după ambele pregătiri de aproape 3 ani, a atacat Dacia cu 13-14 legiuni și alte unități auxiliare (în total circa 150.000 de soldați). La 25 martie 101 împăratul părăsește Roma, traversează Dunărea pe poduri de vase la Lederata (Ramna) și Dierna (Orșova) pătrunzând în Dacia prin Banat. Dio Cassius menționează episodul în care burii germanici cu aliații lor îi trimit lui Traian o ciupercă uriașă pe care era scris un mesaj prin care romanii sunt sfătuiți pentru binele lor să se întoarcă la Roma. Are loc bătălia de la Tapae, în vara anului 101, iar Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Bătălia se încheie cu victoria romană.

În iarna și primăvara anului 102, Decebal este înfrânt la Nicopolis ad Istrum și în Dobrogea la Adamclissi. În toamna anului 102, Decebal este silit să încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia: regele dac trebuia să dărâme zidurile cetăților, să cedeze o serie de teritorii și să renunțe la orice independență în politica externă.

Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalță, între Drobeta și Pontes, în anii 103-105, un pod peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105, inițiind cel de-al doilea război dacic.

Abandonat de aliați, atacat prin Banat, Valea Oltului și Moldova, constrâns continuu la defensivă, Decebal se retrage în citadela din Munții Orăștiei. După cucerirea puternicelor cetăți care păzeau accesul spre capitală: Blidaru, Costești, Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna, Tilișca, legiunile romane încep asediul Sarmizegetusei.

În ciuda rezistenței, cetatea este cucerită și distrusă din temelii. Decebal, împreună cu câteva căpetenii, reușește să părăsească cetatea încercând să continue rezistența împotriva romanilor în interiorul țării. Este urmărit de cavaleria romană și pentru a nu cădea viu în mâinile dușmanului, Decebal

16 | P a g e


s-a sinucis, ceea ce este atestat de stela funerară de la Filippi a lui Tiberius Claudius Maximus, ofițerul care a adus împăratului Traian capul și mâna dreaptă a lui Decebal, la Ranisstorum.

Istoria Imperiului RomanImperiul Roman este unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Istoria

Romei cuprinde trei mari epoci: perioada regalității (de la întemeiere până la 509 î.Hr.); republica (509 i.Hr.-27 i.Hr.) și imperiul (până la căderea cetății în mâinile lui Odoacru, în 476).

Potrivit legendei, Roma a fost fondată în 753 î.H. de descendenții tronului Enea, Romulus și Remus. Până la întemeierea republicii, orașul-stat Roma a fost condus de 7 regi latini și etrusci. Numai Pompilius (715-673 î.Hr.) a pus bazele principalelor instituții civile și a legiferat practicile religioase.

Regii etrusci, care au venit la domnie în sec. 7 î.Hr., au dus o politică de expansiune și o mare parte din Latium a intrat sub stăpânirea Romei. Tot aici s-au constituit Capitoliul și Vechiul Forum. Tarquinius Superbusa a fost ultimul rege roman. După ce fiul său Sextus a necinstit-o pe Lucretia, Senatul roman a decretat că Roma nu trebuie să mai aibă regi. Republica romană (509 î.Hr.) era condusă de un senat și de magistrați, mai târziu consuli, aleși anual de un senat format din patricieni. În sec. 5 î.Hr., după revolta plebilor, sunt admiși la guvernare repezentanții acestora, tribunii.

În timpul republicii, Roma a continuat politica de expansiune, cucerind întreaga peninsulă. Pentru supremație în bazinul Mediteranei, pornește șirul războaielor punice (conflictul cu Cartagina). Cucerește pe rând, Peninsula Iberica (sec.2 î.Hr.), Macedonia, Grecia, Regatul Pergam, Bitinia, Regatul Pont, Siria, pe care le transformă în provincii romane. Spre sfarșitul sec. 1 î.Hr., după cucerirea Galiei și a Egiptului, Roma devine una dintre cele mai mari puteri ale lumii antice. Pe plan intern, se confruntă cu profunde conflicte sociale (răscoalele sclavilor și războaiele civile).

