Irina Teodora MANOLESCU

AMENAJAREA TURISTICĂ A TERITORIULUI

Evaluare şi proiecte

2

PARTEA I: ELEMENTE TEORETICE CAP.I. AMENAJAREA ÎN SCOPURI TURISTICE A TERITORIULUI 1.1. Conceptul de amenajare a teritoriului...…………………………………………...5 1.2. Particularităţi ale amenajării spaţiului turistic…………………………………......6 1.3. Strategii de amenajare turistică……………………………………………….....8 CAP.II. ASPECTE METODOLOGICE ALE AMENAJĂRII TURISTICE 2.1. Noţiuni specifice……………………………………………………………….....12 2.2. Tehnici de planificare şi de amenajare turistică...………………………….......13 2.3. Principii ale amenajării turistice...………..…………………………….………...15 CAP.III. ANALIZA CARACTERISTICILOR REGIONALE 3.1. Definirea structurii geografice a turismului...……………………………….....17 3.2. Evaluarea atractivităţii zonelor turistice……………………………………….....18 3.3. Zone de destinaţie turistică...………………………………………….……….....22 3.4. Turismul din zonele netradiţionale...……………..……………….…………....24 3.5. Evaluarea în scopul atestării localităţilor ca staţiuni turistice...……….…….....28 3.6. Turismul durabil...……….……….....28 CAP.IV. EVOLUŢIA PLANIFICĂRII ŞI AMENAJĂRII TURISTICE 4.1. Abordări contemporane ale planificării...………………………………………...33 4.2. Niveluri de planificare...……………………………………………………….....37 PARTEA a II a: PARTICULARITĂŢI ALE AMENAJĂRII PE TIPURI DE AREALE TURISTICE CAP.V. ELEMENTELE PRINCIPALE ALE PLANURILOR PROIECTELOR 5.1. Schema proiectelor...………………………………………………..….………...56 5.2. Pregătirea unui plan de acţiune...………………………………………………....67 5.3. Programe şi proiecte derulate în România în domeniul turistic..………………...70 CAP.VI. COMPONENTELE OFERTEI TURISTICE SUPUSE AMENAJĂRII 6.1. Clasificarea componentelor ofertei turistice..……………………….…..…….....77 6.2. Căi de acces şi echipamente de transport (extern şi intern)...…………………....80 6.3. Utilităţile....……………………………………………………………….……....84 6.4. Cazarea....……………………………………………………………...………....85 6.5. Unităţile de alimentaţie..…………………….…………………………………....91 6.6. Atracţii naturale…………….……………………………………..……………...92 6.7. Atracţii antropice………………………………………………………………....93 CAP.VII. AMENAJAREA TURISTICĂ ÎN FUNCŢIE DE STRUCTURA GEOGRAFICĂ: MONTANĂ ŞI A LITORALULUI 7.1. Amenajarea turistică montană...………………………………………….……....99 7.2. Amenajarea turistică a litoralului...………………………………………..…....107

3

CAP.VIII. AMENAJAREA SPAŢIILOR URBANE, PERIURBANE ŞI RURALE 8.1. Turismul în oraşe - strategii locale pentru durabilitate...……………….….....121 8.2. Amenajarea spaţiilor periurbane...……………………………………………...128 8.3. Amenajarea spaţiilor rurale...…………………………………………………...129 CAP.IX. AMENAJAREA STAŢIUNILOR BALNEARE, A CELOR CU DESTINAŢIE SPECIALĂ ŞI A ARIILOR PROTEJATE 9.1. Amenajarea staţiunilor balneare...……………………………………………....132 9.2. Amenajarea destinaţiilor pentru elevi şi tineri..……………………...……......134 9.3. Probleme ale amenajării ariilor protejate..…………………………………....134 Anexe………………………………………………………………………………...137 Bibliografie…………………………………………………………..……………...152

4

PARTEA I: ELEMENTE TEORETICE

În această primă parte vor fi prezentate, pe parcursul a patru capitole, următoarele elemente:

- noţiunile de bază utilizate în amenajarea teritoriului;

- particularităţile amenajării spaţiilor turistice; - principalele strategii de amenajare; - metodele şi tehnicile de amenajare a spaţiului; - importanţa regionalizării în planificarea

turistică; - particularităţile planificării în turism.

5

CAP.I. AMENAJAREA ÎN SCOPURI TURISTICE A TERITORIULUI 1.1. Conceptul de amenajare a teritoriului

Transformările economice, sociale şi culturale care apar ca urmare a dezvoltării generale a societăţii determină schimbări semnificative în procesul de gestionare a spaţiului, văzut ca un bun limitat. Scopul amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea.

Definiţie

Amenajarea teritoriului poate fi definită ca un efort de dezvoltare planificată aplicat la diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei soluţii optime pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet.

În legislaţia ţării noastre, activitatea de amenajare a teritoriului este caracterizată

ca fiind de o importanţă majoră, prin următoarele precizări: • gestionarea spaţială a teritoriului ţării constituie o activitate obligatorie,

continuă şi de perspectivă, desfăşurată în interesul colectivităţilor care îl folosesc, în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii;

• gestionarea spaţială a teritoriului asigură indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă şi responsabilitatea pentru o utilizare eficientă a teritoriului;

• gestionarea se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale;

• activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe întregul teritoriu al României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.

Obiectivele principale ale amenajării teritoriului sunt următoarele: • dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu

respectarea specificului acestora; • îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane; • gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului; • utilizarea raţională a teritoriului.

Activitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie: • globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un

ansamblu integrat; • funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe

valori de cultură şi interese comune;

6

• prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare;

• democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor.

Amenajarea teritoriului este un domeniu fundamental al cercetării aplicate, prezentând particularităţile specifice acestui câmp de preocupări. Problemele amenajării teritoriului sunt considerate de o deosebită complexitate deoarece:

• implică un efort interdisciplinar din partea specialiştilor în sistematizare, a economiştilor, arhitecţilor, geografilor, ecologilor, geologilor, sociologilor, matematicienilor;

• au caracterul de cercetare previzională integrată cu posibilităţile de realizare a experimentelor relativ limitate;

• deciziile prezintă mari riscuri, proiectele de amenajare fiind caracterizate prin costuri ridicate şi impact semnificativ asupra mediului.

1.2. Particularităţi ale amenajării spaţiului turistic

După cel de-al doilea război mondial, turismul figurează printre sectoarele economiei mondiale cu o creştere considerabilă. Coincidenţă sau nu, tot în această perioadă se dezvoltă puternic şi planificarea şi amenajarea teritoriului în lume. Guvernele nu mai lasă la latitudinea indivizilor activităţile de dezvoltare a teritoriului.

Emergenţa turismului de masă a indus o diversitate extremă de iniţiative investiţionale, activităţi care nu s-au raportat la un cadru organizat al spaţiului, ceea ce explică recunoaşterea relativ târzie a turismului în organizarea teritoriului.

Legată direct de dezvoltarea impresionantă a călătoriilor în scopuri turistice, amenajarea turistică a teritoriului, activitate inclusă în politica generală de sistematizare, urmăreşte organizarea ştiinţifică a spaţiului turistic. Practic nu mai există ţări fără un plan naţional de amenajare şi care nu au transpus în domeniul turismului ideile de planificare şi amenajare.

Amenajarea turistică, această componentă relativ nouă a amenajării teritoriului, se prezintă sub forma unui proces dinamic şi complex de organizare ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare relaţiile dintre mediu şi colectivităţile umane, precum şi toţi factorii care influenţează aceste relaţii. De notat importanţa accentuată a dimensiunii ecologice, datorită faptului că mediul reprezintă una dintre resursele fundamentale ale activităţii turistice.

Obiectivele generale ale amenajării turistice sunt: • asigurarea unor condiţii bune de odihnă şi recreere; • valorificarea resurselor specifice; • dezvoltarea echilibrată a zonelor ţării.

Importanţa amenajării turistice decurge şi din faptul că, oferind alternative la activităţile tradiţionale locale se creează noi locuri de muncă, în special pentru categoriile defavorizate pe piaţa forţei de muncă – femei, persoane în vârstă, tineri; duce la obţinerea unor profituri importante şi, în cazul staţiunilor turistice internaţionale, a unui volum important de valută.

7

Problemele amenajării turistice apar în literatura de specialitate şi sub termenii de amplasare turistică, planificare sau localizare turistică, şi implică rezultate ale cercetării în domenii foarte variate: economia şi organizarea turismului, marketingul turistic, geografia, sociologia, psihologia, ecologia, arhitectura etc.

În studiile referitoare la amenajarea turistică s-a acordat o importanţă deosebită factorului distanţă, care reprezintă depărtarea dintre zonele de recepţie şi cele de origine ale fluxurilor turistice, a mijloacelor de circulaţie folosite precum şi a căilor de acces.

Deosebit de importante sunt caracteristicile amenajării turistice, care au un rol esenţial în amplasarea şi dimensionarea echipamentelor turistice. Aceste particularităţi sunt:

• unicitatea prestaţiilor: fiecare localizare, indiferent de formă sau mărime, reprezintă un caz singular, chiar şi în cadrul marilor arii turistice (de exemplu Alpii, litoralul Mediteranei), pentru că resursele turistice înregistrează o varietate de forme (din punct de vedere al climei, vegetaţiei, vestigiilor cultural-istorice), iar paleta serviciilor oferite poate să varieze la infinit;

• localizarea turistică este o localizare la sursă, datorită caracterului rigid al ofertei - staţiunea turistică trebuie să se realizeze la locul materiei prime (plajă, munte);

• localizările turistice sunt îndepărtate de piaţa cumpărătorului, ceea ce necesită o amenajare complexă, cu o infrastructură dezvoltată şi o diversitate de unităţi turistice capabile să ofere o paletă largă de prestaţii; astfel se desprinde cu uşurinţă principiul potrivit căruia cu cât amenajările turistice sunt mai îndepărtate de piaţa cumpărătorului, cu atât gama serviciilor oferite trebuie să fie mai largă.

• polivalenţa staţiunii amenajate, adică gradul de diversitate şi de complexitate a serviciilor oferite turiştilor, determină amploarea segmentelor de piaţă pe care se va desface produsul.

Localizările turistice sunt favorizate în zonele care au atins un nivel mai ridicat de dezvoltare economică, pentru că există în aceste regiuni o infrastructură bine amenajată, un urbanism dezvoltat, ramuri importante ale industriei şi agriculturii, toate acestea stimulând dezvoltarea turismului. De asemenea, se poate spune că amenajarea turistică se integrează tendinţei de expansiune a terţiarului.

La fel ca activitatea de amenajare a teritoriului în general, şi activitatea de amenajare turistică trebuie să fie globală, funcţională, prospectivă şi democratică.

Strâns legat de caracterul prospectiv, apare necesitatea realizării studiilor de rentabilitate directă şi indirectă a programelor de amenajare. Deşi se consideră că turismul, şi în special turismul internaţional, este un mijloc facil de contribuţie la creşterea economică a ţărilor mai puţin dezvoltate, studiile efectuate în ultimele două decenii au demonstrat că proiectele de infrastructură şi de aprovizionare necesare au implicat cheltuieli foarte mari, judecând în termeni de schimburi externe, iar rezultatele financiare ale firmelor arată că au trebuit să treacă mulţi ani până când s-a simţit un eventual beneficiu din activităţile legate de turism.

8

Caracterul democratic este bine ilustrat de modificările radicale suferite de către planurile de amenajare a obiectivelor turistice ca urmare a presiunii unor organizaţii, a populaţiei gazdă sau chiar a turiştilor tradiţionali dintr-o anumită zonă. Amplasarea parcului Dracula sau planul de amenajare a staţiunii Vama Veche sunt exemplele cele mai recente care ilustrează importanţa acestei caracteristici şi subliniază necesitatea consultării tuturor părţilor interesate înainte de a se lua decizia finală de amplasare sau amenajare.

Planificarea dezvoltării turismului presupune o abordare la mai multe niveluri: naţional, regional şi local - niveluri între care trebuie să existe o strânsă legătură în scopul coordonării structurilor care compun ansamblul teritoriului. Teoria amenajării turistice se află într-un proces de elaborare şi adaptare continuă la evoluţia fenomenului turistic şi la cerinţele soluţionării problemelor cu care se confruntă activitatea turistică.

La fel ca alte sectoare, turismul poate avea atât impact pozitiv cât şi negativ asupra mediului.

Turismul influenţează benefic mediul prin stimularea măsurilor de protecţie a mediului fizic, a monumentelor şi siturilor istorice. Recreerea şi turismul sunt, în mod normal, primele obiective în contextul delimitării parcurilor naturale şi a altor zone protejate. Turismul stimulează crearea de noi locuri de muncă, precum şi dezvoltarea rurală. Populaţia din aceste zone devine din ce în ce mai conştientă de faptul că beneficiile ei economice sunt direct legate de numărul de vizitatori care găsesc condiţii favorabile pentru recreere. Se va încuraja totodată protejarea patrimoniului istoric şi cultural de către administraţiile şi autorităţile locale.

Dar turismul poate avea şi o influenţă negativă. Mediul, fie el natural sau antropic constituie resursa de bază a industriei turismului. Dacă însă capacitatea de suport a mediului este depăşită, va suferi deteriorări şi chiar daune ireversibile. Relaţia dintre turism şi mediu este cea a unei balanţe delicate între dezvoltare şi protecţie. Nevoia de turism nu trebuie să fie satisfăcută în asemenea măsură încât să aducă prejudicii intereselor sociale şi economice ale populaţiei din interiorul zonelor de importanţă turistică, mediului şi siturilor istorice şi culturale care reprezintă principalele atracţii pentru turişti. Aceste resurse fac parte din patrimoniul umanităţii, iar comunităţile locale, precum şi autorităţile naţionale, trebuie să ia toate măsurile necesare pentru păstrarea acestora. 1.3. Strategii de amenajare turistică

Amenajările turistice realizate până acum au făcut specialiştii (Berbecaru, Botez, 1977, p.29) să se întrebe care este tendinţa dominantă în dezvoltarea turismului: se va dezvolta un turism al recreerii, ordinii, care prin amenajări inspirat realizate va fi o sursă de regenerare pentru omul tracasat de agresivităţile vieţii urbane (aglomerare, zgomot), precum şi de ritmurile unei activităţi intense, sau va fi un turism al conflictelor cu natura, care este rezultatul unei dezvoltări haotice, dezvoltare ce poate compromite menţinerea unui echilibru ecologic absolut necesar pentru viaţă?

Pentru definitivarea unei strategii de amenajare turistică, de însemnătate deosebită este stabilirea obiectivelor. Aceste obiective trebuie stabilite în următoarele domenii (Berbecaru, Botez, 1977, p.51):

• oferta turistică în raport cu cererea internă şi externă;

9

• estimarea coeficienţilor de utilizare a capacităţilor din industria hotelieră; • sumele necesare dezvoltării infrastructurii turistice şi modalităţi de

finanţare a investiţiilor; • necesarul de resurse umane pentru industria turistică; • efectele asupra balanţei de plăţi externe, în raport cu evoluţia prevăzută a

cererii externe de servicii turistice naţionale şi a cererii naţionale de servicii externe;

• previziunea expansiunii cererii străine ca rezultat al acţiunilor promoţionale;

• politica elastică, eficienţa preţurilor turistice; • prelungirea previzibilă a sezonului turistic cu posibilităţi de contractare a

perioadei exploatate, în funcţie de factori climatici, de distanţele ţărilor emiţătoare de turişti şi de atracţiile oferite;

• localizarea polilor de dezvoltare turistică în raport cu planul general de amenajare a teritoriului şi cu ritmurile de dezvoltare a diferitelor sectoare ale economiei naţionale şi ale regiunii;

• conturarea măsurilor de salvgardare şi punere în valoare a patrimoniului natural şi cultural al ţării, ţinându-se seama de concentraţia rezultată din amenajarea turistică.

La toate aceste obiective trebuie să se adauge obiectivele unor programe de pregătire şi perfecţionare a resurselor umane, informarea populaţiei asupra avantajelor pe care le aduce acest sector şi de pregătire pentru contactul cu vizitatorii, îmbunătăţirea condiţiilor de călătorie, prin simplificarea formalităţilor solicitate turiştilor, stimularea dezvoltării unor compartimente ajutătoare turismului.

Există două strategii de dezvoltare: • punerea în valoare a unor zone nealterate sau mai puţin exploatate pentru a

descongestiona regiunile saturate din punct de vedere turistic; • ameliorarea condiţiilor existente în staţiunile deja construite.

În literatura de specialitate (Berbecaru, Botez, 1977, p.41) s-a reliefat şi o anumită ordine de priorităţi a problemelor ce trebuie avute în vedere la întocmirea planului director pentru o zonă turistică:

• caracteristicile esenţiale care pot asigura unei zone atracţiile pentru turism; • oraşe şi sate cu profil turistic şi caracteristicile lor: dimensiune, formă,

starea clădirilor, reţeaua rutieră, alimentarea cu apă, reţeaua telefonică; • nivelul de suportabilitate din punct de vedere turistic, fără a suferi

modificări; • punctul până la care se pot face transformări fără a se deteriora fizionomia

şi puterea de atracţie a patrimoniului turistic; • posibilităţile pe care le au localităţile existente de a fi integrate în spaţiul

turistic; • inconvenientele actuale care îi abat pe turişti şi aduc o proastă reputaţie

zonei.

10

La nivel internaţional, strategiile de dezvoltare turistică sunt coordonate de organisme abilitate. Astfel, o listă de control a strategiilor recomandate de World Tourism Organization (WTO) în promovarea turismului cuprinde următoarele măsuri:

- identificarea şi dezvoltarea de noi produse (zone), pieţe (ţări furnizoare de turişti) şi servicii (confort, divertisment, odihnă);

- antrenarea comunităţilor locale în planificare şi operare; - dezvoltarea parteneriatului între administratori şi operatori; - investiţii în mediu (amenajare, protecţie); - eliminarea amatorismului (avize ale asociaţiilor profesionale); - marketing şi promovare concentrate pe produse – pieţe.

Derivate din teoria managementului organizaţional, în amenajarea turistică s-au pus în evidenţă următoarele trei strategii (Erdeli, Istrate, 1996, p.14):

a) strategia de flexibilitate sau a structurilor evolutive, ce presupune o permanentă adaptare la cerinţele turiştilor, zona turistică fiind amenajată polifuncţional; este caracteristică în special zonelor cu potenţial turistic redus, care nu pot afecta decât sume relativ mici pentru investiţii în turism; direcţia principală a dezvoltării este dată de infrastructură, care trebuie să se situeze la un nivel corespunzător, cu efecte pe linia creşterii eficienţei valorificării şi dezvoltării ofertei turistice;

b) strategia de diferenţiere, pune accent pe originalitate în construcţiile turistice (specific arhitectonic mai ales), în produsele şi serviciile oferite; este o strategie specifică marketingului; în domeniul amenajării influenţele directe constau în dimensionarea şi amplasarea suprastructurii turistice în funcţie de elementul - cheie al zonei; în general, se acceptă faptul că elementul central al dezvoltării trebuie să aibă cel puţin o recunoaştere la nivel regional;

c) strategia de diversificare, specifică mai ale zonelor în care se poate vorbi de o industrie turistică, pune accent pe amplificarea dotărilor şi echipamentelor legate de serviciile suplimentare; presupune forme şi mijloace de agrement cât mai diverse, reţea comercială modernă şi diversificată, căi de acces diversificate, existenţa formelor de cazare şi a restaurantelor de lux etc.

Exemple de strategii de diferenţiere la nivel naţional Cel mai des întâlnită în domeniul turismului, strategia de diferenţiere poate fi pusă

în evidenţă la nivel naţional, regional sau local. La nivel naţional, se urmăreşte practic identificarea unui element (arhitectonic, de exemplu) cu ţara în care este amplasat, şi pe baza acestui element va fi particularizată oferta turistică din majoritatea zonelor ţării respective.

Cele mai reprezentative simboluri arhitectonice, care pot sta la baza strategiilor de diferenţiere la nivel naţional, răspândite pe toate continentele, au fost prezentate de societatea New 7 Wonders drept candidate la titlul de noi minuni ale lumii, ţinând cont de faptul că din cele 7 minuni ale lumii antice, doar una mai este vizibilă azi. Marele Zid Chinezesc, Palatul Potala, oraşul Timbuktu, Kremlinul şi Piaţa Roşie, Turnul Înclinat din Pisa, Catedrala Aachen, Palatul Versailles, Statuia Libertăţii, Opera din Sidney, Empire State Building, ruinele de la Machu Picchu, Palatul

11

Imperial din Kyoto, Taj Mahal, Catedrala Sf. Sofia, Colosseum, Palatul Dogilor, Turnul Eiffel, Alhambra, Catedrala Sagrada Familia, Templul Angkor, oraşul Petra sunt printre aceste simboluri recunoscute la nivel mondial ca elemente unice şi reprezentative pentru ţările (şi uneori chiar continentele) pe care sunt amplasate. Pentru România, majoritatea campaniilor de promovare turistică, bazându-se şi pe renumele lui Brâncuşi, indică drept element arhitectonic reprezentativ Coloana Infinitului. Noile şapte minuni ale lumii, anunţate în cadrul unei declaraţii oficiale în data de 07.07.07, sunt: Marele Zid Chinezesc, oraşul Petra, piramidele de la Chichén Itzá, Statuia Lui Isus Mântuitorul din Rio de Janeiro, Colosseum, ruinele de la Machu Picchu, Taj Mahal. Ordinea enumerării acestora este considerată nerelevantă, fiind considerate noile şapte minuni ale lumii. Mai mult de 100 milioane de votanţi din întreaga lume şi-au exprimat opinia. Într-o încercare de a evidenţia monumentele reprezentative la nivel naţional, în urma a 60.000 de voturi exprimate în anul 2007, s-au desemnat şi cele şapte minuni ale României: Ansamblul Brancuşi din Târgu-Jiu, Castelul Corvinilor, Cetatea Alba-Iulia, Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Iaşul cultural, mănăstirile pictate din nordul Moldovei, Sibiul istoric. În afara acestor elemente arhitectonice, strategiile de diferenţiere mai pot miza pe

o anumită combinaţie de resurse naturale şi antropice specifice. Grecia – destinaţie principală pentru pasionaţii de istorie, mitologie, arhitectură clasică, amatorii de croaziere şi de plajă. Croaţia – este asociată unui litoral renumit prin limpezimea apelor Mării Adriatice şi combinaţiei munte – ţărm. Tunisia – cu destinaţii exotice, de tipul oazelor din deşertul Sahara. Cipru – cu temple greceşti şi romane şi litoralului mediteranean; aerul de intimitate specific insular. Emiratele Arabe – paradis al cumpărăturilor – aur, aparatură electrocasnică şi antichităţi, organizarea unor safari. Siria şi Iordania – pentru obiectivele arheologice de anvergură – cinci civilizaţii şi-au lăsat urmele aici.

12

CAP.II. ASPECTE METODOLOGICE ALE AMENAJĂRII TURISTICE

2.1. Noţiuni specifice În România se foloseşte, atât în lucrările teoretice cât şi în practică, termenul de

sistematizare a teritoriului. Vom considera acest termen corespondentul noţiunilor de amenajare a teritoriului (l’amenagement du territoire), utilizat cu precădere în lucrările cercetătorilor şi practicienilor francezi, şi de planificare, organizare a teritoriului (spatial organization / planning), utilizat de şcoala americană.

În strânsă legătură cu domeniul amenajării teritoriului intervin noţiunile de dezvoltare durabilă, dezvoltare regională şi documentaţie specifică, precum şi denumiri specifice locaţiilor turistice. Amenajare - mult timp s-a considerat că repartiţia geografică a activităţilor economice este determinată doar de condiţiile naturale şi este inutil să încercăm să o modificăm. După primul război mondial, specialiştii au arătat că este posibilă influenţarea localizării activităţilor. Amenajarea turistică include forme de o extremă diversitate, ceea ce induce necesitatea existenţei unei planificări ce ţine cont de obiective sociale, economice şi spaţiale. Dezvoltare - acest concept ia sensuri diferite, în funcţie de nivelul şi condiţiile de viaţă existente în zona studiată, mai ales în funcţie de nivelul dezvoltării lor industriale. După anii ΄70, producţia turistică este recunoscută nu doar ca generatoare de profit, ci şi ca mijloc de transformare socială şi de reechilibrare a regiunilor. Conceptul devine global, dezvoltarea fiind astfel înţeleasă pe plan economic, social, cultural şi spaţial. Devine importantă verificarea faptului că dezvoltarea turistică nu contribuie la perturbarea condiţiilor ecologice, economice şi sociale ale regiunilor gazdă. Dezvoltare durabilă - satisfacerea necesităţilor prezentului, fără a se compromite dreptul generaţiilor viitoare la existenţă şi dezvoltare; dezvoltarea durabilă presupune: protecţia resurselor naturale greu sau ne-regenerabile; reducerea şi eliminarea poluării; evitarea reducerii biodiversităţii; reconstrucţia peisajelor degradate de către activitatea umană; utilizarea raţională a terenurilor. Dezvoltare regională - ansamblul politicilor autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, elaborate în scopul armonizării strategiilor, politicilor şi programelor de dezvoltare sectorială pe arii geografice, constituite în regiuni de dezvoltare, şi care beneficiază de sprijinul instituţiilor şi autorităţilor naţionale şi internaţionale. Planificare - inevitabil, factorii politici şi sociali interferează cu economicul. Determinarea obiectivelor precise şi punerea în practică a mijloacelor proprii pentru a le atinge necesită luarea în considerare a tuturor acestor factori în integralitatea lor. Dificultatea majoră în realizarea acestor planuri este necesitatea de evalua succint zona sub aspectele economic, politic şi social. Planificarea tinde să fie de tip integrat şi pe termen lung. Din păcate, majoritatea ţărilor utilizează modele de planificare pe termen scurt şi mediu, care se bazează pe operaţionalizarea mijloacelor existente; ele nu conţin o viziune articulată a sistemului economic global, rămânând specifice unui singur sector, în cazul nostru turismul. Există două explicaţii pentru această situaţie:

- turismul este perceput mai ales ca un element de sprijin în echilibrarea balanţei de plăţi;

13

- nu este tratat ca un sector cu rentabilitate înaltă, recunoscut ca esenţial în activitatea economică şi socială.

Conservare - se referă la managementul planificat al siturilor, locurilor specifice, resurselor naturale şi culturale în general, şi nu neapărat la conservarea categorică, care este folosită pentru a semnifica nici o schimbare a sitului, locului sau resursei, incluzând restaurarea în starea sa originală; conservarea implică faptul că o anumită uzare şi schimbare controlată poate avea loc dacă integritatea de bază a sitului, locului sau resursei este menţinută. Documentaţie de amenajare a teritoriului şi de urbanism - ansamblu de piese scrise şi desenate, referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile şi măsurile de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor pe o perioadă determinată. Patrimoniu turistic - resursele turistice naturale şi culturale, recunoscute ca atare, şi structurile realizate în scopul valorificării lor turistice. Resurse turistice naturale - componente ale mediului care prin natura, calitatea şi specificul lor sunt recunoscute, înscrise şi valorificate prin turism: elemente geomorfologice, climatologice, floristice şi faunistice, peisaje, substanţe minerale balneare şi alţi factori. Zonă turistică - teritoriu caracterizat printr-o concentrare de resurse turistice de valoare recunoscută şi care poate fi delimitat distinct ca ofertă, organizare şi protecţie turistică. Staţiune turistică - localitate dotată cu resurse naturale, antropice şi structurile necesare pentru asigurarea şi dezvoltarea preponderentă a funcţiilor turistice specifice. De asemenea, poate avea statut de staţiune turistică partea dintr-o localitate în care funcţia turistică este preponderentă. Localitate turistică - aşezare urbană sau rurală cu funcţii turistice dezvoltate pe baza resurselor turistice de care dispune. Punct turistic - teritoriu restrâns cu unul sau mai multe obiective turistice naturale şi antropice, cu caracteristici particulare care îi oferă o atractivitate turistică. Obiectiv turistic - element natural sau cultural istoric original, cu atractivitate turistică deosebită. Dotarea materială - este vorba de elemente materiale care pot fi privite ca un ansamblu funcţional; echipamentele se traduc fizic prin clădiri şi instalaţii construite (săli de cinema, săli de gimnastică, turnuri, poduri etc.) sau spaţii amenajate (stadioane, parcuri); într-un sens larg, în teoria amenajării, atunci când se evaluează potenţialul natural, ele pot fi privite şi ca o stare a naturii (o pădure, un loc de plimbare, un lac). 2.2. Tehnici de planificare şi de amenajare turistică

Amenajarea turistică este un proces complex, cu trăsături, principii şi tehnologii specifice, al cărui conţinut se defineşte în funcţie de componentele naturale, istorice, culturale ale unei zone, analizând totodată şi motivaţiile călătoriei.

Unitatea standard de amenajat este staţiunea / localitatea turistică. Amenajarea unui obiectiv particular (hotel, restaurant, parc de distracţii, muzeu etc.) va fi definită ca microamenajare, iar planificarea şi implementarea programelor de amenajare a regiunilor vor fi considerate amenajare la nivel macro.

14

Realizarea acestui proces presupune parcurgerea câtorva etape - condiţie esenţială în asigurarea funcţionalităţii noilor localizări - şi anume:

• definirea tipului de amenajare; • selecţia şi delimitarea zonei; • elaborarea concepţiei de amenajare (determinarea soluţiilor). Amenajarea turistică prezintă o varietate de forme şi structuri, determinată fiind

de condiţiile geomorfologice ale spaţiului, de caracteristicile şi distribuţia în spaţiu a ofertei şi de particularităţile cererii turistice, ceea ce face dificilă tipizarea modelelor şi concepţiilor sale.

Cu toate acestea, de-a lungul timpului, specialiştii au reuşit să delimiteze câteva tipuri majore de localizare în funcţie de anumite criterii cum ar fi:

• dimensionarea şi răspândirea în teritoriu a resurselor turistice (amenajare univocă, plurivocă şi echivocă);

• tipul arealului (sit de litoral, sit de munte, parcuri şi rezervaţii naturale, situri istorice şi arheologice, situri termale, rurale, periurbane);

• distribuţia cererii turistice (localizări izolate, complexe şi foarte complexe); • propriul conţinut (amenajarea de la zero şi reamenajarea). Toate problemele localizării turistice trebuie abordate din mai multe unghiuri de

vedere, astfel încât, pornind de la imaginea de ansamblu a unei multitudini de considerente de ordin economic, politic, demografic, industrial, financiar, să se realizeze un program coerent de amenajare integrată. În cadrul acestui program un rol însemnat îl are analiza realităţilor teritoriului (selecţia zonei) care urmăreşte cercetarea condiţiilor de dezvoltare a turismului în perimetrul luat în discuţie, deci relevarea oportunităţii sale.

Pentru a determina valoarea unei amenajări turistice trebuie evaluate oportunităţile locale şi regionale pentru a determina cererea potenţială. Trebuie aşadar strânse date de tip climatic, geologic, topografic, istoric pentru a efectua o analiză SWOT a regiunii, a amenajărilor deja existente şi pentru a determina un plan de amenajare turistică adecvat.

Derularea unei acţiuni de amenajare turistică presupune: • stabilirea anticipată a scopului urmărit; • argumentarea necesităţii amenajării; • stabilirea destinaţiei; • selecţionarea şi delimitarea teritoriului; • elaborarea concepţiei de organizare a spaţiului.

Intervin şi dificultăţi în aprecierea globală a situaţiilor pe baza unor indicatori sau analize specifice. De exemplu, o parte foarte mare din veniturile obţinute din activităţile turistice se cheltuiesc pe bunuri de import şi pe servicii folosite de turişti, inclusiv pe investiţiile de capital ca hoteluri, maşini, agenţii de turism în exterior. Astfel, numărul de turişti primiţi de o ţară nu pare să fie un indicator elocvent real pentru veniturile din turism. De asemenea, amenajarea spaţiilor litorale şi a celor montane ilustrează de cele mai multe ori aplicarea unor modele artificiale, moştenite din trecut sau importate; este ilustrată totodată limitele abordării sectoriale, puternic dependente de conjunctură. Amenajarea spaţiilor rurale pare însă să ţină mai mult cont de condiţiile existente de

15

mediu, de aspectele sociale şi cele culturale. Motivaţia este clară: funcţia turistică în aceste zone poate să ducă la valorizarea şi menţinerea culturii locale, rurale.

Prospectarea pieţei turistice este deosebit de importantă pentru amenajarea teritoriului, deoarece permite estimarea volumului şi a potenţialului pieţei turistice, precum şi a tendinţelor fluxurilor turistice. Aceste studii oferă elemente şi pentru fundamentarea programelor de investiţii şi de orientare a acţiunilor promoţionale.

Un sondaj realizat în 1998 în UE a arătat următoarele preferinţe pentru petrecerea concediului, importante pentru planificarea turistică la nivel naţional:

- ţara de destinaţie: ţara natală este destinaţia preferată de greci, spanioli, italieni, francezi şi finlandezi; pentru restul (de ex., rezultatele din Luxemburg – 91%; Belgia – 74%; Germania 73%) o ţară străină este principala alternativă;

- tipul de destinaţie: se preferă litoralul (27%); muntele şi oraşele turistice (câte 25%); mediul rural (23%); ca extreme în preferinţa pentru litoral apar grecii – 80% şi finlandezii – 30%;

- mijloacele de transport folosite sunt: automobilul propriu – 58%; avionul – 31% şi trenul – 10%;

- cazarea preferată este la hoteluri şi cluburi de vacanţă – 42%; la rude – 16%; în camping – 14% sau apartament închiriat – 13%;

- criterii de selecţie a destinaţiei de vacanţă: peisajul (49%); clima (45%); costul călătoriei (35%) şi cazării (33%);

- produse achiziţionate în călătorie: alimente, produse meşteşugăreşti locale, îmbrăcăminte.

2.3. Principii ale amenajării turistice

Este important să subliniem faptul că, în zilele noastre, coordonarea utilizării resurselor şi ierarhizarea nevoilor devin din ce în ce mai necesare. Din confruntarea acestora cu tendinţele manifestate în turismul intern şi internaţional se conturează posibilităţile de amenajare. Aceste soluţii, în complexitatea şi diversitatea lor, au drept scop satisfacerea la maxim a cererii, fără a fi afectată, cantitativ sau calitativ, valoarea turistică a teritoriului.

Punerea lor în practică, odată cu adoptarea deciziilor de amenajare, este condiţionată de respectarea unor principii specifice localizării turistice şi anume (Berbecaru, Botez, 1977, p.55): a) principiul integrării armonioase a condiţiilor naturale cu suprafeţele construite, cu

structura serviciilor şi infrastructura. Construcţiile turistice se vor realiza în modalităţile pe care le impun caracteristicile şi condiţiile zonei sau staţiunii. Acest principiu se referă de fapt la ecologia imaginii, adică la evitarea pe cât posibil a unui aspect inestetic şi stresant şi la realizarea unei legături afective între turist şi spaţiul amenajat;

b) principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive, este principiul potrivit căruia structura unei zone turistice este necesar să reprezinte un sistem multifuncţional şi flexibil, care să permită dezvoltări continue şi adaptări în funcţie de cerinţele clientelei turistice, precum şi în funcţie de particularităţile evoluţiei economico-sociale ale zonei;

16

c) principiul activităţii principale şi al recepţiei secundare, care pune accentul pe elementul recreativ dinamic al unei staţiuni ca urmare a apariţiei unui tip de turist activ, ţinând cont de noua concepţie modernă de organizare a turismului, concepţie ce presupune diversificarea serviciilor turistice. În amenajarea teritoriului turistic se va porni de la dimensionarea capacităţilor de prestare a serviciilor turistice în raport cu motivaţia consumului şi posibilităţile de satisfacere a acestuia, după care va avea loc adaptarea capacităţilor funcţionale ce vor completa oferta turistică. În concluzie, trebuie să existe o interdependenţă între elementele destinate cazării şi alimentaţiei publice şi cele destinate agrementului;

d) principiul reţelelor interdependente vizează integrarea fluxurilor turistice cu populaţia rezidentă, pornind de la premisa că zona turistică face parte dintr-un ansamblu urban (rural) permanent, caracterizat prin comportament, aspiraţii, structuri sociale şi reacţii eterogene. Principiul se bazează pe faptul că majoritatea staţiunilor turistice sunt integrate sau se află în vecinătatea unor aşezări umane, şi are în vedere integrarea reţelei turistice în structura socio-economică a zonei amenajate (prin reţea turistică înţelegându-se baza materială şi serviciile turistice, personalul angajat şi turiştii), încercându-se evitarea apariţiei unor contradicţii ce pot crea stări conflictuale între populaţia turistică şi cea rezidentă;

e) principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele (naturale, istorice, a hotelurilor şi restaurantelor, a unităţilor prestatoare de servicii de transport, telecomunicaţii, alte elemente ale infrastructurii), care urmăreşte şi asigură accesibilitatea, legată de ierarhizarea elementelor oferite. Staţiunea este privită ca un sistem integrat în interiorul căruia sunt repartizate raţional zonele de locuit, spaţiile verzi, locurile de plimbare, construcţiile destinate divertismentelor, restaurantelor, centrelor comerciale. Reţelele existente trebuie să funcţioneze într-o strânsă interdependenţă, cu efecte dinamizatoare asupra întregului sistem. Orice defecţiune sau dereglare a uneia dintre componente antrenează efecte în lanţ, cu consecinţe nedorite asupra teritoriului şi asupra consumului turistic;

f) principiul rentabilităţii directe şi indirecte are în vedere necesitatea evaluării rezultatelor amenajării turistice prin intermediul indicatorilor direcţi de eficienţă economică şi socială, precum şi a efectului multiplicator al turismului asupra celorlalte ramuri. Porneşte de la ideea că orice activitate economică se justifică faţă de societate numai dacă este utilă şi eficientă.

Este necesară respectarea simultană a tuturor acestor principii pentru ca localizarea turistică a zonei considerate să-şi atingă obiectivele propuse.

17

CAP.III ANALIZA CARACTERISTICILOR REGIONALE

3.1. Definirea structurii geografice a turismului

Turismul este o industrie cu un conţinut geografic substanţial. Însăşi natura sa implică deplasare şi un sens al spaţiului. În acest capitol sunt prezentate o parte din instrumentele folosite pentru descrierea structurii geografice a turismului. Aceste instrumente sunt generic etichetate ca metode de regionalizare deoarece un produs comun al aplicării lor este definirea regiunilor turistice.

Regionalizarea reprezintă o clasificare a arealului. Identificarea a două sau mai multe areale ca entităţi separate se face prin definirea lor. Procesul de definire implică atât integrare cât şi diferenţiere. Integrarea se referă la identificarea unei anumite omogenităţi interne în regiune pe baza caracteristicilor selectate, în timp ce diferenţierea se referă la procesul de distincţie între regiuni pe baza aceloraşi caracteristici.

O regiune turistică este un areal compact care a fost conturat în mod explicit de un cercetător, planificator sau autoritate publică ca având importanţă sub un anumit aspect pentru planificarea, dezvoltarea sau analiza turistică.

Obiectivele specifice pentru delimitarea regiunilor turistice sunt numeroase, dar ele pot fi grupate în trei mari categorii:

1. Regionalizarea ajută la atribuirea de denumiri unor părţi ale lumii. Când un analist sau planificator vrea să vorbească despre o anumită parte a lumii, fie ca origine, ca destinaţie populară sau ca regiune lipsită de potenţial turistic, este util să ataşeze o etichetă acelei zone. Numele nu numai că îi ajută să-şi organizeze munca şi să-şi îmbunătăţească comunicarea, dar poate fi folosit şi în promovarea destinaţiilor.

2. Regionalizarea ajută la simplificarea şi ordonarea cunoaşterii. Nici un individ nu poate spera să cunoască vreodată toate realităţile turistice importante dintr-o anumită zonă. Regionalizarea pune la dispoziţie un tip de “scurtătură” intelectuală, care simplifică şi ordonează cunoştinţele despre diversele locuri. În loc de a încerca să se memoreze toate detaliile despre sute de insule caraibiene, dintre care multe sunt aproape identice, e util să se poată discuta despre ele ca exemple ale unei anumite categorii – regiunea caraibiană.. Dacă nu am putea face asta, ar trebui să tratăm fiecare loc în mod independent, ceea ce ar creşte puternic costul şi ar scădea eficienţa planificării. Această utilizare a regionalizării nu înseamnă că nu există diferenţe între peisajele alpine sau insulele caraibiene.

3. Regiunile permit generalizarea inductivă şi elaborarea de previziuni. Regiunile pot fi comparate între ele pentru a afla mai multe despre ce relaţii şi caracteristici sunt importante pentru dezvoltarea turismului.

Nu este un obiectiv adecvat regionalizării dezvoltarea regiunilor in sine; identificarea regiunilor este un mijloc, nu o finalitate iar regiunile turistice nu există prin şi pentru ele însele, ci sunt create pentru un anumit scop mai larg. Privind dintr-o altă perspectivă, acest avertisment privind regionalizarea de dragul regionalizării arată că regiunile nu există cu adevărat ca entităţi separate în lumea reală.

18

3.2. Evaluarea atractivităţii zonelor turistice Amenajarea unei zone turistice necesită efectuarea de cercetări care să includă

analiza teritoriului şi prospectarea pieţei turistice. Numai după efectuarea unor asemenea studii se pot stabili capacitatea turistică a zonei respective şi formele de turism care i se potrivesc cel mai bine. După ce s-a elaborat programul iniţial de amenajare, se realizează o analiză concretă detaliată asupra principalelor domenii.

Dintre acestea se detaşează: a) cadrul natural, analizat din punct de vedere geomorfologic (particularităţile terenului:

geologie, sol, subsol, climatologie, biologie, hidrologie, curenţi, igienă); b) valori culturale: locuri, săpături, monumente istorice şi din epoca contemporană,

atracţii culturale (folclor, festivaluri); c) condiţii sociale şi economice: factorul demografic, locuinţele, nivelul de trai,

materiile prime, industria, agricultura, artizanatul; d) infrastructură: transporturi, alimentare cu apă potabilă, asanare, baraje şi

exploatarea lor, surse de energie şi distribuţie; e) echipament turistic: unităţi de cazare, de alimentaţie publică, dotări pentru agrement

(recreativ şi sportiv: teatre, cinematografe, stadioane, piste de schi, patinoare, terenuri de golf şi echitaţie, plaje), echipament turistic comercial; echipament de primire (agenţii de voiaj, birouri de cazare, parcări), echipament terapeutic (băi, izvoare de apa minerale, aparatură medicală).

Înzestrarea turistică a unei zone înglobează două categorii de elemente: • funcţionale (reşedinţă, restaurante, servicii publice, infrastructură); • recreative (spaţiile deschise, monumente, muzee, galerii de artă).

Dintre acestea se detaşează, în cadrul celor funcţionale, reşedinţa, care poate fi motel, hotel, bungalou, colonie de vacanţă, centru pentru tineret, cameră particulară. Opţiunea între aceste forme se face în funcţie de caracteristicile cererii turistice, de ofertele existente, de politica de preţuri care poate fi practicată şi de nivelul prestărilor de servicii. Ea este completată de restaurante şi pensiuni, servicii publice, mijloace de transport, elemente de infrastructură, elemente recreative.

Valorile culturale reprezintă un factor de interes turistic, ele individualizând produsul turistic.

Cunoscând înzestrarea tehnică a unei zone, este necesar să realizăm o planificare a dezvoltării turistice. Planificarea presupune o legătură între diferitele niveluri (naţional, regional, local), în vederea coordonării structurilor care compun ansamblul teritoriului. Problema amenajării unei zone turistice este foarte complexă, fiind necesară efectuarea unor cercetări iterative spaţio - temporale, pentru a stabili concordanţa şi sincronizarea reţelelor şi dezvoltarea în etape a sectorului turistic.

Pe baza analizei şi diagnozei teritoriului, a cercetărilor de marketing şi a unei analize cost-beneficiu a investiţiilor se avansează o concepţie generală de dezvoltare a turismului. În cadrul acestei concepţii se reliefează capacităţile optime, repartiţia teritorială a amenajărilor turistice, bilanţul economic al măsurilor propuse, direcţiile de dezvoltare ale celorlalte sectoare economice şi sunt cuprinse şi măsurile de pentru asigurarea infrastructurii, pentru dezvoltarea condiţiilor economice şi sociale şi pentru conservarea mediului ambiant.

19

Factori care determină gradul de atractivitate al unei zone turistice Este important să înţelegem că o atracţie turistică nu poate fi definită decât în

funcţie de percepţia unei persoane care o consideră o atracţie. De aceea, gradul de atractivitate nu poate fi măsurat fără a face o referire explicită la un vizitator şi la un context care îl înglobează. Aceasta înseamnă că trebuie de fapt luat în considerare întregul sistem turistic – de la origine şi căi de acces până la destinaţia finală – atunci când se evaluează atractivitatea unei zone de destinaţie. Totuşi, până în prezent nu a fost încercată integral o asemenea evaluare raportată la context. Majoritatea evaluărilor unei atracţii turistice se bazează numai pe caracteristicile zonei de destinaţie. De aceea, acest capitol se va concentra asupra evaluării atractivităţii din punctul de vedere al regiunii de destinaţie.

Caracteristicile unei destinaţii atractive pot fi catalogate în funcţie de atributele sale fizice, sociale, istorice, estetice etc., dar evaluarea atractivităţii va trebui să se bazeze pe o măsurătoare a percepţiei vizitatorului. Din acest motiv, este relativ dificil să rezumăm atractivitatea totală într-o singură măsurătoare simplă. Atracţiile turistice individuale vor juca roluri diferite pentru turişti diferiţi: unele puncte de atracţie separate sunt considerate dominante de către anumite grupuri, în timp ce alte grupuri vor privi regiunea în totalitatea ei, diversele atracţii turistice jucând un rol major ca întreg.

În cazul unei regiuni turistice există motive complexe care determină cererea neunitară şi care ne pot ajuta să identificăm atracţiile turistice şi factorii care le determină. În majoritatea cazurilor va trebui ca aceşti factori să fie priviţi în funcţie de binecunoscutele concepte de bază: „necesităţi” şi „nevoi”. La baza atractivităţii se găsesc percepţiile şi experienţele turiştilor. Ca vizitator, îţi alegi o destinaţie în funcţie de experienţa anterioară sau de percepţia conform căreia potenţialul zonei de destinaţie va produce experienţa pe care o doreşti. Aceste percepţii depind de tipul de nevoi pe care doreşti să le împlineşti şi, în general, aceste nevoi pot fi considerate reflecţii exterioare ale unor necesităţi individuale inerente.

Multe rapoarte se bazează pe aspecte preconcepute ale punctelor de atracţie, adică factorii determinanţi sunt stabiliţi din start de către cercetători. Aceasta poate conduce la obţinerea unor rezultate înclinând spre imaginea stabilită a destinaţiei şi spre acele aspecte ale atractivităţii cărora organizaţiile turistice din zonă le fac deja reclamă.

Atunci când se încearcă stabilirea gradului de atractivitate al unei regiuni, trebuie realizată în primul rând o listă cu ceea ce oferă zona vizitatorilor şi se prelucrează informaţiile conform următoarelor etape:

• se realizează o listă cu resursele regiunii; • se face o documentare privind cererea reală, măsurându-se atractivitatea

fiecărui punct de atracţie izolat sau inclus într-un complex; • se combină resursele în categorii de puncte de atracţie; • se evaluează punctele de atracţie, de exemplu printr-un studiu implicând

vizitatorii sau, mai frecvent, pe baza opiniilor experţilor în domeniul turismului, pentru a se stabili preferinţele şi/sau percepţiile în privinţa atracţiilor turistice;

• se realizează o hartă a rezultatelor, pentru a se identifica atracţiile izolate şi subregiunile (aglomerările) - în cadrul cărora atracţiile se suprapun.

20

Pot fi identificaţi opt factori generali de atracţie: • frumuseţea naturală şi climatul; • caracteristicile culturale şi sociale; • gradul de accesibilitate al regiunii; • atitudinea faţă de turişti; • infrastructura regiunii; • nivelul preţurilor; • facilităţile comerciale; • facilităţile pentru sport, recreere şi educaţie.

Unele studii au utilizat datele privind locaţia pentru a depista regiunile în care atracţiile coincid, formând platouri de mare atractivitate. Analiza multidimensională este utilizată în mod frecvent în cadrul calculelor, pentru a grupa punctele de atracţie în factori.

O metodă destul de frecvent folosită o reprezintă regionalizarea în scopul identificării subregiunilor, utilizându-se percepţiile vizitatorilor. Pentru a realiza o hartă a opiniilor vizitatorilor, este necesar ca acestora să li se pună întrebări legate de limitele regiunii pe care o vizitează, aşa cum le văd ei. Avantajul metodei prin care vizitatorii sunt chestionaţi direct este, pentru planificatori şi pentru factorii de decizie, conştientizarea faptului că limitele administrative nu coincid neapărat cu percepţia vizitatorilor privind regiunea respectivă.

Atunci când se calculează gradul de atractivitate, principala problemă se referă la cei care evaluează atracţiile turistice şi la cei ce oferă baza pentru măsurători. Trebuie implicate persoane cu o legătură directă în sectorul turistic - din instituţii guvernamentale, din industria turismului şi din organizaţiile turistice. Avantajele estimării atractivităţii zonelor turistice

Este evident că orice regiune turistică va trebui să îşi evalueze beneficiile atracţiilor sale pentru vizitatorii reali sau potenţiali. Din punctul de vedere al planificării, una dintre cele mai importante sarcini este aceea de a găsi probleme strategice de dezvoltare în funcţie de cererea prezentă şi viitoare. Un plan corect de dezvoltare trebuie să includă o evaluare a gradului de satisfacţie a vizitatorului. O astfel de evaluare are drept scop principal descoperirea puterii relative a gradului de atractivitate generală a zonei, dar studiază şi atracţiile izolate cele mai importante şi decide cum pot fi dezvoltate din punct de vedere calitativ.

Dacă planificatorul nu cunoaşte poziţia regiunii pe piaţă şi baza aprecierii ei de către vizitatori, sunt dificil de prevăzut modificările cererii, determinate de scăderea competitivităţii sau de schimbarea modei.

Pentru un manager în turism este esenţial să înţeleagă şi să reacţioneze la diferenţele dintre calitatea aşteptată şi cea realizată a punctelor de atracţie. Majoritatea vizitatorilor au anumite aşteptări, în funcţie de standarde şi de experienţele trăite la o destinaţie. O singură experienţă negativă este suficientă pentru a scădea disproporţionat gradul de atractivitate totală. De aceea, atracţiile secundare (sau complementare) nu trebuie trecute cu vederea atunci când se încearcă o evaluare a atractivităţii totale a unei destinaţii. Atracţiile de ordin superior pot domina imaginea regiunii, dar dacă atracţiile

21

complementare din complex sunt sub standardele zonei, acestea pot deteriora foarte mult experienţa totală a vizitatorului. Desigur, diferenţele pozitive funcţionează în sens opus şi influenţează favorabil atractivitatea totală.

Fiecare regiune şi staţiune trebuie să îşi estimeze cu grijă atractivitatea reală. Singura metodă de a realiza acest lucru o reprezintă reevaluarea regulată a atracţiilor izolate sau a celor grupate. Grupurile diferite de vizitatori tind să evalueze atracţiile în mod diferit. Totuşi, este important să înţelegem legătura dintre aceste diferenţe, scopul vizitei şi satisfacţia fiecărui vizitator.

Atunci când se aplică diverse tehnici de evaluare a unei regiuni, trebuie urmate trei etape:

• selectarea criteriilor de evaluare a gradului de atractivitate a resurselor; • evaluarea pe zone/complexe, acestea fiind clasificate de la cele mai

atractive la cele mai puţin atractive; • obţinerea unei măsuri comparabile a atractivităţii generale, pentru a se

asigura identificarea imediată a zonelor turistice principale. Alegerea criteriilor include şi dificila problemă a găsirii celor mai importante

puncte. Într-o regiune caracterizată de atracţii naturale şi de activităţi legate de acestea, aceste atracţii vor exercita mai multă influenţă decât facilităţile de susţinere: de exemplu, acolo unde piaţa principală o constituie grupurile speciale de interese, este evident că atracţiile secundare (deşi necesare), ca gradul de accesibilitate, standardele de cazare, nivelul preţurilor etc. vor avea o importanţă mai redusă. Într-o regiune care atrage o mare varietate de vizitatori, atunci când atracţia principală constă într-o combinaţie de climă, servicii şi relaxare, standardele hotelurilor şi restaurantelor pot fi cele mai importante. Problema alegerii celor mai importante puncte a fost în mod frecvent rezolvată fie apelând la decizia experţilor în domeniul turismului, fie cercetând cererea reală.

Clasificarea diverselor regiuni în funcţie de atractivitate s-a realizat uneori prin înregistrarea prezenţei sau absenţei factorilor de atracţie. Prin cântărirea acestor factori, zonele turistice pot fi clasificate în funcţie de pieţele reale sau dorite.

Atractivitatea generală a unei regiuni pune şi problema superiorităţii sale relative asupra altor zone. Nu este vorba despre stabilirea unor valori absolute – aceasta nu este o ambiţie realistă – ci despre găsirea combinaţiei corecte de măsurători cu ajutorul cărora să putem evalua toate regiunile cu aceeaşi unitate de măsură, în funcţie de pieţele care trebuie atrase. Indicii de atracţie au scopul de a rezuma atractivitatea totală a unei destinaţii sau a unei regiuni turistice. Procedura de calcul a indicelui de atractivitate este directă:

• se face o listă cât mai amănunţită a atracţiilor specifice pentru regiunea respectivă şi a atributelor lor (de exemplu ce tip de mediu istoric, cultural şi natural este de interes major pentru vizitatori, de fel de servicii şi de magazine sunt disponibile, ce resurse speciale pentru recreere pot fi utilizate etc.);

• se face o clasificare a acestor puncte de atracţie, specificându-se cele principale, în funcţie de importanţa pe care le-o acordă vizitatorii. Această parte poate fi completată de experţi în domeniul turismului, dar, în general, cel mai bine este să se combine părerea experţilor cu aceea a vizitatorilor reali. Orice modificare

22

a sistemului de atracţii va crea relaţii noi şi cotări noi pentru toate atracţiile. Punctele principale sunt cotate de obicei de la 0 la 1.

• de asemenea, se stabileşte o cotă pentru calitatea fiecărui punct de atracţie, adică se stabileşte în ce măsură pot fi considerate importante atracţiile regiunii. Un mediu istoric de slabă calitate va fi mai slab cotat, deşi ar putea fi important datorită vizitatorilor interesaţi de istorie. Şi aceste cote se găsesc în general între 0 şi 1 şi sunt determinate de aceleaşi grupuri de turişti şi de experţi care au stabilit punctele cele mai importante.

• se înmulţeşte gradul de importanţă al punctului de atracţie izolat cu cota corespunzătoare şi se obţine astfel cota de atractivitate a punctului de atracţie. Acest indice poate fi utilizat în două moduri. Primul constă în a clasifica regiunile pentru care valorile totale ale indicilor au fost calculate astfel (metoda este cea mai potrivită pentru subregiuni din cadrul unei zone mai mari). De asemenea, indicele mai poate indica acţiunile de dezvoltare necesare pentru a creşte gradul de atractivitate (de ex., evidenţierea mediului istoric).

3.3. Zone de destinaţie turistică

Există în prezent mai multe definiţii pentru acest tip de zone, definiţii care iau în calcul factori administrativi (de exemplu, în cazul organizaţiilor), factori de marketing (de exemplu, cazul temelor), dezvoltarea siturilor (de exemplu, cazul unor staţiuni care nu se află în cadrul unor regiuni turistice) şi dezvoltările existente (o zonă poate avea deja un număr mare de atracţii, dar fără a prezenta vreo indicaţie referitoare la potenţialul viitor de piaţă în afara indiciilor din trecut). De aceea, aceşti termeni sunt utilizaţi aici pentru a desemna „o zonă coerentă de potenţial pentru dezvoltarea unei destinaţii turistice pe baza factorilor semnificativi din domeniul turistic – trecut, prezent şi viitor posibil”. Premisele de bază ale definiţiei sunt următoarele:

• conceptul de destinaţie îl reprezintă produsul turistic, adică produsul constă în resurse plus dezvoltarea acestor resurse;

• dezvoltarea poate fi realizată de către guvern, poate fi privată sau poate aparţine sectorului non-profit.

Componenta principală a produsului turistic o reprezintă atracţiile turistice, susţinute de servicii şi facilităţi auxiliare. Astfel, componentele sistemului turistic, alături de mediile turistice detaliate, oferă liniile directoare necesare.

