Manual Statistica Social Eco Ion Silvia

Academia de Studii Economice din Moldova

Ion PÂRŢACHI Silvia CARAIVANOVA

STATISTICASOCIAL-ECONOMICĂ

Editura ASEM

Chişinău, 2007

Ion Pârţachi, Silvia Caraivanova

CZU: 311:[316+338](075.8)P 36

Manualul a fost discutat şi aprobat pentru publicare în cadrul şedinţei Catedrei „Statistică şi previziune economică” (proces verbal nr.8 din 10.05.2005), recomandat pentru editare de Comisia Metodică a facultăţii „Cibernetică, statistică şi informatică economică” (proces verbal nr.1 din 01.06.2005) şi Senatul ASEM din 29 iunie 2005 ( proces verbal nr.10 din 29 iunie 2005).

Referenţi: Prof.univ., dr. Constantin Anghelache, ASE BucureştiConf. univ.dr. Tatiana Goncearova , ASEM

Contribuţia autorilor: Ion Pârţachi – cap. 1, 2, 3, 4, 5, 9, 12, 13, 14, 15 Silvia Caraivanova – cap. 6, 7, 8, 10, 11, 16

Coordonator: Prof.univ., dr. Ion Pârţachi

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a CărţiiPârţachi, Ion

Statistica social-economică: Man. / Ion Pârţachi, Silvia Caraivanova. – Ch.: ASEM, 2007. – 221 p.

Bibliogr. p. 218-220 (33 tit.)ISBN 978-9975-75-174-2100 ex.

311:[316+338](075.8)

2

STATISTICA SOCIAL-ECONOMICĂ

ISBN 978-9975-75-174-2

3


CUPRINS:Introducere................................................................................................. 7

Capitolul 1. Obiectul, metoda şi sarcinile statisticii social-economice............................................................................ 9

1.1. Obiectul, metoda şi principalele sarcini în domeniul utilizării datelor.......................................................................... 10

Standardele internaţionale statistice în domeniul evidenţei statisticii social-

economice...................................... 12Sistemul de indicatori ai statisticii social-

economice................... 14

Capitolul 2. Statistica populaţiei........................................................... 17

2.1. Populaţia – ca obiect principal al cercetării statistice............ 18

2.2. Indicatorii numărului, structurii şi mişcării naturale a populaţiei..................................................................................... 19

2.3. Indicatorii mişcării migratorii a populaţiei............................. 23

Capitolul 3. Statistica forţei de muncă................................................ 27

3.1. Caracterizarea potenţialului uman la nivelul macroeconomic.......................................................................... 28

3.2. Clasificarea populaţiei după statutul ocupaţiei...................... 31

3.3. Surse de înformaţii statistice privind ocupaţia şi şomajul în Republica Moldova..............................................................

33

4


..3.4. Indicatorii statistici ce caracterizează

potenţialul uman şi utilizarea acestuia la nivel microeconomic............................. 343.4.1. Relaţia de calcul pentru o

lună..................................... 343.4.2. Relaţia de calcul pentru un trimestru, un

semestru, 9 luni sau un an............................................................ 35

3.4.3. Productivitatea muncii................................................. 35

3.4.4. Eficienţa utilizării mijloacelor fixe............................... 35

3.4.5. Înzestrarea muncii cu mijloace fixe............................. 35

3.4.6. Salariul nominal brut al unui salariat......................... 35

Capitolul 4. Statistica veniturilor populaţiei...............................….. 37

4.1. Importanţa socio-economică a cercetării statistice a veniturilor populaţiei.................................................................. 38

4.2. Indicatorii statistici ai veniturilor populaţiei.......................... 394.2.1. Indicatorii statistici ce caracterizează

salariul............ 404.3. Indicatorii diferenţierii veniturilor

populaţiei în cercetările gospodăriilor casnice.......................................... 43

4.4. Indicatorii statistici ai sărăciei................................................... 45

Capitolul 5. Statistica consumului populaţiei................................... 49

5.1. Sistemul de indicatori ai consumului populaţiei.................... 50

5.2. Indicatorii consumului populaţiei în 56

5


unităţi naturale..........

Capitolul 6. Statistica bugetului public şi a sistemului bugetar...... 59

6.1. Caracterul socio-economic al bugetului public şi al sistemului bugetar...................................................................... 60

6.2. Clasificaţia bugetară.................................................................... 61

6.3. Principalii indicatori de analiză ai bugetului public............... 636.3.1. Indicatorii veniturilor

bugetare ................................... 636.3.2. Indicatorii cheltuielilor

bugetare.................................. 666.3.3. Indicatorii deficitului

bugetar...................................... 68

Capitolul 7. Statistica circulaţiei monetare......................................... 73

7.1. Caracterul social-economic al circulaţiei monetare şi sarcinile statisticii........................................................................ 74

7.2. Calcularea agregatelor monetare.............................................. 78

7.3 Indicatorii statistici utilizaţi pentru analiza situaţiei monetare...................................................................................... 82

Capitolul 8. Statistica creditului........................................................... 91

8.1. Categorii de credite bancare conform clasificaţiei internaţionale............................................................................... 92

8.2. Calcularea dobânzii, preţului creditului, costului împrumutului şi ratei

94

6


dobânzii..................................................8.3. Indicatorii credibilităţii calculaţi de

băncile comerciale pentru acordarea creditelor........................................................ 96

Capitolul 9. Statistica comerţului exterior cu mărfuri.....................

101

9.1. Noţiuni generale privind comerţul exterior cu mărfuri.........

102

9.2. Principalele concepte, nomenclatoare şi clasificatoare utilizate în înregistrarea şi sistematizarea datelor privind comerţul exterior cu mărfuri în Republica Moldova.............

103

9.3. Indicatorii statistici ai comerţului exterior la nivelul ţării (la nivel macroeconomic)..........................................................

107

9.4. Caracterizarea activităţii agenţilor economici care practică activitatea de comerţ exterior cu mărfuri..............

109

Capitolul 10. Statistica balanţei de plaţi externe (BPE) şi a poziţiei investiţionale internaţionale (PII) a unei ţări.........................................................................

111

10.1. Sistemul conceptual a BPE şi PII..........................................

112

10.2. Principiile metodologice de elaborare al BPE şi PII...........

114

10.3.Structura balanţei de plăţi externe şi a poziţiei investiţionale internaţionale..................................................

116

10.4. Indicatorii statistici de analiză ai balanţei de plăţi externe............................................................

122

7


............10.4.1. Indicatorii de analiză a Contului

curent................122

10.4.2. Indicatorii de analiză a Contului de capital şi financiar......................................................................

124

10.4.3. Indicatorii de analiză a poziţiei investiţionale internaţionale..............................................................

125

Capitolul 11. Statistica datoriei externe............................................

127

11.1. Noţiuni şi clasificări utilizate în statistica datoriei externe........................................................................

128

11.2. Indicatorii statistici de analiză ai datoriei externe.............

130

11.2.1. Indicatori ai volumului îndatorării externe..............

130

11.2.2. Indicatori ai structurii îndatorării externe.................

132

11.2.3. Indicatorii efectelor economice şi financiare ale datoriei externe..........................................................

132

Capitolul 12. Sistemul conturilor naţionale (SCN)........................

135

12.1 Noţiuni generale. Precizări metodologice şi definiţii ale SCN............................................................................................

136

12.2. Arhitectura generală a Conturilor Naţionale....................

141

12.3. Realizarea conturilor sectoarelor instituţionale în Republica Moldova.................................................................

149

8


12.4. Utilizarea SCN în analizele macroeconomice.....................

151

Capitolul 13. Indicatorii statistici ce caracterizează creşterea economiei naţionale.......................................................

157

13.1. Principalele agregate macroeconomice de rezultate: produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB), venitul naţional (VN), venitul naţional brut (VNB).......................................................................................

158

13.2. Calcularea ritmului creşterii economice .............................

162

13.2.1. Rata anuală de creştere economică............................

162

13.2.2. Rata medie anuală de creştere economică................

163

13.3. Metode de calculare a PIB-ului în preţuri comparabile (de deflaţionare a PIB-ului)...................................................

164

13.4. Indicatorii relativi calculaţi pe baza agregatelor macroeconomice......................................................................

166

Capitolul 14. Statistica avuţiei naţionale...........................................

169

14.1. Caracterul social-economic al avuţiei naţionale.................

170

14.2. Conţinutul avuţiei naţionale ................................................

171

14.3. Sistemul de indicatori al avuţiei naţionale .........................

179

Capitolul 15. Standardizarea statisticii social-economice prin intermediul clasificărilor şi nomenclatoarelor statistice..................................................

181

9


.........................15.1. Noţiunea generală despre clasificatoare,

grupări şi nomenclatoare şi rolul lor în cercetările economice .........

182

15.2. Prezentarea clasificatoarelor statistice naţionale ale Republicii Moldova: CAEM, CFP şi CFOJ, CUTAM........

184

15.3. Metodologia utilizării clasificatoarelor statistice naţionale în sistemul de evidenţă..........................................

196

Capitolul 16. Statistica titlurilor nebancare (hârtiilor de valoare)......................................................................

201

16.1 Noţiunile şi tipurile hârtiilor de valoare .............................

202

16.2 Indicatorii statistici ai hârtiilor de valoare. Surse de date statistice............................................................

206

16.3 Indicii bursieri......................................................................

210

16.4 Analiza indicatorilor acţiunilor şi dividendelor ................

212

Bibliografie................................................................................. .............

218

Cuvânt înainte

Pornind de la concepţia şi metodologia Sistemului Conturilor Naţionale, sistem ce răspunde cerinţelor informaţionale ale unei societăţi bazate pe economia de piaţă, prezentul manual abordează

10


problematica axată pe conţinutul, metodologia de calcul şi funcţiile principalilor indicatori macroeconomici. Această preocupare este evidentă în domeniul statisticii social-economice, domeniu care furnizează informaţii sintetice referitoare la variabilele esenţiale ale economiei naţionale, informaţii care stau la baza analizelor privind starea economiei, a fundamentării politicii economice, măsurării şi analizei nivelului şi evoluţiei economiei, caracterizării proporţiilor şi corelaţiilor macroeconomice.

Având în vedere importanţa acestor informaţii pentru cunoaşterea potenţialului economic, a eficienţei activităţii economice, autorii manualului "Statistica social-economică" au considerat că prezentarea conceptelor, metodologiilor de calcul şi funcţiilor sociale ale principalilor indicatori macroeconomici răspunde unor cerinţe ale teoriei şi practicii economice, permite înţelegerea conţinutului şi folosirea corectă a acestor indicatori în interpretarea fenomenelor social-economice.

Lucrarea dată cuprinde problemele principale ale metodologiei statisticii social-economice, selectate în funcţie de necesităţile societăţii noastre în etapa actuală de integrare europeană.

Manualul este destinat studenţilor din învăţământul economic care au în programele de studiu disciplina de statistică social-economică, precum şi economiştilor, în special celor care îşi desfăşoară activitatea în instituţii şi unităţi de cercetare ştiinţifică şi au preocupări legate de calculele şi analizele macroeconomice.

Autorii speră ca, prin lucrarea de faţă, să pună la dispoziţia celor interesaţi o carte utilă, care să satisfacă cerinţele de documentare, însuşire şi actualizare a cunoştinţelor necesare atât pentru înţelegerea indicatorilor statistici cât şi pentru

11


aplicarea corectă şi eficientă a acestora în analizele social-economice.

Autorii mulţumesc cu această ocazie tuturor celor care prin observaţii şi sugestii vor contribui la îmbunătăţirea prezentului manual.

Autorii

12


CAPITOLUL– I –

OBIECTUL, METODA ŞI SARCINILE

STATISTICII SOCIAL-ECONOMICE

Obiectivele capitolului: Prezentarea scopului şi obiectului statisticii

social-economice. Caracterizarea generală a standardelor

internaţionale statistice ce reglementează modul de evidenţă al statisticii social-economice.

Examinarea sistemului de indicatori economici şi sociali cu care se operează în oficiile de statistică.