În 44 î.Hr., Cezar e desemnat tribun pe viață, asumându-și prerogativele ce țin de dictatura personală. Asasinarea sa a dus la un nou razboi civil. Au loc restructurări constituționale, care culminează cu instaurarea principatului. Octavian August s-a numit princeps (primul cetațean), iar Senatul i-a dat titulatura de împarat (27 î.Hr.).

În sec 1-2 imperiul și-a extins granițele, Marea Mediterană devenind Mare Internum. În timpul Antoninilor (96-192), imperiul atinge apogeul expansiunii teritoriale și al puterii militare. Se întărește pocesul de romanizare al provinciilor (Dacia, Mesopotania, Armenia). Se construiesc apeducte, drumuri, bazilici. După această epocă de înflorire, numită și “secolul de aur”, urmează perioada de declin (sec.3). Se accentuează criza internă sub împaratul Caracalla (211-217). Granițele se prăbușesc sub desele năvăliri ale triburilor germanice, iar în provinciile din Răsărit sunt invadate de persi.

Într-o jumătate de secol, din 235 pana in 284, s-au perindat peste 25 de împarați la conducere. Diocletian (284-305) adoptă titulatura de dominus și instaureaza dominatul. Viața economică decade. Constantin I poate fi considerat al doilea întemeietor al imperiului. A reorganizat sistemul local de guvernare (prefecturi, dioceze, provincii), a legalizat creștinismul, a mutat capitala la Bizant (numit

17 | P a g e


Constantinopol în 330). În 335, după moartea împaratului Theodosiu I, imperiul s-a scindat în Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Ravenna) și Imperiul Roman de Răsărit (cu capitala la Constantinopol). În Apus, sub presiunea atacurilor vizigotilor și vandalilor, imperiul se clătina, Roma fiind cucerită (476) de către Odoacru, primul rege barbar al Italiei. În Răsărit, statul continua să existe până în sec. 15, sub denumirea de Imperiul Bizantin.

TraianMarcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus

Cilicia), Împărat Roman între 98-117 a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.

Dar Traian a rămas în istorie și pentru luptele sale. În 101, a lansat o expediție în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre și l-a forțat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes și a primit titlul deDacicus Maximus.

Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăște să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, și reușesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse Traian a construit un nou oraș, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani și a anexat-o ca provincie romană.

Despre Traian avem numeroase mǎrturii istorice cu vedere la rǎzboaiele daco –romane insa cel mai important e simbolul sǎu pentru noi românii.împaratul cuceritor nu doar a cucerit Dacia ci si inimile strǎmoşilor noştrii.

Astăzi, împăratul Traian şi romanii săi au devenit în peisajul mediatic românesc şi în cel pseudo-istoric un fel de ceilalţi strămoşi, cu mult mai puţin importanţi decât geto-dacii. Chiar dacă istoricii încearcă să arate că această atitudine este greşită şi că istoria, cultura şi patrimoniul moştenite de la Imperiul Roman ar avea nevoie de mai multă promovare şi respect, există voci care îi privesc pe romani ca pe nişte duşmani toleraţi, a căror contribuţie la sinteza românească nu poate fi negată, dar ar putea fi diminuată. Pentru aceştia, romanii sunt acel „rău necesar”. Cultura romană, deşi apreciată şi valorificată oriunde în Europa, nu doar în ziua de azi, ci de multe secole, este aproape uitată la noi, iar vocile de care aminteam mai sus încearcă, în mod constant, subminarea realizărilor şi meritelor Imperiului Roman, chiar cu riscul penibilului.