Termenul de zonă de destinaţie turistică nu implică rigiditatea sau permanenţa funcţiei. Ea trebuie să fie dinamică – capabilă să accepte schimbările pieţei, ale furnizării de produse şi ale răspunsului pieţei de-a lungul timpului. Termenul exclude turismul bazat pe circuite, dar zonele turistice trebuie să cuprindă atât tipuri de dezvoltări turistice de circuit, cât şi tipuri concentrate. Astfel, rutele pe care se realizează un circuit sau coridoarele pot lega zonele de destinaţie sau pot face parte din acestea. De exemplu, circuitul poate include vizitarea resurselor naturale, un tur istoric, un tur de admirare a peisajului şi participarea la un eveniment major.

23

Criterii de selectare a zonelor de dezvoltare a destinaţiilor turistice Se pot utiliza următoarele criterii pentru identificarea zonelor în ordinea

importanţei: 1. Baza de resurse naturale: (a) în afara regiunilor dominate de oraşe, zonele trebuie să cuprindă regiuni cu mari capacităţi de recreere intensă, în special prin activităţi care se pot desfăşura în orice perioadă a anului; (b) zonele trebuie să conţină peisaje naturale care să ofere imagini atrăgătoare din punct de vedere estetic pentru activităţile turistice. 2. Populaţia: (a) zonele trebuie să fie aproape de pieţele majore (adică de o populaţie importantă, având dorinţa şi posibilitatea de a participa) sau să fie uşor accesibile din aceste pieţe prin căi de acces; (b) zonele trebuie să fie accesibile pieţei de muncă necesară industriei turistice. 3. Transportul: (a) zonele trebuie să fie accesibile de pe marile căi de acces; (b) zonele trebuie să aibă acces şi prin diverse moduri (trenuri, autobuze, maşini), pentru a fi accesibile unei pieţe cât mai largi; (c) zonele trebuie să conţină un sistem de circulaţie intern eficient, ceea ce provoacă următoarele consideraţii: existenţa rutelor dintre atracţiile turistice şi centrele de servicii care sunt atrăgătoare şi eficiente; disponibilitatea şi potenţialul pentru dezvoltarea unei game largi de modalităţi prin care turiştii pot călători în interiorul regiunii; existenţa şi potenţialul pentru dezvoltarea circuitelor care pot utiliza moduri unice de transport, legate de tema sau imaginea regiunii. 4. Atracţii/evenimente: (a) zonele trebuie să conţină atracţii şi evenimente de o amploare care să atragă cel puţin pieţele regionale şi, preferabil, care să fie atrăgătoare şi pentru pieţele naţionale şi (uneori) internaţionale; (b) zonele trebuie să conţină aglomerări de atracţii şi evenimente, care, împreună:

(i) să prezinte o diversitate atrăgătoare; (ii) să poată fi oferite ca pachet, atrăgând vizite în orice perioadă a anului; (iii) să nu necesite gradul de dezvoltare auxiliară necesar unei serii de atracţii izolate;

(c) dacă este posibil, zonele trebuie să includă peisaje istorice sau culturale capabile să încurajeze vizitele turiştilor, punând bazele dezvoltării atracţiilor şi evenimentelor istorice şi culturale. 5. Imaginea şi coeziunea: (a) dacă este posibil, zonele trebuie să aibă trăsături comune pe baza cărora să se clădească o identitate regională (istorică/culturală/fizică/creată de om etc.) uşor de identificat şi de asociat cu zona geografică respectivă; (b) deşi limitele administrative trebuie recunoscute, acestea nu trebuie să fie esenţiale atunci când se clarifică o imagine coerentă pentru dezvoltarea marketingului. 6. Servicii şi facilităţi: (a) zonele trebuie să conţină centre de servicii capabile sau având potenţial pentru a oferi servicii de calitate turiştilor şi facilităţi turistice în zonă; (b) zonele trebuie să conţină centre de servicii care să reprezinte atracţii prin ele însele.

24

Procesul de evaluare a potenţialului de dezvoltare turistică are loc în trei etape, incluzând cercetarea factorilor fizici şi a resurselor (împreună cu analiza cererii pe segmente), cercetarea factorilor privind programul şi a programelor de acţiune legate de parametrii temporali, concluzii şi recomandări privind sistemul de livrare, astfel încât realizarea potenţialului destinaţiei să aibă loc în timpul stabilit. 3.4. Turismul din zonele netradiţionale

În domeniul turismului, zonele netradiţionale se împart în trei categorii (Witt, Moutinho, 1994, p.41-43). Prima o reprezintă interiorul oraşelor şi zonele părăsite. Cel de-a doilea grup reprezintă zonele subdezvoltate – regiunile rurale şi cele mai sărace ţări şi zone ale globului. Cel de-al treilea grup este format pur şi simplu din zonele cu atracţie minimă faţă de cererea actuală a turiştilor. În cadrul ciclului de viaţă turistică, primul grup se află la sfârşitul ciclului (declin), al doilea este la începutul unui potenţial ciclu (explorare), iar al treilea poate fi oriunde, fiind supus unui declin sau unei absenţe a cererii care poate fi temporară sau permanentă.

România este descrisă în multe lucrări, alături de celelalte ţări est-europene, ca aparţinând unei categorii aparte de destinaţii turistice, care, până în anii ′90, putea fi catalogată drept zonă dificilă. Spre deosebire de celelalte ţări est-europene, chiar şi după anul 2000, România a rămas pentru unii analişti în această zonă. O explicaţie constă în faptul că baza turistică a rămas în mare parte aceeaşi de acum 30 de ani. Oferta standard – hotel, soare, mare, plajă, odihnă – nu mai are darul de a atrage turiştii, orientaţi acum cu prioritate spre atracţii de tip divertisment, cât mai diverse şi bazate pe o tehnologie nouă. Există însă şi elemente care susţin o ieşire din această situaţie; de exemplu, faptul că, între cele mai atractive domenii din România pentru investitorii străini, turismul ocupă locul 3, după telecomunicaţii şi servicii (după un studiu din 1998 al firmei de consultanţă KPMG).

Grupul I: Interiorul oraşelor, zone părăsite, zone dificile

Termenul de „zone dificile” poate fi utilizat pentru regiunile care satisfac trei condiţii:

• au o bază turistică redusă ca număr de vizitatori; • pot fi considerate nepotrivite pentru dezvoltarea turistică din cauza imaginii

negative şi a factorilor economici şi sociali nefavorabili, ca de exemplu o bază industrială aflată în declin sau condiţii de mediu nefavorabile;

• necesită îmbunătăţiri ale infrastructurii. Zonele dificile tind să prezinte o combinaţie între aceste probleme, deşi studiile au

indicat variaţii semnificative şi interesante între ele. Turismul poate juca un rol important în regenerarea interiorului oraşelor şi a zonelor părăsite. Trecerea de la o economie bazată pe produse la una axată pe servicii, aflată în mod frecvent în diverse locaţii, a condus la declinul multor zone din lumea industrializată. Ajustările pieţelor muncii au lăsat mulţi lucrători şomeri, adesea concentraţi în spaţii de locuit din interiorul sau de la marginea oraşelor. Turismul necesită resurse umane semnificative şi generează numeroase locuri de muncă pentru cei necalificaţi sau semicalificaţi, adică exact ceea ce este necesar în centrele cu populaţie mai vârstnică.

25

În plus, dezvoltarea turismului poate juca un rol major în ameliorarea calităţii vieţii, nu numai pentru turişti, ci şi pentru populaţia locală. Asemenea îmbunătăţiri ale facilităţilor şi ale culturii pot avea un efect important asupra încrederii locuitorilor din zonele afectate de recesiune, ceea ce conduce la proiecte care se susţin singure şi la creştere economică. Multe dintre exemplele de succes de dezvoltare turistică în zone dificile au reuşit datorită colaborării susţinute dintre sectorul public şi cel privat. Rolul autorităţilor locale sau al corpurilor guvernamentale locale este esenţial. Aceste autorităţi pot deveni catalizatori pentru iniţiativele private. Dezvoltarea acestui gen de parteneriat dinamic are implicaţii mai profunde decât dezvoltarea turistică, mergând până la o filosofie a creşterii economice, care ar putea avea beneficii importante în zone mult mai vaste de activitate economică şi socială.

Alte calităţi ale turismului ca generator de locuri de muncă sunt costul relativ scăzut per loc de muncă şi posibilitatea realizării rapide a potenţialului de dezvoltare a acestora. Totuşi, turismul nu este suficient de puternic pentru a oferi toate locurile de muncă necesare într-o regiune, ci trebuie să facă parte dintr-o strategie integrată.

Asupra turismului din zonele urbane s-au realizat multe studii. O mare parte dintre acestea au fost realizate în Marea Britanie şi în America de Nord. Printre exemplele de oraşe mai mari sau mai mici care au obţinut facilităţi, activitate economică, imagine şi locuri de muncă mult mai bune din dezvoltările turistice se numără Boston, Baltimore şi Lowell - statul Massachussetts, din SUA şi Bradford, Glasgow, Manchester şi Calderdale din Marea Britanie. La un nivel mult mai mic, unele zone părăsite din oraşe au fost transformate de dezvoltările turistice şi de distracţii: docurile din Londra, Bristol, Liverpool şi Gloucester şi canalele Rochdale şi Camden Lock din nordul Londrei. S-a înregistrat şi utilizarea clădirilor neglijate, nefolosite sau cu obiectivul schimbat ca atracţii turistice: Piece Hall din Halifax; Covent Garden Central Market din Londra; staţia de cale ferată Temple Meads din Bristol. Utilizarea zonelor mai vaste în cadrul unei strategii integrate de acces şi/sau promovare este evidentă şi în văile din Ţara Galilor, în Destination Humberside şi în Great English City Breaks. S-au realizat mai multe studii privind turismul urban, examinând în special caracteristicile vizitatorilor şi scopul vizitelor. Este dificil de generalizat, din cauza numărului mic de studii şi a cantităţii limitate de date, dar se pare că există o creştere a numărului de vacanţe scurte de care pot profita centrele urbane cu ajutorul politicilor de marketing. Cifrele privitoare la oraşele mari din Marea Britanie (1982) au indicat următoarele: vacanţe scurte 14%, vacanţe lungi (minimum patru nopţi) 40%, vizitarea prietenilor şi a rudelor 24%, afaceri/conferinţe 20%, altele 3%. Sectorul atacat cel mai puternic a fost cel al vacanţelor scurte.

Atunci când sunt promovate zone dificile, este esenţială cooperarea a câtor mai

mulţi actori de pe piaţa turistică, în cadrul unei strategii integrate. Este esenţial ca sectorul public şi cel privat să convină asupra unei strategii. Finanţarea de către autorităţile centrale şi locale a îmbunătăţirilor infrastructurii poate fi cheia iniţierii activităţilor private.

Este important de asemenea ca strategia să fie focalizată: un atac dezordonat asupra multor pieţe şi segmente de piaţă nu va aduce, probabil, beneficii prea mari. Zonele dificile trebuie să îşi definească punctele forte şi posibilităţile şi să încerce să îşi

26

reducă punctele slabe din punct de vedere turistic. Trebuie identificate atracţiile locale culturale şi istorice, care vor fi făcute accesibile şi atrăgătoare pentru vizitatori. Trebuie exploatate asociaţiile, locaţiile de film şi televiziune; pot fi dezvoltate vacanţe cu puncte de atracţie speciale, exportându-se astfel aspectele deosebite ale localităţii. În general, studiile au indicat că vacanţele scurte reprezintă principalul segment de piaţă, fiind luate frecvent la sfârşitul săptămânii sau ca vacanţe secundare (sau mai dese). Pachetele de weekend nu sunt neapărat singurul segment de piaţă care are succes în zonele dificile. Atragerea turiştilor străini, conferinţele, turismul de afaceri şi vacanţele specializate pot aduce şi ele o contribuţie majoră.

Există frecvent cazul unei strategii integrate pe o regiune mai întinsă care are ca scop obţinerea viabilităţii ca destinaţie discretă sau este posibil ca zonele similare să facă eforturi de marketing împreună. Asemenea eforturi conjugate necesită un management atent, dar au un potenţial ridicat. Implementarea unor astfel de strategii necesită organizare. Până în prezent, datele arată că s-au implicat prea puţine resurse în organizarea turismului de către autorităţile centrale şi locale. Turismul trebuie să concureze cu alte activităţi pentru un buget redus. Totuşi, pentru a creşte la maximum eficienţa resurselor utilizate este nevoie de prezenţa unor manager-i de turism specializaţi în cadrul autorităţilor locale.

Zonele dificile, având o combinaţie între baza turistică redusă, imaginea nefavorabilă şi infrastructura de slabă calitate, pot, dacă beneficiază de combinaţia potrivită de acţiuni publice şi private, să se dezvolte ca centre turistice de sine stătătoare. Cercetările (întreprinse mai ales în SUA şi în Marea Britanie) au indicat că vacanţele scurte reprezintă cea mai promiţătoare piaţă pentru dezvoltarea turistică. Este necesar un marketing atent, cu atenţie faţă de atracţiile deosebite ale zonei. Pot fi indicate strategiile de cooperare, care leagă zonele dificile de atracţiile mai puternice.

Turismul joacă un rol important în regenerarea zonelor dificile. Poate oferi locuri de muncă la un cost relativ scăzut şi creşte prestigiul şi respectul de sine al zonei. Posturile create sunt în general pentru persoanele necalificate, adică exact tipul de post de care este mai multă nevoie în zonele dificile. Managementul procesului este esenţial şi este necesară o abordare bine organizată şi focalizată a anumitor segmente de piaţă.

Astfel de politici pot include promovarea atracţiilor (inclusiv a unora mai puţin evidente), turismul de conferinţă şi de expoziţie, arte şi sporturi şi turismul evenimentelor speciale, ca de exemplu festivalurile în aer liber. Dacă este bine planificată, exploatarea la maximum a potenţialului turistic nu este nevoie să fie dramatică sau costisitoare. Grupul II: Zone subdezvoltate

Turismul în zonele subdezvoltate a reprezentat apanajul antropologilor profilaţi pe sociologie şi, într-o mai mică măsură, a economiştilor pe probleme de dezvoltare. Literatura se referă în principal la efectul perturbator al turismului asupra modului de viaţă tradiţional şi la afectarea mediului prin construirea în zone virgine. Printre problemele importante se numără posesia şi utilizarea terenurilor, relaţiile de putere cu populaţia indigenă şi echilibrul dintre efectele creşterii veniturilor şi tulburările sociale.

Pe de altă parte, apare pericolul pesimismului excesiv referitor la impactul turismului asupra celor mai sărace ţări ale lumii. Parametri importanţi sunt evaluarea

27

potenţialului şi calcularea limitei superioare a numărului de turişti. Scara şi locaţia activităţilor turistice reprezintă şi ele probleme, mai ales în legătură cu caracterul izolat al multor amenajări turistice, care conduce la dualism în cadrul economiei şi societăţii interne. Pot fi date ca exemplu politici adoptate de destinaţii reprezentate de ţări mai puţin dezvoltate – Bhutan - care obligă turiştii să circule numai în grup, cu ghid, şi ţinteşte spre un turism elitist prin preţuri prohibitive. O problemă crucială în ţările slab dezvoltate o reprezintă transmiterea beneficiilor către localnici. De aceea, absorbţia mâinii de lucru locale în industria turismului este esenţială.

În afară de perturbarea culturii, turismul în zone slab dezvoltate poate produce şi pagube ecologice grave – de exemplu, distrugerile incipiente din Nigeria. Grupul III: Zone de minim interes pentru turişti

Zonele de interes minim pentru turişti pot fi astfel din cauza unei absenţe temporare sau permanente a cererii sau din cauza unor dificultăţi de asigurare a celor necesare (atracţii minore, infrastructură şi servicii de susţinere minime, civilizaţie ostilă).

Cuba reprezintă un caz interesant de cerere şi atractivitate turistică oscilantă, de la o perioadă de „dezvoltare cu exploatare maximă” la raţionalizarea controlată de stat şi la turismul intern şi până la încercarea (actuală) de a revigora turismul, controlând în acelaşi timp efectele sociale indezirabile. Trebuie notat că atracţiile intrinseci ale Cubei au rămas neschimbate. Politicile şi percepţiile determină gradul de atractivitate. Elementele privind oferta pot fi modificate pe termen mediu, iar elementele privind cererea pot fi manipulate. Este o greşeală să presupunem că oferta şi cererea turistică sunt fixe. Strategiile ofertei şi eforturile de marketing pot transforma atracţiile minime în virtuţi deosebite. În mod similar, politicile insensibile la nivel guvernamental sau local pot distruge atractivitatea.

Economiile din Europa centrală şi de est, care au fost centralizate, reprezintă un caz aparte. Deşi aceste ţări conţin multe atracţii, cererea turistică este restrânsă din cauza percepţiilor privind dificultăţile economice şi sociale şi din cauza lipsei infrastructurii şi a serviciilor de susţinere. Situaţia se va ameliora pe măsură ce va fi recunoscută valoarea intrinsecă a atracţiilor din aceste ţări. Totuşi, dacă nu se vor duce politici adecvate, situaţia ar putea deveni endemică şi s-ar putea instala o stagnare permanentă a cererii.

În prezent, zonele cu atracţie minimă nu vor rămâne neapărat în această stare, chiar şi fără intervenţia creatorilor de politici. Moda se schimbă, iar turiştii caută în permanenţă experienţe noi. În încercarea de a stimula cererea, creatorii de politici la nivel naţional şi local trebuie să fie atenţi să nu folosească metode învechite. Este dificil să prevezi schimbarea modei, dar este şi mai dificil să obţii o imagine realistă a ceea ce se poate realiza într-o perioadă dată, pornind de la o bază redusă. Crearea unui parc tematic nu este neapărat cea mai bună idee. Metoda corectă de a începe dezvoltarea sau regenerarea turismului constă în evaluarea atentă a potenţialelor atracţii cu cât mai multe opinii.

Turismul în zonele netradiţionale a fost abordat din diverse perspective. Abordarea dominantă a zonelor dificile din interiorul oraşelor s-a focalizat asupra planificării şi coordonării sectoarelor public şi privat. În cazul celor mai sărace zone ale

28

lumii, tema dominantă a fost etnologia. Preocuparea pentru efectul beneficiilor turismului asupra economiei locale şi pentru nivelul optim de absorbţie a turiştilor a produs o imagine destul de pesimistă a potenţialului turistic, imagine care începe să fie atacată de literatura mai recentă. Zonele de interes minim pentru turişti sunt foarte diferite unele de altele. Este important să aflăm de ce turismul se găseşte la un nivel atât de scăzut (problema cerere-ofertă), iar agenţiile responsabile trebuie să dezvolte metode de a rezolva situaţia. Turismul nu este un panaceu şi trebuie luate în considerare şi dezavantajele sale (inclusiv problemele culturale şi de mediu). Totuşi, fiind cea mai extinsă industrie din lume, turismul este greu de ignorat ca ingredient al planurilor de regenerare şi dezvoltare.

3.5. Evaluarea în scopul atestării localităţilor ca staţiuni turistice

Evident, acest tip de evaluare are un caracter formal, dat de implicarea autorităţilor naţionale; în plus, va putea fi pus în evidenţă şi un caracter specific, cu toate încercările de uniformizare a reglementărilor turistice la nivel internaţional.

Legislaţia românească prevede faptul că poate fi atestată ca staţiune turistică de interes naţional sau local, după caz, localitatea sau partea unei localităţi cu funcţii turistice specifice, în care activităţile economice susţin exclusiv realizarea produsului turistic, care dispune de resurse turistice naturale şi antropice, delimitată pe baza documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, şi care îndeplineşte, pentru una dintre categorii, criteriile minime prevăzute. Avantajele localităţilor clasificate drept staţiuni turistice de interes naţional constau în faptul că vor putea fi incluse cu prioritate în programele anuale de promovare turistică, în cele de dezvoltare a produselor turistice şi în cele de dezvoltare a infrastructurii generale.

Sunt prevăzute criterii minime pentru atestarea staţiunilor turistice; în urma aplicării acestor criterii, staţiunile vor putea fi clasificate în staţiuni de interes naţional sau local. În anexa C sunt prezentate listele cu numele localităţilor din România care au obţinut aceste calificative. 3.6. Turismul durabil

Turismul durabil poate fi definit ca o industrie care încearcă să aibă un impact cât mai mic asupra mediului înconjurător şi culturii locale, dar în acelaşi timp să sprijine creşterea veniturilor, reducerea şomajului şi conservarea ecosistemelor locale.

Turismul durabil îndeplineste simultan mai multe caracteristici: 1. Sprijină integritatea locului. Turiştii caută agenţi economici care accentuează caracterul local în arhitectură, bucătărie, atracţii, estetică şi ecologie. La rândul lor, veniturile din turism determină o creştere a valorii acestor active în rândul populaţiei autohtone. 2. Stimulează calitatea nu cantitatea. Comunităţile nu măsoară succesul turismului prin numărul de vizitatori ci prin durata medie a sejurului, cheltuielile făcute de turişti şi calitatea experienţei. 3. Nu îşi abuzează produsul. Acţionarii anticipează creşterea presiunii şi aplică limite şi tehnici de management pentru a preveni dispariţia sau distrugerea unor resurse. Firmele trebuie să coopereze pentru a sprijini habitatele şi resursele naturale, precum şi cele culturale.

29

4. Este informativ. Călătorii nu învaţă doar despre destinaţia lor, ci şi cum să ajute şi să sprijine caracterul acesteia, adâncind astfel experienţa acumulată. Localnicii vor învăţa că rutina şi activităţile zilnice pot fi interesante pentru străini. 5. Îi sprijină pe localnici. Firmele de turism încercă să angajeze şi să pregătească localnici, să cumpere produse locale şi să folosească serviciile locale. 6. Este profitabil pentru toţi membrii societăţii. Dezvoltarea şi planificarea la nivel local sau regional a turismului trebuie realizate astfel încât membrii societăţii să fie principalii beneficiari ai veniturilor din această activitate. 7. Conservă resursele. Turiştii constienţi din punct de vedere ecologic favorizează firmele care reduc poluarea, consumul de energie, iluminatul nocturn care nu este necesar, folosirea apei şi a produselor chimice. 8. Respectă cultura locală şi tradiţia. Vizitatorii străini observă şi învaţă tradiţiile şi obiceiurile locale. Populaţia rezidentă învaţă cum să facă faţă cerinţelor turiştilor care pot să fie diferite de ale lor. 9. Înseamnă experienţe extraordinare. Vizitatorii încântaţi şi satisfăcuţi vor lua cu ei noi cunostinţe şi îşi vor trimite prietenii să treacă prin aceleaşi experienţe - ceea ce asigură un flux continuu de turişti. Organizaţiile şi instituţiile internaţionale au realizat importanţa şi influenţa pe care dezvoltarea durabilă o poate avea asupra turismului. Din această cauză acestea au încercat să ofere consiliere, planificare şi sprijin spre o mai bună implementare a ideilor de turism durabil la nivel local şi regional. Dintre documentele care conţin asemenea propuneri enumerăm: Carta pentru Turismul Durabil (Aprilie 1995), Declaraţia de la Berlin (Martie 1997), Declaraţia pentru Ecotursim (Mai 2002), Declaraţia de la Muscat (Februarie 2005). Propunerile şi concluziile din aceste declaraţii sunt similare. Acestea se referă în primul rând la recunoaşterea importanţei turismului:

• creşterea importanţei economice a turismului, previziunile de creştere globală ale acestuia, răspândirea geografică spre noi destinaţii şi rolul în procesul de dezvoltare per ansamblu;

• numeroasele implicaţii ale turismului la nivelul societăţii, mai ales în privinţa respectului faţă de elementele socio-culturale ale ţărilor gazdă şi faţă de resursele naturale şi antropice ale acestora;

• rolul-cheie jucat de autorităţile locale şi regionale în dezvoltarea, promovarea şi managementul turismului aflat în jurisdicţia acestora;

• importanţa adaptării arhitecturii şi respectul pentru valorile locului în vederea unui turism durabil;

• un mediu înconjurător sănătos cu peisaje frumoase reprezintă baza unei dezvoltări viabile pe termen lung a tuturor activităţilor legate de turism;

• natura are o valoare intrinsecă şi ea necesită o conservare a speciilor şi respectarea biodiversităţii;

30

• impactul semnificativ pe care turismul îl poate avea asupra mediului antropic, atât pozitiv, cât şi negativ;

• responsabilităţile pe care le au atât guvernul cât şi sectorul privat în asigurarea faptului că acest impact este pozitiv;

• rolul pozitiv pe care turismul poate să îl joace în protecţia şi conservarea atracţiilor naturale şi culturale;

• idealurile pentru o dezvoltare durabilă cuprind eficienţa economică, mărirea coeziunii sociale şi culturale şi protecţia mediului înconjurător; ele pot fi aplicate pentru toate formele de turism.

Măsurile propuse pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare turistică durabilă sunt: A. Propuneri generale(la nivel strategic):

• Promovarea procedurilor de planificare strategică pentru turism, pentru a asigura o dezvoltare durabilă a turismului;

• Adoptarea de politici şi strategii legate de dezvoltarea infrastructurii turismului pentru a asigura un mediu înconjurător mai bun atât pentru rezidenţi cât şi pentru turişti;

• Implementarea de procese de planificare ce sunt transparente, echitabile şi democratice;

• Alinierea planurilor şi proiectelor de dezvoltare a turismului, la cerinţele obiectivelor şi nevoilor comunităţilor locale şi respectul pentru mediul înconjurător;

• Să se asigure că mediile turistice antropice reflectă şi respectă diversitatea culturală;

• Promovarea şi diseminarea cunoştinţelor practicii pozitive în domeniul amenajărilor turistice, printre politicieni, angajatori, angajaţi şi turişti;

• Toate instituţiile implicate, atât din sectorul public cât şi privat, trebuie să coopereze la nivel local, naţional şi internaţional pentru a înţelege împreună cerinţele turismului durabil. O atenţie mărită trebuie acordată regiunilor transfrontaliere care înglobează teritorii din mai multe ţări;

• Monitorizarea impactului pe care îl are turismul asupra mediului folosind indicatorii OMT, în legătură cu elementele economice, culturale şi ecologice;

• Promovarea şi stabilirea de parteneriate între investitorii din turism, din sectorul public şi privat, pentru a asigura o dezvoltare durabilă a infrastructurii turistice ordonată care să respecte cultura şi economia locală;

• Încurajarea activităţii de cercetare a universităţilor şi a instituţiilor academice, pentru dezvoltarea principiilor şi regulilor;

• Promovarea activităţilor turistice care pot contribui direct sau indirect la conservarea diversităţii biologice şi naturale şi la sprijinirea comunităţilor locale;

• Legislaţia trebuie redactată astfel încât se respectă conservarea diversităţii biologice şi naturale, incluzând aici şi mobilizarea de fonduri pentru turism.

B. Propuneri specifice

31

• Integrarea cerinţelor şi oportunităţilor oferite de sectorul turistic, în cadrul unor planuri economice, astfel încât să se asigure de o dezvoltare durabilă şi un proces de regenerare;

• Crearea de embleme culturale distincte care reprezintă tradiţiile locale pentru a putea folosi corect întreaga paletă de resurse;

• Activităţile turistice (planificare, măsuri pentru a crea infrastructura şi operaţii turistice), care se preconizează că vor avea un impact asupra diversităţii natural şi biologice trebuie supuse unor previziuni de impact asupra mediului;

• Activităţile turistice trebuie planificate, luându-se în considerare integrarea socio-economică, culturală şi ecologică la toate nivelurile. Trebuie depuse toate eforturile pentru a sprijini implementarea planurilor turistice integrate;

• Crearea de politici şi propuneri generale la nivel local, regional şi urban care să asigure corecta integrare a turismului în viaţa acestor structuri şi să ofere propuneri specifice pentru lucrările arhitecturale şi urbane.

Capacitatea optimă de primire turistică Din punct de vedere durabil pentru amenajarea turistică a teritoriului o importanţă mare trebuie acordată capacităţii optime de cazare în raport cu gradul de concentrare a circulaţiei turistice. Definiţiile clasice pentru capacitatea optimă de cazare exprimă legătura dintre turişti, impactul acestora şi mediul înconjurător. Capacitatea de primire este capacitatea zonei de destinaţie de a absorbi turismul, până la limita impactului negativ asupra acesteia. Nu trebuie neglijat nici impactul ce îl au investiţiile în turism, materializate prin infrastructură sau construcţii care la rândul lor pot avea un impact negativ asupra zonei în care sunt realizate.

• Capacitatea optimă de primire ecologică - vizează nivelul de dezvoltare de la care mediul devine degradat sau compromis. La orice nivel al utilizării trebuie puse două probleme: modul în care turismul afectează ecosistemul (sol, apă, aer, relief, plante şi animale) şi costul refacerii ecosistemului.

• Capacitatea optimă de primire fizică - vizează nivelul dezvoltării turistice la care facilităţile oferite de teritoriu sunt saturate sau încep să se manifeste deteriorări asupra mediului, datorită suprautilizării.

• Capacitatea optimă de primire social – perceptivă - vizează principiul interdependenţei reţelelor dintr-o staţiune. Aceasta implică două componente: nivelul de saturare al localnicilor care conduce la respingerea vizitatorilor şi reacţia turiştilor atunci când nivelul toleranţei populaţiei locale privind prezenţa şi comportamentul lor în zonele de destinaţie este diminuat.

• Capacitatea economică optimă de primire - exprimă capacitatea unei locaţii de a absorbi funcţiile turistice, fără urmări negative asupra mediului.

• Capacitatea psihologică optimă de primire - exprimă nivelul de confort pe care îl percep turiştii în zona de destinaţie, raportat la atitudinea negativă pe care o percep din partea localnicilor, la aglomerarea sau deteriorarea mediului.

• Capacitatea de schimb turistic - care reprezintă un nivel de exploatare turistică a unei destinaţii, până la care satisfacţia oferită turiştilor este maximă, fără a avea urmări asupra resurselor turistice sau mediului.

32

Organizaţia Mondială a Turismului a reuşit să împartă normele de amenajare în mai multe categorii: 1. Norme de dezvoltare, legate de construcţia echipamentelor şi instalaţiilor turistice şi care prevăd: limitarea dimensiunilor unei clădiri în raport cu mediul înconjurător, densitatea construcţiilor în raport cu ariile de recreaţie, amplasarea construcţiilor faţă de rutele de acces, elemente ale reliefului (râuri, lacuri, plaje etc.), amenajarea parcărilor în afara căilor publice de acces, stabilirea accesului turiştilor la obiectivele turistice, plaje şi alte resurse naturale, reglementarea firmelor şi reclamelor afişate. 2. Normele de calitate şi siguranţă sunt definite la nivel regional, naţional şi internaţional şi se observă în toate structurile de primire turistică, prin: sistemul de clasificare pe categorii, norme de întreţinere a echipamentelor şi instalaţiilor. 3. Planificarea locaţiilor trebuie să ţină seama de anumite norme şi principii legate de amplasarea construcţiilor şi instalaţiilor turistice: respectarea unui echilibru armonios între clădiri şi spaţiile verzi (spaţii protejate), integrarea estetică a construcţiilor în raport cu elementele cadrului natural (peisaje montane sau de litoral). 4. Normele privind ingineria infrastructurii trebuie să respecte normele internaţionale pentru a garanta securitatea şi calitatea mediului. 5. Normele privind ingineria construcţiilor turistice trebuie să asigure securitate maximă prin respectarea normelor tehnice de construcţie, de rezistenţă la dezastre naturale şi de calitate a instalaţiilor folosite în unitate. 6. Amenajarea estetică a construcţiilor turistice independente sau din staţiuni are mai multe funcţii: conferă un aspect atrăgător, estetic şi relaxant, protecţia împotriva dezastrelor naturale, mascarea elementelor mai putin atrăgătoare, reducerea sau eliminarea poluării fonice, cunoaşterea de către turişti a vegetaţiei locale etc. 7. Aspectul arhitectural influenţează la rândul sau imaginea de ansamblu a unităţii. Există o serie de principii care trebuie respectate: păstrarea motivelor arhitecturale locale, armonia cu cultura locală, folosirea de materiale specifice regiunii (exemplu: lemn în zonele montane), adaptarea construcţiilor turistice pentru primirea şi accesul persoanelor în vârstă sau cu nevoi speciale etc. Exemplu negativ: În Bucureşti - s-a demonstrat că spaţiul verde s-a înjumătăţit între 1999 şi 2003, ajungând la 2.5m2 /km, cu mult mai puţin decât se recomandă în UE, şi anume 12m2/km.

33

CAP.IV. EVOLUŢIA PLANIFICĂRII ŞI AMENAJĂRII TURISTICE

4.1. Abordări contemporane ale planificării Explozia înregistrată în activitatea turistică a coincis cu dezvoltarea planificării şi

amenajării teritoriului în lume. Guvernele nu au mai lăsat la voia întâmplării aspectele legate de dezvoltare. Sunt puţine ţările care nu au astăzi un plan naţional de amenajare a teritoriului şi nu au transpus în turism conceptele de planificare şi amenajare.

Cu scopul de a optimiza beneficiile turismului şi de a preveni sau cel puţin atenua orice probleme care ar putea fi generate, o bună planificare şi un management atent sunt esenţiale. Într-o abordare mai generală, planificarea în turism este la fel de importantă ca planificarea pentru orice tip de dezvoltare, pentru ca schimbarea să aibă succes şi să nu creeze probleme. Obiectivele sectorului de turism pot fi atinse mai eficient dacă sunt atent planificate şi dacă sunt integrate într-un plan şi într-un program de dezvoltare la nivel naţional.

Planificarea în turism este necesară cel puţin pentru următoarele motive: • Turismul modern este încă, în multe zone, un tip relativ nou de activitate; un plan poate furniza liniile directoare pentru dezvoltarea acestui sector. • Turismul este o activitate complexă, multisectorială, fragmentată, implicând alte sectoare precum agricultura, piscicultura şi producţia, elemente ce ţin de patrimoniul istoric şi locuri de recreere, diverse facilităţi, servicii comunitare şi de transport, precum şi alte elemente ale infrastructurii. Planificarea şi coordonarea derulării proiectului sunt necesare pentru a fi siguri că toate aceste elemente sunt dezvoltate într-o manieră integrată, pentru a servi atât turismul cât şi necesităţi generale. • Mare parte din turism înseamnă în mod esenţial vânzarea unui produs, a unei experienţe unui vizitator, utilizarea anumitor facilităţi şi servicii. Trebuie să existe o atentă corelare între piaţa turiştilor şi produse, prin procesul de planificare, dar fără compromiterea obiectivelor de mediu şi a celor socio-culturale. • Turismul poate aduce diverse beneficii economice directe şi indirecte care pot fi cel mai bine optimizate printr-o planificare atentă şi integrată. Fără planificare, aceste beneficii pot să nu fie pe deplin realizate şi pot apărea probleme de tip economic. • Turismul poate genera diverse beneficii şi, în acelaşi timp, probleme socio-culturale. Planificarea poate fi folosită ca un proces de optimizare a beneficiilor şi prevenire sau diminuare a problemelor, pentru determinarea celei mai bune politici de dezvoltare turistică, pentru a preîntâmpina problemele socio-culturale şi de a utiliza turismul ca mijloc de realizare a obiectivelor de conservare culturală. • Dezvoltarea infrastructurii, facilităţilor şi atracţiilor turistice precum şi a deplasărilor turistice are în general impact atât pozitiv cât şi negativ asupra mediului înconjurător. Planificarea atentă este necesară pentru a determina nivelul şi tipul optim de turism care nu va avea ca rezultat degradarea mediului şi care să utilizeze turismul drept mijloc de atingere a obiectivelor de conservare a mediului. • Există o preocupare azi pe deplin justificabilă privind dezvoltarea de orice natură, inclusiv a turismului viabil. Tipul corect de planificare poate garanta că resursele

34

culturale şi naturale pentru turism sunt păstrate perpetuu şi nu sunt distruse sau degradate în procesul de dezvoltare. • Ca orice tip de dezvoltare modernă, formele de turism se schimbă în timp, pe baza tendinţelor schimbătoare ale pieţei şi ale altor factori. Planificarea poate ajuta la modernizarea şi revitalizarea zonelor turistice existente depăşite sau inadecvat dezvoltate; de asemenea, pot fi planificate noi zone turistice care să permită ulterior o flexibilitate în dezvoltare. • Dezvoltarea turismului necesită abilităţi umane şi capabilităţi deosebite pentru care e nevoie de educaţie şi instruire adecvată. Satisfacerea acestor nevoi umane necesită programare şi planificare atentă şi, în multe cazuri, dezvoltarea de facilităţi specializate de instruire. • Realizarea dezvoltării controlate a turismului necesită structuri organizatorice speciale, strategii de marketing şi programe de promovare, legislaţie şi reglementări precum şi măsuri fiscale care, printr-o planificare coerentă şi integrată, pot fi asociate cu politica de turism şi dezvoltare. • Planificarea furnizează o bază raţională de etapizare a dezvoltării care este importantă atât pentru sectorul public cât şi pentru cel privat, putând fi utilizată în planificarea investiţiilor lor.

Unul din motivele de planificare a turismului menţionat mai sus este că zonele noi pot fi planificate astfel încât să permită o flexibilitate viitoare a dezvoltării, iar zonele turistice mai vechi pot fi planificate pentru revitalizare. Cu planificare şi cu imaginaţie, destinaţiile turistice mai vechi au fost menţinute şi în unele cazuri revigorate, iar modurile de abordare a planificării în prezent sunt orientate spre menţinerea vitalităţii neîntrerupte a destinaţiilor nou dezvoltate. De fapt, evoluţia destinaţiilor turistice poate fi probabil anticipată şi, prin planificare şi o gestionare creativă a resurselor, nu trebuie neapărat să se înregistreze un declin.

Experienţa a demonstrat că regiunile, comunităţile şi ţările beneficiază substanţial de pe urma unei planificări corespunzătoare a turismului iar această tendinţă se va menţine. Într-o lume caracterizată printr-un turism din ce în ce mai competitiv, care este preocupată totodată şi de păstrarea resurselor turistice, destinaţiile turistice cu cel mai mare succes atât din punct de vedere al satisfacerii turistului cât şi al obţinerii de beneficii substanţiale, cu perturbaţii minime asupra economiei locale, mediului şi societăţii vor fi cele care au cea mai bună planificare a dezvoltării turismului. Întocmirea planurilor de turism

Planificarea turismului naţional, regional, local şi de staţiune a început la sfârşitul anilor ’50, când a devenit evident faptul că turismul era pe cale de a deveni o activitate socio-economică de prim rang, care ar putea aduce atât beneficii cât şi probleme grave.

Planificarea turismului este acum realizată în multe ţări şi regiuni care doresc să dezvolte un turism pe o bază controlată. Importanţa turismului ca sector de dezvoltare, cât şi a necesităţii de planificare a turismului fiind considerată un indice de recunoaştere internaţională, unele agenţii internaţionale - Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP), Comunitatea Economică Europeană şi unele agenţii internaţionale finanţează proiecte de planificare a turismului de diverse tipuri în ţările în curs de dezvoltare. WTO (Organizaţia Mondială a Turismului) a evidenţiat importanţa

35

planificării turismului în diverse documente ale organizaţiei publicate începând cu anii ’70; WTO, ca agenţie executivă a UNDP, a întocmit studii de planificare a turismului pentru multe ţări şi regiuni din întreaga lume.

Planul de Stat din 1959 din Hawaii, acum una din cele mai dezvoltate şi de succes destinaţii turistice insulare, includea turismul ca o componentă majoră şi integra planificarea turismului în planul general de dezvoltare regională. Planificarea din Hawaii a avut în vedere întocmirea de planuri mai detaliate de utilizare a terenului pentru zonele de staţiune. Au urmat planuri întocmite pentru locuri precum Sri Lanka, Pakistan, Nepal, Taiwan, Fiji, Polinezia Franceza, Marea Barieră de Corali şi regiunile centrale ale Australiei. În Europa, pe parcursul acestei perioade, în planurile majore de turism se includeau cele întocmite pentru Yugoslavia, Cipru, Corsica şi regiunea franceză de coastă Languedoc-Roussillon.

Planurile recente din turism pun un accent mai mare pe factorii de mediu şi cei

socio-culturali, precum şi pe conceptul de dezvoltare viabilă, bazat pe analiza atentă a resurselor şi pe controlul dezvoltării. Metodele analitice şi de studiu s-au îmbunătăţit mult, iar principiile planificării şi standardele de dezvoltare sunt acum mai bine înţelese. O atenţie mai mare este acum acordată modurilor efective de implementare a planurilor. Planificarea turismului nu ignoră însă dezvoltarea existentă, o parte din ea datând din secolul al XIX-lea. De fapt, unele din dezvoltările anterioare, cum ar fi staţiunile şi hotelurile clasice, mijloacele interesante de transport şi siturile istorice importante, pot constitui elemente semnificative ale planurilor din zilele noastre.

Cele mai multe tipuri de planificare oficială sunt făcute de agenţii guvernamentale. Nivelul detaliat de planificare - de exemplu pentru centre comerciale, zone rezidenţiale şi staţiuni turistice - pot fi preluate de sectorul privat; aceste planuri însă trebuie să respecte criteriile de amplasament şi standardele de dezvoltare ale guvernului local şi să fie aprobate de acesta. Deoarece planificarea este un tip specializat de activitate, este adesea realizată de consultanţi sau de specialişti experimentaţi şi calificaţi care lucrează în departamentele de planificare ale agenţiilor guvernamentale sau ale companiilor private. Deşi în unele ţări s-ar putea să existe o anumită reţinere privind eficienţa planificării, aceasta este general acceptată ca fiind o abordare valabilă în orientarea dezvoltării viitoare.

Un aspect important al planificării pe care s-a pus accent este implicarea comunităţii în procesul de planificare şi de luare a deciziilor. Aceasta se bazează pe conceptul potrivit căruia planificarea este făcută în primul rând pentru locuitorii unei zone şi trebuie să li se dea ocazia de a participa la dezvoltarea viitoare a zonei, exprimându-şi viziunile privind tipul de comunitate viitoare în care vor să trăiască. Implicarea comunităţii necesită ca procesului de planificare să-i fie alocat mai mult timp şi poate avea ca rezultat dezbateri ample asupra implicaţiilor viitoare a diverselor tipuri de dezvoltare sau a scenariilor posibile, adesea incluzând multe discuţii despre raportul relativ dintre costuri şi beneficii, atât la nivel economic, cât şi de mediu şi social.

Din cauza creşterii în mod justificat a preocupării privind degradarea culturală şi a mediului înconjurător rezultată din diferitele practici de dezvoltare, a apărut noţiunea

36

de dezvoltare durabilă. Aceasta este o prelungire logică a conceptului de includere a aspectelor sociale şi de mediu precum şi a analizelor a modului în care această dezvoltare s-a desfăşurat în ultimele decenii. Abordarea dezvoltării durabile se bucură de multă atenţie din partea guvernelor şi a agenţiilor internaţionale şi începe să fie acceptată şi de sectorul privat.

Deşi astăzi se pune mult accent pe corelarea dintre produsele turistice şi pieţe, acest lucru trebuie făcut în cadrul dezvoltării durabile şi nu generând probleme de mediu sau socio-economice serioase. O abordare complet dictată de piaţă, care ar furniza orice fel de atracţii, facilităţi şi servicii pe care piaţa turistică le-ar putea cere, ar putea duce la degradarea mediului înconjurător şi la pierderea integrităţii socio-culturale a zonei turistice, chiar dacă pe termen scurt ar aduce beneficii (Inskeep, 1991, p.30).

Pentru a împiedica apariţia acestei situaţii, în anumite zone s-a adoptat abordarea orientată spre produs. Această abordare sugerează să fie furnizate doar acele tipuri de atracţii, facilităţi şi servicii care se consideră că pot fi integrate cel mai bine în societate şi în modelele de dezvoltare locală, cu impact minim, iar promovarea zonei este astfel concepută încât să atragă doar acei turişti pentru care produsul respectiv prezintă interes. În multe cazuri, menţinerea echilibrului între obiectivele economice, de mediu şi sociale reprezintă abordarea cea mai potrivită, dar ea depinde foarte mult de obiectivele generale naţionale, regionale şi comunitare.

Deşi turismul se extinde rapid în multe locuri şi devine una din activităţile socio-economice importante ale lumii, trebuie manifestată o anumită precauţie în privinţa dezvoltării excesive şi supradependenţei de turism. Atât din motive economice cât şi sociale, diversificarea unei economii este de obicei de dorit, deşi nu întotdeauna posibilă la nivelul cerut. Din punct de vedere economic, diversificarea furnizează o bază mai sănătoasă pentru dezvoltare prin aceea că orice fluctuaţie economică periodică dintr-un sector poate fi probabil contrabalansată de creşteri ale altor sectoare. Ori de câte ori este posibil, toate sectoarele economice potenţiale bazate pe resursele din zonă trebuie avute în vedere pentru dezvoltarea turismului integrat în economia multisectorială. Uneori este mai uşor pentru o zonă să se bazeze pe turism ca sector în ascensiune neglijând un alt sector potenţial. Totuşi, pentru unele zone care dispun de resurse limitate, există prea puţine alte opţiuni deschise iar turismului trebuie să i se acorde prioritate în realizarea obiectivelor economice. Această situaţie este adesea întâlnită în cazul economiei insulelor mici, cu populaţie în creştere accelerată şi, în consecinţă, un accent deosebit trebuie pus pe menţinerea viabilităţii sectorului turistic.

De asemenea, odată cu creşterea rapidă a turismului, unele comunităţi, în special din America de Nord şi Europa, care sunt în căutarea de noi tipuri de dezvoltare economică, văd turismul ca o alternativă importantă. Resursele pentru turism fiind limitate, s-ar putea avea în vedere dezvoltarea atracţiilor artificiale, care implică cheltuieli substanţiale. Adesea pot avea succes, dar se poate întâmpla, mai ales în condiţiile existenţei unei concurenţe acerbe între comunităţi în privinţa atragerii turiştilor, să apară şi eşecuri. Turismul nu trebuie văzut ca un panaceu pentru problemele economice ale comunităţii. Fiecare loc trebuie evaluat cu atenţie din punct de vedere al potenţialului său de atracţie turistică.

37

4.2. Niveluri de planificare Un număr impresionant de rapoarte, studii, proiecte şi alte instrumente de

evaluare şi planificare au apărut în a doua jumătate a secolului XX în materie de planificare şi amenajare turistică.

Pentru a le clasifica, o primă distincţie poate fi făcută considerând două dimensiuni corelate: timpul şi spaţiul (sau structura spaţială):

• planificare pe termen scurt, pe perioade de unul sau doi ani, în funcţie de programele de investiţii decise şi realizate conform posibilităţilor economice şi politice bine precizate; aceste planuri se refera de obicei la zone restrânse – staţiuni sau localităţi;

• termen mediu (3 până la 6 ani) pentru a acoperi programele de investiţii realizate în cadrul planurilor naţionale şi regionale de dezvoltare economică;

• termen lung sau planificarea prospectivă sau strategică, pe perioade de la 10 la 25 de ani. Această planificare constituie un principiu director pentru pregătirea şi punerea în operă a planurilor şi proiectelor de amenajare succesivă.

Planificarea regională oferă probabil cea mai bună oportunitate de îndeplinire a scopurilor de protecţie a mediului înconjurător, prin folosirea strategiilor de zonare. Astfel, strategiile de zonare şi reglementările pot fi folosite pentru a încuraja concentrarea în anumite arii şi/sau dispersia în alte arii a activităţii turistice, astfel încât presiunile extreme sunt restrânse la mediile înconjurătoare rezistente, iar mediile fragile pot fi supuse celor mai rigide măsuri de protecţie. În acest mod, intereselor de conservare a naturii li se poate acorda prioritatea adecvată.

Planificarea turismului este întocmită la diverse niveluri, fiecare nivel concentrându-se pe un grad diferit de specificitate. Deşi nu întotdeauna posibil de realizat, planificarea trebuie întocmită de la general la specific, deoarece nivelurile generale asigură cadrul şi orientarea pentru întocmirea planurilor specifice.

Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt următoarele: a) Planul de amenajare a teritoriului naţional; b) Planul de amenajare a teritoriului zonal; c) Planul de amenajare a teritoriului judeţean.

Adaptat după Legea nr.350 / 2001 4.2.1. Nivel internaţional

Acest nivel de planificare se ocupă mai ales cu serviciile internaţionale de transport, programarea circuitelor şi fluxurilor de turişti între diferite ţări, dezvoltarea complementară a caracteristicilor, atracţiilor principale şi facilităţilor în ţările învecinate, cu programe de promovare şi strategii de marketing.

Unele activităţi se desfăşoară la nivel internaţional prin organizaţii precum Organizaţia Mondială a Turismului (WTO) şi comisiile sale regionale, Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile (ICAO), alte agenţii ale ONU şi comisiile lor regionale, Asociaţia Internaţională a Transportului Internaţional (IATA), Asociaţia de Călătorie Asia Pacific (PATA), Consiliul Turismului Pacificului de Sud (TCSP), Subcomitetul pentru Turism (SCOT) al Asociaţiei Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN), Unitatea de

38

Coordonare a Turismului (TCU) a Conferinţei pentru Coordonarea Dezvoltării Sudului Africii (SADCC) şi Comitetul pentru turism al Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD). Principala organizaţie a turismului global cu scop general este Organizaţia Mondială a Turismului (WTO), care în 1990 avea 106 ţări membre şi numeroşi membri afiliaţi. Organizaţie interguvernamentală, WTO a fost desemnată de ONU ca agenţie executivă pentru proiectele ONU referitoare la turism.

Nivelul de planificare internaţional este destul de neconcludent deoarece el depinde de cooperarea ţărilor, dar este important pentru activităţi speciale şi este încurajat prin finanţarea de proiecte regionale (Pearce, 1989, p.245).

Un exemplu de mare interes privind cooperarea în dezvoltarea turismului regional la nivel internaţional este cel al Drumului Maya, care implică un traseu de 1500 mile care uneşte situri arheologice mayaşe din cinci ţări din America Centrală.

Carta europeană a amenajării teritoriului şi dezvoltarea regională

Noţiunea centrală la care Carta face referire este amenajarea teritoriului, definită ca expresie spaţială a politicilor economice, culturale şi ecologice. Amenajarea teritoriului este concepută, totodată, ca disciplină ştiinţifică, o tehnică administrativă şi o politică elaborată ca o apropiere interdisciplinară şi globală, care are drept scop o dezvoltare echilibrată a regiunilor şi o organizare fizică a spaţiului conform unei concepţii directoare.

Obiectivele fundamentale ale strategiilor regionale sunt: • reducerea dezechilibrelor teritoriale indezirabile prin încurajarea dezvoltării

regiunilor care prezintă o anumită întârziere; • ameliorarea calităţii vieţii prin îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, de muncă,

accesului la cultură, petrecerii timpului liber, crearea de noi locuri de muncă şi de echipamente economice, sociale şi culturale;

• gestiunea resurselor naturale şi protecţia mediului prin promovarea unor strategii care să reducă conflictele dintre solicitările de resurse naturale şi necesităţile de conservare a acestora, prin protejarea patrimoniului natural, cultural şi istoric;

• utilizarea raţională a teritoriului prin dezvoltarea echilibrată a centrelor urbane şi rurale, prin localizarea complexelor industriale şi a unor mari elemente de infrastructură astfel încât să se asigure protecţia terenurilor agricole şi forestiere.

În această abordare la nivel european a problemelor de dezvoltare regională, o atenţie specială este acordată promovării unor obiective particulare în zonele care prezintă anumite specifice: regiunile rurale, urbane, de frontieră, de coastă şi insulele, regiunile în declin.

4.2.2. Planificare naţională

Nivelul naţional de planificare a turismului este concentrat pe câteva elemente: • politica de turism; • planuri de structură fizică, incluzând identificarea atracţiilor turistice

principale, stabilirea regiunilor de dezvoltare turistică, punctele de acces internaţional şi reţeaua de transport intern, a facilităţilor şi serviciilor;

• alte consideraţii ale infrastructurii principale;

39

• cantitatea globală, tipurile şi nivelul de calitate a cazării şi a altor facilităţi şi servicii turistice cerute;

• rutele turistice principale din ţară şi legăturile lor regionale; • structurile organizatorice de turism, legislaţia şi politicile de investiţii; • strategiile globale de marketing turistic şi programele de promovare; • programele de educare şi instruire; • dezvoltarea facilităţilor şi standardelor de proiectare; • consideraţii socio-culturale, de mediu, economice şi analizele de impact; • metodele de implementare la nivel naţional, incluzând etapizarea dezvoltării

şi a strategiei de dezvoltare pe termen scurt.

Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întregul teritoriu al ţării. Planul de amenajare a teritoriului naţional este compus din secţiuni specializate. Prevederile Planului de amenajare a teritoriului naţional şi ale secţiunilor sale devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului care le detaliază. Secţiunile Planului de amenajare a teritoriului naţional sunt: Căi de comunicaţie, Ape, Zone protejate, Reţeaua de localităţi, Zone de risc natural, Turismul, Dezvoltarea rurală. Prin lege se pot aproba şi alte secţiuni.

Adaptat după Legea nr.350 / 2001 Cel mai adesea, acest nivel de planificare este acoperit de ministerele de resort şi

de agenţiile naţionale în domeniu. În România, în anumite perioade, turismul a fost organizat ca minister separat, avantajul constituindu-l evaluarea clară a priorităţilor şi finanţarea lor corespunzătoare, sau ca parte a unui minister complex, avantajul în acest caz constituindu-l posibilitatea corelării programelor cu domeniile conexe (amenajarea teritoriului, transporturi, urbanism).

Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului este organizat şi funcţionează ca personalitate juridică şi reprezintă autoritatea de stat în domeniul transporturilor, construcţiilor şi turismului. În calitatea sa de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, îndeplineşte următoarele atribuţii principale: 1. elaborează şi supune spre aprobare cadrul legislativ adecvat domeniului transporturilor, construcţiilor şi turismului; 2. elaborează politica economică în domeniul transporturilor, construcţiilor şi turismului; 3. elaborează şi implementează politicile de aplicare a strategiei naţionale în domeniul lucrărilor publice, amenajării teritoriului, locuinţei şi turismului; 4. aplică şi urmăreşte în sectorul transporturilor, construcţiilor şi turismului prevederile acordurilor europene şi strategia naţionala şi sectorială de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană; 5. elaborează strategiile de dezvoltare a infrastructurilor, lucrărilor publice, activităţilor de transport şi de turism şi locuinţelor; 6. asigură organizarea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniile transporturilor, lucrărilor publice, locuinţei, amenajării teritoriului, urbanism, siguranţa construcţiilor

40

şi turism, prin corelare cu programele naţionale de cercetare în aceste domenii; 7. asigură concepţia unitară a aplicării politicii naţionale de amenajare şi echipare cu lucrări publice a teritoriului naţional; 8. avizează şi urmăreşte realizarea programelor şi proiectelor de construcţii şi infrastructuri; 9. clasifică infrastructurile de transport în conformitate cu standardele naţionale şi internaţionale; 10. asigură elaborarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, ca sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului, urmărind armonizarea lor; verifică respectarea prevederilor acestuia, după aprobare, potrivit legii; 11. stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au atribuţii în domeniu, măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală sau peisagistică, precum şi pentru integrarea acestora în acţiunile de modernizare a localităţilor şi a zonelor aferente; 12. colaborează cu consiliile judeţene şi locale la elaborarea studiilor şi programelor referitoare la dezvoltarea urbană şi rurală, la construcţia de locuinţe şi lucrările tehnico-edilitare, în vederea realizării politicilor sectoriale din aceste domenii; participă la susţinerea operaţiunilor urbanistice şi de amenajare a teritoriului cu caracter pilot; 13. sprijină şi îndrumă administraţia publică locală prin activităţi ce privesc strategia, monitorizarea programelor de investiţii în infrastructura urbană, reglementări specifice şi politici sectoriale în domeniul serviciilor de gospodărie comunală, care nu pot fi soluţionate la nivelurile de competenţă locală; 14. coordonează programele de asistenţă tehnică acordate de Uniunea Europeană, Organizaţia Mondială a Turismului şi de alte organisme internaţionale, precum şi programul de integrare europeană în domeniul turismului.

