Macro Econom i e

UNIVERSITATEA HYPERION BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Macroeconomie

- SUPORT DE CURS ÎN FORMAT ID –

Autori:

Prof. Univ. Dr. CATALIN HUIDUMAC

Lect. Drd. BURGHELEA CRISTINA

Lect. Drd. NICULESCU DANIELA

Asist. Univ. Drd. DOSPINESCU ANDREI

1

Introducere

Cunoaşterea macroeconomiei, componentă a ştiinţei economice, şi-a

demonstrat în timp importanţa sa practică deosebită. Realizarea cu succes a tranziţiei

la economia de piaţă şi reducerea costurilor sociale asociate acestui proces au ca

premisă buna cunoaştere şi însuşire a principiilor macroeconomiei.

Tot mai multe persoane vorbesc astăzi, cu destul de multă uşurinţă, despre

bani, masă monetară, indicatori macroeconomici, consum, economisire, investiţii. Mai

dificilă se dovedeşte însă înţelegerea mecanismului prin care toate aceste noţiuni sunt

corelate şi provoacă evenimente microeconomice şi macroeconomice, unele dintre ele

indezirabile.

Lucrarea de faţă îşi propune tratarea şi explicarea acelor procese şi fenomene

economice care pot fi analizate la nivel macroeconomic.

Avem convingerea că un asemenea demers, menit să faciliteze accesul la

problemele economiei, contribuie la schimbarea mentalităţilor şi la educarea

publicului în spiritul economiei de piaţă. Beneficiile în educaţia economică a fiecăruia

dintre noi constituie o condiţie esenţială a obţinerii bunăstării generale.

Cursul de “Macroeconomie” se adreseză studenţilor înscrişi la programul de

studiu ID, organizat de Facultatea de Ştiinţe Economice.

2

Cuprinsul suportului de curs

Unitatea de învăț are nr. 1 – FLUXUL CIRCULAR AL VENITULUI

ŞI PRODUCŢIEI

4

1.1. Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale 5

1.2. Operaţiuni ale agenţilor economici 7

1.3. Fluxuri şi stocuri 9

1.4. Fluxul circular al venitului şi producţiei 11

1.5. Tema de control a unităț ii de învăț are nr. 1 25

1.6. Testul de autoevaluare nr. 1 26

1.7. Bibliografia specifică unităț ii de învăț are nr. 1 27

Unitatea de învăț are nr. 2 - BANII ŞI SISTEMUL BANCAR 28

2.1. Moneda şi rolul său în economie 29

2.2. Sistemul bancar 32

2.3. Oferta de monedă 35

2.4. Cererea de monedă 46

2.5. Echilibrul pieţei monetare 51




Unitatea de învăț are nr. 3 - INDICATORII MACROECONOMICI 56

3.1. Produsul intern brut 57

3.2. Produsul naţional brut 63

3.3. Produsul intern brut 64

3.4. Produsul naţional net şi venitul naţional 64




Unitatea de învăț are nr. 4 - CHELTUIELILE AGREGATE ŞI

PRODUSUL INTERN BRUT

70

4.1. Consumul şi economiile 71

4.2. Investiţiile 80

4.3. Echilibrul produsului intern brut 87

4.3.1. Cheltuielile agregate 88

4.3.2. Echilibrul PIB într-o economie închisă şi fără sector public 88

4.3.3. Schimburile internaţionale şi echilibrul PIB 93

4.3.4. Sectorul public şi echilibrul PIB 96




Unitatea de învăț are nr. 5 - MODELUL IS-LM 103

5.1. Piaţa bunurilor şi curba IS 105

5.2. Piaţa monetară şi curba LM 107

5.3. Echilibrul pe termen scurt 111




3

Unitatea de învăț are nr. 6 - ŞOMAJUL ŞI INFLAŢIA 115

6.1. Şomajul 116

6.2. Inflaţia 123

6.3. Relaţia inflaţie-şomaj 130




Unitatea de învăț are nr. 7 - CREŞTEREA ECONOMICĂ 136

7.1. Natura creşterii economice 137

7.2. Factorii creşterii economice 138

7.3. Beneficiile şi costurile creşterii economice 143

7.4. Teorii şi modele ale creşterii economice 145

7.5. Politici de creştere economică 147




8. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ ÎNTREGULUI SUPORT DE CURS 151

9. RĂSPUNSURILE TESTELOR DE AUTOEVALUARE 153

10. NOTIȚELE CURSANTULUI 154

4

Unitatea de învăţare nr. 1

FLUXUL CIRCULAR AL VENITULUI ŞI PRODUCŢIEI

Competenţele specifice unităţii de învăţare:

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege:

Cum se pot agrega agenţii economici în cadrul sectoarelor instituţionale

Care sunt operaţiunile la care participă agenţii economici

Ce se înţelege prin noţiunile de flux şi stoc

În ce mod sunt legate menajele şi firmele prin intermediul veniturilor şi cheltuielilor

Cum funcţionează împreună diferitele componente ale economiei – menaje, firme, guvern,

pieţe financiare etc.

Timpul de studiu individual estimat: 2 h

Cuprinsul unităţii de învăţare:

1.1. Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale

1.2. Operaţiuni ale agenţilor economici

1.3. Fluxuri şi stocuri

1.4. Fluxul circular al venitului şi producţiei

1.5. Tema de control

1.6. Testul de autoevaluare

1.7. Bibliografie specifică unităţii de ȋ nvăţare nr. 1

Economiile de piaţă funcţionează prin acţiunile a numeroşi agenţi economici

liberi, animaţi de realizarea propriilor interese. Descrierea vieţii economice presupune

cunoaşterea acestor agenţi economici, a naturii operaţiunilor economice la care

participă precum şi a fluxurilor reale sau monetare care apar în cadrul circuitului

economic între multitudinea de unităţi economice elementare: întreprinderi publice

sau private, consumatori, organisme publice, agenţi economici rezidenţi şi nerezidenţi

etc.

5

1.1 Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale

Descrierea circuitului economic presupune înainte de toate precizarea noţiunii

de agent sau unitate economică şi gruparea acestora în funcţie de criterii diverse.

Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane (fizice

şi/sau juridice) care participă la viaţa economică, având funcţii bine determinate în

cadrul acesteia.

În cadrul unei economii pot fi întâlniţi agenţi economici rezidenţi şi

nerezidenţi. Agenţii economici rezidenţi cuprind persoanele fizice şi juridice care au o

legătură mai strânsă cu teritoriul economiei respective decât cu teritoriile altor

economii. Altfel spus, aceşti agenţi economici au centru de interes pe teritoriul ţării la

care ne raportăm. Ei desfăşoară operaţiuni economice (producţie, distribuţie,

finanţare, consum) în economia respectivă pentru o perioadă mai îndelungată (cel

puţin un an). Persoanele fizice şi juridice care nu sunt rezidente se numesc

nerezidente. Nerezidenţii sunt rezidenţi în alte economii.

Unităţile rezidente, participante la activităţile economice dintr-o economie pot

avea sau nu naţionalitatea ţării unde acţionează. Un agent economic naţional al unei

ţări A poate fi rezident în economia altei ţări B. În mod analog, un rezident în

economia ţării A poate fi agent economic naţional al ţării B.

Agenţii economici pot fi priviţi ca agenţi economici elementari şi agenţi

economici agregaţi. Agenţii economici elementari sunt entităţi primare, acţionând ca

subiecţi de sine stătători ai vieţii economice. Ei au o contabilitate proprie, dispun de

autonomie decizională şi exercită o funcţie principală. Agenţii economici agregaţi

rezultă din gruparea agenţilor economici elementari care îndeplinesc funcţii similare.

Agregarea agenţilor economici se poate realiza după ramura de activitate (pe tipuri de

activităţi), după forma de organizare, după funcţiile economice îndeplinite sau

criteriul instituţional.

Conform acestui ultim criteriu agenţii economici se grupează în mai multe

sectoare instituţionale după cum urmează:

- Societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare. Aceste unităţi economice au ca

activitate principală producţia de bunuri şi servicii – exclusiv serviciile financiare –

destinate vânzării: societăţi comerciale private, întreprinderi publice, cooperative.

6

Sunt cuprinşi astfel toţi acei agenţi economici care produc pentru piaţă, oferă bunuri

comerciale şi obţin pe această bază venituri.

- Instituţii de credit. Cea mai mare a agenţilor economici efectuează

operaţiuni financiare fără ca acestea să reprezinte activitatea lor principală. Unităţile

economice aparţinând acestui sector au însă ca funcţie principală realizarea de

operaţiuni financiare. În acest sens, ele mobilizează resursele băneşti temporar

disponibile şi le redistribuie, finanţând astfel economia. În această categorie sunt

cuprinse băncile – banca centrală şi băncile comerciale precum şi alte organisme

financiare specializate.

- Instituţii de asigurări. Aceste instituţii asigură o plată în caz de realizare a

riscului, în schimbul primelor contractuale şi a cotizaţiilor voluntare care le sunt

vărsate.

- Administraţii publice. Acest sector cuprinde unităţi care prestează servicii

nemarfare pentru colectivitate şi redistribuie veniturile. În mod concret, există

administraţii publice centrale (guvernul şi alte organisme ale administraţiei centrale),

administraţii publice locale şi administraţii de securitate socială. Resursele lor provin

din vărsăminte obligatorii de la alte sectoare, primite direct sau indirect.

- Administraţii private. Acestea reprezintă organisme fără scop lucrativ care

furnizează unor grupuri speciale de menaje servicii marfare şi nemarfare. Aici sunt

incluse partidele politice, sindicatele, asociaţiile culturale. Resursele lor sunt

constituite din contribuţiile voluntare ale menajelor.

- Menaje sau gospodării. Aici sunt incluse ansamblul persoanelor fizice aflate

în calitate de consumatori şi, eventual, în calitate de producători atunci când producţia

este organizată în cadrul întreprinderilor individuale. În această ultimă ipostază,

menajele oferă bunuri şi servicii marfă nefinanciare. Veniturile obţinute, cu precădere

din plata muncii dar şi din unele transferuri efectuate de alte sectoare, sunt destinate

satisfacerii nevoilor de consum.

7

- Străinătatea (restul lumii sau exteriorul). Acest sector sintetizează relaţiile

dintre unităţile rezidente şi cele nerezidente.

1.2. Operaţiuni ale agenţilor economici

În vederea realizării propriilor interese agenţii economici desfăşoară o serie de

operaţiuni. Acestea sunt extrem de diverse şi constituie premisa tranzacţiilor

economice.

Operaţiunile pe care le efectuează agenţii economici se pot structura în trei

mari categorii:

(1) Operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor. Aceste operaţiuni privesc

crearea, transformarea, circulaţia şi utilizarea bunurilor şi serviciilor. În mod concret,

sunt incluse în această categorie producţia de bunuri şi servicii, consumurile

intermediare, consumul final, investiţiile, exporturile, importurile, achiziţiile nete de

terenuri şi active incorporale, consumul de capital fix.

Bunurile şi serviciile au caracter marfar şi nemarfar. Cele cu caracter marfar se

schimbă pe piaţă contra unui preţ. Ele sunt oferite de ansamblul sectoarelor

instituţionale. Administraţiile publice şi uneori cele private oferă servicii nemarfare

care nu presupun plata unei sume în schimbul lor (de exemplu, serviciile de

învăţământ sau sănătate).

(2) Operaţiuni de repartiţie. Aceste operaţiuni se referă la formarea şi

circulaţia veniturilor. Ele cuprind transferuri curente şi transferuri în capital. În cadrul

operaţiilor de repartiţie, cea mai mare pondere o deţin transferurile curente. Ele se

referă la obţinerea salariilor, profiturilor, dobânzilor, formarea veniturilor de transfer

operate prin administraţiile publice, alte transferuri curente precum impozitele directe

şi indirecte şi contribuţiile sociale.

Transferurile în capital vizează, pe de o parte, sprijinirea investiţiilor prin

acordarea de prime şi diverse subvenţii iar, pe de altă parte, impozitele pe capital

(prelevări din donaţii şi succesiuni în cazul transferurilor cu titlu gratuit).

8

Operaţiunile de repartiţie descriu astfel distribuţia veniturilor rezultate din

producţie precum şi redistribuirea asigurată de administraţiile publice. Impozitele

percepute de stat şi de colectivităţile locale fac obiectul redistribuirii către

întreprinderi sub forma subvenţiilor de exploatare (sume ce permit întreprrinderilor să

vândă la un preţ inferior costurilor de producţie) sau către menaje. În mod analog,

cotizaţiile sociale sunt redistribuite sub forma prestaţiilor sociale. Instituţiile

financiare contribuie la repartiţia veniturilor acordând dobânzi şi dividende sau

beneficiind de dobânzi şi dividende. În acelaşi timp, există o multitudine de

transferuri de venituri între un stat şi restul lumii.

(3) Operaţiuni financiare. Operaţiunile financiare se referă la crearea şi

circulaţia mijloacelor de plată, plasare şi finanţare.

Unele unităţi economice dispun de resurse care exced la un moment dat

nevoile lor. Ele dispun astfel de capacitate de finanţare. Alte unităţi au nevoie de

finanţare căci nevoile lor sunt mai mari decât resursele disponibile. Aceste unităţi

economice, în măsura în care îşi găsesc creditori, se îndatorează şi devin debitori.

Operaţiunile financiare se află în legătură cu fluxurile de creanţe şi datorii existente

între diferite sectoare instituţionale. Ultimele se materializează fie printr-un suport de

tipul biletelor de bancă, monedei metalice, titlurilor, fie în simple înscrieri în conturi

deschise la instituţiile specializate.

Operaţiile financiare constituie contrapartida celei mai mari părţi a operaţiilor

asupra bunurilor şi serviciilor sau a operaţiilor de repartiţie deoarece aceste operaţii

presupun cel mai adesea moneda şi creditul.

Operaţiile financiare cuprind o primă categorie de instrumente de plasament a

căror achiziţie depinde de decizia creditorului de a constitui o rezervă de mijloc de

plată însoţită de alegerea între diverse plasamente - mijloace de plată internaţionale,

moneda, bunuri negociabile, obligaţiuni şi acţiuni. O altă categorie este reprezentată

de acele instrumente de finanţare rezultate dintr-un acord între creditor şi debitor în

contrapartida unui transfer de monedă, unei cesionări dintr-un bun sau unei prestări de

servicii. O ultimă categorie de operaţiuni financiare este reprezentată de rezervele

tehnice de asigurare care sunt o datorie a companiilor de asigurare faţă de asiguraţi.

Operaţiunile agenţilor economici au loc prin intermediul schimbului pe piaţă.

Astfel, între agenţii economici au loc permanente fluxuri de bunuri şi servicii şi,

respectiv fluxuri de venituri şi cheltuieli.

9

1.3. Fluxuri şi stocuri

Prezentarea fluxului circular al venitului şi producţiei face apel la diferite

mărimi economice, exprimate de regulă numeric şi variabile în timp. În general,

variabilele economice pot fi clasificate în diverse moduri. Pentru analiza următoare o

importanţă deosebită prezintă două tipuri de variabile: de flux şi de stoc.

O variabilă macroeconomică de flux corespunde unui proces care apare

continuu şi este măsurat pentru o perioadă dată de timp. Spre deosebire de acest tip de

variabile cu o dimensiune temporală, variabila de stoc măsoară o cantitate care există

la un moment dat de timp.

Exemple de fluxuri sunt venitul, consumul şi economiile. Dimensiunea acestor

variabile este dată în unităţi monetare pe unitatea de timp: de exemplu, unităţi

monetare pe lună sau pe an.

Exemple de stocuri sunt sumele de bani aflate în conturi bancare, valoarea

unei maşini sau unei case, valoarea avioanelor firmei Tarom, valoarea infrastructurii

telefonice a Romtelecom. Toate aceste variabile sunt măsurate în unităţi monetare la o

anumită dată.

Deşi bunuri precum casele, autoturismele, echipamentele sunt stocuri, achiziţia

de echipament suplimentar sau uzura lor fizică sunt fluxuri. Stocurile de mecanisme

fizice şi echipamente sunt numite capital. Suplimentarea capitalului înseamnă

investiţie. Reducerea valorii echipamentelor, ca rezultat al uzurii sau trecerii timpului,

este cunoscută drept depreciere.

Să ne imaginăm că la 1 iunie 2011 o persoană dispune de un autoturism

fabricat în 1995 care are o valoare de piaţă de 2000 unităţi monetare. În intervalul 1

iunie 2011 – 1 iunie 2012 valoarea de piaţă a autoturismului scade la 1600 unităţi

monetare. Valoarea autoturismului la 1 iunie în fiecare an este un stoc. Acest stoc a

scăzut de la 2000 unităţi monetare în 2011 la 1600 unităţi monetare în 2012.

Deprecierea (pierderea din valoarea autoturismului) este un flux. Acest flux este de

400 unităţi monetare pe an (sau echivalent lunar 33,33 unităţi monetare).

Dacă în mai 2012, proprietarul vinde autoturismul din 1995 şi îl înlocuieşte cu

un autoturism din 1998, a cărui valoare este de 3000 unităţi monetare, stocul de

capital din iunie 2012 ar putea fi bineînţeles 3000 unităţi monetare. În acest caz s-au

investit în total 1400 unităţi monetare (1400 este diferenţa dintre 3000 unităţi

10

monetare cât valoarează autoturismul mai nou şi 1600 valoarea autoturismului mai

vechi). Schimbarea stocului de capital din iunie 2011 până în iunie 2012 este

bineînţeles nu 1400 unităţi monetare ci 1000 unităţi monetare.

Aceasta rezultă din investiţia în noua maşină, cunoscută drept investiţie brută,

de 1400 unităţi monetare minus deprecierea vechiului autoturism de 400 unităţi

monetare. Diferenţa dintre investiţia brută şi deprecierea capitalului este cunoscută

drept investiţie netă.

O analogie utilă pentru a ilustra distincţia dintre fluxuri şi stocuri este una

fizică în care există o cadă, un robinet şi un canal. Presupunem că în cadă există o

cantitate de apă, robinetul este deschis şi nu există dop la canal.

Astfel, apa curge în şi se scurge din cadă. Apa din cadă este un stoc, iar apa

care intră prin robinet şi cea care iese prin canal sunt fluxuri. Dacă fluxul prin robinet

este mai mare decât fluxul prin canal, stocul de apă din cadă creşte.

Dacă invers, fluxul prin canal este mai mare decât fluxul prin robinet, stocul

de apă scade. În acest exemplu există două fluxuri şi un stoc, iar stocul este

determinat de cele două fluxuri.

Presupunem că rata scurgerii apei prin canal este o constantă care nu poate fi

controlată. Dacă prin deschiderea robinetului cantitatea de apă care intră în cadă

excede cantitatea care se scurge din cadă stocul de apă creşte. Şi invers, atunci când

robinetul este închis, stocul de apă scade deoarece cantitatea de apă ce se scurge este

superioară cantităţii de apă care intră în cadă.

În termenii conceptelor de stoc de capital, investiţie şi depreciere prezentate

prin referirea la autoturisme, putem gândi că apa din cadă reprezintă stocul de capital,

iar apa care intră în cadă şi cea care se scurge din cadă corespund investiţiei brute şi,

respectiv, deprecierii.

Diferenţa dintre cele două fluxuri de apă constituie investiţia netă, care poate fi

evident pozitivă sau negativă după cum nivelul apei creşte sau scade.

Presupunem în continuare că cineva vrea să menţină stocul de apă la un

anumit nivel. Dacă stocul existent excede stocul dorit se impune o acţiune corectivă

care să reducă fluxul de intrare. Invers, atunci când stocul existent este mai mic decât

cel dorit, acţiunea corectivă urmăreşte accelerarea fluxului de intrare.

Se observă astfel că stocul determină fluxul în sensul că acţiunile individuale

care ajustează fluxurile sunt declanşate de nivelul stocului. În analiza economică care

11

urmează, fluxurile (precum venitul naţional şi cheltuielile) vor fi determinate de

stocuri (precum oferta de monedă).

1.4. Fluxul circular al venitului şi producţiei

Fluxul circular al venitului şi producţiei reprezintă fluxul de bunuri şi

servicii dintre gospodării şi firme echilibrat de fluxul de plăţi efectuate în schimbul

acestora.

Pentru a înţelege în mod corect conceptele de output (produs) agregat, venit şi

cheltuială agregată putem recurge la prezentarea unei economii mult mai simplă decât

cea în care trăim. Treptat, prin introducerea unor ipoteze suplimentare, ne vom

apropia din ce în ce mai mult de modelul economiilor reale.

Presupunem o economie închisă, care nu are nici-un fel de relaţii cu exteriorul.

Mai precis, nici un agent economic din această economie nu vinde bunuri şi servicii în

străinătate şi nici nu achiziţionează bunuri şi servicii din afară. Exporturile şi

importurile lipsesc în consecinţă pentru această economie. De asemenea, nu există

relaţii de împrumut cu exteriorul.

O altă ipoteză de lucru constă la absenţa sectorului guvernamental. Aceasta

înseamnă lipsa impozitelor precum şi a cheltuielilor publice. Toate cheltuielile sunt

efectuate de menaje (M), în mod voluntar, pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii

de la firme (F).

Fluxul circular de bază

În cadrul economiei există două sectoare instituţionale: menajele şi firmele.

Presupunem că menajele posedă toţi factorii de producţie şi cumpără bunuri de

consum final.

În cazul firmelor, considerăm că acestea nu posedă nici un factor de

producţie, fiind nevoite să închirieze toţi factorii necesari producţiei de bunuri şi

servicii de la menaje. Toate costurile de producţie pot fi văzute drept plăţi pentru

achiziţionarea factorilor de producţie.

12

Pe de altă parte, presupunem că firmele vând integral bunurile şi serviciile

produse menajelor, iar profiturile obţinute din activităţile desfăşurate ajung tot la

menaje (proprietarii firmelor aparţin de fapt sectorului menaje).

Această economie poate fi vizualizată apelând la figura 1.1.

Figura 1.1 Fluxurile reale şi fluxurile monetare într-o economie simplificată

Venit (Y)

Factori de producţie

M F

Bunuri şi servicii

Cheltuieli de consum (C)

Între menaje şi firme există două tipuri de fluxuri: fluxuri reale şi fluxuri

monetare. Mai întâi, menajele furnizează firmelor factori de producţie, primind în

schimb un venit pentru serviciile furnizate.

Acest venit este cheltuit pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor necesare

furnizate de către firme. Fiecare flux real (de factori de producţie şi de bunuri şi

servicii) este însoţit de un flux monetar în sens opus (de venituri - Y şi de cheltuieli -

C).

În aceste condiţii, devine evident că într-o astfel de economie valoarea

venitului primit de menaje de la firme trebuie să fie egală cu valoarea cheltuielilor de

consum pe care le fac menajele.

În caz contrar, firmele ar înregistra fie câştiguri, fie pierderi care nu sunt

transferate menajelor, furnizoare în ultimă instanţă de factori de producţie.

Este, de asemenea, evident că valoarea bunurilor şi serviciilor produse de

firme, adică valoarea outputului acestora, este egală cu valoarea cheltuielilor

ocazionate de cumpărarea bunurilor şi serviciilor.

13

Altfel spus, există egalitatea:

Venit = Cheltuială = Valoare output

Acest exemplu privind o economie simplificată a permis evidenţierea egalităţii

dintre venit, cheltuială şi output.

Economiile menajelor

În lumea reală, menajele nu cheltuiesc întregul venit de care dispun pentru

consumul curent. O parte din venit este economisită şi destinată satisfacerii nevoilor

viitoare.

Dacă menajele, în urma serviciilor factorilor de producţie, obţin un anumit

venit, din care economisesc o parte, atunci cheltuielile de consum trebuie să fie

inferioare venitului.

Fluxul de cheltuieli de la menaje către firme, prezentat în figura 1.1 trebuie să

fie mai mic decât fluxul de venit primit de menaje de la firme. În aceste condiţii,

firmele încasează mai puţin decât cedează menajelor, ceea ce afectează egalitatea

anterioară.

Pentru a înţelege efectul introducerii economiilor menajelor asupra relaţiei

venit naţional, cheltuială şi output, considerăm existenţa a două tipuri de firme: firme

producătoare de bunuri de consum (FC) şi firme producătoare de bunuri de capital

(FK).

Putem considera că firmele notate cu FC produc, de exemplu, hrană,

îmbrăcăminte şi multe alte bunuri şi servicii pe care menajele le consumă în mod

obişnuit.

În schimb, producătorii notaţi cu FK realizează tehnologii, echipamente,

construcţii ceea ce constituie de fapt inputuri pentru procese de producţie viitoare.

Figura 1.2 evidenţiază fluxurile reale şi monetare care se produc între

diferitele tipuri de firme şi menaje.

Menajele oferă factori de producţie atât producătorilor de bunuri de consum

cât şi producătorilor de bunuri de capital.

14

Figura 1.2 Fluxurile reale şi fluxurile monetare într-o economie cu economisire şi

investiţie

Venit


Venit


M Fc Fk

Bunuri şi servicii Bunuri de capital

Cheltuieli de consum Cheltuieli de investiţii

Economii

Producătorii de bunuri de consum (FC) oferă bunuri de consum menajelor.

Producătorii de bunuri de capital oferă, la rândul lor, bunurile lor producătorilor de

bunuri de consum. Pentru moment, considerăm că nici producătorii de bunuri de

capital şi nici menajele nu cumpără bunuri de capital. Ulterior, vom renunţa la această

ipoteză.

Fluxurile reale din economie sunt constituite pe de o parte din servicii ale

factorilor care se derulează între menaje şi cele două categorii de producători iar, pe

de altă parte, din bunuri de capital, achiziţionate de producătorii de bunuri de consum,

şi de bunuri de consum, furnizate consumatorilor finali.

Fluxurile financiare sunt opuse ca sens fluxurilor de bunuri şi de factori de

producţie. Cele două tipuri de firme plătesc şi asigură venituri menajelor. Menajele

fac cheltuielile de consum care reprezintă fluxuri monetare pentru producătorii de

bunuri de consum.

Acest ultim tip de producători efectuează cheltuieli pentru investiţii,

achiziţionând bunuri de capital de la producătorii acestora. În plus, menajele

15

economisesc o parte din venitul lor. Aceste economii sunt prezentate ca un flux

dinspre menaje sau retrageri din fluxul circular.

Economiile menajelor nu reprezintă plăţi directe nici pentru bunuri de consum

şi nici pentru bunuri de capital şi din acest motiv nu apar pe figură ca un flux între

cele două sectoare instituţionale, ci pur şi simplu ca un flux dinspre menaje.

Pentru a face această reprezentare mai simplă ne putem imagina că cele două

tipuri de firme FC şi FK, formează de fapt o singură categorie, un sector agregat

denumit simplu firme (F).

Ca urmare, nu vor mai exista două fluxuri de venituri de la firme către menaje,

ci unul singur care reprezintă suma celor două fluxuri. În mod similar, în locul a două

fluxuri de servicii ale factorilor către firme există unul singur, privit ca sumă a

fluxurilor din figura 1.2.

Fluxul de cheltuieli ale menajelor pentru bunurile şi serviciile achiziţionate de

la firme este identic cu cel anterior. Prin agregarea tuturor firmelor din economie într-

un singur sector, fluxul de bunuri de capital de la un tip de firme la altul şi fluxul de

cheltuieli reprezentând investiţii pentru aceste bunuri dispar.

Figura 1.3 arată fluxul de cheltuieli pentru investiţii ca încasări nete ale

firmelor.

Figura 1.3 Fluxurile reale şi fluxurile monetare într-o economie simplificată cu

economisire şi investiţie

Venit (Y)


M F

Bunuri şi servicii

Economii Cheltuieli de consum (C) Investiţii

16

Figura 1.4 reproduce figura 1.3, însă prezintă doar fluxurile financiare,

excluzând fluxurile de factori de producţie şi pe cele de bunuri şi servicii.

Figura 1.4 Fluxurile monetare într-o economie cu economisire şi investiţie

Y

M F

C

S I

Se observă în această figură că firmele plătesc iar menajele obţin un venit (Y).

Menajele cheltuiesc pentru consum o parte din venit (C), iar o altă parte o

economisesc (S).

Deoarece economiile reprezintă un venit necheltuit, ele nu pot constitui

transferuri directe de resurse către firme. Pe baza încasărilor, firmele fac cheltuieli

pentru investiţii (I) în vederea achiziţionării de bunuri de capital menite să asigure

dezvoltarea viitoare. Investiţiile constituie injecţii în fluxul circular al venitului.

Economiile pe care menajele le realizează din venitul lor şi investiţiile pe care

firmele le fac pentru bunurile de capital sunt într-un anume sens legate între ele.

Pieţele de capital, pieţe pe care oamenii se împrumută, furnizează mecanismul care

asigură relaţionarea variabilelor economii şi investiţii.

Menajele îşi plasează economiile în tipuri diferite de active financiare, iar

firmele se împrumută într-o varietate de moduri de la menaje pentru a-şi susţine

activitatea investiţională.

Să privim din nou, pe baza figurii 1.4, conceptele de venit, output şi cheltuială

cuprinse în această reprezentare a economiei. Privind sectorul firme se observă trei

17

săgeţi, două conducând către acest sector şi una având drept punct de pornire acest

sector.

Ne reamintim că tot ceea ce firmele primesc urmează să fie folosit pentru plăţi.

Firmele nu posedă nimic, iar profiturile pe care ele le realizează ajung la menaje sub

formă de venit al factorilor.

În aceste condiţii, devine evident că veniturile obţinute de menaje de la firme

trebuie să fie egale cu cheltuielile efectuate de menaje pentru achiziţionarea bunurilor

de consum plus cheltuielile firmelor pentru bunurile de investiţii:

Y = C + I

În mod similar cu cazul firmelor, se observă în aceeaşi figură 1.4 trei săgeţi

pentru sectorul menaje, una către şi două săgeţi dinspre acest sector. Deoarece

menajele trebuie să dispună de veniturile lor, fie pentru consum fie pentru

economisire, este evident că suma dintre consum şi economii trebuie să fie egală cu

venitul menajelor:

Y = C + S

Penultima expresie spune că valoarea întregului venit trebuie să fie egală cu

cheltuiala la nivelul ansamblului economiei. Conceptul de cheltuială are acum o sferă

mai largă deoarece include atât cheltuiala pentru investiţie cât şi cheltuiala pentru

consum.

Valoarea outputului din economie este egală, aşa cum s-a menţionat anterior,

cu venitul sau cu cheltuiala. Pentru a înţelege acest lucru, tot ceea ce trebuie făcut este

de a recunoaşte că valoarea bunurilor şi serviciilor produse este egală cu valoarea

plasată asupra lor de cumpărătorii finali ai acestor bunuri şi servicii.

Această valoare este valoarea cheltuielilor de consum plus cheltuiala pentru

investiţie. Deci, venitul, cheltuiala şi outputul sunt iarăşi egale în această reprezentare

mai realistă a economiei.

Trebuie însă efectuată o distincţie clară între cheltuiala pentru bunuri finale,

plata factorilor de producţie şi cheltuiala pentru bunuri şi servicii intermediare. Să

înţelegem aceste diferenţe cu ajutorul unui exemplu.

Presupunem un student care decide să cumpere un baton de ciocolată de la

magazinul din incinta universităţii. Preţul acestuia este de 50 unităţi monetare. Un

baton de ciocolată este achiziţionat de la un vânzător en-gros pentru preţul de 40

unităţi monetare. La rândul său, angrosistul cumpără ciocolată de la producătorul său

pentru un preţ unitar de 36 unităţi monetare.

18

Producţia unei ciocolate ocazionează următoarele cheltuieli:

lapte – 2 unităţi monetare;

boabe de cacao – 4 unităţi monetare;

zahăr – 4 unităţi monetare;

electricitate - 6 unităţi monetare;

salarii plătite lucrătorilor - 14 unităţi monetare.

Profitul unitar este de 6 unităţi monetare şi este distribuit acţionarilor.