Cuvinte-cheie :

Statistica social-economică,datele statisticii social-economice,metodele statisticii social-economice regulamentele metodologice,clasificările statistice, ghidurile statistice,

sistemul de indicatori,indicatorii statistici, indicatorii economici, indicatorii sociali

13


1.1. Obiectul, metoda şi principalele sarcini în domeniul utilizării datelor

Statistica social-economică este unul din cele mai importante domenii ale statisticii şi se înscrie în rândul ştiinţelor şi activităţii practice a organelor statisticii oficiale, care studiază, în principal, aspectele cantitativ-numerice ale fenomenelor şi proceselor economice şi sociale ale ţării. Aceste consideraţii privitoare la particularităţile statisticii social-economice conduc la definirea obiectului său de studiu: statistica social-economică studiază aspectele cantitative ale determinărilor calitative ale fenomenelor de masă, care sunt supuse acţiunii legilor statistice ce se manifestă în condiţii concrete, variabile în timp, spaţiu şi de organizare economică. Statistica social-economică este un domeniu al activităţii practice, reflectat în colectarea, prelucrarea, generalizarea, analiza şi publicarea datelor de masă, care caracterizează fenomenele şi procesele vieţii social-economice ale unei ţări. Datele statisticii social-economice permit asigurarea descrierii cantitative şi sistematice a tuturor aspectelor principale ale procesului social-economic şi a economiei în ansamblu.

Statistica social-economică cercetează fenomenele economice, în strânsă concordanţă cu procesele sociale, unii şi aceiaşi indicatori putând fi utilizaţi atât pentru analiza aspectelor economice cât şi sociale.

De exemplu, indicatorii remunerării muncii caracterizează, pe de o parte, cheltuielile de producţie (factor economic), iar pe de altă parte - procesul de distribuire a veniturilor (factor social). Însă, o legătură mai strânsă există între statistica unor activităţi şi statistica social-economică. Ea constă în faptul că statistica social-economică

14


utilizează datele statisticii activităţilor economice pentru obţinerea indicatorilor sintetici. Aceasta este posibil, dat fiind faptul că definiţiile principale şi clasificările statistice sunt coordonate clar cu statistica unor activităţi.

Metodele statisticii social-economice. La elaborarea metodelor de calcul al indicatorilor, statistica social-economică se bazează pe instrumentarul statisticii teoretice. În statistica social-economică, se utilizează pe larg următoarele metode de calcul: mărimile relative, mărimile medii, metoda grupărilor, metoda cercetării exhaustive şi selective, metoda indicilor, formule şi cerinţe analitice faţă de acestea.

La determinarea conţinutului indicatorilor, se efectuează analiza fenomenelor studiate, care, de obicei, se bazează pe concepţiile de caracter politico-economic. Aceste concepţii, în general, se răspândesc pe principalii indicatori macroeconomici, cum sunt produsul intern brut, venitul naţional, economiile societăţii ş.a.

În statistica social-economică, se aplică rezultatele cercetărilor obţinute în cadrul capitolelor aplicate ale ştiinţei economice. De exemplu, metodologia de calcul al indicatorilor statisticii financiare se bazează pe acele principii ale ştiinţei economice, care studiază creditul, finanţele şi circulaţia monetară. Ţinând seama de aceste principii, statistica social-economică le transformă în forma necesară pentru măsurarea cantitativă a fenomenelor corespunzătoare şi le aliniază la particularităţile concrete de organizare a economiei naţionale. De exemplu, la determinarea volumului deficitului bugetului de stat, statistica social-economică determină cercul instituţiilor şi organizaţiilor de stat, veniturile şi cheltuielile, care trebuie să fie evidenţiate la determinarea deficitului

15


şi regulile concrete pentru stabilirea diferitelor tipuri de încasări (fiscale, nefiscale etc.).

Fundamentarea deciziilor social-economice necesită informaţii privind aspectele principale ale activităţii social-economice, cum ar fi: dimensiunea acesteia şi evoluţia în timp, proporţiile şi corelaţiile care se formează între principalele categorii economice, gradul de îndeplinire a prevederilor etc.

Măsurarea variabilelor social-economice se realizează prin indicatorii statistici corespunzători. Determinarea indicatorilor, stabilirea sferei de cuprindere a acestora, instituirea unui sistem de indicatori constituie o sarcină principală a statisticii social-economice.

Pe lângă cele menţionate mai sus, statistica social-economică mai are un şir de sarcini, care constau în:

prezentarea informaţiei organelor conducerii de stat, necesare pentru luarea deciziilor legate de un cerc de chestiuni în privinţa formării politicii economice, elaborării diferitelor programe de stat şi măsurilor de realizare a acestora;

asigurarea conducătorilor diferitelor întreprinderi, firme, companii, manageri cu informaţie despre dezvoltarea economiei şi sferei sociale, necesare pentru o mai corectă înţelegere a situaţiei şi climei macroeconomice ale ţării, în care funcţionează companiile şi firmele aces-tora, îndeosebi, pentru luarea hotărârilor legate de investiţii, lărgirea producerii, organizarea vânzărilor etc.;

informarea opiniei publice, organizaţiilor social-politice, precum şi a persoanelor fizice despre rezultatele principale şi

16


tendinţele de dezvoltare social-economică a ţării,

1.2. Standardele internaţionale statistice utilizate în domeniul evidenţei statisticii social-economice

Standardele internaţionale statistice se stabilesc cu scopul atingerii compatibilităţii indicatorilor, calculaţi în diferite ţări, cu ajutorul cărora se caracterizează principalele domenii social-economice şi se stabilesc rezultatele pe ţări, regiuni şi lumea întreagă.

În statistica internaţională, se deosebesc următoarele tipuri de standarde:

- Regulamentele metodologice;- Clasificările statistice;- Recomandările (regulamentele) privind

calcularea indicatorilor;- Ghidurile statistice şi îndrumările tehnice.

1. Regulamentele metodologice sunt documente ale Biroului de Statistică al ONU, în care sunt formulate principiile şi metodologia de construire a sistemelor de indicatori generali, care caracterizează principalele interconexiuni în economie şi rezultatele funcţionării acesteia. Printre aceste documente se enumeră, în primul rând, SCN-93 (Sistemul Conturilor Naţionale, varianta 1993), care se utilizează de ţările membre ale ONU şi organismele internaţionale. Acest standard reglementează utilizarea indicatorilor cu caracter unitar, bazată pe teoria factorilor de producţie şi tabelelor legăturilor interramurale, corelate cu indicatorii balanţei de plăţi externe.

17


În al doilea rând, e menţionat Manualul Balanţei de Plăţi, elaborat şi editat de FMI (ediţia 1995), care, metodologic, este corelat cu SCN-93. Acest manual serveşte la calcularea indicatorilor uniformi privind rezultatele activităţilor externe ale agenţilor economici în fiecare sector al economiei naţionale.

În al treilea rând, se aplică Principiile de îndrumare în domeniul statisticii fondurilor naţionale (varianta 1995), care au fost corelate cu SCN-93 şi care se utilizează pentru calcularea indicatorilor privind activele economice.

2. Clasificările statistice internaţionale utilizate de ţările lumii constau în:

2.1. Clasificarea internaţională a tuturor tipurilor de activităţi economice;

2.2. Clasificarea internaţională a standardelor în comerţul intern şi extern;

2.3. Clasificarea mărfurilor pe principalele grupe economice, în care se grupează mărfurile pentru export, import, pentru producţie, mărfurile intermediare şi alimentare;

2.4. Clasificarea internaţională a învăţământului, elaborată de UNESCO, care se aplică pentru grupările unice ale elevilor şi studenţilor pe trei niveluri principale de învăţământ;

2.5. Clasificarea internaţională standard a ocupaţiilor, elaborată de Biroul Internaţional al Muncii (BIM);

2.6. Clasificarea internaţională standard a profesiilor, elaborată de BIM);

2.7. Clasificarea internaţională standard pentru industrie şi construcţii (1995).

3. Recomandările pentru calcularea indicatorilor se elaborează separat pentru domeniile respective atât de Biroul de Statistică al ONU, cât şi de organismele specializate ale ONU. Astfel, principiile de elaborare a indicatorilor privind

18


mişcarea naturală şi migratorie a populaţiei, stării civile şi înregistrării populaţiei, privind modul de desfăşurare a recensământului populaţiei; metodele de evaluare a necesităţii de locuinţe – se elaborează de Biroul de Statistică al ONU.

4. Ghidurile statistice cuprind informaţii cu privire la conţinutul şi însemnătatea indicatorilor statistici respectivi, dar îndrumările tehnice prezintă tehnologia de prelucrare şi de generalizare a datelor statistice.

1.3. Sistemul de indicatori ai statisticii social-economice

Pentru a înţelege influenţa comportamentului unui sistem economic complex, cum este economia naţională, dar şi a elementelor sale integrante, este necesară cunoaşterea atât a performanţelor, cât şi a resurselor cu care se obţin rezultatele respective. În acest scop, este necesară sistematizarea activităţii social-economice a factorilor de producţie etc., în funcţie de anumite criterii, precum şi măsurarea variabilelor care caracterizează sistemul economic cu ajutorul unor indicatori statistici, reuniţi într-un sistem de indicatori.

Ansamblul indicatorilor statistici este o componentă de bază a sistemului informaţional. Purtătorii de informaţii, fluxurile informaţionale, mijloacele tehnice de transmitere, prelucrare şi stocare a informaţiilor sunt elemente ajutătoare importante, menite să servească sistemul de indicatori pentru înfăptuirea funcţiilor sale.

Sistemul de indicatori este conceput după cerinţe metodologice unitare, având la bază noţiuni şi concepte unitare, furnizate de teoria economică, relaţii de calcul unitare.

19


Sistemul de indicatori se elaborează pe diferite niveluri, conducând la obţinerea subsistemelor de indicatori la nivel:

- de agent economic;- de activităţi economice;- al unităţilor administrativ-teritoriale;- al economiei naţionale.

Aceste subsisteme formează un tot unitar şi dau posibilitatea de a caracteriza activitatea economică la nivel micro-, mezo- şi macroeconomic. Actualmente, organele statistice din ţările lumii operează cu două tipuri de sisteme ale indicatorilor economici şi sociali.

1. Indicatori economici: Produsul intern brut şi indicii creşterii economice, volumul producţiei industriale, inclusiv mărfurile de larg consum, investiţiile capitale în economie din toate sursele de finanţare, volumul lucrărilor în antrepriză, volumul comerţului cu ridicata şi cu amănuntul, volumul serviciilor cu plată, volumul transporturilor, bugetul de stat, exportul şi importul mărfurilor, creditele economice, circulaţia monetară, indicatorii balanţei de plăţi externe, ai datoriei externe a ţării şi alţii.

2. Indicatorii sociali: numărul populaţiei, populaţia ocupată şi şomajul, veniturile populaţiei, inclusiv salariile nominale şi reale, indicii preţurilor de consum şi alţii.

Indicatorii menţionaţi pot fi calculaţi pentru diferite perioade: lună, trimestru, an, ceea ce oferă posibilitatea determinării principalelor tendinţe şi transformări în sfera socială şi economică a ţării în strânsă concordanţă cu analiza acestora.

Întrebări de control: Definiţi obiectul de studiu al statisticii social-

economice.

20


Ce fenomene cercetează statistica social-economică ?

Enumeraţi principalele metode ale statisticii social-economice.

Explicaţi importanţa măsurării variabilelor social-economice.

Care sunt sarcinile principale ale statisticii social-economice ?

Analizaţi cele mai importante tipuri de standarde statistice.

Enumeraţi principalele clasificări statistice internaţionale utilizate.

Explicaţi conţinutul criteriilor care stau la baza elaborării unui sistem de indicatori ai statisticii social-economice.

21


CAPITOLUL

– II –

STATISTICA POPULAŢIEI

Obiectivele capitolului: Descrierea populaţiei ca obiect al statisticii

social-economice. Caracterizarea indicatorilor principali ai

populaţiei. Examinarea indicatorilor mişcării migratorii a

populaţiei.

Cuvinte-cheie:Populaţia, populaţia stabilă,familia, gospodăria casnică,durata medie a vieţii, recensămintele populaţiei , indicatorii structurii populaţiei, caracteristica demografică,caracteristica educaţională,caracteristica economică,caracteristica socială,

caracteristica naţională,caracteristica după tipul locuinţei,rata generală a nivelului de instruire, proporţia populaţiei şcolare, rata sporului natural al populaţiei, mişcarea migratorie a populaţiei,migraţiunea internă, imigranţi,emigranţi.

22


2.1. Populaţia – ca obiect principal al cercetării statistice

Populaţia – ca obiect principal al cercetării în

statistica social-economică reprezintă totalitatea oamenilor, care locuiesc pe un anumit teritoriu şi care se reînnoieşte încontinuu din contul naşterilor.

Obiectul cercetării, în statistica populaţiei, îl constituie diferite totalităţi: populaţia în ansamblu (stabilă sau prezentă), diverse grupe de populaţie (în vârstă aptă de muncă, şomeri, pensionari; urbană şi rurală; bărbaţi şi femei), familii tinere, născuţi-vii, decedaţi ş.a.m.d.