Adaptat după Hotărârea Guvernului nr. 740 / 2003

Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Turism a fost înfiinţat în anul 1971 ca o instituţie publică de interes naţional. Institutul a fost reorganizat în 1998, în scopul desfăşurării activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică în domeniul turismului. INCDT este alcătuit din două laboratoare de cercetare; Laboratorul de valorificare a resurselor turistice este structurat pe patru colective: valorificare - dezvoltare, strategii; proiectare - amenajare; protejarea resurselor turistice; colectiv fond documentar - ediţie. Domeniul de activitate priveşte dezvoltarea şi promovarea turismului românesc, respectiv:

• cercetări aplicative pentru dezvoltarea turismului în România în scopul valorificării optime a resurselor turistice şi a protejării acestora, dezvoltarea şi diversificarea ofertei turistice, modernizarea şi dezvoltarea turismului românesc;

• proiecte de valorificare a potenţialului turistic în teritoriu şi de dezvoltare turistică a zonelor, staţiunilor şi localităţilor turistice;

• proiecte de amenajare şi echipare turistică interregională, pe judeţe, zone sau obiective turistice (realizată integral sau în colaborare cu alte instituţii din ţară sau străinătate);

• studii de oportunitate şi fezabilitate pentru realizarea şi modernizarea de structuri turistice;

• studii de evaluare tehnică şi comercială pentru active, societăţi comerciale

41

(inclusiv terenuri); • studii de oportunitate pentru atestarea localităţilor ca staţiuni turistice.

Adaptat după http://www.incdt.ro/ 4.2.3. Planificare regională

Acest nivel al planificării turismului este pentru o regiune a unei ţări (un stat sau o provincie), sau eventual un grup de insule, şi este formulat în cadrul planului şi politicii naţionale privind turismul dacă acestea există. Planificarea regională se concentrează pe elementele de: • politica regională; • acces regional şi reţea internă de transport pentru facilităţi şi servicii; • tipul şi amplasamentul atracţiilor turistice; • localizarea ariilor de dezvoltare turistică inclusiv zonele staţiunilor; • cantitatea, tipul şi amplasarea cazării turistice şi a altor facilităţi şi servicii turistice; • aspecte economice, socio-culturale şi de mediu şi analize de impact; • programe de educare şi instruire la nivel regional; • strategii de marketing şi programe de promovare; • structuri organizatorice, legislaţie, reglementări şi politici de investiţii; • tehnici de implementare inclusiv etapizarea dezvoltării, programarea proiectului şi

reglementări de zonare regională. Dezvoltarea facilităţilor turistice şi standarde de proiectare pot fi de asemenea

întocmite la acest nivel de planificare.

Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în vederea soluţionării unor probleme specifice ale unor teritorii. Aceste teritorii pot fi: a) intercomunale sau inter-orăşeneşti, compuse din unităţi administrativ-teritoriale de bază, comune şi oraşe; b) interjudeţene, înglobând părţi din judeţe sau judeţe întregi; c) regionale, compuse din mai multe judeţe.

Adaptat după Legea nr.350 / 2001

Nivelul regional de planificare turistică este desigur mai specific decât nivelul naţional, cu toate că gradul de specificitate la ambele niveluri depinde de mărimea ţării sau regiunii. Pentru o ţară mică, planul naţional poate fi la acelaşi nivel de detaliere ca şi planul regional dintr-o ţară mai mare iar ţările mici pot să nu aibă nevoie şi de planificare naţională şi de planificare regională. Deşi o mare parte a planificării regionale este făcută pentru regiuni administrative, când este posibil, trebuie bazată pe regiunile logice de dezvoltare a turismului, indiferent dacă acestea coincid sau nu cu graniţele administrative. Totuşi, regiunile turistice încă necesită un anumit tip de structură organizatorică pentru o implementare coordonată.

În urma analizei socio-economice regionale realizată de agenţia de Dezvoltare Nord-Est, cu sediul în Piatra Neamţ, s-a conturat o strategie de dezvoltarea a regiunii, ale cărei puncte cu impact asupra dezvoltării turismului vor fi prezentate în continuare. Strategia este completată de planul financiar, rezultatele şi efectele preconizate, impactul macro-economic, analiza procedurilor de implementare.

42

Strategia de dezvoltare regională Nord-Est 2007-2013

Planul de Dezvoltare Regională Nord-Est (PDR Nord-Est) reprezintă cererea de finanţare a regiunii, fiind instrumentul prin care regiunea îşi promovează priorităţile şi interesele în domeniul economic şi social, reprezentând în acelaşi timp contribuţia regiunii la elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare şi a Programelor Operaţionale. Direcţiile de intervenţie strategice vor putea fi finanţate prin fonduri naţionale, europene şi alte fonduri internaţionale. Obiectivele strategiei regionale Nord-Est 2007-2013 Strategia de dezvoltare a Regiunii Nord-Est a fost elaborată respectând principiul parteneriatului şi având la bază nevoile desprinse din analiza socio-economică a regiunii şi analiza SWOT. Regiunea Nord-Est, prima dintre cele opt regiuni de dezvoltare sub aspectul mărimii şi al populaţiei, se situează pe ultimul loc în România în raport cu produsul intern brut regional pe cap de locuitor, datorită, pe de o parte, nivelului scăzut al productivităţii, iar pe de altă parte a unui nivel al infrastructurii fizice şi de utilităţi dintre cel mai scăzute din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Totodată, regiunea a înregistrat pe orizonturi largi de timp cote înalte ale ratei şomajului. În acest context, obiectivul general al strategiei regionale Nord-Est 2007-2013 este reducerea decalajului existent faţă de regiunile dezvoltate ale României prin creşterea gradului de competitivitate şi atractivitate regional. Obiective specifice:

• dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii fizice şi sociale, prezervând în acelaşi timp condiţiile de mediu;

• consolidarea mediului de afaceri prin creşterea competitivităţii şi eficienţei microîntreprinderilor şi IMM-urilor;

• realizarea de investiţii şi dezvoltarea de noi servicii turistice în vederea valorificării potenţialul turistic regional;

• dezvoltarea mediului rural în vederea creşterii nivelului de trai al locuitorilor; • adaptarea calificărilor şi a nivelului de calificare la cerinţele pieţii şi a includerii

sociale a categoriilor dezavantajate Direcţii strategice de dezvoltare Strategia regională Nord-Est 2007-2013 conţine priorităţi şi măsuri ce vor putea fi finanţate din instrumente structurale prin Programul Operaţional Regional, Programe Operaţionale (Infrastructura de Transport, Infrastructura de Mediu, Creşterea Competitivităţii Economice, Dezvoltarea Resurselor Umane şi Servicii Sociale, Dezvoltarea Capacităţii Administrative), Planul Naţional Strategic pentru Dezvoltare Rurală, precum şi din alte surse de finanţare, având următoarea structură: Prioritatea 1 - Infrastructura şi mediul Prioritatea 2 - Sprijinirea afacerilor Prioritatea 3 - Turism Prioritatea 4 - Dezvoltare rurală Prioritatea 5 - Dezvoltarea resurselor umane şi a serviciilor sociale Prioritatea 1 - Infrastructura şi mediul Obiectivul priorităţii: Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii fizice şi sociale, prezervând în acelaşi timp condiţiile de mediu Măsura 1.1 - Modernizarea infrastructurii locale şi regionale de transport rutier

43

Obiectivul măsurii: Reabilitarea si modernizarea infrastructurii rutiere în vederea asigurării unui acces mai rapid şi sigur către zonele urbane, turistice, de afaceri şi punctele de frontieră ale regiunii. Justificarea măsurii: Din analiza economico-socială a Regiunii Nord-Est rezultă o situaţie extrem de critică a drumurilor judeţene şi comunale (care deţin 80% din totalul drumurilor publice regionale), gradul de modernizare a acestora fiind de numai 8.5% - 2004. Un punct forte al regiunii îl constituie drumul european E85, care străbate regiunea pe axa nord-sud, făcând legătura unor oraşe importante ale regiunii cu capitala României. Pentru a asigura accesul rapid de pe această magistrală cu celelalte centre din regiune, este necesară modernizarea şi reabilitarea drumurilor judeţene de legătură. Analiza SWOT surprinde ca punct slab poluarea atmosferică constantă în marile oraşe datorată traficului rutier, care va putea fi soluţionată şi prin realizarea de şosele de centură pentru respectivele oraşe. Legătura dintre centrul ţării şi Regiunea Nord-Est se va realiza prin drumul expres Braşov - Bacău - Vaslui - Crasna, în conformitate cu Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional, secţiunea 1- Căi de comunicaţie. Conform Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional, judeţele din nordul Regiunii vor fi străbătute de viitoarea autostradă Cluj Napoca - Dej - Bistriţa - Suceava - Botoşani - Ştefăneşti - Republica Moldova. Aceasta va asigura o comunicare rapidă între vestul şi estul Europei. Descrierea măsurii (acţiuni care vor fi finanţate): acţiuni de reabilitare şi modernizare a infrastructurii de transport rutier la standardele europene: drumuri judeţene; drumuri naţionale; şosele de centură; drumuri de acces; poduri; treceri de nivel cale ferată; bretele de legătură între zone de interes turistic şi de afaceri ridicat şi drumuri naţionale şi europene; realizarea unui centru de transport rutier containerizat, la standarde europene la nivelul fiecărui judeţ; consolidări, terasamente, refacere şi reabilitare a drumurilor de acces afectate de calamităţi naturale. Măsura 1.2 - Modernizarea gărilor şi a reţelei feroviare Obiectivul măsurii: Reabilitarea şi modernizarea gărilor şi unităţilor de triaj marfă în vederea asigurării unui confort al pasagerilor şi optimizării transportului de mărfuri în conformitate cu standardele europene. Justificarea măsurii: Regiunea Nord-Est este traversată de două din cele opt magistrale ale ţării, ce leagă Bucureşti cu Ucraina, respectiv Republica Moldova. Dacă în ultima perioadă, transportul feroviar de pasageri a avut de suferit datorită alternativei oferite de firmele de transport rutier, cel de marfă în general a avut o evoluţie constantă. Se va urmări introducerea sistemului informatic în gările mari pentru eliberarea legitimaţiilor de călătorie cât şi a unui sistem de semnalizare/orientare pentru staţiile de cale ferată care să urmărească accesul către alte mijloace de transport şi obiective turistice. Descrierea măsurii (acţiuni care vor fi finanţate):

• acţiuni de reabilitare a gărilor, a utilităţilor aferente, de dotare cu echipamente IT pentru sistemul informatic de eliberare a legitimaţiilor de călătorie

• realizarea în gări a sistemului de semnalizare/orientare către mijloace de transport de legătură şi atracţii turistice

• realizarea unui centru de transport feroviar containerizat, la standarde europene la nivelul fiecărui judeţ

• reţeaua feroviară va fi modernizată prin acţiuni de: extinderi tronsoane căi ferate; electrificare reţele cale ferată; consolidări pe traseele afectate de erodări si alunecări de teren.

44

Măsura 1.3 - Modernizarea infrastructurii aeroportuare Obiectivul măsurii: Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii aeroportuare în vederea sprijinirii mediului de afaceri şi îmbunătăţirii accesului la patrimoniul turistic regional. Justificarea măsurii: Regiunea este deservită aerian prin cele trei aeroporturi regionale (Bacău, laşi şi Suceava) existând curse regulate de pasageri spre Bucureşti şi ocazionale cu oraşe din unele ţări comunitare, precum Italia, Franţa, Spania şi Germania. În prezent, accesul rutier al turiştilor străini de la punctele de trecere a frontierei din vestul ţării spre regiune se poate realiza în circa 10-11 ore, pe drumuri cu o infrastructură slabă şi în condiţii de trafic intens. Se impune astfel asigurarea unui acces rapid şi direct al turiştilor străini, din statele membre către cele trei oraşe care deţin aerogări. De aici, aceştia pot ajunge către zonele cu un înalt potenţial turistic folosind infrastructura rutieră. Pentru a ajunge în oraşele regiunii, investitorii străini apelează la cursele interne asigurate de Aeroportul Otopeni - Henri Coandă din Bucureşti, care adesea sunt la intervale mari de timp faţă de momentul sosirii în România. Realizarea unor terminale cargo este necesară pentru conectarea Regiunii de Nord-Est la fluxul internaţional de schimburi în scopul facilitării comerţului şi activităţilor de producţie. Descrierea măsurii (acţiuni care vor fi finanţate):

• extindere/modernizare piste de decolare/aterizare pentru tonaj de până la 400 t • modernizarea sistemelor de balizaj • extindere terminale pasageri şi construcţie platforme de îmbarcare/debarcare • legături de transport pasageri la/de la avion • construcţie gard perimetral suprafaţa aeronautică • construcţie-reabilitare hangare pentru lucrări de întreţinere aeronave • realizarea de platforme de operare aeronave pentru transport mărfuri • dotarea aeroporturilor cu suprafeţe pentru panotaj comercial, informaţional la nivel

local şi regional • realizare terminal cargo.

Măsura 1.4 - Reabilitarea şi modernizarea infrastructurii de mediu Obiectivul măsurii: îmbunătăţirea standardului de viaţă a locuitorilor şi creşterea atractivităţii de investire în mediul urban prin crearea, extinderea şi modernizarea infrastructurii de mediu. Justificarea măsurii: În regiune, numai localităţile urbane sunt dotate cu staţii de epurare a apelor uzate, cele mai multe dintre acestea datorită dotărilor necorespunzătoare şi insuficientei capacităţi nu funcţionează corespunzător. În consecinţă, deversarea apelor uzate se realizează în condiţiile în care nu au fost suficient epurate, provocând poluarea apelor de suprafaţă, de subteran şi afectând în final sănătatea locuitorilor. În domeniul sistemelor de management al deşeurilor, dotările şi infrastructura existentă sunt extrem de reduse, necorelate cantitativ şi calitativ cu efectivul populaţiei regionale. Aşa cum reiese din analiza economico-socială, în zonele urbane se constată o gestionare defectuoasă a deşeurilor menajere şi industriale, datorată următoarelor cauze:

• colectarea deşeurilor nu se realizează în mod selectiv; • depozitarea deşeurilor se face la rampele de gunoi ale oraşelor. Acestea sunt

depăşite atât din punct de vedere al capacităţii de stocare, a masurilor de protejare a mediului, cât şi al modului de recuperare a materialelor utile.

Modul actual de gestionare a deşeurilor generează o serie de efecte negative: • deprecierea calităţii componentelor mediului natural prin emisii de poluanţi in aer,

sol, ape subterane, ape de suprafaţă; impact negativ asupra biodiversităţii; • impact negativ asupra peisajului; • risc de îmbolnăviri pentru populaţie;

45

• disconfort pentru populaţie; • neconformare cu prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare în domeniu.

O atenţie deosebită în actualul exerciţiu de planificare trebuie acordată şi eliminării efectelor negative ale sistemului actual de gestionare a deşeurilor spitaliceşti, printre care enumerăm:

• sistemul actual de incinerare a deşeurilor spitaliceşti generează emisii de substanţe periculoase pentru sănătatea umană;

• disconfort pentru populaţia din zonă; • neconformare cu prevederile legale.

Există şi situaţii când se realizează o depozitare necontrolată a deşeurilor, fără respectarea legislaţiei în vigoare, cu un impact negativ semnificativ asupra mediului (prin alterarea calităţii solului, aerului, apelor freatice şi de suprafaţă) şi calităţii vieţii populaţiei. În aceste condiţii se impune realizarea de noi depozite ecologice zonale şi crearea de staţii de transfer în fiecare judeţ, în vederea implementării optime a unui sistem integrat de gestionare a deşeurilor care să deservească populaţia din municipiile, oraşele, comunele judeţului precum şi a localităţilor rurale dispersate. Este necesară separarea deşeurilor menajere de cele industriale sau din producţie, deoarece conform legislaţiei în vigoare responsabilitatea pentru activităţile de gestionare a deşeurilor revine generatorilor acestora în conformitate cu principiul "poluatorul plăteşte" sau după caz, producătorilor în conformitate cu principiul "responsabilitatea producătorului". Organizarea activităţilor de colectare, transport şi eliminare a deşeurilor municipale este una dintre obligaţiile administraţiilor publice locale. Poluarea accidentală a apelor curgătoare şi a lacurilor a dus la degradarea faunei şi florei aferente acestora, scăzând foarte mult gradul de atractivitate a acestora pentru activităţi de recreere a locuitorilor. Problemele generate de fenomenele hidrometeorologice periculoase (inundaţii, alunecări de teren, eroziune, distrugerea recoltelor, gospodăriilor, podurilor, podeţelor, drumurilor, reţelelor electrice, canalizărilor, etc.) au costuri economice şi umane ridicate. Aceste fenomene conduc la reducerea calităţii vieţii prin afectarea directă sau indirectă a locuitorilor şi a agenţilor economici. În plus, alunecările de teren produse pe suprafeţe mari duc la modificarea şi scăderea valorii peisagistice, iar materialele aluvionare care ajung în râuri au impact direct asupra florei şi faunei acvatice şi generează colmatarea acumulărilor hidroenergetice şi a amenajărilor piscicole. Conform angajamentelor asumate de România în urma încheierii negocierilor privind Capitolul 22 - Mediul, este necesară atingerea următoarelor obiective privind calitatea aerului:

• evaluarea calităţii aerului, pe baza de metode şi criterii comune cu cele UE; • obţinerea informaţiei adecvate privind calitatea aerului înconjurător şi asigurarea

că acestă informaţie a fost pusă la dispoziţia publicului; • menţinerea calităţii aerului înconjurător acolo unde aceasta este corespunzătoare

standardelor sau îmbunătăţirea calităţii aerului în zonele în care aceasta este necorespunzătoare,

• realizarea unui sistem integrat pentru prevenirea şi controlul poluării, • limitarea emisiilor anumitor poluanţi în aer, proveniţi din instalaţii mari de ardere.

În prezent, se manifestă următoarele efecte negative generate de nivelurile ridicate de poluanţi în aer:

• calitate necorespunzătoare a aerului în zona aglomerărilor urbane şi platformelor industriale, • transportul poluanţilor pe distanţe mari, • pericolul formării de compuşi cu grad ridicat de agresivitate,

46

• apariţia ploilor acide, • degradarea componentelor mediului natural şi construit, • utilizarea restrictivă a terenurilor în zona de impact, • afectarea stării de sănătate a populaţiei.

Impact pozitiv aşteptat: • îmbunătăţirea calităţii aerului, • îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi reducerea cheltuielilor pentru îngrijirea sănătăţii, • reducerea cheltuielilor pentru întreţinerea clădirilor, monumentelor etc., • ameliorarea calităţii componentelor mediului, în ansamblu.

În cazul neîndeplinirii cerinţelor UE privind calitatea mediului, există pericolul închiderii activităţilor neconforme cu prevederile legale. Zgomotul este o problemă de mediu şi de sănătate, mai ales în aglomerările urbane unde se înregistrează, ca urmare a traficului intens, nivele de zgomot peste normele admise de standardele în domeniu. Efectele zgomotului pot varia de la un individ la altul, de la tulburări auditive sau psihologice până la perturbări ale somnului. Agresiunea datorată zgomotelor constituie o cale de degradare a mediului ambiant urban. Zgomotul are o acţiune complexă asupra organismului în funcţie de frecvenţă, tărie şi poziţia surselor. Ponderea majoră a surselor de poluare fonică, pe lângă cele fixe de origine industrială, o deţin în cazul marilor aglomerări urbane, în proporţie de 70%, sursele mobile, respectiv circulaţia rutieră. Descrierea măsurii (acţiuni care vor fi finanţate): • managementul integrat al deşeurilor menajere, managementul deşeurilor industriale,

managementul deşeurilor periculoase (inclusiv spitaliceşti) • construirea şi/sau extinderea, retehnologizarea, reabilitarea şi modernizarea

instalaţiilor de epurare / pre-epurare a apelor uzate menajere şi / sau industriale • implementarea de sisteme de monitorizare a calităţii factorilor de mediu (aer, apă, sol) • reconstrucţia ecologică a zonelor degradate şi protejarea patrimoniului natural • stoparea poluării şi depoluarea lacurilor şi râurilor, inclusiv repopularea acestora • reabilitarea, modernizarea şi extinderea infrastructurii de utilităţi (alimentare cu apă,

reţele de canalizare) din mediul urban • amenajarea cursurilor de apă şi realizarea unor sisteme de avertizare-alarmare sonoră

a populaţiei şi a obiectivelor din zonele potenţial afectate • implementarea de programe de reducere a emisiilor atmosferice • realizarea de reţele de monitorizare a poluării fonice în zonele urbane • realizare perdele de protecţie în lungul arterelor rutiere intens circulate / căilor ferate • stabilizarea versanţilor din apropierea căilor de acces - drumuri judeţene afectate de

alunecări de teren. Măsura 1.8 - Reabilitare urbană Obiectivul măsurii: Atragerea investitorilor şi turiştilor străini cât şi creşterea standardelor de viaţă a locuitorilor prin îmbunătăţirea imaginii mediului urban. Justificarea măsurii: La nivel regional se găsesc 32 de municipii şi oraşe. Marea majoritate a acestora sunt mici şi mijlocii, cu o populaţie sub 100.000 de locuitori. Deşi nu există date statistice care să se constituie într-un inventar ce să exprime atractivitatea mediului urban, se constată în majoritatea localităţilor următoarele:

• necorelarea între creşterea parcului de autoturisme şi reţeaua stradală existentă, pe de o parte, şi parcările auto, pe de altă parte;

• creşterea în ultima vreme a poluării atmosferice datorită traficului rutier din orele de vârf;

• reţea pietonală şi stradală uzată şi învechită;

47

• reţea de iluminare publică ineficientă; • infrastructura degradată a caselor de cultură şi bibliotecilor; • numărul redus al spaţiilor verzi, a parcurilor de joacă pentru copii; • infrastructura de agrement aproape inexistentă.

Pe de altă parte, mediul urban oferă o serie de oportunităţi prin obiectivele turistice culturale şi istorice existente, ce ar putea permite dezvoltarea turismului urban. În acest sens, printr-un sistem integrat de reabilitare urbană, localităţile vor putea deveni mai atractive pentru atragerea potenţialilor investitori, pentru dezvoltarea turismului, asigurând în acelaşi timp şi creşterea standardului de viaţă al cetăţenilor. Descrierea măsurii (acţiuni care vor fi finanţate):

• reabilitare a monumentelor şi siturilor istorice, conservarea patrimoniului cultural din zonele urbane

• reabilitare a caselor de cultură, căminelor culturale, bibliotecilor • reabilitare urbană a cartierelor şi clădirilor din centre civice • modernizarea reţelei stradale urbane şi a spaţiilor pietonale • construirea şi/sau reabilitarea parcărilor auto • crearea, amenajarea şi/sau modernizarea spaţiilor verzi şi parcurilor pentru copii • modernizarea reţelei de iluminat public • reabilitarea transportului urban • reabilitarea lacurilor din apropierea mediului urban şi crearea de locuri de

agrement Prioritatea 3 - Turism Obiectivul priorităţii: Realizarea de investiţii şi dezvoltarea de noi servicii turistice în vederea valorificării potenţialului turistic regional. Măsura 3.1 - Investiţii în turism Obiectivul măsurii: Reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii de turism în vederea creşterii atractivităţii turistice regionale. Justificarea măsurii: În regiune există numeroase obiective de patrimoniu, mănăstiri şi biserici (unele dintre acestea sub patrimoniul UNESCO), constituind un adevărat potenţial pentru dezvoltarea turismului ecumenic, istoric şi cultural. Cu toate acestea, turismul regional este caracterizat prin gradul scăzut de ocupare al capacităţii de cazare în funcţiune, de numai 27.2% (2005). Situaţia este cu atât mai gravă cu cât în perioada de analiză, 1998-2005, are loc o descreştere continuă a acestui indicator. De asemenea, din analiza duratei medii de şedere per turist, se constata valori inferioare atât faţă de media naţională cât şi în raport cu celelalte regiuni. Motivele care au determinat această situaţie sunt:

• calitatea slabă a serviciilor oferite în anumite zone turistice; • gradul inegal de modernizare a infrastructurii existente; • potenţialul turistic existent este slab promovat.

Pentru a valorifica potenţialul existent şi a atrage cât mai mulţi turişti în regiune, este nevoie de un ansamblu integrat de acţiuni. Unele dintre aceste acţiuni vor fi asigurate prin intermediul: • măsurilor cuprinse în prioritatea de dezvoltare a infrastructurii locale şi regionale prin

care se va putea permite un acces mai rapid rutier şi aerian, o atractivitate crescută a zonelor urbane ca efect al reabilitării, o infrastructură de mediu adecvată;

• măsurilor prevăzute în prioritatea de resurse umane ale cărei rezultate vor fi instruirea personalului ce-şi desfăşoară activitatea în acest domeniu, determinând creşterea calităţii serviciilor;

48

• măsurilor prevăzute în prioritatea de sprijinire a afacerilor care va permite atât apariţia de noi firme în turism (eventual prin transformarea statului juridic al structurilor de tip bed & breakfast şi integrarea acestora în circuitele turistice ale operatorilor de turism) cât şi dezvoltarea celor existente.

Prin prezenta măsură se va urmări reabilitarea obiectivelor turistice, modernizarea facilităţilor pentru cazare şi masă, dezvoltarea bazei de agrement. Descrierea măsurii (acţiuni care vor fi finanţate): • reabilitarea obiectivelor turistice ce aparţin patrimoniului cultural, istoric, ecumenic • reabilitarea spaţiilor de cazare şi tratament • crearea, modernizarea şi diversificarea dotărilor de agrement (inclusiv amenajări şi

ecologizări de lacuri) • crearea de clustere de atracţii turistice • dezvoltarea unui sistem de marcare a atracţiilor turistice în întreaga regiune (panouri,

hărţi turistice pe drumurile naţionale şi judeţene, gări, autogări, aerogări) • dezvoltarea turismului montan şi a infrastructurii de agrement asociate sporturilor de

iarnă • modernizarea şi realizarea traseelor montane, a reţelei de cabane şi a refugiilor

montane, a staţiunilor montane. • dezvoltarea şi diversificarea infrastructurii fizice de agrement necesară pentru realizarea

unei oferte de petrecere a timpului liber (hipism, paraşutism, sporturi extreme şi alte activităţi specifice turismului de nişă)

• dezvoltarea turismului de afaceri - centre de conferinţe şi afaceri • construcţia şi modernizarea facilităţilor pentru turismul balnear. Măsura 3.2 - Promovarea potenţialului turistic Obiectivul măsurii: Valorificarea potenţialului turistic regional prin dezvoltarea de noi servicii turistice şi de acţiuni specifice. Justificarea măsurii: În măsura precedentă, care viza realizarea de investiţii în turism, au fost prezentate principalele probleme cheie din acest domeniu, aşa cum reies ele din analiza economico-socială şi analiza SWOT:

• indicele de ocupare scăzut al capacităţii de cazare în funcţiune; • un nivel redus al duratei medii de şedere în regiune a turiştilor.

Cu toate acestea, există o serie de oportunităţi care creează premizele dezvoltării turismului în regiune, astfel încât acesta ar putea deveni în viitor unul din motoarele dezvoltării economice:

• potenţial turistic ridicat; • posibilităţi de practicare a unor forme variate de turism (religios, cultural-istoric,

balnear şi alte forme ale turismului de nişă); • activarea în acest domeniu numai a microîntreprinderilor şi IMM-urilor,

recunoscute prin flexibilitatea şi deschiderea lor pentru produse şi servicii noi, inovative.

Prin aceasta măsură se urmăreşte eliminarea unui factor important ce a determinat existenţa situaţiei negative din turism, respectiv promovarea insuficientă şi ineficientă a potenţialului turistic, atât ca „volum" cât şi ca metode de abordare. Astfel, trebuie întreprinse acele acţiuni prin care atracţiile turistice din regiune să fie popularizate prin intermediul operatorilor de turism în ţară şi străinătate. Totodată, este necesară realizarea unui sistem integrat de rezervare on-line care să aibă oficii în principalele oraşe ale regiunii, în aerogări, principale staţii de cale ferată, puncte amplasate pe coridorul european etc. Pentru mai bună exploatare a oportunităţilor turistice, este esenţială dezvoltarea atracţiilor turistice potenţiale ca „produse competitive" şi care sa beneficieze de o promovare eficientă.

49

Descrierea măsurii (acţiuni care vor fi finanţate): • crearea de centre/oficii de informare regională cu filiale în toate reşedinţele de judeţ

şi oraşele cu potenţial turistic (gări, autogări, aeroporturi) şi ghişee de informare în zona atracţiilor turistice

• dezvoltarea reţelelor de comunicare între centrele de informare din regiune şi cele naţionale şi internaţionale şi integrarea standardizată a acestora prin interconectare vizând direct dezvoltarea şi îmbunătăţirea sistemului de rezervări, crearea de reţele de rezervare on-line a serviciilor turistice

• organizarea de târguri, expoziţii muzeale, etnografice şi manifestări culturale, festivaluri, acţiuni şi campanii de promovare integrată a produsului turistic local şi regional şi sprijinirea participării la acest tip de evenimente pe plan intern şi internaţional

• sprijinirea intrării în circuitul internaţional a staţiunilor turistice • editarea de publicaţii promoţionale şi materiale audio-video (inclusiv distribuirea

acestora în media turistică pe plan internaţional) • promovarea turismului ecologic.

Prioritatea 4 - Dezvoltarea rurală Obiectivul priorităţii: Dezvoltarea mediului rural în vederea creşterii nivelului de trai al locuitorilor. Măsura 4.1 - Dezvoltarea infrastructurii rurale Obiectivul măsurii: Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei rurale şi creşterea atractivităţii acestor zone. Justificarea măsurii: Zona rurală a regiunii constituie un spaţiu cu tradiţii şi un bogat patrimoniu cultural-istoric, fiind un cadru propice pentru revigorarea meseriilor tradiţionale (artizanatul), promovarea obiceiurilor tradiţionale, a cadrului natural, a identităţii culturale şi spirituale, existând premizele obţinerii de beneficii economice pentru comunitate prin atragerea turiştilor şi investitori. În acest scop, trebuie asigurate condiţiile necesare, în principal dezvoltarea unei infrastructuri rurale de calitate. Principalele probleme ce reies din analiza mediului rural sunt:

• infrastructura fizică rutieră precară, cea mai mare parte a drumurilor comunale fiind nemodernizate;

• sunt conectate la reţeaua de apă potabilă doar 343 de comune şi sate, 98 sunt conectate la reţeaua de canalizare, 40 la sistemul de distribuţie a gazului metan din totalul de 2908;

• nu există sisteme de colectare selectivă a deşeurilor, de transport şi depozitare a acestora.

Sunt necesare acţiuni urgente de creare, extindere, reabilitare şi modernizare a infrastructurii din mediul rural, astfel încât să se poată asigura o creştere economică a acestor zone şi condiţii de viaţă decente pentru populaţie. În Regiunea Nord Est există zone cu deficit de vegetaţie forestieră. Acest fenomen este mai pregnant în jumătatea estică (Podişul Moldovei). În zona montană din vest, versanţii afectaţi de defrişările necontrolate au accentuat efectele negative ale căderilor masive de precipitaţii (inundaţiile din anii 2004 şi 2005), determinând pagube materiale însemnate şi pierderi de vieţi omeneşti. S-a definit ca zonă deficitară în păduri, pe toata suprafaţa, judeţul Botoşani, şi parţial, judeţul Iaşi. Conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice constituie o condiţie a dezvoltării durabile a societăţii.

50

Distrugerea biodiversităţii este un semnal de alarmă dat de impactul societăţii asupra mediului înconjurător. Deşi în multe locuri nivelul poluării a scăzut şi protecţia naturii a fost din ce în ce mai mult integrată în planurile de dezvoltare, biodiversitatea rămâne totuşi sub ameninţarea unui mare număr de factori perturbatori. Efecte negative care se manifestă în prezent:

• productivitate scăzută a terenurilor, • utilizarea restrictivă a terenurilor în zonele afectate de halde de deşeuri, • deteriorarea peisajului, • periclitarea ecosistemelor terestre şi acvatice, • neconformarea cu prevederile legislaţiei specifice, • numeroase comunităţi din regiune sunt ameninţate de riscuri naturale.

Efecte pozitive aşteptate: • creşterea productivităţii terenurilor agricole, • îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, • utilizarea durabilă a resurselor, • crearea de noi locuri de muncă, • conservarea biodiversităţii şi a cadrului biogeografic natural, • moderarea parametrilor meteorologici şi hidrologici.

În localităţile rurale nu există sisteme de colectare a deşeurilor menajere, deşeurile din gospodăriile rurale fiind eliminate pe suprafeţe de teren amplasate necorespunzător. Deşeurile depuse pe aceste suprafeţe sunt animaliere (dejecţii, resturi vegetale din diferite activităţi agricole etc.) precum şi, în cantităţi mai reduse, alte tipuri (plastic, sticlă, metale, hârtie etc.). Descrierea măsurii (acţiuni care vor fi finanţate): • reabilitarea şi modernizarea drumurilor comunale, inclusiv marcarea şi dotarea lor cu

panouri de orientare, direcţionare • modernizarea transportului rural şi îmbunătăţirea conexiunilor de transport urban-rural • renovarea şi dezvoltarea localităţilor rurale şi protecţia şi conservarea moştenirii rurale • reabilitarea monumentelor şi siturilor istorice şi culturale • reabilitarea căminelor culturale • dezvoltarea de reţele de telecomunicaţii (broadband) • dezvoltarea infrastructurii educaţionale • dezvoltarea infrastructurii de sănătate • dezvoltarea infrastructurii asociate serviciilor sociale • dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii asociate dezvoltării agriculturii

(infrastructură, irigaţii, silozuri, etc.) • conservarea mediului înconjurător asociată cu activităţi de protejare a terenurilor,

pădurilor şi peisajului • construirea şi/sau extinderea reţelelor de gaze naturale • managementul surselor de energie regenerabile (biomasa) • construirea şi/sau extinderea infrastructurii de utilităţi (apa, canalizare) din mediul

rural • dezvoltarea sistemelor de colectare selectivă a deşeurilor, de transport şi depozitare • lucrări de combatere a fenomenelor de eroziune a solului (reabilitarea zonelor forestiere

şi a cursurilor de apă afectate de calamităţi, amenajări torenţi, lucrări de stabilizare şi protecţie a terenurilor împotriva alunecărilor, lucrări de combatere a eroziunii solului);

• lucrări de apărare împotriva inundaţiilor în bazinele hidrografice ale râurilor Siret şi Prut;

• conservarea mediului natural (reconstrucţia ecologică şi monitorizarea terenurilor

51

afectate de halde de deşeuri, reconstrucţia ecosistemelor terestre şi implementarea sistemelor de management al ariilor naturale protejate şi a parcurilor naturale).

Măsura 4.2 Diversificarea activităţilor economice alternative din mediul rural Obiectivul măsurii: Creşterea contribuţiei zonelor rurale la economia regională prin lărgirea sferei de activităţi economice desfăşurate. Justificarea măsurii: Din analiza economico-socială şi analiza SWOT, rezultă că pentru actualul exerciţiu de planificare cea mai mare provocare o constituie situaţia existentă în mediul rural. Sub aspectul productivităţii, zonele rurale sunt caracterizate printr-o slabă eficienţă economică. Putem menţiona că 51% din populaţia ocupată a regiunii (practic cea concentrată în mediul rural) contribuie la realizarea a numai 21% din PIB regional. Principala preocupare a majorităţii populaţiei din această categorie o constituie asigurarea autoconsumului (care nu este generator de PIB) şi doar ulterior crearea unor venituri suplimentare. De asemenea, vânzările realizate de aceste persoane nu se încadrează în fluxurile comerciale, nefiind contabilizate în conturile naţionale şi regionale. În afară de agricultură, care constituie principala activitate în acest areal, în ultima perioadă au început să existe preocupări pentru obţinerea unor venituri alternative din turism, în special, din agroturism. Prin reabilitarea locuinţelor şi modernizarea acestora, multe gospodării au fost transformate în structuri de primire turistică de tip bed & breakfast, pentru care există o cerere crescândă din partea turiştilor în ultimii ani. Din păcate, foarte puţine au un statut juridic, astfel încât veniturile realizate nu consolidează formarea produsului intern brut regional. Totodată, aceste structuri nu au posibilitatea de a fi promovate de către operatorii de turism în cadrul ofertelor acestora. Din acest motiv prin dobândirea statului juridic, va exista posibilitatea ca:

• proprietarii să poată accesa fonduri nerambursabile pentru modernizarea structurilor turistice create;

• să fie promovate prin afilierea la asociaţii regionale care promovează această formă de turism;

• să fie create noi locuri de muncă în alte zone ocupaţionale decât agricultura; • să crească productivitatea în mediul rural concomitent cu creşterea PIB-ului

regional. În zona rurală există şi oportunităţi de dezvoltarea a afacerilor prin cultivarea şi procesarea unor „produse agricole" pentru care există cerere pe pieţele externe: ciuperci, melci, broaşte, produse apicole şi pentru care există condiţii favorabile de creştere a acestora. Descrierea măsurii (acţiuni care vor fi finanţate):

• încurajarea activităţilor meşteşugăreşti/artizanale • dezvoltarea turismului rural (inclusiv turism montan, turism pentru pescuit, turism

ecvestru, cicloturism) şi a agroturismului • dezvoltarea acvaculturii • dezvoltarea sericiculturii • dezvoltarea apiculturii • dezvoltarea fermelor de melci şi broaşte • cultivarea şi procesarea ciupercilor • investiţii noi şi/sau modernizarea colectării, depozitarii, procesării şi marketingului

fructelor de pădure, a plantelor medicinale şi aromatice • înfiinţarea unor centre teritoriale de colectare a produselor agricole • diseminarea informaţiilor europene necesare mediului rural.

52

4.2.4. Planificare subregională În unele ţări sau regiuni, există necesitatea planificării subregionale, care este mai

specifică decât nivelul regional, dar nu atât de detaliată ca planificarea zonei de dezvoltare sau cea a utilizării terenului staţiunii. Componentele planului subregional vor depinde de situaţia subregiunii dar în mod tipic vor include caracteristicile atracţiilor turistice, amplasarea generală a cazării şi a altor servicii şi facilităţi turistice, accesul, reţeaua sa de transport intern, alte consideraţii de infrastructură precum şi factori instituţionali.

Planul de amenajare a teritoriului judeţean are caracter director şi reprezintă expresia spaţială a programului de dezvoltare socioeconomică a judeţului. Planul de amenajare a teritoriului judeţean se corelează cu Planul de amenajare a teritoriului naţional şi zonal, cu programele guvernamentale sectoriale, precum şi cu alte programe de dezvoltare. Prevederile Planului de amenajare a teritoriului judeţean devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului care le detaliază. Fiecare judeţ trebuie să deţină Planul de amenajare a teritoriului judeţean şi să îl reactualizeze periodic, la 5 - 10 ani, în funcţie de politicile şi de programele de dezvoltare ale judeţului.

Adaptat după Legea nr.350 / 2001 4.2.5. Planificarea utilizării terenului

Zonele de dezvoltare turistică destinate pentru staţiuni turistice integrate, oraşe - staţiune, turism urban şi atracţii turistice necesită planuri de utilizare a terenului. Acest nivel mai detaliat de planificare indică ariile specifice pentru hoteluri şi alte tipuri de cazare, magazine şi alte facilităţi turistice, zone de recreere, conservare şi parcuri, sistemul de drumuri, alei şi alte elemente cum ar fi aeroportul local, linia de cale ferată, gara şi planificarea pentru infrastructura reţelei de alimentare cu apă, energie electrică, canalizare şi îndepărtarea gunoaielor menajere şi a telecomunicaţiilor. Aceste planuri include în mod tipic studii de prefezabilitate şi fezabilitate, de evaluare a impactului socio-cultural şi de mediu, etapizarea dezvoltării şi eventual programarea dezvoltării şi mijloace organizatorice şi financiare pentru o implementare eficientă.

Pentru acest nivel de planificare în mod frecvent sunt întocmite reglementări de zonare şi standarde specifice arhitecturale, de proiectare a peisajului şi de proiectare inginerească. Planificarea pentru atracţiile turistice poate include analiza fluxului de vizitatori şi a gradului de utilizare precum şi recomandări aferente. Dezvoltarea turistică urbană necesită planificarea utilizării terenului şi uneori programe de îmbunătăţire şi înfrumuseţare pentru oraşe care constituie de asemenea destinaţii turistice importante. Pot exista planuri turistice speciale întocmite pentru locaţii urbane sau, mai adecvat, turismul este inclus ca un element al planului general urban multilateral.

Planul urbanistic general are caracter director şi de reglementare operaţională. Fiecare localitate trebuie să întocmească Planul urbanistic general, să îl actualizeze la 5 - 10 ani şi să îl aprobe, acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare. Planul urbanistic general cuprinde reglementări pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază, cu privire la: a) delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al localităţii;

53

b) stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan; c) zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie; d) delimitarea zonelor afectate de servituţi publice; e) modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare; f) stabilirea zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor istorice; g) formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor; h) precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite, amenajate şi plantate. Planul urbanistic general cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la: a) evoluţia în perspectivă a localităţii; b) direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu; c) traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean. Planul urbanistic zonal are caracter de reglementare specifică detaliată şi asigură corelarea dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile Planului urbanistic general a unei zone delimitate din teritoriul localităţii. Planul urbanistic zonal cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la: a) organizarea reţelei stradale; b) organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii urbane; c) modul de utilizare a terenurilor; d) dezvoltarea infrastructurii edilitare; e) statutul juridic şi circulaţia terenurilor; f) protejarea monumentelor istorice şi servituţi în zonele de protecţie ale acestora. Elaborarea Planului urbanistic zonal este obligatorie în cazul: a) zonelor centrale ale localităţilor; b) zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor, a complexelor de odihnă şi agrement, a parcurilor industriale, a parcelărilor; c) altor zone stabilite de autorităţile publice locale din localităţi.

Adaptat după Legea nr.350 / 2001 4.2.6. Planificarea amplasamentului facilităţilor

Planificarea amplasamentului este o planificare foarte specifică, pentru clădiri individuale sau complexe de clădiri precum hoteluri, centre comerciale şi facilităţi pentru vizitatori. Amplasarea efectivă a clădirilor şi a altor structuri, facilităţi de recreere, străzi şi promenade, parcări, puncte de belvedere şi alte utilizări ale terenului, precum şi interconectarea lor este indicată a fi prezentată sub forma de hartă.

Proiectele arhitecturale, de peisagistică şi de infrastructură, precum şi specificaţiile inginereşti trebuie întocmite pentru staţiuni, hoteluri, restaurante, elemente de atracţie (parcurile naţionale, situri arheologice şi istorice, centre culturale) şi pentru punctele de informare şi alte facilităţi turistice. Aceste proiecte pot fi bazate pe concepte şi standarde care au fost adoptate la nivelul de planificare mai general, pentru acea zonă sau chiar la nivel internaţional dacă nu trebuie făcute ajustări în funcţie de specificul zonei.

Planul urbanistic de detaliu are exclusiv caracter de reglementare specifică, prin care se asigură condiţiile de amplasare, dimensionare, conformare şi servire edilitară a unuia sau mai multor obiective pe una sau mai multe parcele adiacente, pe unul sau mai multe

54

amplasamente, în corelare cu vecinătăţile imediate. Planul urbanistic de detaliu cuprinde reglementări cu privire la: a) asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare; b) permisivităţi şi constrângeri urbanistice privind volumele construite şi amenajările; c) relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea; d) compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor, amenajărilor şi plantaţiilor; e) regimul juridic şi circulaţia terenurilor şi construcţiilor.

Adaptat după Legea nr.350 / 2001 În proiectarea şi designul noilor unităţi şi în reabilitarea celor existente trebuie

respectate normele de urbanism, în special în ceea ce priveşte (Nistoreanu, 2002, p.273): • păstrarea unor proporţii juste între clădire şi spaţiul ″vital″ înconjurător, de

preferinţă spaţiu verde; • orientarea corectă a spaţiilor de locuit şi a celor pentru utilităţi conexe; • păstrarea şi amplificarea zonei verzi, prin plantări de arbori şi spaţii verzi în jurul

edificiului sau chiar pe acoperiş şi balcoane; • respectarea normelor de operare ecologică (utilităţi pentru aducţiuni de apă,

deversări la canal fără a afecta pânza freatică sau flora şi fauna); • eliminarea sau diminuarea surselor de poluare fonică (centrală de condiţionare a

aerului, transformatoare, izolarea fonică a barurilor zgomotoase). 4.2.7. Studii speciale

Pe lângă nivelurile de planificare turistică şi proiectare descrise mai sus, adesea se efectuează numeroase tipuri de studii speciale privind turismul, în funcţie de necesităţile zonei. Aceste studii cuprind diferite teme precum analiza impactului economic, evaluarea impactului socio-cultural şi de mediu, analize de marketing, programe de promovare şi programe de dezvoltare care sunt realizate independent de planurile multilaterale. Tot în această categorie pot fi incluse studii speciale de planificare pe tipuri specifice de dezvoltare turistică, precum sănătatea, muntele sau turismul pentru elevi şi tineri, întocmite fie ca parte a planurilor multilaterale, fie separat. Un tip obişnuit de studii speciale îl reprezintă studiile de îmbunătăţire a produsului turistic pentru o anumită arie. Adesea, un proiect multilateral de planificare turistică naţională va include planuri regionale şi ale zonei de dezvoltare precum şi standarde de dezvoltare, proiect arhitectural, de peisagistică şi inginerie a infrastructurii, indicaţii pentru facilităţile turistice şi eventual unele studii speciale, în funcţie de condiţiile de referinţă pentru proiect. Avantajul combinării diverselor niveluri de planificare într-un singur proiect îl reprezintă păstrarea consistenţei abordării planificării şi integrarea recomandărilor.

55

PARTEA a II a: PARTICULARITĂŢI ALE

AMENAJĂRII PE TIPURI DE AREALE TURISTICE

În această parte vor fi prezentate, pe parcursul a cinci capitole, următoarele elemente:

- principalii actori ai amenajării; - componentele principale ale unei documentaţii de proiect; - exemple de programe şi proiecte derulate în România în

domeniul turistic; - elementele principale ale ofertei turistice, ca suport material al

serviciilor oferite; - caracterizarea dezvoltării zonelor turistice clasificate în funcţie de

structura geografică a spaţiului – montane şi litorale; - caracterizarea dezvoltării zonelor turistice clasificate în funcţie de

forma de organizare – urbane, periurbane şi rurale; - caracterizarea dezvoltării zonelor turistice clasificate în funcţie de

atracţia principală – balneare, arii protejate, tabere şcolare.

56

CAP.V. ELEMENTELE PRINCIPALE ALE PLANURILOR PROIECTELOR

5.1. Schema proiectelor Proiectele de amenajare sunt complexe şi costisitoare; cel mai adesea, ele nu pot fi

realizate de un singur promotor. Unele proiecte şi programe pot fi iniţiate de către autorităţile centrale şi locale – deşi în acest caz se presupune că finanţarea este asigurată, proiectele majore pot stagna mulţi ani ca urmare a redefinirii priorităţilor de către o nouă administraţie, sau pur şi simplu din lipsa fondurilor.

Un exemplu în acest sens îl constituie Catedrala Sagrada Familia – deşi Barcelona este un puternic centru financiar, industrial şi turistic, fondurile pentru terminarea acestui simbol al oraşului sunt insuficiente – au existat şi probleme tehnice, însă problema se menţine de 100 de ani.

În aceste condiţii, o soluţie atractivă o constituie apelarea la fonduri de tip

nerambursabil, oferite de organizaţii internaţionale. Care sunt însă domeniile spre care se îndreaptă finanţările de tip nerambursabil, sau creditările în condiţii avantajoase?

În mod tradiţional, sectoarele spre care se îndreaptă finanţările nerambursabile sunt cele care se ocupă de categoriile defavorizate: persoanele cu venituri scăzute, bolnavii, copii orfani, şomerii, diferite etnii, bătrânii, femeile. Ca urmare, sănătatea, asistenţa socială, învăţământul primesc fonduri pentru derularea unor programe specifice.

Un alt domeniu spre care se îndreaptă fondurile nerambursabile, şi, în special, creditările în condiţii avantajoase, îl reprezintă cel al sectoarelor economice care sunt considerate cu potenţial, cum ar fi turismul, agricultura, mica industrie, în special prin dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Această direcţie este strâns legată de cea anterioară, de vreme ce creează noi locuri de muncă, cu efecte sociale evidente.

În sfârşit, un alt domeniu general îl reprezintă cel al ridicării calităţii vieţii: protejarea mediului ambiant, infrastructura, informaţiile. Ele se pot îndrepta cu prioritate spre anumite zone mai puţin dezvoltate.

Pentru România, în afara acestor domenii generale (care primesc finanţări nerambursabile în majoritatea ţărilor) există şi unele specifice: sprijinirea privatizării, democratizarea instituţiilor statului şi integrarea în structurile europene. O problemă specială o reprezintă gradul diferit de dezvoltare a unor regiuni; în cadrul restructurării economice unele zone au fost considerate defavorizate şi, ca urmare, către ele au fost direcţionate programe specifice.

Proiectul este o investiţie de resurse pe o perioadă determinată, având ca scop realizarea unui obiectiv sau a unui set de obiective precise.

Elementele caracteristice ale unui proiect sunt: • are un început şi un sfârşit bine definit; • implică o varietate de activităţi, evenimente şi sarcini; • utilizează o varietate de resurse; • are un grad mai mic sau mai mare de autonomie faţă de activităţile zilnice

ale organizaţiei; • are ca scop o schimbare percepută ca durabilă de iniţiatorii săi.

57

Schema proiectului dă atât o imagine clară a componentelor proiectului, cât şi baza pentru constituirea unui sistem de monitorizare. Cea mai importantă dintre sarcini o reprezintă scrierea propunerii de finanţare, care cuprinde în general, următoarele elemente principale (vezi anexa A):

• scop; • justificarea problemei; • obiective; • activităţi; • buget.

Scopul proiectului

Scopul unui proiect reprezintă, de regulă, rezolvarea problemei sau stadiul în care dorim să ajungă problema în urma derulării proiectului. Operaţionalizarea unui sistem este baza de plecare în stabilirea scopului. Recomandări:

• enunţul trebuie să fie scurt şi concis; • în general, nu trebuie să apară necesitatea de a folosi conjuncţia “şi” pentru

a despărţi 2 propoziţii; dacă se întâmplă acest lucru, s-ar putea să fie vorba de 2 scopuri;

• de asemenea, folosirea cuvântului “prin” atrage după el explicaţii cu privire la modul în care va fi atins scopul proiectului; nu este cazul a se face acest lucru în această secţiune

Justificarea problemei

Presupune în primul rând identificarea necesitaţilor şi constrângerilor percepute în regiunea căreia se adresează proiectul. Recomandări:

¨ Acesta este capitolul unde se descrie mediul proiectului: ambianţa fizică, instituţională, economică, politică sau social culturală, regională sau zonală care a determinat alegerea obiectivelor pe baza unei analize serioase şi concrete.

¨ Investigaţi bine situaţia din zona în care se va derula proiectul. ¨ Culegeţi date statistice complete, analizaţi-le şi folosiţi-le pentru a

demonstra şi susţine cel mai bine motivul alegerii proiectului. ¨ Folosiţi cifre corecte, reale. ¨ După ce aţi luat cunoştinţă de situaţia din zonă, de datele colectate de la

foruri competente, descrieţi problemele din zonă. Notaţi şi ierarhizaţi toate necesităţile şi constrângerile, identificate de dumneavoastră în prealabil, în zona de competenţă a proiectului.

¨ Daţi explicaţii asupra modului cum aţi identificat aceste necesitaţi şi constrângeri.

În cadrul acestui capitol trebuie să fie argumentate următoarele aspecte: • problema abordată în cadrul proiectului este una reală, iar amânarea

rezolvării ei are repercursiuni asupra unui grup semnificativ de cetăţeni; trebuie explicat într-un mod cât mai convingător ce ar urma să se întâmple dacă problema respectivă ar fi lăsată nerezolvată;

58

• atingerea scopului şi, implicit, rezolvarea problemei, va aduce o serie de avantaje comunităţii, societăţii sau anumitor grupuri sociale, avantaje pe care trebuie menţionate;

• organizaţia iniţiatoare este în măsură să abordeze problema respectivă şi să ducă proiectul la bun sfârşit; argumentele care susţin această afirmaţie.

Obiectivele proiectului

Un obiectiv este un rezultat scontat ce trebuie obţinut în efortul de atingere a scopului proiectului şi, implicit, a rezolvării problemei. Pe măsură ce organizaţia / instituţia atinge obiectivele proiectului, discrepanţa dintre stadiul actual şi scop se îngustează. Trebuie avută mare atenţie atunci când se enunţă obiectivele pentru a nu se confunda cu activităţile. Acestea din urmă descriu cum se îndeplinesc obiectivele. Obiectivele reprezintă un sfârşit, în timp ce metodele reprezintă un drum.

În vederea formulării corecte a obiectivelor se va răspunde cu precizie la următoarele întrebări: n Care sunt zonele cheie pe care dorim să le schimbăm prin acest proiect? n Care este segmentul de populaţie care va fi implicat schimbare? (atenţie, aici

trebuie să avem în vedere nu numai grupul-ţintă - care, de altfel, va fi stabilit cu precizie - ci şi categoriile de populaţie cu care acesta interacţionează major!)

n Care este direcţia schimbării pe care o dorim? (creştere sau îmbunătăţire, descreştere sau reducere)

n Care este gradul sau proporţia schimbării? n Care este termenul (sau intervalul de timp) prevăzut pentru atingerea gradului

de schimbare? Există câteva reguli simple care ajută la o bună definire a obiectivelor: n exprimarea trebuie să fie concisă, prin propoziţii afirmative simple n se vor evita cuvintele cu înţeles neclar, ambiguu sau interpretabil, de genul;

îmbunătăţire, perfecţionare, întărire, etc.; n se va reduce pe cât posibil numărul adjectivelor; n se va acorda atenţie verbelor, pentru că acestea definesc acţiuni (mai potrivite

pentru misiune), iar obiectivele sunt stări n în formularea obiectivului nu trebuie inclusă calea de atingere a acestuia n acolo unde este posibil, se menţionează grupul ţintă.

Obiectivele se pot clasifica în: n obiective cantitative şi calitative sau n obiective pe termen lung (largi) şi pe termen scurt (imediate)

Orice proiect bine făcut va avea un amestec de diferite tipuri de obiective, iar acestea vor trebui măsurate separat. Pentru a avea succes: n obiectivele generale ale proiectului Dvs. să fie similare cu obiectivele concrete

sau priorităţile enunţate de finanţator în Ghidul de finanţare n obiectivele imediate ale proiectului Dvs. să arate modul în care soluţia pe care o

propuneţi în cadrul proiectului va contribui la realizarea scopului. O metodă de a verifica dacă ceea ce se enunţă este un obiectiv sau nu, este

folosirea iniţialelor unor cuvinte care reprezintă caracteristicile pe care trebuie să le

59

întrunească obiectivele, iniţiale care, compun cuvântul englezesc SMART: S – specific, M – măsurabil, A – abordabil, R – realist, T – încadrare în timp.