Cheltuiala totală în magazinul de ciocolată este 162 unităţi monetare (50 + 40 + 36 +

2 + 4 + 4 + 6 + 14 + 6). Din aceste 162 unităţi monetare doar 50 unităţi monetare

reprezintă cheltuiala pe bunuri şi servicii finale. Restul reprezintă cheltuiala pentru

bunuri şi servicii intermediare sau plata factorilor de producţie. Aceste cheltuieli sunt

prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1. Cheltuieli finale, cheltuieli intermediare şi veniturile factorilor

Tip cheltuieli /venituri Cheltuială pentru

bunurile şi

serviciile finale

Veniturile

factorilor

Cheltuială pentru

bunuri şi servicii

intermediare

Preţul de cumpărare ale unui

baton de ciocolată

Preţul de vânzare al

angrosistului

Preţul de vânzare al

producătorului

Venitul producătorului de

lapte


cacao


zahăr

Venitul producătorilor de

electricitate

Salariile producătorilor de

ciocolată

Profiturile producătorilor de

ciocolată

Profitul angrosistului

Profitul detailistului

50

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

2

4

4

6

14

6

4

10

-

40

36

-

-

-

-

-

-

-

-

Total 50 50

19

Prima coloană a acestui tabel surprinde valoarea cheltuielii (cheltuiala pentru

bunuri şi servicii finale) pentru un baton de ciocolată. În a doua coloană sunt

evidenţiate veniturile câştigate de toţi cei implicaţi în producerea ciocolatei. Ultima

coloană înregistrează doar tranzacţiile intermediare.

Din punctul de vedere al macroeconomiei, datele cuprinse în ultima coloană

sunt nerelevante. Ele apar datorită unor forme specifice a structurii industriale,

putându-se modifica odată cu aceasta.

De exemplu, dacă producătorul vinde direct detailistului batonul de ciocolată

pentru un preţ de 40 unităţi monetare, cheltuiala pentru bunuri şi servicii intermediare

s-ar putea diminua cu 36 unităţi monetare. Indiferent de această schimbare, cheltuiala

pentru bunuri şi servicii finale rămâne tot 50 unităţi monetare.

În mod asemănător şi veniturile ar rămâne tot 50 unităţi monetare. În schimb,

profitul angrosistului ar dispărea, fiind transferat, de exemplu, producătorului.

Calculul cheltuielilor pentru bunuri şi servicii intermediare precum şi pentru

bunuri şi servicii finale implică contabilitatea aceluiaşi lucru de două ori (sau chiar de

mai multe ori dacă există mai multe stadii intermediare) ceea ce este cunoscut drept

“dublă contabilitate”.

Cheltuielile guvernamentale şi impozitele

Considerăm acum o economie cu sector guvernamental. Figura 1.5 prezintă

acest tip de economie. Alături de cele două categorii de agenţi economici, menaje şi

firme, avem şi guvernul (GUV).

Figura 1.5 arată relaţia dintre menaje, firme şi guvern, surprinzând doar

fluxurile monetare. Prezenţa guvernului presupune evidenţierea a două noi fluxuri:

fluxul impozitelor (T) şi fluxul cheltuielilor guvernamentale pentru bunuri şi servicii

(G).

20

Fig. 1.5 Fluxurile monetare într-o economie cu economisire, investiţie şi sector

guvernamental

Y

M GUV F

T G

S C I

În cadrul acestui tip de economie, menajele primesc în continuare venituri (Y)

de la firme. Ele îşi folosesc aceste venituri fie cumpărând bunuri de consum (C), fie

plătind impozite (T), fie economisind (S).

Firmele, ca şi mai înainte, beneficiază de încasări de pe urma cheltuielilor de

consum ale menajelor (C) şi a cheltuielilor de investiţii (I), finanţate prin diverse

operaţii pe piaţa capitalurilor.

De asemenea, firmele realizează încasări din cheltuielile pentru bunuri şi

servicii efectuate de guvern (G). În schimb, guvernul primeşte impozite şi face o serie

de cheltuieli pentru bunuri şi servicii.

Se observă în figura 1.5 că firmele plătesc venituri (Y) şi primesc cheltuieli de

consum (C), cheltuiala guvernamentală (G) şi cheltuiala pentru investiţie (I).

Deoarece, în ultimă instanţă, firmele nu posedă factori de producţie, tot ceea ce ele

primesc ajunge la menaje. În consecinţă, obţinem relaţia următoare:

Y = C + I + G

În ceea ce priveşte menajele, care decid să-şi partajeze veniturile obţinute în

consum, economii şi impozite, obţinem:

Y = C + S + T

Şi în cadrul acestui tip de economie trebuie să avem cheltuiala totală egală cu

venitul. Însă noţiunea de cheltuială cuprinde acum cheltuielile pentru consum,

21

cheltuielile de investiţie ale firmelor precum şi cheltuielile guvernului pentru bunuri şi

servicii.

Trebuie menţionat faptul că anumite plăţi efectuate de guvern, precum

asigurarea pentru şomaj, nu reprezintă cheltuială guvernamentală pentru bunuri şi

servicii; ele reprezintă transferuri monetare de la guvern către menaje, fiind din acest

motiv denumite plăţi de transfer. Ne putem imagina aceste plăţi de transfer drept

impozite negative.

Iar plăţile totale sub forma impozitelor (T) pot fi privite drept impozite nete,

egale cu diferenţa dintre impozitele brute plătite de menaje şi transferurile nete de la

guvern către menaje.

Ca şi în cazul exemplelor anterioare cu o economie simplă, nu numai venitul şi

cheltuiala sunt egale ci şi outputul este egal cu fiecare dintre aceste mărimi.

Valoarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de menaje (C), firme (I) şi guvern

(G) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor produse în cadrul economiei sau

outputul economiei.

Deci, chiar în cadrul unei reprezentări mai complicate a economiei, egalitatea

venit, cheltuială şi output agregat se păstrează.

Restul lumii

Considerăm acum că agenţii economici realizează afaceri cu parteneri externi.

Figura 1.6 evidenţiază sectoarele instituţionale cunoscute la care se adaugă restul

lumii (R).

Fluxurilor monetare dintre menaje, firme şi guvern li se adaugă acum fluxurile

de acelaşi tip între economia internă şi exterior. Partea stângă a figurii 1.6 este

identică cu figura 1.5. Relaţiile cu exteriorul se concretizează în schimbul de bunuri şi

servicii, adică export (E) şi import (X).

Agenţii economici străini cumpără bunuri şi servicii din economia internă,

ceea ce generează un flux monetar dinspre exterior spre firmele din interiorul

economiei.

De asemenea, aceleaşi firme din interiorul economiei pot achiziţiona bunuri

din exterior, transferând bani în favoarea vânzătorilor acestor bunuri. Uneori, este

posibil ca unele menaje să importe direct bunuri şi servicii din străinătate. Deşi un

22

asemenea flux poate fi uşor figurat, pentru simplificarea analizei, considerăm absenţa

sa. Menajele cumpără bunuri sau servicii importate, achiziţionându-le de la firmele

interne.

Fig. 1.6 Fluxurile monetare într-o economie cu economisire, investiţie, sector

guvernamental şi tranzacţii cu restul lumii

Y E

M GUV F

R

T G

X

C

S I

Se observă în această figură că nu există nici-o schimbare la nivelul fluxurilor

către şi dinspre menaje. Se ştie că menajele consumă bunuri de consum, din care o

parte provin din producţia internă.

O parte din bunurile de consum sunt importate, fiind aduse de firmele care le

vând efectiv consumatorilor finali. Totuşi, această situaţie nu este evidenţiată direct în

conturile menajelor. Se cunoaşte doar faptul că venitul (Y) este egal cu consumul (C)

plus economiile (S) plus impozitele (T).

Aunci când privim firmele obţinem o imagine puţin diferită. Există două

fluxuri monetare referitoare la ceea ce fimele plătesc altor agenţi economici,

constituind ieşiri pentru firme, şi patru fluxuri tot monetare legate de ceea ce firmele

încasează de la alţi agenţi economici.

Firmele plătesc venituri menajelor (Y) dar plătesc şi agenţilor economici

externi pentru bunurile şi serviciile importate de la aceştia (X). În acelaşi timp,

23

firmele încasează de la agenţii economici externi contravaloarea exporturilor (E), de

la guvern (G) şi de la menaje (C) pentru bunurile şi serviciile furnizate.

Totodată există un flux net de fonduri către firme menit să asigure cheltuielile

de investiţii (I). Pornind de la toate aceste fluxuri obţinem următoarea relaţie:

Y = C + I + G + E - X

Partea dreaptă a acestei relaţii reprezintă cheltuielile totale nete pentru

outputul intern. În fapt, egalitatea dintre venit şi cheltuială se păstrează. Venitul

reprezintă fluxul monetar dinspre firme către menaje, fiind de fapt plăţi pentru

serviciile factorilor de producţie furnizaţi de menaje.

Cheltuiala totală este egală cu cheltuielile de consum ale menajelor (C),

valoarea achiziţiilor bunurilor de capital de către firme (I), cheltuielile guvernului

pentru bunuri şi servicii (G) şi valoarea netă a cheltuielilor străinilor pentru outputul

intern.

Prin valoarea netă înţelegem diferenţa dintre achiziţiile brute ale rezidenţilor

străini (exporturi) şi cheltuiala pentru bunuri provenite din exterior ale rezidenţilor

interni (importuri). De asemenea, valoarea outputului este egală cu venitul (sau cu

cheltuiala).

Pe baza egalităţii dintre venit şi cheltuială, pe de o parte, şi alocării venitului

de către menaje pentru consum, economii şi impozite, pe de altă parte, obţinem relaţia

următoare:

I + G + E = S + T + X

Aceeaşi relaţie poate fi rescrisă în modul următor:

(I – S) + (G – T) + (E – X) = 0

Primul termen al acestei relaţii, (I – S), reprezintă excedentul investiţiilor în

raport cu economiile pentru sectorul privat al economiei. Cel de al doilea termen, (G –

T), reprezintă deficitul bugetar.

Ultimul termen, (E – X), corespunde surplusului balanţei comerciale. Suma

celor trei termeni trebuie să fie întotdeauna nulă. Există modalităţi diferite de a

interpreta această egalitate.

24

De exemplu, dacă firmele investesc mai mult decât economisesc menajele

există două posibilităţi. Fie avem un deficit al balanţei comerciale (importurile sunt

superioare exporturilor), astfel încât bunuri de capital suplimentare să fie obţinute de

firme.

Fie cheltuiala guvernului este mai mică decât impozitele, astfel că guvernul

realizează unele economii ceea ce permite într-adevăr firmelor să acumuleze bunuri

de capital suplimentare.

O altă modalitate de realizare a egalităţii anterioare constă în a presupune că

guvernul cheltuieşte mai mult decât încasează sub formă de impozite.

În acest caz trebuie ca investiţiile să fie inferioare economiilor sau să existe

deficit al balanţei comerciale cu restul lumii, de natură să permită guvernului să

achiziţioneze resurse în exces în raport cu impozitele colectate.

NU UITA!

Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane (fizice şi/sau

juridice) care participă la viaţa economică, având funcţii bine determinate în cadrul

acesteia.

În cadrul unei economii pot fi întâlniţi agenţi economici rezidenţi şi

nerezidenţi. Agenţii economici rezidenţi cuprind persoanele fizice şi juridice care au o

legătură mai strânsă cu teritoriul economiei respective decât cu teritoriile altor

economii. Altfel spus, aceşti agenţi economici au centru de interes pe teritoriul ţării la

care ne raportăm. Ei desfăşoară operaţiuni economice (producţie, distribuţie,

finanţare, consum) în economia respectivă pentru o perioadă mai îndelungată (cel

puţin un an). Persoanele fizice şi juridice care nu sunt rezidente se numesc

nerezidente. Nerezidenţii sunt rezidenţi în alte economii.

Conform criteriului instituţional, agenţii economici se grupează în mai multe

sectoare instituţionale:

- Societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare. Aceste unităţi economice au ca

activitate principală producţia de bunuri şi servicii – exclusiv serviciile financiare –

destinate vânzării:

25

- Instituţii de credit. Mobilizează resursele băneşti temporar disponibile şi le

redistribuie, finanţând astfel economia.

- Instituţii de asigurări. Aceste instituţii asigură o plată în caz de realizare a

riscului, în schimbul primelor contractuale şi a cotizaţiilor voluntare care le sunt

vărsate.

- Administraţii publice. Acest sector cuprinde unităţi care prestează servicii

nemarfare pentru colectivitate şi redistribuie veniturile.

- Administraţii private. Acestea reprezintă organisme fără scop lucrativ care

furnizează unor grupuri speciale de menaje servicii marfare şi nemarfare.

- Menaje sau gospodării. Aici sunt incluse ansamblul persoanelor fizice aflate

în calitate de consumatori şi, eventual, în calitate de producători atunci când producţia

este organizată în cadrul întreprinderilor individuale.

- Străinătatea (restul lumii sau exteriorul). Acest sector sintetizează relaţiile

dintre unităţile rezidente şi cele nerezidente.

Operaţiunile pe care le efectuează agenţii economici se pot structura în trei

mari categorii: asupra bunurilor şi serviciilor, de repartiţie, financiare.

O variabilă macroeconomică de flux corespunde unui proces care apare

continuu şi este măsurat pentru o perioadă dată de timp.

Variabila de stoc măsoară o cantitate care există la un moment dat de timp.

Termeni cheie

- Agent economic

- Operaţiunile agenţilor economici

- Fluxuri şi stocuri

1.5. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚ II DE ÎNVĂȚARE

NR. 1

1. Ce sunt agenţii economici ? Cum se clasifică?

2. Ce sunt fluxurile şi stocurile? Exemplificaţi.

26

3. Care sunt operaţiunile agenţilor economici?

1.6. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 1

1. Sunt incluse în categoria administraț iilor private:

a) guvernele;

b) menajele;

c) societatile cu raspundere limitata;

d) partidele politice;

e) variantele c si d sunt corecte.

2. Nu sunt operaț iuni financiare:

a) realizarea de profituri;

b) emisiunea de monedă;

c) tranzacț iile la Bursa de Valori;

d) consumul de bunuri si servicii;

e) acordarea de credite.

3. Nu este activitate economică:

a) producț ia de medicamente;

b) producț ia de armament;

c) comerț ul stradal;

d) cumpărarea unei maș ini uzate;

e) toate activităț ile anterioare sunt activităț i economice.

4. Într-o economie de piaț ă sunt agenț i economici financiari:

a) băncile;

b) menajele;

c) societăț ile comerciale industriale;

d) partidele politice;

e) fundaț iile.

27

5. Distribuirea bunurilor economice intr-o economie de piata pura se realizeaza:

a) de către administraț ii;

b) de către un oficiu de protecț ie a consumatorilor;

c) prin asociaț iile patronale;

d) de către sectorul guvernamental;

e) în raport cu dorinț a ș i abilitatea cumpărătorilor de a plăti bunurile economice

mărfare oferite pe piaţă.

1.7. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚ II DE

ÎNVĂȚARE NR. 1

1. Capanu I., Wagner P., Secăreanu C., Statistică macroeconomică, Ed.

Economică, Bucureşti, 1997

2. Campbell M., Brue S., Economics, principles, problems and politics, McGraw

Hill, Inc, 1996

3. Ţigănescu I. E., Roman D. M., Macroeconomie, Ed. ASE, Bucureşti, 2002

28


BANII ŞI SISTEMUL BANCAR



Ce sunt banii şi care este rolul lor în economie

Ce sunt băncile şi care este rolul lor în cadrul economiei de piaţă

Care sunt componentele masei monetare şi care este conţinutul acestora

În ce constă acţiunea agenţilor bancari asupra ofertei de monedă

Cum se formează şi care sunt motivele cererii de monedă

Cum se realizează echilibrul pieţei monetare.

Timp de studiu individual estimat: 4 h


2.1. Moneda şi rolul său în economie

2.2. Sistemul bancar

2.3. Oferta de monedă

2.4. Cererea de monedă

2.5. Echilibrul pieţei monetare



2.8. Bibliografia specifică unităţii de ȋ nvăţare nr. 2

Moneda (banii) reprezintă un element cheie într-o economie de schimburi

monetare. Nimeni nu-şi poate imagina funcţionarea unei economii moderne în afara

existenţei banilor. Apariţia şi evoluţia banilor este strâns legată de dezvoltarea

producţiei şi a schimbului de bunuri.

29

Orice economie de piaţă se bazează pe existenţa unui sistem bancar care,

împreună cu alte instituţii, acţionează în vederea unei bune funcţionări a acesteia.

Gradul de dezvoltare a sistemului bancar exercită o influenţă covârşitoare asupra

aspectelor de natură economică şi sociale proprii fiecărei economii.

2.1. Moneda şi rolul său în economie

Moneda reprezintă ansamblul mijloacelor de plată utilizabile în mod direct

pentru reglarea tranzacţiilor pe diferite pieţe.

Ea reprezintă un activ general acceptat şi de utilitate pentru toţi agenţii

economici participanţi la schimb. Recunoaşterea generală şi utilizarea monedei în

tranzacţii este însă condiţionată de încrederea deţinătorilor în valoarea lor, încredere

care se manifestă în cadrul unui comunităţi, de regulă naţiunea. Unele instrumente

monetare pot fi folosite şi în afara frontierelor nu numai în interior, căpătând atribute

de monede internaţionale (valute liber convertibile).

Utilitatea banilor este indirectă, fiind legată de utilitatea bunurilor şi serviciilor

posibile de achiziţionat de pe piaţă.

Funcţiile atribuite banilor sunt în mod tradiţional trei:

intermediar al schimburilor

etalon al valorii

instrument de rezervă de valoare.

A. Banii - intermediar al schimburilor

Această funcţie este considerată drept cea mai importantă, fiind în fapt

raţiunea majoră a apariţiei şi utilizării banilor.

Într-o economie de subzistenţă, în care indivizii produc şi consumă doar

bunuri realizate de ei înşişi, banii se dovedesc de prisos. De asemenea, banii nu se

justifică nici în forma primară a schimbului, trocul.

30

În cadrul acestei forme bunurile se schimbă în mod direct între ele. Aceasta

presupune drept condiţie esenţială dubla coincidenţă de dorinţe, ceea ce astăzi nu

poate să apară decât cu totul întâmplător.

Un alt inconvenient al trocului îl reprezintă lipsa numitorului comun prin care

să se măsoare în mod unitar valorile tuturor bunurilor destinate schimbului.

Alte probleme evidente în cadrul schimburilor bazate pe troc sunt legate de

indivizibilitatea anumitor mărfuri, costurile de transport, şi costurile stocării

mărfurilor până la momentul derulării efective a tranzacţiilor.

Costurile tranzacţionale ridicate impuse de existenţa trocului menţin volumul

schimburilor la un nivel scăzut.

Specializarea producătorilor şi creşterea importanţei schimbului au determinat

în mod obiectiv apariţia şi evoluţia banilor începând cu banii marfă (pietrele preţioase,

praful de puşcă, tutunul, vitele etc.) până la forma modernă a banilor.

Astfel, trocul a fost disociat în două tranzacţii separate în timp şi spaţiu;

vânzarea (schimbul bunurilor contra bani) şi cumpărarea (schimbul banilor pe

bunuri).

Moneda înlătură trocul şi permite amplificarea considerabilă a schimburilor în

condiţii mult mai facile. Toate bunurile ajung să fie schimbate pe unul şi acelaşi bun,

care la rându-i, indiferent de loc şi timp, poate fi schimbat pe toate celelalte bunuri.

În economiile moderne, capabile să producă un număr impresionant de bunuri,

banii reprezintă un mijloc de schimb general, acceptat ca mijloc de plată atât pentru

bunuri cât şi pentru serviciile factorilor de producţie.

Atunci când însă banii nu-şi mai pot îndeplini corespunzător rolul de mijloc de

schimb, de exemplu în condiţii de hiperinflaţie, se revine parţial la practica trocului.

B. Banii - etalon al valorii

Banii reprezintă o unitate de măsură folosită pentru aprecierea şi compararea

valorii bunurilor, serviciilor şi activelor indiferent de natura lor. Valoarea bunurilor se

exprimă prin preţ, iar acesta la rândul său în termeni monetari.

Folosirea monedei ca etalon de măsură asigură dezvoltarea schimburilor

datorită mai multor motive, printre care şi cel al unei economii considerabile de

informaţie.

31

Pentru a înţelege acest lucru este suficient să ne imaginăm o economie în care

se tranzacţionează 100 de bunuri diferte.

Într-o economie cu monedă există doar 100 de preţuri, în timp ce într-o

economie fără monedă fiecare bun trebuie exprimat în raport de toate celelalte 99. De

unde rezultă un număr impresionant de preţuri, greu de evidenţiat şi, mai ales, foarte

greu de utilizat în practica schimburilor.

Prin aducerea la un numitor comun a valorii unor bunuri eterogene devine

posibilă şi însumarea acestora. În consecinţă, averea unui individ sau activele unei

firme pot fi exprimate în termeni monetari.

Aceeaşi posibilitate o oferă banii şi la nivel macroeconomic, exprimând, de

exemplu în cazul indicatorilor sintetici, valoarea creată de ansamblul agenţilor

economici într-o perioadă dată de timp.

Totuşi, utilizarea preţurilor comportă unele dificultăţi legate mai ales de

posibilitatea distorsionării lor de către monopoluri sau ignorarea externalităţilor.

C. Banii - instrument de rezervă de valoare

Banii reprezintă un mijloc mult mai comod de păstrare a puterii de

cumpărare comparativ cu alte active. Agenţii economici dispun astfel de

posibilitatea utilizării în timp a rezultatelor activităţii lor. O parte din venitul lor

va fi folosit pentru satisfacerea nevoilor imediate, în timp ce o altă parte este

economisită (de fapt, un consum diferit) permiţând efectuarea de cheltuieli în

viitor.

Pentru a fi însă un mijloc corespunzător de rezervă de valoare, valoarea

banilor trebuie să fie relativ stabilă.

În aceste condiţii, cel care economiseşte va regăsi în viitor valoarea bunurilor

şi serviciilor al căror consum îl sacrifică în prezent, iar cel care împrumută nu va

rambursa în viitor o valoare superioară celei obţinută, de asemenea, în prezent.

În realitate, valoarea banilor fluctuează în timp. Din acest motiv banii

reprezintă instrumentul de conservare cel mai bun pe termen scurt, în timp ce pe

termen lung alte active îndeplinesc mai bine acest rol.

32

2.2. Sistemul bancar

Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloace de plată şi

acordă credite agenţilor economici solicitanţi asigurând funcţionarea echilibrată a

economiei.

Prin mobilizarea, transferul şi repartizarea disponibilităţilor financiare băncile

asigură legătura dintre unităţile economice, aflate în căutare de fonduri şi cele care

dispun de fonduri şi urmăresc realizarea unor plasamente rentabile.

Băncile au o istorie îndelungată. Momentul premergător apariţiei lor l-a

reprezentat separarea zarafilor din rândul negustorilor ale căror prime

îndeletniciri erau schimbul monedelor şi păstrarea disponibilităţilor băneşti.

Aceste disponibilităţi aveau să constituie ulterior sursă pentru credit, ceea ce a

făcut din zarafi primii bancheri.

Primele bănci au apărut în secolul 16, la Veneţia, Genova şi Milano, în strânsă

legătură cu dezvoltarea producţiei şi a comerţului.

Forma modernă de organizare şi funcţionare bancară a fost însă întruchipată

de Banca din Amsterdam (1609) şi Banca Angliei (1694). În tot acest timp, locul şi

rolul băncilor în economie a crescut în mod continuu, condiţionând întreaga viaţă

economică şi progresul acesteia.

Funcţiile îndeplinite de sistemul bancar sunt, în principal, următoarele:

(1) Atragerea de disponibilităţi monetare, temporar disponibile de la diferiţi

agenţi economici. Întreprinzătorii, diferitele instituţii şi societăţi, populaţia şi statul

apelează la bănci în vederea păstrării capitalurilor şi veniturilor, primind în schimb

dobândă.

(2) Acordarea de credite agenţilor economici, la solicitarea acestora, în

vederea completării capitalurilor proprii. În acest mod, băncile selectează riscurile,

creditând doar agenţi economici solvabili şi doar proiecte viabile. Sumele acordate

drept credite au ca surse capitalul proriu al băncilor precum şi soldul activ între

depunerile şi solicitările de restituire ale clienţilor.

33

(3) Gestionarea conturilor deponenţilor.

(4) Organizarea înfiinţării de societăţi comerciale şi operaţiuni cu titlurile

de valoare.

(5) Crearea de instrumente financiare proprii şi efectuarea de tranzacţii

cu asemenea instrumente.

(6) Vânzări – cumpărări de valută şi alte operaţiuni valutare.

Din punct de vedere al formei de proprietate băncile sunt private, publice şi

mixte, desfăşurându-şi activitatea pe baze lucrative. Ele pretind şi încasează dobândă,

primesc comisioane pentru serviciile prestate, plătind în schimb clienţilor creditori

dobândă. Diferenţa între rata dobânzii percepută şi acordată de bănci reprezintă

premisa obţinerii profitului bancar.

În ciuda diversităţii sistemului bancar, literatura economică distinge patru

tipuri de bănci:

bănci de emisiune

bănci de depozit

bănci de afaceri

bănci specializate.

Această structurare corespunde specificităţii componentelor sistemului bancar,

deşi în prezent se manifestă o tendinţă de universalizare a funcţiilor îndeplinite de

acestea. Din acest motiv, frecvent utilizată este clasificarea băncilor în bănci de

emisiune şi bănci comerciale.

A. Banca de emisiune

Prin funcţiile îndeplinite şi relaţiile complexe cu celelalte bănci, din interior

sau exterior, banca de emisiune sau banca centrală are un rol major în economie.

34

Atribuţia sa principală este de a asigura stabilitatea monetară şi de a veghea la

compatibilitatea acesteia cu expansiunea economică.

Banca Centrală reprezintă instituţia unică de emisiune, deţinând monopolul

punerii în circulaţie a biletelor de bancă, bancnote şi moneda divizionară. Iniţial,

biletul de bancă reprezenta o creanţă a deţinătorului asupra unui activ existent în

depozitele băncii emitente.

În prezent, emisiunea bancnotelor este independentă de activul băncii centrale

însă în concordanţă cu nevoile de lichiditate ale economiei şi cu obiectivele de

politică monetară şi bugetară ale ţării.

Este ştiut faptul că o insuficienţă a emisiunii provoacă un risc deflaţionist, în

timp ce excesul emisiunii generează risc inflaţionist.

Rolul băncii centrale de instituţie de emisiune s-a diminuat în timp ca urmare a

amplificării circulaţiei banilor de cont.

Prin constituirea depozitelor şi acordarea de credite celorlalte bănci banca

centrală este recunoscută drept bancă a băncilor. Ea deţine majoritatea rezervelor

băncilor comerciale şi organizează plăţile prin compensaţie între bănci.

Banca centrală conlucrează cu Trezoreria acordându-i, în cazuri bine

justificate, creditele solicitate. Totodată, banca centrală autorizează înfiinţarea şi

funcţionarea unei bănci în cadrul teritoriului naţional şi asigură supervizarea

sistemului bancar în general, prevenind evenimente care l-ar putea deregla.

Banca centrală joacă, de asemenea, rolul de corespondent cu celelalte bănci

din străinătate cu care îşi corelează politica monetară, de credit şi valutară.

Funcţiile şi atribuţiile băncii centrale îi sunt conferite prin sistemul legislativ,

ceea ce face din banca centrală un instrument al statului.

B. Băncile de depozit

Băncile de depozit sau comerciale reprezintă intermediari financiari,

organizate sub forma societăţilor comerciale şi a căror funcţionare este autorizată de

banca centrală. Ele îşi procură mijloacele financiare prin depuneri la vedere sau pe

termen, oricât de mici şi de numeroase ar fi acestea.

Principala funcţie a băncilor de depozit rezidă în constituirea de depozite şi

acordarea de credite agenţilor economici, persoane fizice şi/sau juridice. Activitatea

35

lor este însă mult mai diversificată, cuprinzând şi operaţii de scontare, subscriere de

bonuri de Tezaur, operaţii de bursă, viramente etc.

C. Băncile de afaceri

Băncile de afaceri au un rol tot mai însemnat în economiile moderne unde

nevoile de capitaluri sunt, în general, ridicate. Ele investesc capitalul propriu, acordă

credite pe termen lung întreprinderilor existente sau în formare şi finanţează proiecte

de investiţii. De asemenea, băncile de afaceri se implică tot mai mult în procesele de

achiziţii şi fuziuni ca formă principală de realizare a concentrării şi centralizării

economice.

D. Băncile specializate

Băncile specializate includ o reţea extinsă de instituţii de credit, cu o gamă

largă de diferenţieri şi cu statute diferite de la ţară la ţară. Aceste bănci acordă credite

speciale, uneori în condiţii preferenţiale, unor activităţi distincte. În această categorie

de bănci sunt cuprinse: casele de credit agricol (acordă credite pe termen scurt, mediu

şi lung în agricultură), creditul financiar (credit ipotecar pe termen lung particularilor

şi împrumuturi colectivităţilor publice locale; bănci populare (creditează întreprinderi

mici cu caracter comercial sau industrial), bănci de comerţ exterior (susţin agenţii

economici care desfăşoară relaţii cu străinătatea).

În cadrul sistemului financiar-bancar un loc important îl ocupă şi societăţile de

asigurări. În schimbul unei prime de asigurare ele garantează despăgubirea în caz de

producere a riscului. De asemenea, ele pot acorda credite sau investi.

2.3. Oferta de monedă

Masa monetară şi structura ei

Rolul activ pe care îl joacă moneda de economie presupune mai întâi

cunoaşterea şi definirea masei monetare şi a componentelor sale.

36

Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de

lichiditate, existente la un moment dat într-o economie.

Masa monetară reprezintă o mărime eterogenă, în structura ei regăsindu-se

următoarele active, conform opiniei majorităţii monetariştilor:

numerarul

banii de cont

depozitele la termen

alte active.

Primele două componente reprezintă disponibilităţile băneşti propriu-zise, în

timp ce ultimele constituie disponibilităţi semimonetare. Acestea pot îndeplini funcţii

monetare având însă un grad de lichiditate mai scăzut şi presupunând cel puţin

consum de timp.

A. Numerarul

Numerarul reprezintă activele caracterizate prin lichiditate perfectă. Acest

instrument monetar se poate converti rapid în bunuri şi servicii sau stinge imediat o

datorie.

B. Banii de cont

Banii de cont se referă la disponibilităţile în conturi curente sau la vedere,

având acelaşi grad de lichiditate şi funcţiuni cu activul anterior. Titularul unui astfel

de cont se poate folosi de suma respectivă la dorinţă prin utilizarea cecurilor în

vederea facilitării diverselor tranzacţii comerciale sau financiare. Modalitatea plăţii

prin cecuri este larg utilizată în tranzacţiile dintre agenţii economici din ţările

dezvoltate. Plata salariilor, a bunurilor achiziţionate sau a serviciilor prestate se

realizează prin utilizarea cecurilor sau, mai recent, prin utilizarea cărţilor de credit.

Operaţiile se efectuează într-un timp scurt, în condiţii de siguranţă şi cu costuri extrem

de reduse.

Numerarul se poate transforma cu uşurinţă în conturi la vedere, după cum şi

acestea pot deveni numerar.

37

C. Depozitele la termen

Depozitele la termen precum şi cele în vederea economisirii sunt de

asemenea incluse în structura masei monetare, având trăsături şi funcţii asemănătoare

monedei. Spre deosebire de primele componente ale masei monetare, gradul de

lichiditate este mai scăzut în cazul depozitelor la termen. Retragerea disponibilităţilor

pentru efectuarea plăţilor nu se poate realiza în orice moment, ci după un preaviz

adresat băncii.

Depozitele la termen se constituie în plasamente la bănci, case de economii şi

alte instituţii financiare. În ultimul timp, se constată o dinamică accentuată a acestora

comparativ cu cele la vedere, motivul reprezentându-l obţinerea unei dobânzi

superioare. Cu cât diferenţa între dobânda pentru un cont de depozit la termen şi cea

pentru contul curent este mai mare, cu atât costul de oportunitate corespunzător

dorinţei pentru lichiditate creşte. Iar o creştere a dobânzii va determina restrângerea

numerarului sau a contului curent şi va extinde quasi-moneda.

D. Alte active

Diferitele titluri aflate în circulaţie pe piaţa financiar-monetară completează

structura masei monetare. În funcţie de durata plasamentului se pot identifica active

pe termen scurt, precum cambiile, biletele la ordin, biletele de trezorerie şi pe termen

lung, în general reprezentate de acţiuni şi obligaţiuni. Activele pe termen scurt se

bucură de un grad de lichiditate mai ridicat în comparaţie cu cele pe termen lung.

Produsele pieţei financiar-monetare sunt supuse unui proces continuu de

inovare. Noile instrumente, în măsura în care pot substitui moneda propriu-zisă

(moneda efectivă şi de cont), extind sfera de cuprindere a masei monetare.

Agregatele monetare

Analiza detaliată a masei monetare presupune recurgerea la agregatele

monetare.