Sursa principală de informaţie, în statistica populaţiei, o constituie evidenţa curentă a populaţiei, privind născuţii-vii, decedaţii, migrarea şi observările neperiodice, care se efectuează ca recensăminte ale populaţiei, de regulă, o dată la zece ani.

Informaţia despre populaţie este necesară, practic, pentru dezvoltarea tuturor ramurilor dintr-o economie: aşadar, numărul populaţiei în vârstă aptă de muncă este necesară pentru calcularea volumului posibil de ocupare; numărul populaţiei după conţinutul profesional - pentru determinarea sferei aplicării în muncă; numărul copiilor în vârsta preşcolară şi şcolară - pentru determinarea reţelei necesare a instituţiilor preşcolare, şcolilor şi cadrelor de specialităţile respective.

Datele privind populaţia sunt utile pentru planificarea (prognozarea) construcţiei de locuinţe, pentru organele ocrotirii sănătăţii, pentru întreprinderi, comerţul cu amănuntul şi pentru alte activităţi.

Unităţile de cercetare (înregistrare) în statistica populaţiei sunt: persoana, familia, gospodăria casnică şi localitatea. În funcţie de scopurile analizei

23


economice sau ale problemelor, pe care le rezolvă utilizatorii informaţiei, se aplică diferiţi indicatori privind numărul populaţiei stabile şi prezente;

Populaţia stabilă reprezintă numărul persoanelor cu domiciliul stabil pe teritoriul dat, inclusiv al persoanelor absente temporar.

Populaţia prezentă constituie numărul persoanelor aflate pe teritoriul dat în momentul recensământului, inclusiv persoanele domiciliate temporar.

O informaţie foarte importantă o reprezintă numărul populaţiei pe vârste, care nu numai reflectă procesul de reproducere al populaţiei în trecut, dar şi caracterizează perspectiva reproducerii populaţiei. Analiza structurii populaţiei după vârstă se aplică la elaborarea politicilor economice şi sociale în ţară.

Familia este totalitatea persoanelor care locuiesc împreună, au relaţii de rudenie sau de alianţă şi un buget de familie comun.

Gospodăria casnică reprezintă o persoană sau un grup de persoane înrudite sau nu, care locuiesc împreună şi au un buget comun.

Durata medie a vieţii se consideră numărul de ani, pe care-i vor trăi, în medie, cei născuţi-vii în perioada respectivă, dacă, în decursul vieţii lor, nivelul mortalităţii la fiecare vârstă va rămâne acelaşi ca în anul naşterii.

2.2. Indicatorii numărului, structurii şi mişcării naturale a populaţiei

Recensământul populaţiei reprezintă datele despre populaţie într-un moment anumit. În intervalele dintre recensăminte, numărul populaţiei se determină pe baza rezultatelor ultimului recensământ şi a datelor referitoare la mişcarea

24


naturală şi migratorie în anul de referinţă. Totodată, se ia în considerare şi schimbarea numărului populaţiei în urma reorganizării teritorial-administrative (după caz). Schema de calcul al numărului populaţiei între recensăminte, în ansamblu, pe ţară, inclusiv pe unităţile teritorial-administrative, este următoarea:

Np(la 1.01)+Nnv+Ns-Nd-Npe=Np(la 31.12) (2.2.1)

unde:Np indică numărul populaţiei, respectiv la 1.01 şi

31.12;Nnv – numărul născuţilor-vii în decursul anului;Ns – numărul celor sosiţi în decursul anului;Nd – numărul decedaţilor în decursul anului;Npe - numărul celor plecaţi în decursul anului.

Numărul populaţiei, în orice localitate, în decursul anului, se schimbă esenţial. Pornind de la aceasta, pentru un şir de indicatori, în statistica socio-economică, se determină indicatorul “Numărul mediu anual al populaţiei”, după următoarea formulă:

(2.2.2)

În conformitate cu divizarea legislativă din ţară a localităţilor în urbane şi rurale, populaţia ţării, din punct de vedere al repartizării în teritoriu, se prezintă ca “urbană” şi “rurală”. Pentru municipiile şi raioanele Republicii Moldova, se determină indicatorul “Densitatea populaţiei” - (DP), care se calculează după următoarea formulă:

(2.2.3)

25


(numărul de locuitori pe 1 km2 de suprafaţă) - unde S indică suprafaţa teritorială a ţării,

municipiului sau raionului.

Corelaţia dintre creşterea economică şi creşterea populaţiei, exprimată prin “Corelaţia demo-economică fundamentală”, se calculează ca raportul dintre ritmul mediu anual de creştere al PIB-lui real şi ritmul mediu anual de creştere al populaţiei.

Relaţia de calcul:

(2.2.4)

Creşterea mai rapidă a PIB-lui decât a populaţiei denotă creşterea produsului intern brut pe locuitor şi, deci, o dezvoltare economică cu efectele sale pozitive asupra vieţii social-economice şi invers.

Indicatorii structurii populaţiei exprimă proporţia dintre diferite grupe ale populaţiei, în totalul populaţiei. Grupele de populaţie se determină în funcţie de o serie de caracteristici esenţiale şi anume:

1) demografică (sex, vârstă, stare civilă);2) educaţională (nivel de instruire);3) economică (statutul ocupării în eco-

nomia naţională);4) socială (statutul rezidenţial, statutul

social);5) naţională;6) după tipul localităţii (urbană, rurală).

Indicatorii structurii populaţiei se calculează ca raportul dintre numărul populaţiei dintr-o anumită grupă şi numărul total al populaţiei (la 01.01) şi se exprimă în procente.

Principalii indicatori ai structurii populaţiei, calculaţi şi utilizaţi în analizele social-economice,

26


sunt: indicatorii structurii după sex, care exprimă proporţia populaţiei de sex masculin şi feminin în totalul populaţiei; indicatorii structurii populaţiei pe vârste, care exprimă proporţia populaţiei de o anumită vârstă sau grupă de vârstă în totalul populaţiei; indicatorii structurii populaţiei din mediul urban şi rural, care exprimă proporţia populaţiei din mediul urban sau rural în totalul populaţiei; indicatorii structurii populaţiei după nivelul de instruire. Nivelul de instruire al populaţiei se exprimă prin indicatorul Rata generală a nivelului de instruire (P), calculată ca raportul dintre numărul absolvenţilor de învăţământ primar (Ppr), de învăţământ secundar (Psec) şi superior (Psup) şi numărul total al populaţiei în vârsta de 12 ani şi peste (Ppr), ), de 18 ani şi peste (Psec), de 24 ani şi peste (Psup), conform relaţiilor:

(2.2.5)

(2.2.6)

(2.2.7)

Astfel, se stabileşte proporţia populaţiei şcolare, în procente, aflate în procesul de învăţământ în numărul populaţiei totale.

Principalii indicatori relativi, care caracterizează mişcarea naturală a populaţiei, sunt: ratele de natalitate, mortalitate, nupţialitate şi divorţialitate, care se calculează ca raportul dintre numărul celor născuţi-vii, decedaţi, căsătoriţi şi divorţaţi pe parcursul anului şi numărul mediu anual al populaţiei la 1000 de locuitori şi se prezintă în promile ( ):

27


(2.2.8)

(2.2.9)

(2.2.10)

(2.2.11)

Rata sporului natural se calculează ca diferenţa dintre rata natalităţii şi rata mortalităţii: RSN=Rnat –Rmort ( ), (2.2.12). Concomitent, se calculează şi ca indicator absolut “sporul natural”, după relaţia:

SN=Nnv-Ndec (persoane) (2.2.13)Pentru caracterizarea corelaţiei între cei născuţi-

vii şi cei decedaţi, în statistica populaţiei, se calculează coeficientul vitalităţii sau indicatorul lui Pocrovschi, care reprezintă raportul dintre cei născuţi-vii şi cei decedaţi:

(poate fi>1 sau <1)

(2.2.14)

2.3. Indicatorii mişcării migratorii a populaţiei

Numărul populaţiei se modifică nu numai ca urmare a mişcării naturale, dar şi a mişcării migratorii a populaţiei.

Mişcarea migratorie a populaţiei reprezintă o formă a mobilităţii în spaţiu, dintr-o unitate

28


geografică în alta, care presupune, în general, schimbarea domiciliului de la locul de origine la locul de destinaţie şi se compune din migraţiunea internă şi migraţiunea externă.

Migraţiunea internă se determină de schimbările de domiciliu în interiorul graniţelor unei ţări.

Sursa datelor pentru evidenţa migratorie internă a populaţiei în Republica Moldova o constituie buletinele statistice de schimbare a domiciliului, care se completează odată cu foile de sosire şi plecare de către organele teritoriale ale Departamentului Tehnologiilor Informaţionale.

Migrator internaţional este considerată persoana care şi-a schimbat ţara de origine şi este reprezentată de imigranţi şi emigranţi.

Imigranţi se consideră persoanele care au primit viza de reşedinţă în ţară. Evidenţa imigranţilor se efectuează în baza Regulilor de şedere a cetăţenilor străini în Republica Moldova şi a apatrizilor. Evidenţa imigranţilor internaţionali e înfăptuită de către Departamentul Tehnologiilor Informaţionale. Baza acestei evidenţe este sistemul de vize şi permise.

Emigranţi se consideră persoanele care au primit permis de plecare din ţară pentru a se stabili cu domiciliul permanent peste hotarele ei.

Principalii indicatori ai migraţiei populaţiei pentru fiecare localitate şi a ţării, în ansamblu, sunt: numărul celor “sosiţi” şi “plecaţi”. Diferenţa dintre aceşti indicatori reprezintă Soldul migratoriu – SM, care reflectă sporul migratoriu (scăderea) al populaţiei:

(persoane) , (2.3.1)unde S-indică numărul celor sosiţi, P- plecaţi.

29


Migraţiunea externă a populaţiei se analizează: pe ţări, sex, vârstă, cauzele migraţiunii, nivelul de studii.

Datele privind mişcarea migratorie a populaţiei sunt necesare pentru prognozarea multor acţiuni economice şi sociale în ţară, inclusiv pe localităţi şi servesc drept bază pentru calcularea efectivului populaţiei la orice dată în perioada dintre recensăminte.

Aplicaţie.Numărul populaţiei Republicii Moldova(fără

populaţia din partea stîngă a Nistrului şi municipiul Bender) , la 01.01.2003, a constituit 3617,6 mii persoane, iar la 31.12.2003 – 3612,6 mii persoane. În anul 2003, numărul născuţilor-viii a constituit 36559 persoane, iar al celor decedaţi – 43047 persoane. Suprafaţa ţării, la 31.12.2003, a constituit 33;8 mii km2. Ritmul creşterii produsului intern brut, în anul 2003, faţă de anul 2002, a înregistrat 6,3% (în termeni reali). Calculaţi indicatorii demografici posibili.

Întrebări de control: Numiţi obiectul cercetării în statistica

populaţiei. Care este sursa principală de informaţie în

statistica populaţiei ? Care este deosebirea dintre populaţia stabilă

şi prezentă ? Descrieţi familia, gospodăria casnică, durata

medie a vieţii. Ce reprezintă recensământul ? Scrieţi formula de calcul al numărului

populaţiei. Cum se calculează numărul mediu anual al

populaţiei?

30


Care este relaţia de calcul dintre creşterea economică şi cea a populaţiei.

Caracterizaţi indicatorii de structură ai populaţiei.

Caracterizaţi rata generală a nivelului de instruire pe grupe de vârste.

Numiţi principalii indicatori relativi, care caracterizează mişcarea naturală a populaţiei.

Descrieţi indicatorii mişcării migratorii a populaţiei.

31

Ion Pârţachi, Silvia Caraivanova32


CAPITOLUL

– III –

STATISTICA FORŢEI DE MUNCĂ

Obiectivele capitolului: Analiza potenţialului uman la nivel

macroeconomic. Examinarea statutului profesional. Caracterizarea potenţialului uman la nivel

microeconomic.

Cuvinte-cheie :

Resursele de muncă, populaţia economic activă, gradul activităţii economice a populaţiei,populaţia ocupată,şomerii,rata de întreţinere,clasificarea populaţiei,statutul profesional,salariaţii,patronii,

lucrătorii pe cont propriu,lucrătorii familiali neremuneraţi,membrii unei societăţi agricole sau ai unei cooperative,productivitatea muncii, eficienţa utilizării mijloacelor fixe,salariul nominal brut al unui salariat,înzestrarea muncii cu mijloace fixe.