Tabelul nr.5.1.: Exemple de enunţuri generale pentru scopul şi obiectivele

amenajărilor turistice Obiective la nivel guvernamental în domeniul turismului:

• Finalizarea procesului de privatizare • Armonizarea cu legislaţia UE • Reglementarea cuprinzătoare a principiilor de dezvoltare a turismului, ca domeniu

prioritar al economiei naţionale • Dezvoltarea şi modernizarea bazei turistice • Dezvoltarea turismului rural • Mediul legislativ simplu şi eficient • Mediu financiar fiscal, stimulativ şi stabil • Promovarea potenţialului turistic • Dezvoltarea învăţământului şi cercetării în turism • Dezvoltarea relaţiilor cu organizaţiile internaţionale din turism

Obiective la nivel guvernamental în domeniul amenajării teritoriului: • Dezvoltarea echilibrată şi durabilă a teritoriului naţional în perspectiva racordării

treptate în spaţiul european • Utilizarea raţională a teritoriului şi ameliorarea calităţii vieţii • Limitarea riscului seismic al construcţiilor • Ameliorarea condiţiilor de trai şi construcţia de locuinţe

Scop: Amenajarea turistică a zonei Râmetea - Depresiunea Trascăului Obiective: Pe termen mediu şi lung:

• Protecţia şi reabilitarea zonei de interes turistic • Modernizarea infrastructurii fizice • Sprijinirea şi susţinerea iniţiativei private în crearea şi dezvoltarea de

unităţi turistice, cu oferte turistice şi servicii la standardele europene • Atragerea unui număr sporit de turişti • Ridicarea calităţii managementului turistic • Sprijinirea agroturismului prin susţinerea proiectelor în acest domeniu

Pe termen scurt: • Creşterea numărului de turişti în zona Depresiunii Trăscăului cu 50% în primul

an şi cu 90-100% în următorii doi (obiectiv cuantificat prin numărul de prezenţe / reveniri ale unui turist)

• Creşterea gradului de satisfacţie al clienţilor/turiştilor (obiectiv cuantificat prin realizarea de chestionare)

• Creşterea veniturilor din activităţile de turism cu 40% în primele 18 luni Scop / obiective:

• Estetizarea bazei de agrement destinate recreerii, petrecerii timpului liber şi odihnei

• Înfrumuseţarea spaţiului urban şi îmbunătăţirea condiţiilor de cazare • Creşterea calităţii vieţii

Scop:

60

Readucerea bisericii X în circuitul turistic internaţional Obiective:

• Redarea aspectului medieval/ rustic • Creşterea numărului de vizitatori cu 30% în următorul an

Scop: A valorifica potenţialul turistic al zonei Nordul Moldovei şi Bucovina Obiective:

• Creşterea gradului de notorietate a ofertei pe piaţa turistică internaţională • Crearea unor circuite turistice standarde sau personalizate, mediatizarea lor

internaţională; crearea unei campanii de promovare şi de imagine a regiunii on-Internet

• Crearea unei reţele de spaţii de cazare şi masă, în fiecare din localităţile în care există obiectivele de interes turistic

• Crearea unei infrastructuri electronice pentru: furnizarea de ghiduri turistice a zonei, preluarea comenzilor şi realizarea rezervărilor, furnizarea de servicii after-marketing

Scop: Valorificarea potenţialului turistic al zonei de agrement Ciric Obiective:

• Ecologizarea zonei prin adunarea deşeurilor existente şi prin/montarea de tomberoane ecologice

• Promovarea zonei de agrement Ciric ca destinaţie pentru petrecerea timpului liber şi a vacanţelor

Scop Realizarea unei alternative pentru petrecerea timpului liber care să întrunească condiţiile unui loc de agrement; Obiective:

• oferirea unei game diversificate de servicii, astfel încât să se asigure satisfacerea tuturor clienţilor

• promovarea şi revigorarea turismului în regiune, într-o perioadă de maxim 2 ani de la implementarea proiectului, fapt cu efect benefic asupra creşterii numărului de turişti în regiune şi implicit asupra dezvoltării ulterioare a comunităţii locale

Scop Revigorarea produsului turistic al S.C."Pietroasa"S.A. în regiunea Muntenia, în vederea dezvoltării activităţii turistice şi promovării potenţialului acestuia în rândul consumatorilor de servicii turistice Obiective generale:

• promovarea şi revigorarea turismului tradiţional în regiunea Muntenia şi în judeţul Buzău în special, într-o perioadă de maxim 2 ani de la implementarea proiectului, fapt cu efect benefic asupra creşterii numărului de turişti în regiune şi implicit asupra dezvoltării ulterioare a comunităţii locale

• extinderea produsului turistic al S.C."Pietroasa"S.A. şi obţinerea de venituri sigure

• prin asigurarea unui sistem integrat de servicii turistice (turism tradiţional, oferta de programe turistice, turism şi agrement), după finalizarea activităţilor prevăzute în proiect.

• realizarea unei alternative pentru petrecerea timpului liber care să

61

întrunească condiţiile unui loc de agrement Acestea sunt enunţurile generale ale obiectivelor; uneori distanţa între obiective şi

activităţi este greu perceptibilă, în special pentru proiectele care vizează dotarea cu echipamente turistice.

Pe lângă enunţul general al obiectivului, trebuie obligatoriu precizaţi indicatorii corespondenţi şi termenul la care urmează a fi verificată îndeplinirea obiectivului. Rezultatele aşteptate

Reprezintă finalitatea proiectului, justificarea existenţei sale. De obicei ele sunt cantitative şi calitative. Trebuie să fie măsurabile, vizibile şi specifice, reprezentând, de fapt, atingerea obiectivelor propuse. Pentru a se asigura buna funcţionare a proiectului este bine ca fiecărui obiectiv stabilit iniţial (şi, eventual, adaptat pe parcurs) să-i coincidă un rezultat, pentru validare.

Activităţile

Secţiunea din proiect referitoare la activităţi cuprinde descrierea detaliată a ceea ce organizaţia / instituţia urmează să întreprindă pentru atingerea obiectivelor. Activitatea este un mijloc de a atinge un obiectiv (vezi tabelele nr.5.2. şi 5.3.). Trebuie reţinut faptul că, pentru atingerea unui obiectiv, este necesară punerea în practică a mai multor metode. Acest capitol trebuie să cuprindă:

• enunţarea fiecărei activităţi în parte; • specificarea responsabilului activităţii respective; • specificarea resurselor de care este nevoie (personal, echipament, timp) • descrierea secvenţelor în timp şi modul cum se interferează activităţile.

Tabelul nr. 5.2.: Exemple de activităţi derulate la nivel guvernamental în domeniul

amenajării teritoriului 1.1. Elaborarea conceptului de amenajarea teritoriului în concordanţă cu principiile dezvoltării spaţiale europene, care să fundamenteze politicile de dezvoltare regională.

*Iniţierea, elaborarea şi avizarea de studii, reglementări / activităţi specifice domeniului amenajarea teritoriului şi urbanism, cuprinse în „Programul privind elaborarea reglementărilor tehnice /activităţilor specifice MTCT".

1.2. Elaborarea studiilor de dezvoltare regională în zonele transfrontaliere România-Bulgaria, România-Moldova şi participarea la proiectele din cadrul programului INTERREG III B.

* România-Bulgaria: Continuarea Programului de studii privind amplasarea complexului funcţional "Pod peste Dunăre, la Calafat-Vidin" *În cadrul iniţiativei comunitare INTERREG III B: elaborarea de către INCDUAT – URBANPROIECT a documentaţiilor corespunzătoare celor 4 proiecte INTEREG III B –CADSES,vizând dezvoltarea spaţială

1.3. Elaborarea planurilor de amenajarea teritoriului, regiunilor, care sa fundamenteze Planurile de Dezvoltare Regionala.

*Finalizarea şi avizarea Planului de Amenajare a Teritoriului Zonal Regional - Regiunea I NE

2.1. Asigurarea cadrului legal şi tehnic de dezvoltare prin definitivarea elaborării

62

Planurilor de Urbanism General pentru localităţile urbane şi rurale. * Continuarea elaborării şi finalizării studiilor de reglementare juridică şi tehnică specifice domeniului. Continuarea elaborării şi finalizării PUG –urilor şi RLU aferente, de către consiliile judeţene, pentru toate localităţile din ţară care nu au documentaţii în conf. cu HG.525/1996. * Reactualizarea PUG -urilor şi RLU aferente, de către consiliile judeţene, pentru toate localităţile din ţară care au documentaţii vechi, în neconcordanţă cu planurile de dezvoltare guvernamentale precum şi cu planurile de dezvoltare pentru infrastructură din fonduri externe.

2.2. Identificarea drepturilor de proprietate a bunurilor imobile şi înscrierea acestora în cartea funciară:

* Continuarea realizării cadastrului de specialitate imobiliar-edilitar şi de constituire a băncilor de date urbane în 132 localităţi.

2.3. Punerea în aplicare a noilor reglementări în materie (Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996 şi Ordinul ministrului justiţiei nr.2371/C/1997 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară a judecătoriilor:

* armonizarea metodologiilor cadastrale de specialitate imobiliar - edilitar şi al căilor de transport pentru integrarea acestora în cadastrul general; * proiect de asistenţa tehnică nerambursabilă pentru realizarea în comun a lucrărilor de cadastru imobiliar- edilitar în două municipii din România.

2.4. Elaborarea şi aprobarea de urgenţă, pentru fiecare localitate a documentaţiei de urbanism cuprinzând perspectiva de dezvoltare urbană pe termen mediu şi lung.

* Continuarea acţiunii de elaborare a PUG-urilor pentru toate localităţile 2.5. Introducerea taxelor penalizatoare pentru nerealizarea de construcţii pe terenurile intravilane

* Iniţierea de acte normative în vederea întăririi disciplinei în urbanism. 2.6. Acordarea de facilităţi în vederea atragerii investitorilor interesaţi de îmbunătăţirea şi extinderea sistemelor economice de încălzire a locuinţelor

* Contractarea, proiectarea şi execuţia lucrărilor de reabilitare termică la blocuri cu destinaţie de locuinţe sociale – 12 amplasamente.

3.1. Dezvoltarea şi armonizarea cadrului legislativ şi normativ tehnic în domeniu, cu normele internaţionale:

* reglementări juridice privind facilitarea intervenţiei şi asigurarea la riscul seismic; * reglementări tehnice privind intervenţia postseismică; * reglementări tehnice privind proiectarea antiseismică a construcţiilor.

4.1. Iniţierea reglementărilor în vederea constituirii fondurilor pentru amenajarea zonelor de locuinţe de necesitate. 4.2. Cooperarea cu ministerele de resort pentru construirea de clădiri integrate cu dotări sociale şi culturale, precum: grădiniţe, şcoli, dispensare, policlinici, biblioteci etc. 4.3. Construirea a 459 săli de sport pe lângă institutele de învăţământ de toate gradele, la oraşe şi sate:

* Continuarea Programului privind construirea a 459 săli de sport 5.1. Proiecte de extindere şi modernizare pentru: reţelele de alimentare cu apă, canalizare, surse energetice noi şi tradiţionale etc.

* Continuarea lucrărilor de alimentare cu apă a satelor (cf. HG 577/1997) până

63

la finalizarea obiectivelor prevăzute în program, corelat cu asigurarea finanţării * Continuarea lucrărilor de alimentare cu apă a satelor (cf. HG nr.687/1997) în 250 localităţi rurale. * Continuarea Programului de conservare a energiei termice în 5 oraşe (Buzău, Ploieşti, Paşcani, Olteniţa şi Făgăraşi).

5.2. Modernizarea drumurilor de interes local, integrarea acestora în reţeaua de infrastructură naţională

* Continuarea Programului de pietruire a drumurilor comunale

Tabelul nr. 5.3.: Exemple de activităţi derulate la nivel guvernamental în domeniul turismului

4.1. Punerea parţială în funcţiune a complexului de divertisment „Dracula Park”. * Proiectul este derulat de S.C.”Dracula Park”S.A. La cerere, specialiştii din minister vor acorda consultanţă de specialitate pentru obţinerea de avize, aprobări, etc.

4.2. Amenajarea, dezvoltarea şi modernizarea reţelei de drumuri turistice şi a parcărilor în zonele turistice montane şi Nordul Moldovei – zona mânăstirilor.

* Propunerea de proiecte cu implicarea sectorului privat şi a autorităţilor publice locale

4.3. Realizarea programului naţional de dezvoltare turistică „SUPERSKI ÎN CARPAŢI”. * Aprobarea proiectului de lege pentru acest program şi urmărirea promovării proiectelor parţiale conform prevederilor proiectului de lege şi a proiectului studiului privind valorificarea patrimoniul natural pentru dezvoltarea turismului de schi.

4.4. Susţinerea proiectelor de modernizare a staţiunilor de litoral 4.5. Elaborarea studiului de fezabilitate şi implementarea fazei pilot a standardului „BLUE FLAG” pentru trei plaje turistice de pe litoral. 4.6. Realizarea infrastructurii turistice specifice pentru valorificarea potenţialului turistic speologic.

* Propunerea de proiecte cu implicarea sectorului privat, a autorităţilor publice locale şi a O.N.G. în domeniu.

4.7. Modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii de acces şi a celei de valorificare a izvoarelor de ape minerale din staţiunile balneoclimatice

* Propunerea de proiecte cu implicarea sectorului privat şi a autorităţilor publice locale

4.8. Realizarea reţelei naţionale de centre de informare şi promovare turistică. * Extinderea reţelelor de panouri stradale tip “city-light”.

Activităţile sunt exprimate ca procese. Ele sunt acţiunile necesare pentru a transforma resursele date în rezultate planificate într-o perioadă de timp specificată. Caracteristicile activităţilor:

¨ toate activităţile esenţiale pentru producerea rezultatelor anticipate sunt incluse;

¨ toate activităţile contribuie direct la obţinerea rezultatelor; ¨ sunt incluse doar activităţile care decurg prin proiect; ¨ activităţile sunt descrise în termeni de acţiune; ¨ timpul estimat pentru fiecare activitate este realist;

64

¨ activităţile sunt potrivite situaţiei. Structura de descriere a activităţilor unui proiect: n indicatorii de îndeplinire: sunt reprezentaţi de rezultatele obţinute în urma

efectuării activităţii respective n descrierea activităţii în general şi a subactivităţilor dacă este cazul: este

descrierea detaliată a ceea ce se face; o activitate se poate realiza şi prin mai multe subactivităţi

n responsabilii din partea echipei de implementare: sunt persoanele desemnate, din cadrul echipei de proiect, care vor răspunde de o anumită activitate

n evenimente de referinţă: este punctul de reper în desfăşurarea activităţii, la care se raportează celelalte activităţi.

n resurse alocate: sunt acele mijloace care se pot destina pentru realizarea proiectului

n asigurarea calităţii: specificaţi ce măsuri luaţi pentru a se asigura calitatea activităţii respective.

n riscuri semnificative n planuri de rezervă pentru contracararea riscurilor

Exemplu: Activitatea 1: Amenajarea spaţiilor specifice derulării activităţii turistice n Indicatori de îndeplinire: spaţiile sunt pregătite pentru începerea activităţilor,

conform specificaţiilor din Anexa X. n Descriere: această activitate constă în acţiunile de închiriere, amenajare şi

igienizare a spaţiului, de achiziţie şi de dotare cu echipamente, conform Anexei X. Acţiunile de amenajare şi igienizare vor fi subcontractate unui antreprenor, închirierea spaţiului şi achiziţia echipamentelor necesare funcţionării va fi efectuată de către echipa managerială.

n Activitatea 1 include 9 subactivităţi paralele: ¨ 1-1 Licitaţie pentru subcontractarea unui antreprenor ¨ 1-2 Amenajarea şi igienizarea sediului (reparaţii, adaptări de instalaţii

electrice, sanitare, zugrăviri, tencuieli, vopsitorie, amenajare podele) ¨ 1-3 Recepţionarea lucrărilor de amenajare ¨ 1-4 Definitivarea listei echipamentelor prin detalierea şi completarea

listei ¨ 1-5 Lansarea cererilor de ofertă pentru achiziţia echipamentului ¨ 1-6 Evaluarea şi selectarea ofertelor ¨ 1-7 Achiziţionarea echipamentelor şi elementelor de ambient, conform

procedurilor. ¨ 1-8 Instalarea echipamentului şi elementelor de ambient. ¨ 1-9 Controlul şi evidenţa configuraţiei logistice

n Responsabili din partea echipei de management a proiectului sunt managerul de proiect, asistentul manager şi responsabilul pentru logistică.

n Evenimentele de referinţă sunt (vezi diagrama Gantt - Anexa Y): ¨ definitivarea închirierii licitaţiei ¨ recepţia lucrărilor de amenajare şi igienizare ¨ instalarea mobilierului, echipamentului şi a elementelor de ambient.

65

n În privinţa asigurării calităţii, criteriile pentru evaluarea calităţii, măsurile de prevenire a defectelor, acţiunile necesare detectării şi corectării acestora, demonstrarea respectării criteriilor de calitate şi a procedurilor de revizie vor fi detaliate într-un studiu ce va fi elaborat de Contractor, aprobat de Partener şi inclus în Raportul de Iniţiere.

n Riscurile semnificative sunt: ¨ întârzierea sau întreruperea lucrărilor de amenajare datorită unor cauze

subiective ¨ absenţa unor oferte adecvate cerinţelor în termenii fixaţi din cauze de

forţă majoră n Planuri de rezervă pentru contracararea riscurilor:

¨ pregătirea mai multor echipe de muncitori ¨ cercetarea pieţei pentru achiziţii şi în alte localităţi

Aceasta structură este foarte completă şi asigură clarificarea aspectelor cheie ale derulării proiectului. Puteţi opta şi pentru o structură mai simplă, dar din care să nu lipsească datele esenţiale, ce definesc cel mai bine activitatea respectivă.

Bugetul proiectului

În sens mai larg, bugetul de proiect poate fi privit ca o planificare a proiectului din punct de vedere financiar. Pregătirea unui buget detaliat şi realist permite o imagine mai clară a resurselor necesare atingerii obiectivelor proiectului. Astfel, bugetul atribuie valoare financiară activităţilor proiectului, planificarea generală a proiectului “mergând mână în mână” cu cea generală. De asemenea, reprezintă şi un important instrument de control al resurselor financiare ale proiectului, orice abatere trebuind luată în considerare.

Tipuri de buget: a) buget pe categorii de cheltuieli – grupează veniturile şi cheltuielile pe categorii. Exemplu: personal; transport; echipament; instruiri; publicaţii; cheltuieli indirecte. b) buget pe categorii de cheltuieli şi pe activităţi – grupează cheltuielile pe categorii şi pe activităţi, în cadrul aceluiaşi proiect (vezi tabelul nr. 5.4.). Este tipul de buget cu care se operează atunci când se elaborează bugetul proiectului. Utilizându-l, ne putem asigura de faptul că nu scăpăm din vedere nici o activitate şi nici o cheltuială.

Tabelul nr. 5.4.: Buget pe categorii de cheltuieli Cheltuieli Buget net Activitatea A Activitatea B 100% 70% 30% De personal: 10.000 7.000 3.000

- Salarii 5.000 3.500 1.500 - Deplasări 5.000 3.500 1.500

Consumabile 1.000 700 300 Echipament 3.000 2.100 900 TOTAL 14.000 9.800 4.200

66

c) buget pe surse de finanţare – grupează cheltuielile pe categorii şi pe surse de finanţare care participă cu fonduri (vezi tabelul nr. 5.5.).

Tabelul nr. 5.5.: Buget pe surse de finanţare

Cheltuieli Buget net Finanţator A Finanţator B 100% 70% 30% De personal: 10.000 7.000 3.000

- Salarii 5.000 3.500 1.500 - Deplasări 5.000 3.500 1.500

Consumabile 1.000 700 300 Echipament 3.000 2.100 900 TOTAL 14.000 9.800 4.200

Acest tip de buget reprezintă, de obicei, forma sub care bugetul i se prezintă finanţatorului căruia i se solicită fonduri, având în vedere faptul că orice finanţator doreşte să ştie cine mai susţine din punct de vedere financiar proiectul respectiv şi în ce măsură. Dacă se doreşte o detaliere privind modul în care s-a ajuns să se prevadă sumele aferente fiecărui tip de cheltuială, se poate ataşa şi bugetul pe activităţi. În afara acestor elemente principale ale cererii de finanţare, sunt şi elementele de identificare ale proiectului şi ale iniţiatorului său: Titlul proiectului Se completează denumirea proiectului, stabilită în prealabil. Titlul trebuie să reflecte obiectivul general al proiectului. Se preferă alegerea unui nume simplu, ale cărui iniţiale, dacă este posibil, să formeze un acronim logic. De obicei, titlul trebuie: să fie descriptiv; să scoată în evidenţă rezultatele proiectului şi nu metodele folosite; să fie clar, concis, şi uşor de ţinut minte; să nu conţină termeni tehnici sau elemente de jargon. Rezumatul proiectului Aproximativ 10 rânduri, incluzând informaţii despre scopul proiectului, grupurile ţintă şi activităţile principale.

¨ Rezumatul trebuie exprimat concis, fără a da detalii despre fiecare activitate.

¨ Conţine date informative, succinte, despre proiect, atingând obligatoriu punctele solicitate expres: scopul, obiectivele, grupurile ţintă şi principalele activităţi.

Durabilitate Se va face diferenţierea între următoarele aspecte ale continuităţii: (a) Din punct de vedere financiar (Cum vor fi finanţate activităţile după încetarea finanţării CE?)

¨ Identificaţi şi specificaţi care vor putea fi sursele de finanţare posibile după încheierea proiectului şi a finanţării.

67

(b) Din punct de vedere instituţional (Vor fi funcţionale structurile care susţin implementarea activităţilor la sfârşitul prezentului proiect? Va exista "proprietate locală" asupra rezultatelor proiectului?)

¨ Demonstraţi cum şi cât de funcţionale sunt structurile nou înfiinţate prin proiect. Arătaţi dacă există dreptul de proprietate asupra rezultatelor proiectului - nu uitaţi proprietatea intelectuală asupra unor rezultate.

Descrierea solicitantului n Când a fost înfiinţată organizaţia dumneavoastră şi când şi-a început

activitatea? ¨ Faceţi o scurtă, dar completă, prezentare a organizaţiei - CV - ul

organizaţiei: data înfiinţării, data începerii activităţii, misiunea, obiectivele, scopurile.

n Care sunt principalele activităţi ale organizaţiei dumneavoastră, în prezent? ¨ Prezentaţi activităţile principale şi actuale ale organizaţiei

dumneavoastră, încercând să scoateţi în evidenţă acele activităţi care conduc la producerea rezultatelor obiectivele concordante cu cele ale programului pentru care aplicaţi.

n Lista membrilor consiliului/comitetului de conducere al organizaţiei dumneavoastră.

n Capacitatea organizaţiei de a administra şi implementa proiecte. 5.2. Pregătirea unui plan de acţiune

Când se definesc obiectivele planificării şi amenajării turistice, trebuie să se pună şi să se discute întrebări fundamentale cum ar fi de ce şi mai ales pentru cine să planificăm şi să amenajăm. Două puncte de vedere se opun şi totodată se completează. Primul este cel al inginerilor şi al arhitecţilor care construiesc echipamentele turistice pentru a răspunde celor mai bune condiţii tehnice la dezvoltarea turismului. Cel de-al doilea este cel al economiştilor, sociologilor şi al geografilor care se ocupă cu amenajarea, care studiază modificările urmate de spaţiul în chestiune şi consecinţele economice, demografice, sociale, ecologice ale acestora.

Unele acţiuni sunt întreprinse în mod curent şi pentru acestea vor fi alocate finanţări periodice:

• restructurare industrială, diversificare şi creştere: studii şi acţiuni în privinţa turismului; infrastructura; construirea unor drumuri, căi ferate şi aeroporturi; încurajarea dezvoltării telecomunicaţiilor avansate; strângerea de fonduri din sectorul privat pentru infrastructură;

• fondul de terenuri şi proprietăţi: obţinerea de terenuri, amenajări, asigurarea serviciilor; construirea şi adaptarea proprietăţilor; construirea unor sedii, parcuri ştiinţifice, parcuri de afaceri;

• proiecte speciale: există adesea proiecte speciale, câteodată majore, acoperind, de exemplu, o întreagă zonă a regiunii şi implicând o mare varietate de acţiuni;

• îmbunătăţiri ale proprietăţilor;

68

• îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător: îmbunătăţirea imaginii mediului, în special de-a lungul rutelor de transport şi în centrele comerciale; stabilirea unor zone de îmbunătăţire; scheme de demolări şi amenajări; reducerea poluării;

• promovarea economiei de piaţă în regiune şi a investiţiilor interne: îmbunătăţirea imaginii unei zone pentru a încuraja migraţia internă şi pentru localnici; folosirea publicităţii pentru realizarea unei imagini pozitive a zonei; dezvoltarea bazelor de date, monitorizării;

• asistenţa pentru şomeri: încurajarea şi sprijinirea cercetării; încurajarea schemelor temporare şi a programelor îmbunătăţite de căutare a locurilor de muncă; încurajarea creării locurilor de muncă, a împărţirii sarcinilor, a patronatului; îmbunătăţirea calităţii informaţiei, de exemplu asupra drepturilor omului; sprijin pentru îmbunătăţirea sănătăţii, posibilităţilor de agrement şi a calităţii vieţii; analiza pregătirii şi calificarea; acordarea de asistenţă unor grupuri speciale, de ex. tineri, femei care se întorc la lucru, minorităţi etnice; elaborarea unor noi scheme de pregătire.

Pregătirea unei strategii

De cele mai multe ori se alege între a pregăti o strategie pe plan intern sau a implica consultanţă din afară. Caracteristicile principale ale ambelor sisteme sunt:

• pe plan intern: familiaritate cu subiectul; cunoştinţe despre situaţia politică locală; cost (timpul personalului); durată (un an sau mai mult pentru a finisa strategia); concluziile sunt văzute ca fiind mai puţin autorizate sau obiective

• consultanţă: puncte de vedere noi, independente; o evaluare critică este probabilă; concluziile sunt văzute ca fiind mai autorizate sau obiective; cost; durată. În multe cazuri sunt folosite cele mai bune opţiuni din cele două sisteme.

Consultanţii pun la dispoziţie cunoştinţele necesare şi pot prelua studii de scară mică, iar strategia este elaborată împreună şi redactată pe plan intern.

Principalele metode folosite în elaborarea strategiilor cuprind: • cercetarea de birou: pentru a revizui informaţiile existente; • vizite: la obiective, instituţii şi proiecte în curs de desfăşurare; • monitorizări: pentru a examina tendinţele pieţei muncii, punctele de vedere

şi tendinţele în privinţa afacerilor, sau o anumită problemă sau oportunitate locală;

• consultanţă: pentru a asigura o strategie eficientă şi acceptabilă, oricât de controversată ar fi aceasta.

Părţile interesate în amenajarea turistică

Fixarea obiectivelor este un proces complex care antrenează un mare număr de actori, instituţii, profesionişti ai turismului şi ai planificării, utilizatori.

Organizarea pe reţele: pentru proiectele care necesită implicarea mai multor parteneri, în vederea îmbunătăţirii comunicării apare utilă folosirea reţelei. Este vorba de un concept modern, dezvoltat în cadrul organizaţiilor cu un număr mare de oameni, localizaţi în spaţii geografice diferite şi organizaţi în diferite structuri ierarhice. O reţea pune în relaţie oameni cu propuneri şi preocupări comune şi/sau conexe, prin

69

intermediul mijloacelor moderne de comunicare. Reţelele permit membrilor săi să apeleze la experienţa, imaginaţia şi practicile cele mai bune dintr-un anumit domeniu; este o bază de cunoştinţe, experienţe şi de punere în valoare a resurselor umane. Un consiliu judeţean, de exemplu, ar putea deschide mai multe reţele, pentru fiecare din domeniile sale de interes: dezvoltare regională, încurajarea sectorului privat, dezvoltarea resurselor umane şi solidaritatea socială, ecologie, intrând astfel în legătură cu posibili parteneri interesaţi de aceste probleme: primării, fundaţii, întreprinzători etc.

Structura organizatorică a unei reţele include: • conducătorul reţelei – care are rolul de moderator, de iniţiator al diferitelor

acţiuni; în cazul realizării unei propuneri de proiect, acestuia îi revine, cel mai adesea, rolul de coordonator al proiectului;

• consiliul reţelei – format din persoanele desemnate de fiecare organizaţie implicată să se ocupe de problema dată; de cele mai multe ori, aceştia fac parte din managementul de vârf sau de mijloc al organizaţiilor; în cadrul proiectului, ei vor fi reprezentanţii oficiali ai organizaţiei partenere;

• membrii reţelei – din care vor fi recrutaţi, eventual, şi membrii echipei proiectului; aceştia pot avea diferite abilităţi şi competenţe, rolul lor fiind, cel mai adesea, pur tehnic;

• secretarul reţelei – care are un rol extrem de important în buna informare a tuturor membrilor reţelei şi în stabilirea contactelor cu instituţii externe.

Funcţionarea reţelei trebuie să se bazeze pe o relaţie de tip „câştig/câştig” pentru fiecare parte implicată; fiecare organizaţie trebuie să fie conştientă că, în schimbul aportului său, va câştiga din acest parteneriat. Organizaţiile implicate vor pune la dispoziţia consorţiului atuurile care le deţin şi care contribuie la succesul proiectelor:

• instituţiile statului: credibilitatea şi posibilităţile de finanţare; • ONG-urile: personal motivat şi iniţiativă; • întreprinzătorii particulari: logistică şi relaţii bancare; • instituţiile de învăţământ: personal calificat, consultanţă.

Motive ale implicării - parteneri diferiţi au motive diferite pentru a intra într-un parteneriat:

• guvernul naţional: pentru a încuraja un sector privat să ia conducerea în probleme de dezvoltare; pentru a mări gradul de răspândire şi cadrul dezvoltării sociale şi fizice;

• guvernul regional şi cel local: pentru a îmbunătăţi economia locală; pentru a aduce servicii comunităţii; pentru a obţine resurse şi asistenţă pentru schemele de dezvoltare; pentru a dezvolta relaţii cu alte sectoare, agenţii şi organizaţii;

• organizaţii non-guvernamentale quasi-autonome: pentru a mări viteza in cadrul proiectelor de dezvoltare; pentru a schemele locale;

• voluntarii şi sectoarele comunitare: pentru a obţine beneficii specifice; pentru a atrage resurse financiare pentru proiecte sociale;

• sectorul privat: pentru a realiza profituri; pentru a lucra cu organizaţii cu ”risc calculat” ca autorităţile atrage fonduri din sectorul privat în proiecte publice; pentru a acţiona drept catalizator pentru locale; pentru a obţine acces la burse şi subvenţii guvernamentale.

70

Factori cheie în crearea şi menţinerea reţelelor: ∗ crearea reţelelor: selectarea membrilor, recunoaşterea calităţilor şi

resurselor specifice fiecărui membru, alcătuire, stabilirea scopurilor, stabilirea unui plan de acţiune clar, stabilirea regulilor reţelei.

∗ menţinerea reţelelor: recunoaşterea rolurilor de conducere, identificarea elementelor ajutătoare, întreţinerea reţelei, monitorizarea progresului, schimbarea reţelei, dizolvarea reţelei, alcătuirea unei organizaţii formale.

Implicarea activă a tuturor partenerilor, relaţiile pe termen lung şi încrederea între aceştia sunt factori motivatori care pot contribui la succesul proiectelor comune. Hotărâtoare rămâne însă capacitatea şefului reţelei de a facilita dezbaterea de idei, de a stopa conflictele personale şi de a menţine „vie” reţeaua. Nu în ultimul rând trebuie asigurată logistica minimă necesară – mijloacele de comunicare rapidă, în primul rând accesul la Internet. Succesul unei reţele poate fi măsurat prin rezultatele concrete pe care le obţine: strategii, programe, proiecte, iniţiative legislative. Atitudini în ceea ce priveşte strategia

Cei care elaborează strategia se vor confrunta cu atitudini pozitive şi negative privitoare la ideea alcătuirii unei strategii, în timp ce alte persoane se vor simţi ameninţate.

Se vor lua în considerare următoarele elemente referitoare la punctele de vedere ale elementelor de decizie locale:

• există sprijin şi cerere pentru strategie? • există tendinţe de a se lua în calcul concluziile sale? • există intenţia de a se pune în practică recomandările sale? • procesul pregătirii strategiei este văzut pozitiv? • există dorinţa de ase revizui în mod critic activităţile curente? • ideile noi şi abordările inovatoare vor fi primite bine? • există dorinţa de a schimba roluri, structuri şi practici? • procesul de pregătire şi învăţare este luat în serios?

Atitudinile pozitive vor face procesul de elaborare şi implementare a unei strategii mai uşor de pus în practică. încercaţi să încurajaţi schimbarea atitudinilor negative prin consultaţii şi discuţii. 5.3. Programe şi proiecte derulate în România în domeniul turistic Măsura 3.4 "Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice care să genereze activităţi multiple şi venituri alternative" din Programul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală finanţat din fonduri SAPARD Motivaţie - Dezvoltarea durabilă se bazează pe introducerea unor sisteme economice integrate noi ce trebuie să se implementeze în zonele rurale. - Dezvoltarea economică şi socială se bazează şi pe crearea unor activităţi de producţie şi servicii alternative secundare (altele decât activitatea principală) care vor contribui la: - Diversificarea activităţilor economice va determina pluriactivitate, noi locuri de muncă, venituri suplimentare non agricole şi o mai mare implicare a tinerilor şi femeilor.

71

- Potenţialul turistic deosebit, datorat condiţiilor variate de clima şi relief, poate permite crearea de noi locuri de muncă şi deci venituri suplimentare - Valorificarea potenţialului piscicol al României prin dezvoltarea acvaculturii. - Valorificarea şi dezvoltarea meşteşugurilor tradiţionale (artizanatului). Obiective (1) Obiective generale - Sprijinirea creării şi/sau menţinerii de locuri de muncă şi generării de venituri alternative prin diversificarea activităţilor rurale legate de agricultură şi silvicultură prin turism rural, alte tipuri de activităţi turistice în spaţiul rural, meşteşuguri tradiţionale. (2) Obiective specifice - Diversificarea activităţilor agricole şi forestiere şi a celor strâns legate de agricultură, care să asigure activităţi multiple. (3) Obiective operaţionale - Susţinerea activităţilor specifice turismului rural, silvoturismului şi a ecoturismului. - Menţinerea şi dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti tradiţionale (artizanale). - Creşterea veniturilor alternative şi a oportunităţilor de angajare pentru tinerii şi femeile din mediul rural; - Dezvoltarea acvaculturii. - Susţinerea proiectelor iniţiate de tineri şi de femei pentru toate activităţile menţionate mai sus. Câmpul de acţiune a măsurii Turism rural: sprijin acordat pentru turism în spaţiul rural privind: - Construirea şi modernizarea de pensiuni-turistice rurale; - Creşterea investiţiilor şi a dezvoltării serviciilor în domeniul agrementului în aer liber (zone de campare, baze sportive şi de recreere, echitaţie, ciclism montan etc.). Alte tipuri de activităţi de turism în spaţiul rural: sprijinul financiar va fi acordat pentru: - turism montan, turism pentru pescuit, turism ecvestru, cicloturism, - crearea de ferme pentru creşterea vânatului în semilibertate în vederea repopulării, pentru parcuri de vânătoare şi alte forme de activitate din domeniu, cu respectarea legislaţiei privind protecţia mediului şi a normelor de igienă privind mediul de viaţă al populaţiei: Activităţi meşteşugăreşti: revitalizarea meşteşugurilor, crearea sau extinderea unor unităţi meşteşugăreşti, cum ar fi; ateliere de prelucrare lemn, de confecţionat obiecte artizanale, de confecţionat ceramica, de croitorie, broderie, tricotaje, de fierărie, de prelucrare a pieilor, papurii şi răchitei, instrumente muzicale; Acvacultură: sprijin pentru dezvoltarea şi modernizarea activităţilor de acvacultură: - Construcţia sau modernizarea de ferme piscicole; - Investiţii pentru crearea sau modernizarea fermelor piscicole, mecanizarea furajării, recoltării mecanizate, depozitarii, prelucrării şi marketingului la nivelul fermei piscicole; Criterii de eligibilitate: - Beneficiarii (persoane fizice şi/sau persoane responsabile pentru proiect din cadrul organizaţiilor) trebuie să dovedească pregătire profesională în raport cu proiectul pe care doresc să îl iniţieze, printr-un document eliberat de autorităţile competente care să certifice faptul că beneficiarul are cunoştinţe profesionale în domeniu: diplomă, certificat de formare, certificat de formare obţinut în cadrul Programului SAPARD, până la finalizarea proiectului, înaintea ultimei plăţi a ajutorului. - Pentru proiectele de turism rural şi alte tipuri de turism din spaţiul rural, meşteşuguri tradiţionale şi cercuri de maşini proiectul trebuie să aibă acces la infrastructura de bază (drumuri rurale, alimentare cu apa, electricitate). Criterii specifice:

72

Turism rural - Aviz de specialitate eliberat de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT) pentru modernizare sau construcţie, după caz; - Angajamentul pe propria răspundere a beneficiarului că va introduce obiectivul în circuitul turistic, în cadrul unei agenţii de turism licenţiate de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT).; - Prezentarea unei strategii de marketing pentru turism pentru proiectul pe care beneficiarul doreşte să-l promoveze, conform modelului prezentat în Ghidul Solicitantului. - Capacităţile de cazare prevăzute a fi respectate de către pensiunile turistice se vor încadra în criteriile de clasificare prevăzute în Anexa nr. 1.5. la Normele de clasificare a structurilor de primire turistice, respectiv vor avea minim 4 camere (8 locuri) şi până la 10 camere (30 locuri) pentru investiţii noi şi maxim 20 camere (60 de locuri) pentru modernizări; - Pentru investiţii noi şi pentru modernizări, nivelul de confort şi calitatea serviciilor prestate trebuie să fie echivalent cu minimum 3 flori; - Proiectele care au ca scop crearea de capacităţi noi trebuie să se încadreze în prevederile Planului General de Urbanism şi a Planului de Urbanism Zonal; - Pentru modernizarea pensiunilor turistice rurale este necesar certificatul de clasificare eliberat de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT) pentru pensiunea respectivă. Alte tipuri de activităţi de turism în spaţiul rural: turism montan, turism pentru pescuit, turism ecvestru, cicloturism - Aviz de specialitate eliberat de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT) pentru modernizarea/construcţia obiectivului, după caz, pentru structuri turistice de recepţie. - Angajamentul pe propria răspundere a beneficiarului că el/ea va introduce obiectivul în circuitul turistic, în cadrul unei agenţii de turism licenţiate de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT); - Prezentarea unei strategii de marketing pentru turism pentru proiectul pe care beneficiarul doreşte să-l promoveze, conform modelului prezentat în Ghidul Aplicantului. - Pentru investiţii noi şi modernizări, nivelul de confort şi calitatea serviciilor prestate trebuie să fie echivalente cu minimum 2 flori; - Pentru modernizarea obiectivului este necesară existenţa unui certificat de clasificare eliberat de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT); Pentru parcurile de vânătoare: - Beneficiarul trebuie să fie deţinătorul legal al terenului. Activităţi meşteşugăreşti - Proiectul trebuie să demonstreze valorificarea resurselor locale (in, cânepă, stuf, papura, lână, lemn etc.); Cheltuieli eligibile I. Generale - Toate investiţiile prevăzute la paragraful "Câmpul de acţiune al măsurii" - Pot fi cheltuieli eligibile: a) Construirea de noi clădiri şi instalaţii şi modernizarea celor existente; b) Utilaje şi echipamente noi, soft-uri pentru computer, inclusiv costurile de instalare şi montaj bazate pe contracte cu terţe părţi; c) Acea parte a costurilor reprezentând plata arhitecţilor, inginerilor şi consultanţilor, taxelor legale, a studiilor de fezabilitate, achiziţionarea de licenţe şi patente pentru pregătirea şi/sau implementarea proiectului, direct legate de măsura, care nu depăşesc 12 % din costul total

73

eligibil al proiectului, exceptând cazurile când nu sunt prevăzute construcţii când nu depăşesc 5%; d) Achiziţii de mijloace de transport noi, specializate, ca rezultat al identificării lor în studiul de fezabilitate/memoriu justificativ. Investiţiile în diversificare trebuie să respecte prevederile Art. 64, punctul 4 (b) al Acordului European care înfiinţează o asociere între Comunitatea Economica Europeana şi statele ei membre, pe de o parte, şi România, pe de alta parte. Numai cheltuielile plătite de către Agenţia SAPARD de la data acreditării Agenţiei pentru aceasta măsură, sau data (tele) specificate în aceasta privinţa, vor fi eligibile pentru sprijinul Comunitar. Pentru ca proiectul să fie eligibil pentru sprijinul Comunitar, toate serviciile, echipamente şi achiziţiile trebuie să fie originare din Comunitatea Europeana sau din Tarile menţionate la Art. 4, Secţiunea B din Acordul Multianual de Finanţare (MAFA), cu modificările şi completările ulterioare. II. Specifice Turism rural - Construcţia, modernizarea şi dotarea pensiunilor rurale; - Construcţia şi modernizarea spatiilor de campare, terenurilor de sport şi distracţie, echitaţie şi alte tipuri de servicii de recreere; Alte tipuri de activităţi turistice în spaţiul rural - Construcţia şi modernizarea de cabane turistice, pentru vânătoare şi pescuit, cantoane forestiere, sărării, sate de vacanta; spatii de campare înfiinţate în gospodarii, spatii pentru turism piscicol, anexe specifice staţiunilor turistice: platforme, spatii de parcare, toalete, adăposturi. - Achiziţia sau modernizarea (înlocuirea motoarelor şi a sistemelor de aer condiţionat) a bărcilor fluviale şi pontoanelor echipate şi licenţiate pentru transportul şi cazarea turiştilor (2 sau 3 stele); - Construirea şi modernizarea de infrastructura specifica proiectului (poteci turistice, aducţiuni de apa, generatoare de energie şi căldura, pichete de incendiu, observatoare, marcatoare, panouri de ghidare etc.) Parcurile de vânătoare - Construcţia sau modernizarea de ferme de creştere a vânatului în semilibertate, inclusiv achiziţionarea de animale sălbatice în vederea repopulării parcurilor de vânătoare; - Construcţia de adăposturi, sarării, împrejmuiri, adăpătoare şi spatii de hrănire etc. Activităţi meşteşugăreşti - Construcţia sau modernizarea şi dotarea atelierelor cum ar fi: procesarea lemnului, obiecte artizanale manuale, olărit, brodat, împletit, pielărie, papura şi răchita, instrumente muzicale; Acvacultură - Construcţia sau modernizarea fermelor, spatiilor şi utilitarilor pentru procesarea şi marketingul peştelui şi a altor vieţuitoare acvatice produse în cadrul fermei; - Achiziţionarea de echipamente şi utilaje pentru fermele piscicole - Achiziţionarea de mijloacele de transport (echipate cu bazine, spatii de refrigerare, echipamente de oxigenare etc.); - Achiziţionarea de mici barei în folosul fermei sau modernizarea lor (înlocuirea motoarelor) şi de pontoane plutitoare; - Achiziţionarea de material biologic pentru prima populare; Alte activităţi: sericicultură, apicultură, cultivarea şi procesarea ciupercilor, procesarea fructelor de pădure şi de arbuşti fructiferi, şi a plantelor medicinale şi aromatice, melci şi broaşte

74

- Achiziţionarea de material săditor pentru plantaţiile de duzi şi plantarea lui; - Achiziţionarea de echipamente pentru creşterea viermilor de mătase, depozitare şi unitari de procesare; - Construirea de capacităţi de depozitare, procesare şi ambalare a produselor apicole; - Achiziţionarea de matei selecţionate pentru prima populare; - Achiziţionarea de stupi/familii de albine; - Achiziţionarea de mijloace de transport specializate pentru albine (remorci); - Echipamente pentru analiza calităţii mierii şi a produselor piscicole; - Construirea şi modernizarea spatiilor pentru cultivarea ciupercilor (spatii pentru creştere, procesare şi ambalare); - Instalaţii pentru producerea compostului şi achiziţionarea de echipamente necesare pentru fermele de ciuperci; - Construcţia sau modernizarea şi dotarea spatiilor pentru colectarea, depozitarea/condiţionarea, procesarea şi marketingul fructelor de pădure, a fructelor de arbuşti, a plantelor medicinale şi aromatice. Beneficiari Beneficiarii proiectelor vor aparţine sectorului privat, după cum urmează: - persoane fizice; - asociaţii familiale înregistrate, asociaţii şi grupuri de producători; - societăţi 100 % private. Gradul de intervenţie pentru proiectele de interes privat: - 50% contribuţie privată; - 50% contribuţie publică, din care: 75% contribuţie UE; 25% de la bugetul naţional. Plata sprijinului financiar va fi făcută pe baza de documente justificative care să probeze realizarea activităţilor şi eligibilitatea acestora. Luând în considerare opţiunile beneficiarilor, plata poate fi făcută într-o singură tranşă la sfârşitul proiectului sau în maximum trei tranşe. Programe turistice derulate la nivel guvernamental Programul naţional de dezvoltare turistică „Super-schi în Carpaţi” Se are în vedere dezvoltarea şi modernizarea staţiunilor turistice montane pentru schi precum şi înlocuirea instalaţiilor de transport pe cablu învechite care prezintă un factor de risc în turismul montan, alinierea la standardele europene, asigurarea siguranţei turiştilor. Programul include şi diversificarea agrementului în staţiunile de iarnă. Efecte: diversificarea ofertei şi creşterea calităţii serviciilor în turismul montan, sporirea numărului de turişti străini şi români. Programul „Croaziere pe Dunăre” Îmbunătăţirea infrastructurii şi amenajării urbanistice în porturile dunărene în care au acostat vase cu turişti străini în 2002 şi introducerea în program a noi porturi (Bechet, Cetate). Sunt necesare lucrări de modernizare a danelor, îndepărtarea din porturi a obiectelor care produc poluare vizuală (nave abandonate, macarale dezafectate etc.). Reabilitarea punctelor de atracţie turistică din localităţile portuare şi din vecinătatea acestora /muzee, biserici, mănăstiri, parcuri şi rezervaţii naturale şi amenajarea de spaţii comerciale atractive pentru vânzarea de produse de artizanat, alte bunuri cu specific local sau naţional. Amenajarea de zone de agrement pe malul Dunării (în special în zonele Olteniţa şi Giurgiu) pentru atragerea de turişti din capitală. Efecte. Creşterea circulaţiei turistice la cel puţin 30.000 de turişti în 2003 de la care se pot obţine încasări de cel puţin 15 milioane de Euro, de care vor beneficia zonele turistice defavorizate, precum şi creşterea importanţei zonei Dunării pe tot parcursul ca zonă de interes turistic. Programul „România - Ţara Vinurilor”

75

Se are în vedere valorificarea potenţialului important vini-viticol recunoscut al României prin organizarea de vizite pentru turişti, în special străini, la podgoriile care îndeplinesc condiţiile necesare. Ministerul Turismului va realiza acţiuni speciale de promovare a programului cu prilejul participării la târguri şi expoziţii internaţionale, şi va edita tipărituri şi alte materiale de informare. Efecte. Introducerea în circuitul turistic a noi zone şi trasee şi mai buna cunoaştere a vinurilor româneşti în străinătate. Programul „Vacanţa la Ţară” Orientarea fluxurilor turistice către zonele rurale cu tradiţii şi cu infrastructură turistică adecvată prin dezvoltarea turismului rural. În acest scop, în colaborare cu asociaţiile profesionale, vor fi promovate programe diversificate care includ servicii în zone rurale. O atenţie specială se va acorda atragerii tinerilor prin programe educative. Efecte. Creşte gradul de utilizare a pensiunilor rurale care au o dinamică accentuată, se diversifică oferta turistică cu preţuri accesibile persoanelor cu venituri mai mici. În acelaşi timp, se oferă posibilitatea cunoaşterii de către turiştii străini şi români a tradiţiilor autentice ale satului românesc. Programul Steagul Albastru (Blue Flag) Introducerea în România a simbolului Steagul Albastru constituie recunoaşterea internaţională a calităţii plajelor litoralului românesc al Mării Negre. În anul 2003 se va asigura realizarea fazei pilot pentru 5-6 plaje din staţiunile Mamaia şi Neptun-Olimp. Atribuirea simbolului se face în funcţie de îndeplinirea a 27 criterii referitoare la calitatea apei, echiparea şi curăţenia plajei, informarea publicului etc. Simbolul este atribuit de o organizaţie non-guvernamentală internaţională, Fundaţia de Educaţie pentru Mediu. Efecte. Alinierea turismului de litoral din România la practicile europene în domeniu care are o mare influenţă asupra atractivităţii ofertei turistice de litoral. Programul „Q” (de creştere a calităţii serviciilor turistice) Prin lansarea mărcii de calitate (Q), program similar derulat şi în Spania, Franţa, Elveţia se va introduce un sistem eficace de atragere a sistemului privat pentru atingerea unui standard de calitate care să corespundă exigenţelor actuale ale turiştilor. Vor fi elaborate norme naţionale de certificare a calităţii serviciilor hoteliere şi a acordării mărcii „Q”, aprobate printr-o hotărâre a Guvernului, după care se va desfăşura o campanie de sensibilizare a agenţilor economici cu privire la implicaţiile pozitive ale mărcii „Q”. Efecte. Îmbunătăţirea sensibilă a calităţii serviciilor turistice şi implicit creşterea competitivităţii ofertei noastre în străinătate. De asemenea, se va crea o cultură a calităţii în turism care, pe termen lung va avea consecinţe favorabile asupra acestui domeniu de activitate. Program de reintroducere în circuitul turistic şi restaurare a clădirilor „Cazino”, componente ale patrimoniului cultural naţional de arhitectură Se are în vedere reintroducerea în circuitul turistic al vechilor cazinouri, monumente de arhitectură de renume internaţional, unele cu recunoaştere internaţională în perioada interbelică (Sinaia, Constanţa, Vatra Dornei, Slănic Moldova, Herculane) şi includerea acestora în lanţuri internaţionale de cazinouri. Efecte: atragerea de clientela cu venituri mari, diversificarea ofertei şi crearea unei oferte de prestigiu. Programe turistice cu caracter social Se vor continua programele sociale lansate până în prezent: „Litoral pentru toţi”, „1 Mai la mare”, „Refacere în staţiuni balneare”. Efecte. Crearea unui sistem de turism social şi îmbunătăţirea utilizării structurilor turistice în tot timpul anului. Programul „Dracula Park”

76

Pe baza studiului întocmit de PricewaterhouseCoopers s-a decis asupra locaţiei - Snagov. În cadrul colaborării cu firma PricewaterhouseCoopers se urmăreşte atragerea de investitori străini cu capacitate financiară ridicată. Efecte. Creşterea atractivităţii ofertei turistice româneşti, creşterea circulaţiei turistice interne şi internaţionale, crearea de noi locuri de muncă şi dezvoltarea zonei de amplasament. Programul de promovare „România – mereu surprinzătoare” Având în vedere competiţia existentă pe pieţele turistice externe se impune realizarea unei campanii de promovare şi publicitate diversificate şi de mare amploare, cu impact puternic în cadrul segmentelor potenţiale de populaţie, în ţările care prezintă interes faţă de oferta ţării noastre (Germania, Austria, Olanda, Ţările Scandinave etc). Ţinând seama şi de acţiunile întreprinse de către ţările concurente, pe pieţele externe, ţări care dispun de bugete de promovare mai mari decât ale României, se impune amplificarea publicităţii pe canale de televiziune paneuropene şi naţionale, instalarea de panouri publicitare stradale (tip out-door), expunerea ofertei noastre turistice în mijloace de transport. Canalele pe care poate fi prezent mesajul de promovare a ofertei noastre cu difuzarea videoclipului publicitar „România-mereu surprinzătoare”, de 30 secunde, care reprezintă marca naţionala a turismului românesc sunt: - Canalele de televiziune paneuropene ca CNN, EuroNews, EuroSport. - Canalele naţionale din ţările considerate în această perioadă esenţiale pentru promovarea turismului românesc ca: Germania, Ţările Scandinave, Cehia, Rusia, Slovacia, Ungaria, Polonia. Transmiterea mesajului publicitar prin panouri out-door - în promovarea produsului turistic românesc, în special oferta litoralului se au în vedere ţări care prezintă interes pentru România ca: Germania, Austria, Olanda, Spania, Cehia. Programul „INFOTURISM” Se vor organiza centre de informare turistică, capabile să prezinte oferta naţională şi locală în fiecare municipiu reşedinţă de judeţ, în localităţile şi staţiunile turistice importante, precum şi în punctele principale de frontieră. De asemenea, în luna ianuarie a anului 2003 au fost instalate în Bucureşti 10 panouri de informare turistică tip „city-light” cu prezentarea principalelor obiective turistice. Efecte. O informare mai bună a turiştilor. Program de reorganizare a învăţământului turistic în concordanţă cu criteriile şi cerinţele UE Are drept obiectiv ridicarea pregătirii profesionale a personalului din turism la nivelul exigenţelor actuale pe plan european cu eforturi proprii şi cu asistenţă externă. În cadrul colaborării cu autorităţile de turism din Italia vor fi pregătiţi peste 1000 de lucrători în meseriile de bază din turism. Prin colaborarea cu Institutul de Înalte Studii de Turism din Glion (Elveţia) se vor organiza la Bucureşti primele cursuri de pregătire pentru personal din Europa Centrală şi de Est, cu durata de 1 an, pe module de management, precum şi în meseriile de bază deficitare. Efecte: creşterea calităţii serviciilor turistice.

77

CAP.VI. COMPONENTELE OFERTEI TURISTICE SUPUSE AMENAJĂRII

6.1. Clasificarea componentelor ofertei turistice Oferta turistică include elemente extrem de variate şi, lucru extrem de important

pentru amenajare, aflate într-o continuă schimbare. Această modificare este generată de adaptarea la cerinţele turiştilor – ceea ce duce la o puternică individualizare a elementelor - şi de progresele tehnicii - vizibile mai ales în domeniul construcţiilor şi echipamentelor specifice sporturilor extreme.

Dată fiind varietatea ofertei turistice, clasificările care se pot face sunt multiple. Apare şi dificultatea încadrării unei anumite resurse turistice într-o categorie sau alta, astfel încât sunt necesare adoptarea unor convenţii, în funcţie de scopul urmărit. De exemplu, o clădire istorică ce adăposteşte expoziţii poate fi încadrată atât la atracţii istorice, cât şi culturale; oferta în materie de vânătoare ar putea fi încadrată atât la oferta sportivă, cât şi la distracţii (mai apropiată de oferta care se adresează „viciilor” turiştilor – de tipul jocurilor de noroc).

Există numeroase puncte de atracţie care pot determina turiştii să viziteze sau să îşi petreacă vacanţa în anumite zone. Acestea au fost clasificate în diverse moduri. În general, se face o primă diferenţiere între elementele naturale, ca de exemplu formele de relief, fora şi fauna, şi obiectele realizate de om: catedrale, cazinouri, clădiri cu valoare istorică sau parcuri de distracţii. O a treia mare categorie cuprinde omul şi cultura sa, exprimată prin limbă, muzică, folclor, dansuri, bucătărie şi aşa mai departe. În cadrul unui studiu mai larg al atracţiilor turistice au fost adoptate trei perspective principale: o clasificare ideografică a atracţiilor, o perspectivă organizaţională, care ia în considerare factori precum capacitatea, spaţiul şi timpul, şi o perspectivă cognitivă incluzând percepţiile turistului şi experienţa atracţiilor turistice.

În mod general, este utilizată o clasificare a ofertei turistice în cinci categorii principale (McIntosh, Gupta, 1990, p.147):

1. Resurse naturale. Această categorie determină în mod fundamental oferta şi reprezintă resursele naturale de care dispune fiecare zonă pentru utilizare şi pentru atragerea turiştilor. Între elementele de bază ale acestei categorii se află: clima, ciudăţenii geografice, terenul, flora, fauna, întinderi de apă, plaje, frumuseţi naturale, ape termale şi curative.

2. Infrastructura. Constă în toate reţelele de construcţii şi instalaţii subterane şi de suprafaţă din categoria reţelelor de alimentare cu apă curentă, sisteme de drenare, sisteme de canalizare, conducte de gaz, reţele electrice şi de comunicaţie, şi alte instalaţii cum ar fi autostrăzile, aeroporturile, căile ferate, drumurile, staţiile de benzină, iluminarea nocturnă, instalaţiile maritime, staţiile de autobuze şi gările şi alte instalaţii care pot fi folosite şi în scopuri turistice. Infrastructura trebuie terminată, preferabil, înaintea suprastructurii.

3. Transporturi şi echipament de transport. Aici se includ bărci, avioane, trenuri, autobuze, limuzine, funiculare şi alte mijloace de transport, folosite atât pentru a ajunge la destinaţie, cât şi pentru deplasările din cadrul staţiunii / localităţii turistice.

78

4. Suprastructura. Include principalele construcţii de suprafaţă servite de infrastructură, cum ar fi locurile de recreere, hoteluri, moteluri, restaurante, centre comerciale, locuri de distracţie, muzee, obiectivele istorice, centrele sportive, magazine şi altele.

5. Resursele în materie de ospitalitate. Reprezintă toată bogăţia culturală care face posibilă primirea corespunzătoare a turiştilor. Exemple ar putea fi atitudinea de bun venit specifică anumitor locuri, atitudinea rezidenţilor faţă de turişti - de politeţe, cordialitate, sincer interes, dorinţa de a le fi de folos şi de petrece timpul împreună şi alte manifestări de cordialitate şi afecţiune. De asemenea, aici se includ resursele culturale „virtuale” ale fiecărei zone: arte frumoase, literatură, istorie, muzică, artă dramatică, dans şi cumpărături. Există o gamă variată de resurse turistice creată prin combinarea resurselor culturale. De exemplu, pot fi menţionate evenimentele de tip sportiv, festivalurile tradiţionale şi naţionale, jocurile şi expoziţiile. Prin activităţile specifice amenajării se creează şi modifică în mod direct doar

elementele cuprinse în categoriile infrastructură, transporturi, şi suprastructură. În ceea ce priveşte prima categorie, amenajările se realizează pentru punerea în valoare a resurselor naturale (de tipul punctelor de belvedere, captări de izvoare termale etc.), dar şi pentru protejarea acestora (îngrădiri pentru zonele protejate, panouri informative etc.). Alte facilităţi şi servicii

În afară de aceste facilităţi imediate, turistul va solicita un număr de servicii adiacente. Vor fi necesare diverse magazine, unele dintre ele fiind orientate în mod special spre turist, cum ar fi magazinele de suveniruri sau de articole sportive, iar altele oferind bunuri de uz general: de exemplu, farmacii, alimentare sau magazine de îmbrăcăminte. Alte servicii necesare includ restaurante, bănci, saloane de coafură şi centre medicale. Multe dintre aceste servicii şi facilităţi auxiliare pot deservi o clientelă predominant rezidentă în zonă. Cele utilizate zilnic – lăptării, cafenele, aprozare etc. – vor fi cele mai numeroase şi printre primele care se vor deschide, în timp ce serviciile de ordin mai înalt, ca de exemplu magazinele de bijuterii sau de blănuri vor apărea mai târziu, atunci când clientela va fi mai numeroasă. Totuşi, în prezent, dezvoltarea staţiunilor poate fi atât de rapidă, încât unele servicii de lux sunt oferite din start.