Agregatul monetar reprezintă o parte constitutivă a masei monetare

(disponibilităţi monetare şi semimonetare), parte autonomizată prin funcţiile ei

specifice, prin agenţii economici specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de

38

plată, prin instituţiile financiar-bancare care le pun în circulaţie, prin fluxurile reale pe

care le mijlocesc.

Agregatul monetar reprezintă un instrument util politicii monetare, motiv

pentru care selectarea agregatelor monetare trebuie să ofere răspunsuri asupra

caracterului politicii monetare şi efectului acesteia în economia reală.

Numărul şi structura agregatelor monetare diferă în general de la ţară la ţară,

în funcţie de etapa de dezvoltare şi evoluţia economică specifică, de stadiul pieţei

financiare sau de cerinţele imediate sau de perspectivă ale practicii monetare.

În acest sens există modele diverse promovate de diferite şcoli. Şcoala

americană, considerată modernă, se distinge de cea franceză, cu o tradiţie îndelungată

în domeniu, şi fiecare de cea austriacă, germană sau italiană. În SUA se operează cu 6

agregate, în Franţa cu 4 agregate iar în Anglia cu 7.

Agregatele monetare pot fi definite prin integrarea succesivă a produselor

monetare create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor financiari sau nefinanciari. În

funcţie de acest criteriu s-au construit agregatele monetare simbolizate cu M1, M2,

M3 şi L.

Primul agregat monetar - M1, reprezintă masa monetară în sens restrâns. El

grupează în structura sa numerarul, bancnote şi moneda divizionară, şi banii de cont

din disponibilităţile în conturi la vedere şi în alte categorii de conturi deschise la

băncile comerciale şi la asimilatele acestora şi asupra cărora pot fi trase cecuri.

Reprezentând partea cea mai activă a masei monetare sau lichiditatea primară, aceste

componente răspund întru totul conţinutului monedei şi facilităţilor sale.

Stingerea datoriilor şi mijlocirea tranzacţiilor se face în acest caz fără consum

de timp şi fără riscul diminuării activelor deţinătorului. Agregatul monetar M1 se

caracterizează printr-un grad înalt de flexibilitate, fiind afectat direct şi rapid de

evoluţiile din economie. Banii în sens restrâns pot fi transformaţi fără costuri

tranzacţionale suplimentare în quasi-bani.

Cel de al doilea agregat monetar - M2, reprezintă masa monetară în sens larg.

El cuprinde în plus faţă de M1 ansamblul plasamentelor la termen şi în vederea

economisirii posibil de transformat în lichidităţi prin emisiunea de cecuri cu preaviz.

Această parte reprezintă lichiditatea secundară sau quasi-moneda.

Disponibilităţile monetare astfel incluse în M2 aparţin agenţilor rezidenţi non-

bancari şi sunt gestionate de instituţiile financiare.

39

Al treilea agregat monetar - M3, cuprinde pe lângă componentele lui M2

active cu un grad mai redus de lichiditate precum certificate de depozit, bonuri de

casă, conturi de economii pe termen mediu şi alte titluri emise de agenţii economici

pe piaţa financiar-monetară.

Ultimul agregat monetar - L, include în plus faţă de M3 titluri emise pe termen

mediu şi lung cu caracter negociabil şi posibil de transformat în lichidităţi.

În România structura masei monetare poartă amprenta procesului tranziţiei la

economia de piaţă. Agregatele monetare întâlnite sunt M1 şi M2 cuprinzând moneda

efectivă şi quasi-moneda. În M1 sunt cuprinse, aşa cum s-a văzut, numerarul şi

depozitele la vedere ale firmelor, operabile prin cecuri.

Quasi-banii includ, potrivit definiţiei Băncii Naţionale a României,

următoarele: economiile populaţiei (la CEC sau la bănci), depozitele la termen ale

agenţilor economici (inclusiv certificatele de depozit), depozitele condiţionate ale

agenţilor economici (acreditive, depozite pentru investiţii etc.), conturile în valută ale

rezidenţilor (persoane fizice şi juridice).

Ponderea numerarului în cadrul masei monetare este de aproximativ 20%,

tendinţa fiind de scădere pe măsură ce se vor introduce în practica curentă instrumente

de decontare fără numerar (cecuri, cărţi de credit şi de debit).

În schimb, quasi-banii reprezentau la jumătatea anului 1994 57% în totalul

masei monetare, marcând o creştere comparativ cu anii anteriori. În economiile

caracterizate printr-o inflaţie accentuată acest fapt este apreciat drept pozitiv,

atenuându-se astfel un factor de presiune inflaţionistă.

Existenţa mai multor măsuri pentru masa monetară confirmă ambiguitatea

termenului de "ofertă de monedă". În plus, deciziile agenţilor economici afectează

mărimea agregatelor monetare.

De exemplu, decizia de transformare a depozitelor la termen în depozite la

vedere va determina creşterea primului agregat monetar în timp ce următoarele vor

rămâne nemodificate.

În adoptarea măsurilor de politică monetară, banca centrală are nevoie nu doar

de o imagine globală asupra masei monetare ci şi de una detaliată. Una dintre cele mai

importante componente ale masei monetare şi care înregistrează o dinamică

accentuată o reprezintă depozitele bancare.

Controlul ofertei de monedă, de care responsabilă este banca centrală,

presupune supervizarea activităţii celorlalte bănci în procesul creaţiei monetare.

40

Creaţia monetară

În asigurarea ofertei de monedă sunt implicaţi trei categorii de agenţi

monetari: băncile comerciale, banca centrală şi Trezoreria. Mijloacele de plată puse la

dispoziţia agenţilor economici se prezintă sub forma creanţelor asupra intermediarilor

monetari, reprezentând contrapartidele masei monetare.

Creaţia monetară constituie un proces continuu de asigurare cu lichidităţi a

economiei, ceea ce imprimă o tendinţă ascendentă masei monetare şi o schimbare a

structurii sale.

Creaţia monetară constă în transformarea creanţelor asupra agenţilor nebancari

în mijloace de plată imediat utilizabile pentru efectuarea plăţilor.

A. Creaţia de monedă prin băncile comerciale

Băncile comerciale pot crea monedă la solicitările agenţilor economici privind

completarea capitalurilor proprii.

Pentru a răspunde cerinţelor formulate de întreprinderi, de persoane fizice sau

de Trezorerie, banca achiziţionează trei tipuri de active:

(1) Creanţe asupra întreprinderilor şi particularilor. Prin operaţiunea de

scontare băncile comerciale cumpără active financiare pe termen scurt precum cambii

şi bilete la ordin. Acestea îşi au originea într-o operaţiune de vînzare anterioară şi

exprimă creanţa deţinătorului asupra unei terţe persoane fizice sau juridice. Astfel,

băncile comerciale pun în circulaţie mijloace de plată suplimentare în schimbul unei

creanţe asupra agenţilor economici interni.

(2) Creanţe asupra străinătăţii. Banca comercială achiziţionează devize

străine de la un client exportator. Aceste devize nu reprezintă monedă pe teritoriul

unei ţări, ci o creanţă asupra unei ţări străine. La cererea deţinătorului, devizele străine

sunt convertite de către băncile comerciale în moneda naţională, punându-se de fapt în

circulaţie mijloace de plată suplimentare în schimbul unei creanţe asupra altui stat.

(3) Creanţe asupra Trezoreriei. Statul se confruntă frecvent cu insuficienţa

resurselor bugetare, motiv pentru care în vederea finanţării deficitului sunt emise

41

bonuri de tezaur. Achiziţia acestor active se face fie la iniţiativa Trezoreriei, în cazul

subscrierii de către bancă a bonurilor de tezaur, fie la iniţiativa clienţilor care doresc

scontarea acestor titluri.

În fiecare din aceste cazuri, băncile comerciale creează monedă printr-un

simplu înscris în contul vânzătorului. Este vorba în fapt de monetizarea unor active

monetare. Valoarea acestor active figurează în activul bilanţului băncii, iar valoarea

monedei create la pasiv.

Mecanismul descris se poate derula şi în sens invers. În acest caz nu se va mai

vorbi de procesul creaţiei monetare ci de cel al distrugerii monetare. Cantitatea de

monedă se va reduce atunci când băncile comerciale recuperează la scadenţă valoarea

activelor aflate în portofoliu.

În practică, procesul creaţiei monetare domină pe cel de distrugere monetară

astfel încât masa monetară creşte.

Acordarea de credite are drept premiză existenţa de lichidităţi la bancă, fiind

deci determinată de mărimea depozitelor. Creditele astfel obţinute de agenţii

economici vor fi utilizate, în cea mai mare parte, pentru plăţi cu ajutorul cecurilor, în

favoarea altor agenţi economici.

Banca beneficiarului care va primi aceste sume în depozit va dispune de

posibilităţi suplimentare de creditare. Creditul iniţial se află deci la originea de noi

credite confirmând astfel maxima engleză după care "împrumuturile produc depozite"

(loans make deposits).

Dacă sistemul bancar ar fi alcătuit dintr-o singură bancă, nu s-ar ridica

probleme de lichiditate. S-ar opera doar cu moneda scripturală a respectivei bănci,

existând certitudinea transformării creditelor acordate în depozite aflate la această

bancă.

În realitate, sistemul monetar comportă existenţa unui număr mare de bănci.

Într-un sistem complex apar astfel probleme de comunicare interbancare, ceea ce

reclamă un mecanism general de compensare în funcţionarea căruia intervine şi banca

centrală.

Creaţia de monedă prin intermediul băncilor comerciale se analizează cu

ajutorul teoriei multiplicatorului creditului.

Presupunem că rezervele de lichidităţi ale unei bănci comerciale în moneda

centrală sunt excedentare la un moment dat. Într-o astfel de situaţie banca are la

dispoziţie două posibilităţi.

42

Fie să păstreze aceste rezerve fără a obţine astfel nici-un venit suplimentar, fie

să suplimenteze creditele acordate ceea ce i-ar aduce dobândă, deci un venit

suplimentar. Vom privilegia în continuare această a doua alternativă.

Acordarea creditelor se va face însă în limita permisă de rata rezervelor

obligatorii (minime). Aceasta acţionează în sensul reducerii posibilităţilor de

multiplicare a creditului, fiecare depozit fiind diminuat prin cedare parţială băncii de

emisiune.

Noile credite vor creşte sumele în conturile beneficiarilor şi mai departe ale

celor în favoarea cărora se fac plăţile. Ele vor ajunge sub formă de depozite la alte

bănci (sau aceeaşi bancă) care vor proceda în mod analog. Masa monetară va spori

astfel în "unde" succesive însă din ce în ce mai lent datorită rezervelor obligatorii.

Pentru ilustrarea procesului de multiplicare al creditului vom folosi un

exemplu. Rata rezervelor minime va fi de 25%, iar depozitul iniţial de 5000 unităţi

monetare. Pentru simplificare vom considera că nu se fac plăţi în numerar.

Suma maximă pe care banca o poate acorda sub formă de credit va fi doar de

3750 unităţi monetare (5000 - 5000 x 0,25). Această sumă în urma achitării unei plăţi

de către beneficiarul creditului poate ajunge la o altă bancă.

Aceasta acordă un credit în baza acestui depozit nu mai mare de 2812,50

unităţi monetare. Procesul poate continua însă dimensiunea creditelor ulterioare este

din ce în ce mai mică, aşa cum se observă în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1. Procesul de multiplicare a creditului

Banca Depozite noi Credite noi Rezerve

A 5000 3750 1250

B 3750 2812,5 937,5

C 2812,5 2109,4 703,1

D 2109,4 1582,05 527,4

X 20000 15000 5000

Procesul se va încheia când întreg depozitul iniţial (5000) se mobilizează la

banca de emisiune sub forma rezervelor, totalitatea creditelor acordate fiind numai

creaţia băncilor comerciale.

43

Suma totală a depozitelor se poate deduce făcând apel la logica matematică

elementară:

M 5000 3750 2812,5 ...

sau

M 5000

n

50003

45000

3

45000

3

4

2

....

Restrângând expresia se obţine:

Dacă rata rezervelor obligatorii este r, rezultă că multiplicatorul creditului este

K = 1/r, adică inversul ratei rezervelor obligatorii. În exemplul de faţă, multiplicatorul

este 4, iar creşterea masei monetare este de 15000 u.m.

În cazul în care noile depozite nu vor atinge nivelul de 20000 unităţi monetare

înseamnă că în sistemul bancar există exces peste rezervele necesare, ceea ce permite

continuarea procesului.

Mecanismul creaţiei monetare presupune în primul rând existenţa în sistemul

bancar a lichidităţilor necesare susţinerii creditului. Acestea vor fi determinate printre

altele de preferinţa pentru numerar a publicului şi de politica băncii centrale.

În al doilea rând, este necesară o anumită cerere pentru creditare. Este posibil ca

cererea de creditare să fie mai redusă în raport de posibilităţile băncilor. Băncile pot

stimula cererea de credite prin reducerea ratei dobânzii, deci a costului creditului.

Această decizie ar duce însă şi la o diminuare a ratei dobânzii plătită deponenţilor.

Este puţin probabil ca o bancă să recurgă în mod unilateral la această măsură.

Dacă celelalte bănci menţin ratele dobânzilor se poate produce un flux de lichidităţi

către acestea, lipsind prima bancă de posibilitatea majorării creditelor.

Modificarea ratelor rezervelor necesare (obligatorii) poate asigura expansiunea

masei monetare într-o măsură mai mare sau mai mică.

În anumite circumstanţe, când se anticipează retrageri mai ample (de exemplu,

în preajma sărbătorilor) băncile pot proceda la creşterea ratelor rezervelor, reducând

în acelaşi timp şi posibilitatea de creditare. Variaţia cotelor rezervelor obligatorii

reprezintă totodată şi un instrument de politică monetară.

44

Exemplul anterior prezentat a avut ca premisă circulaţia doar a monedei

scripturale. Este însă mult mai realist a lua înconsiderare şi prezenţa numerarului.

Titularii de credite pot solicita băncii creditoare ca o parte din disponibilităţi să

îmbrace forma de numerar.

Se produc astfel scurgeri din circuitul banilor scripturali. În acest caz mărimea

depozitelor în funcţie de care se acordă creditele se diminuează şi odată cu ele

proporţiile multiplicării.

B. Creaţia de monedă prin banca centrală

Creaţia de monedă prin banca centrală are un mecanism asemănător cu cel al

oricărui intermediar financiar. Banca centrală achiziţionează active nonmonetare şi

emite monedă, de fapt o creanţă asupra sieşi. Această emisiune se realizează în

legătură cu aceleaşi tipuri de creanţă întâlnite în cazul băncilor comerciale: creanţe

asupra Trezoreriei, creanţe asupra economiei şi creanţe asupra străinătăţii.

(1) Creanţe asupra Trezoreriei. Emisiunea de monedă în favoarea

Trezoreriei deţine ponderea în cele mai multe cazuri. Trezoreria se confruntă adeseori

cu insuficienţa resurselor datorită decalajului în timp între cheltuielile efectuate, cu

caracter continuu şi încasarea veniturilor, cu caracter intermitent. Achiziţionarea

bonurilor de tezaur, apare ca un împrumut indirect acordat Trezoreriei.

(2) Creanţe asupra străinătăţii. Agenţii economici naţionali care desfăşoară

relaţii de schimb cu străinătatea intră în posesia devizelor străine, exprimând putere de

cumpărare în exterior. În măsura în care aceştia au nevoie de moneda centrală, ei

cedează devizele unei bănci comerciale. Banca comercială la rândul său poate să le

cedeze Băncii centrale, asigurându-se în acest mod şi creşterea rezervei valutare a

ţării. Banca centrală realizează monetizarea acestor devize, oferind în schimb propria

monedă şi sporind pe această bază masa monetară.

Procesul se derulează în sens invers când banca centrală va ceda devize străine

contra activelor monetare naţionale. În contextul amplificării relaţiilor economice

externe sporeşte rolul băncii centrale în creaţia de monedă pe baza achiziţionării

acestor devize.

45

(3) Creanţe asupra economiei. Dacă banca centrală nu acordă decât foarte rar

în mod direct un credit, în schimb preia prin operaţiunea de rescontare creditele

acordate de băncile comerciale, mobilizând titluri reprezentând aceste credite

(cambii).

C. Creaţia monetară prin intermediul Trezoreriei.

Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin intermediul

băncilor comerciale şi prin banca centrală. Atunci când nu dispune de sumele

necesare efectuării plăţilor se poate folosi de propria monedă, deoarece potrivit legii

are funcţii bancare.

Astfel, o creanţă asupra statului se monetizează, devenind monedă scripturală,

fără ca în conturile Trezoreriei să fi existat acoperirea necesară. Aportul Trezoreriei la

creaţia de monedă este însă redus comparativ cu creaţia monetară datorată băncii

centrale sau băncilor comerciale.

Oferta de monedă şi rata dobânzii

Teoriile monetare consideră în general oferta de monedă independentă de rata

dobânzii. Cum oferta de monedă este determinată, aşa cum s-a văzut prin acţiunea

sectorului bancar (autorităţile monetare controlează direct stocul de bani al

economiei), curba ofertei de monedă în funcţie de rata dobânzii apare sub forma unei

perpendiculare pe abscisă (figura 2.1a).

Modelele keynesiste consideră totuşi că rata dobânzii exercită o influenţă

direct proporţională asupra ofertei de monedă, fără ca aceasta să reprezinte

determinantul major al ofertei de monedă.

Din acest motiv, curba ofertei de monedă este pozitiv înclinată în raport cu

rata dobânzii (figura 2.1b).

46

Fig. 2.1 Oferta de monedă şi rata dobânzii

Rata Oferta Rata Oferta

dobânzii de moneda dobânzii de moneda

0 Cantitatea oferită 0 Cantitatea oferită

de monedă de monedă

a) Independentă de rata dobânzii b) Dependentă de rata dobânzii

Raţiunile unei relaţii directe între oferta de monedă şi rata dobânzii constau în

următoarele:

- o rată a dobânzii mai mare, datorată de exemplu creşterii cererii de credit,

încurajează băncile în acordarea de credite, sporind în consecinţă masa monetară;

- o rată a dobânzii mai ridicată schimbă structura depozitelor la bănci în

favoarea celor la termen şi, împreună cu o preferinţă mai redusă a publicului pentru

numerar, crează sursele pentru amplificarea procesului de creditare. În acelaşi sens,

acţionează şi sporirea depunerilor agenţilor economici din străinătate atraşi de

perspectiva unui plasament mai avantajos.

2.4. Cererea de monedă

Cererea de bani se referă la dorinţa obţinerii monedei de către agenţii

economici. Banii reprezintă un activ deosebit de celelalte active; ei sunt un bun lichid

prin excelenţă. Transmiterea lor de la un agent la altul, în cadrul comunităţii în care

sunt acceptaţi, permite stingerea oricărei datorii.

În general, se acceptă existenţa mai multor motive ale deţinerii de monedă.

Unele sunt de natură economică, iar altele au o determinare psihologică.

47

Un prim motiv al cererii de bani este cel tranzacţional. El derivă din funcţia

banilor de mijloc de schimb. Banii sunt ceruţi pentru că prin intermediul lor se pot

efectua tranzacţii.

Cererea de monedă apare în tradiţia clasică ca o modalitate indirectă a cererii

de bunuri. Ecuaţia schimburilor a lui I. Fisher exprimă relaţia dintre cererea şi oferta

de monedă:

M V = P T

unde

M = cantitatea de monedă

V = viteza de circulaţie a banilor

P = nivelul general al preţurilor

T = volumul tranzacţiilor în termeni reali

Deci conform acestei relaţii, cantitatea de monedă multiplicată prin viteza de

circulaţie a banilor trebuie să fie egală la echilibru cu volumul valoric al tranzacţiiilor.

Se poate uşor deduce că masa monetară este determinată de fiecare din

celelalte elemente ale relaţiei anterioare.

Keynes se distanţează de concepţia clasică apreciind că moneda este cerută şi

ca bun în sine, nu doar pentru a facilita achiziţia altor bunuri. În acest sens, el

identifică patru mobiluri ale cererii de bani exprimată prin "preferinţa pentru

lichiditate":

(1) Motivul venitului; menajele obţin şi încasează venituri la intervale diferite

de timp, în timp ce cheltuielile acestora au o frecvenţă mai mare. Aceasta obligă în

orice moment la păstrarea unei părţi din venituri sub formă lichidă;

(2) Motivul întreprinderii; din aceleaşi raţiuni cu ale menajelor,

întreprinderile simt nevoia să reţină în mod permanent o parte din disponibilităţile lor

sub formă lichidă. Bineînţeles că destinaţia cheltuielilor unei întreprinderi este diferită

de cea a menajelor;

(3) Motivul precauţiei; reţinerea unei cantităţi de bani sub aceeaşi formă

(lichidă) este datorată unor circumstanţe imprevizibile precum cheltuieli neaşteptate

în viitor sau achiziţii avantajoase;

48

(4) Motivul speculaţiei; orice speculant este animat de perspectiva câştigului

de capital. El aplică în practică principiul de a cumpăra ieftin şi de a vinde scump. În

general, ideea speculaţiei apare asociată achiziţiei activelor financiare (acţiuni şi

obligaţiuni) sau reale (imobile).

Cei care doresc achiziţionarea acestor active vor prefera să aştepte dacă

preţurile înregistrează tendinţa de scădere. În această situaţie, banii sunt preferaţi

valorilor mobiliare, ei dovedindu-se un activ superior acestora. Dacă cumva deţin

hârtii de valoare, oamenii vor decide vânzarea lor înainte ca preţul să fi scăzut foarte

mult, optând deci tot pentru bani lichizi. În schimb, dacă preţul a atins un nivel scăzut

anticipându-se apoi o creştere, se vor achiziţiona hârtii de valoare.

Se poate observa că speculaţia, indiferent că se referă la active reale sau

financiare, reprezintă un arbitraj continuu între activele monetare şi cele non-

monetare.

Din examinarea acestor mobiluri ale cererii de monedă se constată că primele

trei privilegiază funcţia banilor de mijloc de schimb, în timp ce ultimul pe cea de

rezervă de valoare.

Pornind de la aceste mobiluri, Keynes construieşte o funcţie a cererii de

monedă notată cu L şi care are două componente:

- Componenta L1 reprezintă cantitatea de bani cerută de agenţii economici

derivând din primele trei motive sau, mai pe scurt, motivul tranzacţional şi cel

precauţional.

Factorul esenţial care influenţează această componentă îl constituie nivelul

venitului naţional (Y). Relaţia este directă, creşterea venitului naţional determinând

creşterea cererii de bani şi invers.

L1 = L1 (Y) cu L’1 > 0

Relaţia cu rata dobânzii (i) este mai degrabă nesemnificativă. În figura 2.2 se

observă că cererea de bani datorată motivului tranzacţiei şi precauţiei este aproape

verticală. La rate înalte ale dobânzii oamenii vor fi determinaţi să-şi păstreze banii în

conturi la bănci, retrăgându-i doar atunci când nevoia achiziţiei de bunuri o impune.

Influenţa ratei dobânzii ar putea fi mai semnificativă asupra cererii datorită

motivului precauţiei. Pentru rate înalte sumele lichide reţinute în acest scop ar fi uşor

diminuate.

49

Această funcţie a cererii de monedă mai poate fi influenţată şi de alţi factori

precum frecvenţa încasărilor, sezonalitate sau utilizarea unor mijloace moderne de

plată (cărţi de credit). Aceşti factori pot influenţa cererea de monedă în ambele

sensuri.

- Componenta L2 reprezintă cererea de monedă în scopul speculaţiei.

Dacă oamenii au de ales între bani sub formă lichidă şi active financiare,

existând doar motivul speculaţiei, atunci rata dobânzii are un rol crucial.

Reprezentând preţul renunţării la lichiditate, creşterea ratei dobânzii

stimulează preferinţa pentru deţinerea activelor financiare şi deci renunţarea la

lichiditate. În schimb, atunci când rata dobânzii se diminuează preferinţa pentru

lichiditate este stimulată în dauna deţinerii activelor financiare.

Fig. 2.2 Cererea de monedă datorată motivului tranzacţiei şi precauţiei

Rata

dobânzii

L1

0 Cantitatea cerută

de monedă

Deci relaţia dintre cererea de monedă în scop speculativ şi rata dobânzii este

invers proporţională:

L2 = L2 (i) cu L’2 < 0

Descreşterea lui L2 în funcţie de rata dobânzii este valabilă pentru un nivel al

său superior lui im, de fapt un prag minim (trapa de lichiditate) pentru care cererea de

monedă devine infinit elastică în raport cu rata dobânzii (figura 2.3).

50

Fig. 2.3 Cererea de bani în scop speculativ

Rata

dobânzii

L2

im

0 Cantitatea cerută de monedă

Cererea totală de monedă se obţine prin însumarea funcţiilor L1 şi L2:

L (Y, i) = L1 (Y) + L2 (i)

Graficul ce descrie funcţia compusă este prezentat în figura 2.4. şi reprezintă

curba preferinţei pentru lichiditate.

Orice alt factor în afara ratei dobânzii care influenţează rata dobânzii va

determina deplasarea spre stânga sau spre dreapta a curbei cererii de monedă. De

exemplu, sporirea venitului naţional (Y) va deplasa curba spre dreapta, în timp ce

utilizarea pe scară largă a cărţilor de credit deplasează cererea de monedă spre stânga.

Fig. 2.4 Cererea totală de monedă

Rata

dobânzii

L2 L

im

L1

0 Cantitatea cerută

de monedă

51

2.5. Echilibrul pieţei monetare

Piaţa monetară reprezintă întâlnirea şi confruntarea între cererea de monedă

şi oferta de monedă.

Figura 2.5 surprinde pe acelaşi grafic cererea şi oferta de monedă.

Coordonatele punctului de intersecţie al celor două curbe. (M*, i*) determină

simultan rata dobânzii şi cantitatea de monedă tranzacţionată la echilibru.

Fig. 2.5 Echilibrul pe piaţa monetară

Dacă rata dobânzii ar fi superioară nivelului său de echilibru ar exista un exces

al ofertei de monedă în raport cu cererea de monedă. În acest caz, dorinţa de

achiziţionare a hârtiilor de valoare se amplifică.

Creşterea cererii de valori mobiliare se traduce însă în creşterea preţurilor

titlurilor şi scăderea ratei dobânzii. Oferta de monedă se diminuează concomitent cu

creşterea cererii de monedă îndeosebi în scop speculativ.

Ajustările succesive între cererea şi oferta de monedă vor conduce rata

dobânzii şi cantitatea de monedă tranzacţionată spre nivelul lor de echilibru.

În mod similar, rata dobânzii aflată sub nivelul său de echilibru, stimulează

cererea care excede nivelul ofertei de monedă.

La acest nivel al ratei dobânzii, deţinerea activelor financiare devine

indezirabilă preferându-se monedă.

Mai mulţi deţinători de active vor dori să le vândă pe piaţa financiară,

determinând reducerea preţurilor activelor financiare şi sporind astfel rata dobânzii.

Derularea acestui proces va conduce rata dobânzii spre nivelul său de echilibru.

52

O modificare survenită în cerere, în ofertă sau în ambele concomitent,

deplasează curbele şi conduce la un nou echilibru al cantităţii de monedă şi al ratei

dobânzii.

NU UITA!

Moneda reprezintă ansamblul mijloacelor de plată utilizabile în mod direct

pentru reglarea tranzacţiilor pe diferite pieţe.

Funcţiile atribuite banilor sunt: intermediar al schimburilor, etalon al valorii şi

instrument de rezervă de valoare.

Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloace de plată şi

acordă credite agenţilor economici solicitanţi asigurând funcţionarea echilibrată a

economiei.

Băncile sunt clasificate în bănci de emisiune şi bănci comerciale.

Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de

lichiditate, existente la un moment dat într-o economie.

Agregatul monetar reprezintă o parte constitutivă a masei monetare

(disponibilităţi monetare şi semimonetare), parte autonomizată prin funcţiile ei

specifice, prin agenţii economici specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de

plată, prin instituţiile financiar-bancare care le pun în circulaţie, prin fluxurile reale pe

care le mijlocesc.

Agregatele monetare pot fi definite prin integrarea succesivă a produselor

monetare create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor financiari sau nefinanciari. În

funcţie de acest criteriu s-au construit agregatele monetare simbolizate cu M1, M2,

M3 şi L.

Creaţia monetară constituie un proces continuu de asigurare cu lichidităţi a

economiei, ceea ce imprimă o tendinţă ascendentă masei monetare şi o schimbare a

structurii sale.

Cererea de bani se referă la dorinţa obţinerii monedei de către agenţii

economici. Banii reprezintă un activ deosebit de celelalte active; ei sunt un bun lichid

53

prin excelenţă. Transmiterea lor de la un agent la altul, în cadrul comunităţii în care

sunt acceptaţi, permite stingerea oricărei datorii.

Piaţa monetară reprezintă întâlnirea şi confruntarea între cererea de monedă şi

oferta de monedă.

Termeni cheie

- Sistem bancar

- Masă monetară

- Agregate monetare

- Cerere de monedă

- Ofertă de monedă

- Echilibrul pieţei monetare

- Creaţia monetară

- Piaţă monetară


NR. 2

1. Ce este masa monetară? Care sunt agregatele monetare?

2. Ecuaţia schimburilor a lui Fisher.

3. Analizaţi funcţia cererii de monedă.

4. Cum se realizează echilibrul pieţei monetare?

5. Care sunt mobilurile cererii conform lui Keynes?


1. Identificati în urmatoarea lista avantajele utilizarii banilor comparativ cu

trocul:

1. existenta unui numitor comun de apreciere a valorilor bunurilor;

54

2. reducerea costului tranzactiilor;

3. favorizarea specializarii agentilor economici;

4. durabilitatea fizica a etalonului monetar.

a) 1, 2; b) 1; c) 1,3; d) 2, 4; e) 1, 2, 3, 4.

2. Care dintre factorii de mai jos nu au o influenta direct proportionala asupra

ratei dobanzii?

a) oferta de credit mai mica decat cererea de credit;

b) oferta de credit mai mare decat cererea de credit;

c) cresterea inflatiei;

d) inrautatirea starii economiei nationale;

e) cresterea exagerata a preturilor.

3. Factorul determinant al aparitiei banilor a fost:

a) descoperirea metalelor pretioase;

b) formarea statului;

c) schimbul;

d) asimilarea unor cunostinte economie de catre oameni;

e) existenta unui consens intre oameni cu privire la bani.

4. Precizati care din functiile de mai jos nu este proprie bancii centrale:

a) organizarea înfiintarii societatilor comerciale;

b) supervizarea sistemului bancar;

c) reglarea ofertei de moneda în functie de nevoile economiei;

d) pastrarea rezervelor bancilor de depozit;

e) emisiunea biletelor de banca.

5. Rata dobanzii este influentata mai ales de:

a) marimea creditului;

b) capacitatea de plata a debitorului si durata acordarii creditului;

c) prestigiul si puterea economica a bancii care a acordat creditul;

d) raportul dintre cererea si oferta de credit si starea economiei;

e) amploarea operatiunilor speculative si evolutia cursului actiunilor la bursa.

55

6. O scadere a cererii de moneda va avea ca efect:

a) cresterea ratei dobanzii si a cantitatii de moneda pe piata;

b) cresterea ratei dobanzii si scaderea cantitatii de moneda pe piata;

c) scaderea ratei dobanzii si a cantitatii de moneda pe piata;

d) cresterea volumului imprumuturilor acordate clientilor;

e) mentinerea constanta a ratei dobanzii.


ÎNVĂȚARE NR. 2

1. Basno C., Dardac N., Floricel C., Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1994

2. Basno C., Barbu T., Politici monetare, Editura economică, Bucureşti, 2006

3. Dornbusch R., Fisher S., Macroeconomia, Ed. Sedona, Timişoara, 1997

4. Taşnadi A., Doltu C., Monetarismul, Ed. Economică, Bucureşti, 1996

56


INDICATORII MACROECONOMICI


Dupa ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege:

- Care sunt principalii indicatori macroeconomici si care este conţinutul

acestora;

- Care sunt modalitatile de exprimare ale rezultatelor macroeconomice;

- Ce este deflatorul PIB şi care sunt deosebirile dintre acesta şi indicele

preţurilor de consum.


Cuprinsul unităţii de învăț are:

3.1. Produsul intern brut

3.2. Produsul naţional brut


3.4. Produsul naţional net şi venitul naţional




Activităţile economice ce se desfăşoară în cadrul unei economii naţionale se

concretizează într-o gamă variată de bunuri şi servicii. Evaluarea acestora sub aspect

fizic sau valoric se realizează cu ajutorul indicatorilor economici

Indicatorul economic exprimă numeric evoluţia unei mărimi economice în

condiţii date de spaţiu şi timp. El reflectă procesele şi fenomenele economice din

punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ, ca şi interdependenţele dintre

diferitele subsisteme ale economiei naţionale.