33


3.1. Caracterizarea potenţialului uman la nivelul macroeconomic

Fundamentarea opţiunilor de politică economică necesită cunoaşterea unor aspecte esenţiale privind populaţia şi componentele acesteia, care sunt determinate în funcţie de modul de participare la procesul muncii, de nivelul de instruire, vârstă, sex etc. Populaţia ocupă un loc important în fluxul circular din economie: pe de o parte, ea acţionează în calitate de consumator, pe de altă parte, forţa de muncă constituie un element absolut indispensabil şi complementar al factorului capital pentru desfăşurarea procesului de producţie.

Aceste elemente constituie serioase argumente în favoarea locului important pe care aspectele privind populaţia şi resursele de muncă îl ocupă în teoria economică şi în practica statistică.

Pentru măsurarea şi analiza potenţialului uman la nivel macroeconomic, în statistica internaţională a forţei de muncă, se folosesc următorii indicatori:

1. Resursele de muncă, existente la un moment dat în societate, exprimă numărul persoanelor apte de muncă, respectiv acea parte a populaţiei care dispune de ansamblul capacităţilor fizice şi intelectuale care îi permit să desfăşoare o activitate utilă. Volumul resurselor de muncă (RM) se determină pe baza următorilor indicatori:

a) populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă;

b) populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă, dar inaptă de muncă;

c) populaţia în afara limitelor vârstei de muncă, dar care lucrează.

Resursele de muncă (RM)= a-b+c ( 3.1.1)

34


Datorită diferenţelor metodologice, în special în definirea limitelor vârstei de muncă, în comparaţiile internaţionale se recomandă includerea, în resursele de muncă, a numărului populaţiei cu vârsta cuprinsă între 15-65 ani.

2. Populaţia economic activă – din punct de vedere economic, cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste, care, în perioada de referinţă, au constituit forţa de muncă disponibilă (utilizată sau neutilizată) pentru producerea de bunuri şi servicii în economia naţională. Populaţia economic activă cuprinde populaţia ocupată (PO) şi şomerii (Ş) :

PEA=PO+Ş (3.1.2)

3. Gradul activităţii economice a populaţiei sau rata generală de activitate (RGA), calculată conform relaţiei:

(3.1.3)

4. Populaţia ocupată (PO) - în mod curent, cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste, care au desfăşurat, în săptămâna de referinţă, o activitate economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii de cel puţin o oră, în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii. Normele internaţionale prevăd criteriul “de cel puţin o oră” pentru persoanele ocupate, din următoarele motive:

- pentru a putea cuprinde şi activităţile cu timp redus, ocazionale sau sezoniere;

- pentru a asigura corelaţia dintre timpul de lucru şi volumul producţiei;

- pentru a defini “şomajul” ca o lipsă totală a muncii şi a măsura dimensiunile reale ale

35


subfolosirii forţei de muncă.În baza datelor despre populaţia ocupată (PO), se

calculează rata generală de ocupare a populaţiei (RGO) sau “gradul de ocupare” (GO) al populaţiei, după relaţia:

(3.1.4)

Un indicator deosebit de important pentru analiza gradului de ocupare a forţei de muncă este rata şomajului (Rş). În acest scop, este necesară definirea “categoriei de şomer”.

5. Şomeri - conform clasificării BIM-ului (Biroul Internaţional al Muncii) – sunt considerate persoanele de 15 ani şi peste, care, în cursul săptămânii de referinţă, îndeplineau simultan următoarele trei condiţii:

Nu lucrau, neavând un loc de muncă. Erau în căutarea unui loc de muncă,

utilizând, în ultimele 4 săptămâni, diferite metode pentru a-l găsi (înscrierea la oficiul forţei de muncă şi şomaj sau la agenţiile particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri).

Erau disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă vor găsi un loc de muncă.

Şomeri înregistraţi - persoane apte de muncă, în vârsta aptă de muncă, care nu au un loc de muncă, un alt venit legal, sunt înregistraţi la oficiile teritoriale ale forţei de muncă ca persoane în căutare de lucru şi care dau dovadă că doresc să se încadreze în muncă.

36


Rata şomajului se calculează raportând numărul şomerilor la numărul populaţiei economic active (în %):

(3.1.5)

6. Populaţia economic inactivă (PEI) - din punct de vedere economic include toate persoanele de 15 ani şi peste, care au declarat că n-au desfăşurat o activitate economică sau socială, nefiind ocupate şi care nu îndeplinesc nici cele trei condiţii pentru a putea fi considerate şomeri. Fac parte din persoanele inactive: copiii, elevii, studenţii, pensionarii de toate categoriile, casnice (care desfăşoară numai activităţi casnice în gospodărie), persoane întreţinute de alte persoane sau de stat, sau care se întreţin din alte venituri diferite de muncă. Relaţia de calcul:

(3.1.6)

Pentru analiza populaţiei inactive, se calculează doi indicatori relativi:

6.1. Rata de întreţinere a PEI, după relaţia:

RîPEi= , (3.1.7)

Această relaţie reflectă numărul persoanelor inactive întreţinute de o persoană ocupată în economia naţională.

6.2. Rata în întreţineri a pensionarilor, după relaţia:

RîPen= , (3.1.8)

Această formulă arată numărul pensionarilor întreţinuţi de o persoană ocupată în economia naţională.

37


3.2. Clasificarea populaţiei după statutul ocupaţiei

În statistica forţei de muncă a Republicii Moldova, se utilizează “Clasificarea populaţiei după statutul ocupaţiei” (CPSO), care corespunde Clasificării internaţionale privind statutul populaţiei ocupate în economie. După statutul ocupaţiei, se clasifică numai populaţia ocupată. Utilizarea acestei clasificări dă posibilitatea determinării statutului profesional al populaţiei ocupate în economia naţională.

Statutul profesional exprimă situaţia unei persoane ocupate, în funcţie de modul de obţinere a veniturilor prin exercitarea unei activităţi şi anume:

1. Salariaţi – sunt considerate persoanele care-şi exercită activitatea pe baza unui contract de muncă într-o unitate economică sau socială, sau la persoane particulare – indiferent de forma ei de proprietate– în schimbul unei remuneraţii sub formă de salariu, plătit în bani sau în natură, sub formă de comision etc.

2. Patroni – sunt persoanele care-şi exercită ocupaţia (meseria) în propria lor unitate (societate comercială, întreprindere, agenţie, atelier, birou, magazin, fermă etc.), pentru a cărei activitate are angajaţi unul sau mai mulţi salariaţi. În această categorie, sunt incluşi şi patronii care, în acelaşi timp, sunt salariaţi în întreprinderea proprie, ca şi titularii de contracte de concesiune care folosesc salariaţi.

3. Lucrători pe cont propriu - sunt persoane care-şi exercită activitatea fie în unitatea proprie sau cu ajutorul unui utilaj propriu (autoturism, tractor, căruţă, instrument muzical), fie pe baza pregătirii

38


sale profesionale (contabil, avocat etc.), dar nu are angajat niciun salariat, putând fi sau nu ajutaţi de membrii familiei, neremuneraţi. Sunt încadraţi în această grupă întreprinzătorii independenţi (vânzători ambulanţi, meditatori, femei care îngrijesc copii, cărăuşi, taximetrişti particulari etc.), liber-profesionişti (muzicanţi ambulanţi, artişti plastici, avocaţi), agricultorii individuali sau care lucrează în societăţile agricole.

4. Lucrători familiali neremuneraţi – sunt persoane care-şi exercită activitatea într-o unitate economică familială condusă de un membru al familiei sau de o rudă, dar care nu primeşte remuneraţie sub formă de salariu sau plată în natură. Gospodăria ţărănească (agricolă) este considerată o astfel de unitate.

5. Membrii unei societăţi agricole sau ai unei cooperative – sunt considerate persoanele care au lucrat fie ca proprietar de teren agricol într-o societate agricolă, fie ca membru al unei cooperative meşteşugăreşti, de consum sau de credit.

Clasificarea populaţiei după statutul ocupaţiei se efectuează în cursul recensământului populaţiei, cercetării selective privind problemele ocupaţiei şi şomajului, sondajelor socio-demografice ale populaţiei şi constituite un element principal al analizei structurii sociale a populaţiei.

3.3. Surse de informaţii statistice privind ocupaţia şi şomajul în Republica Moldova

În scopul obţinerii datelor statistice privind populaţia ocupată în economia naţională, şomerii, populaţia economic inactivă şi altele, Biroul Naţional

39


de Statistică al Republicii Moldova (BNS) utilizează următoarele surse de informaţii:

1. Raportul statistic nr.1-m “Munca” (lunar şi anual), colectat de la unităţile economice şi sociale cu dreptul de persoană juridică de toate tipurile de activităţi economice şi forme de proprietate cu numărul de angajaţi de 20 persoane şi peste;

2. Ancheta trimestrială asupra forţei de muncă în gospodării, pentru datele privind populaţia ocupată pe grupe de vârstă, nivel de instruire, grupe de ocupaţii, statut profesional şi pe activităţi ale economiei naţionale;

3. Sursele administrative: Datele Ministerului Muncii privind numărul şomerilor înregistraţi per total, pe grupe de vârstă, durata şomajului şi numărul persoanelor cuprinse în cursuri de calificare şi recalificare.

4. Rapoartele Casei Naţionale pronunţate de Asigurările Sociale privind numărul pensionarilor şi invalizilor şi persoanelor care beneficiază de ajutoare sociale.

40


3.4. Indicatorii statistici ce caracterizează potenţialul uman şi utilizarea acestuia la nivel microeconomic

Cunoaşterea aspectelor principale care caracterizează forţa de muncă a agenţilor economici are o importanţă deosebită în fundamentarea deciziilor economice ale întreprinderilor.

Potenţialul uman de care dispune un agent economic este exprimat prin indicatorul “numărul de salariaţi” (NS), care este format din totalitatea celor care au contract de muncă cu unitatea pentru care se face calculul, indiferent dacă au fost prezenţi la lucru sau au absentat din diferite motive, în perioada de calcul. Astfel definit, “numărul salariaţilor” este un indicator de stoc. În analizele economice, indicatorii care măsoară nivelul forţei de muncă sunt, în cele mai multe cazuri, corelaţi cu indicatorii de flux. În acest scop, se calculează “numărul mediu” pentru o anumită perioadă, indicator care se corelează cu producţia, vânzările-nete, volumul lucrărilor executate sau serviciilor prestate, pentru determinarea unor indicatori derivaţi, cum sunt: productivitatea muncii, dotarea muncii cu mijloace fixe, eficienţa utilizării mijloacelor fixe etc.

Numărul mediu de salariaţi se calculează diferit pentru o lună, un trimestru şi un an.

3.4.1. Relaţia de calcul pentru o lună:

(3.4.1)

în care Ti indică numărul salariaţilor din ziua “i” (pentru zile libere şi sărbători se consideră numărul existent în ultima zi lucrătoare premergătoare); nz –

41


numărul zilelor calendaristice ale lunii - 28, 29, 30 sau 31.

3.4.2. Relaţia de calcul pentru un trimestru, un semestru, 9 luni sau un an:

(3.4.2)

Pe baza acestui indicator se calculează indicatorii sintetici ai eficienţei forţei de muncă, dintre care principalii sunt:

3.4.3. Productivitatea muncii W=VP(VL)VS,VVn/ (lei/salariat) (3.4.3)

în care: VP indică volumul producţiei industriale (agricole) fabricate în preţuri curente;VL – lucrări executate (în construcţii);VS – servicii prestate; VVn – volumul vânzărilor nete.

3.4.4. Eficienta utilizării mijloacelor fixe (EFF)

(3.4.4) (mii lei de producţie etc. la 1000 lei MF), unde: exprimă valoarea medie anuală a

mijloacelor fixe ale întreprinderii, calculată ca medie cronologică.

3.4.5. Înzestrarea muncii cu mijloace fixe (Zi)

42


, (3.4.5)

reprezintă valoarea MF (mii lei), care revin unui salariat.

3.4.6. Salariul nominal brut al unui salariat

SNB(pe lună)= (lei/pe un salariat)

(3.4.6)

SNB(3,6,9,12luni)= (lei/pe un

salariat) (3.4.7) unde FRM reprezintă fondul de remunerare a

muncii, iar - numărul mediu de salariaţi pe perioada dată.

Aplicaţie.Populaţia ocupată în economia naţională a

Republicii Moldova în anul 2003 a constituit 1528 mii persoane, numărul şomerilor conform BIM-ului – 100,2 mii persoane, iar numărul pensionarilor care primesc pensii din fondul social – 626,2 mii persoane.

Calculaţi indicatorii posibili pentru anul 2003 ce caracterizează piaţa forţei de muncă a Republicii Moldova, utilizând din aplicaţia 1 numărul populaţiei respective.