Învăţaţi să privim doar la noi, la pătrăţica noastră, uităm că facem parte şi azi, aşa cum se întâmpla şi în urmă cu aproape 2.000 de ani, dintr-o civilizaţie mai mare, cea europeană. Iar în anumite momente din istorie, deschiderea, relaţionarea au fost extrem de puternice – un astfel de moment l-a constituit perioada împăratului Traian. Războaiele sale cu dacii şi urmele adânci păstrate chiar în inima

18 | P a g e

https://ro.wikipedia.org/wiki/106

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sarmizegetusa

https://ro.wikipedia.org/wiki/Decebal

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dun%C4%83re

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia


https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman

https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman

https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Emp%C4%83rat_Roman

https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Selinus_Cilicia&action=edit&redlink=1

https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Selinus_Cilicia&action=edit&redlink=1


https://ro.wikipedia.org/wiki/9_august

https://ro.wikipedia.org/wiki/Santiponce

https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Italica&action=edit&redlink=1


https://ro.wikipedia.org/wiki/18_septembrie


Romei ne fac părtaşi la această istorie şi civilizaţie, de care suntem rareori conştienţi. Statuile dacilor din Forul lui Traian, Columna, podul de la Drobeta, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, monumentul de la Adamclisi, zecile de castre şi construcţii înşirate pe întreg cuprinsul României au în ele părţi din istoria Imperiului, bucăţi care ar putea fi interesante din perspectiva studierii trecutului locurilor pe care trăim. De cealaltă parte, legăturile directe, chiar de sânge, pe care le-am putea avea cu dacii sau romanii ţin mai mult de domeniul ideologiei şi al propagandei naţionaliste din secolul al XIX-lea. Între Traian, Decebal şi poporul român de azi se interpun câteva valuri de migratori (slavi, pecenegi, cumani, unguri etc.), atacurile Hoardei de Aur, afluxul de greci fanarioţi, bulgari, ruşi, austrieci şi nemţi.

După ce, ani de zile, în timpul formării Românei moderne, Traian a fost simbolul unui trecut care ne unea cu lumea occidentală şi ne revendica un rol important în Europa, venirea comuniştilor a aşezat Occidentul în tabăra răului care i-a înfrânt pe daci. Imperiul Roman a fost văzut ca un duşman, dar unul care trebuia acceptat, unul mai bun decât alţii, un tovarăş de drum. În fond, oricât şi-ar fi dorit Ceauşescu, rezultatul luptelor din 101-102, respectiv 105-106, fusese deja consemnat, iar o întoarcere a sa nu era cu putinţă. Ocolit de cinematografie – şi nu doar de cea autohtonă – Traian este azi un personaj cvasi-necunoscut pentru publicul larg, un împărat care, ţinând cont doar de filme, a domnit liniştit între 98-117.

Motive de elogiu pentru spiritul latin

Repere istorice ale evolu iei celor două conceptețOriginea poporului român și a limbii române i-a preocupat pe cărturarii noștri încă din perioada

umanismului. Nicolaus Olahus a fost primul cărturar care a afirmat unitatea de neam, de origine și de limbă a românilor din cele trei provincii în lucrarea sa Hungaria (1536).

Abia peste un secol cronicarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin reiau teza romanității poporului și a limbii în predoslovia (prefața) care deschide Letopisețul Ţării Moldovei. Izvoarele scrise, străine și autohtone, le furnizează argumentele necesare, cărora le adaugă și argumente lingvistice și chiar arheologice. Miron Costin dezminte afirmația calomnioasă potrivit căreia românii ar fi fost urmașii tâlharilor și ai ucigașilor din temnițele Romei, exilați în Dacia. El a scris o lucrare specială, De neamul moldovenilor (1686) în care face demonstrația originii romane a poporului român cu argumente proprii: mărturii arheologice (Columna lui Traian), filologice și etnografice (port, tunsoare, obiceiuri de înmormântare).

La începutul secolului următor, marele cărturar Dimitrie Cantemir a redactat lucrarea Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor (1719-1722), care reia problema controversată a etnogenezei românești. În mod eronat, Cantemir consideră că dacii ar fi dispărut ca popor după retragerea aureliană sau ar fi fost asimilați deplin de către cuceritorii romani ajunși aici din centrul Italiei. Misiunea importantă a poporului român a fost cea de apărător al civilizației apusene în fața năvălirilor barbare. În

19 | P a g e


ciuda exagerărilor și a erorilor, lucrarea lui Cantemir constituie un reper pentru știința vremii, mai ales datorită prestigiului european al autorului, primul nostru spirit enciclopedic.