57

În funcţie de nivelul la care se calculează aceşti indicatori, pot exista indicatori

microeconomici şi macroeconomici. Dacă primii măsoară rezultatele economice la

nivelul agentului economic individual, ultimii exprimă performanţa la nivelul

ansamblului economiei naţionale. Punctul de plecare în determinarea indicatorilor

macroeconomici îl reprezintă cei microeconomici.

Indicatorii sintetici cei mai folosiţi în calculele macroeconomice sunt

produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB), produsul intern net

(PIN), produsul naţional net (PNN), venitul naţional (VN).

În mod frecvent, analiza macroeconomică face apel şi la calculul altor

indicatori, exprimaţi tot valoric şi a căror mărime este condiţionată nu numai de

rezultatele activităţii corespunzătoare perioadei de calcul, ci şi de o serie de procese

legate de veniturile din afara economiei sau de politica fiscală, de protecţie socială

etc. În rândul acestora se pot aminti venitul disponibil al economiei şi venitul

personal.

Indicatorii rezultativi ai economiei naţionale pot fi evaluaţi atât în preţurile

pieţei cât şi în preţurile factorilor, după cum includ sau nu impozitele indirecte.


Produsul intern brut este considerat adesea drept cea mai bună măsură

statistică a performanţei unei economii. El exprimă valoarea de piaţă a bunurilor şi

serviciilor finale produse de agenţii economici care acţionează în interiorul ţării în

cursul unei perioade date.

Perioada folosită pentru calculul PIB este, de obicei, un trimestru sau un an.

PIB, ca indicator care măsoară valoarea producţiei finale în cursul unei perioade, este

o variabilă de flux şi nu de stoc.

Când vorbim de bunurile finale, avem în vedere produsele şi serviciile

realizate în cursul perioadei de calcul şi care nu mai sunt folosite pentru producerea

altor bunuri. În cazul în care acestea vor face obiectul utilizării într-un proces de

producţie ulterior vorbim de producţie intermediară.

58

Faptul de a nu reţine în calculul PIB aceste bunuri intermediare permite

evitarea dublei înregistrări şi, deci, obţinerea unei imagini deformate a rezultatelor

macroeconomice.

Bunurile finale, reţinute în calculul PIB, sunt destinate a intra direct în

consum, fiind vândute consumatorilor finali.

Presupunem, pentru simplificare, o economie în care se produc doar două

bunuri diferite 1 şi 2, în cantităţile q1 şi q2 şi vândute la preţurile p1 şi respectiv p2.

Valoarea producţiei realizate în cursul anului se obţine prin însumarea valorilor

aferente fiecărui bun în parte.

PIB = p1q1 + p2q2

iar, în cazul general, pentru o economie cu n bunuri:

Calculul PIB se realizează, în general, pornind de la trei metode:

metoda valorii adăugate

metoda cheltuielilor sau a utilizării producţiei finale

metoda veniturilor

(1) Metoda valorii adăugate

În esenţă, această metodă constă în calculul valorii adăugate brute obţinute în

unităţile din interiorul ţării şi agregarea lor pe ramuri şi pe ansamblul economiei

naţionale. Pentru obţinerea valorii adăugate brute se recurge la scăderea din valoarea

producţiei a consumului intermediar.

Presupunem un bun 1 realizat la un moment dat şi vândut în cursul perioadei

la preţul de 1000 unităţi monetare. Considerăm că acest bun este folosit pentru

producerea altui bun vândut ulterior la preţul de 2000 unităţi monetare.

59

Cum PIB include doar valoarea bunurilor finale, rezultă că doar ultimul produs

va fi inclus în PIB, nu şi primul. Valoarea PIB va spori în consecinţă cu 2000 unităţi

monetare.

Calculul PIB se poate realiza pornind de la valoarea adăugată în fiecare

moment al producţiei. Dacă considerăm pentru primul produs valoarea adăugată de

1000 unităţi monetare. (nu există consum intermediar), valoarea adăugată în cazul

celui de-al doilea produs devine 1000 unităţi monetare (2000 - 1000).

Suma valorilor adăugate, se observă, este egală cu valoarea bunurilor finale

(2000).

În concluzie PIB poate fi considerat drept valoarea adăugată totală realizată de

ansamblul firmelor dintr-o economie naţională.

(2) Metoda cheltuielilor

Această metodă constă în însumarea tuturor cheltuielilor efectuate în cadrul

unei economii naţionale pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii la

preţurile pieţei mai puţin cele privitoare la bunurile şi serviciile importate.

Din această perspectivă PIB va include în structura sa consumul privat (C),

investiţiile brute (I), cheltuielile guvernamentale sau consumul public (G) şi exportul

net (En).

Consumul privat sau consumul personal exprimă cheltuielile de consum ale

menajelor ocazionate de achiziţionarea bunurilor materiale şi serviciilor destinate

satisfacerii nevoilor acestora. Din punct de vedere al naturii bunurilor de consum,

acestea cuprind bunuri durabile, non-durabile şi servicii.

Bunurile durabile sunt cele a căror folosire se realizează pe parcursul unei

perioade îndelungate (de exemplu echipamente electronice). Bunurile non-durabile

sunt cele folosite de regulă pentru o perioadă scurtă de timp (de exemplu alimentele

sau articolele de îmbrăcăminte). Serviciile se referă la prestaţiile efectuate de indivizi

sau firme în favoarea consumatorilor.

Investiţiile se referă la achiziţionarea de bunuri pentru utilizări viitoare.

Această componentă a PIB include la rândul său următoarele categorii de investiţii:

60

- investiţii menite să sporească capacităţile de producţie existente (formarea

netă de capital);

- investiţiile destinate înlocuirii capitalului fix uzat (investiţia de înlocuire);

- valoarea de piaţă a locuinţelor nou construite;

- modificarea stocurilor anuale de materii prime, materiale, combustibili,

produse finite etc.

Însumarea acestor elemente reprezintă investiţiile brute sau formarea brută de

capital.

Cheltuielile guvernamentale sau consumul public se referă la cheltuielile

administraţiei centrale şi administraţiilor locale pentru achiziţionarea de bunuri şi

servicii. Cheltuielile guvernamentale nu includ plăţile de transfer către indivizi

precum prestaţiile de securitate socială. Acestea reprezintă realocări ale venitului

existent, nefiind efectuate în schimbul unor bunuri sau servicii.

Exportul net surprinde relaţiile de schimb cu alte ţări. Se calculează scăzând

din valoarea bunurilor şi serviciilor exportate către agenţii economici aparţinând altor

ţări (E) valoarea bunurilor şi serviciilor furnizate de aceştia, deci importurile (X).

(3) Metoda veniturilor

Această metodă constă în agregarea veniturilor agenţilor economici din

activitatea economică şi din patrimoniu. În acest sens, în calculul PIB sunt incluse

salariile reprezentând recompensarea muncii, profitul ce revine întreprinzătorilor şi

veniturile din proprietate, precum rente şi dobânzi. La acestea se adaugă consumul de

capital fix (amortizarea).

PIB nominal versus PIB real.

PIB poate fi exprimat utilizând două tipuri de preţuri: preţuri curente şi preţuri

constante. Preţurile constante reprezintă de fapt preţurile curente ale unei perioade

anterioare. Prin utilizarea preţurilor curente se obţine PIB nominal, în timp ce

61

exprimarea bunurilor şi serviciilor finale în preţuri constante conduce la PIB real.

Pentru o economie în care se obţin n bunuri, PIB nominal va rezulta din însumarea

valorii curente a bunurilor şi serviciilor finale.

PIB real va fi obţinut ponderând cantitîţile curente cu preţurile unei perioade

anterioare, considerată drept referinţă:

Se observă că PIB nominal poate creşte ca urmare a influenţei separate sau

concomitente a preţurilor şi cantităţilor diferitelor bunuri produse, în timp ce PIB real

doar ca urmare a cantităţilor, preţurile rămânând neschimbate.

Din această perspectivă, afirmaţia că PIB reprezintă o bună măsură a nivelului

bunăstării trebuie privită mai ales în corelaţie cu dimensiunea PIB real. Creşterea PIB

nominal nu reflectă întotdeauna îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a bunăstării.

Este posibil ca acesta să înregistreze o creştere când preţurile marcheazî o

dinamică accentuată, chiar dacă cantităţile de bunuri pot să se reducă. Societatea nu

va fi astfel capabilă să răspundă cerinţelor consumatorilor într-o măsură mai mare

comparativ cu o perioadă anterioară.

Raportul dintre PIB nominal şi cel real reprezintă deflatorul PIB:

Deflatorul PIB compară preţul bunurilor într-un an cu preţul aceloraşi bunuri

într-un an considerat de bază.

62

Cu ajutorul deflatorului se poate determina evoluţia preţurilor în cadrul unei

economii. Astfel, dacă deflatorul PIB este de 150% în anul 1 şi raportarea se face faţă

de anul 0, preţurile au marcat în acest interval o creştere cu 50%.

Totodată cunoaşterea deflatorului şi a PIB nominal permite determinarea PIB

real:

PIB n = PIBr x deflatorul PIB

Deflatorul PIB nu reprezintă singurul indice care exprimă dinamica preţurilor.

Cel mai frecvent se calculează indicele preţurilor de consum, pe baza studierii

evoluţiei preţurilor unui coş de bunuri de consum în cursul unei perioade date. Totuşi

între cei doi indici există şi câteva deosebiri.

O primă deosebire rezidă în sfera lor de cuprindere. Deflatorul PIB include

preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor produse în timp ce preţurile cuprinse în

indicele preţurilor de consum se referă doar la bunurile achiziţionate de consumatori.

În consecinţă o creştere a preţurilor bunurilor cumpărate de firme sau guvern

este reflectată de deflator nu însă şi de indicele preţurilor de consum.

O a doua diferenţă între cei doi indici este aceea că preţurile bunurilor

importate afectează indicele preţurilor de consum nu însă şi deflatorul. Aceasta

datorită conţinutului PIB care cuprinde doar bunurile şi serviciile produse în interiorul

ţării.

În fine, o ultimă diferenţă provine din structura celor doi indici. Indicele

preţurilor de consum se determină pe baza unui coş dat de bunuri (cantităţile anului de

bază) şi având ponderi fixe în consum, în timp ce deflatorul comportă o structură

variabilă determinată de bunurile realizate în anul respectiv. Indicele preţurilor de

consum este din acest motiv un indice de tip Laspeyres, iar deflatorul un indice de tip

Paasche.

O analiză comparativă a celor doi indici privind impactul creşterii preţurilor

asupra costului vieţii nu relevă superioritatea netă a unuia sau altuia.

În condiţiile creşterii preţurilor indicele de tip Laspeyres (indicele preţurilor de

consum) tinde să supraestimeze această creştere şi efectul ei asupra costului vieţii, în

timp ce indicele de tip Paasche subestimează efectul preţurilor asupra bunăstării.

63

3.2. Produsul naţional brut

Exprimă valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale produse de agenţii

naţionali într-o perioadă determinată, indiferent de locul de desfăşurare a activităţilor,

în ţară sau străinătate.

Deci, spre deosebire de PIB care exprimă venitul total obţinut în interiorul

economiei atât de agenţii naţionali cât şi străini, PNB privilegiază caracterul naţional,

exprimând venitul obţinut de agenţii naţionali chiar dacă aceştia acţionează în

exteriorul ţării.

PNB în preţurile pieţei se calculează pornind de la PIB, prin corectarea

acestuia cu soldul valorii adăugate al agenţilor naţionali din străinătate şi al agenţilor

străini din interiorul ţării (SVAB).

PNB pp = PIBpp + SVABpp

În funcţie de mărimea acestui sold, PNB poate fi mai mare, mai mic sau egal

cu valoarea PIB.

Astfel, de exemplu, dacă venitul factorilor naţionali care îşi desfăşoară

activitatea în străinătate este superior venitului factorilor străini care îşi desfăşoară

activitatea în teritoriul naţional atunci PNB este mai mare decât PIB.

Dacă o persoană a unei ţări este angajată de o firmă a aceleiaşi ţări care-şi

desfăşoară activitatea însă într-o altă ţară, venitul obţinut de aceasta este inclus în

PNB-ul ţării al cărei cetăţean este, dar este inclus şi în PIB-ul ţării pe teritoriul căreia

firma îşi desfăşoară activitatea.

Privit prin prisma cheltuielilor totale ale agenţilor economici pentru bunuri şi

servicii, PNB reprezintă un indicator important al cererii agregate, în timp ce

produsele şi serviciile ce-l compun exprimate în preţurile pieţei reflectă sintetic oferta

naţională.

Faptul că mai mulţi agenţi economici obţin venituri în cadrul ţării căreia îi

aparţin face ca mărimea PIB să fie relativ apropiată de cea a PNB.

În ultimul timp se constată că în analiza şi deciziile de politică economică se

foloseşte tot mai mult mărimea PIB.

64

Deoarece PIB include şi consumul de capital fix (amortizarea), el exprimă

valoarea producţiei finale brute realizată în interiorul ţării de toţi agenţii economici.

3.3. Produsul intern net (PIN)

Reprezintă valoarea netă de piaţă a bunurilor şi seviciilor finale produse de

agenţii economici ce acţionează în interiorul unei economii naţionale, în cursul unei

perioade determinate de timp.

Acesta se calculează scăzând din PIB consumul de capital fix:

PIN = PIB – CCF

Exprimarea PIN în preţurile factorilor presupune diminuarea PIN în preţurile

pieţei cu impozitele indirecte nete:

PIN pf = PINpp – Iindn

Calculul PIN se poate efectua pe baza aceloraşi metode ca şi cele de la

determinarea PIB, cu precizarea că cel mai frecvent se apelează la metoda valorii

adăugate şi cea a veniturilor.

3.4. Produsul naţional net

Exprimă valoarea netă de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de

agenţii economici naţionali în cursul unei perioade determinate.

PNN = PNB – CCF

Produsul naţional net se deosebeşte de produsul naţional net prin valoarea netă

a producţiei finale realizate de agenţii naţionali în străinătate (se adaugă) şi cea a

agenţilor străini pe teritoriul ţării pentru care se calculează indicatorul (se scade). În

consecinţă, PNN poate fi mai mare, mai mic sau egal cu PIN.

Produsul naţional net se poate determina pornind şi de la PNB sau PIB:

PNNpp = PNB pp - CCF = PNB pf + Iindn – CCF

PNNpp = PIB pp + SVAB – CCF

65

PNNpf = PIBpp - Iindn+ SVAB – CCF

Produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor reprezintă venitul

naţional. Venitul naţional este expresia veniturilor încasate de proprietarii factorilor

de producţie ca urmare a contribuţiei lor la crearea bunurilor şi serviciilor. El va

include deci compensarea salariaţilor, veniturile proprietarilor, rente, profiturile

corporaţiilor şi dobânzile nete.

S-a precizat mai devreme că analiza macroeconomică apelează şi la alţi

indicatori precum venitul disponibil al economiei naţionale şi venitul personal.

Venitul naţional disponibil (VND) se obţine prin adăugarea la venitul

naţional a soldului transferurilor cu străinătatea (STS):

VND = VN + STS

Destinaţiile lui sunt: consumul privat şi public, investiţiile nete şi

economisirea.

La nivelul menajelor se poate determina venitul personal şi venitul disponibil.

Calculat pentru acest sector, venitul personal (VPM) se obţine prin diminuarea

venitului naţional cu veniturile cuvenite altor sectoare (Vcas) şi adăugarea unei sume

reprezentând veniturile menajelor provenite în urma redistribuirii (Vmr).

VPM = VN - Vcas + Vmr

Veniturile cuvenite altor sectoare cas includ contribuţiile pentru asigurări

sociale, profiturile nedistribuite precum şi impozitele pe veniturile firmelor. Veniturile

menajelor provenite în urma redistribuirii includ transferurile către menaje care vor

cuprinde ajutoarele de şomaj, ajutoarele de boală, alocaţii pentru copii, pensii şi

dobânzile plătite populaţiei.

Prin scăderea, din venitul personal al menajelor a taxelor personale (pe

venituri şi proprietate) se obţine venitul disponibil al menajelor.

66

NU UITA!

Evaluarea activităţilor la nivelul economiei naţionale se realizează cu ajutorul

indicatorilor macroeconomici.

Indicatorii sintetici cei mai folosiţi în calculele macroeconomice sunt produsul

intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB), produsul intern net (PIN), produsul

naţional net (PNN), venitul naţional (VN).

Produsul intern brut este considerat adesea drept cea mai bună măsură

statistică a performanţei unei economii. El exprimă valoarea de piaţă a bunurilor şi

serviciilor finale produse de agenţii economici care acţionează în interiorul ţării în

cursul unei perioade date.

Prin utilizarea preţurilor curente se obţine PIB nominal, în timp ce exprimarea

bunurilor şi serviciilor finale în preţuri constante conduce la PIB real.

Raportul dintre PIB nominal şi cel real reprezintă deflatorul PIB.

Produsul naţional brut exprimă valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor

finale produse de agenţii naţionali într-o perioadă determinată, indiferent de locul de

desfăşurare a activităţilor, în ţară sau străinătate.

Produsul intern net reprezintă valoarea netă de piaţă a bunurilor şi seviciilor

finale produse de agenţii economici ce acţionează în interiorul unei economii

naţionale, în cursul unei perioade determinate de timp.

Produsul naţional net exprimă valoarea netă de piaţă a bunurilor şi serviciilor

finale obţinute de agenţii economici naţionali în cursul unei perioade determinate.

Venitul naţional este expresia veniturilor încasate de proprietarii factorilor de

producţie ca urmare a contribuţiei lor la crearea bunurilor şi serviciilor.

Venitul naţional disponibil (VND) se obţine prin adăugarea la venitul naţional

a soldului transferurilor cu străinătatea.

Termeni cheie

- produsul intern brut (PIB),

67

- produsul naţional brut (PNB),

- produsul intern net (PIN),

- produsul naţional net (PNN),

- venitul naţional (VN),

- deflatorul PIB.


NR. 3

1. Ce sunt indicatorii economici?

2. Care sunt cei mai importanţi indicatori macroeconomici?

3. Cum se calculează PIB?

4. Ce deosebire este între indicatorii macroeconomici nominali şi reali?


1. PIB nominal se modifica daca:

a) scad preturile curente ale bunurilor finale;

b) scad cantitatile bunuri finale produse;

c) cresc preturile curente ale bunurilor finale;

d) cresc cantitatile de bunuri finale produse;

e) cresc sau scad cantitatile si/sau preturile bunurilor finale.

2. PIB-ul constituie expresia valorica pentru:

a) totalitatea bunurilor de capital fix produse de economie în anul curent;

b) totalitatea bunurilor finale si intermediare produse în cadrul economiei în anul

precedent;

68

c) totalitatea bunurilor si serviciilor finale produse într-o economie nationala în timp

de un an;

d) sumele platite menajelor în cadrul programelor de protectie sociala;

e) bunurile realizate în cadrul economiei si destinate exportului.

3. Care dintre urmatoarele operatii constituie parte a PIB-ului anului curent?

a) cumpararea unui nou exemplar dintr-o carte aparuta in anul curent;

b) cumpararea unei carti rare din anticariat;

c) achizitionarea a 1000 de actiuni la societatea Faur S.A.;

d) vanzarea unui autoturism vechi de patru ani;

e) achizitionarea unei locuinte construita anul trecut.

4. Care dintre urmatoarele elemente nu apartine PIB-ului?

a) locuintele nou construite, achizitionate recent de diversi cumparatori;

b) întreprinderile nou construite si aflate în zonele defavorizate;

c) cheltuielile guvernamentale;

d) actiunile unei firme vândute la bursa de valori;

e) echipamentele moderne cumparate de cei care initiaza pentru prima data o afacere.

5. Veniturile realizate de catre cei peste 50.000 de cetateni romani care lucreaza

in Israel sunt incluse in:

a) PIB al Romaniei si PNB al Israelului;

b) PNB al Romaniei si PIB al Israelului;

c) PIN al Romaniei si PNN al Israelului;

d) numai in PIB al Romaniei;

e) nici unul dintre indicatorii mentionati.

6. Care dintre urmatoarele elemente nu pot fi incluse in PIB-ul anului 2006?

a) productia de autoturisme a anului 2006;

b) cheltuielile guvernamentale ale anului 2006;

c) cheltuielile consumatorilor pentru achizitionarea bunurilor de consum in anul 2006;

d) exportul de produse aferent anului 2006;

69

e) cheltuielile intreprinderii Dacia pentru cumpararea de tabla necesara productiei

anului 2006.


ÎNVĂȚARE NR. 3




Hill, Inc, 1996


4. Peterson W., Principles of Economics - Macro, Irwin, Seventh Edition, 1989

70

Unitatea de învăț are nr. 4

CHELTUIELILE AGREGATE ŞI PRODUSUL INTERN BRUT



Ce reprezintă funcţia de consum şi funcţia de economisire

Ce sunt investiţiile şi care sunt factorii care le determină

Care sunt relaţiile dintre venit, consum, economii şi investiţii din perspectivă keynesistă

Ce este echilibrul produsului intern brut



4.1. Consumul şi economiile

4.2. Investiţiile

4.3. Echilibrul produsului intern brut

4.3.1. Cheltuielile agregate

4.3.2. Echilibrul PIB într-o economie închisă şi fără sector public

4.3.3. Schimburile internaţionale şi echilibrul PIB

4.3.4. Sectorul public şi echilibrul PIB




Economiştii clasici şi neoclasici au privilegiat în studiul lor producţia de

bunuri. Începând cu Keynes, prin lucrarea sa fundamentală “Teoria generală a

folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, analiza economică relevă rolul

esenţial al consumului (C) şi investiţiilor (I) în cadrul economiei.

Atât consumul cât şi investiţiile apar în dublă ipostază, de cauză şi efect a

activităţii economice. Cauză, datorită impactului pe care acestea îl au asupra nivelului

71

activităţii economice şi efect pentru că fiecare este determinat de numeroase variabile

economice.

Multiplicatorul investiţiilor surprinde efectul conjugat asupra activităţii

economice a consumului şi investiţiilor.

4.1. Consumul şi economiile

Venitul disponibil realizat de agenţii economici are ca primă destinaţie

consumul (C).

Consumul este orientat spre satisfacerea în mod direct a nevoilor solvabile

prezente, prin achiziţionarea de bunuri şi servicii.

Economiile (S) reprezintă partea de venit disponibil neconsumată în prezent şi

destinată a susţine consumul viitor. Ele depind deopotrivă de consum şi de venitul

disponibil.

La un nivel dat al venitului disponibil cu cât consumul este mai mare cu atât

economiile sunt mai reduse şi invers.

Funcţia de consum şi funcţia de economisire.

Spre deosebire de clasici pentru care cantitatea cerută dintr-un bun era

condiţionată de preţ, Keynes privilegiază rolul venitului în determinarea consumului.

El construieşte o funcţie de consum global prin care stabileşte o relaţie la nivel

macroeconomic între consum şi venitul global disponibil.

Această funcţie joacă un rol cheie în analiza macroeconomică, permiţând lui

Keynes să-şi formuleze propria teorie privind fluctuaţiile economice.

Analiza efectuată în continuare corespunde perspectivei keynesiene.

Raporturile dintre evoluţia venitului disponibil şi modificările înregistrate de

consumul şi economisirea globală sunt evidenţiate cu ajutorul conceptelor de

înclinaţie (propensiune) la consum şi respectiv economisire:

72

- înclinaţia medie la consum reprezintă proporţia din venitul disponibil

cheltuită pentru consumul curent de bunuri şi servicii. Se calculează ca raport între

consumul global şi venitul global la un moment dat:

- înclinaţia marginală la consum reprezintă proporţia venitului suplimentar

destinată consumului în cursul unei perioade date. Se obţine prin raportarea

consumului adiţional la sporul venitului:

- înclinaţia medie la economisire exprimă ponderea economiilor în cadrul

venitului disponibil şi se calculează prin raportarea mărimii absolute a economiilor la

volumul venitului disponibil, la un moment dat:

- înclinaţia marginală la economii surprinde sporul economisirii datorate

creşterii venitului cu o unitate.

În mod analog cu înclinaţia marginală spre consum, înclinaţia marginală spre

economii se obţine raportând sporul economiilor la creşterea venitului disponibil:

Suma înclinaţiilor medii la consum şi economisire este 1. Pentru a demonstra

acest lucru se pleacă de la ecuaţia:

V = C + S

de unde împărţind prin V se obţine:

V

V

C

V

S

V

adică

73

Acelaşi rezultat este valabil şi pentru înclinaţiile marginale:

Graficul 4.1 a) şi b) surprinde relaţia funcţională între venitul disponibil,

consum şi economii, pornind de la datele cuprinse în tabelul 4.1.

Tabelul 4.1 Calculul înclinaţiilor spre consum şi spre economisire

Perioada V C S C S C S

0 0 +10 -10 - - - -

1 10 +18 -8 1,8 -0,8 0,8 0,2

2 20 +26 -6 1,3 -0,3 0,8 0,2

3 30 +34 -4 1,1 -0,1 0,8 0,2

4 40 +42 -2 1,05 - 0,05 0,8 0,2

5 50 +50 0 1 0 0,8 0,2

6 60 +58 +2 0,96 0,04 0,8 0,2

7 70 +66 +4 0,94 0,06 0,8 0,2

8 80 +74 +6 0,92 0,08 0,8 0,2

9 90 +82 +8 0,91 0,09 0,8 0,2

10 100 +90 +10 0,90 0,10 0,8 0,2

Din analiza datelor şi a graficelor prezentate se pot desprinde următoarele

concluzii: creşterea de venit antrenează creşterea atât a consumului cât şi a

economiilor.

Creşterea consumului este însă mai slabă comparativ cu cea a venitului, fapt

confirmat de legea psihologică fundamentală a lui Keynes. Conform acestei legi

"oamenii tind să-şi sporească nivelul consumului pe măsură ce venitul lor creşte, dar

nu cu o cantitate egală cu creşterea venitului".

74

Fig. 4.1. Funcţia de consum şi funcţia de economisire

În figura 4.1.a) a fost trasată o linie la 450, reprezentând relaţia dintre consum

şi venitul disponibil, astfel încât oricare ar fi nivelul venitului, acesta este cheltuit

integral pentru consum (V = C).

Economisirea este în acest caz nulă. Înclinaţia medie la consum şi cea

marginală sunt egale cu unitatea. Această linie la 450 reprezintă doar o dreaptă de

referinţă şi nu o funcţie de consum realistă.

În realitate, se constată că la niveluri joase de venit consumul apare foarte

ridicat, pentru ca ponderea sa să scadă pe măsură ce venitul atinge cote mai înalte.

Într-o primă fază, consumul poate chiar excede venitul (la stânga punctului H), rata

consumului fiind superioară lui 1.

Se spune că în acest caz există dezeconomisire, consumul superior venitului

disponibil fiind asigurat pe seama împrumuturilor sau prelevărilor din active anterior

acumulate (retrageri de la bănci, vânzări de active fizice sau financiare).

Această diferenţă între consum şi venitul disponibil reprezintă consumul

autonom (Ca), incompresibil chiar şi atunci când venitul este nul.

Pentru o economie în ansamblul său venitul disponibil nu atinge niciodată

nivelul zero.

75

- Se observă că economiile devin posibile doar după un un anumit nivel al

venitului, numit prag de economisire. Dincolo de acest punct consumul devine

inferior venitului, permiţând agenţilor economici să economisească.

În cazul de faţă acest prag de economisire corespunde unui nivel al venitului

de 50 unităţi monetare.

- Funcţia de consum, reprezentată prin dreapta CC’, ca şi funcţia de

economisire sunt funcţii crescătoare de venit. Cum creşterea consumului este mai

slabă în raport cu creşterea venitului (înclinaţia marginală spre consum este inferioară

lui 1), dreapta CC’ este mai puţin abruptă decât linia la 450.

Panta funcţiei de consum este dată chiar de înclinaţia marginalî la consum.

Aceasta este constantă atunci când funcţia este reprezentată printr-o dreaptă. În cazul

de faţă, panta funcţiei de consum este 0,8.

- Pe baza concluziilor anterioare, se poate construi o funcţie de consum având

următoarea formă:

C = Ca + c V

unde,

Ca = consumul autonom, iar

c = înclinaţia marginală la consum ( c = C / V)

Această funcţie permite a calcula nivelul consumului corespunzător oricărui

nivel al venitului.

De exemplu, pentru un consum autonom de 10 unităţi monetare şi o înclinaţie

marginală spre consum de 0,8, funcţia de consum are forma C = 10 + 0,8 V. Pentru un

nivel al venitului de 100 unităţi monetare, consumul devine 90 unităţi monetare.

Din forma generală a funcţiei de consum se deduce că înclinaţia medie spre

consum este superioară înclinaţiei marginale:

Cum a doua destinaţie a venitului disponibil o reprezintă, economisirea,

funcţia de economisire se poate deduce pornind de la funcţia de consum:

V = C + S

S = V - C

76

S = V - (Ca + cV) = - Ca + (1- c) V

S = - Ca + sV

Ulterior lui Keynes s-au făcut numeroase demersuri pentru a se verifica

valabilitatea funcţiei sale de consum. Primele studii au demonstrat faptul că această

funcţie de consum reflectă în general corect comportamentul consumatorilor.

Menajele cu venit mai ridicat consumau şi economiseau mai mult ceea ce

confirmă faptul că înclinaţia marginală spre consum era superioară lui zero şi

inferioară unităţii.

Totodată aceste studii au demonstrat că menajele cu venit mai ridicat

economiseau o parte proporţional mai mare de venit şi deci înclinaţia medie spre

consum scade pe măsură ce venitul sporea. Venitul disponibil era, de asemenea, văzut

drept primul determinant al consumului.

În 1946, S. Kuznets realizează un studiu privind evoluţia consumului şi a

veniturilor reale disponibile ale familiilor în SUA pentru o perioadă lungă, cuprinsă

între anii 1869 şi 1938.

El a constatat că, în ciuda creşterilor de venit de-a lungul acestei perioade, rata

consumului era stabilă, ceea ce infirmă conjectura lui Keynes că rata consumului ar fi

scăzut la creşterea venitului.

Înclinaţia marginală spre consum, inferioară unităţii era aproximativ constantă

şi egală cu înclinaţia medie. Din această perspectivă, funcţia de consum era liniară de

tipul C = cV.

În consecinţă, se pot identifica două funcţii de consum, una pe termen scurt şi

o alta pe termen lung, aflate în opoziţie evidentă (figura 4.2).

Pornind de aici s-au încercat diverse explicaţii pentru a se demonstra

compatibilitatea celor două funcţii.

77

Fig. 4.2. Funcţia de consum pe termen scurt şi pe termen lung

În anii 50 Franco Modigliani şi Milton Friedman, au prezentat fiecare o

funcţie de consum menită să rezolve contradicţia dintre cele două funcţii. Primul

dintre ei porneşte de la constatarea lui Fisher şi anume că venitul obţinut de-a lungul

vieţii influenţează nivelul consumului.

Economisirea realizată în perioada activă a vieţii, cu venit mai ridicat, permite

menţinerea consumului chiar şi atunci când venitul se diminuează (de regulă, odată cu

debutul pensionării).

Dacă se consideră că individul se aşteaptă să mai trăiască T ani şi să se

pensioneze peste R ani, iar avuţia sa este W şi venitul câştigat V, atunci se poate

construi o funcţie de consum de forma:

C = (W +RV) / T

Termenul din dreapta semnifică nivelul resurselor anuale ale consumatorului

obţinut prin divizarea resurselor totale (averea iniţială plus venitul obţinut până la

pensionare) la numărul de ani pe care îi mai are de trăit.

Se consideră că individul doreşte să-şi menţină în general nivelul de consum

de la un an la altul.

Dacă se notează 1/ T cu şi R/ T cu , atunci funcţia de consum devine:

C = W + V

În condiţiile unui comportament identic al indivizilor în cadrul societăţii,

funcţia de consum agregată este similară celei individuale cu singura deosebire că W

şi V sunt privite de data aceasta la scara societăţii.

Funcţa de consum depinde în consecinţă de nivelul avuţiei generale şi de

venitul naţional. şi reprezintă înclinaţiile marginale spre consum relativ la avuţie

şi, respectiv venit.

78

Funcţia de consum dată de modelul ciclului vieţii, dat fiind nivelul venitului,

este reprezentată în figura 4.3. Această funcţie este asemănătoare celei sugerată de

Keynes.