Resursele naturale exercită însă cu siguranţă un impact puternic asupra amenajării, atât ca element – cheie în cadrul strategiilor de diferenţiere (ciudăţenii geografice, flora, fauna, ape termale), determinând astfel dispunerea infrastructurii şi suprastructurii, cât şi ca elemente în funcţie de care trebuie adaptate construcţiile (clima, terenul). Aceste elemente nu sunt însă decât în mod excepţional supuse direct activităţilor de amenajare radicale; cu siguranţă, nu sunt produsul acestor activităţi.

Folosirea resurselor turistice este de o importanţă majoră. Se pot amenaja complex zonele şi se pot instala echipamente moderne; dacă însă turistul nu se simte binevenit, investiţia va fi inutilă. Se poate crea o atitudine favorabilă faţă de turişti prin programe efective de informare a publicului. Relaţiile cu publicul şi publicitatea programate pentru a convinge localnicii de importanţa turismului pot fi de mare utilitate. Este foarte util să fie oferite cursuri în şcolile de turism pentru toate persoanele care au

79

un contact direct cu vizitatorii: vânzătorii din magazine, lucrătorii din staţiile de benzină, recepţionerii din hoteluri şi alte persoane care au contact direct cu turiştii şi înţeleg importanţa acestei industrii pentru comunitate.

Însă aceste resurse în materie de ospitalitate alcătuiesc componenta „soft” a ofertei turistice şi nu intră în sfera de acţiune a activităţilor de amenajare (care se ocupă de componentele „hard” ale ofertei). Evident însă că ele influenţează planurile de amenajare: reacţia populaţiei gazdă la diferitele proiecte de amenajare – în special în cazul proiectelor ce modifică substanţial zona, cu potenţial de poluare, şi pregătirea în domeniu a forţei de muncă locale – pentru utilizarea diferitelor echipamente turistice, influenţează în mod direct decizia referitoare la tipul amenajărilor ce urmează a fi realizate. Pentru evenimentele culturale şi sportive incluse în această categorie, amenajările sunt, de cele mai multe ori, temporare. Excepţie fac festivalurile sau evenimentele care se repetă (de exemplu, Carnavalul de la Rio de Janeiro) sau cele de importanţă majoră (de exemplu, expoziţiile internaţionale sau olimpiadele) şi cărora li se pot aloca spaţii şi amenajări permanente – străzi pietonale, zone delimitate, instalaţii specifice – ele transformându-se în obiective turistice ce pot fi vizitate şi în afara calendarului preconizat.

Ţinând cont de aceste consideraţii, pe parcursul acestei lucrări vom utiliza, pentru operaţionalizarea demersului, următoarea clasificare a componentelor ofertei turistice: 1. infrastructură – cu următoarele subcomponente:

• căi de acces şi echipamente de transport (extern şi intern); • utilităţi (sistemele de canalizare, de alimentare cu apă potabilă, reţelele

electrice etc.); • sistemele de comunicaţii (reţele de telefonie, acces internet, posturi de radio).

2. cazare – incluzând toate formele de găzduire a turiştilor, de la hoteluri luxoase, la moteluri, campinguri, refugii montane şi până la camerele oferite spre închiriere de către populaţia locală; de obicei, aici sunt incluse şi facilităţile oferite – parcări şi alte spaţii care servesc ca suport al unor servicii; 3. unităţile de alimentaţie – incluzând toate tipurile de spaţii unde se pot cumpăra sau servi alimente şi băuturi, de la restaurantele cu specific, cele din cadrul hotelurilor şi până la chioşcuri, rulote special amenajate şi grătare în aer liber; 4. atracţiile naturale – care pot fi privite ca potenţial (corespund componentei resurse naturale din clasificarea prezentata anterior şi servesc astfel la evaluarea turistică a zonei), dar mai ales ca amenajări existente şi viitoare ce pot fi realizate pentru a le pune în valoare şi a le proteja; 5. atracţii antropice – cu un număr însemnat de subcomponente între care uneori este greu de făcut o delimitare riguroasă:

• atracţii istorice • atracţii culturale • obiective de interes folcloric • obiective de interes religios • obiective, instalaţii şi echipamente sportive • centre de sănătate şi tratament; • obiective specifice divertismentului

80

• obiective specifice odihnei şi recreerii • centre comerciale.

Se poate face aceeaşi delimitare ca şi în cazul atracţiilor naturale – aceste atracţii antropice pot fi privite ca potenţial (obiective deja existente, mai ales în cazul obiectivelor de interes istoric, cultural, religios, folcloric) şi ca amenajări specifice ce au fost sau pot fi realizate pentru a le pune în valoare şi a le proteja. Diferenţa faţă de resursele naturale constă în faptul că resursele antropice sunt rezultatul unor activităţi de amenajare realizate în trecut, iar intervenţia asupra lor, deşi trebuie limitată drastic în cazul bunurilor de patrimoniu, este oricând posibilă şi uneori chiar necesară (în cazul consolidărilor şi restaurărilor).

Toate aceste componente „hard”, specifice domeniului amenajării turistice, vor fi evaluate şi incluse in planurile de amenajare în strânsă legătură cu elementele “soft” ale ofertei turistice, care constituie suportul serviciilor în acest domeniu. Trebuie însă să facem precizarea că aceste elemente „soft” - preţuri, organizarea de itinerarii şi evenimente, pregătirea resurselor umane în turism, elementele de promovare turistică - nu vor fi descrise decât ca argument şi în strânsă legătură cu activităţile de amenajare.

O listă de control pentru inventarierea ofertei turistice în accepţiunea propusă este prezentată în anexa B de la sfârşitul cărţii. Lista nu este exhaustivă, schimbări majore apar continuu, în special în domeniul instalaţiilor destinate sporturilor extreme şi divertismentului.

6.2. Căi de acces şi echipamente de transport (extern şi intern)

Pentru dezvoltarea turismului trebuie luaţi în considerare toţi factorii care se referă la transport. Transportul este extern (de la punctul de plecare şi până la destinaţie) sau intern (în cadrul staţiunii / localităţii / zonei turistice). În transportul intern sunt incluse căile de acces intern (străzi, trotuare, alei) şi echipamentele specifice - taximetre, limuzine, autobuze etc., care fac posibilă deplasarea turiştilor între locul cazării şi punctele terminale, de interes turistic. Aceste servicii trebuie să fie eficace şi economice. 6.2.1. Transportul extern

Din punct de vedere istoric, dezvoltarea turismului a fost strâns legată de progresul tehnologiei transporturilor, care a facilitat accesul între pieţele de interes şi destinaţiile turistice. Dezvoltarea timpurie a staţiunilor balneo-climaterice şi a celor de pe litoral a depins în mare măsură de dezvoltarea căilor ferate. În perioada postbelică, creşterea rapidă a numărului posesorului de automobile a determinat dezvoltarea importantă a turismului intern din societăţile occidentale, iar tehnologia perfecţionată din domeniul aviaţiei a dus la creşterea explozivă a numărului de călătorii internaţionale. Totuşi, în afară de creşterea volumului traficului turistic, aceste progrese din domeniul transporturilor au modificat şi modelele de flux turistic şi, în consecinţă, modelele de dezvoltare a staţiunilor. Sistemul modern de a călători, bazat pe traficul aerian, implică, prin natura sa, existenţa unor noduri de comunicaţie. Astfel, extinderea turismului internaţional este în mod special legată de dezvoltarea unor noi noduri (aeroporturile) şi a căilor de acces spre şi dinspre acestea. O mare parte din dezvoltarea transportului turistic aerian a implicat existenţa unor servicii programate care sunt încă importante, în

81

special în anumite zone, cum este Pacificul de Sud. De asemenea, şi serviciile de transport din interiorul destinaţiilor turistice sunt importante. Unele dintre acestea pot fi orientate spre turist (de ex. tururi de vizitare a obiectivelor turistice, plimbări cu gondola în locuri cu peisaje frumoase), în timp ce diversele mijloace de transport în comun (autobuze, metrouri etc.) utilizate de turişti vor deservi mai ales publicul local. Foarte importante sunt şi legăturile dintre mijloacele de transport pe distanţe lungi şi cele locale (de exemplu, serviciile de tranzit de la aeroport până în centru sau până la hotelurile din staţiuni). La fiecare scară, aceste sisteme de transport pot fi definite în funcţie de mijloace, rute şi tipuri de operaţiuni.

Unul dintre instrumentele care operaţionalizează transportul îl reprezintă planul de trafic, definit ca totalitatea analizelor referitoare la situaţia actuală a traficului şi necesităţile exprimate prin studii de prognoză. Pentru turism, unele elemente sunt de o importanţă deosebită, şi ca urmare trebuie urmărite în special:

- fluxul intens la întoarcerea din zonele de odihnă, recreere; în timp ce plecările la sfârşit de săptămână către aceste zone se fac eşalonat, întoarcerea are loc de regulă în ultimele 3 ore din seara premergătoare reînceperii lucrului;

- fluxuri intense către şi dinspre zonele polarizatoare de transport – gări, autogări, aeroporturi;

- fluxuri intense către şi dinspre zonele polarizatoare, altele decât cele de transport – stadioane, săli de spectacol, obiective culturale etc.

Transportul rutier

Planificarea reţelei de drumuri: În ţările dezvoltate, transportul cu automobilul are cea mai mare pondere. Pe măsura dezvoltării economiei unei ţări, are loc o transformare care merge de la deplasarea pe jos, utilizarea cailor sau a altor animale de transport, biciclete, motociclete, automobile mari şi mici destinate transportului public. În ceea ce priveşte străzile, este mai bine să le construim chiar de la început cu dimensiunile adecvate, în loc să le facem mici, în scurt timp devenind necorespunzătoare, trebuind să fie distruse şi înlocuite cu altele mai mari. Drumurile trebuie să fie perfecte, din materiale care suportă clima chiar în cele mai rele momente, nivelate corespunzător şi cu sistem de canalizare a apei, construite conform standardelor internaţionale care garantează securitatea lor.

Semnalizarea: În planificarea reţelei de drumuri trebuie luate în considerare rutele turistice sau pitoreşti, care corespund peisajelor celor mai impresionante. Aceste rute trebuie marcate cu culori speciale, iar pe hartă se va indica, la legendă, că sunt drumuri de interes turistic. Semnalele şi marcajele trebuie să fie amplasate în punctele de interes (cu orientările de rigoare) şi să includă informaţia necesară asupra serviciilor de alimentaţie, cazare şi alte puncte de servicii. Se recomandă un anume tip de clasificare a semnalelor care indică tipul de cazare şi servicii obtenabile. O metodă constă în realizarea de semnale cu semne grafice ale hotelurilor, motelurilor, restaurantelor şi staţiilor de benzină. Acest tip de semnal indică turistului ce tip de componentă a ofertei turistice va întâlni. Sunt esenţiale semnalele care includ simboluri automobilistice internaţionale, dar trebuie să existe şi o hartă care traduce semnele rutiere în limbile cunoscute de către turişti. Un alt aspect important de menţionat în legătură cu aceste semnale îl reprezintă controlul pe autostrăzi. O formă satisfăcătoare

82

de a oferi informaţie (şi publicitate) turistică, dar în acelaşi timp de a proteja frumuseţea zonei este de a controla amplasarea acestor semnale. Astfel se permite amplasarea de semnale pe autostrăzi la o anumită distanţă de periferia oraşelor sau a comunităţilor. Terenul între localităţi pe o rază mai mare de distanţa prevăzută va fi fără semnale turistice, singurele semnale admise fiind cele care includ condiţiile de drum, curbe, semne de pericol şi alte anunţuri similare. Se va putea face o excepţie de la această regulă în cazul principalelor intersecţii de drumuri, unde există semne de orientare şi se permite toată informaţia turistică necesară asupra cazării şi altor servicii turistice. Pentru succesul turismului automobilistic se necesită de asemenea servicii auxiliare cum ar fi staţii de benzină, restaurante, moteluri, parcări, popasuri cu instalaţii sanitare, puncte de repaus şi de contemplare a frumuseţilor naturale, semnale pentru punctele de interes accesibile, ateliere de reparare a automobilelor. Numărul de servicii esenţiale şi distanţa care le separă diferă în funcţie de natura zonei, dar se recomandă o distanţă de aproximativ o oră între ele.

Puncte de odihnă la marginea drumurilor: Turiştii care călătoresc în automobil utilizează şi se bucură de parcurile situate la marginea drumurilor, care cuprind mese pentru a mânca, locuri de repaus, puncte de belvedere şi alte facilităţi. Unii automobilişti abuzează uneori de aceste servicii , aruncând gunoiul şi prejudiciind astfel imaginea locului. În consecinţă, se poate găsi o condiţie şi pentru aceste locuri: “dacă nu îl poţi conserva, nu îl construieşti” - este un principiu fundamental al dezvoltării turistice. Este esenţială întreţinerea periodică pentru a conserva parcul în bune condiţii. Dacă aceste zone nu primesc îngrijirile necesare, turistul va recepta o imagine negativă. În aceste condiţii, investiţia realizată nu se va justifica. Unele state oferă parcuri de lux la marginea drumurilor, echipate cu mijloace de informare, unde se servesc gratuit gustări, sunt puse la dispoziţie camere pentru odihnă şi se distribuie hărţi, ilustrate, reviste şi alte servicii.

Staţii de benzină: Va trebui să existe un număr adecvat de staţii în scopul evitării întârzierilor provocate de aşteptarea la coadă pentru a fi serviţi. În general, se recomandă amplasarea acestora astfel încât să nu fie necesară o aşteptare mai lungă de cinci minute.

Transportul feroviar

În general, mulţi turişti preferă să călătorească în tren, datorită securităţii mari şi faptului că pot observa peisajul dintr-un vagon comod şi cu aer condiţionat. De asemenea, orarele continui ale trenurilor din multe ţări sunt atractive pentru vizitatori. Trenurile moderne de mare viteză sporesc încă şi mai mult atractivitatea acestor mijloace de transport. Atunci când gările sunt localizate la o distanţă apreciabilă faţă de punctele de cazare, absolut esenţiale sunt serviciile de taxi, limuzine sau de autobuze, de la staţiile de cale ferată până la hoteluri sau centrele oraşelor. Căile de acces trebuie să aibă un flux suficient pentru a asigura pasagerilor posibilitatea de a ajunge în timp util la destinaţie. Pe de altă parte, turistul trebuie să aibă siguranţa că aceste servicii îl vor duce la timp la gară pentru a lua trenul, la întoarcere. De multe ori, clădirile gărilor sunt impresionante din punct de vedere arhitectonic, constituind puncte de atracţie propriu-zise. Datorită afluxurilor mari de persoane, gările se pot transforma în locuri insalubre,

83

nesigure şi obositoare, ceea ce creează un impact negativ asupra turiştilor, în special atunci când aceasta este prima imagine pe care o vede în ţara receptoare.

Poate fi pus în evidenţă şi un transport feroviar de lux: este vorba în principale de garnituri vechi recondiţionate, care dau o atmosferă istorică locurilor; de asemenea, garniturile de tren care au aparţinut unor personalităţi sau persoane cunoscute (în România, trenurile care au aparţinut preşedintelui Ceauşescu şi cel al Regelui Carol al II-lea pot fi oferite spre închiriere).

Transportul aerian

Pistele de aeroport trebuie construite în acord cu standardele aviatice cele mai moderne, pentru a se evita modificările ulterioare costisitoare. Serviciile de transport ale bagajelor sunt esenţiale în ariile terminale. Instalaţiile din aeroporturi variază mult de la un loc la altul. Este dificil să generalizăm aceste servicii, dar întotdeauna trebuie luată în considerare comoditatea pasagerilor. O problemă aparent inevitabilă în aeroporturi o reprezintă coridoarele foarte lungi şi distanţele mari necesar a fi străbătute. Acesta este un obstacol considerabil pentru persoanele care au dificultăţi la deplasare. Soluţiile găsite sunt benzile de transport, dotarea cu scaune pe rotile şi prezenţa cărucioarelor pentru bagaje.

Aeroportul internaţional din Toronto a făcut o încercare de a rezolva această problemă. Structura sa reduce la minim distanţele care trebuie străbătute, având un sistem circular în sala de îmbarcare, înconjurată în totalitate de puncte de vânzare a biletelor şi de locuri de staţionare. Aeroportul Tampa, în Florida, este dotat cu cărucioare electrice.

În aeroporturi există un birou de informaţii care ajută la rezolvarea problemelor

confuze pentru călători. Furnizează informaţii despre aeroport, instalaţiile sale şi serviciile furnizate. Liniile aeriene oferă săli de aşteptare confortabile, informaţii asupra zborurilor şi alte servicii.

Transportul pe mare şi fluvial

Călătoria pe mare este o parte importantă a turismului, fiind complementară călătoriilor pe uscat şi aeriene. Navele de croazieră s-au transformat în locuri de recreere plutitoare. Această idee atractivă are o cerere în creştere pentru călătoriile maritime, iar popularitatea acestor nave a crescut mult in ultimii ani. Probabil că această formă elegantă de a trăi va avea o cerere din ce în ce mai mare, odată cu creşterea veniturilor şi a timpului liber, pentru vacanţă.

Ca exemple avem iahturile de croazieră care pleacă din Miami. Instalaţiile portuare adecvate şi bine amplasate au permis o creştere substanţială a numărului de vizitatori în Miami. Pasagerii acestor iahturi pot zbura până la Miami, şi să se îmbarce acolo, având astfel mai mult timp disponibil pentru vacanţă în porturile din sud.

Excursiile din fiecare port sunt aşteptate, ca o necesară schimbare de ritm pentru

pasagerii navelor, şi oferă oportunităţi pentru cei care oferă excursii în autobuze, în

84

automobile sau vizite de interes special, cum ar cele la centrele comerciale din porturi şi în împrejurimi.

Transportul fluvial este mai puţin utilizat ca mijloc de deplasare între localităţi – în special datorită orarelor neatractive şi duratelor mari. Pot fi considerate mai degrabă ca mijloace de transport intern, în cadrul unor zone, pentru a beneficia de peisajele pitoreşti de-a lungul fluviilor sau râurilor.

6.2.2. Transportul intern

Cele mai utilizate echipamente de transport în cadrul localităţilor turistice sunt autobuzele, troleibuzele, tramvaiele, metroul, taxiurile, bicicletele. Mai pot fi menţionate bărcile, vaporaşele, scările rulante, telefericul, telecabinele. Între centrul localităţilor şi periferie pot circula trenuri speciale.

Autobuzele utilizate pentru călătoriile turistice trebuie să aibă ferestre spaţioase, aer condiţionat, locuri comode şi servicii sanitare. Amortizoarele şi alte sisteme de suspensie vor trebui să reducă sau să elimine total balansul. Serviciile unor ghizi poligloţi, sau utilizarea unor casete înregistrate în diferite limbi vor fi de mare utilitate atunci când se descriu punctele de interes.

Într-o zonă turistică sunt esenţiale serviciile de taxi şi limuzine. Este recomandabil ca husele banchetelor să fie detaşabile şi lavabile, astfel încât automobilul să aibă întotdeauna un aspect plăcut de curăţenie.

Metroul, caracteristic marilor oraşe, este un mijloc eficient de transport. Partea neplăcută pentru turişti este că nu pot vedea atracţiile oraşului în timpul transportului. Investiţiile sunt substanţiale atât pentru construirea, cât şi pentru întreţinerea sa.

Plimbările cu bărci şi vaporaşe pot constitui, ele însele, o atracţie turistică, în afara rolului de asigurare a deplasării. Amenajarea corespunzătoare a râului interior localităţii este o investiţie costisitoare, însă de un impact turistic major.

Parcările sunt indispensabile fluidizării circulaţiei din localităţi. Pentru turism, importanţă deosebită au parcările:

- de destinaţie – în zone din apropierea unor puncte polarizatoare (obiective turistice, centre comerciale, gări, centre sportive etc.);

- de descurajare – pentru evitarea aglomerărilor din centrul oraşului, se amplasează parcări la periferia zonelor centrale, cu legături directe la traseele unor mijloace de transport rapide către centrul localităţilor).

O menţiune specială pentru sistemul de indicatoare pentru pietoni din cadrul localităţilor – din păcate, prea multe oraşe nu au un asemenea sistem de orientare; inclusiv marile obiective turistice nu sunt semnalizate corespunzător, nu au un sistem special de iluminare nocturnă, ceea ce le scade mult din potenţial. Faptul că traseele şi obiectivele turistice nu sunt indicate corespunzător, prin panouri stradale cu hărţi interioare ale oraşelor şi cu indicaţii de genul „dvs. vă aflaţi aici”, duce la necesitatea cererii de informaţii persoanelor întâlnite, care pot deruta şi provoca întârzieri semnificative turiştilor.

6.3. Utilităţile

Instalaţiile de servicii subterane şi de suprafaţă reprezintă un element al infrastructurii sunt de primă importanţă pentru succesul turismului. Aceste instalaţii

85

trebuie să fie adecvate. De exemplu, diametrul ţevilor trebuie să fie suficient de mare pentru o posibilă creştere a consumului în viitor. Instalaţiile electrice, sistemele de aducţiune a apei, serviciile de comunicaţii, instalaţiile de canalizare vor trebui să se planifice pe termen lung, astfel încât să fie apte pentru o extindere ulterioară.

Pentru susţinerea facilităţilor şi serviciilor prezentate mai sus va fi necesară o infrastructură adecvată. Utilităţile publice – electricitatea, sistemele de canalizare – se adaugă la infrastructura sistemului de transport (parcări, aerodromuri, linii de cale ferată, porturi). O mare parte din această infrastructură va deservi şi populaţia rezidentă în zonă sau alte necesităţi (de exemplu agricole), dar, în funcţie de tipul de structură, aceasta poate fi, de asemenea, dezvoltată sau extinsă special pentru turist. Principala problemă referitoare la infrastructură o constituie faptul că, deşi aceasta este esenţială, reprezintă totuşi o povară pentru staţiune. Cu puţine excepţii, ca autostrăzile cu plată, infrastructura în sine nu produce venit în mod direct. Nu se câştigă prea mulţi bani cu sistemul de canalizare, iar incapacitatea de a oferi facilităţi de tratament adecvate produce un impact negativ asupra dezvoltării turismului frecvent întâlnit, aşa cum o demonstrează numeroase exemple din întreaga lume. Infrastructura este costisitoare şi construirea sa necesită mult timp.

6.4. Cazarea

Acest costisitor element al ofertei implică, în general, construirea de hoteluri. Scopul fundamental este realizarea unui stil arhitectonic şi a unei calităţi a construcţiilor, care va da locului atractivitate permanentă, printr-un design original care să fie în concordanţa cu mediul. Un hotel cu un design rectangular, pe care-l putem întâlni în oricare oraş modern al lumii, nu va fi adecvat pentru un loc de petrecere a verii la marginea mării, dominat de palmieri şi vegetaţie tropicală.

În general, un turist preferă o clădire cu un design în concordanţă cu arhitectura regională, ca parte a peisajului local, în locul unui hotel modern, pe care-l poate întâlni în locul său de rezidenţă.

Acest fapt trebuie avut permanent în vedere, deoarece unul dintre motivele pentru care lumea călătoreşte este pentru a beneficia de un ambient complet schimbat faţă de cel obişnuit. Facilităţile moderne, cum ar fi aerul condiţionat, încălzire centrală şi instalaţiile sanitare vor putea fi folosite în construcţii specifice, proiectate în concordanţă cu stilul arhitectonic local.

Decorarea interioarelor va trebui să fie de asemenea originală şi atractivă. Decorul şi atmosfera locală sunt la fel de importante ca şi comoditatea. Pentru a reduce la minim cheltuielile cu uzura, materialele, mobilierul şi întreţinerea trebuie să fie de bună calitate.

Turistul modern are de ales între numeroase forme de cazare. În mare, acestea pot fi clasificate în sectorul comercial (hoteluri, moteluri, case de oaspeţi, tabere de vacanţă etc.) şi sectorul privat, din care fac parte în special reşedinţele permanente utilizate pentru găzduirea prietenilor şi a rudelor şi reşedinţele secundare (definite ca fiind „o clădire permanentă reprezentând o reşedinţă ocazională a unei familii care locuieşte în mod obişnuit în altă parte, utilizată în principal în scopuri recreative”). Camparea şi utilizarea caravanelor poate constitui o categorie intermediară, în cadrul căreia corturile şi caravanele particulare sunt amplasate în camping-uri comerciale. Anumite spaţii de

86

vacanţă pot fi alcătuite în principal din reşedinţe secundare şi este posibil ca unele staţiuni selecte să aibă ca bază hotelurile de lux, dar majoritatea destinaţiilor turistice oferă tipuri de cazare variate, procentul fiecărui tip depinzând de natura şi de clientela staţiunii respective.

În general, în turism a apărut o tendinţă de deplasare dinspre tipul de cazare tradiţional oferit de hoteluri şi case de oaspeţi spre forme mai flexibile şi mai funcţionale, ca de exemplu motelul de sine stătător sau apartamentul închiriat. De asemenea, a apărut şi flexibilitatea în privinţa dreptului de proprietate. În multe locuri este permisă cumpărarea apartamentelor de vacanţă de către una sau mai multe persoane, existând diverse aranjamente prin care acestea se pot închiria apoi foştilor proprietari, iar mai recent s-a introdus cumpărarea în regim de „time sharing”, prin care un număr de proprietari obţin drepturi asupra unei proprietăţi pe anumite perioade din an. În Europa au apărut diverse genuri de cazare colectivă, în special în legătură cu politica privind turismul social. Acestea se găsesc în general sub formă de tabere de vacanţă, în cadrul cărora se pot oferi dormitoare individuale, alături de săli de mese şi holuri comune şi de o mare varietate de spaţii pentru recreere şi divertisment. Multe dintre acestea sunt sponsorizate de către stat, autorităile locale sau sindicate, deşi Club Med, cu pseudo-satele sale „populare”, se bazează pe acelaşi format.

Locuri de cazare Pentru a dezvolta turismul, este necesar să se dispună de camere disponibile, care

să corespundă cererii. Cazarea este mai importantă decât oricare alt aspect; calitatea acesteia este de majoră importanţă.

Hotelurile diferă mult în ceea ce priveşte construcţia, calitatea, întreţinerea, curăţenia şi tipul de servicii pe care îl oferă. Dacă cel puţin jumătate din aceşti factori nu se vor ridica le standardele corespunzătoare, turismul nu se va dezvolta. Hotelurile trebuie să ofere diferite tarife, dispuneri ale camerelor şi servicii care să satisfacă dorinţele şi necesităţile oaspeţilor. Dacă aceste instalaţii şi servicii vor suferi o cădere, probabil că segmentul de cerere afectat al cererii va determina o reducere a numărului de clienţi, ceea ce va fi o lovitură dură pentru reuşita turismului.

Tipuri de locuri de cazare Hotelurile sunt de mai multe feluri: comerciale, sezoniere, pentru automobilişti şi

rezidenţiale. Referitor la turism, vom considera hotelurile rezidenţiale ca neavând o mare importanţă, deşi, în marea lor majoritate, au şi camere disponibile pentru turişti. Tipul principal este hotelul sezonier, situat în locuri atractive, ce oferă servicii variate, incluzând activităţi de divertisment şi recreere pentru călător. Hotelul pentru automobilişti este de primă importanţă pentru turiştii care călătoresc cu automobilele şi au o mare extindere în Canada, SUA şi Mexic.

Hotelul comercial este de obicei localizat în centrul oraşului, foarte convenabil pentru călătorii în interes de afaceri şi cei aflaţi în vacanţă. Cererea de cazare variază în funcţie de preţul pe care oaspeţii sunt dispuşi să-l plătească, serviciile pe care şi le doresc şi alte asemenea consideraţiuni. Multe zone turistice, foarte vizitate, nu au hoteluri cu multe etaje, nu sunt excesiv de scumpe şi nu au un design modern. De exemplu, o cazare de tip rural, pentru construcţii fiind folosite materiale din zonă, însă respectând standardele moderne de comoditate şi securitate, şi de o imaculată curăţenie, va fi acceptată de un mare segment de piaţă.

87

Trebuie să existe diferite tipuri de cazare, adecvate diferitelor tipuri de clienţi. Hotelurile foarte scumpe vor trebui să se orienteze spre turiştii care îşi permit luxul. Pe de altă parte, turiştii tineri şi adulţii care nu doresc sau nu pot să plătească preţuri prea ridicate pentru cazare, vor trebui să aibă la dispoziţie locuri de cazare accesibile. De multe ori, sunt necesare zone de camping sau pentru staţionarea rulotelor.

În hotelurile de lux din Bucureşti sunt câteva apartamente amenajate special, accesibile doar milionarilor:

- la etajul 21 al Hotelului Intercontinental – apartamentul prezidenţial, de 200 mp, cu 2 dormitoare, 2 băi, jacuzzi, saună, bucătărie utilată şi o cameră de zi cu o panoramă impresionantă;

- la Casa Capşa – apartamentul imperial, de 142 mp, mobilat în stilul antique, cu dormitor, cameră de zi, 2 băi;

- la Marriott – 2 apartamente prezidenţiale, de 150 mp, cu cameră de zi, bucătărie utilată, zonă de servit masa şi dormitor luxos, cameră de baie cu cada îngropată în podea;

- la Hilton – apartament semicircular, cu panoramă deosebită, de 81 mp, mobilat în stil clasic franţuzesc; are dormitor mare, cameră de lucru şi 2 băi;

- la Crowne Plaza – 8 apartamente de lux, de 60 mp; - la Sofitel – 13 apartamente de lux, de 80 mp, cu dormitor, cameră de zi şi 2 băi. Sursa: Revista Capital, nr.49 / 4 decembrie 2003, pag.41 Anumite regiuni sunt recunoscute ca fiind destinaţii costisitoare, iar vizitatorii

speră să întâlnească servicii de cazare de înaltă calitate. Pe de altă parte, unele zone se cunosc ca fiind economice, caz în care un hotel de lux va fi inadecvat.

În planificarea locurilor de cazare intervine mediul natural, zona de destinaţie însăşi, pieţele potenţiale, tipuri de transport, tipuri de activităţi practicate în zonă şi alţi factori, toate aceste având un rol important în determinarea tipului şi combinaţie de cazare oferite. De asemenea trebuie considerate uzura morală şi deprecierea. Clădirile mai noi şi de primă calitate se vor deprecia pe termen lung. Politica de fixare a impozitelor de diferite niveluri trebuie să stimuleze întreţinerea şi reparaţiile corespunzătoare ale proprietăţilor hoteliere, permiţându-se reduceri ale impozitelor. Hotelurile cu un design adecvat pot să fie rentabile pe o perioadă de 50 de ani sau mai mult, dacă sunt întreţinute corespunzător.

Modalităţi de cazare specială Există şi structuri de cazare care pot fi atracţii turistice prin ele însele. Modalităţi „exotice” deocamdată de cazare sunt considerate castelele sau clădirile ecologice. Hoteluri pictate de artişti locali (în Olanda) sau făcute din gheaţă (în Suedia şi Canada) sunt considerate atracţii de prim rang. Hotelul Castel Dracula, Bistriţa, a dezvoltat o ofertă specifică:

- este localizat la 1116 metri altitudine, în imediata apropiere a DN 17; - se impune prin originalitatea arhitecturii; - este singurul hotel din ţară care are în faţă un mic cimitir; - la subsol are amenajat „Cavoul lui Dracula” – o încăpere întunecoasă, cu un

coşciug în mijloc, din care sare o persoană deghizată în vampir pentru a speria

88

turiştii; - în turn este amenajat un bar, aici funcţionând noaptea un girofar; - este dotat cu terenuri de handbal, minifotbal, tenis şi un bazin; - are reţea proprie de alimentare cu apă din Izvoarele Dracula.

Mânăstirile din România oferă şi servicii hoteliere. Dotările includ, pe lângă camerele de închiriat, camere de duş cu apă caldă, uneori televizor cu antenă satelit. Mai mult, Mănăstirea de la Horezu şi-a construit o clădire nouă, care serveşte ca spaţiu de cazare.

Locurile de cazare în relaţie cu planurile regionale Locurile de cazare trebuie să se includă corespunzător în planul regional.

Hotelurile sunt structuri permanente şi ajută la înfrumuseţarea peisajului pentru mult timp. Unul dintre primii factori pe care orice echipă de planificare trebuie să-l ia în considerare este amplasamentul hotelului. Aceasta se poate realiza prin intermediul conceptului divizării zonelor. În general, construirea hotelurilor este permisă în zonele comerciale. Un al doilea concept de considerat trebuie să fie numărul de camere de hotel necesare, în relaţia cu cererea previzionată. O a treia consideraţie va fi asupra măsurilor de expansiune a hotelurilor, pe măsură ce cererea va creşte.

Una dintre consideraţiile cele mai importante în cadrul planificării hotelurilor este separarea corespunzătoare a lor în interiorul unei arii determinate. Hotelurile prea apropiate tind să creeze un efect mutual de reducere a valorii. Peisajul se pierde sau se inhibă, iar proprietatea se depreciază. De asemenea este importantă proporţia, de exemplu, între numărul de persoane care merg la plajă şi numărul de camere de hotel.

Investigaţiile Departamentului de resurse naturale ale statului Michigan indică faptul că există o capacitate optimă pentru o plajă de mărime medie la ocean sau marile lacuri, de 1000 persoane pe km în 220 m de plajă. Mai întotdeauna în jur de 50% dintre turişti dintr-o zonă de recreere la plajă se află în realitate la plajă, şi din acest grup 25% se află în apă şi doar restul pe nisip.

Un alt aspect de luat în considerare este topografia. În cazul unui teren deluros

sau de munte se pot crea mai multe locuri de cazare fără a obţine aceeaşi interferenţă ca într-o zonă plană. De asemenea, tipul de vegetaţie afectează densitatea punctelor de cazare. O vegetaţie bogată şi închisă tinde să ascundă priveliştea şi deci se pot amplasa mai multe puncte de cazare într-o arie limitată faţă de situaţia în care vegetaţia ar fi puţină şi nu ar acoperi toată zona.

Gruparea punctelor de cazare într-o anumită zonă la o apropiere rezonabilă, înconjurată de extinse arii naturale se consideră rezultatul unei bune planificări, spre deosebire de dispersarea acestor puncte pe întreaga arie. Astfel se poate aprecia mai bine frumuseţea mediului natural.

Înainte de a face o investiţie în hotel şi în construcţii similare vor trebui studiate obişnuinţele de deplasare şi petrecere a vacanţei de către potenţialii oaspeţi, cu scopul de a adecva dimensiunile şi instalaţiile sale la cerinţele şi necesităţile acestora. Acest lucru este de o mare importanţă şi se bazează pe conceptul de orientare spre piaţă, deciziile principale asupra investiţiei plecând de la dorinţele consumatorilor potenţiali.

Un alt concept fundamental se bazează pe relaţiile armonioase între diversele elemente ale construcţiilor în scopuri turistice, ambientul local şi infrastructura.

89

Un al treilea concept esenţial: când dezvoltarea turistică este limitată (aşa cum se întâmplă de multe ori), politica cea mai recomandabilă este de a selecţiona cel mai bun amplasament şi de a construi un hotel care să ducă la evidenţierea acestei zone. Ulterior, dacă s-a obţinut planificarea şi promovarea corespunzătoare, se va putea duce la bun sfârşit expansiunea, prin alte amplasamente similare. Această expansiune în cadrul fiecărei zone turistice cuprinde un hotel cu un design special, astfel încât vizitatorul să poată cunoaşte fiecare loc pe rând, pentru a se bucura de varietatea, atracţiile, arhitectura ce le oferă fiecare loc în parte.

Controlul Formele cele mai comune de control hotelier sunt relaţionate cu serviciile de

furnizare a apei, canalizare, curăţenie generală şi securitate. Acest control poate fi dus la capăt de autorităţile locale, regionale sau statale. Activităţile legate de prepararea mâncării şi aprovizionării cu alimente, depozitarea acestora, vor trebui controlate deseori, de alte agenţii de stat. Controalele se referă la curăţenia bucătăriei, recepţia şi depozitarea alimentelor, eliminarea gunoiului, spălarea veselei şi a ustensilelor, şi alte consideraţii igienice similare. Este important de asemenea controlul pentru prevenirea incendiilor. Sunt esenţiale controalele stricte care descoperă pericolul de producere a incendiului, cum ar instalaţiile electrice, sistemele de încălzire, ventilaţie, aer condiţionat, depozite de combustibil, lifturi şi supravegherea locurilor de înmagazinare şi depozitare a lichidelor inflamabile. Curăţenia şi ordinea sunt elemente indispensabile în prevenirea incendiilor. Vor trebui solicitate sisteme de prevenire a incendiilor cum ar fi instalaţiile de stingere automate.

Clasificarea hotelurilor Se realizează prin intermediul multor sisteme distincte. Pe de altă parte, multe ţări

turistice duc lipsă de un sistem de clasificare. Opinia majorităţii autorilor este că sistemul de cinci stele este cel mai bun. Hotelurile se clasifică în acord cu criterii specifice (în general, prin intermediul organizaţiilor turistice naţionale), de la hoteluri de calitate superioară (cinci stele) până la cele mai modeste (o stea). Anumite ţări clasifică şi punctele de cazare ce nu sunt hoteluri, de exemplu în cazul pensiunilor. Criteriile care se aplică pentru clasificarea prin intermediul stelelor sunt diverse: baruri de zi, băi, aer condiţionat, telefoane, baruri, sufragerii şi alte caracteristici. Alte clasificări utilizate sunt prin intermediul calificativelor (de lux, superior şi bun), sau ierarhizarea este realizată prin acordarea de „note”, de la A la E.

O clasificare unitară, la nivel mondial, ce indică adevăratele niveluri ale hotelurilor din toate ţările, va fi foarte utilă pentru turism. Bineînţeles, se va înţelege că există diferenţe în standardele generale de dezvoltare în diversele locuri din lume. Un hotel de 5 stele într-o ţară foarte dezvoltată va fi de o mai bună calitate decât alt hotel de 5 stele dintr-o ţară mai puţin dezvoltată.

Conform legislaţiei, în România pot funcţiona următoarele tipuri de structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare, clasificate astfel:

• hoteluri de 5, 4, 3, 2, 1 stele; • hoteluri-apartament de 5, 4, 3, 2 stele;

90

• moteluri de 3, 2, 1 stele; • hoteluri pentru tineret de 3, 2, 1 stele; • hosteluri de 3, 2, 1 stele; • vile de 5, 4, 3, 2, 1 stele; • bungalouri de 3, 2, 1 stele; • cabane turistice, cabane de vânătoare, cabane de pescuit de 3, 2, 1 stele; • sate de vacanţă de 3, 2 stele; • campinguri de 4, 3, 2, 1 stele; • spaţii de campare organizate în gospodăriile populaţiei de 3, 2, 1 stele; • popasuri turistice de 2, 1 stele; • pensiuni turistice urbane de 5, 4, 3, 2, 1 stele; • pensiuni turistice rurale de 5, 4, 3, 2, 1 flori (margarete); • apartamente sau camere de închiriat în locuinţe familiale ori în clădiri cu

altă destinaţie de 3, 2, 1 stele; • structuri de primire cu funcţiuni de cazare pe nave fluviale şi maritime de 5,

4, 3, 2, 1 stele.

Caracterizarea unităţilor de cazare din România Precizări metodologice pentru activitatea de cazare turistică Prin structură de primire turistică cu funcţiuni de cazare turistică se înţelege orice

construcţie sau amenajare, care furnizează în mod permanent sau sezonier serviciul de cazare şi alte servicii specifice pentru turişti.

Vilele turistice, bungalourile şi pensiunile turistice se constituie ca structuri de primire turistică cu funcţiuni de cazare distincte pentru fiecare clădire în parte, chiar dacă au o recepţie comună pentru mai multe vile, bungalouri sau pensiuni.

Bungalourile s-au înregistrat statistic ca tip de structură de primire turistică cu funcţiuni de cazare turistică, începând cu anul 1994. Anterior acestui an erau cuprinse, în cea mai mare parte, la vile, unitatea de tip căsuţă include căsuţele turistice care nu sunt complementare la un alt tip de structură de primire turistică cu funcţiuni de cazare (camping, hotel etc.), cu o recepţie şi o conducere administrativă comună. Acest tip de structură se urmăreşte distinct din anul 1994, iar anterior acestui an au fost cuprinse la campinguri.

Pensiunile agroturistice s-au înregistrat statistic începând cu sfârşitul trimestrului III 1995. Nu se cuprind în cercetarea statistică, structurile de primire turistică cu funcţiuni de cazare turistică cu o capacitate de cazare instalată de mai puţin de 5 locuri-pat.

Nu se cuprind în structurile de primire turistică cu funcţiuni de cazare turistică: structurile de cazare folosite în exclusivitate de posesori sau chiriaşi, pe o durată mai mare de un an, indiferent de clasificarea acestora; locuinţele secundare ale populaţiei, utilizate în scopuri turistice în mod exclusiv de posesorii acestora; căminele, internatele şcolare pe perioada anului şcolar, unităţile spitaliceşti (cu excepţia sanatoriilor şi altor spaţii similare ce practică în mod exclusiv activităţi turistice); vagoanele dormitor; adăposturile şi refugiile montane şi similare; barăcile şi dormitoarele pentru muncitori, căminele de bătrâni şi casele de copii.

Pentru România pot fi puse în evidenţă câteva tendinţe în ceea ce priveşte evoluţia cazării turistice.

91

- Scăderea capacităţii de cazare: deşi oferta hotelieră creşte ca număr de unităţi, capacitatea de cazare a scăzut simţitor. Din circuitul hotelier al staţiunilor şi al marilor oraşe au ieşit un număr mare de hoteluri, ele fiind atribuite altor utilizatori: Ministerul de Interne, Armata, SRI, Camera Deputaţilor, Senatului, Ministerului Educaţiei şi Învăţământului. - Discrepanţa între nivelul cerut şi cel existent de clasificare: în majoritatea oraşelor importante, ponderea o constituie hotelurile de 3 stele; datorită puterii scăzute de cumpărare la nivel naţional şi turismului internaţional redus, în Bucureşti accentul ar trebui pus pe oferta hotelurilor cu 2 stele, în timp ce situaţia actuală arată că investitorii s-au concentrat pe 4 stele. Oficiul de autorizare şi Control în Turism arată că nu s-au făcut în ultimii ani investiţii majore în industria hotelieră, ci doar modernizări. o dinamică bună o au pensiunile, motelurile şi vilele din zona rurală. Un aspect negativ însă îl constituie faptul că acestea, deşi au mobilier nou, sofisticat şi televizor în fiecare cameră, nu pot fi clasate corespunzător deoarece au, de exemplu, grup sanitar comun. Apar astfel conflicte între investitorii neinformaţi şi Oficiul de Autorizare. Este de remarcat apariţia marilor lanţuri hoteliere - Holyday Inn şi Hilton. - Sezonalitatea cazării: interesant este faptul că gradul de utilizare al capacităţilor de cazare, deşi fluctuează mult de la un sezon la altul, nu influenţează major încasările din turismul internaţional.

6.5. Unităţile de alimentaţie

Caracterizarea lor nu diferă esenţial de cea realizată pentru unităţile de cazare. Stilul arhitectonic, amenajarea interioară, nivelul de intimitate oferit clienţilor, apropierea de punctele de cazare (unde, de multe ori, sunt incluse) sau de obiectivele de interes turistic sunt factorii esenţiali în luarea deciziei de amenajare sau reamenajare a acestor spaţii.

Amenajarea tehnologică a unui restaurant urmăreşte (Nistoreanu, 2002, p.196): - construcţiile şi instalaţiile; - prevederea şi asigurarea spaţiilor pentru servire şi anexe; - prevederea şi organizarea muncii în bucătării şi alte spaţii de producţie; - asigurarea depozitării mărfurilor; - asigurarea funcţionării instalaţiilor tehnice din dotare; - dotarea cu mobilier şi materiale.

Amenajarea salonului dă nota distinctivă restaurantului – se cere ca prin amenajare, spaţiile să devină confortabile, intime şi uşor de exploatat.

Reglementările specifice şi sistemul de clasificare sunt prezente, ca şi în cazul hotelurilor; diferenţele ar fi că, în timp ce reglementările, dat fiind impactul mult mai direct asupra sănătăţii clienţilor, sunt în general mai dure, în timp ce clasificările pierd din generalitate, dat fiind specificul amenajărilor şi serviciilor oferite.

În conformitate cu prezentele norme metodologice, în România pot funcţiona următoarele tipuri de structuri de alimentaţie pentru turism:

Nr.crt. Tipul de unitate Stele Nr.crt. Tipul de unitate Stele 1. Restaurant 2. Bar 1.1 Clasic 1-5 2.1 Bar de noapte 3-5

92

1.2 Specializat 2.2 Bar de zi 2.5 1.2.1 Pescăresc 2-5 2.3 Cafe-bar, cafenea 2.5 1.2.2 Vânătoresc 2-5 2.4 Disco-bar (discoteca,

videoteca) 2.5

1.2.3. Rotiserie 1-4 2.5 Bufet - bar 1.3 1.2.4 Zahana 1-4 3. Fast-food 1.2.5 Dietetic 1-4 3.1 Restaurant - autoservire 1-3 1.2.6 Lactovegetarian 1-4 3.2 Bufet tip expres/bistrou 1-3 1.2.7 Familial/pensiune 1-4 3.3 Pizzerie 1-3 1.3 Cu specific 3.4 Snack-bar 1-3 1.3.1. Crama 2-5 4. Cofetărie 1-5 1.3.2 Cu specific local 2-5 5. Patiserie, plăcintărie,

simigerie 1-3

1.3.3. Cu specific naţional 2-5 1.4 Cu program artistic 3-5 1.5 Braserie 3-5 1.6 Berărie 3-5 1.7 Gradina de vara 2-5

6.6. Atracţii naturale

O mare varietate de combinaţii de factori ai resurselor naturale poate crea atracţii ambientale pentru dezvoltarea turismului. Formulele nu sunt însă generalizabile. Este probabil că cele mai importante sunt variaţiile de zone de temperatură şi schimburile cererii în legătură cu locurile de recreere. Pentru a echilibra cererea, cu cât există mai multe posibilităţi de utilizare a unui loc, cu atât este mai bine. De exemplu, este de dorit ca o zonă de un pitoresc remarcabil, să se utilizeze în acelaşi timp şi pentru practicarea golfului, călărie, pescuit, vânătoare, schiat, alte sporturi ce utilizează vehicule automotoare pe zăpadă, practicarea sporturilor acvatice, studierea naturii şi activităţi artistice (cum ar fi pictura şi fotografierea), decât doar pentru vânătoare. Cu cât sunt mai variate atracţiile de-a lungul timpului, vor exista mai mari şanse de succes.

Un alt factor foarte important este aşezarea. În general, cu cât o zonă este mai apropiată de pieţele sale potenţiale, cu atât va fi mai vizitată şi deci va avea mai mari şanse de a atinge un nivel ridicat al cererii. Există unele areale care trebuie să se afle în apropierea clientului (de exemplu captările de izvoare minerale). În schimb, zonele de o mare frumuseţe naturală, cum ar fi parcurile naţionale, pot să se afle la o mare distanţă şi, cu toate acestea, să aibă niveluri satisfăcătoare ale cererii.

Productivitatea resurselor naturale ale ariei turistice sunt în funcţie de resursele umane mobilizate şi de administraţie. Cantitatea, proporţiile în care se utilizează şi calitatea acestor factori de intrare vor determina calitatea şi cantitatea consumului.

Calitatea resurselor naturale (terenuri, vegetaţie, extinderea plajelor) va fi afectată de intensitatea consumului. Planificarea corespunzătoare, luarea în considerare a utilizării intense şi planificarea în consecinţă a unei aprecieri estetice permanente, va ajuta la conservarea calităţii resurselor naturale pentru satisfacerea beneficiarilor actuali şi a celor viitori. Calitatea resurselor naturale trebuie conservată, în scopul menţinerii cererii turistice. Când se realizează planificarea trebuie să se considere nivelurile adecvate ale calităţii, şi apoi să se menţină standardele de calitate, astfel încât vizitatorul

93

să fie întotdeauna satisfăcut. Turismul este foarte sensibil la calitatea utilizării în scop recreativ a resurselor naturale, iar dacă nu se menţin standardele ridicate, rezultatul inevitabil va fi o depreciere a cererii. Din această cauză consideraţiile ecologice şi ambientale sunt de importanţă vitală.

6.7. Atracţii antropice

Sunt cel mai dificil de sistematizat şi caracterizat, datorită următoarelor caracteristici:

• specificitatea accentuată; • continua schimbare a tehnologiei pe care se bazează; • continua lărgire a sferei de cuprindere a acestor atracţii.

O sistematizare, fără a avea pretenţia de a fi exhaustivă, a fost prezentată la începutul capitolului. În continuare însă vor fi tratate mai detaliat parcurile tematice, câteva probleme ale amenajării muzeelor şi destinaţiilor speciale, restul urmând a fi tratate la amenajările specifice în funcţie de structura geografică şi forma de organizare.

Activităţi practicate de către turişti

Una din funcţiile importante ale unui proiect de amenajare în domeniul atracţiilor antropice o constituie evaluarea activităţilor care-i motivează şi determină pe turişti să viziteze zona. Când s-au adunat suficiente date cu privire la acest aspect, rezultatul va trebui transmis acelor persoane care se dedică organizării petrecerii timpului de către turişti. Astfel ei vor avea o orientare în aplicarea metodelor şi programelor.

Forma cea mai bună de a obţine aceste informaţii este a sta de vorbă cu vizitatorii şi însoţitorii lor. De asemenea, se pot înmâna chestionare, direct, în camerele destinate oaspeţilor. Angajaţii însărcinaţi cu relaţiile cu publicul pot fi instruiţi să ceară în mod amabil informaţii despre preferinţele oaspeţilor în domeniul activităţilor de recreere. Înregistrarea atentă şi analiza profundă a acestor date va aduce informaţii de mare valoare. Când persoanele responsabile cu atragerea şi servirea vizitatorilor le vor oferi acestora activităţile recreative solicitate este probabil că respectiva comunitate se va transforma într-o destinaţie favorită.

Datele pot fi extrase şi prin analiza amenajărilor specifice realizate într-o zonă / localitate asemănătoare, urmându-se astfel o strategie de flexibilitate.

Parcurile tematice

Parcurile tematice sunt un concept relativ nou în domeniul atracţiilor turistice şi au scopul de a crea atmosfera unei alte lumi. Diferenţa principală faţă de parcurile de distracţii tradiţionale, care cuprind diverse plimbări, cafenele, restaurante şi spectacole, o reprezintă concentrarea asupra uneia sau mai multor teme dominante, în jurul cărora se organizează toate caracteristicile parcului tematic. Este important ca tema să fie prezentă în fiecare componentă a parcului: aceasta înseamnă că decorul, clădirile, jocurile, spectacolele, numerele de circ, facilităţile care oferă hrană şi băuturi, magazinele şi costumele personalului trebuie proiectate în conformitate cu tema. Printre temele alese frecvent se numără istoria, poveştile pline de aventuri, fanteziile şi lumea viitorului (Witt, Moutinho, 1994, p.14-16).

94

Predecesorii parcurilor tematice datează din secolul al nouăsprezecelea, când parcurile de distracţii ca Prater din Viena sau Tivoli din Copenhaga ofereau o gamă largă de servicii în acelaşi loc: cafenele şi baruri, concerte, spectacole, focuri de artificii şi primele plimbări.

Dezvoltarea parcurilor tematice moderne a început în 1955, o dată cu deschiderea parcului Disneyland în Anaheim (California). Acest eveniment a schimbat considerabil industria parcurilor de distracţii, deoarece exploata pentru prima dată ideea parcului de distracţii concentrat pe anumite teme. Numărul crescând de posesori de autovehicule şi veniturile discreţionare au creat în curând pieţe noi pentru parcurile tematice şi multe parcuri de distracţii au devenit tematice prin adoptarea uneia sau mai multor teme.

Parcurile tematice pot fi orientate spre teme ca istoria, poveştile pline de aventuri, fanteziile sau lumea viitorului şi, în funcţie de numărul de teme, pot fi unitematice sau multitematice. O altă clasificare se poate realiza în funcţie de dimensiunea parcurilor, exprimată în termeni de număr de vizitatori, spaţiu, venit anual sau număr de plimbări, spectacole, magazine şi restaurante oferite. De asemenea, parcurile tematice mai pot fi clasificate în funcţie de locaţie: unele se găsesc în zone turistice, altele sunt aproape de marile oraşe. Parcurile tematice din zonele turistice sunt vizitate în principal de turişti ca parte dintr-o călătorie mai lungă spre o regiune de destinaţie – de exemplu, o staţiune de vacanţă ca Blackpool Pleasure Beach din Marea Britanie sau Tivoli World pe Costa del sol din Spania – sau ca mega-atracţii turistice, ca de exemplu parcurile Disney. Parcul Disney World din Orlando (Florida) a transformat terenurile mlăştinoase din Florida într-o staţiune foarte importantă, care în prezent deţine locul al doilea ca număr de camere de hotel în Statele Unite. Vizitatorii parcurilor tematice situate în apropierea centrelor urbane mari sunt în general persoane care întreprind o călătorie de o zi. Se estimează că ponderea acestui tip de vizitatori variază între 70 şi 75%.

Cele mai mari parcuri tematice din SUA sunt concentrate în California şi Florida, iar în Europa concentraţia mai mare de parcuri tematice mari se găseşte în nord: de exemplu, Alton Towers (Marea Britanie), De Efteling (Olanda), Phantasialand şi Europe Park (RFG), deşi în ultimi cinci ani piaţa a glisat uşor spre Franţa, unde s-au deschis mai multe parcuri. Motivele dominaţiei nordului Europei pot fi istorice şi sociale, dar, de asemenea, populaţia are o densitate mai mare şi este mai prosperă aici decât în ţările Europei de Sud. În acestea din urmă, în special în Italia, bâlciul călător reprezintă încă o atracţie majoră şi a contribuit la dezvoltarea mai lentă a parcurilor tematice fixe din regiune. Majoritatea parcurilor europene tind să fie situate la mică distanţă de oraşele mari.

Modificările pieţei au condus la dezvoltarea de noi produse în domeniul parcurilor tematice: de exemplu, centre de distracţii mai mici. În prezent, noile centre de distracţii care se dezvoltă beneficiază de investiţii mai mici, deoarece constau în facilităţi relativ ieftine. Cu o temă limitată, aceste centre pot fi construite cu un cost de 1-5 milioane de dolari, comparativ cu 100 milioane sau mai mult pentru un parc tematic. În mod obişnuit, centrele de distracţii necesită un spaţiu de 1800-4600 m2 (în general, în spaţii închise). Aceasta înseamnă mult mai puţin decât necesarul pentru un parc tematic: 40-80 ha sau mai mult. Componentele noilor centre de distracţii sunt aproape exclusiv participative. Acestea cuprind sporturi, jocuri şi plimbări la care participă vizitatorii. Caracterul participativ al acestor centre şi preţul de intrare relativ scăzut atrag mai

95

mulţi turişti care vin în mod repetat decât parcurile de distracţii tipice. În general, intrarea are un preţ minimal sau este gratuită, iar elementele principale au preţuri moderate (de obicei, sub 5 dolari). Dată fiind înclinaţia actuală către cumpărături ca activitate distractivă, situarea acestor centre în mall-uri are un potenţial ridicat. Asociaţia Internaţională a Parcurilor de Distracţii şi a Atracţiilor Turistice (IAAPA în original) reprezintă cea mai mare asociaţie din industria parcurilor de distracţii din lume. Asociaţia cuprinde peste 2500 de membri din cincizeci de ţări, inclusiv parcuri de toate dimensiunile, furnizorii acestora şi consultanţi din domeniu. Această asociaţie non-profit serveşte industria respectivă printr-un sistem de comitete care oferă ajutor la pregătirea programelor educaţionale, materialelor video de instruire şi publicaţiilor privitoare la această industrie.

