Accentuarea cuvintelor în limba latină Accent = intensitatea cu care se pronunţă un sunet.Deoarece consoanele nu se aud, accent vor avea doar vocalele şi diftongii. Diftongii au întotdeauna cantitate lungă.Reguli de accentuare a cuvântului:1. Niciodată latina nu pune accent pe ultima silabăbar-bá-tus2. De regulă, locul accentului se află pe silaba penultimă a cuvântului. Aceasta se întâmplă numai dacă penultima silabă are cantitate lungă.3. Când penultima silabă este scurtă, accentul se mută pe antepenultima silabă. Cantitatea silabei 1. Silaba este lungă dacă:a) are diftong – aúc-tor; Phóe-busb) conţine o vocală urmată de două (2) consoane consecutive, chiar dacă aceste consoane trec în silaba următoare – séx-tusc) conţine o vocală lungă (prin natura sa) – sep-tí-mi-us2. Silaba este scurtă dacăa) ea conţine o vocală urmată de altă vocală, adică un hiat – a-mi-cí-tĭ-ab) când conţine o vocală scurtă în silabă deschisă (neurmată de consoană) – hó-dĭ-ec) când conţine o vocală scurtă (prin natura sa) chiar dacă este în interiorul cuvântului – pó-pŭ-lus Importanţa accentului în limba latină Accentuarea corectă a cuvintelor este de mare folos în prozodie, adică în stabilirea ritmului (cadenţei) versurilor dintr-o poezie. În latina clasică şi post-clasică aceeaşi importanţă se dădea şi ritmului oratoric al unei fraze.