Cei trei cărturari ai Şcolii Ardelene din secolul al XVIII-lea (Samuil Micu-Klein, Petru Maior și Gheorghe Şincai) au elaborat primele sinteze despre istoria românilor și limba română, în care susțin ideea continuității noastre în nordul Dunării, descendența exclusiv romană și dispariția dacilor în cele două războaie daco-romane. Motivația lor era nu numai culturală, ci și politică: românii transilvăneni, în calitate de cei mai vechi locuitori ai provinciei, trebuiau să aibă drepturi egale cu maghiarii, sașii și secuii. Scrierile lor n-au putut fi publicate din cauza cenzurii și au apărut abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În secolul al XIX-lea, procesul de formare a națiunilor moderne a impus în cultura română recunoașterea elementului autohton – fie el dac, get sau trac – ca diferențiere necesară în definirea identității naționale. Alături de originea romană începe să fie pusă în discuție și originea dacică.

Interesul intelectualilor pașoptiști pentru trecutul dacic al neamului nostru decurge din ideologia romantică, orientată spre cunoașterea istoriei propriului popor, spre folclor ca depozitar al tradiției. Ipoteza dacică devine o cale de recuperare poetică a mitologiei geto-dacilor și a începuturilor istorice ale poporului român. Gheorghe Asachi (Traian și Dochia), Alecu Russo (Cântarea României), Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri au încercat în mod programatic să construiască o mitologie românească, folosindu-se de tradiția populară. Sub aspect literar, tendința dacizantă a culminat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin activitatea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (Perit-au dacii?) și cea a poetului Mihai Eminescu (Memento mori, Rugăciunea unui dac).

În secolul XX ideea dacică prinde consistență și devine obiect de studiu pentru istorici, filosofi ai culturii, geografi, sociologi și folcloriști. Lucrărilor unor istorici precum Vasile Pârvan și Hadrian Daicoviciu li se adaugă studii și articole cu rezonanță puternică în perioada interbelică semnate de Lucian Blaga, Mircea Eliade și Simion Mehedinți. În perioada postbelică dacismul a avut adepții săi entuziaști, atât în țară cât și în străinătate.

Texte suport

Memento mori – Mihai EminescuEpisodul dacic reprezintă aproape jumătate din întregul poem (625 de versuri) și este

alcătuit din două părți: una care evocă o Dacie fabuloasă și o alta, istorică, dar văzută tot dintr-o perspectivă legendară, mitizată. Fragmentul din manual cuprinde un segment din războiul daco-roman. Lupta pământenilor este dublată de o luptă a zeilor dacilor cu cei ai romanilor. În viziunea lui Eminescu, Dacia este un tărâm primordial, cu peisaje de o sălbăticie măreață. În accepție eminesciană, evocarea cuceririi Daciei de către romani este văzută la dimensiuni

20 | P a g e


cosmice. Zamolxe, zeul tutelar al dacilor, participă la luptă ca simbol al rezistenței tuturor forțelor pământului străbun în fața romanilor.

La Italia – Gheorghe AsachiColumna lui Traian apare în acest fragment ca un simbol al etnogenezei românești.

Aflată în Roma, capitala Imperiului Roman, ea vorbește oricui despre dubla ascendență a românilor. Esența latinității poporului român este exprimată prin enumerația „limba, legi și nume”. Perspectiva evocării este a unui „român al Daciei” care vine la străbunii săi pentru a învăța „a lor virtute”.

Revolta fondului nostru nelatin – Lucian BlagaFragmentul subliniază faptul că afirmarea latinității ca unică ascendență a poporului

român a fost specifică unei perioade mai vechi, de asuprire din partea vecinilor. Însă dubla ascendență, atât latină cât și dacă, nu poate fi contestată. Lucian Blaga întreprinde o comparație: încrucișând o floare albă cu alta roșie, trăsăturile dominante ale noii flori vor fi albe, dar nici cele roșii nu au dispărut, ele afirmându-se periodic. Fondul nelatin izbucnește, se revoltă din când în când în ființa românilor.

Perit-au Dacii? –B.P. Ha deușB.P. Hașdeu își începe lucrarea prezentând teoriile doctorilor ardeleni cu privire la

romanizarea totală a dacilor, discutată pe marginea unor texte de-ale lui Eutropiu. Pentru ca in final să scoată la iveală teoriile eronate lăsate de Doctorul Murgu, bănățean dar ardelenit, D. dr. Trebonian Laurian și dr. Petru Maior.