Unul dintre cele mai mari parcuri tematice din Europa este parcul Bellewaerde din Belgia. Cele circa 55 ha cuprind un amestec echilibrat de parcuri cu diverse peisaje, plimbări, spectacole, grădini zoologice, restaurante, locuri de joacă şi alte puncte de atracţie. În 1954, familia care posedă terenul a deschis aici un loc de joacă şi parcul s-a dezvoltat apoi fără oprire. În 1969 a fost introdus motivul unui parc safari, urmat, în 1978, de primele plimbări tematice. Din 1980 şi până în prezent, Bellewaerde a adăugat în mod regulat plimbări, spectacole şi alte puncte de atracţie.

Bellewaerde a devenit membru al unuia dintre cei mai mari operatori de parcuri din Europa, Walibi Group. Printre avantajele acestui fapt se numără cercetarea colectivă, avantaje în privinţa veniturilor şi a costurilor la cumpărarea en gros a noilor puncte de atracţie, precum şi promovarea încrucişată a tuturor parcurilor din grup.

Cel mai mare centru combinat – centru comercial şi centru de distracţii – reflectă tendinţele din industria parcurilor de distracţii. West Edmonton Mall (WEM) din Alberta (Canada) este considerat cel mai mare Centru de Distracţii Familial (FEC în original) în spaţiu închis din lume. Măsurând 484000 m2, WEM este şi cel mai mare mall din lume. Triple Five Corporation l-a creat în trei etape. În 1981 a fost construit mall-ul însuşi, cu magazinele principale. A doua etapă a inclus parcul de distracţii Fantasyland, cuprinzând numeroase plimbări, simulatoare, teatre şi Palatul de Gheaţă (un complex pentru patinaj); acestea au fost terminate în 1983. În 1985 au fost terminate alte facilităţi de distracţii şi recreere, incluzând un parc acvatic, un teren de golf, un hotel şi cel mai mare lac interior cu flotă de submarine din lume.

Parcurile tematice europene nu determină apariţia unor excursii prelungite semnificative, dar stimulează tot mai mult vacanţele scurte, mai ales pe cele combinate cu vizitarea altor obiective din zona de destinaţie.

Majoritatea parcurilor tematice operează de la începutul lunii martie până la sfârşitul lunii octombrie, majoritatea vizitatorilor sosind în lunile iulie şi august. Numai câteva parcuri situate în zone mai calde sunt deschise tot timpul anului.

În Europa, parcurile au în mod frecvent un procent ridicat de vizitatori străini care stau o singură zi, fiind amplasate de multe ori în vecinătatea mai multor graniţe. Doar parcurile din Marea Britanie au un procent relativ scăzut de vizitatori străini. Această situaţie s-ar putea schimba după deschiderea tunelului de sub Marea Mânecii.

Dezvoltarea unui parc tematic necesită o investiţie majoră de capital. De aceea, conceptul proiectului trebuie evaluat cu atenţie. Primul pas în privinţa planificării îl reprezintă dezvoltarea conceptului care cuprinde elementele cheie ale parcului. Pentru

96

parcul în sine trebuie ales un loc accesibil, vast şi neutilizat, care va servi adesea şi pentru facilităţile adiacente, ca d exemplu cazarea şi alte facilităţi turistice, precum şi pentru locuinţele angajaţilor. Locul ales trebuie să întrunească toate condiţiile stabilite pentru proiectul respectiv. Utilizarea masivă a terenurilor în cadrul parcurilor tematice a devenit de curând o problemă critică pentru grupurile ecologiste. Apoi, un studiu de fezabilitate trebuie:

• să examineze potenţialul de piaţă (piaţa rezidentă şi turistică) • să evalueze mediul competitiv • să evalueze factorii privitori la design şi să stabilească tipul, dimensiunile

şi locaţia potrivită pentru parc • să examineze infrastructura – acces rutier, feroviar sau aerian, alimentare

cu apă şi energie electrică, sisteme de canalizare şi de evacuare a deşeurilor solide şi sisteme de telecomunicaţii

• să proiecteze deservirea, costurile, veniturile şi performanţa financiară. Planificarea parcurilor tematice trebuie coordonată cu planificarea regională,

astfel încât zona din jurul parcului să se dezvolte în mod integrat. Este dificil de estimat cererea viitoare, deoarece există un număr de factori

externi, ca de exemplu anumite zile ploioase sau temperaturi ridicate, care pot răsturna estimările bazate pe caracteristici socioeconomice sau pe comportamentul călătorilor. Milman (1993) împarte factorii determinanţi pentru deservirea parcurilor tematice în două mari grupe: factori de locaţie şi factori de design. Factorii de locaţie includ piaţa locală dintr-o anumită arie geografică, precum şi numărul de turişti şi facilităţile de acces către parc (aeroporturi, staţii de cale ferată, autostrăzi). Alţi factori de locaţie sunt vremea, valoarea monedei locale, peisajul, alte puncte de atracţie competitive şi facilităţile pentru turişti ca de exemplu hoteluri, restaurante etc..

Factorii de design privesc atractivitatea generală a parcului şi poziţionarea sa pe piaţă comparativ cu parcurile concurente. Factorii de design includ: numărul şi tipul elementelor de felul spectacolelor şi plimbărilor, design-ul arhitectural şi peisagistic, capacitatea (lungime, zone de odihnă, servirea mesei) şi preţurile. Este important de remarcat că, atunci când factorii de locaţie sunt identici, factorii de design pot creşte sau scădea cifrele potenţialului de deservire.

Performanţa financiară şi investiţia Parcurile trebuie să investească în mod constant în facilităţi, pentru a-şi păstra

cota de piaţă. Dat fiind că marea majoritate turiştilor stau numai o zi, noile investiţii sunt esenţiale pentru a-i încuraja să revină în mod regulat.

Multe parcuri reinvestesc în fiecare an echivalentul amortizării lor. De multe ori, aceasta are loc o dată la doi ani, astfel încât cheltuielile majore pentru o nouă plimbare sau un nou spectacol sunt suportate într-un an, iar promovarea va avea loc în anul următor.

Pentru a menţine competitivitatea parcului, este tot mai necesar ca produsele sale – distracţii, alimente oferite, magazine – să rămână permanent la acelaşi nivel calitativ. Exercitând un control total asupra tuturor elementelor componente ale parcului – plimbări, magazine, alimente, personal, curăţenie – conducerea parcului poate asigura mai uşor un standard constant al calităţii. Uneori, facilităţile de tipul catering şi

97

cumpărături sunt concesionate altor companii, încetând să se mai afle sub controlul direct al conducerii parcului.

Atunci când îşi stabilesc politica de preţuri, parcurile de distracţii şi cele tematice trebuie să fie totdeauna conştiente de gama largă de puncte de atracţie gratuite cu care concurează pentru a capta interesul publicului: clădiri istorice, muzee, parcuri publice.

Din cauza ciclului de viaţă al parcului tematic şi necesităţii de a determina turiştii să revină, investiţia în noi puncte de atracţie este foarte importantă pentru succesul parcului.

Industria parcurilor tematice mai are încă potenţial pentru a se dezvolta. Dar va trebui să se monitorizeze în mod constant schimbările pieţei, care ar putea determina crearea unor noi forme de parcuri tematice, ca de exemplu centre combinate – centru comercial şi centru de distracţii – sau centre de distracţii mici, pentru întreaga familie. La fel ca în multe alte domenii, concentrarea pe anumite grupuri-ţintă va fi tot mai importantă în pentru parcurile tematice. De aceea, conducerea parcurilor este obligată să le adapteze design-ul şi activităţile de marketing la piaţa sau pieţele ţintă. Pentru a determina vizitatorii să revină, sunt necesare investiţii constante care să actualizeze componentele existente şi să creeze altele noi.

Legoland – în Carlsbad (California), prezintă diverse clădiri celebre în miniatură, realizate din cărămizi lego. Parc Asterix – la nord de Paris, prezintă elemente istorice ale galilor prin intermediul trenuleţelor, roţilor şi instalaţiilor de montagne-russe. Discovery Cove – Orlando (Florida), este alcătuit din lagune, recifuri de corali, plaje cu nisip alb; se pot face scufundări sau înota cu delfinii. Ratanga Junction – Cape Town, este singurul parc de acest gen din Africa; punctul de atracţie în constituie tarantula, un montagne – russe impresionant. Paramount Parks – din Cincinnati, Richmond şi Charlotte; mascote din desene animate distrează copiii. Sesame Place – Pasadena, prezintă personaje de desene animate, are şi un muzeu de ştiinţă. Everland – în Coreea de Sud, se întinde pe 3700 de hectare are o grădină zoologică, 40 de zone tematice, parc acvatic, piste pentru raliuri. Disney – Anaheim (California), Orlando (Florida), Tokyo, Paris; are diverse distracţii, centre educaţionale, parcuri acvatice. Hersheypark – Hershey (Pennsylvania), grădină zoologică, fabrică de ciocolată. Busch Gardens – Williamsburg (Vancouver), Tampa (Florida), prezintă animale din Africa; safari. Cedar Point – Ohio, cele mai multe montagne russe şi trenuleţe din lume. Seaworld – San Diego, San Antonio, Orlando, acvarii, spectacole acvatice şi trenuleţe. Universal Studios – Orlando, Hollywood, atracţii bazate pe filme celebre.

Sursa: adaptat după Revista Capital, nr.45 / 7 noiembrie 2002, pag.58-59

Probleme ale amenajării muzeelor din România Principalele probleme cu care se confruntă muzeele din România pot fi ameliorate

prin următoarele acţiuni:

98

• prima urgenţă o constituie necesitatea consolidării clădirilor care adăpostesc muzeele – fiind vorba, în majoritatea cazurilor, de clădiri vechi, cutremurele şi intemperiile şi-au lăsat amprenta asupra structurilor de rezistenţă ale acestora;

• realizarea unor depozite corespunzătoare, adecvate din punct de vedere al microclimatului, pentru obiectele expuse;

• realizarea unor amenajări specifice expoziţiilor temporare, prin realizarea de schimburi între muzee;

• dotarea cu tehnică electronică; • restaurarea şi conservarea colecţiilor.

Din păcate, sumele de la buget care revin muzeelor nu permit decât plata salariilor, achiziţii minore de patrimoniu şi cheltuieli curente de aprovizionare şi întreţinere a spaţiilor.

Specialiştii arată că plasarea în apropierea muzeelor a unor baruri, restaurante, sedii de firme, duce la apariţia unor vibraţii care afectează obiectele de artă.

Muzeul Naţional de Artă din Cluj menţionează următoarele lipsuri: - imposibilitatea organizării unor expoziţii; - lipsa unei maşini.

Muzeul Ţăranului Român – instituţie care a primit în anul 1996 titlul de „ Muzeul European al Anului”, indică o problemă extrem de importantă în întreţinerea siturilor din teritoriu; de exemplu, în 1990, s-au achiziţionat 4 biserici din lemn din judeţele Arad şi Hunedoara, pentru a le salva de la dărâmare; restaurarea însă este extrem de costisitoare, şi ca urmare, stagnează, ceea ce poate duce la deteriorarea definitivă a acestora. Pinacoteca Muzeului de Istorie şi Artă din Bucureşti deţine lucrări aflate în depozite improprii – sunt situate în sedii revendicate de foştii proprietari, nu deţin mobilier pentru a proteja lucrările; de asemenea, lipsesc banii necesari restaurării picturilor şi altor opere.

Probleme ale amenajării destinaţiilor speciale

Pentru turismul religios, amenajările sunt de cele mai multe ori minime. În perioada pelerinajelor, anumite străzi sunt închise circulaţiei autoturismelor, apar mici comercianţi cu produse diverse – alimentare şi meşteşugăreşti.

Dotările în domeniul scufundărilor acvatice se concentrează pe necesitatea parcurgerii unui curs de scufundare (săli, bazine), şi a echipamentelor necesare diferitelor tipuri de scufundări (de pe vapor, de noapte, fotografie subacvatică etc.).

Locuri de scufundare în România: - peştera Isverna – Munţii Mehedinţi; - lacul Beliş – Munţii Apuseni; lacul adăposteşte o biserică; - Tarniţa, lacul Bâlea, Izvoarele Termale din Marea Neagră, lacurile de

acumulare şi Delta Dunării.

99

CAP.VII. AMENAJAREA TURISTICĂ ÎN FUNCŢIE DE STRUCTURA GEOGRAFICĂ: MONTANĂ ŞI A LITORALULUI

Se constată o preocupare tot mai intensă pentru o abordare specializată,

microscopică a problemelor amenajării litoralului, muntelui şi spaţiului rural, dând astfel naştere unor politici şi modalităţi de acţiune noi.

7.1. Amenajarea turistică montană

7.1.1. Experienţa internaţională în domeniu Muntele a exercitat din totdeauna atracţie pentru oameni, graţie măreţiei şi

peisajelor sale, atractivităţii în tot cursul anului, oferind o paletă largă de modalităţi de petrecere a vacanţelor. În zilele noastre, mai mult ca oricând, pentru omul de pretutindeni, dar mai ales pentru cel care trăieşte în mediul urban, muntele reprezintă locul în care acesta se îndreaptă în orice anotimp al anului, în căutarea naturii. Muntele oferă posibilitatea efectuării odihnei totale şi active, a activităţilor sportive, distractive şi de recreere, activităţi care contribuie nemijlocit la refacerea psiho-fizică şi a capacităţii de muncă. Aceste considerente fac ca el să atragă fluxuri importante de turişti, el devenind prin valenţele sale recreative, deconectante, curative, sportive, un factor cu o importanţă socială şi educativă pentru populaţie.

Interesul pentru munte ca destinaţie turistică a atras atenţia specialiştilor în amenajarea teritoriului, care prin studiile lor au delimitat trei genuri de localizare a staţiunilor montane:

• localizarea periferică, care se situează la marginea masivelor montane şi la periferia aşezărilor umane;

• localizarea liniară, care urmează culoarele naturale de pătrundere în masiv (de regulă văile unor râuri);

• localizarea terminală, care se dezvoltă în zonele alpine, fie la capătul culoarelor de penetrare în munte, fie la înălţimi foarte mari, la care turiştii pot ajunge doar cu piciorul sau, în cazul staţiunilor moderne, cu ajutorul unei reţele importante de transport pe cablu.

Clasificarea de mai sus are un caracter schematic, aceste modele fiind combinate şi adaptate la specificul fiecărei zone.

În condiţiile tehnicii de astăzi, când instalaţiile de transport cu cablu străbat suprafeţe întinse şi au capacităţi remarcabile (de exemplu, telefericul Jumbo de 150 locuri întâlnit pe pârtiile elveţiene de la Verbier), oferind totodată şi o înaltă securitate, în practica localizării montane se manifestă o tendinţă de migraţie către altitudine, ca urmare a garanţiilor mai mari în ceea ce priveşte existenţa stratului de zăpadă favorabil schiului, pe o perioadă mai lungă. Aceasta fiind cu atât mai evidentă, cu câteodată cu organizarea primei ediţii a Olimpiadei de iarnă din 1924 la Chamonix, în turismul montan s-a înregistrat o adevărată revoluţie prin răsturnarea de raporturi între turismul de vară şi cel de iarnă în favoarea acestuia din urmă, ceea ce a determinat regândirea completă a modului de amenajare a staţiunilor montane.

100

Astfel, mărimea şi amplasarea acestora sunt strâns legate de capacitatea instalaţiilor de transport pe cablu. Mai mult, se apreciază chiar că trebuie mai întâi construită linia de telecabine, telescaune şi teleschiuri şi numai după aceea se vor aşeza celelalte echipamente turistice.

Unii specialişti consideră că, în general, amenajarea turistică a unei zone montane cuprinde o localizare principală, centrală, de obicei la poalele masivului, care are multe subunităţi în sfera sa de acţiune, numite sateliţi ale staţiunii turistice, care au rolul de a intensifica circulaţia turistică, de a asigura cazarea şi servirea mesei turiştilor care se vor afla în zonă şi a celor cazaţi în staţiunea de bază.

Câteva principii importante de urbanism în amenajarea staţiunilor montane sunt (Firoiu, 2002, p.228):

• reducerea deplasărilor schiorului şi pietonului; • separarea funcţiilor (circulaţia schiorilor -pietonilor - vehiculelor); • expunerea la soare şi protecţia contra vântului; • crearea unui centru atractiv şi animat; • urbanizarea în „potcoavă" în jurul recepţiei principale de schi, încălzită de

soare, regrupând unităţile comerciale şi de servicii „în terasă" spre domeniul schiabil;

• legătura între diferite construcţii prin galerii pietonale (în contact cu zăpada, dar la adăpost de intemperii);

• circulaţia şi staţionarea vehiculelor în spatele clădirilor. Această concentrare a construcţiilor în perimetrul staţiunii de bază are şi rolul de

a apăra elementele naturii menite să contribuie la crearea unei ambianţe plăcute şi a unei atmosfere propice sănătăţii, evitând totodată fragmentarea excesivă a traficului (traseului) schiorilor. Dezvoltarea terenurilor de schi

Ca şi turismul litoral, dezvoltarea terenurilor de schi depinde de exploatarea resurselor naturale. Spre deosebire de primul caz, aici este necesară o investiţie importantă în privinţa atracţiilor turistice, pentru a asigura facilităţile necesare la înălţime. Acest factor, alături de dificultăţile privind accesul în zonă şi de numărul mic al populaţiei în multe regiuni alpine, a condus la o participare importantă din afară, deşi nu neapărat internaţională, la proiectele de dezvoltare.

Literatura privitoare la dezvoltarea terenurilor de schi cuprinde în mare parte studii referitoare la Alpii europeni, cea mai dezvoltată regiune de pe glob în acest domeniu. Un studiu la nivel global subliniază diversele contexte sociale, fizice şi economice în care s-au dezvoltat sporturile de iarnă, precum şi modul în care aceasta a determinat apariţia diferitelor tipuri de staţiuni profilate pe schiat. Într-o primă clasificare a tipurilor de dezvoltare a terenurilor de schi din Alpii francezi, studiul afirmă că în orice situaţie intervin trei seturi de factori:

• starea comunităţii locale la începutul dezvoltării: dimensiuni, dinamism, facilităţi.

• ritmul dezvoltării: dacă acesta coincide sau nu cu posibilităţile de creştere a comunităţii locale.

101

• caracteristicile zonei şi posibilităţile tehnice şi financiare de dezvoltare a acesteia.

Studiile dezvoltă aceşti factori şi sunt prezentate (Pearce, 1989, p.67-74), în general, două scenarii diferite pentru dezvoltarea turismului alpin. Între aceste două extreme, se recunoaşte existenţa unui număr de situaţii intermediare. Chamonix – secolul al nouăsprezecelea Primul scenariu se referă la turismul pe timp de vară din secolul al nouăsprezecelea. Sunt subliniate condiţiile şi factorii locali modificaţi rapid de către turiştii care au descoperit atracţiile mediului alpin. Societatea locală este suficient de dispusă să se adapteze la o cerere turistică difuză şi uşor de mulţumit. Promotorii urbani din afara regiunii joacă doar un rol parţial şi complementar, asigurând, de exemplu, hotelurile mari sau capitalul necesar construirii unei căi ferate montane. Turismul este un bun început pentru dezvoltarea economică şi socială viitoare şi, încetul cu încetul, oferă condiţiile pentru startul acesteia. Les Belleville – 1970 În această situaţie contemporană are loc un proces complet diferit, iar dezvoltarea porneşte de jos în sus. Acum, dezvoltarea începe cu imaginea unei staţiuni funcţionale concepute de promotorii urbani. Turistului nu i se mai prezintă munţii în sine, ci facilităţile create – apartamente, telescaune şi echipamentul necesar. Muntele este redus la o analiză tehnică a caracteristicilor – capacitatea pistelor de schi, posibilităţi de construcţie, gradul de dificultate a accesului etc.. dată fiind amploarea operaţiunii (poate de ordinul a 5000-10000 de paturi), sunt utilizate finanţări, tehnici şi cunoştinţe urbane. Comunităţii locale nu i se cer decât terenul şi mâna de lucru. Dezvoltarea integrată şi catalitică

Pe baza unora dintre ideile prezente în diverse studii, s-a propus o clasificare mai generală, bazată pe divizarea responsabilităţii în procesul de dezvoltare: 1. Dezvoltarea „integrată” implică dezvoltarea de către un singur promotor, excluzând orice altă participare. 2. Dezvoltarea „catalitică”, dimpotrivă, apare atunci când activităţile iniţiale ale unui promotor important generează dezvoltări complementare realizate de către alte companii sau alţi indivizi. Diferenţa fundamentală în privinţa divizării responsabilităţii influenţează nu numai natura procesului de dezvoltare, ci şi forma staţiunii rezultate, locaţia acesteia şi, într-o anumită măsură, tipul de clientelă deservită. Dezvoltarea integrată În prezent, conceptul de staţiune „integrată” profilată pe schi este în general acceptat în Franţa, unde exemplul clasic rămâne La Plagne. Şi în alte părţi s-au dezvoltat independent staţiuni prezentând caracteristici similare – de exemplu, noile porturi de ambarcaţiuni de pe coasta mediteraneană – şi este posibilă extinderea acestor idei iniţiale către un proces mai general de dezvoltare, caracterizat de factorii de mai jos. Un singur promotor: Întreaga staţiune este dezvoltată de un singur promotor sau de o singură companie. Aceasta trebuie să dispună de resurse financiare şi tehnice adecvate. În consecinţă, asemenea dezvoltări se limitează în general la concerne financiare mari. Astfel, participare locală este exclusă aproape total, deşi unele persoane aparţinând

102

comunităţii respective ar putea fi angajate în domeniul construcţiilor sau, mai târziu, ca personal al staţiunii, iar autorităţile locale pot prelua anumite programe de lucru de interes public. Dezvoltarea echilibrată: Această unitate de management permite mai uşor, deşi nu asigură neapărat, o planificare generală eficientă şi o dezvoltare echilibrată, atât din punct de vedere tehnic, cât şi financiar. Existând o singură conducere a proiectului, proporţia dintre telescaune şi apartamente poate fi menţinută mai uşor, iar problemele tehnice inerente construirii portului sunt mai puţin dificil de rezolvat. Bugetul comun permite compensarea acelor aspecte ale proiectului care pot fi neprofitabile iniţial (de exemplu, instalarea telescaunelor) prin operaţiuni mai lucrative (de exemplu, vânzarea imobilelor). Dezvoltarea rapidă: Această coordonare tehnică şi financiară facilitează o dezvoltare foarte rapidă şi totuşi echilibrată, care la rândul său permite rambursarea pe termen scurt a capitalului investit. O formă funcţională: Coordonarea, planificarea coerentă şi integrarea fizică a facilităţilor staţiunii pot avea drept rezultat o formă funcţională prin care turistul, habitatul său şi facilităţile cu scop de recreere se găsesc într-o staţiune foarte bine delimitată şi densă. Astfel, apartamentele şi hotelurile se află chiar la poalele pistelor de schi, iar porturile permit posesorului de iaht să ajungă imediat din casă pe ambarcaţiunea sa. Izolarea: Pentru dezvoltarea unor asemenea staţiuni este necesară libertatea totală, astfel încât acestea sunt situate departe de aşezările existente, în zone relativ izolate de pe coastă sau mai sus de aşezările permanente din Alpi. Ele sunt integrate astfel în mediul natural. Statutul ridicat: Facilităţile de prim rang oferite de acest tip de staţiune funcţională atrage o turişti cu o situaţie materială foarte bună. Astfel, costurile ridicate asociate în general cu dezvoltarea staţiunilor izolate (chiar dacă preţul terenului în sine poate fi mai scăzut) sunt compensate de tarifele ridicate şi de structura financiară generală a operaţiunii. Într-adevăr, relativa izolare poate chiar îmbunătăţi statutul staţiunii.

În strategia amenajării staţiunii Poiana Braşov este de menţionat încercarea de a se păstra un caracter unitar. De exemplu, Grupul Gospodăresc al staţiunii deserveşte toate unităţile de aici şi cuprinde o spălătorie centrală, un laborator de cofetărie – patiserie, carmangerie şi depozite. În privatizarea celor mai importante hoteluri s-au implicat puţine societăţi, constituindu-se grupuri de hoteluri aparţinând aceluiaşi investitor, accentul căzând pe posibilităţile acestora de a realiza şi modernizări postprivatizare. Chair la potenţialul ridicat al staţiunii, este nevoie de forţă financiară majoră, investiţiile în modernizări putând fi recuperate în aproximativ 7-8 ani.

Dezvoltarea catalitică

În alte locuri, un promotor poate domina procesul de dezvoltare, fără a-l monopoliza totuşi. Mai curând, activităţile sale servesc drept „catalizator”, stimulând alte dezvoltări. Acest proces, care poate fi denumit dezvoltare „catalitică”, se caracterizează prin următoarele etape:

103

1. Impulsul iniţial provine de la un singur promotor important (de multe ori o companie mare din exterior), care asigură facilităţile de bază şi condiţiile pentru demararea dezvoltării: atracţiile principale (telescaune, băi termale, port pentru ambarcaţiuni mici), spaţiile de cazare importante (apartamente, hoteluri mari), publicitate şi promovare. 2. Succesul acestor activităţi produce un sentiment de încredere, creează o nouă cerere şi încurajează dezvoltarea facilităţilor complementare: facilităţi secundare cu scop recreativ (cluburi de noapte, baruri, cinematografe, excursii cu autobuzul, minigolf etc.), alte spaţii de cazare (cabane, hoteluri mici, pensiuni, camere mobilate) şi magazine. 3. În această etapă, extinderea staţiunii depinde cel mai mult de operarea unui sistem al pieţei libere, atât promotorul principal, cât şi developer-ii secundari oferind facilităţi pentru a satisface cererea. Totuşi, în cazul în care aceşti developer-i secundari nu oferă suficient, promotorul principal va trebui să crească nivelul propriilor activităţi pentru a asigura profitabilitatea operaţiunilor existente. Invers, este de asemenea esenţială şi prevenirea speculării excesive şi a supradezvoltării. În unele cazuri, este posibil ca promotorul principal să impună un program predeterminat developer-ilor secundari, iar în altele, regulile de planificare sau intervenţia judicioasă a autorităţilor locale pot controla eficient dezvoltarea. Staţiunea creată astfel diferă de cea integrată. În primul rând, dezvoltările catalitice se grefează de obicei pe aşezări deja existente. Totuşi, în acest caz, proiectele majore sunt în mod frecvent situate la o oarecare distanţă de centru, în jurul căruia se concentrează activităţile localnicilor. În al doilea rând, prezenţa locuinţelor existente, alături de numărul mai mare de developer-i şi de caracterul mai puţin intensiv al proiectelor, determină apariţia unei staţiuni mult mai puţin concentrate şi unitare decât în cazul dezvoltării integrate. De asemenea, gama largă a tipurilor de cazare conduce la atragerea unor categorii mai diverse de turişti în staţiune. La Grande Plagne

Dezvoltarea masivului Bellecote-Montjove din Savoia (Franţa) a început în primii ani ai deceniului al şaselea, rezultatul fiind complexul turistic cunoscut în prezent sub numele de La Grande Plagne. Confruntate cu profituri agricole tot mai scăzute şi cu închiderea minelor din zonă, cinci comune din valea râului Isere s-au unit într-un „syndicat intercommunal”, cu scopul de a promova resursele alpine ale regiunii. Deşi comunele au construit o cale de acces la mare altitudine (2000 m), primul developer, o companie regională mică, nu a rezistat din punct de vedere financiar. Construcţia staţiunii de bază La Plagne a început în anul următor. În dezvoltarea staţiunii se remarcă mai multe nivele de integrare, ea fiind recunoscută mai întâi ca staţiune „integrată”. Până în 1968, compania construise spaţii cu o capacitate de 5000 de paturi, în principal apartamente, iar telescaunele aveau o capacitate de 9000 de schiori pe oră. În timp ce operarea telescaunelor a fost iniţial neprofitabilă, vânzarea apartamentelor, bloc cu bloc, a asigurat rambursarea rapidă a capitalului investit, permiţând autofinanţarea întregii operaţiuni. De asemenea, SAP conducea sau subvenţiona anumite magazine şi hoteluri, precum şi cinematograful, în primii ani, când prezenţa acestora era esenţială pentru atragerea potenţialilor cumpărători. Toate spaţiile de cazare se găsesc la 2000 m, altitudine mult superioară aşezărilor tradiţionale din vale, într-o zonă spre care converg pistele principale şi din care pleacă telescaunele importante. În plus, capacitatea

104

spaţiilor de cazare a fost calculată în funcţie de capacitatea pistelor, pentru ca beneficiile acestei asocieri funcţionale să fie umbrite de supraaglomerarea pantelor. Există şi o integrare fizică a celor circa treizeci de clădiri care constituie staţiunea La Plagne. În consecinţă, utilizarea vehiculelor este mult redusă în interiorul staţiunii, în timp ce mijloacele de transport care vin din nord sunt separate eficient de schiorii din partea sudică prin forma liniară pe care o are La Plagne. De asemenea, această integrare reduce întinderea de teren care trebuie cumpărată, scade costul serviciilor şi permite o întreţinere şi un management mai uşor, precum şi o utilizare mai raţională a încălzirii centrale.

Cu La Plagne în centru, SAP a dezvoltat progresiv patru staţiuni-satelit mai mici, aflate în apropiere, aproximativ la aceeaşi altitudine. În una dintre acestea, Aime La Plagne (sau Aime 2000), integrarea este dusă la extrem: un singur monolit gigantic găzduieşte nu numai 2500 de persoane, ci şi un cinematograf, o discotecă, un restaurant şi o gamă întreagă de magazine.

Exceptând angajarea pe unele dintre posturile noi create astfel, populaţia locală a fost efectiv exclusă din dezvoltarea staţiunii La Plagne şi a sateliţilor săi. Totuşi, deschiderea imensului teren de schi de către SAP a oferit comunelor posibilitatea de a crea amenajări mai tradiţionale (hoteluri mici, cabane, tabere de vacanţă, case de vacanţă) în jurul aşezărilor existente la altitudini mai mici. Acestea sunt legate de terenurile de schi de mai sus printr-o serie de telescaune şi sunt dezvoltate ca parte componentă a complexului La Grande Plagne.

În acest context mai larg, staţiunile integrate de la altitudini mari pot fi considerate catalizatori pentru regiune luată ca întreg. De aceea, problema scării la care ne raportăm este foarte importantă în procesul de evaluare a dezvoltării turistice.

Se pot identifica diferenţele de scară, intensitate şi formă de dezvoltare turistică dintre Alpii de vest (Franţa, vestul Elveţiei) şi cei de est (estul Elveţiei, nordul Italiei, Austria, Bavaria). Zona împădurită acţionează ca zonă-tampon între vale şi regiunile de la altitudini mai mari, separând comunităţile din vale de staţiunile profilate pe schi de pe înălţimi, pentru staţiunile profilate pe schi din Franţa sau cel puţin pentru cele mari, integrate. Prin contrast, turismul din Alpii de est coexistă cu o puternică economie pastorală. În cazul Franţei, unde Alpii au traversat o lungă perioadă de depopulare rurală, în multe zone, principalul imbold pentru dezvoltare a venit din partea capitalului urban, mai îndepărtat. În plus, dezvoltarea staţiunilor integrate de la altitudini mari a fost sprijinită puternic de către stat, prin Le Plan Neige.

Staţiuni celebre de schi: În Franţa Chamonix – 74 de pârtii, cu o lungime de 152 km; atmosferă cosmopolită a oraşului, acces facil rutier, feroviar, aerian; zone de schi separate pentru toate nivelurile de pregătire; 5 şcoli de schi; uneori pârtiile din zona inferioară nu au zăpadă. Courchevel – patinoar olimpic; tobogane nocturne şi escalade pe gheaţă. Meribel; Val Thorens În Austria, regiunile Tirol şi Salzburg - aici s-au desfăşurat şi jocuri olimpice de iarnă. Innsbruck – are 6 pârtii de schi, cu o lungime totală de 112 km, cu 53 de telecabine şi schi-lifturi. Zell am See – dispune de 50 de km de pârtii amenajate, de la 800 la 3200 de metri

105

altitudine. Se recomandă transportul cu automobilul personal, datorită distanţei relativ mari între pârtii şi locul de cazare; accesul cu echipamentul propriu de schi fiind astfel uşurat. Lech-Zurs zonă exclusivistă; 110 km de p6artie, 34 telescaune Elveţia Gstaad – este interzisă din 1997 circulaţia autoturismelor pe străzile sale; este considerată o staţiune de lux. Italia Cortina d’Ampezzo – 52 de telescaune, 87 km de pârtie.

7.1.2. Stereotipul dezvoltării unei staţiuni montane

Căi de acces: în general, sunt puţin diversificate – de cele mai multe ori doar rutier, în majoritatea cazurilor staţiunilor privilegiate – rutier şi feroviar. Necesită investiţii mari atât pentru construire (tuneluri, pante abrupte, protecţie) cât şi pentru întreţinere (datorită oscilaţiilor de temperatură, căderilor de pietre, alunecărilor de teren etc.).

Transfăgărăşanul este o rută importantă, datorită caracteristicilor naturale – atinge altitudinea de 2040 metri. Circulaţia este posibilă numai în perioada iulie – octombrie, adesea, doar în iulie - august. Starea deficitară a drumului face ca drumul să fie închis deseori şi în sezon. Întreţinerea sa necesită sume considerabile în fiecare an. Încă de la inaugurare, nu s-au prevăzut numărul suficient de paraavalanşe, parapete şi copertine, astfel că avalanşele, alunecările de teren, căderile de stânci şi pietre duc la închiderea circulaţiei.

Cazarea tipică este la cabane. punctul tare îl reprezintă gradul ridicat de intimitate

oferit şi aspectul estetic al clădirilor (folosirea resurselor naturale – lemn, piatră, încadrarea în peisaj). Punctul slab este dat de diversitatea relativ redusă a formelor de cazare, lipsa unităţilor de lux.

Unităţile de alimentaţie publică prezintă aceeaşi diversitate redusă; ca punct tare putem menţiona restaurantele cu specific şi încercarea de apropiere de punctele de interes (în special pârtiile de schi) prin unităţi mobile sau chioşcuri care oferă băuturi fierbinţi şi gustări.

Resursele naturale reprezintă punctul forte al staţiunilor montane. Amenajările specifice constau în puncte de belvedere, trasee marcate, refugii şi bănci. O importanţă specială şi de mare impact o au amenajările peşterilor. Sunt relativ complicate datorită microclimatului peşterilor – umezeală şi răcoare, ceea ce face ca materialele pentru scări să fie speciale – un plastic antiderapant este cel mai recomandat. De asemenea, instalaţiile de iluminat pun probleme. Problemele ecologice ţin de dificultatea colectării deşeurilor pe arealele întinse.

În Sinaia, pădurile au devenit zone de interes, după ce terenurile din interiorul staţiunii s-au ocupat. Zonele împădurite din Calea Codrului, Opler sau marginea Cumpătului sunt colonizate de vile; de multe ori nu se respectă planul de urbanism.

106

Resursele antropice sunt dominate de amenajările sportive. Sunt prezente şi de importanţă de necontestat şi atracţii istorice, religioase, etno-folclorice, care diversifică oferta.

În majoritatea staţiunilor montane se poate schia, existând pârtii separate pentru începători şi pentru avansaţi. Elementele de caracterizare a unei pârtii de schi sunt: lungimea, panta, lăţimea, orientarea, facilităţi de tipul tunurilor de zăpadă, existenţa trambulinelor naturale. Probleme ale pârtiilor de schi din România: în ultimii ani nu au zăpadă o mare perioadă din timpul iernii (se impune dotarea cu turnuri de zăpadă) şi nu sunt bine întreţinute.

La Borşa se află singura trambulină naturală pentru sărituri. Singura pârtie omologată de Federaţia Internaţională de Schi este pârtia Sorica, din Azuga - cu un grad ridicat de dificultate. Snowboardul se poate practica la Sinaia, Predeal, Azuga, Poiana Braşov, Bâlea. Schi extrem se poate face în văile din Făgăraş sau Bucegi.

Tabelul nr. 7.1.: Trasee cunoscute în România pentru alpinism şi escaladă

Zona Punct de plecare Trasee şi grad de dificultate Valea Pelişorului Sinaia Belfort ′93 (VII)

Vocea Rectoratului (X-) Peretele Belvedere Predeal Dicu (VII-)

Nirvana (X-) Cheile Turzii Câmpia Turzii Şcoala Turdeană (3a)

Madona Neagră (6a) Zombi (7)

Cheile Râşnoavei Predeal Surplombele de aur (6a) Cezar Manea (3b) Stamate (VIII)

Sursa: adaptat după Revista Capital, nr.19 / 14 mai 1998, pag.31 În România, numărul traseelor de alpinism şi escaladă este foarte mare. Practic,

nu există zonă montană care să nu dispună de un asemenea traseu. Acestea sunt însă caracterizate de un grad de dificultate mediu, spre deosebire de Alpii Francezi; din această cauză, sunt destinate începătorilor în domeniu. Spre deosebire de traseele de drumeţie, caracterizate prin lungime şi posibilitatea observării locurilor pitoreşti, traseele de alpinism şi escaladă sunt mult mai scurte şi localizate pe stâncile abrupte. Neimplicând eforturi investiţionale mari, traseele româneşti de escaladă şi alpinism sunt în majoritatea lor, amenajate. traseele practicabile sunt uşor de recunoscut prin faptul că au un marcaj clar, care le indică gradul de dificultate, începutul şi sfârşitul. Dificultatea este indicată, pentru alpinism, de o scală între 2 şi 7, cu grade intermediare notate cu „a” sau „b”; pentru escaladă se folosesc cifre romane, între II (uşor) şi XII (imposibil); atunci când gradul de dificultate nu se poate măsura cu siguranţă, se folosesc semnele „+” şi „-”. Pe parcursul escaladei, singura orientare este dată de cuiele de asigurare.

O nouă modă o reprezintă escalada pe gheaţă – trasee în România sunt în: - Munţii Bucegi, la cascada Urlătoarea, Vâlcelul Înspumat - Munţii Făgăraş – Căldarea Bâlea.

107

Strategiile de dezvoltare a staţiunilor montane sunt derivate din strategia de

flexibilitate, oferta principală fiind relativ aceeaşi – peisaj, aer curat, amenajări sportive. Problemele principale ţin de investiţiile majore în căi de acces, sistemele de utilităţi şi agresarea mediului de către turişti.

Probleme ale ofertei turistice din Munţii Bucegi: - pauzele de funcţionare ale telefericului; - cabanele tip fata-morgana: vizibile de la distanţă, dar se dovedesc a fi închise

perioade mari din an; - trasee prost marcate.

7.2. Amenajarea turistică a litoralului 7.2.1. Experienţa internaţională în domeniu

În primul rând trebuie caracterizat spaţiul litoral, dându-i cea mai largă accepţiune: ţărmurile tuturor formelor de apă, nu neapărat maritime, ci şi lacustre şi fluviale.

Acest mediu, îngust prin definiţie - lizieră de contact între elementele terestre şi hidrologice - este, în consecinţă, în mod special ameninţat şi fragil, marcat de degradarea indusă de echilibre biologice şi geomorfologice delicate: o amenajare raţională trebuie să se dovedească vigilentă.

Însă acest spaţiu limitat a devenit un spaţiu - cheie, o piesă decisivă în amenajarea turistică în numeroase ţări, industriale şi în curs de dezvoltare, sub acţiunea diverselor tendinţe conjugate sau cumulate.

O adevărată explozie a utilizării ţărmurilor s-a produs, ceea ce a ascuţit competiţia între funcţii a acestui spaţiu îngust, deja mult transformat şi degradat. Trei funcţii cu o creştere rapidă sunt prezentate (Cazes, Lanquar, Raynouard, 1986, p.48):

• extinderea instalaţiilor industriale şi portuare de mare anvergură, de exemplu pe ţărmurile Italiei, Spaniei, Marii Britanii, Belgiei, Olandei, Franţei;

• afirmarea urbanizării litorale prin expansiunea directă a localităţilor sau prin construirea de noi staţiuni – densitatea populaţiei pe ţărmuri depăşeşte cu mult media naţională;

• practicarea turismului internaţional cu o polarizare indiscutabilă pe litoral; manifestările sunt multiple: localizarea preferenţială a potenţialului de cazare pe litoral, în destinaţiile de tip emergent; vaste programe de amenajare litorală în noile ţări receptoare (Mexic, Coasta de Fildeş, Malaiezia), concentrare susţinută în regiunile dezvoltate.

În prezent, turismul de coastă reprezintă cu siguranţă una dintre cele mai semnificative forme de turism, în multe ţări fluxul turistic intern şi internaţional fiind dominat de o migraţie masivă spre soare şi mare pe perioada verii. De asemenea, coasta reprezintă o destinaţie bine stabilită, cel puţin în Europa Occidentală. Una dintre caracteristicile care diferenţiază turismul de coastă de cel din alte zone este importanţa resurselor naturale: soarele, nisipul şi marea. Investiţia necesară pentru exploatarea acestor resurse în scopuri turistice este relativ scăzută, activitatea turistică fiind în general neprotocolară şi nestructurată, astfel încât o mare parte din amenajare se referă

108

la asigurarea accesului şi cazării. Natura acestui mediu şi variaţiile caracteristicilor sale fizice au influenţat şi forma pe care a luat-o această amenajare. O parte importantă a cercetării turismului de coastă a inclus studii morfologice privind tipul şi funcţia staţiunilor, dar procesele din umbră captează tot mai multă atenţie.

Se disting trei tipuri de dezvoltare turistică, în funcţie de următoarele criterii (Pearce, 1989, p.59-61): 1. Numărul şi întinderea populaţiei existente, precum şi vitalitatea şi diversitatea activităţilor acesteia înainte de introducerea turismului. 2. Natura spontană sau planificată a facilităţilor turistice oferite. 3. Natura localizată sau extinsă a zonei turistice. Dezvoltare spontană: Costa Brava – Coasta de Azur

În ambele cazuri, turismul s-a dezvoltat în mod spontan. De-a lungul Coastei de Azur (Riviera Franceză), turismul s-a dezvoltat în două etape. Cea dintâi a fost caracterizată de venirea în regiune a persoanelor înstărite în secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, care a determinat apariţia unor staţiuni ca de exemplu Cannes sau Nisa şi construirea de vile pe pantele din spatele litoralului. În a doua perioadă, adică după Al Doilea Război Mondial, s-a dezvoltat turismul de masă pe timp de vară. Acesta s-a asociat cu o mişcare generală în josul pantelor, spre plajă, şi cu construcţii în lanţ, masive şi neorganizate, pe litoralul dintre centrele urbane deja existente.

O coastă stâncoasă asemănătoare se găseşte pe Costa Brava, în Spania. Faza aristocratică a turismului a fost aproape inexistentă aici, regiunea cuprinzând mici porturi pescăreşti, puţină agricultură şi o industrie de prelucrare a plutei, slab reprezentată. Aceste activităţi nu creau o unitate funcţională prea mare, astfel încât s-au dezvoltat doar puţine căi de acces pe coastă sau între aceasta şi oraşele din interiorul ţării. Totuşi, coasta şi clima erau extrem de atrăgătoare, ceea ce, alături de preţurile relativ scăzute, a determinat sosirea turiştilor pe timp de vară, în perioada postbelică. Cererea a depăşit totuşi oferta, regiunea nefiind bine echipată pentru asemenea activităţi. Totuşi, au existat cazuri în care s-a construit în mod neorganizat. Au fost introduse unele măsuri de planificare, dar nu a putut fi evitată total degradarea mediului. De asemenea, s-a realizat şi o reorganizare spaţială importantă a regiunii. Facilităţile turistice s-au dezvoltat de-a lungul coastei, infrastructura s-a modernizat şi au fost create căi de acces care leagă coasta nu numai de restul regiunii, ci şi de restul Spaniei şi, într-o oarecare măsură chiar de Europa. A apărut astfel o unitate funcţională. Cu toate acestea, multe dintre activităţile tradiţionale continuă în zonă. Staţiuni turistice apărute în urma unei dezvoltări planificate şi localizate – Coasta Mării Negre

Litoralul românesc şi bulgăresc al Mării Negre, în general plat, jos şi nisipos, a fost dominat de trei mari porturi (Constanţa, Varna şi Burgas), în afara acestor centre existând o populaţie şi activităţi reduse. În perioada postbelică, guvernele socialiste au început un program de extindere a turismului, pentru a îmbunătăţi influxul de valută şi pentru a promova turismul social. Decizia de a dezvolta turismul a fost conştientă şi calculată (s-a analizat piaţa, s-a evaluat capacitatea plajelor) şi a precedat practic orice activitate turistică în zonă. Acest fapt, alături de posesia colectivă a terenului şi de rolul

109

statului în finanţarea proiectelor, a condus la construcţia rapidă a unor complexe de vacanţă de mari dimensiuni (15000-25000 de paturi), ca de exemplu Mamaia în România sau Zlatni Pjasac în Bulgaria. Funcţionale şi foarte clar delimitate, aceste staţiuni nu au avut aproape nici un efect asupra organizării anterioare a regiunii, care continuă să fie dominată de porturile mari. Dezvoltare masivă: Languedoc-Roussillon Pe litoralul francez L-R existau unele staţiuni mici, dar înainte de operaţiunea de dezvoltare masivă din anii 1960, potenţialul turistic al regiunii nu era exploatat aproape deloc. Deşi face obiectul unui plan de dezvoltare, operaţiunea L-R diferă de proiectele privind Marea Neagră prin faptul că planurile nu includ numai construcţia de noi complexe funcţionale, ci şi extinderea şi redezvoltarea centrelor deja existente. În plus, acestea sunt legate între ele de o infrastructură care unifică astfel regiunea. Statul joacă un rol esenţial în dezvoltarea staţiunilor funcţionale. Totuşi, sectorul privat are şi el un rol major în operaţiunea L-R. Au fost stabilite trei criterii majore pentru clasificarea dezvoltării turismului litoral: 1. Rata dezvoltării, cuprinzând atât dimensiunile, cât şi viteza. 2. Baza puterii, care include posesia terenului, sursele de finanţare, implicarea locală şi importanţa tradiţiilor locale în cadrul proiectelor de dezvoltare. 3. Impactul comunităţilor gazdă, exprimată în termeni de „rambursare a investiţiei” (de ex. beneficii aduse culturii gazdă) şi „echilibrare” (în principal, impactul social). 7.2.2. Probleme ale litoralului românesc

Litoralul românesc al Mării Negre este compus din două segmente destul de uniforme. Sectorul nordic, lung de 143 km, situat între Delta secundară a Chiliei şi Constanţa, şi care cuprinde o porţiune din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, este un ţărm jos şi nisipos, format din cordoane litorale şi bancuri de nisip (cu excepţia Capului Midia), alimentate de aluviunile Dunării. Sectorul sudic, de numai 85 km, situat între Constanţa şi Vama Veche, are un ţărm înalt, cu faleze de până la 15 m deasupra nivelului mării.

Problemele specifice ale amenajării de pe litoralul românesc pot fi rezumate astfel: încercări de privatizare eşuate în anii ′90, apele lacului Techirgiol „contaminate” cu apă dulce, plajă erodată de apele mării, vestigiile istorice antice nivelate cu excavatorul sau reîngropate de arheologi, hoteluri cu lacăte la uşi. Cea mai importantă însă rămâne problema mediului – ca pentru multe zone litorale de altfel. Agresiunea vine şi din partea turiştilor, dar şi din partea poluării la distanţă sau a mediului marin instabil prin excelenţă. Lipsit de protecţia unor reglementări eficiente, litoralul românesc al Mării Negre este victima dezvoltării haotice a activităţilor social-economice. Modificările în timp ale litoralului sunt măsurabile, iar cauzele trebuie căutate atât la distanţă cât şi la nivel local. Cauzele îndepărtate rezidă în transformările regimului hidrologic în tot bazinul Dunării, precum şi în activităţile generatoare de deşeuri solide şi lichide. Cauzele locale principale sunt: digurile de agrement perpendiculare pe ţărm; deşeurile solide împrăştiate pe plaje; construcţiile neautorizate, cu evacuări pirat de ape menajere (Manoleli, Săvulescu, Suciu, 1998).

110

Degradarea ţărmurilor - Barajele opresc aportul natural de aluviuni grosiere - barajele (Porţile de Fier I

şi Porţile de Fier II, şi cele de pe râurile interioare - afluenţi ai Dunării), reţin aluviunile grosiere. În acest timp, apele se reîncarcă cu aluviuni fine, erodând malurile argiloase. Consecinţa: cordonul litoral se îngustează ca urmare a eroziunii valurilor generate de marile furtuni de iarna, plajele pierd din suprafeţele utile, afectând chiar fundaţiile unora din construcţiile de pe malul mării. Adâncirea bruscă ce apare în unele zone chiar în apropierea liniei de ţărm (ca la Eforie Nord) pune în pericol viaţa turiştilor.

- Poluare - tot la distanţă se generează şi o poluare specială - încărcarea apelor cu nutrienţi proveniţi de la îngrăşăminte, de la apele epurate şi de la detergenţi. Îndiguirile nu mai permit acestor nutrienţi să rămână în lunca inundabilă; în aceste condiţii Dunărea s-a transformat într-o "conductă" care dirijează rapid nutrienţii în mare, în cantităţi mari. În mare apar numeroase organisme unicelulare, iar consumarea lor de către bacteriile aerobe epuizează oxigenul dizolvat în apă. Scoicile sunt cele mai afectate, murind în masă. Prezenţa lor este mult mai frecventă pe plaje decât altădată, atrăgând muşte generatoare de disconfort, şi emanând mirosuri neplăcute.

- Digurile de agrement de pe litoral aduc mâl la mal - Digurile nu au răspuns decât parţial scopurilor pentru care au fost construite, deoarece efectele secundare sunt importante. Digurile generează curenţi în spatele lor (efectul de dig) şi se depun astfel aluviunile în suspensie din apa marină ca mâl pe nisipul curat, în unele locuri putându-se simţi în loc de nisip sub picioare mâl.

- Poluarea locală - contribuie la efectele alergogene directe asupra persoanelor care se scaldă în mare. "Mareea roşie" goneşte efectiv turiştii. De curând Marea Neagră cunoaşte un flagel sub forma unei meduze tipice pentru apele poluate pentru care un întreg program al Naţiunilor Unite caută soluţii de eliminare. Litoralul românesc nu beneficiază de reglementări juridice consistente Din punctul de vedere al reglementărilor, litoralul românesc nu beneficiază de dispoziţii suficiente şi ferme. Este adevărat că atât Legea Protecţiei Mediului (137/1995), cât şi Legea Apelor (107/1996), amintesc de regimul de comportare faţă de mare, precum şi de regimul de proprietate al plajelor, dar nu stipulează aproape nimic despre modul în care trebuie să fie gestionat litoralul. Hotărârea Guvernului 107/1966 pentru aprobarea Normelor privind Utilizarea turistică a plajei litoralului Mării Negre menţionează în schimb că "litoralul Mării Negre este zonă protejată" (art. 2), că "este bun de utilitate publică" (cap. I, pct. 1.1), şi că trebuie să beneficieze de o atenţie deosebită, atât pentru protejarea sa în scopul păstrării nealterate a funcţiilor sale naturale, cât şi pentru valorificarea ei turistică. Uniunea Europeană are în vedere măsuri legislative, administrative, economice, financiare şi voluntare pentru protejarea mediului marin. Aproape jumătate din populaţia Uniunii Europene trăieşte în interiorul a 50 de km de coastă. Ca urmare, mediul s-a degradat. În 1995, Comisia Europeană a lansat un program demonstrativ, care se va concentra pe demonstrarea condiţiilor pentru implementarea cu succes a dezvoltării durabile în zonele litorale. Pe baza rezultatelor programului, Comisia Europeană formulează propuneri de acţiuni, iar România va trebui să ţină cont de acestea. Desigur, instrumentele care trebuie să intervină sunt diverse: de natură legislativă, administrativă, economică, financiară şi voluntară.

111

Clasificarea plajelor româneşti este în responsabilitatea Ministerului Turismului Clasificarea plajelor în categoriile:"1, 2, şi 3 delfini", cade în responsabilitatea exclusivă a Ministerului Turismului. H.G. îi numeşte tot administratori şi pe cei care gestionează prin închiriere sau concesionare plajele (cap. 3, pct. 3.1). În afară de faptul că administratorii au obligaţia să: "sesizeze organele abilitate cu protecţia apelor în caz de poluare; să asigure respectarea condiţiilor sanitare şi protecţie a mediului în zonele de îmbăiere şi pe plajă; să întreţină în bună stare de funcţionare plaja şi dotările acesteia, inclusiv cele de agrement, salvamar şi prim-ajutor; să verifice săptămânal starea şi amplasarea geamandurilor", ei mai trebuie "să afişeze la loc vizibil însemnele categoriei de clasificare şi să nu utilizeze plaja când condiţiile atmosferice sunt improprii, şi se pot produce accidente". În H.G. 107/1966 obligaţiile nu au corespondent la sancţiuni pentru nerespectarea acestora, cum nu are corespondent nici pct. 4.2 din cap. 4- "Construcţiile existente pe plajă vor face obiectul analizei autorităţii administraţiei publice locale, care va hotărî asupra retragerii autorizaţiei de funcţionare sau schimbării destinaţiei acestora". Chestiunea care încă trebuie să fie lămurită nu este cine gestionează plajele, pentru că este limpede că acestea vor fi gestionate de societăţi comerciale, ci care sunt administratorii şi care va fi nivelul de interes al domeniului public al plajelor (local, judeţean sau naţional). Aceste probleme ar trebui să fie lămurite, ţinându-se cont şi de H.G. 77/1966, care aprobă Normele privind atestarea staţiunilor turistice ca zone protejate, instituite ca atare prin documentaţii de urbanism aprobate conform legii. Ea specifică că "staţiunea turistică, fie de interes naţional, fie de interes local, se atestă prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Turismului (pct. 2.3.). Ţinând cont de importanţa zonei de coastă ca zonă de importanţă internaţională, o serie întreagă de acte normative sunt în continuare necesare cu referire specială la habitatele unor păsări de apă, care ţin de patrimoniul natural mondial, la habitatele unor specii rare şi ameninţate de pe dunele eoliene agresate de turism, şi care ar trebui să fie identificate ca arii protejate, şi incluse în reţeaua naţională de arii protejate, acum în lucru. Nivelul de autoritate administrativă asupra plajelor nu este încă clar stabilit Instrumentele administrative includ componenta instituţională, care trebuie să distingă clar limitele de autoritate ale administraţiilor publice locale şi nivelul de interes. Cum tendinţa este să se treacă la descentralizare şi la o mai mare autonomie bugetară, se apreciază că plajele ar putea în viitor să rămână sub administrarea consiliilor locale, nu a Consiliului Judeţean Constanţa. Evident, sectorul nordic este şi va rămâne administrat de Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării". Voluntariatul poate răspunde la unele nevoi urgente Unul din instrumentele la care s-a apelat tot mai des în ultimul timp este cel al voluntariatului. Organizaţiile neguvernamentale contribuie în mod indirect la realizarea protecţiei şi conservării litoralului. Căile prin care se poate face aceasta sunt educarea adulţilor şi a copiilor, activităţi de prevenire, informare şi instruire, dar şi direct, prin acţiuni de curăţire şi afişaj. Principiul "poluatorul plăteşte" nu este încă corect înţeles în România Cât priveşte instrumentele economice, acestea se vor aplica probabil atunci când se va înţelege exact ceea ce înseamnă principiul "poluatorul plăteşte". Astăzi, acesta este perceput mai degrabă ca un instrument administrativ, în sensul plăţii unei amenzi pentru depăşirea cantităţilor maxime admise ale unor poluanţi în apă, în atmosferă şi pe sol. Or

112

principiul este mai generos decât aspectul punitiv al poluării; el poate fi considerat un principiu economic stimulativ, din moment ce se referă la "internalizarea externalităţilor", adică la includerea în costurile (interne) ale unei întreprinderi a contravalorii daunelor (externalităţilor) pe care aceasta le provoacă mediului. Internalizarea prea mare poate conduce la o creştere a preţurilor produselor, pe care cumpărătorul nu mai este dispus s-o accepte, împingând întreprinderea la producţie pe stoc, şi, în final, la faliment. Principiul, menţionat de altfel în Legea Protecţiei Mediului, presupune şi introducerea aşa numitelor permise de poluare comercializabile, elemente concrete ale economiei de piaţă. Plajele ar putea intra astfel într-o competiţie reală şi benefică pentru calitatea lor. 7.2.3. Stereotipul dezvoltării unei staţiuni de litoral

Modelul clasic al dezvoltării unei staţiuni de litoral include, în mod simplist, câteva elemente obligatorii: o alee de promenadă de-a lungul ţărmului, flancată de palmieri, o plajă largă, cu umbreluţe de stuf, hoteluri aliniate paralel cu ţărmul, centre de distracţii variate şi dispuse pe tot arealul staţiunii. Raportarea doar la acest model poate, evident, fi dăunătoare.