Întrebări de control Numiţi indicatorii care caracterizează

potenţialul uman la nivel macroeconomic. Caracterizaţi populaţia economic activă şi cea

ocupată.

43


Explicaţi ce include, din punct de vedere economic, populaţia economic activă.

Enumeraţi principalele surse de informaţii statistice privind ocupaţia şi şomajul în Republica Moldova.

Ce caracterizează noţiunea de salariat ? Ce cuprinde clasificarea populaţiei după statutul

ocupaţiei ? Care sunt principalii indicatori ce

caracterizează potenţialul uman la nivel microeconomic ?

Care este relaţia de calcul pentru numărul mediu de salariaţi pentru o lună, un semestru, un an ?

Care sunt factorii ce influenţiază productivitatea muncii ?

Care sunt factorii ce influenţiază eficienţa utilizării mijloacelor fixe ?

În ce constă importanţa înzestrării muncii cu mijloace fixe?

44


CAPITOLUL

– IV –

STATISTICA VENITURILOR POPULAŢIEI

Obiectivele capitolului: Cercetarea statistică a veniturilor populaţiei. Caracterizarea generală a indicatorilor

veniturilor populaţiei. Analiza indicatorilor statistici ai sărăciei.

Cuvinte-cheie :

Indicatorii statistici ai veniturilor populaţiei,venituri din muncă, venituri din proprietate şi patrimoniu,venituri din transferuri sociale de la stat,alte venituri băneşti,indicatorii statistici ce caracterizează salariul,venitul disponibil al gospodăriei,coeficientul diferenţierii veniturilor,

coeficientul fondurilor, coeficientul Gini,pragul sărăciei,rata naţională a sărăciei,deficitul veniturilor familiilor sărace,intervalul veniturilor mici,indicele sărăciei,indicele general al sărăciei.

45


4.1. Importanţa socio-economică a cercetării statistice a veniturilor populaţiei

Analiza nivelului de trai al populaţiei, a calităţii vieţii este importantă, deoarece întreaga activitate economică a unei ţări trebuie subordonată unui singur deziderat şi anume, acela al creării unor condiţii mai bune pentru satisfacerea nevoilor concrete ale populaţiei.

În sistemul de indicatori utilizaţi în statistica internaţională pentru analiza nivelului de trai al populaţiei, o importanţă deosebită revine indicatorilor veniturilor populaţiei.

Veniturile sau resursele populaţiei în bani şi în natură, care pot fi utilizate pentru satisfacerea necesităţilor personale, pentru plata impozitelor, altor plăţi obligatorii şi benevole, economii sau investiţii, constituie baza bunăstării materiale a populaţiei.

Informaţia statistică privind veniturile populaţiei face parte din categoria principalilor indicatori ce caracterizează dezvoltarea unei economii naţionale şi este în atenţia permanentă a Guvernului, a organizaţiilor politice şi societăţii ştiinţifice, deoarece reflectă simultan procesele economice şi sociale în societate.

Sursa datelor pentru evaluarea veniturilor populaţiei o constituie rapoartele statistice ale agenţilor economici şi sociali referitoare la principalele tipuri de activităţi economice privind munca, bilanţurile contabile şi rapoartele financiare ale acestora, datele Ministerului Finanţelor, Băncii Naţionale, Casei Naţionale de Asigurări Sociale, precum şi rezultatele cercetării selective ale gospodăriilor casnice în baza anchetei integrate.

46


Organele statisticii oficiale a unei ţări, în baza surselor de informaţie menţionate mai sus, elaborează trimestrial “Balanţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti ale populaţiei”, indicatorii căreia permit determinarea veniturilor băneşti şi efectuarea controlului statistic asupra volumului, structurii surselor şi direcţiilor de utilizare al veniturilor, calcularea soldului banilor în numerar aflaţi la populaţie, determinarea nivelului general de asigurare a cererii de cumpărare a mărfurilor şi serviciilor şi altele.4.2. Indicatorii statistici ai veniturilor

populaţiei

Pentru evaluarea veniturilor la macronivel se utilizează indicatorul veniturilor băneşti ale populaţiei, calculate în baza datelor din Balanţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti ale populaţiei. În conformitate cu metodologia elaborării Balanţei, în veniturile băneşti, se includ: remunerarea muncii tuturor categoriilor de populaţie, veniturile persoanelor ocupate în activitatea de antreprenoriat; veniturile obţinute de populaţie de la realizarea produselor agricole; pensiile, alocaţiile, bursele şi alte transferuri sociale; veniturile din sistemul financiar (despăgubirile de asigurare, credite, inclusiv pentru construcţia locuinţelor); veniturile din proprietate sub formă de dobânzi de la depozitele bancare, la hârtiile de valoare, dividende; veniturile obţinute de la realizarea valutei; banii primiţi prin mandate poştale sau bancare (soldul), alte venituri. În toate aceste cazuri, se au în vedere veniturile băneşti nominale ale populaţiei, calculate în preţuri curente, care se grupează astfel:

1. Venituri din muncă (Vm) care includ: salariile persoanelor ocupate din activitatea de bază, inclusiv sporuri, premii; venituri din activitatea de

47


antreprenoriat (pe cont propriu), din activităţi suplimentare, ocazionale; din vânzarea produselor agroalimentare; valoarea autoconsumului produselor din producţia proprie; contravaloarea prestaţiilor de mărfuri şi servicii primite gratuit sau cu reduceri de preţ, primite de la patroni.

2. Venituri din proprietate şi patrimoniu (Vp) – dobânzi, dividende, chirii, despăgubiri de asigurare etc.

3. Venituri din transferuri sociale de la stat (Ts) – pensii, alocaţii sociale de toate tipurile, ajutoare de şomaj, burse, alte venituri provenite de la asistenţa socială.

4. Alte venituri băneşti (Av) – credite, mandate etc.

Grupările menţionate permit calcularea veniturilor băneşti ale populaţiei (VBP) după relaţia:

VBP = Vm + Vp + Ts + Av ( 4.2.1)

Aceste venituri sunt venituri brute înaintea impozitării. Dacă, din VBP, se elimină plăţile curente suportate de populaţie (P), cum sunt: impozitele pe salariu şi venituri, pe patrimoniu şi cotizaţiile de asigurare obligatorie de asistenţă medicală, alte plăţi sub formă de taxe, se obţin veniturile disponibile ale populaţiei (VDP):

VDP = VBP – P (4.2.2)

Acestea sunt venituri nete după impozitare şi plăţi obligatorii, destinate procurării mărfurilor, serviciilor, pentru economii sau investire. Puterea de cumpărare a VDP se reflectă prin intermediul indicatorului veniturilor reale ale populaţiei – VRP, calculate în corelaţie cu indicele preţurilor de consum – IPC, după relaţia:

VRP = VDP/IPC (4.2.3)

48


Analiza statistică al VBP, VDP şi VRP se efectuează în dinamică şi structură, precum evoluţia VRP se utilizează, ca regulă, pentru determinarea dinamicii, când au loc procese inflaţioniste în economie, dat fiind faptul că indicatorii VBP (nominali) nu sunt suficienţi pentru analiza pe termen scurt.

4.2.1. Indicatorii statistici ce caracterizează salariul

Cea mai importantă sursă de venituri băneşti ale populaţiei este salariul. Salariul nominal se calculează ca salariu brut (SNB) şi salariu nominal net (SNN).

Salariul nominal brut (SNB) se calculează în funcţie de analiza care se efectuează. Astfel, pentru o lună, relaţia de calcul va fi:

(lunar) = (lei/salariat)

(4.2.1.1)pentru 3, 6, 9, 12 luni

(lunar) = (lei/salariat)

(4.2.1.2)

unde: - FRM - fondul de remunerare a muncii –

reprezintă totalitatea sumelor şi avantajelor primite de angajaţi în contrapartida muncii depuse şi cuprinde: salariile propriu-zise în bani şi în natură (recalculate în bani), sporurile şi indemnizaţiile acordate ca procent din salariu sau în sume fixe, indemnizaţiile pentru concediile de odihnă şi

49


studii, sumele plătite din fondul de remunerare a muncii pentru concediile medicale, primele plătite salariaţilor din FRM, din profitul net şi din alte surse;

- – numărul mediu de salariaţi pentru perioada de calcul.

Salariul nominal net (SNN) reprezintă SNB diminuat cu reţinerile din salariu (R), acestea din urmă cuprinzând impozitul pe salariu şi contribuţiile în fondul de pensii (1%):

(lei/salariat) (4.2.1.3)

Puterea de cumpărare a salariului nominal net (SNN) se exprimă prin indicatorul “salariul real” (SR). Mărimea SR depinde de doi factori: mărimea SNN şi IPC.

Relaţia de calcul este următoarea:

(lei/salariat)

(4.2.1.4)unde: IPC – sub formă de coeficient

Modificarea puterii de cumpărare a SNN se exprimă cu ajutorul indicelui salariului real (ISR), care se calculează prin două metode:

Metoda I: (%)

(4.2.1.5)

Metoda II: (%)

(4.2.1.6)

50


unde:

ISR calculat prin cele două metode menţionate trebuie să aibă acelaşi rezultat.

Evoluţia SR depinde de corelaţia dintre ISNN şi IPC, în baza căruia pot fi înregistrare una din următoarele 3 situaţii:

1. ISNN < IPC – atunci evoluţia SNN este devansată de creşterea preţurilor şi se va înregistra reducerea puterii de cumpărare a SNN, iar ISR < 100%.

2. ISNN = IPC – atunci SNN creşte în acelaşi ritm ca şi preţurile de consum şi, în acest caz, se va înregistra menţinerea puterii de cumpărare al SNN, iar ISR = 100%.

3. ISNN > IPC – atunci evoluţia SNN devansează creşterea preţurilor de consum şi se va înregistra creşterea puterii de cumpărare a SNN, iar ISR > 100%.

Analiza evoluţiei câştigurilor salariale reflectă, în mod sintetic, modificările, care intervin în condiţiile de viaţă, precum şi costul mediu social al politicii de reformă în ţările respective. În acest context, se calculează corapoartele cu minimul de existenţă al VDP, SNN şi mărimii pensiei medii lunare ( ) , caracterizând acoperirea minimului de existenţă (ME) prin veniturile respective ale populaţiei. Relaţiile de calcul sunt următoarele:

(%) (4.2.1.7)

(%) (4.2.1.8)

51


(%)

(4.2.1.9)

unde: MEp este minimul de existenţă stabilit pentru pensionari

4.3. Indicatorii diferenţierii veniturilor populaţiei în cercetările gospodăriilor casnice

Cercetarea statistică a mecanismului formării nivelului de trai nu se limitează doar la analiza datelor generalizatoare la macronivel. Diversitatea condiţiilor de trai al populaţiei şi factorilor ce influenţează nivelul asigurării materiale conduce la diferenţieri importante în nivelul de trai al diverselor grupe ale populaţiei. Pentru elaborarea măsurilor efective ale politicii sociale de stat şi ajutorul acordat păturilor vulnerabile ale populaţiei, este necesară cunoaşterea în ce măsură variază indicatorii medii calculaţi la macronivel.

În cercetarea selectivă a veniturilor populaţiei în baza bugetelor gospodăriilor casnice, petrecute cu regularitate, locul principal îl ocupă problemele diferenţierilor sau treptelor stratificării populaţiei după nivelul veniturilor obţinute. Indicatorul principal al bunăstării materiale a gospodăriilor casnice este venitul global, care este constituit din diferite tipuri de venituri, obţinute de membrii gospodăriei şi venitul mediu pe un membru al gospodăriei, independent de faptul dacă el are sau nu venituri. Concomitent, în statistica gospodăriilor casnice, se calculează “VENITUL DISPONIBIL AL GOSPODĂRIEI”- care reprezintă venitul provenit din activitatea

52


salarizată, agricolă, individuală şi indemnizaţiile sociale, precum şi alte surse de venit.

Indicatorii diferenţierii veniturilor populaţiei se calculează în baza seriilor variaţionale de repartizare, a gospodăriilor casnice: pe venitul global şi pe venitul mediu disponibil lunar pe o persoană. În calitate de caracteristici statistice ale seriilor variaţionale pentru repartizare, se utilizează: nivelul mediu al venitului global; venitul median, venitul modal; coeficientul corelaţiei fondurilor; coeficienţii diferenţierii veniturilor (decimal, quintil, cuartil, variaţiei, coeficientul concentrării veniturilor (coeficientul Gini)).