Înclinaţia medie la consum este:

C / V = (W / V) +

Pe termen scurt, averea individului nu variază proporţional cu venitul, ceea ce

implică faptul că la venituri mari corespunde o înclinaţie medie la consum joasă. Pe

termen lung însă, averea şi venitul cresc simultan şi proporţional, raportul W / V

rămânând constant şi deci şi înclinaţia medie la consum. Creşterea avuţiei determină

deplasarea în sus, paralel, a funcţiei de consum, împiedicând reducerea înclinaţiei

medii la consum odată cu creşterea venitului.

Fig. 4.3. Funcţia de consum bazată pe ipotezele ciclului vieţii

Milton Friedman explică în schimb comportamentul consumatorului cu

ajutorul ipotezelor venitului permanent.

Venitul are, după Friedman, două componente şi anume venitul permanent şi

venitul tranzitoriu:

V = Vp + Vt

Prima componentă, venitul permanent nu ţine seama de fluctuaţiile pe

termen scurt, fiind aşteptat să se menţină în viitor.

Venitul tranzitoriu are, în schimb, o evoluţie aleatorie, fiind improbabilă

existenţa sa în viitor. Fiecare din aceste două componente are o serie de factori

determinanţi.

De exemplu, un nivel de instruire ridicat asigură un venit permanent ridicat, în

timp ce, în cazul unui fermier factorii climatici pot asigura un venit tranzitoriu mai

ridicat sau mai scăzut.

79

Consumul ca şi venitul prezintă două componente, consumul permanent şi

consumul tranzitoriu:

C = Cp + Ct

Se consideră că venitul permanent este cel care determină nivelul consumului.

Funcţia de consum este în consecinţă dată de venitul permanent, consumul fiind

proporţional cu acesta:

C = Vp unde este o constantă.

Înclinaţia medie la consum este:

C / V = V p / V,

reprezentând deci raportul dintre venitul permanent şi venitul curent.

Dacă venitul curent excede temporar venitul permanent, înclinaţia medie spre

consum va scădea, tot temporar, şi invers în caz contrar.

Considerând că fluctuaţiile anuale ale venitului sunt dominate de venitul

tranzitoriu, Friedman apreciază că anilor cu venit ridicat le corespund înclinaţii medii

joase.

Pe termen lung însă, variaţia în venit este dată de componenta permanentă,

ceea ce determină constanţa înclinaţiei medii spre consum.

Cele două modele prezentate aici nu sunt însă singurele orientate spre

concilierea celor două funcţii de consum. Se mai poate aminti cu titlu ilustrativ, teoria

lui J. Duesenberry.

Toate aceste modele ale funcţiei de consum evidenţiază faptul că venitul

perioadei nu poate fi considerat singurul determinant al consumului.

Astfel, ipoteza lui Keynes este simultan precizată şi criticată. Implicaţiile unei

astfel de concluzii vizează pertinenţa politicilor de relansare prin multiplicatorul de

cheltuială.

Aşa cum se va vedea în continuare, conform teoriei keynesiste, sporul de venit

viitor este cu atât mai mare cu cât înclinaţia medie la consum este mai ridicată.

Eficienţa politicilor de relansare keynesiste nu este însă respinsă. Efectul

acestor politici este doar mai slab decât cel aşteptat.

80

4.2. Investiţiile

În sens economic, investiţiile reprezintă ansamblul cheltuielilor orientate spre

achiziţionarea bunurilor capital.

Spre deosebire de bunurile de consum, bunurile capital nu satisfac în mod

direct nevoile umane, contribuind la crearea de noi bunuri indiferent dacă acestea sunt

de consum final sau tot de investiţii.

Deşi, în mod obişnuit, în sfera investiţiilor sunt incluse şi investiţiile financiare

(achiziţionarea de titluri de valoare), acestea nu au ca rezultat sporirea capitalului şi a

avuţiei societăţii ci doar o schimbare a dreptului de proprietate. Din acest motiv

analiza următoare va avea în vedere doar investiţiile reale, adică în bunuri fizice de

capital.

În funcţie de destinaţia acestor bunuri se pot distinge următoarele categorii de

investiţii:

- investiţii de înlocuire, care permit înlocuirea echipamentelor uzate şi

menţinerea stocului de capital fix;

- investiţiile nete, prin care se asigură sporirea capitalului fix. Acestea asigură

sporirea capacităţii productive;

- variaţia stocurilor.

În contabilitatea naţională se foloseşte conceptul de formare brută şi

formare netă de capital pentru a surprinde efectul anual de acumulare al bunurilor

capital. Formarea netă de capital se referă la investiţiile nete în timp ce formarea brută

este egală cu cea netă la care se adaugă mărimea amortizării.

Decizia de investiţii poate fi privită la nivel de întreprindere (societăţi şi

cvasisocietăţi non-financiare şi întreprinderi individuale) pentru investiţiile

productive, de menaje (cu excepţia întreprinderilor individuale) pentru investiţiile în

locuinţe sau administraţii pentru achiziţionarea echipamentelor colective.

Investiţiile corespunzătoare primelor două situaţii sunt investiţii private, în

timp ce în ultimul caz sunt investiţii publice.

Decizia de investiţie se produce într-un climat caracterizat prin incertitudine,

motiv pentru care întreprinzătorul îşi asumă în mod voluntar anumite riscuri.

Firma poate realiza o creştere de capital, dar se poate confrunta cu o evoluţie

indezirabilă a cererii de exemplu, caz în care o parte din capital rămâne neutilizat.

81

Costurile funcţionării firmei cresc în consecinţă, iar existenţa sa pe piaţă devine

ameninţată.

A. Eficienţa marginală a capitalului

Orice investiţie generează în mod normal încasări pentru o perioadă mai lungî

de timp. Ele pot confirma sau infirma aşteptările întreprinzătorului.

A prevedea randamentul investiţiilor în viitor se dovedeşte în fapt o operaţie

extrem de dificilă, dat fiind evoluţia destul de incertă a unor variabile economice.

În acest context se înscriu:

- durata de utilizare a capitalului, cu atât mai improbabilă cu cât investiţia este

mai costisitoare;

- evoluţia preţurilor factorilor de producţie şi a produselor;

- starea economiei naţionale şi mondiale etc.

Pentru un agent economic întreprinzător confruntat cu un preţ de achiziţie al

capitalului P şi care anticipează o durată de utilizare de n ani şi încasări viitoare Vi

corespunzătoare fiecărui an, se poate determina eficienţa marginală a capitalului 1

notată cu e, pe baza formulei următoare:

Realizarea investiţiei va depinde nu doar de eficienţa marginală a capitalului ci

şi de rata nominală a dobânzii. Agenţii economici dispunând de o sumă dată de bani

au ca alternativă la efectuarea investiţiei în active reale, investirea în active financiare,

respectiv achiziţionarea titlurilor de valoare.

Dacă rata dobânzii, presupusă la acest nivel al analizei ca determinată exogen,

aferentă investiţiei în active financiare este superioară eficienţei marginale a

capitalului, atunci agentul economic va renunţa la proiectul său de achiziţionare a

bunurilor capital.

1Conceptul de eficienţă marginală a capitalului a fost introdus de J. M. Keynes, având aceiaşi

semnificaţie cu cel de rată a randamentului în raport cu costul, utilizat de I. Fisher cu câţiva

ani înaintea lui Keynes.

82

Dacă în schimb, eficienţa marginală a capitalului excede rata dobânzii

existentă pe piaţă, atunci există argumente în favoarea proiectului de investiţie.

Modificarea ratei dobânzii într-un sens sau altul poate conduce în consecinţă la

renunţarea sau validarea unor proiecte de investiţii.

Se deduce de aici existenţa unei relaţii inverse între investiţie şi rata dobânzii

(i):

Grafic funcţia de investiţie este prezentată în figura 4.4.

Funcţia de investiţie se poate deplasa spre stânga sau spre dreapta după cum

întreprinzătorii se dovedesc mai pesimişti sau mai optimişti cu privire la evoluţia

vânzărilor şi a profiturilor.

Fig. 4.4 Funcţia de investiţie

Acelaşi nivel al ratei dobânzii poate corespunde unor niveluri diferite ale

investiţiei, aşa cum se observă în figura 4.5.

O stare de optimism conduce la o eficienţă marginală superioară a capitalului

şi la un nivel al investiţiei superior celui iniţial, I1 > I0.

Dacă pesimismul domină starea de spirit a întreprinzătorilor, la aceeaşi rată a

dobânzii avem I2 < I0.

83

Fig. 4.5 Deplasarea funcţiei de investiţie

Nivelul investiţiilor este de asemenea influenţat de ritmul introducerii

progresului tehnic. Apariţia unor tehnologii moderne, ameliorarea metodelor de

producţie şi îmbunătăţirea calităţii produselor constituie un impuls pentru creşterea

investiţiilor.

Un alt factor al investiţiilor îl reprezintă politicile economice. Măsurile de

politică economică reclamate de activitatea investiţională pot avea fie un caracter

conjunctural, preăntâmpinând scăderea ritmului investiţiilor şi fluctuaţii majore în

activitatea economică, fie un caracter structural, orientând fluxurile de capitaluri către

acele sectoare care asigură creşterea economică.

În rândul politicilor economice cu efect asupra investiţiilor amintim politica

monetară (prin rata dobânzii), politica fiscală (deduceri fiscale) sau politica bugetară

(subvenţionarea anumitor proiecte investiţionale). Toate acestea determină deplasarea

curbei cererii de investiţii.

Politica de investiţii poate fi indirectă în ceea ce priveşte investiţiile private şi

directă relativ la investiţiile efectuate de administraţiile publice.

B. Multiplicatorul de investiţii

Creşterea investiţiilor stimulează cererea şi activitatea economică. Pe această

bază sporeşte capacitatea de producţie şi oferta de bunuri şi servicii. Acest efect este

relevat de conceptul de multiplicator al investiţiilor. El a fost fundamentat de Kahn

în 1931 şi reluat ulterior de Keynes în Teoria generală.

84

Noţiunea de multiplicator al investiţiilor arată că o cheltuială suplimentară

determină o creştere a venitului naţional, creştere superioară cheltuielii iniţiale.

V =k I

unde k reprezintă coeficientul de multiplicare.

În mod normal, multiplicatorul investiţiilor este superior lui 1.

Explicarea principiului de multiplicare are drept premiză faptul că ceea ce

pentru un agent economic reprezintă cheltuială pentru un altul înseamnă venit, partajat

la rându-i în consum şi economii.

Presupunem că investiţia efectuată într-o ramură oarecare sporeşte cu 1000

unităţi monetare ( I = 1000). Această investiţie suplimentară conduce la încasări, şi

deci venituri, mai mari în aceeaşi măsură pentru alţi agenţi economici.

Aceste venituri în funcţie de factorii de producţie iau forma de salarii,

profituri, dobânzi sau rente. Proporţia în care acest venit suplimentar se împarte în

consum (C) şi economii (S) depinde de mărimea înclinaţiei marginale spre consum şi

respectiv spre economii.

Dacă presupunem că înclinaţia marginală spre consum este 3/4, iar cea spre

economii 1/4, atunci înseamnă că suplimentul de consum va fi 750 unităţi monetare,

iar cel de economii 250 unităţi monetare.

În consecinţă, investiţia iniţială de 1000 unităţi monetare va genera o

cheltuială suplimentară în primă instanţă de 750 unităţi monetare şi deci acelaşi nivel

de venituri suplimentare pentru alţi agenţi economici.

Procesul continuă în unde succesive, creşterile de venit fiind însă din ce în ce

mai mici, afectate în permanenţă de o cheltuială diminuată a agenţilor economici.

La limită, amploarea acestor unde succesive tinde către zero, aşa cum se poate

observa în tabelul 4.2.

85

Tabelul 4.2. Multiplicatorul de investiţie în cazul unei investiţii suplimentare

unice

Perioada It Ct V t

1 1000 0 1000

2 0 750 750

3 0 562,5 562,5

4 0 421,9 421,9

5 0 316,4 316,4

0 0 0

Dacă însumăm datele din ultima coloană obţinem venitul suplimentar generat

de investiţia suplimentară iniţială de 1000 unităţi monetare.

Acesta este egal cu suma seriei infinite:

V = 1000 + 750 + 562,5 + ...=

= 1000 + (0,75 x 1000) + (0,752 x 1000) + (0,753 x 1000) + ...=

= 1000 (1 + 0,75 + 0,752 + 0,753 + ...) =

= I (1 + c + c2 + . . . + cn).

Expresia de mai sus reprezintă o progresie geometrică care restrânsă conduce

la ecuaţia următoare:

Prin urmare, multiplicatorul investiţiilor k este :

Se observă că pentru un nivel mai ridicat al înclinaţiei marginale spre consum

şi un nivel mai scăzut al înclinaţiei marginale spre economisire, multiplicatorul

investiţiilor este mai mare şi deci efectul investiţiilor asupra venitului va fi mai

important.

Şi invers, cu cât înclinaţia marginală spre consum este mai joasă, iar înclinaţia

marginală spre economisire mai mare, cu atât multiplicatorul este mai redus. În cazul

de faţă, multiplicatorul investiţiilor este 4.

86

Altfel spus, o investiţie suplimentară de 1000 unităţi monetare va conduce la o

creştere de producţie şi de activitate de 4000 unităţi monetare (4 x 1000). Variaţia

venitului apare astfel funcţie directă de suplimentul de investiţie injectat în sistem.

În exemplul de mai sus, s-a considerat o investiţie suplimentară efectuată o

singură dată, în prima perioadă, fără a fi urmată de un proces similar în perioadele

următoare.

În cazul unei investiţii repetate în timp, s-ar fi obţinut acelaşi rezultat, cu

singura deosebire că la limită s-ar fi ajuns la o plafonare a creşterii venitului.

Pentru ca efectul de multiplicare să se realizeze se impune asigurarea anumitor

condiţii în economie printre care existenţa unor capacităţi de producţie nefolosite şi,

mai general, subutilizarea unor factori de producţie.

C. Principiul acceleratorului

Principiul acceleratorului evidenţiază relaţia existentă între modificarea

cererii de bunuri de consum şi cea a investiţiilor. În general, aceasta se aplică tuturor

categoriilor de investiţii.

În continuare, vom considera influenţa modificării cererii de bunuri asupra

investiţiei de capital fix.

Presupunem existenţa unui raport determinat între nivelul capitalului fix (Kf)

şi cel al producţiei (Q), altfel spus coeficientul capitalului:

Kf / Q = cu > 1

Creşterea cererii de bunuri determină creşterea producţiei, iar în condiţiile

menţinerii raportului capital fix-producţie, sporul de investiţii se determină prin

aplicarea coeficientului capitalului la sporul cererii bunurilor de consum:

I = QC

Nivelul şi dinamica investiţiilor apar deci determinate de nivelul şi dinamica

cantităţii de bunuri.

87

Desigur, în practică nu orice creştere a cererii de bunuri determină creşterea

imediată a investiţiilor. Dacă această creştere se estimează a fi doar pe termen scurt,

firmele decid să-şi sporească producţia altfel decât sporind capitalul fix: de exemplu,

crescând timpul efectiv lucrat.

Dacă creşterea cererii se apreciază a fi de durată, atunci apare justificată

decizia de achiziţionare a echipamentelor, cunoscut fiind faptul că valoarea şi durata

lor de utilizare sunt în general mari.

Principiul acceleratorului poate fi privit şi în sensul scăderii cererii de bunuri

nu doar al creşterii. În acest caz cererea de echipamente va scădea. În consecinţă,

investiţiile urmează dinamica cererii de bunuri de consum.

Modelul prezentat are denumirea de accelerator, deoarece modificarea cererii

apare amplificată la nivelul bunurilor investiţionale.

Să ilustrăm principiul acceleratorului apelând la un exemplu concret.

Presupunem valoarea echipamentelor de 1000 unităţi monetare iar producţia realizată

cu ajutorul lor de 250 unităţi monetare. Coeficientul capitalului este în consecinţă 4.

Capitalul fix are o durată de utilizare de 10 ani, ceea ce reclamă o investiţie de

înlocuire anuală de 100 unităţi monetare.

Dacă cererea de bunuri sporeşte cu 20% deci de la 250 la 300 u unităţi

monetare, atunci pentru a o satisface este nevoie de o creştere identică de capital fix

(20%). Deci capitalul fix trebuie să ajungă la 1200 unităţi monetare.

Ţinând însă seama de investiţia de înlocuire, investiţia totală va fi de 300

unităţi monetare (100 investiţie de înlocuire + 200 investiţie netă). Modificarea de

20% a cererii apare deci amplificată la nivelul investiţiilor (30%).

4.3. Echilibrul produsului intern brut

Folosim în continuare noţiunile de consum, investiţie, cheltuieli

guvernamentale şi exporturi nete pentru a explica nivelurile de echilibru ale

outputului, venitului şi ocupării la nivel macroeconomic.

88

4.3.1. Cheltuielile agregate

Pentru prezentarea echilibrului produsului intern brut trebuie mai întâi

precizată distincţia dintre cheltuielile planificate (estimate sau intenţionate) şi cele

actuale sau efective.

Agenţii economici dispun de un nivel limitat al veniturilor disponibile, care le

determină volumul cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor.

Cheltuielile pe care agenţii economici doresc şi pot să le efectueze în limita

veniturilor proprii formează împreună cheltuielile agregate planificate (AE).

Aceste cheltuieli planificate cuprind în funcţie de natura agenţilor economici

(menaje, firme, guvern, agenţi străini) consumul planificat, investiţiile planificate,

achiziţiile guvernamentale planificate şi exportul net planificat.

AE = C + I + G + E – X

Spre deosebire de cheltuielile estimate, cele efective cuprind aceleaşi categorii

de cheltuieli, care sunt efectiv realizate, indiferent de ceea ce agenţii economici şi-au

planificat.

Cheltuiala agregată planificată nu coincide întotdeauna cu cheltuiala agregată

actuală. Astfel, în anumite condiţii, cheltuiala agregată planificată poate fi superioară

sau inferioară celei actuale.

Abaterea dintre cheltuiala agregată planificată şi cea actuală se poate produce

atât la nivel global cât şi la nivelul componentelor individuale.

De exemplu, firmele care estimează o cerere ridicată pentru produsele lor,

decid să-şi sporească investiţiile şi odată cu acestea şi producţia.

Dacă însă cererea evoluează în sens contrar aşteptărilor, firmele nu vor reuşi

să vândă întreaga producţie şi vor constitui stocuri din produsele nevândute. Astfel,

investiţiile actuale ale firmelor depăşesc investiţiile planificate.

4.3.2. Echilibrul PIB într-o economie închisă şi fără sector public

Pentru evidenţierea nivelului outputului, venitului şi ocupării folosim datele

prezentate în tabelul 4.3.

89

Pentru simplificarea prezentării considerăm în acest moment că nu există

depreciere a capitalului iar venitul net din străinătate este zero.

De asemenea, nu există sector guvernamental, iar economiile sunt rezultatul

efortului menajelor. PIB constituie o măsură pentru outputul intern şi este egal cu

venitul naţional şi cu venitul disponibil.

Aceasta înseamnă că venitul disponibil al menajelor este egal cu valoarea

outputului total.

Tabelul 4.3 Determinarea nivelurilor de echilibru ale ocupării, outputului şi

venitului într-o economie cu sector privat

Niveluri

posibile de

ocupare

(milioane

persoane)

(1)

Outputul

real

intern

(venitul şi

PIB)

(miliarde

u.m.)

(2)

Consum

(C)

(miliard

e u.m.)

(3)

Econom

ii

(S)

(miliard

e u.m.)

(4)

Investiţie

(I)

(miliard

e u.m.)

(5)

Cheltuieli

agregate

(C+ I)

(miliarde

u.m.)

(6)

Acumulări

neintenţio-

nate de

stocuri

(miliarde

u.m.)

(7)

Tendinţa

pentru

ocupare,

output şi

venituri

(miliarde

u.m.)

(8)

10 270 275 -5 20 295 -25 Creştere

15 290 290 0 20 310 -20 Creştere

20 310 305 5 20 325 -15 Creştere

25 330 320 10 20 340 -10 Creştere

30 350 335 15 20 355 -5 Creştere

35 370 350 20 20 370 0 Echilibru

40 390 365 25 20 385 +5 Descreştere

45 410 380 30 20 400 +10 Descreştere

50 430 395 35 20 415 +15 Descreştere

55 450 410 40 20 430 +20 Descreştere

În coloana a doua a tabelului sunt prezentate nivelurile posibile ale outputului

total, posibil de realizat în economie. Producătorii sunt dispuşi a oferi fiecare din cele

zece niveluri de output pe baza anticipării obţinerii unor încasări identice în urma

vânzărilor lor.

90

De exemplu, sectorul productiv ar putea produce un output în valoare de 270

miliarde unităţi monetare numai dacă se anticipează încasări de 270 miliarde unităţi

monetare. Dacă producătorii anticipează obţinerea unor încasări mai mari atunci ei

vor creşte outputul realizat.

Cheltuielile agregate sunt prezentate în coloana a şasea. Funcţia cheltuielilor

agregate indică sumele totale ce vor fi cheltuite pentru fiecare nivel posibil de output -

venit. Dacă avem în vedere doar sectorul privat al economiei, cheltuielile agregate

sunt egale cu suma dintre consum şi investiţia brută planificată.

Nivelul de echilibru al outputului reprezintă acel nivel de output, măsurat prin

intermediul PIB, care este egal cu cheltuielile agregate. Acest output odată produs va

genera suma totală tocmai suficientă pentru achiziţionarea sa. El corespunde egalităţii

dintre cantitatea totală de bunuri produsă şi cantitatea totală cumpărată (C + I).

Pe baza datelor din tabel, PIB de echilibru este de 370 miliarde unităţi

monetare. Acesta este outputul total pe care economia este capabilă să-l susţină şi la

care producţia şi cheltuiala se află în echilibru.

La acest nivel nu există nici supraproducţie care ar genera stocuri de bunuri

nevândute şi reducerea viitoare a producţiei şi nici insuficienţa producţiei existente

astfel încât să merite extinderea acesteia.

În consecinţă, nu există nici-un motiv pentru care producătorii să fie tentaţi să-

şi modifice volumul de activitate şi deci PIB.

Se observă că există doar un singur nivel al outputului real care asigură

echilibrul cu volumul total al cheltuielilor. Celelalte niveluri de output real conduc

către situaţii de dezechilibru.

De exemplu, unui nivel al outputului real de 310 miliarde unităţi monetare îi

corespunde un consum de 305 miliarde unităţi monetare, care împreună cu o investiţie

planificată de de 20 miliarde unităţi monetare, conduce la cheltuieli agregate de 325

miliarde unităţi monetare.

În aceste condiţii, economia generează o rată anuală de cheltuire peste nivelul

suficient de achiziţionare a producţiei de 310 miliarde unităţi monetare. Deoarece în

sectorul afacerilor se produce mai puţin decât achiziţionează cumpărătorii, urmează

un declin neintenţionat al stocurilor în valoare de 15 miliarde unităţi monetare.

Sectorul firmelor va ajusta acest dezechilibru dintre cheltuielile agregate şi

outputul real sporind producţia. Un nivel mai ridicat al outputului înseamnă mai multe

locuri de muncă şi un nivel superior de venit.

91

Deci, dacă cheltuielile agregate exced outputul intern, aceste cheltuieli vor

determina creşterea outputului intern.

În cazul problemei bazate pe datele din tabelul 4.3, orice nivel al outputului

real inferior nivelului de 370 miliarde unităţi monetare determină aceeaşi reacţie din

partea firmelor, astfel încât outputul se va îndrepta spre nivelul său de echilibru.

Presupunem acum că outputul real se situează peste nivelul de 370 miliarde

unităţi monetare.

De exemplu, pentru un output real de 410 miliarde unităţi monetare

cheltuielile agregate reprezintă 400 miliarde unităţi monetare.

O parte din producţie nu se va vinde, iar firmele aflate în imposibilitatea de

recuperare integrală a costurilor şi obţinere a profitului decid reducerea producţiei.

Între timp, stocurile au crescut neintenţionat, cu 10 miliarde unităţi monetare.

Reducerea PIB real înseamnă mai puţine locuri de muncă şi un nivel mai redus

de venit. Deci, cheltuieli agregate inferioare outputului real determină reducerea

producţiei.

Pentru orice nivel de output superior lui 370 miliarde unităţi monetare, situaţia

se va repeta cu singura deosebire că nivelul acumulărilor neintenţionate de stocuri

variază. Producţia se va reduce în fiecare caz, îndreptându-se spre nivelul său de

echilibru.

Fig. 4.6 Echilibrul cheltuieli agregate – output intern

Cheltuiala privată

(C + I = PIB) C + I

Echilibru

Cheltuieli C

agregate

I = 20 mld. u.m.

C = 350 mld. u.m.

0 270 290 310 330 350 370 390 410 430 450 (PIB)

92

Să analizăm aceeaşi situaţie însă în manieră grafică.

În figura 4.6 s-a trasat mai întâi linia la 450

ale cărei puncte se caracterizează

prin aceea că variabila măsurată pe abscisă, în acest caz PIB, este egală cu variabila

măsurată pe ordonată, adică cheltuielile agregate (C + I).

În aceeaşi figură este reprezentat consumul, care este funcţie crescătoare de

venit, precum şi cheltuielile agregate. Curba cheltuielilor agregate este paralelă curbei

consumului, însă deplasată spre în sus cu o valoare egală cu cea a investiţiei.

Pentru fiecare nivel al outputului, firmele planifică să investească o sumă

identică şi anume egală cu 20 miliarde unităţi monetare.

Se observă că şi cheltuiala agregată creşte concomitent cu outputul şi venitul,

însă nu în aceeaşi măsură. Acest fapt se datorează înclinaţiei marginale spre consum,

care este inferioară unităţii, aşa cum de altfel legea psihologică fundamentală a lui

J.M. Keynes afirmă.

Panta curbei cheltuielii agregate este aceeaşi cu cea a curbei consumului. În

mod constant, o parte din venitul disponibil nu va fi cheltuită, ci economisită.

Astfel, în cazul datelor din tabel, cheltuielile agregate cresc cu 15 miliarde

unităţi monetare la fiecare 20 miliarde unităţi monetare suplimentare de venit, în timp

ce economiile cresc cu 5 miliarde unităţi monetare.

Nivelul de echilibru al PIB este nivelul corespunzător intersecţiei dintre curba

cheltuielilor agregate şi linia la 450. Abscisa (PIB) şi ordonata (cheltuielile agregate)

punctului de intersecţie sunt egale.

Acest nivel de echilibru este de 370 miliarde unităţi monetare. Consumul este

350 miliarde unităţi monetare, iar investiţia este 20 miliarde unităţi monetare.

Este evident că nici un nivel al PIB situat deasupra punctului de echilibru nu

este sustenabil deoarece suma dintre consum şi investiţiile brute este inferioară PIB.

Se observă pe grafic că într-o asemenea situaţie punctele corespunzătoare cheltuielilor

agregate se situează sub linia la 450.

Pentru nivelul PIB de 410 miliarde unităţi monetare, consumul şi investiţiile

brute însumează 400 miliarde unităţi monetare. Stocurile de produse nevândute cresc

la niveluri indezirabile determinând producătorii să-şi reducă volumul de activitate şi

să se orienteze spre nivelul de 370 miliarde unităţi monetare.

În schimb, pentru nivelurile posibile ale PIB mai mici de 370 miliarde unităţi

monetare, economia doreşte să cheltuiască în exces în raport cu ceea ce produce.

Punctele aflate pe curba cheltuielilor agregate sunt situate deasupra liniei la 450.

93

De exemplu, pentru un nivel al PIB de 310 miliarde unităţi monetare,

consumul şi investiţiile împreună sunt de 325 miliarde unităţi monetare. Stocurile se

reduc, iar producătorii sunt incitaţi să sporească producţia, orientându-se spre nivelul

de echilibru de 370 miliarde unităţi monetare.

Atât timp cât nu intervine vreo modificare la nivelul cheltuielilor agregate,

nivelul PIB de 370 miliarde unităţi monetare va fi menţinut pentru o perioadă

nelimitată.

4.3.3. Schimburile internaţionale şi echilibrul PIB

Prezentarea anterioară s-a situat în ipoteza unei economii închise. În cele ce

urmează considerăm o economie deschisă, aflată în interacţiune cu exteriorul.

Examinăm în continuare efectelor exporturilor nete asupra venitului, ocupării şi

outputului.

Exporturile nete pot fi, după caz, pozitive sau negative. În primul caz, valoarea

exporturilor excede pe cea a importurilor, în timp ce în al doilea caz, importurile

depăşesc în valoare exporturile.

În mod asemănător cu consumul şi investiţiile, exporturile crează output

intern, venit şi locuri de muncă. Deşi bunurile şi serviciile au ca destinaţie exteriorul,

achiziţiile efectuate de agenţii economici din străinătate contribuie la creşterea

producţiei, venitului şi crearea de noi locuri de muncă. Exporturile trebuie privite din

acest motiv drept componentă a cheltuielilor agregate.

În cazul unei economii deschise, există şi fluxuri de bunuri şi servicii

provenind din străinătate, adică importuri. Pentru a nu supraevalua valoarea producţiei

interne, se impune ca din mărimea cheltuielilor agregate să fie deduse cheltuielile

reprezentând bunurile importate.

Astfel, prin luarea în calcul a exporturilor şi importurilor, cheltuielile agregate

reprezintă suma dintre consum, investiţii brute şi exporturile nete.

AE = C + I + E – X

Pentru simplificarea analizei presupunem că exporturile nete sunt

independente de nivelul PIB. Considerăm în continuare două situaţii posibile pentru

exporturile nete.

94

Mai întâi, exporturile nete sunt pozitive, valoarea exporturilor depăşind, să

presupunem, în mod constant valoarea importurilor cu 5 miliarde unităţi monetare

pentru orice nivel posibil al PIB.

Din acest motiv, exporturile nete sunt reprezentate grafic printr-o dreaptă

paralelă axei orizontale şi situată deasupra acesteia (figura 4.7).

În cea de a doua situaţie, importurile depăşesc în valoare exporturile cu

aceeaşi mărime (5 miliarde unităţi monetare) indiferent de mărimea PIB.

Din acest motiv exporturile nete apar tot sub forma unei drepte situată de data

aceasta sub axa orizonatală.

Fig. 4.7 Exporturile nete

Exporturile nete

Exporturi nete pozitive

+ 5

- 5 350 370 390 410 PIB real

Exporturi nete negative

Curba cheltuielilor agregate se poate situa la un nivel mai ridicat sau mai

scăzut după cum exporturile nete sunt fie pozitive fie negative.

În figura 4.8 sunt prezentate ambele curbe ale cheltuielilor agregate în funcţie

de nivelul exporturilor nete.

Curba cheltuielilor agregate reprezentând suma consumului şi a investiţiilor

brute este identică cu cea din tabelul 4.3 şi figura 4.6.

În absenţa sectorului extern, nivelul de echilibru al PIB este de 370 miliarde

unităţi monetare. Doar la acest nivel cheltuielile agregate sunt egale cu PIB, iar curba

lor se intersectează cu linia la 450.

Presupunem că valoarea exporturilor excede valoarea importurilor. Includerea

exporturilor nete în cadrul cheltuielilor agregate, deplasează curba anterioară a

cheltuielilor agregate spre în sus şi paralel cu o mărime egală cu cea a exporturilor

nete.

95

Astfel, pentru fiecare nivel al PIB, cheltuielile agregate sunt acum mai mari cu

5 miliarde unităţi monetare. Se observă pe graficul din figura 4.8 că nivelul de

echilibru al PIB şi venitului este superior nivelului de 370 miliarde unităţi monetare.

Mai precis, intersecţia dintre noua curbă a cheltuielilor agregate şi linia la 450 se

produce pentru un nivel al PIB de 390 miliarde unităţi monetare.

Se poate verifica acest nivel adăugând mărimea exporturilor nete fiecărui nivel

al cheltuielilor agregate în tabelul 4.3 şi apoi calculând nivelul la care suma dintre

consum, investiţii şi exporturi nete este egală cu mărimea PIB.

Fig. 4.8 Exporturile nete şi PIB de echilibru

Cheltuiala privată

C + I + En1

Cheltuieli agregate cu

exporturi nete pozitive C + I

C + I + En2

Cheltuieli agregate cu

exporturi nete negative

350 370 390 410 Produsul intern real

(PIB)

Se constată că exporturile nete pozitive cresc cheltuielile agregate la un nivel

superior nivelului corespunzător unei economii închise. Acest fapt produce o creştere

mai amplă a PIB, venitului şi ocupării.