”Aduc aici, în deplinătate această vestită bucată, dupre cum a fost tradus d. efor de instrucțiune publică din Valahia, în nu mai puțin vestita sa scriere obștită , dintîi românește, în Magazinul istoric sub titlul <<Discurs introductiv>>”

“D. dr. Trebonian Laurian, dr. Petru Maior, și alți doctori ardeleni, iubesc a cita din Dion Casiu.<< Trimițînd burii solie la Roma, Comod le hărăzi pace, deși mai înainte vreme o a fost respins, în mai multe rînduri, știind că, fiind pînă arunci tari, ei au fost cerut nu atît liniștea precît timpul pentru a se pregăti la război.>>”

Deși, in acest paragraf doctorii recunosc vitejia poporului dac și incapabilitatea romanilor de a-i stăpânii, ulterior aceștia traduc textul lui Eutropiu astfel incât să dea de înteles că romanizarea a fost una completă și că elementele dacice s-au pierdut odată cu venirea unei „nemărginite mulțimi... de romani”.

21 | P a g e


Ei traduc pasajul lui Eutropiu, astfel:

„Fiindcă Dacia se deșertase de oameni prin războiul lui Decebal, de aceea Traian, spre a popula această provincie, ce avea înpregiur un milion de pași, a adus di tot imperiul roman o nenumărată mulțime de oameni spre a cultiva cîmpiile și cetățile etc”.

B.P. Hasdeu intervine insă cu explicații menite să dovedească faptul că o „ romanizare totală ” ar fi fost imposibilă.El nu contrazice traducerea doctorilor ci sensul pe care cuvintele îl iau in acea traducere,el insistă aspura cuvintelor „infinitae” „orbis romanus” și „exhausta” , insă fără să nege veridicitatea lucrării lui Eutropiu.

Războaiele daco-romaneRăzboaiele dintre daci și romani izbucnesc în perioada de domnie a împăratului Dominițian,când

sub conducerea lui Duras, dacii au atacat Moesia, care era atunci condusă de Agrippa și Oppius Sabinus.Dacii au ieșit învingători iar Oppius Sabinus a fost decapitat. A urmat înfruntarea din 85’86,atunci , romanii, la comanda lui Cornelius Fuscus au respins atacul dacilor, care au trecut Dunărea pe gheață,alături de liderul lor în luptă Diurpaneus, demonstrând încă o dată vitejia lor .

Diurpaneus i-a trimis o solie comandantului Fuscus, spunând că va încheia pace dacă Domițian le va ordona romanilor să le dea fiecare, câte doi oboli.

(obol=Veche monedă grecească, egală cu a șasea parte dintr-o drahmă; Drahmă= monedă de argint.)

Comandantul roman refuză categoric această solie și în primăvara lui 87, trece peste un pod de vase, cu scopul de a ataca Dacia, atunci insă Diurpaneus s-a retras în munți,unde i-a pregătit o ambuscadă comandantului Fuscus, care a condus ultimul său atac, romanii fiind de-a dreptul măcelăriți de armata lui Diurpaneus, care atunci și-a căpătat numele de Decebal, ce însemna "un om mai puternic decât zece oameni sǎlbatici".

Un an mai tărziu, Decebal a fost învins de Tettius Iulianus la Tapae, singura lui soluție a fost să se prefacă mort. A reușit să scape în timpul nopții, apoi a poruncit să fie tăiați copacii și puse arme pe trunchiuri, ca romanii să creadă că sunt soldați daci și să se retragă înspăimântați. Locul bătăliei a fost identificat cu Poarta de Fier a Transilvaniei.Domițian îi trimite solie de pace lui Decebal, acesta o acceptă.

Primul RăzboiLa începutul secolului I, Dacia era vazută de romani ca o amenințare cât se poate de serioasă,

dar și ca un potențial imens de îmbogățire a Imperiului, care și-a risipit resursele de aur sub conducerea lui Nero. Traian decide să invadeze Dacia.150 000 de soldati romani au plecat din Roma, la război pe data de 25 martie anul 101.