COEFICIENTUL DIFERENŢIERII VENITURILOR măsoară diferenţierea în situaţia materială mai puţin şi mai bine asigurată şi se calculează ca raportul dintre veniturile disponibile minimale a 10% din populaţia mai bine asigurată şi venitul maximal a 10% din populaţia mai puţin asigurată.

COEFICIENTUL FONDURILOR indică corelaţia valorilor cumulative ale veniturilor, care revin la 10% mai mult şi la 10% mai puţin asigurate de populaţie.

În statistica internaţională se utilizează indicele concentrării veniturilor sau coeficientul Gini, care indică măsura în care repartizarea reală a veniturilor pe grupe proporţional numerice de populaţie se deosebesc de repartizarea uniformă. Unitatea statistică a egalităţii veniturilor la toate grupele de populaţie variază de la 0 până la 1, în care 0 – egalitatea perfectă a veniturilor la toate grupele de populaţie, iar 1- inegalitatea perfectă, când tot venitul aparţine unei persoane.

Coeficientul Gini se calculează după relaţia:

(4.3.1)

unde:

53


- Fi şi Fi-1 reprezintă cota-parte a populaţiei în interval;

- Si şi Si-1 – cota-parte a venitului cumulativ, care revine la începutul şi la sfârşitul intervalului “i”.

54


4.4. Indicatorii statistici ai sărăciei

Perioada de tranziţie la economia de piaţă a produs schimbări extrem de profunde şi contradictorii în standardul de viaţă al populaţiei. În aceste condiţii, analiza sărăciei a devenit, în momentul de faţă, o problemă sensibilă, cu implicaţii social-politice majore.

SĂRACII – persoanele ale căror venituri sunt sub nivelul pragului de sărăcie (PS).

PRAGUL SĂRĂCIEI (PS) – reprezintă venitul considerat ca strict necesar unei persoane (sau unei familii) pentru a-şi putea procura bunurile şi serviciile de consum în structura şi cantitatea de care are absolută nevoie. Nevoile minime de consum, avute în vedere, sunt cele specifice celei mai mari părţi a populaţiei, fiind calculate în raport cu standardele colectivităţii. Se deosebesc două tipuri ale pragului sărăciei:

- pragul sărăciei absolute (PSA);- pragul sărăciei relative (PSR).

Stabilirea pragului sărăciei absolute (PSA) presupune stabilirea “liniei critice” în baza unui minim de trai considerat a fi decent pentru ţara dată.

Dimensiunea “MINIMULUI DE TRAI” presupune determinarea volumului de bunuri şi servicii, denumit “bugetul minim de consum”(BMC), necesar satisfacerii necesităţilor fiziologice şi biologice ale omului.

Echivalentul valoric al unui astfel de “buget” ar constitui o “linie critică” (pragul sărăciei absolute) şi cei care cheltuiesc mai puţin decât această linie sunt “săraci” şi “non-săraci” - cei ce cheltuiesc mai mult.

Stabilirea pragului sărăciei absolute în baza mărimii bugetului minim de consum se efectuează, ţinând cont de posibilităţile reale ale economiei ţării şi diferă esenţial de la o ţară la alta.

55


Se practică stabilirea a două niveluri ale sărăciei în cadrul sărăciei absolute. Valorii nivelului I al pragului sărăciei absolute îi corespunde mărimea bugetului minim de consum total (Poverty line), iar nivelul II al PSA se va determina la nivelul coşului alimentar (Food line). În baza acestor delimitări, populaţia va fi divizată în două categorii social-vulnerabile:

- “săraci”- gospodăriile casnice/persoanele, venitul cărora este insuficient pentru acoperirea totală a mărimii valorice a bugetului minim de consum;

- “foarte săraci” – gospodăriile casnice/persoanele, venitul cărora este insuficient pentru acoperirea totală a mărimii valorice a coşului alimentar din bugetul minim de consum (BMC).

Conform metodologiei Băncii Mondiale, pragul minim absolut al sărăciei este de 1 USD pentru o persoană pe zi.

Stabilirea pragului sărăciei relative presupune identificarea “păturilor sărace”, nu faţă de un minim de trai, stabilit ca fiind decent, dar în baza unor indicatori standard (decile, quintile) sau a unor indicatori medii (media, mediana etc.).

1) Determinarea pragului sărăciei relative (PSR) în baza indicatorilor standard presupune stabilirea “liniei critice”/ pragului sărăciei la nivelul veniturilor sau cheltuielilor efectuate de gospodăriile casnice/persoanele din prima decilă sau quantilă (cele mai puţine asigurate/sărace), ce reprezintă respectiv 10% şi 20% din totalul gospodăriilor/persoanelor.

2) Stabilirea pragului sărăciei relative în baza unei anumite cote procentuale a valorii medii a veniturilor pe locuitor/pe unitate adultă sau a valorii venitului median. Mărimea acestei

56


cote procentuale variază de la o ţară la alta în limitele 40-60% , în funcţie de dezvoltarea social-economică a ţării. Pentru ţările aflate în perioada de tranziţie la economia de piaţă, conform recomandărilor Comisiei Economice pentru Europa a ONU, cota procentuală se stabileşte în mărime de 50% din venitul mediu/median. Se va considera ca fiind “săracă” acea parte a populaţiei sau a gospodăriilor casnice, ce vor dispune de venituri/cheltuieli mai mici decât această mărime.

Rata naţională a sărăciei este procentul populaţiei care trăieşte sub pragul sărăciei, stabilit pentru ţara respectivă de către autorităţi distinct, în funcţie de mediu (urban, rural), care se actualizează în dependenţă de evoluţia preţurilor şi tarifelor la bunurile şi serviciile de consum. Acest indicator se mai numeşte “nivelul sărăciei”.

Deficitul veniturilor familiilor sărace (DVf.s) este indicatorul care se utilizează în evaluarea costului măsurilor de susţinere socială, având o semnificaţie practică. Acest indicator se calculează ca valoarea mijloacelor băneşti necesare pentru majorarea veniturilor familiilor sărace până la pragul sărăciei (sau minimul de existenţă).

Intervalul veniturilor mici (IVM) este indicatorul cu ajutorul căruia se stabileşte “Nivelul minimal de pensii şi salarii” în ţară pentru reglementarea măsurilor în politica sa socială. Acest indicator se calculează după relaţia:

(%) (4.4.1)

Evoluţia sărăciei se caracterizează cu ajutorul Indicelui sărăciei (IS), care reprezintă indicele dinamicii mediu ponderat al minimului de existenţă stabilit de legislativul ţării date. Indicele sărăciei se

57


compară cu IPC şi cu evoluţia (dinamica) venitului mediu disponibil pe o persoană.

Indicatorul sintetic al sărăciei este Indicele general al sărăciei (Sen - indice) calculat după relaţia :

Sen-indice= (4.4.2)

unde: - L reprezintă ponderea populaţiei sărace în

numărul total al populaţiei;- IVM – intervalul veniturilor mici;- d – venitul mediu disponibil al familiilor

sărace;- p – pragul sărăciei (sau minimul de

existenţă);CG – coeficientul Gini calculat pentru familiile

sărace, care măsoară gradul de inegalitate a distribuirii veniturilor.

Aplicaţie.În anul 2001, ponderea cheltuielilor de consum

ale populaţiei Republicii Moldova a înregistrat la mărfurile alimentare – 62%, mărfurile nealimentare – 8,2%, la servicii 29,8%. Ritmurile creşterii preţurilor de consum, în anul 2002, faţă de anul 2001, au constituit la mărfuri alimentare –4,8%, la mărfuri nealimentare – 9,2%, la servicii – 5,4%. Salariul nominal net mediu lunar al unui salariat din economia naţională a fost în anul 2001 – 543,7 lei, în anul 2002 – 691,5 lei.

Se cere calcularea IPC în anul 2002 SR ISR, luând în considerare că, în anul 2001, IPC a înregistrat – 110%.

Întrebări de control Descrieţi importanţa socio-economică a

cercetării statistice a veniturilor populaţiei.

58


Care sunt indicatorii statistici ai veniturilor populaţiei, calculaţi la macronivel şi sursa de informaţie statistică?

Caracterizaţi indicatorii statistici ai salariului. Caracterizaţi indicatorii statistici, care exprimă

puterea de cumpărare a salariului nominal net şi modificarea acestuia.

De ce depinde evoluţia salariului real ? Cum se calculează corapoartele respective,

privind veniturile populaţiei? Care sunt indicatorii diferenţierii veniturilor

populaţiei în cercetările gospodăriilor casnice? Care este relaţia de calcul a coeficientului

Gini? Ce indicatori statistici se utilizează pentru

caracterizarea şi analiza sărăciei? În ce bază se stabileşte pragul sărăciei

absolute ? Ce presupune stabilirea pragului sărăciei

relative ?

59


CAPITOLUL

– V –

STATISTICA CONSUMULUI POPULAŢIEI

Obiectivele capitolului: Analiza sistemului de indicatori ai consumului

populaţiei. Examinarea indicatorilor consumului

populaţiei în unităţi naturale.

Cuvinte-cheie :Sistemul de indicatori ai consumului populaţiei,consumul populaţiei,consumul personal,cheltuielile de consum,coşul de consum,buget minim,consumul privat,preţuri de achiziţie,preţuri de producţie,cheltuielile totale de consum ale gospodăriilor,indicatorii de analiză ai consumului populaţiei,indicele valoric al consumului populaţiei,

indicele volumului fizic al consumului populaţiei,indicele preţurilor bunurilor şi serviciilor aferente consumului populaţiei,consumul mediu anual de produse alimentare pe locuitor,consumul alimentar exprimat în calorii şi substanţe nutritive,înzestrarea populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată.

60


5.1. Sistemul de indicatori ai consumului populaţiei

Nivelul şi structura consumului bunurilor şi serviciilor sunt principalele caracteristici ale nivelului de trai al populaţiei. Dacă se analizează consumul bunurilor şi serviciilor la macronivel, se ia în considerare totalitatea produselor alimentare şi nealimentare consumate şi a serviciilor folosite de populaţie într-o anumită perioadă, inclusiv a celor ce se prezintă gratuit (asistenţă medicală, medicamente, învăţământ, înlesniri şi compensaţii pentru achitarea serviciilor comunale etc.). Consumul populaţiei reprezintă totalitatea produselor alimentare şi nealimentare consumate şi a serviciilor folosite de populaţie în scopuri neproductive, într-o anumită perioadă de timp.

Consumul care se manifestă prin actul cumpărării bunurilor şi serviciilor din contul mijloacelor proprii al populaţiei se numeşte consum personal. Dacă produsele au fost fabricate în gospodăria proprie, de exemplu, produsele alimentare, şi apoi consumate de familie, gospodărie casnică sau de o persoană, ele se includ în consum personal (numite şi autoconsumul gospodăriilor).

Cheltuielile efectuate pentru cumpărarea mărfurilor şi serviciilor se numesc cheltuieli de consum.

În analiza consumului populaţiei, actualmente, pe larg, se utilizează definiţia “coşul de consum”, care reprezintă un anumit asortiment de produse alimentare, nealimentare şi servicii, destinate consumului de către populaţie sau de anumite grupe ale populaţiei.

În funcţie de scopurile concrete, obiectele cercetării pot fi diferite coşuri de consum: minim – care include asortimentul minimal de produse

61


alimentare, nealimentare şi servicii, necesare pentru păstrarea sănătăţii individului şi asigurarea activităţii vitale; coşul minim de consum este acceptat în calitate de normativ special; raţional – alcătuit în baza normelor raţionale de consum al mărfurilor şi serviciilor; real – care reflectă consumul efectiv de mărfuri şi servicii de totalitatea populaţiei sau de grupe diverse a populaţiei.

În situaţia agravării condiţiilor de trai, o importanţă deosebită se acordă coşului minim de consum, care se consideră pragul de jos admisibil de consum al produselor alimentare, nealimentare şi servicii, care asigură reproducţia normală a populaţiei. Expresia valorică a coşului minim raţional sau real (de consum) se numeşte, respectiv, bugetul minim, raţional sau real de consum.