Astfel, o creştere a cheltuielilor agregate cu 5 miliarde unităţi monetare

provoacă creşterea PIB cu 20 miliarde unităţi monetare. Efectul de multiplicare este în

acest caz de 4.

96

În schimb, exporturile nete negative generează efecte contrare. PIB va scădea

şi, odată cu el, venitul şi ocuparea. Reducerea cheltuielilor agregate cu o anumită

mărime provoacă o reducere mai amplă a PIB.

În cazul de faţă o reducere a cheltuielilor agregate cu 5 miliarde unităţi

monetare face ca PIB să scadă cu 20 miliarde unităţi monetare.

4.3.4. Sectorul public şi echilibrul PIB

Considerăm acum o altă componentă a cheltuielilor agregate şi anume

cheltuielile guvernamentale. Spre deosebire de cheltuielile private, cheltuielile

guvernamentale, precum şi impozitele, sunt supuse direct controlului public.

Cheltuielile guvernamentale şi impozitele sunt pârghii la îndemâna guvernului prin

care acesta poate promova stabilitatea economică.

Dimensiunea cheltuielilor guvernamentale afectează nivelul PIB, venitului şi

ocupării la nivel macroeconomic.

Pentru a simplifica prezentarea influenţei cheltuielilor guvernamentale asupra

variabilelor menţionate precizăm următoarele ipoteze:

investiţiile şi exporturilor nete sunt independente de nivelul PIB. Ele sunt

determinate exogen şi sunt constante indiferent de nivelul PIB.

cheltuielile guvernamentale nu se află în relaţie cu cheltuiala privată a economiei.

Ca urmare, modificarea lor nu afectează în nici un sens valoarea însumată a

consumului şi investiţiilor.

impozitele nete guvernamentale, adică impozitele pe venituri mai puţin

“impozitele negative” (plăţile de transfer) provin integral din impozitele

personale. Deşi venitul disponibil scade sub nivelul venitului personal cu mărimea

impozitelor pe venituri, PIB, Venitul naţional şi Venitul personal rămân constante.

impozitele totale colectate reprezintă o mărime fixă, independentă de nivelul PIB.

nivelul general al preţurilor este constant.

Cheltuielile agregate sporesc faţă de situaţia anterioară cu mărimea

cheltuielilor guvernamentale:

AE = C + I + G + E – X

97

Presupunem că guvernul decide să cheltuiască 20 miliarde unităţi monetare

pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor, pentru orice nivel al PIB.

Tabelul 4.4. Determinarea efectului cheltuielilor guvernamentale asupra PIB de

echilibru

Outputul

real intern

(venitul

disponibil

= PIB)

(miliarde

u.m.)

(1)

Consum

(C)

(miliarde

u.m.)

(2)

Economii

(S)

(miliarde

u.m.)

(3)

Investiţie

(I)

(miliarde

u.m.)

(4)

Exporturi

Exporturi

(E)

(miliarde

u.m.)

(5)

Nete

Importuri

(M)

(miliarde

u.m.)

(6)

Cheltuiel

i

guverna-

mentale

(miliarde

u.m.)

(7)

Cheltuiel

i agregate

(C+ I +

En + G)

(miliarde

u.m.)

(8)

270 275 -5 20 10 10 20 315

290 290 0 20 10 10 20 330

310 305 5 20 10 10 20 345

330 320 10 20 10 10 20 360

350 335 15 20 10 10 20 375

370 350 20 20 10 10 20 390

390 365 25 20 10 10 20 405

410 380 30 20 10 10 20 420

430 395 35 20 10 10 20 435

450 410 40 20 10 10 20 450

Tabelul 4.4 arată efectul cheltuielilor guvernamentale asupra PIB. Coloanele

1,2,3 şi 4 sunt identice cu cele din tabelul 4.3. Următoarele două coloane cuprind date

privind exporturile nete (pentru simplificarea prezentării considerăm valoarea

exporturilor egală cu cea a importurilor) şi cheltuielile guvernamentale.

Prin adăugarea cheltuielilor guvernamentale la cheltuiala privată se obţine un

nivel mai înalt al cheltuielilor agregate, aşa cum de altfel se poate observa în coloana

98

8. În absenţa cheltuielilor guvernamentale PIB de echilibru era de 370 miliarde unităţi

monetare.

Prin includerea în cheltuielile agregate a cheltuielilor guvernamentale PIB de

echilibru creşte la 450 miliarde unităţi monetare. Creşterea cheltuielilor

guvernamentale, întocmai ca şi creşterea cheltuielii private, determină creşterea

cheltuielilor agregate şi a PIB de echilibru.

Se observă că şi cheltuielile guvernamentale au un efect multiplicator asupra

PIB. Astfel, creşterea cheltuielilor guvernamentale cu 20 miliarde unităţi monetare,

provoacă o creştere a PIB de echilibru cu 80 miliarde unităţi monetare (de la 370 la

450 miliarde unităţi monetare).

Multiplicatorul de cheltuială publică este în acest caz egal cu 4. Creşterea

cheltuielilor guvernamentale cu 20 miliarde unităţi monetare, presupunând că nu sunt

finanţe prin creşterea impozitelor pe venituri, provoacă această creştere mai amplă a

PIB.

În general, modificarea impozitelor influenţează în sens contrar modificarea

PIB. Creşterea impozitelor determină reducerea cheltuielilor agregate şi mai departe a

PIB. În schimb, reducerea impozitelor determină scăderea cheltuielilor agregate şi a

PIB.

Fig. 4.9 Cheltuielile guvernamentale şi PIB de echilibru

Cheltuielile

agregate

(C+ I+En+G) C + I + En + G

C + I+ En

C

20 Cheltuieli guvernamentale

370 450 (PIB)

99

În figura 4.9 cheltuielile guvernamentale sunt reprezentate printr-o dreaptă

situată deasupra axei orizontale. Existenţa sectorului public face ca dreapta

cheltuielilor agregate să se deplaseze spre în sus cu o mărime egală cu cea a

cheltuielilor guvernamentale.

Se observă că intersecţia dintre dreapta cheltuielilor agregate şi linia la 450 se

produce la un nivel superior al PIB comparativ cu cazul absenţei cheltuielilor

guvernamentale. PIB creşte cu 80 miliarde unităţi monetare atingând nivelul de 550

miliarde unităţi monetare.

Reducerea cheltuielilor guvernamentale face ca dreapta cheltuielilor agregate

să se deplaseze spre în jos, provocând scăderea PIB.

Se poate uşor demonstra că dacă cheltuielile guvernamentale se reduc, de

exemplu, de la 20 miliarde unităţi monetare la 10 miliarde unităţi monetare, nivelul de

echilibru al PIB se va reduce cu 40 miliarde unităţi monetare. Efectul reducerii

cheltuielilor guvernamentale corespunde multiplicatorului menţionat anterior.

NU UITA!

Consumul este orientat spre satisfacerea în mod direct a nevoilor solvabile

prezente, prin achiziţionarea de bunuri şi servicii.

Economiile (S) reprezintă partea de venit disponibil neconsumată în prezent şi

destinată a susţine consumul viitor.

Investiţiile reprezintă ansamblul cheltuielilor orientate spre achiziţionarea

bunurilor capital. Spre deosebire de bunurile de consum, bunurile capital nu satisfac

în mod direct nevoile umane, contribuind la crearea de noi bunuri indiferent dacă

acestea sunt de consum final sau tot de investiţii.

Deşi, în mod obişnuit, în sfera investiţiilor sunt incluse şi investiţiile financiare

(achiziţionarea de titluri de valoare), acestea nu au ca rezultat sporirea capitalului şi a

avuţiei societăţii ci doar o schimbare a dreptului de proprietate.

Noţiunea de multiplicator al investiţiilor arată că o cheltuială suplimentară

determină o creştere a venitului naţional, creştere superioară cheltuielii iniţiale.

100

Termeni cheie

- Consum

- Economii

- Investiţii

- Echilibrul

- PIB

- Funcţia de consum

- Funcţia de economisire

- Inclinaţia medie spre consum

- Inclinaţia medie spre economisire

- Inclinaţia marginală spre consum

- Inclinaţia marginală spre economisire


NR. 4

1. Care este legătura dintre consum economii şi investiţii?

2. Care sunt funcţiile consumului şi economiilor?

3. Ce este multiplicatorul investiţiilor?

4. Definiţi conceptul de investiţii şi arătaţi care sunt factorii acestora.

5. Care sunt componentele cheltuielilor agregate?


1. Raportul dintre cresterea consumului si cea a venitului se numeste:

a) rata consumului si arata cat reprezinta ponderea cheltuielilor pentru consum in totalul

venitului;

b) inclinatia marginala spre consum si arata importanta consumului pentru cel care obtine un

venit;

101

c) inclinatia marginala spre consum si arata cu cat se modifica consumul la modificarea cu o

unitate a venitului;

d) inclinatia marginala spre consum si arata diferenta dintre consumul in si pentru o

persoana;

e) inclinatia marginala spre economii.

2. Considerand ca, fata de perioada anterioara, are loc o crestere a venitului, atunci

economiile, de regula:

a) cresc, dar fata de ritmul cresterii veniturilor, mai lent;

b) nu se modifica;

c) sporesc in acelasi ritm cu sporirea veniturilor;

d) scad in raport invers proportional cu cresterea veniturilor;

e) cresc mai rapid fata de ritmul cresterii veniturilor.

3. Daca rata medie a consumului ramane constanta, inclinatia marginala spre consum

este:

a) crescatoare;

b) descrescatoare;

c) egala cu 1;

d) pozitiva dar supraunitara;

e) constanta si egala cu rata medie a consumului.

4. Daca din venitul diponibil al unei gospodarii se scad cheltuielile facute pentru

consumul privat al acesteia, rezulta:

a) consumul intermediar;

b) datoriile gospodariei private;

c) economiile gospodariei;

d) cheltuielile facute cu impozitele si taxele;

e) venitul net al gospodariei.

5. Daca se reduce substantial venitul, atunci consumul, de regula:

a) se reduce si el, dar intr-o proportie mai mare;

b) se reduce si el, dar intr-o proportie mai mica;

c) se reduce si el, dar in aceeasi proportie;

d) nu se modifica;

e) nu este influentat substantial de catre venit.

102


ÎNVĂȚARE NR. 4




Hill, Inc, 1996



103


MODELUL IS-LM



Relaţia dintre PIB real şi rata dobânzii care asigură echilibrul pieţei bunurilor

Relaţia dintre PIB real şi rata dobânzii care asigură echilibrul pieţei monetare

Echilibrul economiei pe termen scurt



5.1. Piaţa bunurilor şi curba IS

5.2. Piaţa monetară şi curba LM

5.3. Echilibrul pe termen scurt


5.5. Test de autoevaluare


Marea Depresiune (1929 – 1933) a relevat limitele teorie neo-clasice.

Promotorii acestei teorii considerau că o orice economie de piaţă dispune de

capacitatea de autoreglare.

Astfel, dacă apar probleme în plan economic sau social, acestea sunt

trecătoare, economia revenind în scurt timp la starea de echilibru. Ori, prima parte a

deceniului al treilea al secolului trecut s-a caracterizat prin dezechilibre economice şi

sociale de o amploare deosebită: creşterea extremă a şomajului, reducerea severă a

volumului activităţii economice şi gradului de utilizare a capacităţilor de producţie,

scăderea veniturilor reale şi puterii de cumpărare.

104

Într-un asemenea context, J. M. Keynes publică în 1936 “Teoria generală a

folosirii mîinii de lucru şi a banilor”. Această lucrare îl consacră drept fondator al

macroeconomiei1.

Apariţia “Teoriei generale“ a marcat o ruptură în raport cu tradiţia. Centrul de

greutate s-a mutat dinspre analiza microeconomică spre analiza macroeconomică. S-a

sugerat intervenţia amplă a statului în economie şi promovarea unor politici de

stimulare a cererii agregate.

Datorită caracterului său revoluţionar, la momentul apariţiei, ideile keynesiste

fie nu au fost înţelese, fie au fost primite cu ostilitate. În aceste condiţii se impunea o

interpretare accesibilă a “Teoriei generale”, în special pentru economiştii adepţi în

continuare a teoriei clasice. O asemenea sarcină şi-a asumat-o J. Hicks, care a publicat

în 1937 o lucrare intitulată “Mr. Keynes and the classics: a suggested interpretation”.

Impactul produs în epocă de Keynes a fost extraordinar. Cei mai mulţi

economişti devin keynesişti, iar politicile macroeconomice puse în practică după cel

de al doilea război mondial au la bază perspectiva keynesistă.

Lucrarea lui Hicks simplifică economia considerând trei tipuri de pieţe: piaţa

bunurilor şi serviciilor luate împreună (piaţa bunurilor), piaţa activelor financiare şi

monedei (piaţa monetară) şi piaţa muncii, unde cei care caută un loc de muncă se

întâlnesc cu cei care oferă locuri de muncă.

Esenţa punctului de vedere keynesistă este că, pe de o parte, aceste pieţe sunt

interdependente, iar, pe de altă parte, toate cele trei pieţe. Nu pot fi simultan în

echilibru.

Dacă oferta de bunuri este egală cu cererea de bunuri şi dacă oferta de monedă

este egală cu cererea de monedă atunci cererea de muncă poate fi mai mică decât

oferta de muncă.

Începem prin a examina separat piaţa bunurilor şi piaţa monetară. Apoi,

analizăm modul cum aceste pieţe sunt corelate şi este asigurat echilibrul pe termen

scurt al economiei.

1 Termenul de macroeconomie a fost folosit pentru prima dată de norvegianul R. Frish în

1933.

105

5.1. Piaţa bunurilor şi curba IS

Cheltuiala agregată planificată depinde atât de PIB real cât şi de rata dobânzii.

Pe de o parte, consumul este funcţie crescătoare de PIB real iar, pe de altă parte,

investiţia planificată se reduce concomitent cu creşterea ratei dobânzii.

Pe baza relaţiilor existente între variabilele menţionate se poate obţine curba

IS.

Curba IS arată combinaţiile dintre PIB real şi rata dobânzii pentru care

cheltuiala agregată planificată este egală cu PIB real.

Componentele cheltuielii planificate, cunoscute din capitolul 4, sunt consumul

personal, investiţia, cheltuiala guvernamentală şi exportul net.

În tabelul 5.1 sunt prezentate date privind cheltuiala agregată (AE), rata

dobânzii şi PIB real.

Tabelul 5.1 Cheltuiala agregată şi PIB real

Rata dobânzii

(%) (1)

AE1

(mld. u.m.) (2)

AE2

(mld. u.m.) (3)

AE3

(mld. u.m.) (4)

PIB real

(mld. u.m.) (5)

5 400 520 640 400

4 480 600 720 600

3 560 680 800 800

Figura 5.1 evidenţiază grafic modul în care se obţine curba IS, pe baza datelor

din tabelul 5.1.

În figura 5.1a s-au trasat cele trei curbe ale cheltuielii agregate. Linia la 450

cuprinde toate punctele pentru care cheltuiala agregată este egală cu PIB real.

Cu cât nivelul ratei dobânzii este mai redus cu atât investiţia planificată şi

cheltuiala agregată sunt mai mari.

Astfel, curba AE1 reprezintă cheltuiala agregată planificată pentru un nivel al

ratei dobânzii de 5%. Celelalte două curbe ale cheltuielii agregate corespund ratelor

dobânzii de 4% şi, respectiv 3%.

Pentru fiecare dintre cele trei curbe există doar un singur nivel de echilibru,

rezultat din intersecţia curbei cheltuielii agregate şi linia la 450.

De exemplu, pentru curba AE1, cheltuiala de echilibru corespunde unui nivel

al PIB real de 400 mld. unităţi monetare (punctul A1).

106

Iar pentru curbele AE2 şi AE3 cheltuiala de echilibru se realizează pentru un

PIB real de 600 mld. unităţi monetare (punctul A2) şi, respectiv 800 mld. unităţi

monetare (punctul A3).

Figura 5.1b prezintă relaţia dintre rata dobânzii şi PIB real în condiţii de

echilibru a cheltuielii agregate. PIB real este figurat pe axa orizontală, iar rata

dobânzii pe axa verticală.

Punctele A11, A22 şi A33 corespund punctelor A1, A2 şi A3. Aceasta înseamnă

că dacă rata dobânzii este 5%, cheltuiala de echilibru se realizează pentru un nivel al

PIB real de 400 miliarde unităţi monetare.

În mod similar, se tratează celelalte puncte din graficul 5.2b. Linia care uneşte

punctele A11, A22 şi A33 este curba IS.

Unele relaţii dintre variabilele economice sunt de tipul cauză-efect. De

exemplu, curba cererii de investiţii evidenţiază investiţia (efect) pentru fiecare nivel al

ratei dobânzii (cauză). Curba IS nu constituie o relaţie de tipul cauză-efect. Ea poate fi

privită în două moduri.

De exemplu, dacă rata dobânzii este 5%, atunci cheltuiala agregată planificată

este egală cu PIB real numai dacă PIB real este 400 miliarde unităţi monetare.

Sau curba IS sugerează că dacă PIB real este 400 miliarde unităţi monetare,

atunci rata dobânzii pentru care cheltuiala agregată planificată este egală cu PIB real

este de 5%.

Curba IS arată combinaţiile dintre rata dobânzii şi PIB real pentru care

cheltuiala agregată este la nivelul său de echilibru.

Pentru determinarea ratei dobânzii şi PIB real este însă nevoie de o relaţie

suplimentară. Această nouă relaţie între rata dobânzii şi PIB real este obţinută în

condiţiile echilibrului pe piaţa monetară.

107

Fig. 5.1. Cheltuiala agregată şi curba IS

Cheltuiala agregată

1000

A3 AE3

800

AE2

A2

600

AE1

A1

400

400 600 800 PIB real (mld. u. m.)

(a) Cheltuiala agregată şi PIB real

Rata dobânzii (%)

5 A11

4 A22

3 A33

IS

0 400 600 800 PIB real (mld. u. m.)

(b) Curba IS

5.2. Piaţa monetară şi curba LM

Cantitatea cerută de monedă depinde de nivelul preţurilor, PIB real şi rata

dobânzii. Creşterea nivelului general al preţurilor determină creşterea cantităţii cerute

de monedă.

108

În acelaşi timp, cantitatea cerută de monedă în termeni reali (raportul dintre

cantitatea de monedă şi nivelul preţurilor) creşte odată cu creşterea PIB real şi scade

când rata dobânzii creşte.

Oferta de monedă depinde de acţiunile băncii centrale precum şi ale altor

bănci şi intermediari financiari.

În condiţiile unui nivel al preţurilor, există un nivel dat al cantităţii reale de

monedă aflate pe piaţă.

Echilibrul pieţei monetare se realizează atunci când cantitatea reală cerută de

monedă este egală cu cantitatea oferită în termeni reali. Echilibrul pieţei monetare este

un echilibru de stoc.

În tabelul 5.2 sunt prezentate date privind cantităţile cerute de monedă (Mc) în

condiţiile unor niveluri diferite ale ratelor dobânzilor precum şi oferta de monedă

(Mo) şi PIB real.

Tabelul 5.2. Cantitatea de monedă şi PIB real

Rata dobânzii

(%) (1)

Mc1 (mld. u.m.)

(2)

Mc2 (mld. u.m.)

(3)

Mc3 (mld. u.m.)

(4)

Mo (mld. u.m.)

(5)

PIB real (mld.

u.m.) (6)

5 400 450 500 500 400

4 450 500 550 500 600

3 500 550 600 500 800

109

Fig. 5.2 Cantitatea de monedă şi PIB real

Rata dobânzii Mo Rata dobânzii

LM

(%) (%)

5 B3 5 B33

B2 Mc3 4 B22

4

Mc2

B1 3 B11

3

Mc1

0 500 Cantitatea reală de monedă 0 400 600 800 PIBreal

(mld. u. m.) (mld. u. m.)

(a) (b)

Presupunem că oferta de monedă, determinată prin acţiunile sectorului bancar,

este de 500 miliarde unităţi monetare.

Considerăm, de asemenea, că deflatorul PIB este 100%, astfel că oferta reală

de monedă rămâne 500 miliarde unităţi monetare. Cantităţile cerute de monedă au

tendinţa să crească pe măsură ce rata dobânzii se reduce.

Echilibrul pieţei monetare se realizează atunci când cantitatea reală de monedă

este egală cu cantitatea oferită de monedă de 500 miliarde unităţi monetare. Cantitatea

reală de monedă depinde de PIB real şi de rata dobânzii.

Coloanele 2,3 şi 4 din tabelul 6.2 evidenţiază cantitatea reală cerută de monedă

pentru fiecare nivel al ratei dobânzii în condiţiile variaţiei PIB real sau cantitatea reală

cerută de monedă pentru fiecare nivel al PIB real atunci când rata dobânzii se

modifică.

De exemplu, pentru o rată a dobânzii de 5% şi un PIB real de 400 miliarde

unităţi monetare, cantitatea reală cerută de monedă este de 400 miliarde unităţi

monetare.

Alternativ, dacă rata dobânzii este 4% iar PIB real 600 miliarde unităţi

monetare, cantitatea reală cerută de monedă este de 500 miliarde unităţi monetare.

110

Egalitatea dintre cantitatea cerută de monedă şi cantitatea oferită conduce la

un set de combinaţii dintre rata dobânzii şi PIB real.

De exemplu, PIB real este 400 miliarde unităţi monetare, iar cantitatea cerută

de monedă este 500 miliarde unităţi monetare (egală cu cantitatea oferită de monedă)

când rata dobânzii este 3%.

Altfel spus, pentru un PIB real de 400 miliarde unităţi monetare şi o rată a

dobânzii de 3%, piaţa monetară este în echilibru.

Curba LM arată combinaţiile dintre PIB real şi rata dobânzii la care cantitatea

cerută de monedă este egală cu cantitatea oferită de monedă. Curba LM este

prezentată în figura 6.2b.

În figura 6.2a este prezentat echilibrul pieţei monetare. Cantitatea oferită de

monedă este 500 miliarde unităţi monetare iar oferta de monedă, perfect inelastică în

raport cu rata dobânzii, apare grafic ca o dreaptă perpendiculară pe abscisă.

Cele trei curbe ale cererii de monedă intersectează curba ofertei de monedă la

niveluri diferite ale ratei dobânzii. Punctele care asigură echilibrul pieţei monetare,

corespunzătoare fiecărei cereri de monedă, sunt notate cu B1, B2 şi B3.

De exemplu, atunci când PIB real este 400 miliarde unităţi monetare, curba

cererii de monedă este Mc1, iar rata dobânzii care asigură echilibrul pieţei monetare

este 3%. Creşterea PIB real antrenează creşterea cererii de monedă, iar ratele

dobânzilor care echilibrează piaţa monetară înregistrează tendinţa de creştere.

În figura 6.2b sunt trecute mai întâi punctele B11, B22 şi B33 corespunzătoare

nivelului ratelor dobânzilor şi PIB real atunci când se realizează echilibrul pieţei

monetare. Prin unirea acestor puncte se obţine curba LM. Curba LM, trasată pe baza

relaţiei dintre rata dobânzii şi PIB real în condiţiile echilibrului pieţei monetare, apare

grafic ca o dreaptă pozitiv înclinată.

Întocmai ca şi curba IS, curba LM nu este de tipul cauză-efect. Curba LM

spune că dacă cantitatea reală oferită de monedă este 500 miliarde unităţi monetare,

iar PIB real este 400 miliarde unităţi monetare, atunci echilibrul pieţei monetare se

realizează pentru o rată a dobânzii de 3%.

Sau dacă cantitatea oferită de monedă este 500 miliarde unităţi monetare iar

rata dobânzii este 3%, atunci pentru echilibrarea pieţei monetare PIB real trebuie să

fie 400 miliarde unităţi monetare. Astfel, curba LM cuprinde toate combinaţiile dintre

rata dobânzii şi PIB real la care piaţa monetară este în echilibru.

111

5.3. Echilibrul pe termen scurt

Deducerea curbelor IS şi LM a permis obţinerea unei relaţii între rata

dobânzii şi PIB real în condiţiile echilibrului pe piaţa bunurilor şi, respectiv pe piaţa

monetară.

Împreună, aceste relaţii permit obţinerea nivelurilor ratei dobânzii şi PIB real

care asigură echilibrul simultan pe cele două pieţe.

Fig. 5.3. Echilibrul IS-LM

Rata dobânzii

(%) 6 IS LM

5 A11 B33

B22 A22 4

3

B11 A33

0 400 600 800 1000 PIB real

(mld. u. m.)

În figura 5.3 au fost trasate cele două curbe, IS şi LM. Echilibrul pentru PIB

real şi rata dobânzii se obţine la intersecţia celor două curbe. Punctul A22 este un

punct situat pe curba IS şi reprezintă un punct al cheltuielii agregate de echilibru.

Rata dobânzii şi PIB real se situează la acel nivel care asigură echilibrul dintre

cheltuiala planificată şi PIB real. Punctul B22 este un punct situat pe curba LM şi

reprezintă un punct al echilibrului pieţei monetare.

Rata dobânzii şi PIB real corespund egalităţii dintre cantitatea reală cerută de

monedă şi oferta de monedă. La punctul de intersecţie există atât echilibru de flux

pentru piaţa bunurilor cât şi echilibru de stoc pentru piaţa monetară.

În condiţiile date, rata dobânzii este 4% iar PIB real este 600 mld. unităţi

monetare.

Pentru orice alt punct, la care rata dobânzii diferă de 4% iar PIB real de 600

mld. unităţi monetare, nu există echilibru concomitent pentru piaţa bunurilor şi piaţa

112

monetară. De exemplu, punctul A11, este situat pe curba IS şi corespunde echilibrului

pieţei bunurilor. În schimb, o rată a dobânzii de 5% şi un PIB real de 400 mld. unităţi

monetare nu asigură şi echilibrul pieţei monetare.

Rata dobânzii este prea ridicată sau PIB real este la un nivel prea redus pentru

asigurarea echilibrului pieţei monetare. Ajustarea ratei dobânzii la un nivel de 3%

conduce la echilibrul pieţei monetare şi deci situarea de-a lungul curbei LM. În

schimb, un asemenea punct nu se mai află pe curba IS.

Pentru o rată a dobânzii de 3% şi un PIB real de 400 mld. unităţi monetare

cheltuiala agregată planificată (640 mld. unităţi monetare) excede PIB real. Iar dacă

cheltuiala agregată planificată este superioară PIB real, atunci PIB real va creşte.

Sporirea PIB real, face ca cererea reală de monedă să crească şi odată cu aceasta şi

rata dobânzii. PIB real şi rata dobânzii continuă să crească până când se ajunge la

punctul de intersecţie dintre curbele IS şi LM.

Putem concluziona că atunci când, la un moment dat, economia nu se află la

punctul de intersecţie dintre curbele IS şi LM urmează ajustări repetate care conduc

economia spre acest punct.

Astfel, în urma acestor ajustări, piaţa bunurilor şi piaţa monetară se află

simultan în echilibru.

NU UITA!

Curba IS arată combinaţiile dintre PIB real şi rata dobânzii pentru care

cheltuiala agregată planificată este egală cu PIB real.

Curba IS arată combinaţiile dintre rata dobânzii şi PIB real pentru care

cheltuiala agregată este la nivelul său de echilibru. Pentru determinarea ratei dobânzii

şi PIB real este însă nevoie de o relaţie suplimentară.

Această nouă relaţie între rata dobânzii şi PIB real este obţinută în condiţiile

echilibrului pe piaţa monetară.

Curba LM arată combinaţiile dintre PIB real şi rata dobânzii la care cantitatea

cerută de monedă este egală cu cantitatea oferită de monedă. Astfel, curba LM

113

cuprinde toate combinaţiile dintre rata dobânzii şi PIB real la care piaţa monetară este

în echilibru.

Termeni cheie

- Curba IS

- Curba LM

- Oferta de monedă

- Cererea de monedă

- Echilibrul pe termen scurt


NR. 5

1. Precizaţi factorii care determină cheltuiala agregată.

2. Explicaţi motivele pentru care curba IS are panta negativă.

3. Explicaţi motivele pentru care curba LM are panta pozitivă.


1. Curba IS surprinde relaţia dintre următoarele variabile in condiţiile echilibrului

pieţei bunurilor:

a) rata dobânzii şi cheltuiala agregată;

b) rata dobânzii şi PIB real;

c) PIB real şi PIB nominal;

d) rata dobânzii şi oferta de monedă;

e) rata dobânzii, cererea şi oferta de monedă.

114

2. Curba LM surprinde relaţia dintre următoarele variabile in condiţiile echilibrului

pieţei monetare:

a) rata dobânzii şi cantitatea cerută de monedă;

b) PIB real şi oferta de monedă;

c) rata dobânzii şi PIB real;

d) rata dobânzii şi oferta de monedă;

e) cantitatea oferită şi cantitatea cerută de monedă.

3. Echilibrul IS-LM asigură:

a) echilibrul pieţei monetare;

b) echilibrul pieţei bunurilor;

c) echilibrul pieţei financiare;

d) echilibrul simultan al pieţei bunurilor şi al pieţei monetare;

e) echilibrul in schimburile economice externe.


ÎNVĂȚARE NR. 5




Hill, Inc, 1996



115


ŞOMAJUL ŞI INFLAŢIA



Ce este şomajul şi care sunt formele sale

Care sunt măsurile de diminuare a şomajului

Ce este inflaţia şi cum se măsoară aceasta

Care sunt efectele inflaţiei

Care sunt măsurile de diminuare a inflaţiei

Care este relaţia dintre inflaţie şi şomaj



6.1. Şomajul

6.2. Inflaţia

6.3. Relaţia inflaţie-şomaj




Şomajul şi inflaţia, sunt fenomene macroeconomice care, prin amploare,

intensitate, durată şi efecte în plan economic şi social influenţează decisiv

funcţionarea economiei în ansamblul său.

Somajul şi inflaţia sunt corelate îndeaproape, cel puţin pe termen scurt.

Politicile de reducere a inflaţiei au fost adesea însoţite de creşterea şomajului, după

cum încercările de atenuare a şomajului au generat inflaţie. Politica macroeconomică

116

are din acest punct de vedere o sarcină dificilă. Ea trebuie în acelaşi timp să asigure

premisele creşterii şi dezvoltării economice.

6.1. Şomajul

Definirea şi efectele şomajului

Şomajul reprezintă un fenomen prezent în toate economiile de piaţă, având

consecinţe directe şi extrem de severe asupra indivizilor. Pierderea locului de muncă

se asociază reducerii standardului de viaţă şi chiar apariţiei unor probleme de ordin

psihologic.

Iar aceste aspecte devin suficiente pentru a justifica frecvenţa cu care

problematica şomajului este abordată în cadrul dezbaterilor politice.

Piaţa muncii poate fi în echilibru dacă, pentru un nivel dat al salariilor,

cantităţile de muncă oferite şi cantităţile de muncă cerute se echilibrează. Şi se află în

dezechilibru dacă ofertele şi cererile de muncă nu se echilibrează.

În termenii acestei pieţe, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea

de muncă.

Şomajul este în general asociat persoanelor care, în mod involuntar, îşi

încetează activitatea şi se află la un moment dat în imposibilitatea găsirii şi

ocupării unui loc de muncă.

În termenii economiei pozitive un număr mai mare de locuri de muncă

înseamnă o producţie şi venituri mai mari, ceea ce se traduce în creşterea nivelului de

trai.

În schimb, mai puţine locuri de muncă disponibile în raport cu oferta de

muncă, determină economia să funcţioneze în interiorul şi nu pe curba posibilităţilor

de producţie. Pierderea de output rezultată din existenţa şomajului înseamnă în mod

firesc mai puţine bunuri puse la dispoziţia populaţiei.

Costul şomajului este cu atât mai mare cu cât se prelungeşte perioada de

căutare a unui loc de muncă. În mod concret, alături de pierderea de venit pentru cei

aflaţi într-o asemenea situaţie mai apar probleme de genul: reducerea abilităţilor

profesionale, agravarea stării de sănătate, afectarea statutului social, nevoia unor

resurse tot mai mari alocate de societate pentru întreţinerea şomerilor aflată adesea în

117

discordanţă cu posibilităţile societăţii în acest sens etc. Deşi sunt evidente, multe din

aceste probleme sunt eludate în rapoartele statistice privind şomajul.

Studiul şomajului permite identificarea cauzelor de producere a sa şi

fundamentarea pe această bază a politicilor de combatere şi atenuare a efectelor sale.