Deşi strategia de dezvoltare cel mai des întâlnită în cazul staţiunilor de litoral este cea de diversificare, cu accent pe căi de acces, cazare, unităţi de alimentaţie dar mai ales pe atracţiile tip divertisment, încercările de diferenţiere nu trebuie neglijate într-un plan de amenajare. Cel mai adesea, se practică o diferenţiere după nivelul veniturilor turiştilor, rezultând ca extreme staţiuni de lux şi staţiuni destinate elevilor, de exemplu. Diferenţele de amenajare între aceste două extreme sunt vizibile. Amenajări particulare apar şi ca urmare a diferenţelor de climă, folosirii materialelor de construcţie locale, specificului cultural.

Recurgerea la modelare, la ilustrarea unui stereotip al dezvoltării staţiunilor, este utilă prin existenţa unui punct de reper atât în evaluare, cât şi în propunerea unui nou plan de amenajare a staţiunilor. Infrastructura

Căile de acces specifice unei staţiuni de litoral pot fi caracterizate prin: • diversitate – de obicei, toate cele 4 tipuri de transport extern (rutier, feroviar, aerian,

maritim) sunt disponibile; • accesibilitate – în general, sunt investiţii majore în aceste rute, astfel încât accesul

este facil, pe toată perioada anului.

Tabelul nr. 7.2. Amenajări specifice căilor de acces pentru o staţiune de litoral Tip de

transport Caracterizare

Transport rutier

- se desfăşoară pe străzi/ autostrăzi paralele cu linia litoralului, cu ieşiri spre staţiuni, sau, mai frecvent, datorită spaţiului limitat, strada trece chiar prin staţiuni

- datorită terenului relativ plat, construcţia şi întreţinerea căilor rutiere este uşurată

Transport feroviar

- la fel ca în cazul şoselelor, este des întâlnită o cale ferată paralelă cu linia ţărmului; datorită terenului limitat, poate fi întâlnit cazul unei

113

singure linii ferate, ceea ce limitează deplasările simultane în dublu sens

- facilitatea construcţiei şi întreţinerii sistemului, datorită terenului relativ plat

- pot apărea dificultăţi de construcţie în cazul terenurilor aluvionare; sunt necesare investiţii suplimentare de consolidare a terenului

Transport aerian

- de obicei, cel puţin una dintre localităţile litorale a cunoscut o dezvoltare considerabilă în timp, ca urmare a poziţiei de port principal al zonei; astfel încât este foarte comună situaţia amplasării unui aeroport în acest oraş; în plus, datorită poziţiei litoralului ca destinaţie turistică prioritară internaţională, planurile de amenajare include ca prioritate construirea unui aeroport internaţional, chiar atunci când nu există o localitate importantă în apropiere

Transport maritim

- deşi mai puţin utilizat de turişti, transportul maritim este posibil cel puţin pentru una dintre localităţile litoralului; în special, este vorba de croaziere, ele însele constituind o atracţie turistică

Transportul intern

- foarte diversificat; investiţiile sunt facilitate de terenul relativ plat; - sunt prezente şi mijloacele speciale de transport intern – bărci şi

vaporaşe între diferitele puncte de atracţie - chiar dacă localităţile nu dispun de o populaţie permanentă

numeroasă, datorită numărului mare de turişti în sezon, investiţiile sunt justificate şi din punct de vedere economic

O caracterizare detaliată a diferitelor tipuri de transport şi a suportului material al acestora este realizată în tabelul nr. 7.2.

Transportul între staţiuni pe litoralul românesc nu mai este de mult o problemă – există numeroase microbuze confortabile care fac legătura între Constanţa şi staţiuni la interval de 10 minute.

Utilităţile sunt, în general, bine dezvoltate în staţiunile de litoral. Argumentul

principal al investiţiilor majore în aceste sisteme îl constituie numărul mare de turişti, existenţa unei structuri urbane deja existentă, prin dezvoltarea localităţilor litorale ca porturi.

Problemele principale pot apărea în legătură cu utilităţile sunt: - inexistenţa unei surse de apă potabilă convenabile – de multe ori, în apropierea

litoralului, apa dulce lipseşte sau are elemente (calcar, de exemplu) care o fac greu operaţională;

- tentaţia de a direcţiona apele uzate direct în apa mării este ridicată; astfel încât uneori (în special pentru staţiunile de mai mică importanţă) sistemele de epurare a apei lipsesc; construcţia haotică de hoteluri şi case de vacanţă accentuează această problemă;

- datorită salinităţii ridicate a apei mării şi terenului litoral, există o uzură accentuată a instalaţiilor subterane şi supraterane, astfel încât sunt necesare înlocuiri frecvente ale acestora.

Cazarea Pentru staţiunile de litoral, sistemul de cazare prezintă următoarele caracteristici:

114

- diversitatea extremă a tipurilor de cazare: hoteluri, case de vacanţă, bungalouri, căsuţe, campinguri, apartamente împărţite de mai multe familii, camere închiriate de la populaţia locală; ca urmare, numărul de locuri / paturi pe unitate de cazare variază considerabil;

- prezenţa formelor de cazare de lux; în majoritatea staţiunilor, găsim cel puţin un hotel de 4-5 stele;

- dispunerea unităţilor de cazare paralel cu ţărmul, pentru a oferi turiştilor vedere spre mare;

- tendinţa de apropiere excesivă de ţărm / plajă impune consolidări ale terenurilor şi deci investiţii suplimentare pentru fundaţiile construcţiilor; în unele cazuri, această apropiere a dus la necesitatea demolării construcţiilor datorită pericolului de prăbuşire;

- tendinţa de grupare a două – trei unităţi hoteliere pentru a putea beneficia de facilităţi comune – plajă privată, piscine, parcări;

- facilităţi diverse oferite de hotelurile mari – săli de conferinţe, săli de expoziţii, terenuri sportive, centre de sănătate şi tratament;

- tendinţa de supraofertă de cazare, în raport cu capacitatea de primire a plajelor.

Mamaia a suferit transformări importante în partea de nord – unde se află cele mai bine cotate hoteluri din staţiune, deşi se poate întâmpla ca la un hotel de 4 stele să nu funcţioneze instalaţia de aer condiţionat. În Eforie Nord o modificare vizibilă este construirea pe spaţiile parcurilor a unor vile particulare.

Unităţile de alimentaţie

- diversitate accentuată: de la restaurante cu specific local şi internaţional până la cantine pentru elevi, chioşcuri şi puncte volante de vânzare a îngheţatei şi fructelor;

- prezenţa formelor de lux – restaurante cu amenajări deosebite şi servicii de înaltă clasă;

- ca formă de diferenţiere, întâlnim restaurantele amenajate pe vapoare sau chiar în construcţii subacvatice;

- tendinţa de apropiere de plajă a punctelor de vânzare a alimentelor pune probleme referitoare la echipamentele frigorifice necesare păstrării alimentelor – atât ca investiţii, cât şi ca racordare la reţeaua electrică.

Atracţiile naturale

Ca potenţial, aici întâlnim resursele clasice, extrem de populare printre turişti: mare, nisip, soare, aer. Amenajările specifice acestor resurse, pentru a le face operaţionale activităţii de turism, sunt însă mai complexe.

În primul rând, amenajarea plajei implică: - curăţiri şi nivelări periodice ale nisipului - îngrădiri, pentru plajele private - amplasarea coşurilor de gunoi sub o formă cât mai estetică, ceea ce se dovedeşte

dificil, datorită necesităţii de vizibilitate clară; adesea, sunt utilizate coşuri de stuf,

115

coşuri în formă de animale, sau vase de piatră pentru o încadrare în mediu a acestor recipiente

- asigurarea nisipului, atunci când plaja este stâncoasă, iar nisipul este „măturat” constant de valuri

- asigurarea echipamentelor de plajă – scaune, saltele, şezlonguri, umbrele, prin centre de închiriere.

Pentru accesul în apă, amenajările specifice sunt: - curăţiri periodice ale algelor; - construiri de baraje pentru a diminua forţa valurilor; - amplasarea de balize şi de puncte de salvamar pentru a supraveghea siguranţa

înotătorilor; - amplasarea de plase protectoare în larg pentru a diminua posibilitatea de acces spre

plajă a speciilor periculoase de animale marine. Pentru ca o plajă să fie recunoscută la nivel internaţional ca respectând anumite

standarde, s-au instituit anumite calificative globale, cele mai cunoscute fiind acordarea unui anumit număr de Delfini (echivalentul stelelor hoteliere) şi Steagul Albastru. Condiţii pentru baremul „Doi Delfini”, la care aspiră plajele româneşti (acordarea a „Trei Delfini” ar însemna niveluri superioare a următorilor indicatori):

- nisipul să nu conţină corpuri străine; - nu trebuie depăşită o anumită înclinare (pantă) a zonei; - afişajul drapelului; - asigurarea salvamarului şi serviciilor de prim – ajutor; - telefon la dispoziţie; - dotări de agrement pentru copii; - spaţiu de minim 3 metri pătraţi de persoană; - curăţenie; - amenajarea zonei de îmbăiere; - anumite caracteristici ţinând de granulaţia nisipului (bobul cu diametrul de cel mult 0.4

mm). Conceptul de “Steag Albastru” a apărut în Franţa în 1985, fiind conferit pentru prima data oraşelor franceze de coastă pentru îndeplinirea criteriilor privind calitatea apei mării şi a tratării apei menajere reziduale. Steagul Albastru la nivel european 1987 a fost “Anul European al Mediului”, iar Fundaţia pentru Educaţia de Mediu din Europa (FEEE) a prezentat conceptul de “Steag Albastru” Comisiei Europene, şi s-a hotărât să se lanseze Campania Drapelul Albastru ca una din multiplele activităţi ale “Anului European al Mediului” din Comunitate. Fundaţia pentru Educaţia de Mediu (FEE) este o organizaţie non-profit, neguvernamentală, compusă din organizaţii reprezentând 33 de ţări din Europa, Africa şi America. FEE a adoptat decizia generală potrivit căreia criteriile de plajă dintr-o regiune trebuie să fie similare, variaţia de la regiune la regiune reflectând doar condiţiile specifice de mediu ale regiunii. În 2003, 2161 plaje şi porturi de agrement au primit Steagul Albastru. În Campania Steagul Albastru participă 24 de ţări: Belgia, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Olanda,

116

Norvegia, Portugalia, Slovenia, Africa de Sud, Spania, Suedia, Turcia şi Marea Britanie. România, Marocul şi cinci ţări caraibiene acţionează în vederea instituirii Campaniei Steagul Albastru (faza pilot). Canada, Chile, Polonia, Malta şi Rusia sunt pe punctul de a începe implementarea Campaniei Steagul Albastru. Pentru implementarea campaniei Steagul Albastru într-o nouă ţară europeană, organizaţia membră FEE trebuie să parcurgă următorii patru paşi în procesul de implementare: 1) organizarea unei întâlniri/ atelier de lucru Steagul Albastru; 2) înfiinţarea unui comitet naţional Steagul Albastru; 3) îndeplinirea fazei de fezabilitate Steagul Albastru (întocmirea raportului de fezabilitate la nivel naţional şi local); 4) derularea fazei pilot Steagul Albastru (verificarea conformităţii în amplasamente pilot, completarea lipsurilor). Conferirea titlului de Plajă cu Steag Albastru European se face pe baza conformităţii cu 27 criterii privind aspectele: 1) Calitatea apei 2) Educarea şi informarea în privinţa mediului 3) Managementul mediului 4) Securitate şi servicii. Unele criterii sunt imperative (i), pe când altele sunt orientative (g). Toate cerinţele imperative trebuie îndeplinite şi, pe lângă acestea, un număr maximal de criterii orientative. Toate Steagurile Albastre sunt acordate doar pentru un sezon, o singură dată. Dacă o parte din criteriile imperative nu sunt îndeplinite pe parcursul unui sezon sau condiţiile se schimbă, calificativul Steagul Albastru va fi retras. 1. Calitatea apei

• Conformitatea cu cerinţe şi standarde precum cele din Directiva UE privind apa de scăldat (i).

• Zona plajei nu trebuie afectată de nici o deversare industrială sau de canalizare (i). • Planuri locale şi/sau regionale de urgenţă în caz de accidente de poluare (i). • Nu se permite acumularea de vegetaţie sau alge care să fie lăsate să se descompună

pe plajă, cu excepţia zonelor destinate în mod specific şi atâta timp cât aceasta nu provoacă neplăceri (g).

• Localitatea trebuie să respecte cerinţele privind tratarea apelor de canalizare şi calitatea apelor reziduale aşa cum se prevede în Directiva UE privind apele reziduale urbane (g).

2. Educarea şi informarea în privinţa mediului • Avertizare publică promptă dacă plaja sau o parte din ea a devenit sau se aşteaptă

să devină intens poluată. În astfel de cazuri, procedurile de emitere a avertismentului public trebuie prevăzute în planul de urgenţă. (i).

• Informaţii privind ariile naturale sensibile din zona de coastă, inclusiv despre flora şi fauna lor, trebuie afişate public şi incluse în informaţiile turistice. Informaţiile trebuie să includă recomandări despre comportamentul în astfel de zone. (i).

• Operatorul de plajă se obligă: - să afişeze public pe plajă informaţii actualizate despre calitatea apei sub

formă de tabele sau figuri care pot fi înţelese cu uşurinţă. - să afişeze cât mai aproape posibil de Steagul Albastru informaţii privind

Steagul Albastru, incluzând aspectele legate de acesta şi cine este responsabil la nivel local şi naţional.

- să îndepărteze Steagul Albastru dacă un criteriu imperativ nu mai este

117

îndeplinit. (i). • Comunitatea locală şi operatorul de plajă trebuie să fie împreună capabili să

demonstreze că sunt oferite cel puţin cinci activităţi de educare în privinţa mediului. (i).

• Legile care reglementează utilizarea plajelor trebuie să fie cu uşurinţă disponibile publicului la cerere, de exemplu în oficiile de turism, în primărie sau pe plajă. Codul de conduită pentru aria plajei trebuie afişat pe plajă. (i).

• Comunitatea locală să aibă un Centru de Informaţii privind Mediul sau un loc similar de educare permanentă a publicului în probleme de mediu ale coastei marine. Un astfel de centru poate fi denumit Centrul Drapelul Albastru dacă el este un loc unde se pot obţine informaţii despre Steagul Albastru şi este un punct focal pentru activităţile de educare a publicului privind problemele de mediu ale coastei şi ale mării. (g).

3. Managementul mediului • Comunitatea locală trebuie să aibă un plan de utilizare a terenului şi de dezvoltare

pentru zona sa de coastă. Acest plan şi activităţile curente ale comunităţii din zona de coastă trebuie să fie în conformitate cu reglementările de planificare şi cele de protecţie a zonei de coastă. Dacă comunitatea este foarte mică, ea poate fi parte integrantă a unui plan regional mai larg (i)

• Coşuri de gunoi în număr adecvat, fixate corespunzător, golite şi întreţinute în mod regulat. Măsuri de prevedere adecvate privind deşeurile, masa de alge şi alte materii poluante colectate de pe plajă. Reziduurile colectate de pe plajă trebuie deversate într-un spaţiu amenajat autorizat. (i).

• Când este nevoie, se efectuează o curăţare zilnică a plajei în timpul sezonului estival. (i).

• Pe plaja se interzice: - conducerea maşinii dacă nu este autorizată în mod specific; - mersul cu bicicleta sau cursele de maşini; - aruncarea gunoaielor; - camparea neautorizată; - plajele pe care sunt permise maşinile trebuie să aibă arii stabilite pentru

parcare, zone în care maşinile sunt interzise iar accesul maşinilor pe malul apei trebuie să fie permanent interzis (i).

• Accesul la plajă trebuie să se facă în siguranţă (i). • Trebuie să existe un management al diferiţilor utilizatori şi a diferitelor utilizări ale

plajei pentru a se preîntâmpina conflictele şi accidentele. Dacă există arii naturale care mărginesc plaja, trebuie luate măsuri pentru a se preveni impacturi negative ce pot surveni din folosirea plajei şi deplasarea spre şi dinspre plajă şi apele sale. (i).

• Plaja să aibă dotare pentru receptarea deşeurilor reciclabile precum recipiente de sticlă şi conserve metalice. (g).

• Comunitatea locală promovează mijloace de deplasare în zona plajei precum bicicleta, mersul pe jos sau transportul public. (g).

• Dotări sanitare adecvate şi curate cu scurgerea canalizată controlată în conformitate cu cerinţele criteriilor aferente Directivei UE privind Apele Reziduale Urbane (i).

Securitate şi servicii • Supraveghetorii de plajă sunt de serviciu pe durata sezonului estival şi/sau există

prevederi de securitate adecvate, incluzând echipament de salvare şi instrucţiuni pentru utilizarea sa precum şi acces imediat la telefon. Echipamentul de salvare trebuie să fie de unul din tipurile aprobate de organismele naţionale din domeniu. El

118

trebuie să includă instrucţiuni de utilizare, trebuie să fie permanent şi imediat accesibil pe plajă ş buna sa funcţionare trebuie în mod regulat verificată. În mod similar, supraveghetorii de plajă trebuie instruiţi şi acreditaţi în conformitate cu cerinţele naţionale elaborate de autorităţi sau de asociaţii profesionale. (i).

• Pe plajă trebuie să fie disponibile puncte de prim ajutor iar locul lor de amplasare trebuie identificat cu uşurinţă. (i).

• Pe plajă trebuie aplicate cu stricteţe legile naţionale privind câinii, caii şi alte animale domestice. Accesul şi activitatea lor trebuie controlate în toate împrejurările. (i).

• O sursă protejată de apă potabilă. (g). • Acces uşor şi rapid la telefon în caz că plaja nu este păzită de supraveghetori de

plajă. (i). • Cel puţin una din plajele municipale trebuie echipată cu rampe de acces la plajă şi

facilităţi de toaletă pentru persoane cu handicap, cu excepţia cazului când topografia nu permite acest lucru. În cazul în care municipalitatea are numai o plajă căreia i s-a acordat Drapelul Albastru, aceasta trebuie să aibă acces şi facilităţi pentru handicapaţi, cu excepţia cazului când topografia nu permite acest lucru. (i).

• Toate clădirile şi dotările plajei trebuie întreţinute în mod corespunzător. (i). Atracţiile antropice

Pe litoral, acestea sunt foarte diversificate şi diferă mult de la o zonă la alta. Ţinând cont de motivaţia turistului aflat pe litoral, atracţiile de tip divertisment – parcuri acvatice, discoteci, baruri, cazinouri, parcuri de distracţii, grădini zoologice sunt cele mai populare.

În Eforie Sud, posibilităţile de distracţie sunt mult limitate.

Dată fiind poziţia avantajoasă - ca porturi - unele localităţi deţin şi situri

arheologice, urme ale vechilor civilizaţii, muzee de arheologie şi de istorie.

Patrimoniul istoric şi cultural (Tomis-Constanţa, Callatis-Mangalia, şi Histria-Istria, pentru a cita doar câteva din localităţi cu astfel de situri) este atractiv pentru turişti şi încurajează administraţiile şi autorităţile locale să-l protejeze.

Sunt amenajate de asemenea teatre de vară în aer liber, dar pot exista şi clădiri

având destinaţii culturale – săli de concerte, filarmonici, centre culturale, biblioteci.

Delfinariul, acvariul, planetariul şi observatorul astronomic, microrezervaţia şi expoziţia de păsări exotice sunt reunite sub patronajul Complexului muzeal de ştiinţe ale naturii Constanţa. Finanţarea tuturor acestor unităţi depinde însă de deciziile Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Constanţa, care dirijează fondurile vărsate în comun de toate instituţiile subordonate. Deşi acest complex reprezintă una dintre puţinele instituţii culturale din România care se autofinanţează în proporţie de 75%, investiţiile necesare nu ar trebui să constituie o problem. Totuşi, în 1997, în Delfinariu rămăsese un singur delfin, iar investiţiile în achiziţionarea unor exemplare suplimentare s-au dovedit a fi o problemă (datorită poluării excesive din ultimii ani, care a gonit delfinii de lângă coasta românească a Mării Negre), riscându-se astfel

119

transformarea în muzeu, după 25 de ani de funcţionare, a singurului delfinariu din ţară şi, totodată, a unuia dintre puţinele atracţii de pe litoralul românesc.

Instalaţiile sportive sunt destinate în special sporturilor acvatice: centre de

închirieri echipament specific, centre de instructaj, piscine, rampe pentru sărituri în apă, dar sunt şi terenuri de tenis, fotbal, volei (pe plajă) etc.

Centrele de sănătate şi tratament sunt prezente, cel puţin într-o parte din staţiunile de litoral. Clima şi alţi factori activi specifici fac această zonă recomandabilă pentru o serie de afecţiuni, pentru recuperare, dar şi pentru cantonamentele sportivilor şi pentru întreţinerea sănătăţii în general. Pistele de jogging, sălile de fitness, centrele de tratament sunt câteva dintre amenajările specifice acestei componente.

Datorită spaţiului limitat şi cu un cost ridicat, spaţiile verzi, parcurile de odihnă sunt ceva mai rar întâlnite în zona de coastă. se încearcă suplinirea lor prin plantarea de arbori în spaţiile dintre clădiri, de-a lungul falezei, şi amplasarea băncilor în spaţiile considerate corespunzătoare.

Centrele comerciale sunt bine dezvoltate – în majoritatea staţiunilor există străzi pietonale flancate de magazine de diverse tipuri – de la bunuri de folosinţă curentă la cărţi, antichităţi şi obiecte artizanale cu specific naţional sau chiar internaţional.

Strategia utilizată de staţiunile litorale este în general, una de diversificare, datorită paletei largi a ofertei hoteliere, a restaurantelor, a resurselor antropice şi diversităţii căilor de acces. Se practică şi o diferenţiere la nivel local şi internaţional, în special după venitul turiştilor – există staţiuni de lux şi staţiuni destinate elevilor sau persoanelor care caută izolarea, preferând facilităţi minime.

Staţiunile considerate de lux de pe litoralul românesc au rămas Mamaia, Neptun şi Olimp. Aici se întâlnesc mai multe posibilităţi de petrecere a timpului liber: cazino, bowling, minigolf, discoteci, terase, restaurante cu specific.

O strategie de diversificare poate fi pusă în evidenţă pe litoralul mediteranean al Turciei, care oferă, pe lângă natura exotică, posibilitatea vizitării numeroaselor muzee, moschei şi parcuri naturale. Îmbinarea dintre versanţii împăduriţi ai munţilor Toros şi apele golfului Antalya, vegetaţia luxuriantă – pini, palmieri, bananieri, lămâi şi portocali, o medie anuală de 300 de zile însorite reprezintă resurse naturale care au permis dezvoltarea unei industrii turistice remarcabile. La acestea se adaugă şi atracţiile istorice – edificii istorice create de civilizaţiile greacă, romană, bizantină şi otomană. În golful Antalya s-au dezvoltat numeroase staţiuni turistice, cele mai cunoscute fiind Kemer, Alanya şi Antalya. Există numeroase alternative de cazare – de la hoteluri de cinci stele la locuri în camping, şi o diversitate a modalităţilor de petrecere a timpului liber. În apropiere se află monumente istorice, parcurile şi grotele naturale amenajate, cumpărăturile la magazinele duty free din portul Antalya, cele de pielărie şi bijuterii din Alanya sunt puncte de atracţie specifice.

Strategiile de diferenţiere pot fi puse în evidenţă în Insula Creta şi Croaţia. Insula Creta prezintă următoarele particularităţi ale amenajării:

- hoteluri, restaurante, prăvălii caracterizate de o atmosferă de intimitate şi

120

discreţie tipic balcanică, datorită faptului că, în totalitate, sunt afaceri de familie – lipsesc cu desăvârşire marile lanţuri hoteliere şi supermarketurile; hotelurile au, în medie, 15-20 de camere, iar restaurantele, 15-20 de mese;

- oferta comercială remarcabilă: în sate cu ceva sute de locuitori, pe strada principală se întâlnesc 20-30 de magazine de bijuterii, produse de cei mai importanţi creatori în domeniu;

Staţiunea Opatija (Croaţia) este denumită şi micul Monte Carlo datorită nenumăratelor şi luxoaselor cazinouri. Începând din 1844, aici s-au construit mai multe palate şi hoteluri luxoase, devenind astfel reşedinţa pe timp de vară a unor familii imperiale şi a aristocraţiei europene, artiştilor renumiţi şi persoanelor din lumea mondenă a vremii.

Plaje europene izolate, neatinse de turismul de masă:

Patara – Antalya, Turcia Achai – Paxos, Grecia Cala Estreta – Costa Brava, Spania St.Restitude – Corsica, Franţa Stavros- Creta, Grecia Ţestoaselor – Kirenya, Cipru.

Problema cu aceste plaje este că, în timp, pe măsură ce sunt cunoscute, devin din ce în ce mai vizitate, pierzându-şi principala atracţie. Gura Portiţei, zonă aflată la graniţa dintre Delta Dunării şi Marea Neagră, prezintă o plajă cu un caracter sălbatic, apreciat de unii turişti. Lipsa apei potabile şi a infrastructurii face însă locul greu de acceptat pentru turistul mediu. Probabil însă că locul va cunoaşte aceeaşi dezvoltare ca Vama Veche, pierzându-se astfel o destinaţie aparte.

Sursa: adaptat după Revista Capital, nr.19 / 10 mai 2001, pag.53

121

CAP.VIII. AMENAJAREA SPAŢIILOR URBANE, PERIURBANE ŞI RURALE 8.1. Turismul în oraşe - strategii locale pentru durabilitate

Zonele urbane ridică probleme în legătură cu dezvoltarea explozivă şi poluarea: ocuparea spaţiului, reţeaua stradală şi transportul în comun, serviciile publice, protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului arhitectural şi cultural-istoric. De asemenea, strategii de reconversie şi dezvoltare trebuie promovate în cazul regiunilor în declin economic sau care riscă să rămână în întârziere, ca urmare a schimbărilor în baza lor economică. Noile obiective care se conturează în domeniul dezvoltării regionale acoperă un orizont mult mai larg al vieţii social-economice, acordându-se în acelaşi timp, o importanţă mare problemelor conexe mediului natural. 8.1.1. Elemente legislative Teritoriu periurban - suprafaţa din jurul municipiilor şi oraşelor, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relaţii de independenţă în domeniul economic, al infrastructurii, deplasărilor pentru muncă, asigurărilor cu spaţii verzi şi de agrement, asigurărilor cu produse agroalimentare etc. Sistem urban - sistem de localităţi învecinate între care se stabilesc relaţii de cooperare economică, socială şi culturală, de amenajare a teritoriului şi protecţie a mediului, echipare tehnico-edilitară, fiecare păstrându-şi autonomia administrativă. Structură urbană - totalitatea relaţiilor în plan funcţional şi fizic, pe baza cărora se constituie organizarea unei localităţi sau a unei zone din aceasta şi din care rezultă configuraţia lor spaţială.

Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate: a) operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului; b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor; c) normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii.

Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung.

Activitatea de urbanism cuprinde toate localităţile ţării, organizate în reţea, pe baza ierarhizării şi distribuţiei echilibrate a acestora în teritoriu. Aplicarea obiectivelor are în vedere întregul teritoriu administrativ al oraşelor şi comunelor sau zone din acestea.

Urbanismul urmăreşte stabilirea direcţiilor dezvoltării spaţiale a localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor.

Principalele obiective ale activităţii de urbanism sunt următoarele: a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii; b) crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap; c) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate; extinderea controlată a zonelor construite;

122

d) protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural; e) asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi rurale; f) protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale. 8.1.2. Particularităţi ale amenajării urbane

Odihna în spaţiul liber, călătoriile la sfârşit de săptămână, constituie în prezent elementele caracteristice ale vieţii locuitorilor marilor oraşe. Luarea în consideraţie a funcţiilor recreative ale oraşului face ca spaţiile verzi şi deschise, constituind baza materială a odihnei de acest tip, să devină unul dintre cele mai importante elemente care determină structura funcţional-teritorială a oraşului şi a împrejurimilor acestuia. Agrementul este organizat de regulă în contact cu spaţiile natural deschise şi cu zona neurbanizată.

Stilul de viaţă urban din prezent, mai ales modelele noi de diviziune a muncii şi funcţiunilor, utilizarea terenurilor, transporturile, producţia industrială, agricultura, consumul şi activităţile de recreere şi agrement, cu alte cuvinte standardul actual de viaţă, ne fac pe deplin răspunzători pentru multe probleme de mediu cu care se confruntă omenirea. Aceasta are o semnificaţie specială deoarece 80 % din populaţia Europei trăieşte în zone urbane.

Municipiul sau oraşul este pe de o parte cea mai mare unitate capabilă să abordeze de la început multiplele dezechilibre prezente în domeniile arhitectonic, social, economic, politic, al resurselor naturale şi mediului înconjurător, care afectează negativ lumea modernă, iar pe de altă parte scara cea mai mică la care problemele pot fi soluţionate coerent într-un mod integrat, holistic şi durabil. Deoarece fiecare oraş este diferit, trebuie să găsim căi individuale către durabilitate.

Factorul limitativ pentru dezvoltarea municipiilor şi oraşelor a devenit capitalul natural. Trebuie deci investit în acest capital. În ordinea priorităţilor, aceasta necesită: investiţii în conservarea capitalului natural rămas; încurajarea sporirii capitalului natural prin reducerea nivelului curent de exploatare; investiţii menite să reducă presiunea asupra rezervelor de capital natural prin extinderea capitalului natural cultivat; sporirea eficienţei de utilizare finală a produselor.

Principalele activitaţi ale Campaniei Europene în domeniul urbanismului sunt: • facilitarea sprijinului reciproc între municipiile şi oraşele europene în proiectarea,

elaborarea şi implementarea politicilor pentru durabilitate; • colectarea şi diseminarea informaţiilor privind exemple concludente la nivel local; • organizarea unui "Premiu Anual al Oraşului Durabil"; • formularea recomandărilor de politici pentru Comisia Europeană; • asigurarea de informaţii pentru rapoartele oraşelor durabile ale grupului de experţi

pentru problemele mediului urban; • sprijinirea factorilor care elaborează politici la nivel local în implementarea

recomandărilor şi legislaţiei adecvate ale Uniunii Europene. Pe elemente ale ofertei turistice, vom prezenta câteva particularităţi care pot fi

puse în evidenţă. Diferenţa majoră a caracteristicilor oraşelor fac însă ca această

123

încercare de generalizare să fie dificilă şi discutabilă. O primă diferenţiere pentru operaţionalizarea analizei se poate face după mărimea oraşelor.

Oraşele mari dispun în general de căi de acces diversificate, transport intern complex şi variat. O menţiune specială se poate face pentru oraşele care dispun de un râu interior, şi care pot astfel, prin amenajarea specifică, să includă transport turistic pe apă, deosebit de apreciat. Problemele ţin de starea străzilor interioare şi a trotuarelor, lipsa pistelor pentru biciclete, insuficienţa parcărilor.

Oraşele mici au ca principală problemă absenţa transportului intern public – taximetrele pot suplini parţial această lipsă.

Elemente de diferenţiere în domeniul transportului intern: - staţiile de metrou din Moscova – adevărate opere de artă. - existenţa străzilor pietonale centrale (“Rambla” pentru oraşele spaniole), flancate de magazine şi obiective turistice, aglomerate şi pline de culoare. - căi de acces speciale – de tipul scărilor rulante rutiere sau a telefericului – în Barcelona.

Cazarea este diversificată în marile oraşe; oraşele mici dispun de 1-2 hoteluri, cel

mai adesea de 2-3 stele. Bucureştiul şi marile oraşe din România se confruntă cu un deficit al ofertei de cazare la nivelul hotelurilor cu 1-3 stele. Oferta de cazare la nivelul hotelurilor sub 4 stele a scăzut: hoteluri ca Union, Negoiu, Modern şi Naţional adăpostesc sedii de firme; Cişmigiu, Tranzit sunt cămine studenţeşti; Rahova este al Ministerului de Interne.

Atracţiile antropice reprezintă punctul forte al marilor oraşe; diversitate şi schimbare continuă sunt caracteristicile principale ale acestor resurse.

Cazinourile bucureştene s-au transformat într-o atracţie importantă zonală datorită contextului particular al ţărilor vecine: lumea musulmană nu admite această formă de distracţie, Turcia şi-a închis propriile cazinouri, iar Israelul nu dispune de asemenea unităţi. Distracţiile suplimentare propuse străinilor care vin în România special pentru jocurile de noroc sunt spectacolele de cabaret şi partidele de vânătoare. Astfel încât, pentru grupurile acestea speciale de turişti, previzibilitatea dotărilor necesare este maximă: grupurile utilizează transportul aerian, se cazează de obicei la hoteluri de 4 stele (hotelurile preferate sunt Sofitel, Inter, Hilton şi Lido), folosesc restaurantul hotelului.

124

Sursa: Revista Capital, nr.30 / 31 iulie1997, pag.13 Cluburile cu circuit închis apar ca elemente aparte, localizate în zonele rezidenţiale ale marilor oraşe, în special în capitală. Intrarea este pe bază de abonament, pe care şi-l pot permite doar persoanele cu venituri ridicate şi cu o anumită poziţie în societate; acestea însă au voie să aducă maxim 2 persoane, plătind o taxă suplimentară. În general, cluburile pot fi de afaceri, sportive, universitare, de partid. Cluburile bucureştene prezintă ca principale puncte de atracţie piscine, saune, sală de masaj, sală de forţă, terenuri de tenis acoperite şi in aer liber, baruri şi restaurante. O investiţie unică în Europa, Orient Park este cel mai îndrăzneţ proiect al NIRO Group, conceput în colaborare cu investitori chinezi. Proiectul îşi propune să recreeze peisajele şi

Majoritatea ştrandurilor din Bucureşti pot fi cu greu încadrate în categoria locurilor de agrement, fiind mai degrabă locuri generatoare de stres. Raportările constante la începutul verii despre pericolul îmbolnăvirilor datorită necurăţării şi neînlocuirii frecvente a apei, deşeurile împrăştiate, lipsa întreţinerii ierbii, grupuri sanitare care nu funcţionează, vestiare nefuncţionale, lipsa punctelor de închiriere pentru articolele de plajă, lipsa inclusiv a punctelor de vânzare a produselor alimentare sunt câteva dintre cele mai importante aspecte negative ale acestor destinaţii. Una dintre excepţiile pozitive o constituie Ştrandul Floreasca II, întreţinut după criterii occidentale: spaţiul verde plantat cu gazon şi udat cu aspersoare, nisipul fin, iluminatul public cu reflectoare, vestiare din tâmplărie de aluminiu, grupuri sanitare ireproşabile, placate cu faianţă, duşuri funcţionale, posibilităţi de divertisment variate. O evaluare a ştrandurilor bucuretene este prezentată în tabelul nr.X. Punctajul a fost acordat prin note de la 1 la 5 pentru fiecare criteriu, făcându-se o medie simplă pentru a se calcula punctajul fiecărui ştrand. La criteriul confort, s-a luat în calcul aspectul nisipului sau al gazonului, dotarea cu şezlonguri şi mese, iar la dotări posibilitatea închirierii de ambarcaţiuni, existenta terenurilor de sport etc. Clasamentul ştrandurilor bucureştene

Criterii Ştrand aspect

curăţenie

alimentaţie

acces

confort

dotări

preţuri

punctaj

Ştranduri amenajate pe malul lacurilor Floreasca II 5 5 5 3 4 5 5 4.5 Studenţesc 5 3 5 4 3 5 5 4.3 Keoke 4 5 5 2 5 4 3 4 Eximco Intercontinental

4 5 5 3 3 4 4 4

Cernica 4 5 5 1 4 2 5 3.7 Ştranduri cu bazine de interior

Tineretului 5 4 5 5 3 5 5 4.5 Drumul Taberei

3 3 3 5 1 1 4 2.8

Dâmboviţa 1 1 1 5 1 1 2 1.7

125

atmosfera asiatică într-o locaţie europeană; să reunească două continente într-un perimetru de 50 de hectare. Amplasamentul va fi situat în zona de Sud-Est a Bucureştiului, într-un parc natural ce include lacul Titan, pe o suprafaţă de 50 de hectare din care pe 100 000 mp vor fi construcţii. Investiţia estimată la o valoare de peste 60.000.000 USD, se va derula pe o perioadă de cinci ani, termenul de finalizare fiind sfârşitul anului 2007. Parcul va reînvia atmosfera Chinei dispunând de clădiri tradiţionale, un parc de distracţii, magazine chinezeşti dispuse pe o suprafaţă de 30 000 mp, restaurante chinezeşti şi alte restaurante cu specific tradiţional, un cazino, complexe de sănătate, bănci, hoteluri, spaţii pentru birouri, săli de spectacol, discoteci şi karaoke, terase şi grădini suspendate. Serviciile asigurate vor fi de cea mai buna calitate, pentru a satisface toate genurile de gusturi. Se vor desfăşura numeroase activităţi recreative precum plimbări pe lac cu diverse ambarcaţiuni, sport, pescuit sportiv, activităţi distractive. Accesul pietonal şi auto se va realiza la standarde moderne, prin alei largi amenajate cu pavimente şi parcări spaţioase. Pentru a nu agresa teritoriul parcului cu platformele de parcare, acestea vor fi realizate sub forma unor parcaje subterane, care să fie accesibile din porţiuni de drumuri subterane, cu acces la drumurile rutiere exterioare. Amenajarea peisagistică are la bază următoarele criterii:

• Menţinerea, completarea şi întreţinerea vegetaţiei actuale, viabile şi valoroase. • Completarea fondului peisagistic prin plantări de arbori, arbuşti şi flori din specii

româneşti sau chinezeşti. • Completarea schemei de alei într-o concepţie unitară, cu folosirea de materiale

naturale, puse în practică prin tehnici specific chinezeşti sau româneşti, după caz. • Crearea unui cadru natural variat şi amenajat pentru a asigura accesul oamenilor

(alei, platforme, scări, rampe) şi a vehiculelor de întreţinere şi pompieri. Stilul chinezesc al parcului va recrea atmosfera Chinei prin amplasarea unitară de construcţii clasice, parc de distracţii, magazine, restaurante cu specific, pe o suprafaţă de 30 000 mp. Pentru că asumarea construirii, amenajării şi întreţinerii unui astfel de parc este un proiect complex, NIRO Group a prevăzut şi activităţile complementare necesare creării unui cadru cât mai atractiv şi civilizat. Astfel, proiectul include şi activităţi ca:

- dragarea şi curăţarea lacului; - refacerea iluminatului public;

• - refacerea pavajului aleilor; • - construirea de poduri de legătura cu insulele de pe Lacul Titan; • - plantări de material dendrologic; • - curăţarea fondului natural existent; • - popularea apei lacului cu peşti pentru a spori fondul natural al parcului.

În plus, se va asigura reconstrucţia împrejmuirii parcului şi delimitarea concretă a teritoriului acestuia, iar toate dotările avute în vedere vor avea materiale şi sisteme de instalaţii nepoluante, care să asigure o conservare completă a mediului natural. Sursa: http://www.nirogroup.ro/parteneri/ În domeniul sălilor de conferinţă, situaţia este bună în Bucureşti şi în câteva staţiuni specializate în organizarea de seminarii, congrese: Sinaia (New Montana), Predeal (Orizont), Balvanyos (Best Western), Poiana Braşov (Sportul şi Ciucaş). În majoritatea oraşelor mari, oferta hotelurilor în materie de săli de conferinţe lasă de dorit, fie sub aspectul capacităţii sălii, fie al dotării, fie al capacităţii de cazare necesar pentru organizarea congreselor. În Bucureşti, sălile de conferinţe şi pentru evenimente speciale au o capacitate de până la 800 de persoane (Hotel Marriott – Grand Ballroom, de 614 m2); acelaşi hotel poate însă pune la

126

dispoziţie şi săli mai mici, dotate corespunzător, pentru 16 – 100 de persoane. 8.1.3. Studiu de caz – amenajarea turistică a Sibiului

Odată cu transformările politice, economice şi sociale de la începutul anilor '90 s-au schimbat pozitiv multe din condiţiile cadru ale dezvoltării urbane în Sibiu: recăpătarea însemnătăţii centrului istoric; fondarea sau refondarea instituţiilor academice şi religioase; lansarea de noi activităţi economice prin investiţii străine şi multiple cooperări cu parteneri străini. Prin reintroducerea autonomiei locale şi printr-o cuprinzătoare reformă administrativă au fost create premise importante în libera iniţiativă urbană pentru dezvoltarea potenţialului economic şi pentru îmbunătăţirea infrastructurii tehnice şi sociale.

Oraşul s-a mobilizat în faţa schimbării condiţiilor - cadru şi a creat multe din premisele importante pentru o dezvoltare pozitivă în viitor. "Carta Reabilitării Centrului Istoric Sibiu / Hermannstadt", elaborată în primăvara anului 2000 de către Comitetul Sibiu 2000, cuprinde cele mai importante obiective în vederea păstrării vii a moştenirii culturale a oraşului. Prin adoptarea planului urbanistic general s-a creat un instrument important pentru direcţionarea viitoare a dezvoltării urbane a oraşului. Înfrăţirea cu alte oraşe a fost un concept – cheie utilizat cu succes pentru dezvoltarea de proiecte comune. Pentru dezvoltarea viitoare a oraşului există numeroase proiecte: construcţia centurii ocolitoare, dezvoltarea centrelor de producţie meşteşugărească, construcţia de locuinţe sociale şi prin credit ipotecar, îmbunătăţirea ofertei turistice a oraşului.

Strategia integrată pentru centrul istoric, oraş şi regiune are ca esenţă măsurile şi procedeele pe care trebuie să se sprijine procesul de reabilitare şi înnoire a centrului istoric. În cadrul conceptului integrat de planificare sunt documentate proiectele şi măsurile urbane complementare dar şi cele generale. În unele sectoare, îndeosebi în domeniul promovării turismului, sunt descrise de asemenea măsuri şi procedee pe plan interregional dar şi regional sau cu rază de acţiune în afara graniţelor oraşului. Între diferitele planuri de intervenţie şi măsuri sectoriale în centrul istoric, pe raza întregului oraş şi a regiunii există relaţii strânse şi interacţiuni.

Cele mai importante obiective ale planului de dezvoltare urbanistică Sibiu sunt: • promovarea de iniţiative de reabilitare prudente, pas cu pas şi economice, care să

menţină caracterul clădirilor vechi; • îmbunătăţirea condiţiilor de locuit şi reducerea densităţii locative (modernizarea şi

mărirea spaţiilor de locuit, crearea de noi oferte de locuit în afara centrului oraşului);

• îmbunătăţirea calităţii spaţiului înconjurător locuinţei prin măsuri de amenajare peisagistică a curţilor interioare şi grădinilor;îmbunătăţirea atractivităţii oraşului istoric prin amenajarea pieţelor publice şi străzilor;

• formarea unui inel verde în jurul fostei fortificaţii de apărare şi legăturii acestuia cu pieţele din oraşul istoric prin spaţii verzi stradale;

• amenajarea malurilor râului Cibinului şi legarea lor cu spaţiul verde al centrului istoric, devenind astfel zonă de recreere pentru locuitorii oraşului;extinderea ofertei turistice, ţinându-se seama de angajamentul total şi de solicitările unui turism cultural îndreptat spre mediu, cu responsabilitate socială şi rentabil din punct de vedere economic;

127

• extinderea şi îmbunătăţirea prestărilor de servicii existente, în mod special: crearea/amenajarea unui centru de informaţii pentru turişti; diversificarea ofertei de hoteluri şi gastronomie în oraşul istoric, ţinându-se seama de criteriile severe ale protecţiei monumentelor; elaborarea unui concept detaliat de turism, promovarea meşteşugurilor şi meseriilor tradiţionale, precum şi integrarea acestora în conceptul turistic general;

• dezvoltarea în continuare a ofertei culturale multilaterale; • eliberarea oraşului istoric de traficul greu de tranzit, reducerea traficului sau, acolo

unde este posibil, eliberarea străzilor importante din punct de vedere arhitectural sau cultural-istoric de traficul motorizat; cele mai importante străzi comerciale din centrul oraşului vor fi amenajate ca zone pietonale;

• crearea de noi oferte de parcare la intrările în oraşul istoric, pentru descongestionarea centrului oraşului; îmbunătăţirea transportului în comun, precum şi construirea unei reţele de căi pietonale şi pentru biciclişti.

Efecte social – economice ale acestor programe de amenajare rezidă în: creşterea numărului de locuri de muncă în domeniul serviciilor; facilităţi pentru agenţii economici din turism care angajează şomeri recalificaţi în domeniul turismului şi, ca urmare, creşterea cifrei de afaceri a agenţilor economici în turism; valorificarea potenţialului turistic din regiune; surse de venit pentru persoanele disponibilizate din alte sectoare economice; realizarea unui parteneriat între populaţie, ONG-uri şi administraţia publică, în vederea protejării mediului natural.

La nivelul oraşelor pot fi aplicate toate strategiile de amenajare prezentate; totuşi, pentru oraşele mici, de interes sporit este strategia de diferenţiere, iar pentru oraşele fără potenţial turistic deosebit – cea de flexibilitate. Exemple de oraşe – destinaţie turistică specială: Davos – oraşul elitelor În fiecare an, la sfârşitul lunii ianuarie, mica localitate elveţiană se transformă pentru o săptămână în capitala planetei, datorită reuniunii liderilor politici ai lumii la Forumul Economic Mondial. World Economic Forum – cel mai select club din lume, prin întrunirile sale, pune însă mari probleme organizatorilor, în special la cazare. staţiunea de munte nu dispune de hoteluri luxoase, aşa că cele 2 hoteluri selecţionate trebuie să facă amenajări speciale în timpul sesiunilor de lucru ale forumului. Milano – cetatea designului Întâlnim aici cei mari mai stilişti în domeniile arhitecturii, mobilei, modei, textilelor. Industria locală atrage specialişti ai firmelor de pretutindeni pentru specializări şi vizite la expoziţii. Boston – Mecca cercetării Massachusetts Institute of Technology, suportul dezvoltării profesionale a câştigătorilor premiilor Nobel, constituie un magnet pentru tinerii cercetători din toată lumea, care vin aici pentru burse de studiu, seminarii şi conferinţe. New York – templul finanţelor Wall Street găzduieşte sediul principalelor bănci si societăţi de asigurare – mii de întreprinderi sunt conectate aici, ceea ce transformă cartierul new-yorkez într-o destinaţie comercială de prim rang. Sursa: adaptat după Revista Capital, nr.14 / 9 aprilie 1998, pag.28-29

128

8.2. Amenajarea spaţiilor periurbane

Rolul primordial în amenajarea zonelor periurbane îl au resursele naturale, atât de căutate de locuitorii oraşelor industriale; suprafeţele împădurite, râurile, lacurile sunt suportul pe care s-au dezvoltat baze sportive şi de agrement destinate în special turismului de sfârşit de săptămână. Preţul relativ scăzut al terenului a dus la posibilitatea amenajărilor planificate, cu facilităţi de tipul parcărilor, complexelor sportive şi teraselor.

Parcuri destinate recreerii şi sporturilor de tipul joggingului şi ciclismului, ştranduri şi expoziţii în aer liber, stadioane şi campinguri, iar pentru oraşele mari hotelurile relativ ieftine, sunt amenajările cel mai des întâlnite în spaţiul periurban.

O condiţie esenţială pentru operaţionalizarea amenajărilor o constituie legături de transport frecvente şi ieftine cu centrul oraşului. O problemă importantă o constituie sistemul de colectare a deşeurilor, de cele mai multe ori neadaptat la ariile extinse ale spaţiilor periurbane.

Pornind de la potenţialul turistic natural şi de la gradul de amenajare a spaţiului periurban, se diferenţiază mai multe modele de amenajări turistice periurbane (Erdeli, Istrate, 1996 b, p.129):

a) amenajări cu un ridicat potenţial natural pentru turism şi în care factorul tradiţie a mişcării turistice are un rol însemnat. În această categorie se includ zonele periurbane Braşov, Sibiu, Reşiţa, cu staţiuni de odihnă şi sport renumite pe plan naţional şi internaţional (Poiana Braşov, Păltiniş, Semenic-Văliug). Nivelul dotărilor, capacitatea de primire sunt superioare necesităţilor populaţiei centrelor urbane polarizatoare, zonele funcţionând ca şi centre receptoare pentru un mare număr de turişti din alte judeţe, dar şi străini. Turismul de sfârşit de săptămână-practicat în tot cursul anului este completat, aşadar, de turismul cu sejur prelungit (concedii, vacanţe);

b) amenajări cu ridicat potenţial balnear, bine valorificat, cu dotări la nivel internaţional: Constanţa şi Oradea. Cele două arii periurbane includ staţiuni renumite pe plan naţional şi internaţional: Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, Mangalia, Mamaia, şi, respectiv, Băile Felix şi Băile 1 Mai. În aceste staţiuni, turismul de sfârşit de săptămână este subsidiar turismului de tratament şi odihnă;

c) amenajări cu însemnat potenţial natural şi dotări satisfăcătoare, servind predominant turismului de sfârşit de săptămână: Cluj-Napoca, Iaşi, Arad, Timişoara, Baia Mare, Ploieşti şi, mai ales, Bucureşti. Zona periurbană a Capitalei se remarcă prin mulţimea bazelor de agrement, relativa varietate a peisajelor, amenajări corespunzătoare printr-o diversificată infrastructură de căi de comunicaţii. Terenurile împădurite, lacurile, în parte amenajate pentru practicarea sporturilor nautice, monumentele istorice, dotările de cazare şi agrement permit accesul a peste 500000 turişti pe zi. Principalele arii turistice din jurul Capitalei sunt: Snagov (dotări complexe, lacuri, monumente istorice şi de arhitectură, artizanat etc.), Pustnicul, Cernica (lacuri, monumente istorice, locuri de agrement), Buftea-Mogoşoaia (monumente istorice, spaţii de agrement), pădurea Căldăruşani, lunca Argeşului şi a Neajlovului (Buda, Dumitrana, Comana, Herăşti) şi, desigur, pădurea Băneasa, care prin extinderea teritorială a Capitalei a devenit şi o zonă recreativă urbană (grădină zoologică, dotări comerciale, popas turistic etc.).

129

d) zone periurbane cu un potenţial natural relativ limitat şi dotări turistice modeste: Târgul Mureş, Satu-Mare, Galaţi, Craiova, Bacău, Buzău, Brăila. Cele mai multe se află în regiuni cu un relief relativ monoton, iar factorul tradiţie în deplasările de sfârşit de săptămână este şi el absent. Valorificarea elementelor naturale specifice, cum este cursul Dunării în cazul oraşelor Brăila şi Galaţi, nu se ridică la nivelul potenţialului natural.

8.3. Amenajarea spaţiilor rurale În spaţiul rural se desfăşoară forme specifice de turism, cel mai adesea întâlnite

sub denumirea de turism rural şi agroturism. Deşi sunt considerate în majoritatea lucrărilor ca având sensuri diferite, în ceea ce priveşte suportul material al desfăşurării lor nu vom face delimitări de ordin conceptual între aceste două forme specifice de turism.

Câteva elemente trebuie precizate: - există un potenţial semnificativ de dezvoltare a turismului în spaţiul rural; - barierele în dezvoltarea sa includ componentele materiale insuficient dezvoltate

ale ofertei; - problemele de mediu au o rezonanţă deosebită în spaţiul rural; - problemele legate de impactul asupra populaţiei gazdă trebuie urmărite şi

evaluate cu multă atenţie. Un stereotip al dezvoltării satelor turistice este dificil de realizat, mai ales dacă

luăm în considerare şi satele europene, atât de diferite de satele româneşti. De aceea, în continuare ne vom referi mai ales la satele româneşti turistice.

Infrastructura este unul dintre elementele ofertei turistice problematice în acest spaţiu. Căile de acces externe şi interne sunt, de multe ori, neasfaltate, nemodernizate şi prost întreţinute. Trotuarele pot să lipsească, făcând dificilă deplasarea în interiorul localităţii.

Cazarea în spaţiul rural se realizează de obicei într-una din următoarele structuri: 1. Satul de vacanţă - centru compus din vile sau bungalouri, care deţin şi spaţii comune pentru masă, instalaţii sanitare şi alte facilităţi (terenuri de sport, parcări). 2. Popasul turistic - tip de hotel pentru turiştii aflaţi în tranzit, cu mai puţin de 10 camere şi cu restaurant cu specific. 3. Motelul - destinat să ofere serviciile necesare, la diferite grade de confort, în special pentru turistul automobilist. 4. Hotelul rustic pavilionar - tip de hotel turistic, situat în mediul rural, care grupează o serie de pavilioane rustice. 5. Campingul - presupune cazarea în corturi sau rulote. 6. Pensiunea turistică - structura de primire pentru găzduire şi servirea mesei, cu capacitate cuprinsă între 3 şi 20 de camere, funcţionând în locuinţele cetăţenilor sau în clădiri independente, care asigură în spaţii special amenajate cazarea turiştilor şi servicii de pregătire şi servire a mesei.

Unităţile de alimentaţie publică sunt limitate ca număr; ţinând cont de specificul acestei forme de turism, putem cataloga acest aspect ca fiind un punct tare al ofertei turistice.

130

În satele turistice, servirea mesei pentru turişti se poate realiza în mai multe modalităţi: - pensiunea completă la gospodarul-gazdă; - pensiune completă sau demipensiune acordată de o familie unui grup mai mare de turişti, care locuieşte în gospodării diferite; - pensiune completă sau demipensiune la o unitate de alimentaţie publică din localitate (restaurant, pensiune etc.); - pregătirea mesei de către turişti, cu produsele lor sau ale gospodarului şi cu utilajele acestuia.

Animaţia şi agrementul au un loc important în ocuparea timpului liber într-un sejur turistic (Cândea, Bran, 2001, p.296).

În zonele montane se pot amenaja, astfel, pârtii de schi (alpin şi fond), terenuri de sport multifuncţionale (tenis, volei), patinoare, lacuri pentru agrement nautic, plajă şi înot, locuri de picnic, poteci marcate pentru drumeţie etc.

Acolo unde condiţiile naturale permit, se pot amenaja piscine, saune adiacente caselor de vacanţă, se pot organiza programe pentru speoturism, alpinism, turism de cunoaştere etc.

Toate aceste posibilităţi de agrement, acţiuni şi programe turistice presupun amenajări cu investiţii relativ mici.

Dotările de agrement general se pot realiza de către asociaţia turistică locală, dar şi de către anumiţi agenţi economici, în ţările cu tradiţie, agenţii economici ce organizează sporturile de iarnă, agrementul nautic, alte sporturi sau programe de speoturism, sau alpinism, drumeţii montane cooperează cu deţinătorii de baze de cazare, formând asociaţii mixte ce pot suporta mai bine concurenţa, contribuind, cu cote-părţi, la amenajarea unor dotări în satul sau zona respectivă.

Satele turistice trebuie să dispună de produse agroalimentare locale (lactate, carne, legume, fructe etc.), care pot fi cumpărate de către turiştii sosiţi pentru sejur sau cei aflaţi în tranzit prin localitate. Totodată, după experienţa altor ţări cu o agricultură avansată, în unele sate turistice se pot amenaja şi dezvolta şi unele complexe industriale agroalimentare, care să comercializeze, în condiţii de strictă securitate igenico-sanitară, produsele proprii: lactate, carne, legume şi fructe (inclusiv de pădure). Aproape toate satele montane au resurse mari în această privinţă şi pot organiza atât complexe agro-alimentare locale, cât şi magazine pentru comercializarea produselor agro-alimentare. Dar într-un sat cu activitate turistică sunt necesare şi alte magazine de interes general pentru satisfacerea unor necesităţi legate de turism (vederi, timbre, plicuri, artizanat, suveniruri, presă, cărţi etc.).