Venitul disponibil al populaţiei (VDP) este folosit de aceasta pentru cumpărarea, respectiv consumul de bunuri şi servicii utilizate pentru satisfacerea directă a nevoilor umane individuale ale gospodăriilor rezidente, sub forma consumului privat (CP). Diferenţa dintre venit şi consum este economisită sau investită (EP), deci:

VDP=CP+EP (5.1.1)

Consumul privat sau consumul final al gospodăriilor cuprinde, în principal, următoarele elemente:

- cumpărările de mărfuri alimentare, nealimentare şi servicii efectuate de familii, exclusiv cumpărările de imobile, terenuri, unelte, materiale, îmbrăcăminte specială necesare activităţii profesionale;

- produsele agricole (alimentare şi nealimentare) consumate de populaţie, în scopuri neproductive, din producţia obţinută

62


în gospodăriile personale (autoconsumul gospodăriilor);

- bunurile şi serviciile obţinute gratuit şi cu preţ redus (prestaţii sociale în natură acordate gospodăriilor de către administraţiile publice şi private în cadrul securităţii sociale şi al ajutorului social, avantajele în natură furnizate de patroni salariaţilor cu titlu de complement la remuneraţie, donaţiile nete în natură făcute gospodăriilor de către “străinătate”);

- chiriile imputate pentru locuinţele ocupate de proprietari.

Acest indicator (CP) cumulează prin formula CP=Σq p , unde q cantitatea consumată din

produsul i, iar p - preţul produsului i. Evaluarea realizându-se prin intermediul următoarelor tipuri de preţuri:

- preţuri de achiziţie – în cazul cumpărărilor de mărfuri şi servicii de pe piaţă, precum şi în cazul bunurilor primite ca donaţii din străinătate (prin asimilarea cu produsele echivalente);

- preţuri de producţie – în cazul produselor autoconsumate de gospodării şi al celor furnizate gratuit şi cu preţ redus.

Pe baza consumului final al populaţiei se calculează un indicator esenţial în analiza stării economice şi sociale a unei ţări şi anume, ponderea consumului privat în PIB (γCP):

(%) (5.1.2)

În ultimele decenii, s-au manifestat, la nivel mondial, unele tendinţe semnificative:

- creşterea ponderii consumului privat în PIB în majoritatea ţărilor subdezvoltate, ajungând

63


la un nivel foarte înalt (80% în 1995); acest nivel exprimă nu atât o îmbunătăţire a consumului populaţiei şi, implicit, a nivelului de trai, cât mai ales, în mod specific, o distribuire a veniturilor foarte reduse realizate de aceste ţări;

- reducerea ponderii consumului privat în PIB, în unele ţări în curs de dezvoltare foarte populate: China, India, Pakistan, Thailanda, Turcia, Sri-Lanka, fenomen ce a permis, implicit, alocarea unor fonduri mai mari pentru investiţii.

Atât ca nivel (84,6% , în anul 2002), evoluţia acestui indicator, în cazul Republicii Moldova se apropie tot mai mult de caracteristicile proprii ţărilor subdezvoltate:

Tabelul 5.1.1Evoluţia ponderii consumului privat în PIB

în Republica Moldova– % din PIB –

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

CP 55,8

67,2

67,5

75,4

74,2

87,6

86,0

82,0

89,4

Sursa: Anuarul Statistic al Republicii Moldova – 2003

În analiza structurii consumului populaţiei (C), se utilizează un indicator cu o sferă mai restrânsă decât cea a consumului privat şi anume, cheltuielile totale de consum ale gospodăriilor (CT), care nu includ: chiriile imputate pentru locuinţele ocupate de proprietari, îmbrăcămintea şi hrana furnizată militarilor etc.

Structura consumului populaţiei se determină pe baza mărimilor relative de structură, prin calcularea ponderii (γCi) fiecărei grupe de bunuri şi servicii

64


consumate (Ci) în cheltuielile totale de consum ale gospodăriilor:

(5.1.3)

Cea mai utilizată defalcare a consumului populaţiei pe grupe de bunuri şi servicii este următoarea:

- consum alimentar şi băuturi;- îmbrăcăminte şi încălţăminte;- locuinţă şi înzestrare cu bunuri;- medicamente şi îngrijire medicală;- transport şi telecomunicaţii;- cultură, învăţământ şi educaţie;- alte cheltuieli pentru uz personal.

Prin regruparea posturilor de cheltuieli enumerate se obţine o grupare sintetică:

- consum alimentar şi băuturi;- mărfuri nealimentare;- servicii.

Analiza evoluţiei în timp a structurii consumului populaţiei evidenţiază unele tendinţe şi legităţi, dat fiind faptul că, în satisfacerea necesităţilor populaţiei, există întotdeauna o ierarhizare. Au prioritate necesităţile de consum de primă importanţă din punct de vedere fiziologic (alimente, îmbrăcăminte, locuinţă etc.) Cu alte cuvinte, ponderea mare a consumului alimentar în bugetul unei familii reflectă un nivel de trai scăzut, în timp ce, pe măsura creşterii veniturilor, se măreşte ponderea cheltuielilor destinate serviciilor de consum.

Ponderea cheltuielilor alimentare în bugetul unei gospodării în Republica Moldova este, în medie, extrem de ridicată, semnificativ peste nivelul înregistrat în alte ţări, inclusiv în cele aflate în curs de dezvoltate sau în tranziţie către economia de piaţă. Ponderea excesivă a cheltuielilor alimentare în

65


totalul consumului este un indice al sărăciei. În Republica Moldova, ponderea înaltă a cheltuielilor alimentare se explică atât prin standardul redus de viaţă al majorităţii populaţiei, cât şi prin apariţia unui fenomen, în mare parte, specific ţării noastre, şi anume creşterea mai rapidă a preţurilor la produsele alimentare decât la celelalte bunuri de consum, evoluţie negativă înregistrată, în special, în perioada 1995-2000 şi în anul 2003.

În 1993, după estimările World Development Indicators, din 1997, ponderea cheltuielilor alimentare în consumul total, în ţările cu venituri mici, a constituit – 48%, cu venituri medii – 27-38%, în ţări cu venituri ridicate – 11-15%, în timp ce în Republica Moldova se prezintă astfel:

Tabelul 5.1.2Ponderea cheltuielilor alimentare ale

gospodăriilor în total cheltuieli, %

1998

1999

2000

2001

2002

65,7

64,7

63,9

60,4

58,4

Sursa: World Development Indicators

În dinamică, măsurarea creşterii sau descreşterii consumului populaţiei între cele două perioade de timp se realizează cu ajutorul unui sistem de indici şi modificări absolute, prin care modificarea consumului populaţiei se descompune, evidenţiindu-se cei doi factori de influenţă: modificarea volumului fizic al consumului populaţiei şi modificarea preţurilor/tarifelor produselor şi serviciilor consumate între perioada curentă (1) şi perioada de bază (0):

66


- indicele valoric al consumului populaţiei:

(5.1.4)

(5.1.5)

- indicele volumului fizic al consumului populaţiei:

(5.1.6)

(5.1.7)

- indicele preţurilor/tarifelor bunurilor şi serviciilor aferente consumului populaţiei:

(5.1.8)

(5.1.9)

Relaţiile de legătură corespunzătoare sunt: (5.1.10)

(5.1.11 ) 5.2. Indicatorii consumului populaţiei

în unităţi naturale

O importanţă deosebită, pentru caracterizarea nivelului de trai, o prezintă indicatorii consumului în unităţi naturale, determinările cantitative permiţând efectuarea comparaţiilor internaţionale în condiţii relativ mai uşoare.

Consumul mediu anual de produse alimentare pe locuitor, în unităţi naturale, reprezintă cantitatea de produse alimentare

67


destinate efectiv consumului uman, indiferent de forma sub care se consumă (brută sau prelucrată), de sursă de aprovizionare (magazine alimentare, piaţă ţărănească, resurse proprii ale producătorilor agricoli etc.), precum şi de locul unde se consumă (în gospodăria casnică, restaurante, cantine etc.).

Aceste consumuri medii se calculează pentru principalele produse alimentare:

- carne şi produse din carne (în echivalent, carne proaspătă), în kg;

- lapte şi produse din lapte (în echivalent lapte), în litri;

- zahăr şi produse din zahăr (în echivalent, zahăr), în kg;

- cartofi, în kg;- legume şi produse din legume (în

echivalent, legume), în kg;- fructe şi produse din fructe (în echivalent,

fructe), în kg;- produse din cereale (în echivalent ,făină), în

kg.În calculul consumurilor, se includ atât produsele

consumate sub forma lor naturală (brută), cât şi produsele derivate din produsele de bază, în procesele de prelucrare (preparate, conserve etc.). Produsele prelucrate se transformă în echivalentul produsului de bază, cu ajutorul coeficienţilor medii de transformare, stabiliţi în funcţie de produsele de prelucrare (procent de extracţie, consumuri specifice, reţele de fabricaţie, randamente la tăiere etc.).

Consumul mediu anual la un produs alimentar pe locuitor în unităţi naturale ( ) se calculează după relaţia:

(5.2.1)

unde:

68


- reprezintă cantitatea totală din produsul respectiv consumată de populaţie;

- - numărul mediu anual al populaţiei.

Consumul alimentar exprimat în calorii şi substanţe nutritive (proteine, lipide, glucide, săruri minerale şi vitamine) se calculează, în medie, pe locuitor/zi pe baza datelor privind consumul produselor alimentare în unităţi naturale şi a tabelului de compoziţie a produselor alimentare. Acest indicator este foarte des utilizat în comparaţiile internaţionale şi permite atât cunoaşterea nivelului structurii calitative şi dinamicii consumului populaţiei, cât şi gradul de apropiere de normele fiziologice optime.

Dotarea populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată se determină pentru principalele mărfuri care constituie elemente indispensabile pentru asigurarea unor condiţii civilizate de viaţă. Bunurile din dotarea unei gospodării constituie, alături de locuinţă, un indicator al standardului de viaţă al familiei. Ele se grupează în:

- bunuri de uz casnic (mobilă, frigider, maşină de spălat, aragaz, aspirator etc.);

- obiecte din domeniul comunicării şi transmiterii de informaţii (radio, televizor, radiocomunicaţii mobile, computere etc.);

- bunuri destinate transportului (autoturisme, motociclete, biciclete etc.).

Dotarea populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată (Z) se stabileşte în expresie naturală la sfârşitul anului, la 1000 de locuitori şi la 100 de familii, cu relaţiile:

(5.2.2)

69


(5.2.3)

unde: - NP31.12 indică numărul populaţiei la sfârşitul

anului;- F31.12 – numărul de familii la sfârşitul anului.

Calculele trebuie efectuate pe medii de rezidenţă (urban şi rural), ca urmare a diferenţelor însemnate existente. Gradul mai scăzut al înzestrării gospodăriilor din mediul rural poate fi explicat atât prin faptul că veniturile sunt mai scăzute, dar mai ales prin existenţa unui mod de viaţă legat de obiceiuri şi a unui ataşament mai mare faţă de valorile tradiţionale.

Întrebări de control Ce reprezintă consumul populaţiei? Ce reprezintă consumul personal, cheltuielile

de consum ale populaţiei? Caracterizaţi definiţia “coşul de consum”,

inclusiv minimal, raţional şi real. Ce reprezintă consumul final al gospodăriilor? Prezentaţi indicatorii de analiză ai consumului

populaţiei. Ce caracterizează ponderea cheltuielilor

alimentare în consumul total al populaţiei? Prezentaţi sistemul de indici şi modificările

absolute care se utilizează pentru analiza evoluţiei consumului populaţiei.

Ce reprezintă consumul mediu al produselor alimentare?

Pentru care produse se calculează şi relaţia de calcul?

Prezentaţi indicatorii înzestrării populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată.

70


CAPITOLUL

– VI –

STATISTICA BUGETULUI PUBLIC ŞI

A SISTEMULUI BUGETAR

Obiectivele capitolului: Caracterizarea bugetului public. Caracterizarea sistemului bugetar. Examinarea indicatorilor de analiză ai

bugetului public. Analiza indicatorilor veniturilor şi cheltuielilor

bugetare. Examinarea indicatorilor deficitului bugetar.

Cuvinte-cheie :Politica financiară, bugetul de stat,bugetul general consolidat al statului,bugetul public naţional,bugetele administraţiilor locale de stat,bugetele asigurărilor sociale de stat,fondurile extrabugetare,veniturile fiscale,încasările fiscale,valoarea totală a veniturilor bugetare,gradul de fiscalitate,valoarea totală a cheltuielilor bugetare,

indicatorii veniturilor bugetare,indicatorii cheltuielilor bugetare,indicatorii deficitului bugetar,indicele de creştere reală,structura veniturilor bugetare,indicele de creştere reală al cheltuielilor bugetare,structura cheltuielilor,cheltuielile bugetare medii pe un locuitor,

71


mărimea deficitului bugetar.

72


6.1. Caracterul social-economic al bugetului public şi al sistemului bugetar

În sens larg, finanţele reprezintă relaţiile economice legate de formarea, distribuirea şi utilizarea mijloacelor băneşti în procesul constituirii şi redistribuirii venitului naţional al ţării. Sarcina statisticii finanţelor publice şi statisticii bugetare constă în elaborarea metodelor de analiză adecvate condiţiilor economiei contemporane.