Unele măsuri, precum programele de instruire vor permite, cel puţin pentru un

segment de şomeri, găsirea unui loc de muncă, în timp ce acordarea ajutorului de

şomaj reduce povara acestuia.

Totuşi alte măsuri, precizate chiar în lege, sunt criticate de economişti datorită

efectelor adverse generate.

În timp, şomajul poate înregistra tendinţa de creştere sau de scădere, în funcţie

de raportul dintre cei care îşi găsesc loc de muncă şi cei care îşi pierd locul de muncă.

Resursele de muncă se constituie din populaţia totală. Populaţia totală

cuprinde populaţia inactivă şi populaţia activă.

În sensul dat de Biroul Internaţional al Muncii, populaţia activă cuprinde

toate persoanele care furnizează forţă de muncă disponibilă pentru producţia de

bunuri şi servicii, incluzând populaţia ocupată şi şomerii.

Aceste persoane se constituie de fapt în ofertă de muncă. Populaţia inactivă

cuprinde persoanele care nu au un loc de muncă şi nici nu caută unul (copiii de vârstă

preşcolară, elevii şi studenţii, militarii în termen, pensionarii, femeile casnice).

Resursele de muncă pot varia semnificativ în timp, fiind influenţate de

structura pe vârste a populaţiei, nivelul de calificare, vârsta la care se încheie

şcolarizarea şi cea de pensionare etc., fiecare dintre acestea având alţi determinanţi.

Pe baza acestor variabile se pot determina indicatori precum rata de activitate

şi gradul de ocupare.

Rata de activitate a unei populaţii date se determină ca raport între populaţia

activă şi populaţia totală:

ra = (PA / PT) 100

unde,

ra - rata de activitate

PA - populaţie activă

PT - populaţie totală

118

Gradul de ocupare a forţei de muncă se determină prin relaţia:

ro = (PO / PAM) 100

unde,

PO - populaţie ocupată

PAM - populaţie aptă de muncă

Acest din urmă indicator se află într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu

nivelul şi rata şomajului.

Persoanele care nu au un loc de muncă nu sunt în mod necesar şomeri.

Definiţia asupra şomajului a Biroului Internaţional al Muncii (B.I.M.), organizaţie din

sistemul Naţiunilor Unite, este cea mai răspândită şi, evident, acceptată de ţările lumii.

Potrivit acestei definiţii, şomerul este orice persoană care are mai mult de 15

ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:

este aptă de muncă

nu are un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor

venituri

este disponibilă să înceapă lucrul în următoarele 15 zile dacă s-ar găsi imediat un

loc de muncă

caută efectiv un loc de muncă, utilizând diferite metode în acest scop

Unii economişti apreciază că trebuie să se stabilească indicatori ai subocupării

care să permită luarea în considerare a situaţiilor intermediare între viaţa activă şi

şomaj.

Astfel, populaţia subocupată include acele persoane care au un loc de muncă

(ocupate), dar care au lucrat, independent de voinţa lor, mai puţin decât durata

obişnuită de lucru şi caută o activitate cu program complet sau o activitate

suplimentară ori sunt disponibile în următoarele 15 zile pentu o asemenea activitate.

Nivelul şomajului poate fi analizat nu numai absolut ca număr, ci şi relativ ca

rată a şomajului.

119

Rata şomajului se determină prin raportarea numărului şomerilor la populaţia

activă disponibilă:

rs = (PS / PAD) 100

unde,

PS - populaţie aflată în situaţie de şomaj

PAD - populaţie activă disponibilă

Analiza şomajului presupune o structurare a acestuia după calificare, domeniul

sursă, durată, grupe de vârstă, sex şi mediu de provenienţă (urban sau rural).

Exemplu: Determinarea numărului şomerilor şi a ratei şomajului

Se cunosc următoarele date la nivelul unei economii naţionale:

Populaţia totală: 22,5 milioane persoane

Populaţia în afara limitelor pentru vârsta de muncă: 10,0 milioane persoane

Populaţia în vârstă de muncă, dar inaptă: 0,2 milioane persoane

Femei casnice, elevi, studenţi, militari în termen: 0,8 milioane persoane

Populaţia activă ocupată: 10,0 milioane persoane

Se cere să se calculeze numărul şomerilor şi rata şomajului.

Rezolvare:

Calculele sunt sintetizate în următorul tabel:

120

Indicator (Milioane persoane)

Populaţia totală 22,5

Populaţia în afara limitelor pentru

vârsta de muncă

10,0

Populaţia în vârstă de muncă 12,5

Populaţia în vârstă de muncă, dar

inaptă

0,2

Resursele de mână de lucru 12,3

Femei casnice, elevi, studenţi,

militari în termen

0,8

Populaţia activă disponibilă 11,5

Populaţia activă ocupată 10,0

Şomeri 1,5

Rata şomajului (şomeri/ populaţia

activă disponibilă)

13%

Cauzele şi fomele şomajului

Şomajul care există la un moment dat este o combinare a mai multor forme de

şomaj, determinate de factorii diverşi:

(1) Şomajul prin insuficienţa cererii se manifestă atunci când întreprinderile

sunt nevoite să-şi reducă producţia şi, respectiv, volumul vânzărilor, ceea ce

echivalează cu o cerere mai mică şi mai mult şomaj. Acest şomaj este de tip

keynesian, deoarece economistul J.M. Keynes (1883-1946) a descris pe larg acest tip

de şomaj în două situaţii:

- Când preţurile sunt considerate "rigide": ajustarea între piaţa muncii, piaţa

bunurilor de consum şi piaţa monetară se poate face doar prin cantităţi, cu efect

asupra nivelului ocupării. De unde apariţia probabilă a şomajului involuntar, ceea ce

înseamnă că indivizii nu găsesc locuri de muncă la salariul curent. Această explicaţie

se bazează pe o funcţionare deficitară a sistemului pieţelor generată de rigiditatea

preţurilor.

121

- Dacă se admite că preţurile "flexibile" permit realizarea unui echilibru

global, atunci variaţiile ocupării rezultă din intervenţiile autorităţii monetare. În acest

caz, trebuie presupus că variaţiile nominale şi nu reale ale salariilor şi ale preţurilor

influenţează comportamentul salariaţilor. Aceştia suferă de ceea ce se numeşte "iluzie

monetară", căci creşterea concomitentă a preţurilor şi salariilor îi determină să ofere

mai multă muncă, contribuind astfel la reducerea şomajului. Alţii, în schimb, nu vor

accepta să lucreze la salariul curent aflându-se în situaţia de şomaj voluntar.

(2) Şomajul prin insuficienţa producţiei, se manifestă atunci când oferta

este inferioară cererii. Întreprinderile nu vor sau nu pot să producă mai mult şi, ca

urmare, nici să angajeze forţă de muncă suplimentară. O asemenea situaţie poate fi

asociată penuriei unui bun sau lipsei echipamentului de producţie. Şomajul de acest

tip apare mai ales în perioade de reconstrucţie sau de tranziţie, dar şi atunci când

întreprinderile apreciază că nu au condiţii de producţie care să le permită obţinerea

unor profituri suficiente. Drept urmare, cererea coexistă cu penuria şi creşterea

preţurilor, iar şomajul persistă.

(3) Şomajul fricţional reprezintă şomajul prezent pe perioade scurte de timp

şi este datorat timpului necesar întâlnirii dintre cei care caută un loc de muncă şi cei

care care oferă locuri de muncă. Un asemenea tip de şomaj este determinat în

consecinţă de insuficienta mobilitate a forţei de muncă.

(4) Şomajul conjunctural desemnează şomajul legat de fluctuaţiile pe termen

scurt din activităţile economice, fiind deci reversibil. El priveşte numărul de şomeri

rezultat în urma declinului PIB – ului real în cursul perioadelor de contracţie sau

recesiune a activităţii economice, când economia funcţionează sub potenţialul său. În

perioadele de expansiune un asemenea tip de şomaj înregistrează o reducere

semnificativă.

(5) Şomajul structural apare pe perioade lungi de timp şi este datorat

neconcordanţei dintre structura forţei de muncă în termenii calificărilor, industriilor

sau localizărilor geografice şi structura cererii de forţă de muncă. Economia nu

dispune de capacitatea de a crea locuri de muncă pe măsura creşterii ofertei de muncă.

El poate avea drept cauză modificările survenite în structurile economice (de

122

exemplu, declinul producţiei în sectorul minier) generate de schimbări în cererea de

bunuri şi servicii sau de modificări de ordin tehnologic care afectează profitabilitatea

angajării.

În orice economie, interesul autorităţilor se orientează spre reducerea

şomajului şi realizarea ocupării depline.

Ocuparea deplină este volumul de ocupare caracterizat prin utilizarea întregii

cantităţi de muncă disponibile, ceea ce permite să se obţină cu ajutorul factorilor de

producţie volumul cel mai important al producţiei. În mod evident, în practică, este

imposibil să se ajungă la un grad de ocupare de 100%. De aceea, cele mai multe dintre

guverne consideră că atingerea unui grad ridicat de ocupare este compatibilă cu o rată

a şomajului redusă (4-5%).

Măsuri de diminuare a şomajului

Modalităţile concrete de acţiune pentru realizarea ocupării depline şi atenuarea

şomajului diferă de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta. În general, aceste măsuri

au un efect direct sau indirect asupra şomajului. Uneori, consecinţele pot fi nu numai

pozitive, ci şi negative.

Factorul cu cel mai mare impact asupra ocupării pe piaţa muncii îl reprezintă

creşterea investiţiilor. Autorităţile guvernamentale trebuie să asigure condiţiile

necesare manifestării liberei iniţiative şi să încurajeze înfiinţarea de noi întreprinderi

printr-o legislaţie stimulativă.

În rândul altor măsuri întreprinse în vederea reducerea şomajului se înscriu:

spijinirea pregătirii şi calificării celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă;

facilităţi diverse (de exemplu, fiscale) acordate întreprinderilor care angajează

şomeri;

crearea unor instituţii care să fluidizeze circulaţia informaţiilor pe piaţa muncii

astfel încât ocuparea unui loc de muncă să se realizeze mai rapid;

trecerea la noi forme de angajare, de genul genul celor cu timp parţial sau

contracte de muncă pe durată determinată;

crearea de posibilităţi suplimentare de angajare pin reducerea timpului de muncă

sau a duratei vieţii active.

123

În general, măsurile de diminuare a şomajului trebuie privite drept componente

ale politicii economice de stimulare a creşterii economice pe termen lung.

7.2. Inflaţia

Definirea şi efectele inflaţiei

Inflaţia reprezintă o problemă majoră pentru teoria şi practica economică. Ea

constituie totodată un fenomen cu care toate ţările s-au confruntat în timp. La sfârşitul

anilor ’60 şi în anii ’70 inflaţia a devenit o problemă primordială pentru lumea

occidentală.

Faptul că multe dintre ţări au reuşit să reducă ritmul de creştere al preţurilor

demonstrează că inflaţia este un fenomen care poate fi combătut.

Potrivit unor definiţii sintetice, inflaţia reprezintă:

creşterea generalizată şi durabilă a majorităţii preţurilor, creştere diferenţiaţă

pe categorii de bunuri şi servicii ale factorilor de producţie;

un fenomen autoîntreţinut de creştere a nivelului general al preţurilor şi nu

un fenomen izolat şi accidental;

creşterea preţurilor fondată pe mecanisme macroeconomice, caracterizate

prin interdependenţe între toate părţile şi mecanismele economiei: formarea preţurilor,

repartiţie, sistemul de distribuire a venitului.

J. M. Albertini consideră că nu orice creştere a preţurilor este de natură

inflaţionistă. Pentru a exista inflaţie sunt necesare următoarele condiţii:

preţurile naţionale să crească mai rapid decât preţurile internaţionale;

creşterea preţurilor să se generalizeze şi să se prelungească fără perspective

clare de încetare;

creşterea respectivă să aibă efecte economice şi sociale patologice

dureroase pentru ansamblul economiei naţionale.

124

Natura unui proces inflaţionist poate fi evidenţiată şi pin compararea

procesului cu cel al deflaţiei şi dezinflaţiei.

Deflaţia constă în scăderea durabilă pe termen lung a nivelului general al

preţurilor.

Dezinflaţia se manifestă prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ritmului

de creştere a nivelului general al preţurilor. De exemplu, există dezinflaţie dacă rata

inflaţiei de 20% în cursul unui an este urmată de o rată de creştere a preţurilor în anul

următor de 15%.

Inflaţia este considerată o problemă majoră datorită efectelor pe care le

generează în planul redistribuirii veniturilor, al incertitudinii în afaceri, al balanţei de

plăţi externe pecum şi al utilizării resurselor.

Redistribuirea veniturilor: inflaţia generează redistribuirea veniturilor

reale în favoarea persoanelor cu venituri nominale variabile (proprietari) şi

în defavoarea persoanelor cu venituri nominale fixe (angajaţi cu salarii

fixe, pensionari etc.)

Incetitudinea în afaceri: inflaţia tinde să mărească gradul de incertitudine

în derularea afacerilor. Atunci când rata inflaţiei înregistrează fluctuaţii

semnificative, deciziile de producţie şi de investiţii devin tot mai dificile.

Balanţa de plăţi externe: inflaţia poate contribui la înrăutăţirea balanţei

de plăţi externe. Dacă preţurile interne cresc mai rapid decât preţurile

externe, atunci competitivitatea exportului tinde să se reducă, aceasta în

condiţiile în care deprecierea cursului de schimb nu acoperă diferenţa

dintre inflaţia intenă şi cea externă.

Utilizarea resurselor: derularea activităţilor economice într-un mediu

inflaţionist reclamă utilizarea unor resurse suplimentare îndeosebi în ceea

ce priveşte asigurarea infomaţiilor necesare în scopul contacarării efectelor

negative ale creşterii preţurilor.

Cauzele şi formele inflaţiei

Una dintre temele legate de inflaţie, care a constituit în timp subiectul unor

controverse între economişti, o reprezintă analiza inflaţiei ca fenomen monetar.

125

După M. Friedman inflaţia “este peste tot şi întotdeauna un fenomen

monetar”. Astfel, inflaţia îşi are originea în deciziile eronate ale agenţilor economici

specializaţi privind suplimentarea cantităţii de bani în circulaţie.

Alţi economişti consideră că puseul inflaţionist este datorat excesului de

cerere. Cererea solvabilă se dovedeşte prea puternică la un anumit nivel de preţ în

raport cu o ofertă rigidă.

Creşterea cantităţii de bani în circulaţie şi sporirea veniturilor nominale ale

populaţiei constituie suportul pentru efectuarea unor cheltuieli tot mai mari.

Restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertă se realizează doar în urma creşterii

preţurilor.

În alte situaţii, deficitul bugetar poate susţine şi el procesul inflaţionist. Atunci

când statul are cheltuieli mai mari decât veniturile pe care le mobilizează se

împrumută la banca centrală pentru acoperirea acestei diferenţe.

Ca urmare, banii aflaţi în circulaţie vor creşte, fără ca nevoile circulaţiei să fi

crescut. Statul se împrumută pentru a consuma şi nu pentru a produce suplimentar

bunuri.

Acordarea de credite şi altor agenţi economici solicitanţi poate avea tot un

impact inflaţionist. O rată a dobânzii redusă, existenţa unor resurse băneşti relativ

mari aflate la dispoziţia băncilor comerciale împreună cu o analiză superficială a

destinaţiilor creditelor constituie factori favorizanţi ai producerii inflaţiei

Inflaţia poate fi datorată şi creşterii costurilor. Creşterea preţurilor elementelor

care compun costurile de producţie (materii prime, materiale, salarii) se dovedeşte

inflaţionistă atunci când devine un fenomen autoîntreţinut.

Pentru J. K. Galbraith, factorul cu ponderea cea mai mare în inflaţia pin

costuri îl reprezintă creşterea salariilor nominale, în timp ce economista Joan

Robinson acordă cea mai mare importanţă variaţiilor de profit.

Aceşti factori de declanşare şi întreţinere a fenomenului inflaţionist nu pot fi

separaţi, ci priviţi în interdependenţa lor. Astfel, creşterea costurilor determinată de

sporirea salariilor se conjugă cu o creştere a cererii.

Creşterea preţurilor determinată de creşterea cererii poate conduce ulterior la

majorarea salariilor şi, mai departe, a costurilor.

Asemenea interdependenţe dintre cauzele inflaţiei pot fi evidenţiate cu ajutorul

spiralei inflaţioniste (figura 7.1). Conform unei asemenea relaţii creşterea preţurilor

antrenează creşterea salariilor, iar acestea la rândul lor creşterea preţurilor.

126

Inflaţia poate fi analizată şi după ordinul de mărime. Astfel, se pot identifica

următoarele forme de inflaţie:

- Inflaţie târâtoare, cu un ritm mediu de creştere al preţurilor până la 3- 4%

pe an;

- Inflaţie moderată, unde ritmul de creştere al preţurilor nu depăşeşte 6%;

- Inflaţie rapidă, unde creşterea preţurilor tinde spre 10% pe an;

- Inflaţie galopantă, în care preţurile cresc cu peste 10% (inflaţie cu două

cifre), provocând dezechilibre economice şi sociale puternice.

- Hiperinflaţia, unde rata inflaţiei lunare este mai mare de 50%. În

asemenea condiţii, scade încrederea în moneda naţională, iar multe schimburi îmbracă

forma trocului.

Fig. 7.1 Spirala inflaţionistă

Cererea solvabilă superioară Preţurile cresc pentru

ofertei de bunuri la preţul restabilirea egalităţii Revendicări

curent dintre cerere şi ofertă salariale

Disponibilităţile monetare Dinamica salariilor

cresc mai rapid decât superioară dinamicii

producţia producţiei

Măsurarea inflaţiei

Măsurarea inflaţiei se realizează apelând la mai mai mulţi indicatori precum:

indicele preţurilor de consum (IPC), deflatorul PIB, indicele costului vieţii etc.

În perioada postbelică, s-a impus ca instrument principal de măsurare a

inflaţiei indicele preţurilor de consum.

Indicele preţurilor de consum reprezintă un indicator care caracterizează

evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate şi tarifelor serviciilor utilizate

de către populaţie, într-o anumită perioadă (perioadă curentă) faţă de o perioadă

anterioară (perioadă de bază).

127

IPC este un indice de tip Laspeyres care se calculează ca o medie aritmetică

ponderată a indicilor individuali de preţuri (ip ):

p1 q0

IPC = = ip Y0

p0 q0

unde,

p0 , p1 - preţurile în cele două perioade;

q0 , q1 - cantităţile în cele două perioade

ip - indici individuali de preţ ( ip = p1 / p0 )

Y0 - structura cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie în

decursul unui an pentru procurarea de bunuri şi servicii de consum..

Calculul IPC presupune mai multe etape. Astfel, mai întâi se calculează

preţurile/tarifele medii lunare pentru fiecare sortiment la nivelul fiecărui punct de

vânzare din centrul de culegere.

Apoi, se calculează preţul/tariful mediu lunar la nivel naţional pentru fiecare

sortiment, după care se stabilesc indicii individuali de preţ la nivel naţional.

În sfârşit, prin agregări succesive se calculează indicii la nivel de produs,

subgrupă şi grupă (mărfuri alimentare, mărfuri nealimentare, servicii).

Indicele sintetic de preţuri (IPC) se calculează după formula:

Ig Y0g

IPC = = Ig Y0g

Y0g

Y0g = 1 (100)

Rata inflaţiei se calculează scăzând 100% din IPC.

Exemplu: Determinarea indicelui preţurilor de consum şi a ratei inflaţiei

Se cunosc următoarele date referitoare la dinamica preţurilor bunurilor şi

serviciilor de consum în decursul unui an:

128

Bunuri şi servicii de

consum

Ponderea cheltuielilor aferente

aferente cumpărărilor de bunuri

şi servicii în coşul de consum

Indicii preţurilor bunurilor şi

serviciilor de consum

Alimentare 47% 165%

Nealimentare 41% 155%

Servicii 12% 175%

Se cere să se calculeze indicele general al preţurilor bunurilor şi serviciilor de

consum şi rata inflaţiei.

Rezolvare:

Calculele sunt sintetizate în următorul tabel:

Bunuri şi

servicii de

consum

Ponderea cheltuielilor

aferente aferente

cumpărărilor de bunuri

şi servicii în coşul de

consum

Indicii preţurilor

bunurilor şi

serviciilor de

consum

Contribuţia bunurilor şi

serviciilor de consum la fomarea

indicelui general al preţurilor

bunurilor şi serviciilor de

consum

Alimentare 47% 165% 77,55%

Nealimentare 41% 155% 63,55%

Servicii 12% 175% 21,00%

TOTAL 100% - 162,10%

Indicele general al preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum: 16.2,1%. Rata

inflaţiei: 62,1%.

Politici de reducere a inflaţiei

Inflaţia are efecte profunde şi dezechilibrante asupra economiei reale. Ca

urmare, factorii de decizie macroeconomică sunt în permanenţă preocupaţi de

iniţierea unor măsuri de reducere a inflaţiei şi combatere a efcetelor sale negative.

Inflaţia poate fi anticipată sau neanticipată. Atunci când preţurile cresc, cei

mai mulţi oameni devin în mod firesc îngrijoraţi. Aceştia au o anumită intuiţie despre

creşterea viitoare a preţurilor.

Rata de creştere pe care oamenii cred că o vor înregistra preţurile este numită

rata inflaţiei aşteptate. Însă, aşteptările pot să se confime sau nu. În cazul în care rata

inflaţiei curente este egală cu rata inflaţiei aşteptate se vorbeşte despre inflaţie

anticipată. În cazul contrar, al unei previziuni eronate, inflaţia este neanticipată.

129

În condiţiile unei inflaţii anticipate, agenţii economici sunt în măsură să-şi

adapteze comportamentul la intensitatea inflaţiei în perspectivă şi să ia decizii

pertinente relativ la afacerile personale; iar aceasta în raport cu anticipările proprii sau

ale factorilor de decizie macroeconomică.

Acest tip de inflaţie generează costuri sociale sensibil mai mici comparativ cu

inflaţia neanticipată. În acest ultim caz, programele de activitate ale menajelor,

fimelor sau guvernului se află sub incidenţa unor factori inflaţionişti aleatori.

Politicile antiinflaţioniste sunt în continuă diversificare. Ele se ameliorează

odată cu asimilarea experienţelor din ţările care au obţinut succese în combaterea

fenomenului inflaţionist.

Pornind de la cauzele care generează inflaţie se pot imagina măsuri de politică

economică cu acţiune asupra cererii şi ofertei agregate. Aceste măsuri pot fi de natură

monetară şi fiscală.

În rândul măsurilor vizând cererea agregată se înscrie mai întâi controlul

masei monetare. Restricţionarea creşterii masei monetare se poate realiza prin

creşterea ratei dobânzii cu influenţă directă asupra dimensiunii activităţii de creditare.

Banca centrală are din acest punct de vedere un rol esenţial.

O asemenea decizie, aplicată pe o durată de timp mai îndelungată, poate fi însă

însoţită de creşterea şomajului.

O altă măsură de control a cererii agregate este aceea a restricţiilor la efecturea

cheltuielilor publice. Deficitul bugetar poate fi menţinut în limitele necesare, reducând

nevoia împrumuturilor a căror destinaţie este consumul.

De asemenea, controlul veniturilor şi costurilor salariale reprezintă o altă

măsură de influenţare a cererii agregate.

Adoptarea unei asemenea măsuri, în concordanţă cu stadiul de dezvoltare al

economiei, presupune însă realizarea consensului dintre patronate şi sindicate.

Politica de combatere a inflaţiei pornind dinspre susţinerea ofertei agregate

are efecte ample şi durabile. Acest lucru se datorează efectelor profunde asupra

productivităţii, costurilor, concurenţei etc.

Creşterea productivităţii şi eficientizarea activităţii firmelor conduce la

reducerea costurilor medii, creşterea profiturilor şi a competitivităţii.

Guvernul poate stimula acest proces acordând subvenţii şi stimulente fiscale

firmelor care investesc în tehnologie modernă. Totodată, având în vedere acest

130

obiectiv, este necesară încurajarea procesului de creditare al aceloraşi agenţi

economici

6.3. Relaţia inflaţie-şomaj

În 1958, economistul A.W. Phillips, pornind de la datele statistice privind

economia britanică între 1861-1957, pune în evidenţă o relaţie inversă între rata de

ceştere a salariilor nominale şi rata şomajului.

Datorită relaţiei direct proporţionale între prima variabilă şi rata inflaţiei

curba Phillips este interpretată de majoritatea economiştilor ca surprinzând relaţia

dintre rata şomajului şi rata inflaţiei.

Mai precis, cu cât rata inflaţiei este mai mare cu atât rata şomajului este mai

redusă. Şi invers, unei rate a inflaţiei mai redusă îi corespunde o rată a şomajului mai

ridicată (figura 6.2).

Fig. 6.2 Curba Phillips

Rata

inflaţiei

Rata şomajului

Graficul evidenţiază existenţa unei singure rate a şomajului compatibilă cu o

rată nulă a inflaţiei sau, altfel spus, cu stabilitatea preţurilor.

Relaţia lui Phillips a fost folosită de decidenţii de politică economică până la

începutul anilor ’70 pentru temperarea şomajului.

131

Începând cu această perioadă relansarea ratelor de creştere a fost însoţită de o

puternică inflaţie şi de creşterea şomajului. Coexistenţa inflaţiei cu un şomaj ridicat şi

restrângerea activităţilor economice este denumită stagflaţie.

Studiile econometrice au demonstrat că relaţia lui Phillips este foarte instabilă,

iar în anumite cazuri ea nici nu există.

Monetariştii au văzut în această concluzie o confirmare a ipotezei lor şi anume

că există o rată naturală a şomajului împotriva căreia politica conjuncturală este lipsită

de eficienţă.

Pornind de la curba lui Phillips se poate determina variaţia previzibilă pentru

salariul monetar. Pentru aceasta, monetariştii au procedat la corectarea ei cu

anticipările agenţilor economici.

Atunci când autorităţile provoacă prin crearea de monedă o creştere a

preţurilor şi a salariilor, lucrătorii cresc într-o primă etapă cantitatea oferită de muncă,

convinşi fiind că salariul real a crescut.

Atunci când însă constată că preţurile au crescut în acelaşi ritm cu salariile,

salariaţii revin la situaţia iniţială reducând cantitatea oferită de muncă, ceea ce face ca

şomajul să crească. Astfel, singurul rezultat al acţiunii autorităţilor este provocarea

unei accelerări a inflaţiei la un nivel al ocupării neschimbat.

Dacă se doreşte reducerea şomajului, ele vor trebui să sporească cantitatea de

monedă în fiecare perioadă, astfel încât să întreţină ideea că salariul real creşte deşi

inflaţia se accelerează.

Milton Friedman a interpretat curba lui Phillips în condiţii non-inflaţioniste.

Şomajul apărut în condiţii non-inflaţioniste este denumit şomaj natural.

Rata naturală a şomajului reprezintă acea rată a şomajului asociată unei rate

stabile a inflaţiei. Agenţii economici anticipează inflaţia şi se adaptează rapid la

schimbări.

Chiar dacă într-o primă etapă ea se reduce puţin şi inflaţia progresează ulterior

rata şomajului revine la nivelul de echilibru. Friedman apreciază că practicarea

deficitului bugetar va fi permanent însoţită de inflaţie şi şomaj.

Analiza întreprinsă asupra celor două fenomene de dezechilibru evidenţiază

caracterul deosebit de complex al fiecăruia şi al relaţiei dintre ele, fapt care relevă, la

rândul său, caracterul dificil al conceperii şi punerii în practică a măsurilor de politică

economică generală, de politică monetară, fiscală şi bugetară.

132

NU UITA!

Şomajul este în general asociat persoanelor care, în mod involuntar, îşi

încetează activitatea şi se află la un moment dat în imposibilitatea găsirii şi ocupării

unui loc de muncă.

Şomajul reprezintă un fenomen prezent în toate economiile de piaţă, având

consecinţe directe şi extrem de severe asupra indivizilor. Pierderea locului de muncă

se asociază reducerii standardului de viaţă şi chiar apariţiei unor probleme de ordin

psihologic.

Resursele de muncă se constituie din populaţia totală. Populaţia totală

cuprinde populaţia inactivă şi populaţia activă.

Populaţia activă cuprinde toate persoanele care furnizează forţă de muncă

disponibilă pentru producţia de bunuri şi servicii, incluzând populaţia ocupată şi

şomerii. Aceste persoane se constituie de fapt în ofertă de muncă.

Populaţia inactivă cuprinde persoanele care nu au un loc de muncă şi nici nu

caută unul (copiii de vârstă preşcolară, elevii şi studenţii, militarii în termen,

pensionarii, femeile casnice).

Inflaţia reprezintă creşterea generalizată şi durabilă a majorităţii preţurilor,

creştere diferenţiaţă pe categorii de bunuri şi servicii ale factorilor de producţie;

Deflaţia constă în scăderea durabilă pe termen lung a nivelului general al

preţurilor.

Dezinflaţia se manifestă prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ritmului

de creştere a nivelului general al preţurilor.

Politicile antiinflaţioniste sunt în continuă diversificare. Ele se ameliorează

odată cu asimilarea experienţelor din ţările care au obţinut succese în combaterea

fenomenului inflaţionist. Pornind de la cauzele care generează inflaţie se pot imagina

măsuri de politică economică cu acţiune asupra cererii şi ofertei agregate.

Curba Phillips este interpretată de majoritatea economiştilor ca surprinzând

relaţia inversă dintre rata şomajului şi rata inflaţiei.

Coexistenţa inflaţiei cu un şomaj ridicat şi restrângerea activităţilor economice

este denumită stagflaţie.

133

Rata naturală a şomajului reprezintă acea rată a şomajului asociată unei rate

stabile a inflaţiei.

Termeni cheie

- Şomaj

- Rata naturală a şomajului

- Populaţia activă

- Populaţia inactivă

- Inflaţie

- Dezinflaţie

- Deflaţie

- Curba Phillips

- Stagflaţie

- Rata de activitate


NR. 6

1. Ce este şomajul şi cum se clasifică?

2. Enumeraţi câteva măsuri de combatere a şomajului.

3. Ce este inflaţia şi de câte tipuri este?

4. Care este relaţia inflaţie – şomaj?

5. Care sunt cauzele posibile ale inflaţiei?


1. Rata somajului nu se calculeaza ca raport procentual intre:

a) numarul somerilor si populatia activa disponibila;

134

b) numarul somerilor si populatia apta de munca;

c) numarul somerilor si forta de munca;

d) numarul somerilor si suma dintre populatia ocupata si numarul somerilor;

e) nici una din variantele anterioare nu este corecta.

2. Inflatia poate fi cauzata de cresterea:

a) ratei reale a dobanzii;

b) ofertei nominale de bani;

c) ratei nominale a dobanzii;

d) PIB-ului real;

e) excedentului bugetului de stat.

3. Somajul ciclic este datorat:

a) ciclului de viata al produselor;

b) modificarilor survenite in tehnologiile de fabricatie;

c) reducerii cererii de bunuri si servicii datorita recesiunii;

d) timpului necesar gasirii unui nou loc de munca;

e) tuturor factorilor mentionati anterior.

4. In conditiile inflatiei neanticipate:

a) creditorii pierd, iar debitorii castiga;

b) creditorii castiga, iar debitorii pierd;

c) atat creditorii, cat si debitorii castiga;

d) atat creditorii, cat si debitorii pierd;

e) puterea de cumparare a banilor creste.

5. Precizati în care din situatiile de mai jos se acorda ajutorul de somaj:

a) în cazul unui lucrator din industria automobilelor concediat ca urmare a reducerii

vânzarii de autoturisme;

b) în cazul unei persoane de sex femeiesc, care si-a întrerupt activitatea cu 10 ani în

urma si solicita în prezent un nou loc de munca;

c) în cazul unui absolvent al unui institut de învatamânt superior aflat pentru prima

oara în cautarea unui loc de munca;

135

d) în cazul unui lucrator care paraseste un loc de munca în vederea obtinerii unui loc

de munca mai bine remunerat;

e) în cazul unei persoane care se angajeaza dupa o perioada de doua luni de somaj.

6. Inflatia prin costuri se manifesta atunci cand:

1. cresterea cheltuielilor salariale este insotita de cresterea mai lenta a productivitatii

muncii;

2. se reduc preturile materiilor prime, materialelor si energiei;

3. marirea costurilor determina reducerea ofertei;

4. impozitele indirecte se reduc;

5. cresterea salariilor este devansata de cresterea productivitatii muncii.

a) 1, 2; b) 1, 3; c) 2, 3; d) 3, 4; e) 4, 5.