22 | P a g e


A urmat încă o luptă la Tapae, de data aceasta, dacii au ieșit învingători, romanii s-au retras datorită unei furtuni care a fost considerată semn divin, pentru ca să reînceapă ofensiva la începutul primăverii, printr-un atac la Sarmisegetusza.

După o ambuscadă eșuată a lui Decebal, are loc lupta de la Adamclisi, dacii fiind copleșiți numeric, sunt nevoiți să accepte condițiile impuse în schimbul păcii. Aceste condiții au fost foarte dificil de suportat de către Daci.

Condițiile păcii au fost următoarele: predarea armelor, mașinilor de război, constructorilor, dezertorilor, distrugerea zidurilor cetăților, retragerea trupelor dacice de pe teritoriul cucerit de romani (Banat, Oltenia), Decebal să devină rege clientelar al Romei, se pierdea politică externă independentă.

Adevărata intenție a lui Traian a fost să transforme Dacia in provincie romană, de aceea i-a poruncit lui Apollodor din Damasc să construiască un pod peste Dunăre, pod care reușește să uimească chiar și în zilele noastre prin arhitectura lui .

Al doilea RăzboiCondițiile păcii fiind prea grele pentru daci, Decebal a fost nevoit sa le încalce, astflel a început

cel de-al doilea război dintre daci si romani. Trupele romane au părăsit Roma la 4 iunie 105, imbarcându-se la Brundisium. Decebal organizează o ambuscadă și reușește să îl captureze pe comandantul Longinus și îl ține ostatic, cerând recompensă bani si fâșii teritoriale, Longinus însă se otrăvește.

În vara anului 105, romanii au atacat Dacia în mai multe direcții: din vest, prin Banat până spre Valea Mureșului și pe valea Apei Orașului; dinspre sud, de la Drobeta, prin pasul Vâlcan, și apoi, pe valea Oltului.

În anul 106 au fost cucerite și ultimele cetăți dacice, printre care și Sarmisegetusza, care deși a rezistat asalturilor romanilor, a fost cucerită când i-au fost distruse instalațiile de apă. După căderea Sarmisegetuszei, un prieten al lui Decebal pe nume Bicilis, îi conduce pe romani la comoara ascunsă sub râul Sargetia. În timpul asediului Decebal împreună cu alți câțiva daci care au reușit să scape se retrag spre Est, sunt ajunși însă de armatele romane, de frica unor torturi care le-ar putea suferi, Decebal se sinucide.

23 | P a g e


Capul lui Decebal și mâna să dreapta au fost apoi duse lui Traian. Romanii au reorganizat Dacia că pe o provincie romană și au construit o altă capitală la o distanță de 40 kilometri de vechea Sarmizegetusa. Noua capitală se numea Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

Această victorie a fost una uriașă pentru romani, Traian a ținut o sărbătoare timp de 135 de zile și Dacia contribuia anual Imperiului Roman cu 700 de milioane de dinari .

Monumente istorice

1.Columna lui Traian Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împăratului Traian,

pentru comemorarea victoriei sale în Dacia, care s-a păstrat până în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere - la nord - de Forul roman. Terminată în 113, columna are exteriorul prevăzut cu un faimos basorelief sculptat, în formă de spirală, care reproduce artistic sub o

formă epică războaiele dintre romani și daci purtate de Traian pentru cucerirea Daciei.

Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone.

Columna a fost ridicată atât pentru a comemora victoriile lui Traian, fiind o adevărată istorie gravată în piatră, cât și pentru a servi ca mausoleu (după deces, cenușa împăratului a fost depusă în încăperea de la baza columnei).

O inscripție de la intrarea în interiorul columnei, oarecum criptică, deoarece o parte a textului a dispărut, are următorul cuprins:

,,Senatus populusque Romanus imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico pontif.

Maximo trib. pot. XVII imp. VI p.p. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tant…”.

24 | P a g e


2.Tropaeum TraianiTropaeum Traiani este un monument triumfal roman în Adamclisi, județul Constanța, ridicat în

cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d.Hr. pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d.Hr.