În funcţie de oferta turistică a componentelor resurse antropice şi resurse naturale, poate fi pusă în evidenţă următoarea tipologie generală a satelor turistice (Bran, Marin, Şimon, 1997, p.123): - sate etnografice – folclorice – cu amenajări specifice arhitectonice, mobilier şi decorarea interioară, expoziţii artizanale; - sate de creaţie artistică şi artizanală – cu ateliere special amenajate, deschise vizitării de către turişti; - sate climaterice şi peisagistice – cu amenajări de tipul potecilor, punctelor de odihnă şi de belvedere;

131

- sate pescăreşti şi de interes vânătoresc – puncte de închiriere echipamente, refugii, restaurante cu specific; - sate viti-pomicole – posibilitatea vizitării culturilor specifice, puncte de degustare, crame amenajate pentru vizitare, baruri; - sate pastorale – restaurante cu produse specifice şi amenajate tradiţional, posibilitatea vizitării punctelor de producţie a alimentelor; sate pentru practicarea sporturilor – puncte de închiriat echipamente specifice, trasee pentru echitaţie, pârtii şi terenuri de sport.

Aspecte ecologice în turismul rural (Bran, Marin, Şimon, 1997, p.23): - apa – existenţa instalaţiilor de apă potabilă, economisirea prin instalarea de apometre şi sisteme de oprire automată, urmărirea deversărilor apelor menajere; - posibilitatea de economisire a energiei electrice (dotarea cu aparate cu un consum redus) sau utilizarea unor surse de energie alternativă; - sistemele de colectare a deşeurilor; - aspectul construcţiilor trebuie să se integreze în cadrul arhitectonic tradiţional al regiunii – limitarea folosirii elementelor de construcţie moderne, care nu se potrivesc stilului general; - amenajarea exterioară – plantarea în grădini a speciilor din flora regională şi locală.

În concluzie, cele mai importante probleme în amenajările rurale pot fi sintetizate astfel: - căile de acces; - utilităţile; - transformarea propriilor locuinţe în case de oaspeţi şi, ca urmare, folosirea unor spaţii (de exemplu, grupurile sanitare) şi de turişti, şi de gazde. - lipsa alternativelor de agrement – orientarea relativ îngustă a ofertei turistice.

132

CAP.IX. AMENAJAREA STAŢIUNILOR BALNEARE, A CELOR CU DESTINAŢIE SPECIALĂ ŞI A ARIILOR PROTEJATE 9.1.Amenajarea staţiunilor balneare

Cu un potenţial recunoscut în domeniu – se apreciază că aproape o treime din apele termale şi minerale din Europa se găsesc în România, oferta turistică în domeniu suferă de mari neajunsuri. Din cele peste 200 de localităţi balneare, aproximativ 30 sunt considerate mai importante. Potenţialul balnear românesc este apt să acopere întregul registru terapeutic practicat pe plan mondial. Priorităţile de amenajare se îndreaptă spre diversificarea ofertei turistice, asigurându-se astfel şi posibilităţi de recreere. Diversificarea ar avea ca rezultat atragerea turiştilor de toate vârstele şi de venituri mai ridicate.

România are o bază turistică balneară puternic deteriorată, din cauza mentalităţii greşite ca acest gen de turism este recomandat doar persoanelor în vârstă, cu venituri relativ mici. O atitudine total eronată, dacă ne gândim că Europa cunoaşte un mare grad de îmbătrânire, iar pensionarii ei au suficiente resurse şi doresc să călătorească. Problemele din domeniu sunt mai ales de tip economic, dat de o strategie prost aplicată, de orientare spre segmentul de populaţie - persoane în vârstă, cu probleme de sănătate, cu venituri mici. Principalele neajunsuri pot fi considerate lipsa fondurilor pentru reparaţii şi modernizări şi conflicte legate de revendicarea terenurilor şi imobilelor. Căile de acces puternic deteriorate, canalizarea defectă, alimentarea greoaie cu apă, agresarea mediului, unităţi de alimentaţie publică fără clasificare, sunt câteva din aspectele negative caracteristice acestor staţiuni.

Multe din structurile de cazare necesită reparaţii majore sau chiar capitale, iar între acestea se află şi staţiuni balneare cu un mare potenţial turistic, în cazul că ar funcţiona la standardele cerute de un turism modern. Perpetuarea acestei situaţii în staţiunile balneo-climaterice ar putea duce chiar la degradarea actului medical, din lipsa dotărilor necesare şi a aparaturii specifice turismului de sănătate.

Din păcate, în majoritatea staţiunilor, oferta de cazare este într-o stare de deteriorare accentuată, atmosfera de cantină şi spital nereuşind să atragă turişti din alte segmente ale populaţiei. Formele de cazare cel mai des întâlnite sunt hotelurile cu un număr ridicat de locuri de cazare, pentru a eficientiza baza de tratament; din păcate, acestea au fost mult mai greu de gestionat în condiţiile dificile ale orientării către grupurile – ţintă menţionate. Atmosfera de spital – faianţă albă, mozaic cenuşiu prost întreţinut, mobilier vechi, lipsa spaţiilor individuale de tratament – se adaugă la problemele microamenjării spaţiilor de cazare.

O situaţie aparte o reprezintă staţiune Balvanyos, a cărei principală unitate de cazare, hotelul Carpaţi, de 150 de locuri a fost renovat şi modernizat în întregime. Govora se remarcă prin aceea că are capacităţi de primire structurate în imobile mici, care se adresează familiilor. Lacu Sărat permite efectuarea, în bazele sale de tratament, a peste 2000 de proceduri terapeutice zilnic. La Buziaş se găseşte singurul ştrand cu apă minerala din ţară.

133

Restaurantele din staţiunile balneare amintesc, din păcate, în multe cazuri, de unităţile de alimentaţie cu caracter social (Nistoreanu, 2002, p.185). Cantine – restaurant, cu mobilier simplu şi rezistent, sau restaurantele cu autoservire, caracterizate printr-un nivel de confort redus şi dotări simple, se întâlnesc adesea în aceste localităţi.

Resursele antropice, sunt în general, limitate. Dezvoltarea lor este o prioritate pentru a atrage moi grupuri – ţintă şi a oferi alternative de agrement personalului însoţitor (de exemplu, familia persoanei venite la tratament). Elementele aflate în legătură cu oferta principală sunt sălile de fitness, sălile de spectacol şi concerte, pieţe cu produse de artizanat, instalaţii sportive.

Turismul de sănătate din România beneficiază de renumele dr. Ana Aslan; din păcate, insuficient valorificată în structuri concrete, fizice, această marcă. Institutul de Geriatrie a fost înfiinţat în 1952 şi a fost prima unitate de acest tip din lume.

Strategiile de dezvoltare a staţiunilor balneare, deşi ca unitate centrală (bază de tratament şi facilităţi imediate) se bazează pe diferenţiere (după tipul de afecţiuni cărora se adresează), sunt, pe ansamblu, identificabile cu strategiile de flexibilitate.

Organizaţia Patronală a Turismului Balnear din România şi-a început activitatea în anul 1993. Nucleului de bază i s-a alăturat în decursul anilor tot mai multe societăţi comerciale, în momentul de faţă organizaţia fiind compusă din 34 de membri. Toţi membrii organizaţiei activează în domeniul turismului de întreţinere şi de sănătate, fiind societăţi comerciale recunoscute în ţară şi străinătate. Puterea organizaţiei constă în faptul că toţi membrii săi au interese comune în dezvoltarea şi promovarea sectorului turistic balnear din România. Scopurile organizaţiei sunt: - Realizarea unui larg schimb de informaţii în vederea dezvoltării relaţiilor de colaborare şi cooperare complexă între membrii pentru promovarea produsului balneo-turistic al fiecărei societăţi membre. - Dezvoltarea unor politici comerciale specifice ale membrilor pe terţe pieţe; - Colaborarea între membrii organizaţiei şi între organizaţie şi organele de stat competente în vederea realizării unei legislaţii adecvate pentru protecţia patrimoniului hidroclimatic şi balneo-medical naţional, pentru stimularea dezvoltării turismului balnear; - Efectuarea unor studii de marketing şi fezabilitate în interesul membrilor organizaţiei; - Optimizarea tehnicilor de reclamă comercială prin diverse mijloace publicitare şi de informare prin editarea de publicaţii proprii, cataloage de ofertă precum şi alte materiale promoţionale; - Combaterea fenomenelor de concurenţă neloială şi a tendinţelor de monopol; - Apărarea intereselor membrilor organizaţiei în faţa diferitelor persoane juridice şi fizice, organe de stat în care aceste interese au un caracter comun; - Organizarea de acţiuni pentru pregătirea profesională şi managerială a personalului care îşi desfăşoară activitatea în cadrul societăţilor comerciale membre a organizaţiei; - Supravegherea activităţii de turism balnear în ansamblu şi a activităţilor componente ale produsului balnear în parte, numai de către persoane juridice sau fizice autorizate, acţionând pentru interzicerea practicării acestora în lipsa autorizaţiei şi a documentelor prevăzute de lege; - Întreţinerea şi dezvoltarea dialogului cu sindicatele, iniţierea în acest scop de comisii mixte sindicat - patronat, precum şi reprezentarea membrilor în cadrul negocierii cu sindicatele la nivel de ramură, federaţie; - Acordarea de asistenţă tehnică şi comercială în sprijinul staţiunilor şi localităţilor balneare

134

membre ale organizaţiei; - Colaborarea cu alte organizaţii similare din ţară şi străinătate, cu asociaţii din turism, medicale, tehnice, ecologice, în vederea realizării scopurilor noastre; - Stabileşte şi alte obiective cu acordul majorităţii membrilor şi cu respectarea legislaţiei în vigoare pentru organizaţiile profesionale. 9.2. Amenajarea destinaţiilor pentru elevi şi tineri

Formă specială de ofertă turistică, a cunoscut o mare dezvoltare în România. Se caracterizează prin dotări de confort redus – hoteluri pentru tineri, având un număr mare de locuri de cazare în camere, restaurante tip cantină. Investiţii mai ridicate sunt făcute în atracţiile de tip sportiv şi educativ.

În taberele din Europa, se asociază diferite dotări: tenis, înot, volei, baschet, trasul cu arcul, hochei, călărie, sporturi nautice; dans, desen, teatru, pantomimă, fotografie, calculator. Sunt şi tabere cu sporturi extreme. Taberele din Anglia şi Germania sunt axate mai mult pe sport, cele din Franţa şi Spania pe arte.

În România, se dispune de 30.000 de locuri de cazare. Singurul avantaj pentru majoritatea acestor tabere este amplasarea în mijlocul naturii, în zone mai puţin poluate.

Bine dezvoltată înainte de 1989, baza materială turistică destinată elevilor şi studenţilor a cunoscut o depreciere în timp în ultimii ani. Nesiguranţa menţinerii lor în aceeaşi proprietate (fiind frecvent cazul trecerii lor de la un minister la altul) a dus la stoparea investiţiilor în aceste unităţi. Baza de Tineret de la Izvorul Mureşului şi Complexul Pescăruş din Eforie Nord sunt 2 exemple de unităţi destinate tinerilor. Tendinţa de includere a acestor baze în programe internaţionale ar fi o soluţie pentru obţinerea finanţărilor necesare modernizării acestor centre. La Izvorul Mureşului de exemplu, deoarece baza a fost propusă ca sediu al Centrului Român pentru promovarea Cooperării Europene în Domeniul Tineretului (EUROTIN), s-a amenajat o sală de sport şi s-a dotat centru cu calculatoare, investiţii specifice unei destinaţii pentru tineret. 9.3. Probleme ale amenajării ariilor protejate

Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a III- a - zone protejate oferă cadrul general al abordării ariilor protejate.

Zonele protejate sunt zonele naturale sau construite, delimitate geografic şi/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural şi/sau cultural şi sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu. Legea evidenţiază zonele naturale protejate de interes naţional şi identifică valorile de patrimoniu cultural naţional, care necesită instituirea de zone protejate pentru asigurarea protecţiei acestor valori. Lucrările necesare de salvare, cercetare, restaurare, protejare, conservare şi de punere în valoare a patrimoniului din zonele protejate de interes naţional se execută numai în baza avizelor şi aprobărilor autorităţilor administrative şi forurilor ştiinţifice din domeniu.

135

EUROPARC este organizaţia umbrelă a ariilor protejate ale Europei. Ea uneşte parcuri naţionale, parcuri regionale, parcuri naturale şi rezervaţii ale biosferei din 37 de ţări, cu scopul comun de a proteja varietatea unică de faună sălbatică, habitate şi peisaje ale Europei. Arie protejată - Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN) defineşte o arie protejată ca: “O arie de uscat şi/sau mare destinată în mod special protejării şi întreţinerii diversităţii biologice şi a resurselor naturale şi resurselor culturale asociate, şi administrată prin mijloace juridice sau alte mijloace eficiente” (IUCN, 1994). Parc naţional - în conformitate cu sensul internaţional, parcurile naţionale sunt peisaje naturale de mari dimensiuni, de importanţă naţională. Ele protejează ecosisteme care nu au fost alterate din punct de vedere material prin exploatare umană. În parcurile naţionale, naturii i se permite să se dezvolte în mod liber, pe scară largă, neperturbată de influenţa umană. Aceste parcuri servesc scopurilor educaţionale şi recreative, permiţând vizitatorilor să întâlnească şi să simtă natura şi să se relaxeze într-o ambianţă neviciată. Exploatarea economică a unor resurse naturale precum mineralele, generarea energiei hidroelectrice, silvicultura, agricultura şi vânătoarea sunt inadmisibile în parcurile naţionale. În parcurile naţionale, animalele şi plantele sunt capabile să trăiască potrivit propriilor lor legi, chiar şi copacilor li se permite să aibă o moarte naturală - pe scurt, natura este lăsată să fie natura. Parc regional sau natural - parcurile regionale sau ale naturii pe de altă parte, sunt peisaje culturale largi, arii de atracţie estetică deosebită, rezultatul interacţiunii omului cu natura de-a lungul secolelor. Ele servesc drept zone de recreere şi sunt întreţinute prin continuarea unor metode tradiţionale, de slabă intensitate de cultivare şi îngrijire a pământului. Alte obiective ale acestor parcuri includ protejarea siturilor istorice precum şi a tradiţiilor locale şi folclorului. Rezervaţie a biosferei - rezervaţiile biosferei sunt arii protejate în care peisajele naturale şi cele culturale se succed unul după altul. Ele cuprind în general o zonă centrală care este protejată ca rezervaţie naturală sau parc naţional şi zone tampon în care sunt practicate forme de utilizare a pământului acceptabile din punct de vedere al protecţiei mediului. Situri ale moştenirii mondiale - conceptul de Situri ale Moştenirii Mondiale (WHS) născut în 1972 la Convenţia UNESCO cu privire la Moştenirii Mondiale Culturale si Naturale (Convenţia Moştenirii Mondiale). Până în prezent, 172 ţări au ratificat Convenţia, făcând-o unul din cele mai universale instrumente juridice internaţionale pentru protejarea moştenirii culturale şi naturale. Scopul primar al Convenţiei este de a stabili şi conservă moştenirea mondială prin identificarea siturilor considerate a fi de valoare universală deosebită. Acestea trebuie păstrate şi conservate pentru întreaga umanitate prin facilitarea unei strânse cooperări între naţiuni. Prin Convenţie au fost recunoscute numeroase arii protejate de valoare universală deosebită. Pe suprafaţa a patru state americane – Arizona, Nevada, Utah şi Colorado – se află un teritoriu denumit Ţinutul Canioanelor, cu o suprafaţă de aproximativ 1 milion de km2, pe cuprinsul căruia se află nenumărate rezervaţii naţionale. câteva caracteristici ale amenajării şi condiţiilor care trebuie respectate în această zonă:

136

- acces strict controlat la intrarea în ţinut, prin puncte de taxare; - existenţa unor căi de rulare oficiale pentru deplasarea automobilelor, de la care este

interzisă abaterea; - existenţa potecilor pentru deplasarea pe jos, de la care este interzisă abaterea; - nu sunt amplasate nici măcar instalaţii sanitare, turistul trebuind sa fie dotat cu WC-uri

portabile; - amplasarea de panouri care amintesc turiştilor că abaterea de la traseele marcate pot

cauza distrugerea florei; chiar şi pământul pe care aparent nu există nici o formă de viaţă trebuie protejat;

- interdicţia de a intra cu animale de casă.

Imensul potenţial turistic al Deltei Dunării, a treia zonă de pe glob din punct de vedere al biodiversităţii, parte a patrimoniului cultural şi natural mondial, este prea puţin valorificat prin amenajări corespunzătoare.

Motivele ignorării Deltei ca destinaţie turistică sunt multiple: - starea proastă a drumurilor care se îndreaptă spre Tulcea; - lipsa legăturilor telefonice; - restricţiile impuse de Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării privind

pescuitul pe anumite canale; - numărul limitat de trasee pe care este admisă circulaţia turistică; - neefectuarea lucrărilor de curăţare a canalelor de circulaţie turistică.

Obiectivul Rezervaţiei nu este îngrădirea turismului, ci protejarea şi conservarea biodiversităţii, în unele zone practic orice imixtiune a omului deranjează mediul natural.

La nivelul anului 1997, din cele 7 trasee disponibile, practic unul singur era practicabil, datorită imposibilităţii cuprinderii celorlalte în excursii de o zi.

Cazarea specifică este pe hotelurile plutitoare tractate de remorcher, cu terase, camere cu grup sanitar propriu şi aer condiţionat.

Complexul Cormoran din Uzlina are hotel, pensiune, ponton plutitor. În satul de vacanţă Roşu sunt bungalouri.

Exemple de proiecte de succes în România în domeniu:

- poteca suspendată în Tinovul Mohos (zona Lacului Sf. Ana), în cadrul proiectului protecţia şi reconstrucţia ecologică a rezervaţiei naturale Tinovul Mohos;

- ecologizarea râului Cibin, pe porţiunea cât traversează Sibiul (curăţirea albiei minore, amenajarea cu cascade, toaletarea copacilor).

137

ANEXE

138

ANEXA A: Matricea cadru – logic pentru proiectele de dezvoltare Elementele

principale ale proiectului

Operaţie logică Indicatori de

realizare verificabili în mod obiectiv

Surse şi mijloace de verificare

Factori externi / Ipoteze

Obiectivul de dezvoltare

Care este obiectivul general la care va contribui proiectul?

Care sunt indicatorii – cheie pentru obiectivul de dezvoltare?

Care sunt sursele de informare pentru aceşti indicatori?

Care sunt factorii externi care pot afecta îndeplinirea obiectivului de dezvoltare?

Obiective imediate

Care sunt obiectivele specifice pe care proiectul le va realiza?

Care sunt indicatorii care arată dacă şi în ce măsură obiectivele specifice ale proiectului au fost realizate?

Care sunt sursele de informaţii existente şi care pot fi colectate? Care sunt metodele pentru obţinerea acestor informaţii?

Care sunt factorii şi condiţiile care nu sunt sub controlul direct al proiectului, necesare pentru realizarea acestor obiective? Ce riscuri trebuie luate în considerare?

Rezultate

Care sunt rezultatele concrete prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor specifice?

Care sunt indicatorii prin care se măsoară dacă şi în ce măsură proiectul realizează efectele preconizate?

Care sunt sursele de informare pentru aceşti indicatori?

Ce factori externi şi ce condiţii trebuie realizate pentru a obţine rezultatele aşteptate conform graficului?

Activităţi

Care sunt activităţile – cheie de realizare şi în ce succesiune pentru a produce rezultatele vizate?

Care sunt indicatorii prin care se măsoară dacă şi în ce măsură proiectul realizează activităţile planificate?

Care sunt sursele de informare cu privire la progresul proiectului?

Ce condiţii în afara controlului direct al proiectului trebuie îndeplinite pentru implementarea activităţilor planificate?

Resurse

Care sunt mijloacele necesare implementării acestor activităţi (personal, echipamente, instruire, studii, aprovizionări, facilităţi operaţionale etc.)?

Care sunt indicatorii prin care se măsoară dacă şi în ce măsură proiectul utilizează resursele în cantitatea şi calitatea specificată?

Care sunt sursele de informare cu privire la alocarea resurselor?

Ce factori externi pot influenţa utilizarea resurselor în cantitatea şi calitatea specificată?

139

ANEXA B: LISTĂ DE CONTROL PENTRU INVENTARIEREA OFERTEI TURISTICE

INFRASTRUCTURĂ - CĂI DE ACCES ŞI ECHIPAMENTE DE TRANSPORT

Domeniul Descrierea REŢEA RUTIERĂ - legături cu mari axe rutiere

- distanţa faţă de principalele centre receptoare - reţea rutieră locală - starea şoselelor şi a drumurilor - accesibilitate în anotimpurile problematice

REŢEA FEROVIARĂ - legături cu marile axe feroviare - orar - confort

TRANSPORT AERIAN - apropierea de aeroport - existenţa curselor internaţionale - orar

TRANSPORT FLUVIAL - staţii portuare - orar

TRANSPORTUL COLECTIV LOCAL

- tipuri - staţii - areal acoperit (apropiere de punctele de

interes turistic) - orar

ALTE FORME DE TRANSPORT

piste de ciclişti - marcaje; starea pistelor teleferic - orar; condiţii de funcţionare (nr. minim de

clienţi) alte forme de transport - condiţii de funcţionare

ZONE PIETONALE - starea trotuarelor - zone interzise automobilelor - zone aglomerate

SEMNALIZARE

- semnalizarea locurilor publice - semnalizarea punctelor turistice - panouri de informare - planul oraşelor - hărţi turistice

PARCĂRI - locaţie (apropiere de punctele de interes turistic)

- număr total de locuri - număr de locuri rezervate autoturismelor - condiţii (iluminat, pază)

140

INFRASTRUCTURĂ - UTILITĂŢI ŞI SISTEMELE DE COMUNICAŢII

Domeniul Descrierea REŢELE DE ALIMENTARE CU APĂ CURENTĂ - calitatea surselor de

apă - calitatea instalaţiilor

SISTEME DE CANALIZARE - calitatea instalaţiilor CONDUCTE DE GAZ - calitatea instalaţiilor REŢELE ELECTRICE - calitatea instalaţiilor REŢELE DE COMUNICAŢIE - existenţa semnalelor

de telefonie mobilă - calitatea legăturilor

telefonice - numărul şi

amplasarea telefoanelor publice

- acces internet - amplasarea

punctelor de servicii poştale

ILUMINAREA NOCTURNĂ - areal acoperit REŢELE DE TRATAMENT DE URGENŢĂ ŞI SPITALIZARE

- amplasarea punctelor de tratament de urgenţă şi de spitalizare a turiştilor şi gama de intervenţii acoperită

- amplasarea şi dotarea punctelor de intervenţie de tip salvamont şi salvamar

SISTEMELE DE PAZĂ ŞI SUPRAVEGHERE - locuri periculoase - amplasarea

posturilor de poliţie şi a forţelor de ordine

CAZARE

Domeniul Număr de unităţi

(clădiri) Caracterizare

TIPURI DE CAZARE hoteluri hanuri pensiuni case/ centre de vacanţă camere de închiriat la populaţia

- număr de paturi / locuri de cazare;

- arhitectură; - facilităţi oferite; - distanţă faţă de

punctele de interes turistic;

141

locală cabane ferme refugii moteluri campinguri alte forme de cazare

- organizare ecologică; - condiţii pentru

persoanele cu nevoi speciale

CLASIFICARE DUPĂ MĂRIME sub 5 paturi 5-9 paturi 10-19 paturi 20-49 paturi 50-99 paturi 100-249 paturi 250-499 paturi peste 500 paturi

- capacitate totală şi parţială, pe fiecare clasă de mărime

RESTAURANTE – UNITĂŢI DE ALIMENTAŢIE

Tipul de unitate Număr unităţi Număr de locuri Restaurante în cadrul unităţilor de cazare Restaurante cu specific Restaurante cu grădină Baruri Cofetării Bufete Fast-food-uri Chioşcuri Grătare Alte tipuri de unităţi de alimentaţie

142

AMENAJĂRI SPECIFICE ATRACŢIILOR NATURALE

Tipul amenajării Descrierea Parcuri naturale număr; arie; acces; ghid; facilităţi; interdicţii Arii protejate număr; arie; acces; ghid; facilităţi; interdicţii Captări de ape minerale număr; clasificare Poteci de plimbare pe jos lungime; lungimea porţiunilor periculoase;

marcaje Refugii număr; locaţie Puncte de belvedere număr; locaţie Trasee speciale pentru observarea faunei lungime; condiţii; interdicţii

AMENAJĂRI SPECIFICE ATRACŢIILOR ANTROPICE

Tipul amenajării Descrierea OBIECTIVE ISTORICE

ruine castele, fortăreţe monumente istorice locuri istorice

date de construcţie; starea actuală; existenţa traseelor de vizită impuse; locuri interzise vizitării; evenimente deosebite; semnalizare

OBIECTIVE CULTURALE stil arhitectural muzee teatre operă, filarmonică biblioteci săli de expoziţii săli pentru conferinţe/ congrese

date de construcţie; starea actuală; condiţii de acces; evenimente deosebite; semnalizare

OBIECTIVE DE INTERES FOLCLORIC asociaţii culturale, folclorice pieţe cu specific ateliere meşteşugăreşti deschise vizitării trasee pentru evenimente folclorice speciale

număr, locaţie, calendar

OBIECTIVE RELIGIOASE biserici mănăstiri trasee de pelerinaj locuri cu semnificaţie religioasă

date construcţie, starea actuală; interdicţii de vizitare; existenţa ghizilor; calendar evenimente speciale; orar de vizitare

OBIECTIVE, INSTALAŢII ŞI ECHIPAMENTE SPORTIVE

sporturi nautice locuri pentru pescuit loc pentru acostat (chei) închirieri de nave echipamente schi nautic

număr unităţi de închiriere echipamente;

143

echipamente caiac-canoe echipamente windsurf piscine în aer liber neîncălzite/ încălzite piscine închise centre acvatice piscine cu ape termale echipamente scufundări alte echipamente pentru sporturi nautice

condiţii de practicare a sportului; existenţa şcolilor de instructaj

sporturi aeriene deltaplane aeromodelism parapante zboruri cu balonul

circuite aeriene; număr unităţi de închiriere echipamente; condiţii de practicare a sportului; existenţa şcolilor de instructaj

echitaţie manejuri acoperite manejuri în aer liber crescătorii de cai locuri în boxe pentru caii vizitatorilor poteci pentru cai

posibilitatea închirierii de cai, existenţa şcolilor pentru cursuri de echitaţie

atletism şi sporturi de teren teren de golf teren de bowling teren de fotbal teren de baschet piste de jogging terenuri de joacă pentru copii pereţi pentru escalade squash tenis în aer liber tenis in sală tenis de câmp tir altele

numărul terenurilor, starea acestora, condiţii de acces, existenţa instructorilor

areale de vânătoare condiţii de acces, elemente de siguranţă, animale disponibile

sporturi de iarnă piste pentru săniuţe piste pentru schi fond pârtii pentru schi alpin şcoli de schi teleschiuri puncte de închiriere echipament patinoare

starea pârtiilor, grad de dificultate, număr de zile din an cu zăpadă, orientare, înclinare, separarea pârtiilor de schi de cele pentru alte sporturi, orarul teleschiurilor

CENTRE DE SĂNĂTATE

144

balneoterapie saune solarii centre de tratament centre de kineoterapie cabinete psihoterapie saloane de înfrumuseţare centre de refacere altele

tratamente realizate, starea clădirilor şi a dotărilor, depărtarea de locurile de cazare

RECREERE, DISTRACŢII locuri pentru timp liber parcuri de distracţie grădini zoologice discoteci săli de jocuri - cazinouri parcuri / spaţii verzi

Starea spaţiilor verzi, condiţii de acces pentru jocurile de noroc şi parcurile de distracţii

CENTRE COMERCIALE magazine cu specific magazine de firmă magazine care oferă reduceri

localizare, starea clădirilor, orar, calendar reduceri de preţuri

145

ANEXA C:

STAŢIUNI TURISTICE DE INTERES NAŢIONAL

STAŢIUNI TURISTICE DE INTERES LOCAL

1. Amara - judeţul Ialomiţa 2. Buşteni - judeţul Prahova 3. Buziaş - judeţul Timiş 4. Băile Felix - judeţul Bihor 5. Băile Herculane - judeţul Caraş-Severin 6. Băile Olanesti - judeţul Vâlcea 7. Băile Tuşnad - judeţul Harghita 8. Cap Aurora - judeţul Constanta 9. Calimanesti-Caciulata - judeţul Vâlcea 10. Costinesti - judeţul Constanta 11. Covasna - judeţul Covasna 12. Eforie Nord - judeţul Constanta 13. Eforie Sud - judeţul Constanta 14. Geoagiu-Bai - judeţul Hunedoara 15. Jupiter - judeţul Constanta 16. Mamaia - judeţul Constanta 17. Mangalia - judeţul Constanta 18. Moneasa - judeţul Arad 19. Neptun-Olimp - judeţul Constanta 20. Predeal - judeţul Braşov 21. Saturn - judeţul Constanta 22. Sinaia - judeţul Prahova 23. Sangeorz-Bai - judeţul Bistrita-Nasaud 24. Slanic-Moldova - judeţul Bacău 25. Sovata - judeţul Mureş 26. Târgu Ocna - judeţul Bacău 27. Techirghiol - judeţul Constanta 28. Venus - judeţul Constanta 29. Voineasa - judeţul Vâlcea

1. Albestii de Muscel - judeţul Argeş (Bughea de Sus) 2. Balvanyos - judeţul Covasna 3. Bazna - judeţul Sibiu 4. Baltatesti - judeţul Neamţ 5. Băile Homorod - judeţul Harghita 6. Băile Turda - judeţul Cluj 7. Băile Baita - judeţul Cluj 8. Borsec - judeţul Harghita 9. Borsa - judeţul Maramureş 10. Breaza - judeţul Prahova 11. Calacea - judeţul Timiş 12. Câmpulung Moldovenesc - judeţul Suceava 13. Crivaia - judeţul Caraş-Severin 14. Durau - judeţul Neamţ 15. Harghita-Bai - judeţul Harghita 16. Izvoru Mureşului - judeţul Harghita 17. Lacu Rosu - judeţul Harghita 18. Lacu Sărat - judeţul Brăila 19. Lipova - judeţul Arad 20. Ocna Sugatag - judeţul Maramureş 21. Paltinis - judeţul Sibiu 22. Paraul Rece - judeţul Braşov 23. Praid - judeţul Harghita 24. Sacelu - judeţul Gorj 25. Sărata Monteoru - judeţul Buzău 26. Secu - judeţul Caraş-Severin 27. Semenic - judeţul Caraş-Severin 28. Snagov - judeţul Ilfov 29. Stana de Vale - judeţul Bihor 30. Straja - judeţul Hunedoara 31. Soveja - judeţul Vrancea 32. Timisu de Sus - judeţul Braşov 33. Tinca - judeţul Bihor 34. Trei Ape - judeţul Caraş-Severin 35. 1 Mai - judeţul Bihor 36. Vata de Jos - judeţul Hunedoara

146

ANEXA D: Site-uri destinate turismului

www.infohub.com Este un site care oferă informaţii referitoare la diferite destinaţii turistice, grupate după categorii de atracţii (sport, cultură şi istorie, diverse hobby-uri, viaţa sălbatică, religie etc.), pe ţări şi pe categorii speciale de interes turistic (cum ar fi, de exemplu, modalităţile de cazare specială – la castele sau în clădiri ecologice). Sunt oferite un mare număr de excursii în toată lumea. www.travelocity.com Oferă informaţii asupra numeroaselor destinaţii, precum şi posibilitatea rezervării biletelor de avion, camerelor de hotel, şi închirierea maşinilor. www.etravel.org Punctul forte al acestui site îl constituie informaţiile practice asupra climei, lucrurilor necesare pentru excursie şi pericolelor care pot apare într-o ţară. www.rotravel.com Destinat informarii turistului străin asupra principalelor destinaţii turistice din România. www.rotur.ro Informaţii sistematizate despre obiective şi trasee turistice în România, principalele prevederi legislative în domeniu. www.infotravelromania.ro Informaţii complexe despre destinaţii, târguri, facilităţi, legislaţie, bibliografie turistică. www.romaniantourism.ro Informaţii diverse (zone turistice, agenţii de turism, transport, cazare, asigurări turistice, hărţi) pentru persoanele care vor să călătorească în ţară şi în străinătate. www.eturism.ro Excursii interne şi externe, descrieri ale destinaţiilor; rezervări on-line. www.turism.ro www.mtromania.ro Site-urile oficiale ale Ministerului Turismului, care prezintă România ca produs turistic. www.turisminfo.ro Informaţii despre agenţiile de turism, ghiduri, transport, hoteluri, restaurante, hărţi. www.hotels.ro Posibilităţile de contactare ale hotelurilor din România, pe tipuri de destinaţii şi pe oraşe. www.antrec.ro Programe turistice în spaţiile rurale şi lista pensiunilor din toată ţara membre ANTREC. Majoritatea agenţiilor turistice au site propriu. Unele primării ale oraşelor prezintă informaţii turistice pe site-uri proprii. www.apulum.ro – Alba Iulia www.primarie.multinet.ro – Baia Mare www.pmb.ro – Bucureşti www.primaria-constanta.ro - Constanţa www.primaria-iasi.ro - Iaşi www.sibiu.ro - Sibiu www.primariatm.ro - Timişoara

147

ANEXA E: Legislaţie turistică

- Ordinul Ministerului Turismului nr. 96 din 12/05/1995 privind aprobarea sistemelor tarifare ce vor fi practicate in structurile de primire turistice in anul 1996;

- Hotărâre nr. 114 din 02/27/1995 privind clasificarea pe stele si categorii a structurilor de primire turistice;

- Hotărâre nr. 491 din 07/05/1995 privind organizarea taberelor, expediţiilor şcolare si a altor forme de petrecere a timpului liber pentru preşcolari si elevi;

- Hotărâre nr. 951 din 11/28/1995 pentru clasificarea autocarelor utilizate pentru transporturi turistice in trafic intern si internaţional si pentru transporturi publice de persoane in trafic internaţional;

- Ordin nr. 103 din 12/21/1995 pentru aprobarea Metodologiei organizării si desfasurarii cursurilor de calificare profesionala in meseriile de baza din activitatile hoteliere si de turism;

- Ordin nr. 20 din 04/04/1995 pentru aprobarea normelor si a criteriilor minime privind clasificarea pe stele a pensiunilor turistice si a fermelor agroturistice;

- Ordin nr. 56 din 06/27/1995 pentru aprobarea Normelor metodologice si a criteriilor privind clasificarea pe stele si categorii a structurilor de primire turistice;

- Ordin nr. 5692 din 11/24/1995 pentru aprobarea Normelor privind organizarea, desfasurarea si finantarea activitatilor din taberele studentesti gratuite de odihna, de creatie si sportive;

- Ordin nr. 96 din 12/05/1995 privind aprobarea sistemelor tarifare ce vor fi practicate in structurile de primire turistice in anul 1996

- Hotarire nr. 31 din 01/24/1996 pentru aprobarea Metodologiei de avizare a documentatiilor de urbanism privind zone si statiuni turistice si a documentatiilor tehnice privind constructii din domeniul turismului;

- Hotarire nr. 41 din 01/30/1996 pentru aprobarea Normelor cu privire la accesul, evidenta si asigurarea securitatii turistilor in structurile de primire turistice;

- Hotarire nr. 77 din 02/14/1996 pentru aprobarea Normelor privind atestarea statiunilor turistice;

- Hotarire nr. 801 din 09/17/1996 pentru aprobarea Normelor privind amenajarea, omologarea, intretinerea si exploatarea partiilor si traseelor de schi pentru agrement;

- Hotarire nr. 1269 din 11/22/1996 pentru aprobarea Normelor privind prevenirea accidentelor turistice si organizarea activitatii de salvare in munti;

- Ordin nr. 77 din 07/15/1996 pentru modificarea Normelor metodologice privind acordarea licentelor si brevetelor de turism, aprobate prin Ordinul ministrului turismului nr. 207/1994;

- Ordin nr. 92 din 08/28/1996 pentru modificarea Normelor metodologice privind acordarea licentelor si a brevetelor de turism, aprobate prin Ordinul nr. 207/1994;

- Ordin nr. 118 din 10/22/1996 pentru aprobarea cuantumului garantiei financiare aferente anului 1997 pe care agentii economici trebuie sa o constituie in vederea licentierii si functionarii agentiilor de turism;

- Ordin nr. 254 din 07/29/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea autocarelor utilizate pentru transporturi turistice in trafic intern si international si pentru transporturi publice de persoane in trafic international

- Hotarire nr. 58 din 03/10/1997 privind organizarea si functionarea Ministerului Turismului;

148

- Hotarire nr. 407 din 08/04/1997 stabilirea tarifelor de cazare in internatele scolare si in caminele studentesti, precum si a regiei de cantina si a facilitatilor pentru efectuarea practicii comasate si organizarea taberelor studentesti;

- Hotarire nr. 601 din 10/06/1997 privind clasificarea structurilor de primire turistice; - Hotarire nr. 811 din 12/02/1997 modificarea si completarea Normelor privind

prevenirea accidentelor turistice si organizarea activitatii de salvare in munti, aprobate prin H.G. 1269/1996;

- Ordin nr. 16 din 01/17/1997 privind aprobarea politicii tarifare in structurile de primire turistice;

- Ordin nr. 55 din 01/29/1997 privind aprobarea Normelor specifice de securitate a muncii pentru turism, alimentatie publica si transport de persoane cu instalatii pe cablu;

- Ordin nr. 119 din 07/23/1997 privind aprobarea nivelului tarifelor pentru serviciile prestate de Oficiul de Autorizare si Control in Turism;

- Ordonanta nr. 63 din 08/28/1997 stabilirea unor facilitati pentru diezvoltarea turismului rural;

- Hotarire nr. 166 din 03/25/1998 aprobarea Normelor metodologice privind constituirea si utilizarea Fondului special pentru promovarea si dezvoltarea turismului;

- Hotarire nr. 513 din 08/21/1998 activitatea de comerciallzare a serviciilor turistice si de acordare a brevetelor si licentelor de turism;

- Hotarire nr. 706 din 10/15/1998 aprobarea Programului special de promovare turistica "Eclipsa totala de soare 1999";

- Hotarire nr. 866 din 12/03/1998 infiintarea institutului National de Cercetare-Dezvoltare in Turism-I.N.C.D.T Bucuresti;

- Hotarire nr. 972 din 12/23/1998 organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru Turism;

- Lege nr. 187 din 10/14/1998 aprobarea O.G. 63/1997 privind stabilirea unor facilitati pentru dezvoltarea turismului rural;

- Ordin nr. 10 din 02/23/1998 aprobarea Normelor metodologice privind selectionarea, scolarizarea, atestarea, utilizarea si atributiile ghizilor de turism;

- Ordin nr. 125 din 09/11/1998 aprobarea Normelor metodologice privind activitatea de comercializare a serviciilor turistice, criteriile si metodologia de acordare a licentelor si brevetelor de turism;

- Ordonanta nr. 8 din 01/27/1998 privind constituirea Fondului special pentru promovarea si dezvoltarea turismului;

- Ordonanta nr. 43 din 07/24/1998 modificarea si completarea O.G. 8/1998 privind constituirea Fondului special pentru promovarea si dezvoltarea turismului;

- Ordonanta nr. 57 din 08/21/1998 aprobarea participarii Ministerului Turismului la Comisia Europeana de Turism si la Asociatia de Promovare Turistica internationala - "Die Donau";

- Ordonanta nr. 58 din 08/21/1998 organizarea si desfasurarea activitatii de turism in Romania;

- Hotarire nr. 86 din 02/11/1999 infiintarea Agentiei Nationale a Taberelor si Turismului Scolar din Romania;

- Hotarire nr. 294 din 04/14/1999 aprobarea Programului de marketing si promovare turistica si a Programului de dezvoltare a produselor turistice pentru anul 1999;

149

- Hotarire nr. 712 din 09/02/1999 modificarea si completarea Normelor metodologice privind constituirea si utilizarea Fondului special pentru promovarea si dezvoltarea turismului, aprobate prin H.G. 511/1998;

- Hotarire nr. 768 din 09/20/1999 modificarea si completarea H.G. 972/1998 privind organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru Turism;

- Hotarire nr. 843 din 10/14/1999 incadrarea pe tipuri a unitatilor de alimentatie publica neincluse in structurile de primire turistice;

- Hotarire nr. 957 din 11/18/1999 modificarea H.G. 294/1999 pentru aprobarea Programului de marketing si promovare turistica si a Programului de dezvoltare a produselor turistice pentru anul 1999;

- Ordin nr. 7 din 01/20/1999 aprobarea nivelului tarifelor pentru serviciile prestate de catre Oficiul de Autorizare si Control in Turism (O.A.C.T.);

- Ordin nr. 61 din 04/27/1999 aprobarea Normelor metodologice si a criteriilor privind clasificarea structurilor de primire turistice;

- Ordonanta nr. 107 din 07/30/1999 activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice;

- Hotarire nr. 32 din 01/19/2000 aprobarea Programului de marketing si promovare turistica si a Programului de dezvoltare a produselor turistice, pentru anul 2000;

- Hotarire nr. 33 din 01/19/2000 aprobarea Metodologiei de inscriere, atestare si a criteriilor de evidentiere a patrimoniului turistic;

- Ordonanţa nr. 43/30 ianuarie 2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional

- Hotarire nr. 669 din 08/17/2000 modificarea anexelor 1 si 2 la H.G. 32/2000 pentru aprobarea Programului de marketing si promovare turistica si a Programului de dezvoltare a produselor turistice, pentru anul 2000;

- Lege nr. 23 din 03/27/2000 aprobarea O.G. 8/1998 privind constituirea Fondului special pentru promovarea si dezvoltarea turismului;

- Ordin nr. 52 din 04/11/2000 modificarea si completarea Normelor metodologice privind activitatea de comercializare a serviciilor turistice, criteriile si metodologia de acordare a licentelor si brevetelor de turism, aprobate prin Ordinul ministrului turismului 125/11-09-1998;

- Ordin nr. 129 din 09/15/2000 modif. si compl. Normelor met. priv. activitatea de comercializare a serv. turistice, criteriile si metodologia de acordare a licentelor si brevetelor de turism, aprobate prin Ordinul 125/11-09-1998 si modificate prin Ordinul 52/11-04-2000;

- Ordonanta nr. 70 din 08/24/2000 modificarea O.G. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice;

- Hotarire nr. 169 din 01/18/2001 participarea Ministerului Turismului la manifestarile expozitionale internationale de turism in semestrul I al anului 2001;

- Hotarire nr. 237 din 02/08/2001 aprobarea Normelor cu privire la accesul, evidenta si protectia turistilor in structuri de primire turistice;

- Hotarire nr. 238 din 02/08/2001 conditiile de acordare a licentei si brevetului de turism;

- Hotarire nr. 246 din 02/15/2001 aprobarea realizarii de catre Ministerul Turismului, in anul 2001, a unor materiale promotionale cu oferta turistica a Romaniei;

- Hotarire nr. 263 din 02/22/2001 amenajarea, omologarea, intretinerea si exploatarea partiilor si traseelor de schi pentru agrement;

150

- Hotarire nr. 276 din 02/22/2001 completarea Normelor metodologice privind constituirea si utilizarea Fondului special pentru promovarea si dezvoltarea turismului, aprobate prin H.G. 511/1998;

- Hotarire nr. 296 din 03/08/2001 aprobarea Programului de marketing si promovare turistica pentru anul 2001;

- Hotarire nr. 305 din 03/08/2001 atestarea si utilizarea ghizilor de turism; - Hotarire nr. 306 din 03/08/2001 practicarea de catre agentii economici din turism si

de catre institutiile de cultura de tarife si taxe nediscriminatorii pentru turistii si vizitatorii romani si straini;

- Hotarire nr. 423 din 04/25/2001 modificarea alin. (3) al art. 1 1 din Normele metodologice privind constituirea si utilizarea Fondului special pentru promovarea si dezvoltarea turismului, aprobate prin H.G. 511/1998;

- Hotarire nr. 511 din 05/31/2001 unele masuri de organizare a activitatii de agrement in statiunile turistice;

- Hotarire nr. 559 din 06/14/2001 masuri de comercializare a produselor alimentare si nealimentare in statiunile turistice;

- Lege nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul - Lege nr. 422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice - Hotarire nr. 805 din 08/23/2001 unele masuri de informare asupra tarifelor

maximale pentru serviciile de cazare in structurile de primire turistice cu functiuni de cazare turistica la turismul neorganizat;

- Hotarire nr. 928 din 09/20/2001 aprobarea structurii, a indicatorilor si a fondurilor alocate din bugetul Ministerului Turismului pe anul 2001, aferente Programului de marketing si promovare turistica, precum si Programului de dezvoltare a produselor turistice;

- Hotarire nr. 1185 din 11/27/2001 majorarea limitelor amenzilor contraventionale prevazute in unele acte normative din domeniul turismului;

- Hotarire nr. 1195 din 11/27/2001 recunoasterea Asociatiei Nationale a Agentiilor de Turism din Romania ca fiind de utilitate publica;

- Hotarire nr. 1328 din 12/27/2001 clasificarea structurilor de primire turistice; - Lege nr. 631 din 11/16/2001 aprobarea O.G. 107/1999 privind activitatea de

comercializare a pachetelor de servicii turistice; - Lege nr. 755 din 12/27/2001 aprobarea O.G. 58/1998 privind organizarea si

desfasurarea activitatii de turism in Romania; - Ordin nr. 146 din 03/02/2001 comp. anexei la Ordinul pres. Autoritatii Nationale pt.

Turism 61/1999 pt. aprob. Normelor metodologice si a criteriilor privind clasificarea structurilor de primire turistice si a anexei la Ordinul ministrului turismului 125/1998;

- Ordin nr. 170 din 04/03/2001 aprobarea Normelor metodologice privind criteriile si metodologia pentru eliberarea licentelor si brevetelor de turism;

- Ordin nr. 235 din 06/06/2001 asigurarea turistilor in cazul insolvabilitatii sau falimentului agentiei de turism;

- Ordin nr. 263 din 06/20/2001 aprobarea Normelor metodologice privind conditiile si criteriile pentru selectionarea, scolarizarea, atestarea si utilizarea ghizilor de turism, precum si atributiile acestora;

- Ordin nr. 320 din 07/10/2001 instituirea premiilor de excelenta in turism; - Ordin nr. 354 din 07/31/2001 unele masuri de reducere a poluarii fonice in statiunile

turistice din zona litoralului Marii Negre si in celelalte statiuni balneoclimatice;

151

- Ordin nr. 491 din 10/05/2001 aprobarea Normelor privind omologarea, amenajarea, intretinerea si exploatarea partiilor si traseelor de schi pentru agrement;

- Hotarire nr. 1122 din 10/10/2002 aprobarea conditiilor si a procedurii de atestare a statiunilor turistice, precum si pentru declararea unor localitati ca statiuni turistice de interes national, respectiv local;

- Hotarire nr. 1412 din 12/06/2002 modificarea si completarea H.G. 1.328/2001 privind clasificarea structurilor de primire turistice;

- Ordin nr. 203 din 03/10/2002 preschimbarea certificatelor de clasificare si/sau a licentelor de turism;

- Ordin nr. 510 din 06/28/2002 aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice;

- Ordin nr. 691 din 09/26/2002 modificarea si completarea Normelor metodologice privind criteriile si metodologia pentru eliberarea licentelor si brevetelor de turism, aprobate prin Ordinul ministrului turismului nr. 170/2001;

- Ordonanta Urgenta nr. 152 din 11/07/2002 organizarea si functionarea societatilor comerciale de turism balnear si de recuperare;

- Hotarire nr. 432 din 04/10/2003 completarea H.G. 1.122/2002 pentru aprobarea conditiilor si a procedurii de atestare a statiunilor turistice, precum si pentru declararea unor localitati ca statiuni turistice de interes national, respectiv local;

- Hotarire nr. 631 din 05/29/2003 modificarea si completarea H.G. 305/2001 privind atestarea si utilizarea ghizilor de turism;

- Hotarire nr. 740 din 07/03/2003 organizarea si functionarea Ministerului Transporturilor, Constructiilor si Turismului;

- Lege nr. 143 din 04/14/2003 aprobarea O.U.G. 152/2002 privind organizarea si functionarea societatilor comerciale de turism balnear si de recuperare;

- Lege nr. 229 din 05/23/2003 aprobarea O.G. 5/2003 pentru modificarea art. 33 din O.G. 58/1998 privind organizarea si desfasurarea activitatii de turism in Romania;

- Ordin nr. 188 din 02/28/2003 modificarea si completarea Normelor metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice, aprobate prin Ordinul ministrului turismului 510/2002;

- Ordin nr. 69 din 01/28/2003 aprobarea contractului-cadru de comercializare a pachetelor de servicii turistice;

- Ordonanta nr. 5 din 01/16/2003 modificarea art. 33 din Ordonanta Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea si desfasurarea activitatii de turism in Romania;

- Ordin nr. 808 din 11/10/2003 procedura de acordare a avizelor necesare pentru infiintarea si functionarea asociatiilor/ fundatiilor/ federatiilor si filialelor acestora si de aprobare a Criteriilor specifice de acordare a statutului de utilitate publica;

152

BIBLIOGRAFIE 1. Albaum, G.: The International Environment, in “International Marketing and Export

Management”, edited by Standskov, J.; Duerr, E.; Dowd, L., pp.46-80 2. Akehurst, Gary: European Community Tourism Policy, in “Perspectives on Tourism

Policy”, edited by Johnson, P., Thomas, B., 1993, pp.215-231 3. Bădulescu, A.: Organizarea şi amenajarea zonelor turistice, Editura Treira, Oradea,

1999 4. Băltăreţu, A.: Amenajarea turistică durabilă a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti,

2003 5. Benedek, J.: Introducere în planning territorial, Editura Risoprint, Cluj-Napoca,

2001 6. Berbecaru, I., Botez, M.: Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sport –

Turism, Bucureşti, 1977 7. Berry, B.J.L., Conkling, E.C., Ray, M.D.: The Global Economy. Resource Use,

Locational Choice, and International Trade, Prentice-Hall, New York, 1993 8. Bodlender, J., Jefferson, A., Jenkins, C., Lickorish, L.: Developing Tourism Destinations.

Policies and Perspectives, Longman Group, Essex, 1991 9. Bran, F., Dinu, M., Şimon, T.: Turismul rural. Modelul european, Editura

Economică, Bucureşti, 1997 10. Bran, F., Istrate, I., Roşu, A.: Economia turismului şi mediul înconjurător, Editura

Economică, Bucureşti, 1998 11. Cândea, M., Bran, F.: Spaţiul geografic românesc. Organizare, amenajare, dezvoltare

durabilă, Editura Economică, Bucureşti, 2001 12. Carew Reid, J.; Prescott-Allen, R., Bass, S., Dalal-Clayton, B.: Strategies for

National Sustainable Development. A Handbook for their Planning and Implementation, Earthscan Publications, London, 1994

13. Carriere, J.P., Mathis, P. (eds.): L’ aménagement face au defi de l’environnement, ADICUEER, Poitiers, 1994

14. Cazes, G., Lanquar, R., Raynouard, Y.: L’aménagement touristique, 2ème ed., Presses Universitaires de France, Paris, 1986

15. Cooper, C., Wanhill, S. (eds.): Tourism development: environmental and community issues, John Wiley & Sons, Chichester, 1997

16. Cosmescu, I.: Turismul. Fenomen complex contemporan, Editura Economică, Bucureşti, 1998

17. Erdeli, G., Istrate, I.: Potenţialul turistic al României, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996 (a)

18. Erdeli, G., Istrate, I.: Amenajări turistice, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996 (b)

19. Eyster, J.J.: The Revolution in Domestic Hotel Management Contracts, The Cornell H.R.A. Quaterly, February 1993, pp. 16-26

20. Falniţă, E.: Amenajări turistice şi managementul calităţii mediului, Editura Mirton, Timişoara, 2000

21. Firoiu, D.: Economia turismului şi amenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002

153

22. Glăvan, V. (coord.): Diversificarea ofertei turistice a României prin introducerea în circuitele internaţionale a unor sate turistice, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2000.

23. Harsel, J. Van (ed.): Tourism: An Exploration, 3rd ed., Prentice-Hall, New York, 1994 24. Hughes, H.: Arts, Entertainment and Tourism, Butterworth-Heinemann, Oxford, 2000 25. Hurmuzescu, D.: Curs de tehnica turismului, Editura Pan-europe, Iaşi, 1999 26. Inskeep, E.: Tourism Planning. An Integrated and Sustainable Development Approach,

Van Nostrand Reinhold, New York, 1991 27. Ionaşcu, G.: Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2002 28. Kennedy, C.R. Jr.: Managing the International Business Environment. Cases in political

and country risk, Prentice-Hall, New Jersey, 1991 29. Levy, J.: Contemporary urban planning, 2nd ed., Prentice Hall, Englewood Cliffs,

1991 30. Luca, E.: Organizarea teritoriului, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2001 31. Lupu, N.: Tehnica operaţiunilor de turism şi gestiune hotelieră, Editura ASE,

Bucureşti, 1994. 32. Magdalina, I.: Amenajarea, organizarea şi sistematizarea teritoriului, Editura

Ceres, Bucureşti, 2002 33. Manoleli, D.G., Săvulescu, A.R., Suciu, R.A.: Protejarea zonei de coasta a Marii

Negre e ingreunata de multe obstacole, în Revista PERSPECTIVE - Revista dezvoltării durabile, an IV, nr. 23, septembrie-octombrie 1998

34. Matei, L.: Managementul dezvoltării locale, ed. a IIa, Editura Economică, Bucureşti, 1999

35. McIntosh, R., Gupta, S.: Turismo - planeación, administración y perspectivas, Limusa S.A., Mexico, 1990

36. McLOUGHLIN, B. J.: Planification urbaine et regionale, Dunod, Paris, 1972 37. Minciu, R.: Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti, 1995 38. Mosteanu, R.N.: Problematica dezvoltării regionale în România, Editura Sylvi,

Bucureşti, 2001 39. Neacşu, N.: Turismul şi dezvoltarea durabilă, Editura Expert, Bucureşti, 2000 40. Newsome, D., Moore, S.A., Dowling, R.K.: Natural Area Tourism. Ecology, Impacts

and Management, Channel View Publications, Clevedon, 2002 41. Nicorescu, E.: Amenajări turistice, Editura ExPonta, Constanţa, 2003 42. Nistoreanu, P.: Management în turism, Editura ASE, Bucureşti, 2002 43. Nistoreanu, P. (coord.): Ecoturism şi turism rural, ed. a II a, Editura ASE,

Bucureşti, 2003 44. Niţă, I., Niţă, C.: Piaţa turistică a României, Editura Ecran Magazin, Braşov, 2000. 45. Pearce, D.: Tourist development, 2nd ed., John Wiley & Sons, New York, 1989 46. Shaw, D.: Regional planning and development in Europe, Ashgate, Aldershot, 2000 47. Smith, S.L.J.: Tourism Analysis. A Handbook, Longman Group, Essex, 1989 48. Snak, O., Baron, P. Neacşu, N.: Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti,

2001 49. Spânu, R.C.: Introducere în studiul amenajării teritoriului. Planning regional şi

spaţial, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2000 50. Tinard, Y.: Le tourisme.Economie et management, Mc Graw Hill, 1992.

154

51. Veal, A.J.: Leisure Policy and Planning, Longman Group, Essex, 1994 52. Wackermann, G. (ed.): L’aménagement du territoire français hier et demain, SEDES,

Paris, 1996 53. Walsh, R.G.: Recreation Economic Decisions: Comparing Benefits and Costs, Venture

Publishing, Pennsylvania, 1986 54. Whelan, T. (ed.): Nature Tourism. Managing for the Environment, Island Press,

Washington, 1991 55. Witt, S.F., Moutinho, L. (eds.): Tourism Marketing and Management Handbook, 2nd ed.,

University Press, Cambridge, 1994 56. ***: Teoria şi practica urbanismului şi amenajării teritoriului, Editura Universităţii

Tehnice de Construcţii, Bucureşti, 1998 Reviste, anuare, studii *** Revista Capital (1995-2003) *** Ziua turistică (2000-2002)

Pagini web http://www.insse.ro www.sibiunet.ro http://eco-scoala.ngo.ro/links.htm http://www.fee-international.org http://www.eco-schools.org http://www.blueflag.org http://www.edu.ro http://www.mappm.ro http://www.undp.ro http://www.geo.edu.ro/~ccmesi http://www.portiledefier.ro http://www.greensteps.ro http://www.epce.ro http://www.recromania.org http://www.ghid-mediu.ngo.ro http://www.undp.org http://www.unep.org http://www.wwf.org http://www.unesco.org http://europa.eu.int/ http://www.eea.eu.int http://www.europarc.org