ÎNVĂȚARE NR. 6

1. Mankiw G., Macroeconomics, Worth Publishers, 1994



136


CREŞTEREA ECONOMICĂ



Ce este creşterea economică şi cum poate fi ea măsurată

Care sunt tipurile de creştere economică

Care sunt beneficiile şi costurile presupuse de creşterea economică

Care sunt politicile de realizare a creşterii economice



7.1. Natura creşterii economice

7.2. Factorii creşterii economice

7.3. Beneficiile şi costurile creşterii economice

7.4. Teorii şi modele ale creşterii economice

7.5. Politici de creştere economică




Fiecare ţară, indiferent de nivelul său de dezvoltare, urmăreşte în mod constant

realizarea creşterii economice. O rată înaltă a creşterii economice este însoţită de

creşterea nivelului de trai şi alte avantaje pentru cetăţenii unei ţări. Concomitent,

creşterea economică implică anumite costuri, motiv pentru care există numeroase

preocupări privind estimarea acestor costuri în vederea realizării unei rate optime de

creştere economică.

137

Creşterea economică se află sub incidenţa a numeroşi factori atât interni cât şi

externi. Fiecare guvern îşi propune corelarea politicilor sale macroeconomice astfel

încât să creeze premizele realizării unei creşteri economice de natură să susţină o

dezvoltare durabilă a economiei.

7.1. Natura creşterii economice

Delimitări conceptuale

Există o diversitate de opinii cu privire la conţinutul creşterii economice.

Realizând o delimitare între punctele de vedere existente se poate contura o abordare

în sens larg şi una în sens restrâns a creşterii economice.

În sens larg, creşterea economică semnifică ansamblul modificărilor

înregistrate de rezultatele macroeconomice într-un anumit cadru spaţial şi temporal.

Aceste modificări, surprinse prin indicatorii economici agregaţi, pot fi atât pozitive

cât şi negative.

În sens restrâns, creşterea economică constă în creşterea cantitativă a

activităţilor şi sporirea capacităţii productive a unei ţări într-un anumit orizont de

timp.

Aprecierea creşterii economice se bazează pe cunoaşterea evoluţiei

indicatorilor macroeconomici ai rezultatelor în termeni reali precum produsul intern

brut, produsul naţional brut sau venitul naţional.

Mărimea nominală a acestor indicatori trebuie corelată cu nivelul deflatorului,

adică cu dinamica preţurilor pentru intervalul de timp în care este studiat procesul

creşterii economice.

În mod frecvent este utilizat PIB, iar creşterea economică este identificabilă

printr-o creştere susţinută a produsului intern brut real de-a lungul unei perioade de

timp.

Deoarece adesea dinamica macroeconomică este corelată cu dinamica

demografică, variaţia indicatorilor macroeconomici se raportează la variaţia populaţiei

totale. Rata anuală de creştere economică a unei ţări poate fi cel mai bine măsurată

prin creşterea procentuală medie a produsului intern brut pe locuitor de-a lungul unei

138

perioade de mai mulţi ani (pentru a exclude oscilaţiile conjuncturale ale activităţii

economice de ansamblu).

Cifra obţinută va fi o estimare a ratei medii anuale de creştere a capacităţii

productive a ţării, presupunând că rata şomajului este în general aceeaşi la începutul şi

sfârşitul perioadei.

În general, PIB locuitor nu înregistrează o evoluţie liniară în cursul unei

perioade date de timp. Din raţiuni de politică economică sunt utilizate şi conceptele de

creştere economică zero şi creştere economică negativă.

Creşterea economică zero semnifică situaţia în care nivelul rezultatelor

macroeconomice pe locuitor rămâne constant pentru perioada de analiză. Aceasta

presupune o rată identică de creştere a rezultatelor economice absolute şi a populaţiei

totale.

Susţinătorii ratei de creştere zero considerau că, în condiţiile caracterului tot

mai restrictiv al resurselor naturale şi al nivelului tot mai ridicat al poluării, generat de

activităţile umane, aceasta reprezintă singura reacţie socială raţională.

Astfel, se urmărea crearea unei situaţii de stabilitate economică şi ecologică,

bazată pe frânarea creşterii demografice şi economice. În acelaşi timp, se propuneau

soluţii de ajutorare a ţărilor cu nivel redus de dezvoltare în vederea eliminării

decalajelor faţă de ţările dezvoltate economic.

Creşterea economică zero a fost menţionată în primul raport către Clubul de

la Roma, Limitele creşterii , şi a generat chiar de la început critici vehemente cu

privire la aplicarea şi dezirabilitatea unei astfel de strategii.

Creşterea economică negativă semnifică situaţia în care nivelul rezultatelor

macroeconomice înregistrează o tendinţă de scădere, însă se menţin sub control unele

corelaţii fundamentale de echilibru, cu preţul unor compromisuri în domeniul

eficienţei economice şi al bunăstării sociale.

7.2. Factorii creşterii economice

Creşterea economică se află sub incidenţa unor factori direcţi şi indirecţi.

Fiecare factor al creşterii economice, indiferent de natura sa, are o triplă dimensiune:

cantitativă, structurală şi calitativă.

139

Din această perspectivă, creşterea economică apare ca rezultat al modificărilor

conjugate ale acestor dimensiuni ale fiecărui factor de producţie, pe de o parte, iar pe

de altă parte al aceloraşi modificări simultan la nivelul tuturor factorilor de producţie.

Există trei factori principali ai ratei creşterii economice:

Creşterea resurselor de muncă

Creşterea stocului de capital

Progresul tehnic

Pe termen lung, creşterea economică presupune atât creşterea cantitativă a

factorilor cât şi creşterea calităţii şi a eficienţei cu care aceşti factori sunt utilizaţi.

Regăsim aici mai întâi dimensiunea cantitativă a creşterii economice care constă în

creşterea separată sau simultană a cantităţii de muncă, de capital fix, de resurse

naturale etc.

Apoi, identificăm dimensiunea calitativă a creşterii economice caracterizată

prin creşterea productivităţii muncii, eficienţei investiţiilor, reducerea consumului de

resurse pe unitatea de produs etc.

Se ştie însă că resursele se caracterizează prin raritatea lor în raport cu nevoile

umane. Din acest motiv, influenţa creşterii dimensiunii cantitative a factorilor creşterii

economice, preponderentă în cazul dezvoltării de tip extensiv, este limitată în timp şi

în spaţiu.

În schimb, influenţa eficienţei utilizării factorilor asupra creşterii rezultatelor

macroeconomice pe locuitor este practic nelimitată.

Chiar dacă într-o etapă de dezvoltare progresul a fost realizat printr-o creştere

economică de tip extensiv, se impune promovarea pentru fiecară ţară a tipului de

creştere economică intensivă, unde preponderentă ca influenţă asupra creşterii PIB

este influenţa conjugată a dimensiunilor calitative a factorilor creşterii.

Creşterea economică intensivă constituie deja o trăsătură definitorie pentru

ţările dezvoltate economic, capabile să absoarbă şi să genereze permanent progres

tehnic.

Modul în care laturile cantitativă şi calitativă ale creşterii economice

interacţionează şi contribuie la creşterea economică depinde de dimensiunea

structurală a economiei.

140

Tehnologiile utilizate, repartizarea resurselor pe ramuri şi activităţi,

flexibilitatea în realocarea resurselor în funcţie de circumstanţe în cadrul economiei,

mediul instituţional determină proporţiile de combinare ale factorilor de creştere

economică generând, după caz, efecte favorabile sau nefavorabile.

Creşterea forţei de muncă

Creşterea ofertei de muncă poate permite unei ţări să producă cantităţi mai

mari de bunuri şi servicii. Curba posibilităţilor de producţie se deplasează în aceste

condiţii spre dreapta. Outputul pe locuitor înregistrează o creştere iar bunăstarea

socială se ameliorează.

Creşterea forţei de muncă este determinată la rându-i de următorii factori:

Creşterea naturală a populaţiei

Migraţia internaţională

Rata de participare

a) Creşterea naturală a populaţiei este deteminată de diferenţa dintre rata

natalităţii şi rata mortalităţii. Dacă populaţia unei ţări este inferioară mărimii sale

“optime”, atunci creşterea naturală a populaţiei va conduce eventual la o creştere a

outputului de bunuri şi servicii pe locuitor. Numărul celor care intră în forţa de

muncă excede numărul celor care părăsesc forţa de muncă. În multe ţări dezvoltate,

populaţia este relativ stabilă. Alte ţări, cunosc reduceri ale numărului tinerilor care

intră în forţa de muncă datorită reducerii ratei natalităţii la sfârşitul anilor 60 şi în

anii 70.

Rata creşterii populaţiei este influenţată de un complex de factori sociali

precum obiceiuri, atitudini şi convingeri privind căsătoria şi mărimea familiei. Ratele

natalităţii şi mortalităţii sunt de asemenea influenţate de factori precum accesul la

facilităţile medicale, grija pentru bătrâni, sprijinul acordat persoanelor cu copii etc.

În general, o creştere rapidă a populaţiei determină creşterea proporţiei

tinerilor în cadrul forţei de muncă. O forţă de muncă mai tânără este asociată cu un

potenţial mai mare de mobilitate geografică şi ocupaţională comparativ cu o forţă de

muncă mai vârstnică.

141

Rezultatul se concretizează într-o cantitate mai mare de bunuri şi servicii. În

schimb, o rată de creştere mai slabă a populaţiei tinde să crească proporţia celor mai

vârstnici aflaţi în activitate, crescând în timp dependenţa persoanelor inactive şi

pensionate în cadrul populaţiei.

Creşterea populaţiei provoacă odată cu creşterea forţei de muncă şi creşterea

numărului de consumatori. Pentru ca outputul pe locuitor să crească şi deci şi

bunăstarea socială potenţială este necesar ca rata creşterii economice cauzată de

creşterea populaţiei să depăşească rata creşterii populaţiei.

Dacă notăm rata creşterii economice cu g şi rata creşterii populaţiei cu n,

celelalte condiţii rămânând constante, pentru o creştere a bunăstării sociale potenţiale

trebuie ca g n.

b) Migraţia internaţională reprezintă fluxurile de persoane dintre ţări şi este

determinată de gradul mobilităţii internaţionale a muncii. Imigraţia netă tinde să

crească forţa de muncă a unei ţări în timp ce emigraţia netă tinde să o reducă.

Mobilitatea internaţională a forţei de muncă este determinată de o serie de factori

precum diferenţele de limbă, obiceiuri şi tradiţii între ţări, oportunităţile de angajare şi

probabil, destul de important, legislaţia privind imigraţia.

c) Rata de participare reflectă proporţia populaţiei economic activă în totalul

populaţiei. O creştere a acestei rate echivalează cu o creştere în mărimea forţei de

muncă. Rata de participare este determinată de mărimea în care diferite grupe de

vârstă şi sexe în cadrul populaţiei sunt abilitate prin lege, obiceiuri, tradiţie,

reglementări sindicale şi atitudini să participe la activitatea economică.

De exemplu, legislaţia privind drepurile salariale egale între femei şi bărbaţi ar

putea creşte rata de participare a forţei de muncă feminine. Pe de altă parte, creşterea

duratei de şcolarizare şi reducerea vârstei de pensionare contribuie la reducerea ratei

de participare.

Creşterea stocului de capital

Creşterea stocului de capital prin investiţie netă, întocmai ca şi creşterea forţei

de muncă, contribuie la sporirea stocului de resurse productive al unei ţări. Este

important de reţinut faptul că investiţia (care asigură producerea mai multor bunuri de

142

consum în viitor) cere reducerea în prezent a consumului şi canalizarea unei părţi mai

importante a resurselor spre producţia diferitelor forme de capital. Altfel spus,

economiile sunt necesare susţinerii investiţiilor.

Progresul tehnic

Progresul tehnic reprezintă o altă sursă posibilă de creştere economică. El

poate lua forma unor tehnici de producţie mai performante, îmbunătăţirii

echipamentelor, invenţiilor sau creşterii nivelului de pregătire profesională.

Altfel spus, progresul tehnic reprezintă tot ceea ce are drept rezultat

îmbunătăţirea calităţii stocului de capital sau forţei de muncă. Efectul progresului

tehnic constă în creşterea productivităţii stocului de capital şi a forţei de muncă.

Dacă progresul tehnic este neutral şi astfel creşterea productivităţii capitalului

şi productivităţii muncii se realizează în aceeaşi proporţie atunci, în condiţiile unor

randamente de scară constante, outputul va creşte în aceeaşi proporţie.

Se constată că efectul progresului tehnic asupra unei căi de creştere de

echilibru al unei ţări depinde de măsura în care:

a) el creşte în aceeaşi proporţie productivitatea întregului capital şi întregii

forţe de muncă, atât veche cât şi nouă;

b) el creşte productivitatea numai a noului capital şi a muncii, inclusiv a

acelor echipamente noi, create pentru a le înlocui pe cele uzate;

c) el afectează doar productivitatea capitalului (progres tehnic orientat spre

capital);

d) el afectează doar productivitatea muncii (progres tehnic orientat spre

muncă)

Progresul tehnic rapid poate fi însă însoţit de creşterea şomajului. Datele

statistice demonstrează că în ultimele decenii progresul tehnic a generat şomaj

tehnologic.

Dezvoltarea tehnologiei microelectronice face posibilă introducerea pe scară

largă a echipamentelor controlate prin computer într-un număr important de domenii.

Deoarece cel mai evident efect al introducerii progresului tehnic constă în

reducerea cantităţii de muncă cerute pentru a realiza o anumită activitate, teama de

extinderea şomajului tehnologic este destul de răspândită.

143

Există însă puncte de vedere şi studii care demonstrează că nu introducerea

tehnologiilor moderne este cauza în sine a şomajului, ci mai degrabă eşecul asimilării

acestor tehnologii, fapt ce face ca unele ţări să se confrunte cu existenţa unor ramuri

ale căror produse rămân necompetitive pe pieţele internaţionale.

În măsura în care introducerea noilor tehnologii creşte productivitatea şi

reduce costurile, cererea pentru produse va creşte şi noi locuri de muncă vor fi create.

Un exemplu în acest sens îl constituie domeniul bancar, unde, în ciuda introducerii

computerelor, nivelul de ocupare a fost menţinut şi chiar s-a ameliorat prin

diversificare şi oferirea de noi servicii clienţilor.

7.3. Beneficiile şi costurile creşterii economice

Creşterea economică reprezintă unul dintre obiectivele majore ale oricărui

guvern. Dezirabilitatea unui asemenea proces apare justificată cel puţin din

următoarele motive:

a) Creşterea economică determină creşterea nivelului de trai. Creşterea

venitului real pe locuitor face posibil ca o cantitate mai mare de bunuri şi servicii să

devină disponibilă pentru consumul fiecărui individ.

b) Creşterea economică poate elimina sărăcia. Punctul de vedere după care

creşterea economică permite economiilor să elimine sărăcia este controversat. Sărăcia

poate fi privită în termeni relativi sau absoluţi.

Dacă ea este privită în termeni relativi atunci ea va exista întotdeauna (dată

fiind o distribuţie constantă a venitului şi averii) indiferent dacă există sau nu creştere

economică.

De exemplu, dacă orice persoană se bucură de o creştere cu 10% a venitului

său, săracul rămâne exact în aceeaşi poziţie relativă ca mai înainte şi astfel există încă

sărăcie. În orice societate există persoane ale căror venituri sunt reduse şi depind de

ceea ce oferă guvernul, precum pensionarii şi şomerii. Aceste persoane sunt

beneficiare în consecinţă ale procesului de creştere economică.

144

c) Creşterea economică poate redistribui venitul fără să provoace reducerea

bunăstării altor persoane. Trebuie însă precizat ca realizarea creşterii economice în

sine nu provoacă în mod necesar îmbunătăţirea redistribuirii venitului.

Totuşi, este posibil ca atunci când există creştere economică să se modifice

redistribuirea venitului în încercarea de a obţine o mai mare echitate fără a provoca

înrăutăţirea situaţiei cuiva în termeni absoluţi.

Creşterea economică presupune pentru societate unele costuri, fapt ce a făcut

ca în teoria economică să apară puncte de vedere după care este pusă la îndoială

dezirabilitatea unei rate înalte de creştere.

Principalele aspecte relativ la costurile impuse de procesul creşterii economice

constau în următoarele:

a) Creşterea economică implică o schimbare de care unele persoane

beneficiază iar altele probabil nu se pot bucura. De exemplu, progresul tehnic poate

crea locuri de muncă noi, însă anumite persoane îşi pierd locurile de muncă. Nevoia

de reîncadrare a celor ce şi-au pierdut locul de muncă impune costuri semnificative

pentru societate.

b) Creşterea economică are un cost de oportunitate. Când creşterea economică

este creată prin investiţii de resurse în bunuri de capital, costul de oportunitate al

creşterii rezidă în consumul curent sacrificat, de care altfel s-ar fi profitat în prezent.

Cu cât o ţară alocă mai multe resurse producţiei de bunuri de capital, cu atât mai

rapidă va fi creşterea economică aşteptată şi cu atât mai mare va fi cantitatea de

bunuri de consum posibil de produs în viitor. Astfel, consumul curent este sacrificat

pentru a permite o rată de consum mai înaltă în viitor.

c) Creşterea continuă poate să nu fie posibilă pentru multă vreme. Resursele

naturale sunt limitate iar multe dintre ele sunt epuizabile. Pe baza anumitor date de

prognoză se sugerează faptul că ritmul creşterii economice se poate reduce în viitor.

Astfel, există puncte de vedere după care este de preferat o creştere economică mai

redusă în prezent pentru a asigura regenerarea resurselor.

d) Creşterea economică poate determina externalităţi negative. O creştere a

venitului naţional real poate impune costuri pentru societate sub forma poluării,

145

zgomotului şi supraaglomerărilor urbane. Corecta evaluare a acestor costuri şi

includerea lor în estimările venitului naţional real permite o apreciere mai realistă a

beneficiilor creşterii economice de natură să fundamenteze oportunitatea policilor

guvernamentale.

7.4. Teorii şi modele ale creşterii economice

Teoriile şi modelele creşterii economice evidenţiază modalităţile prin care

activitatea prezentă o influenţează pe cea viitoare şi identifică sursele care pot asigura

o creştere continuă.

Aceste teorii au evoluat în timp, în funcţie de dinamica realităţii economice şi

de evoluţia instrumentelor de analiză economică.

Primele preocupări privind creşterea economică aparţin clasicilor englezi: A.

Smith, Th. Malthus şi D. Ricardo. Aceştia au descris evoluţia economiei în termenii

pământului limitat şi al populaţiei în creştere.

De exemplu, Th. Malthus aprecia că producţia bunurilor de consum creşte în

progresie aritmetică, în timp ce populaţia sporeşte în progresie geometrică. Fără

măsuri de stopare a creşterii populaţiei, era concluzia lui Malthus, se poate ajunge la o

criză profundă în economie.

Analiza economiştilor clasici nu surprindea însă contribuţia progresului tehnic

la creşterea producţiei.

În secolul al XX-lea preocupările pentru analiza creşterii economice s-au

intensificat. Trebuie mai întâi menţionat J.M.Keynes al cărui model macroeconomic

de creştere evidenţia influenţa creşterii cererii agregate asupra venitului naţional.

Politicile propuse de el, pentru depăşirea fazei de recesiune şi asigurarea

creşterii economice, constau tocmai în stimularea cererii agregate. El a folosit

concepte noi aflate în relaţie cu creşterea economică precum multiplicatorul şi

acceleratorul.

La scurt timp după acest model, R. Harrod şi E. Domar au elaborat două noi

modele de creştere economică, care se înscriu în linia keynesistă. Datorită

asemănărilor de fond dintre aceste modele se obişnuieşte a fi prezentate împreună sub

numele de modelul Harrod-Domar.

146

Modelul Harrod-Domar evidenţiază trei mari probleme: posibilitatea unei

creşteri susţinute, probabilitatea creşterii susţinute în condiţii de ocupare deplină şi

stabilitatea sau instabilitatea ratei garantate de creştere economică.

După cel de al doilea război mondial s-a realizat sinteza propriu-zisă dintre

abordarea macroeconomică şi abordarea dinamică. La constituirea unei teorii a

creşterii economice, componentă distinctă a ştiinţei economice, au contribuit în mod

decisiv R. Harrod, E. Domar, R. Solow, P. Samuelson, J.R. Hicks, M. Kalecki, F

Perroux, R. Dornbusch.

Noile modele de creştere economică surprindeau noile realităţi ale economiilor

capitaliste caracterizate prin apariţia de noi industrii şi tehnologii. Analiza modernă

dezvoltată prin noile teorii are la bază acumularea de capital.

Modelul neoclasic al creşterii economice explică modul în care acumularea de

capital şi schimbările tehnologice influenţează creşterea economiei. Un rol deosebit în

cadrul acestei abordări l-a avut R. Solow.

El a conceput un model de creştere economică stabilă inspirat din modelul

Harrod-Domar. Solow arată că, pe termen lung, rata economisirii determină mărimea

stocului de capital şi nivelul producţiei.

Creşterea economisirii publice şi stimularea economisirii private încurajează

acumularea capitalului şi deci creşterea economică. Sporirea ratei economisirii

conduce la creşterea venitului până la nivelul stării staţionare. Pe termen lung însă rata

economisirii nu afectează rata creşterii economice.

Creşterea susţinută pe termen lung a PIB locuitor este determinată de

progresul tehnologic. În modelul său de creştere economică progresul tehnologic este

privit doar ca factor exogen.

În anii 80 a apărut Noua teorie a creşterii ai cărei iniţiatori sunt P. Romer şi R.

Lucas. Spre deosebire de modelul neoclasic tradiţional, noua deschidere în teoria

creşterii economice presupune progresul tehnic ca fiind endogen, rezultând din

deciziile agenţilor economici interesaţi de creşterea profitului.

Acumularea de capital se asociază de regulă cu o acumulare de cunoştinţe,

determinată de cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică. Spre deosebire de

celelalte tipuri de resurse, în cazul stocului de cunoştinţe nu mai funcţionează legea

randamentelor descrescătoare.

147

Creşterea cererii pentru utilizarea stocului de cunoştinţe impulsionează

cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi, ca urmare, creşterea economică.

7. 5. Politici de creştere economică

Presupunând că obiectivul guvernului constă în sporirea ratei de creştere

economică putem aprecia că politicile guvernamentale sunt corespunzătoare dacă prin

intermediul lor este influenţată creşterea forţei de muncă, creşterea stocului de capital

precum şi calitatea muncii şi capitalului unei ţări.

Politica fiscală şi monetară pot fi utilizate pentru deplasarea unei părţi din

resurse dinspre producţia de bunuri de consum spre producerea de bunuri de capital.

În acest sens, o politică monetară constând în rate scăzute ale dobânzilor şi creşterea

accesului la credite poate încuraja firmele să investească mai mult şi astfel să crească

stocul de capital.

Dacă însă, această politică se însoţeşte de creşterea sensibilă în prezent a

cererii fără a provoca şi creşterea pe măsură a ofertei de bunuri de consum ea poate

genera mai degrabă presiune inflaţionistă. Iar o creştere a preţurilor dincolo de un

anumit prag descurajează procesul investiţional.

Politica fiscală poate avea şanse mai mari de succes în sensul stimulării

creşterii economice. Presupunând că economia a atins deja nivelul ocupării depline iar

preţurile sunt stabile, guvernul poate fi capabil să menţină cererea agregată

neschimbată, crescând impozitele şi direcţionând venitul spre creşterea cheltuielilor

pentru crearea de capital.

O astfel de politică de reducere a consumului agregat (venitul disponibil se

reduce) şi creştere a investiţiei agregate generează o rată superioară de creştere

economică. Creşterea cheltuielilor pentru instruire, pentru ameliorarea infrastructurii,

ajutorul financiar pentru firmele care îşi desfăşoară activitatea în zonele defavorizate,

pentru educaţie, sănătate şi cercetare contribuie fiecare şi împreună la creşterea

capacităţii productive a unei ţări.

148

NU UITA!

Fiecare ţară, indiferent de nivelul său de dezvoltare, urmăreşte în mod constant

realizarea creşterii economice.

În sens larg, creşterea economică semnifică ansamblul modificărilor

înregistrate de rezultatele macroeconomice într-un anumit cadru spaţial şi temporal.

Aceste modificări, surprinse prin indicatorii economici agregaţi, pot fi atât pozitive

cât şi negative.

În sens restrâns, creşterea economică constă în creşterea cantitativă a

activităţilor şi sporirea capacităţii productive a unei ţări într-un anumit orizont de

timp.

Aprecierea creşterii economice se bazează pe cunoaşterea evoluţiei

indicatorilor macroeconomici ai rezultatelor în termeni reali precum produsul intern

brut, produsul naţional brut sau venitul naţional.

Creşterea economică zero semnifică situaţia în care nivelul rezultatelor

macroeconomice pe locuitor rămâne constant pentru perioada de analiză. Aceasta

presupune o rată identică de creştere a rezultatelor economice absolute şi a populaţiei

totale.

Creşterea economică negativă semnifică situaţia în care nivelul rezultatelor

macroeconomice înregistrează o tendinţă de scădere, însă se menţin sub control unele

corelaţii fundamentale de echilibru, cu preţul unor compromisuri în domeniul

eficienţei economice şi al bunăstării sociale.

Creşterea economică se află sub incidenţa unor factori direcţi şi indirecţi.

Fiecare factor al creşterii economice, indiferent de natura sa, are o triplă dimensiune:

cantitativă, structurală şi calitativă. Din această perspectivă, creşterea economică

apare ca rezultat al modificărilor conjugate ale acestor dimensiuni ale fiecărui factor

de producţie, pe de o parte, iar pe de altă parte al aceloraşi modificări simultan la

nivelul tuturor factorilor de producţie.

Există trei factori principali ai ratei creşterii economice: creşterea resurselor de

muncă; creşterea stocului de capital; progresul tehnic.

149

Primele preocupări privind creşterea economică aparţin clasicilor englezi: A.

Smith, Th. Malthus şi D. Ricardo.

În secolul al XX-lea reţinem modelele elaborate de J. M. Keynes, R. Harrod şi

E. Domar, urmaţi, după al doilea Război Mondial de R. Solow, P. Samuelson, J.R.

Hicks, M. Kalecki, F Perroux, R. Dornbusch. În anii 80 a apărut Noua teorie a

creşterii ai cărei iniţiatori sunt P. Romer şi R. Lucas.

Termeni cheie

- Creştere economică

- Creştere economică zero

- Creştere economică negativă

- Creştere economică extensivă

- Creştere economică intensivă

- Model de creştere economică

- Politici de creştere economică


NR. 7

1. Ce inţelegeţi prin creştere economică?

2. Arătaţi şi explicaţi cum se măsoară creşterea economică.

3. Precizaţi tipurile de creştere economică cunoscute.

4. Prezentaţi principalele teorii şi modele de creştere economică.

5. Care sunt avantajele creşterii economice intensive?

150


1. Fenomenul creşterii economice poate fi ilustrat prin:

a) creşterea PIB nominal;

b) creşterea PIB nominal pe locuitor;

c) creşterea PIB real pe locuitor;

d) creşterea PNB exprimat in preturile factorilor;

e)raportul PIB nominal/PIB real

2. Tipul intensiv de creştere economică este caracteristic acelor economii care:

a) dispun de un stoc de capital redus;

b) dispun de rezerve importante de teren arabil;

c) dispun de o populaţie aptă de muncă numeroasă;

d) sunt capabile să genereze şi să absoarbă pe scară largă progresul tehnic;

e) au un şomaj redus.


ÎNVĂȚARE NR. 7

1. Bremond J., Geledan A., Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995

2. Hausman D., Filozofia ştiinţei economice, Antologie, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1993

3. Heyne P., Modul economic de gândire, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1991

151

8. BIBLIOGRAFIA ÎNTREGULUI SUPORT

DE CURS

- Albertini J. M., Les rouages de l’economie nationale, Les Editions Ouvrieres, Paris,

1988

- Albert M., Capitalism contra capitalism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

- Basno C., Dardac N., Floricel C., Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1994

- Basno C., Barbu T., Politici monetare, Editura economică, Bucureşti, 2006

- Bremond J., Geledan A., Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995

- Capanu I., Wagner P., Mitruţ C., Sistemul conturilor naţionale şi agregate

macroeconomice, Ed. ALL, Bucureşti, 1994

- Capanu I., Wagner P., Secăreanu C., Statistică macroeconomică, Ed. Economică,

Bucureşti, 1997

- Campbell M., Brue S., Economics, principles, problems and politics, McGraw Hill,

Inc, 1996

- Chiriţă N., Scarlat E., Politici macroeconomice. Teorie şi Aplicaţii, Ed. Economică,

Bucureşti, 1998

- Dolan E., Lindsay D., Economics, Sixth Edition, The Dryden Press, 1991

- Donald N. McCloskey, The rhetoric of Economics, University of Wiscosin Press,

1985

- Dornbusch R., Fisher S., Macroeconomia, Ed. Sedona, Timişoara, 1997

- Friedman M., Essays in Positive Economics, University of Chicago Press, Chicago,

1953

- Friedman M., Capitalism şi Libertate, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992

- Frois G. A., Economia politică, Ed. Humanitas, 1994

- Frois G. A., Dynamique economique, Dalloz, Paris, 1989

- Genereux J., Economie Politică - Macroeconomie şi contabilitate naţională, Ed.

All-Beck, Bucureşti 2000

- Gwartney J., Stroup R., Macroeconomics. Private and Public Choice, the Dryden

Press, orlando, 1992

152

- Hall R., Taylor J., Macroeconomics. Theory, Performance and Policy, W. W.

Norton & Co, New York, 1988

- Hausman D., Filozofia ştiinţei economice, Antologie, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1993

- Heyne P., Modul economic de gândire, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991

- Hirschleifer J, The Expandind Domain of Economics, American Economic Review,

December 1985

- Huidumac C., Rogojanu A., Introducere în studiul economiei de piaţă, Ed. ALL,

Bucureşti, 1998

- Huidumac C., Conducerea participativă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1998

- Hyman D., Economics, Irwin, Homewood, 1989

- Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

- Lipsey R., Chrystal A., Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999

- Lipsey R., Steiner P., Economics, Harper and Row Publishers, Fifth Edition, 1978

- Mankiw G., Principles of Economics, The Dryden Press, 1998

- Mankiw G., Macroeconomics, Worth Publishers, 1994

- Miller R., Pulsinelli R., Macroeconomics, Harper & Row Publ., New York, 1986

- Parkin M., King D., Economics, Addison-Wesley Publishing Company Inc., Second

Edition, 1995

- Peterson W., Principles of Economics - Macro, Irwin, Seventh Edition, 1989

- Samuelson P. A, Nordhaus W., Economics, McGraw Hill, Inc, Fourteenth

Edition, 1996

- Stancu S., Huidumac C., Teoria portofoliilor, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1999

- Taşnadi A., Doltu C., Monetarismul, Ed. Economică, Bucureşti, 1996

- Ţigănescu I. E., Roman D. M., Macroeconomie, Ed. ASE, Bucureşti, 2002

- Walsh C., Monetary Theory and Policy, MIT Press, Cambridge, 1998

- Wonnacott P., Wonnacott R, Economics, Third Edition, McGraw-Hill, Inc, 1986

- Dicţionar de Economie, Ed. Economică, Ediţia a doua, Bucureşti, 2001.

153

9. REZULTATELE TESTELOR DE AUTOEVALUARE

Unitatea 1: 1d, 2d, 3e, 4a, 5e

Unitatea 2: 1e, 2a, 3c, 4e, 5d, 6c

Unitatea 3: 1e, 2c, 3a, 4d, 5b,6e

Unitatea 4: 1c, 2a, 3e, 4c, 5b

Unitatea 5: 1b, 2c, 3d

Unitatea 6: 1d, 2b, 3b, 4a, 5c, 6b

Unitatea 7: 1c, 2d

154

10. NOTIŢELE CURSANTULUI

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

------------------------------------------------------------------------------------------- ---------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

--------------------------------------------------------------------------------------------------- -------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------- -----------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- ---------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- -

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

155

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

--------------------------------------------------------------------------------------- -------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------- -----------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

------------------------------------------------------------------------------------------------------- ---------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------- -------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- -----

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

------------------------------------------------------------------------------------------- ---------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

--------------------------------------------------------------------------------------------------- -------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------- -----------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

156

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- ---------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- -

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

--------------------------------------------------------------------------------------- -------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------- -----------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

------------------------------------------------------------------------------------------------------- ---------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------- -------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- -----

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Documents

Macro Econom i e