Construcția este situată în regiunea podișului Negru Vodă, lângă comuna Adamclisi, la 60 km sud-vest de Constanța, pe drumul național Călărași - Constanța. Monumentul a fost reconstituit în 1977, după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine, fiind declarat în prezent monument istoric.

3.Podul lui Traian Podul lui Traian a fost un pod construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între primăvara anului 103 și primăvara anului 105 pe Dunărea de Jos, la est de Porțile de Fier, în orașul Drobeta-Turnu Severin. Scopul construcției a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian și a proviziilor necesare celei de-a doua campanii miltare de cucerire a Daciei regelui Decebal.

25 | P a g e


Teoria imigra ionistățPrecursorii acestei teorii Sulzer, Macai, Endel și Engel, au elaborat concepte conform cărora

poporul și limba română s-ar fi format la sud de Dunăre, iar spațiul nord-dunărean ar fi devenit o“terra deserta”,un teritoriu rămas nelocuit,numai bun să fie ocupat de triburile barbare maghiare venite din Asia .Johan Christian Engel (funcționar la cancelaria aulică din Viena )a expus aceste idei în lucrarea sa intitulată ”Fortsezung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellscahft von Gelehrten in Deutschland und England ausgeferigel”.Franz Joseph Sulzer (un căpitan al armatei habsburgice ),a dezvoltat această teorie in ”Geschichte des transalpinischen Daciens”, Viena 1781- 1782.În 1864, geograful Robert Roesler a reluat aceste idei in 2 lucrări : ”Das varromische Dacien, Viena 1864” și ”Die Anfange des Walachishe Studien Untersuchungen zur alteren Geschihte Romaniens, Leipzig, 1871”.

De la bun început, trebuie spus că la momentul retragerii armatei și administrației romane,atât la sud cât și la nord de Dunăre trăia populația băștinașă tracică romanizată, vorbitoare a unei limbi latine populare și că spațiul nord-dunărean a fost părăsit în anul 275, numai de armata și administrația romană care s-a retras la sud de Dunăre, în timp ce populația tracă romanizată nord-dunăreană a rămas pe loc,păstrând neîntrerupte puternicele legături avute și până atunci cu tracii romanizați sud-dunăreni.Teritoriul Daciei nu a rămas pustiu! O țară bogată și frumoasă ca Dacia, nu avea cum și nici de ce să fie părăsită în totalitate de poporul ei. Teoria imigraționistă elaborată de Robert Roesler la sfârșitul secolului al XIX-lea, a preluat unele elemente ale teoriilor lui Sulzer șI Engel, încercând totodată să avanseze câteva argumente menite sa-i susțina afirmațiile prin falsificarea adevărului istoric.

Principalele puncte ale teoriei sale erau:

dacii au fost total masacrați în cele două războaie daco-romane românii s-au format la sud de Dunăre și apoi au migrat spre nord, dovadă fiind după

părerea lui asemănările câtorva cuvinte din limbile română și albaneză. Dacia a fost părăsită în totalitate de romani, aceasta rămânând pustie pretinsă lipsă a izvoarelor istorice timpurii, care să furnizeze informații despre români. imposibilitatea romanizării Daciei în numai 165 de ani.

ÎncheiereLimba românǎ nu e bazatǎ pe latinism 100% și nici pe dacism.Este o combinare între cele douǎ

curente. Romanii și limba latinǎ au avut rolul lor pentru limba vorbita azi fiind întradevar o limbǎ latinǎ,însa nu e latina 100% ci latina popularǎ.Dacii au avut rolul lor cǎci deși multi atestǎ cǎ odatǎ ce romanii au nǎvalit asupra noastrǎ dacii s-au pierdut nu ne putem renege originile dacice.Atunci când tai un trunchi de copac dǎca nu o faci de la rǎdǎcinǎ,rǎdǎcinile rǎmân acolo și se dezvoltǎ în continuare,la fel este și cu romanizarea.Rǎdǎciniile dacice nu au fost îndepǎrtate niciodatǎ.

26 | P a g e

Documents

Latinitate Si Dacism