Politica financiară a unei ţări constituie o sferă de activitate independentă a organelor statale în domeniul relaţiilor financiare. Ea reprezintă ansamblul acţiunilor justificate, realizate de organele de stat, îndreptate spre mobilizarea, distribuirea şi utilizarea resurselor financiare în scopul îndeplinirii de către stat a funcţiilor sale:

funcţia de producere de bunuri publice care, ca regulă generală, sunt puse la dispoziţia colectivităţii în mod gratuit, prin finanţarea cheltuielilor cu caracter social;

funcţia de stabilizare economică (grad înalt de ocupare a forţei de muncă, grad rezonabil de stabilitate a preţurilor, situaţie solidă a balanţei de plăţi externe, rata acceptabilă a creşterii economice), funcţie pe care statul o îndeplineşte, pe de o parte, prin politica fiscală, iar pe de altă parte, prin finanţarea din fonduri publice a anumitor programe economice, favorizând dezvoltarea şi modernizarea unor activităţi economice.

Principalul instrument prin care statul îşi îndeplineşte funcţiile este bugetul general consolidat al statului, care reprezintă balanţa financiară la nivel macroeconomic, care serveşte la

73


dimensionarea resurselor financiare ale statului, la precizarea destinaţiei acestora şi la fundamentarea echilibrului financiar.

Sistemul bugetar şi procesul bugetar se reglementează de legislaţia ţării respective. Astfel, în Republica Moldova, el este reglementat de Legea privind sistemul bugetar şi procesul bugetar nr.847-XIII din 24 mai 1996.

Potrivit acesteia, finanţele publice au următoarea structură: bugetul statului, bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, finanţele instituţiilor publice şi împrumuturile de stat interne. Alăturat acestora, este prevăzut bugetul asigurărilor sociale de stat, ca proces de autonomizare a acestor asigurări. În acest context, sistemul bugetar este parte integrantă a sistemului de finanţe publice ale statului, constituind o parte componentă a bugetului public naţional şi include:

bugetul de stat sau totalitatea veniturilor şi cheltuielilor ale strategiilor şi obiectivelor Guvernului în domeniul finanţelor publice;

bugetele administraţiilor locale de stat;

bugetul asigurărilor sociale de stat; fondurile extrabugetare.

Ca elemente independente, bugetul de stat şi bugetele administraţiei locale de stat formează bugetul consolidat al ţării. Concomitent, bugetul consolidat al ţării şi bugetul asigurărilor sociale de stat constituie bugetul public naţional.

Anul bugetar reprezintă douăsprezece luni consecutive pentru care se elaborează, se aprobă, se execută şi se raportează bugetul public naţional. Sursele de venituri şi destinaţia cheltuielilor bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de stat pentru un an bugetar se aprobă de către Parlament prin legea bugetară anuală.

74


6.2. Clasificaţia bugetară

Bugetele se elaborează şi se execută în baza unui sistem unic de clasificaţie bugetară, care reprezintă gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetelor de toate nivelurile. Fiecărui obiect din clasificaţie i se atribuie un cod distinct. Clasificaţia bugetară serveşte necesităţilor de sistematizare şi de corelare a indicatorilor bugetari ai bugetelor de toate nivelurile şi ai fondurilor extrabugetare. Clasificaţia bugetară asigură comparabilitatea internaţională a indicatorilor bugetari, conţinând similitudini cu sistemele de clasificaţie utilizate de organismele financiare internaţionale. Clasificaţia bugetară include:

- clasificaţia veniturilor bugetare;- clasificaţia funcţională a cheltuielilor

bugetare;- clasificaţia organizaţională a cheltuielilor

bugetare;- clasificaţia economică a cheltuielilor

bugetare.Clasificaţia veniturilor bugetare grupează

veniturile bugetare în baza legislaţiei ce determină sursele de venituri: impozite, taxe, alte încasări statale. Veniturile bugetare nu includ împrumuturile de stat, iar sursele de venituri se grupează astfel: veniturile fiscale (impozitele pe venit, pe proprietate, impozitele interne pe mărfuri şi servicii, impozitele asupra comerţului internaţional şi operaţiunilor externe); încasările nefiscale (veniturile din activitatea de antreprenoriat şi din proprietate, taxele şi plăţile administrative); veniturile din operaţiunile cu capital (din

75


vânzarea capitalului fix, din vânzarea terenurilor şi activelor nemateriale); transferurile.

Clasificaţia funcţională a cheltuielilor bugetare grupează cheltuielile bugetare ce reflectă utilizarea mijloacelor financiare în scopul implementării funcţiilor de bază ale statului. Printre aceste cheltuieli se evidenţiază: cheltuielile pentru serviciile de stat cu destinaţie generală, activitatea externă, apărarea naţională, învăţământul de toate nivelurile, cercetările ştiinţifice, ocrotirea sănătăţii, asigurarea şi susţinerea socială, deservirea datoriei de stat, completarea rezervelor de stat, investiţiile capitale şi altele.

Clasificaţia organizaţională a cheltuielilor bugetare sistematizează cheltuielile bugetare pe tipuri de instituţii, organizaţii şi măsurile ce reflectă distribuirea alocaţiilor între beneficiarii direcţi de mijloace din buget.

Clasificaţia economică a cheltuielilor bugetare grupează şi detaliază cheltuielile bugetare în conformitate cu destinaţia concretă a acestora. Clasificaţia economică subdivizează cheltuielile bugetare în cinci grupuri principale:

1. Cheltuieli curente;2. Cheltuieli capitale;3. Acordarea de împrumuturi de la buget şi

rambursarea lor;4. Plata dobânzilor şi rambursarea creditelor

contractate de ordonatorii principali de credite;

5. Procurarea de acţiuni.

6.3. Principalii indicatori de analiză ai bugetului public

76


Pentru analiza bugetului consolidat al statului, în statistica internaţională se utilizează trei grupe de indicatori:

Indicatorii veniturilor bugetare; Indicatorii cheltuielilor bugetare; Indicatorii deficitului bugetar.

6.3.1. Indicatorii veniturilor bugetare1. Valoarea totală a veniturilor bugetare (VB)

cuprinde vărsămintele obligatorii (V) în contul bugetului (impozite, taxe, contribuţii, sociale etc.), precum şi veniturile (D) din donaţii, sub forma încasărilor nerambursabile şi fără contrapartidă, ce corespund vărsămintelor neobligatorii în profitul administraţiilor publice. Deci:

VB=V+D (6.3.1.1)

2. Valoarea reală al VB(r) în corelaţie cu indicele preţurilor de consum (IPC1/0) în perioada analizată:

(6.3.1.2)unde:

- VB(n) indică valoarea nominală a VB (în preţuri curente)

Această formulă se utilizează şi pentru calcularea VB(r) pe anumite articole de venituri bugetare.

3. Indicele de creştere reală a VB se calculează după următoarea relaţie:

(%)

(6.3.1.3)

Această formulă se utilizează şi pentru determinarea evoluţiei reale a VB pe anumite

77


articole.4. Structura veniturilor bugetare (γVB“i”) pe

surse de provenienţă se analizează cu ajutorul mărimilor relative de structură, prin raportarea fiecărei categorii de venit (VB“i”) la totalul veniturilor bugetare (VB):

(%)

(6.3.1.4)

Conform clasificărilor internaţionale, structura veniturilor bugetare după principalele surse de formare cuprinde:

- venituri curente alcătuite din venituri fiscale (sau impozite directe) (impozit pe venitul persoanelor fizice, impozit funciar, impozit pe bunurile imobile); venituri nefiscale (sau impozite indirecte) – impozit pe valoarea adăugată, accize, venituri din activitatea economică externă, alte impozite, perceperi şi încasări.

- venituri din capital.5. Ponderea veniturilor statului în PIB (γVB)

calculată după relaţia:

(%)

(6.3.1.5)

Scăderea ponderii veniturilor bugetului public în PIB caracterizează restrângerea rolului îndeplinit de guvern prin intermediul bugetului.

6. Unul din instrumentele de măsurare a gradului de intervenţie a statului în economie este gradul de fiscalitate (GF) sau presiunea fiscală (PF). Acest indicator se calculează ca raportul dintre suma totală a prelevărilor obligatorii (P) la dispoziţia statului şi PIB:

78


(%) (6.3.1.6)

Prelevările obligatorii la dispoziţia statului (P) includ toate prelevările de ordin fiscal şi parafiscal (cotizaţii de asigurare socială - CAS) şi anume:

impozite directe; impozite indirecte cu excepţia altor

impozite, perceperi şi încasări; CAS.

Deci: P = imp.dir. + imp.indir. + CAS

(6.3.1.7)

Gradul de fiscalitate, considerat drept criteriu de referinţă în aplicarea politicii fiscale, este de circa 28%.

Informaţiile suplimentare privind politica fiscală a guvernului şi a impactului acestuia asupra vieţii economice şi sociale a unei ţări se obţin din analiza structurii fiscalităţii, respectiv a contribuţiei diferitelor impozite la obţinerea veniturilor statului.

Tabelul 6.1. Structura fiscalităţii în Republica Moldova

– % din PIB –

79


1999

1998

1999

2000

2001

2002

Gradul de fiscalitate, inclusiv :- impozit pe venit

din activitatea de întreprinzător

- impozitul pe salariu (pe venitul persoanelor publice)

- TVA- accize- contribuţii de

asigurare socială (CAS)

- alte taxe statale (inclusiv taxe vamale)

28,2

2,7

3,1

10,6

4,5

4,0

3,3

31,8

2,0

2,5

12,34,1

8,5

2,4,

24,5

1,9

1,8

7,63,6

6,3

3,3

24,7

1,7

1,7

8,44,1

6,3

2,5

24,2

1,8

1,8

7,93,6

6,8

2,3

26,2

1,9

2,1

9,23,0

7,4

2,6

Comparativ cu ţările dezvoltate din punct de vedere economic, inclusiv cele în tranziţie, structura fiscalităţii în Moldova prezintă unele “anomalii”, care impun adoptarea unor măsuri urgente:

- contribuţia foarte mică a TVA în susţinerea veniturilor statului, explicată nu atât prin nivelul ratei sale standard (20%, în prezent), ci mai ales prin numeroasele reduceri/exceptări de la plată, prin urmare, Republica Moldova colectează doar 9,2% din PIB sub forma TVA, în timp ce, în Polonia, acest procent este de 13%, în Rusia – 16,9%, Ucraina – 17,2%;

- contribuţia cotizaţiilor de asigurare socială este foarte scăzută, ceea ce se explică printr-un fenomen de neplată a acestora, în special la nivelul întreprinderilor mari.

6.3.2. Indicatorii cheltuielilor bugetare

80


1. Valoarea totală a cheltuielilor bugetare (CB) – reprezintă suma cheltuielilor diferitelor categorii ale administraţiei publice (centrale, locale, de asigurări), din care se deduc transferuri de resurse financiare, de regulă, de la bugetul de stat la bugetele locale şi la bugetul asigurărilor sociale de stat. Valoarea totală a CB cuprinde:

cheltuielile (C) administraţiei publice; împrumuturile (Î) acordate de guvern, mai

puţin restituirea acestora (R) sub forma dobânzilor încasate de guvern.

Deci: CB = C + Î – R

(6.3.2.1)

2. Indicele de creştere reală a cheltuielilor bugetare:

(%)

(6.3.2.2)

Această relaţie se utilizează şi pentru determinarea evoluţiei tipurilor de cheltuieli respective.

3. Structura cheltuielilor bugetare (γCB“i”) , prin care este stabilită ponderea fiecărei categorii de cheltuieli bugetare (CB “i”) în totalul acestora:

(%)

(6.3.2.3)

4. Ponderea cheltuielilor bugetare în PIB arată ce cotă din PIB este preluată de stat şi utilizată pentru satisfacerea nevoilor sociale:

81


(%)

(6.3.2.4)

5. Gradul de acoperire (GA) a cheltuielilor publice prin veniturile bugetare :

(%)

(6.3.2.5)

Indicatorul arată capacitatea administraţiei publice şi sociale a unei ţări, a instituţiilor şi organismelor statului de a-şi procura prin forţe proprii resursele financiare destinate acoperirii unei părţi cât mai mari din cheltuielile publice. Dacă statul nu reuşeşte să-şi procure o parte din sumele necesare, acest lucru va presa şi mai mult bugetul, având un efect negativ asupra economiei în ansamblu.

6. Cheltuielile bugetare medii pe un locuitor, indicator ce este cu atât mai elocvent cu cât este analizat în dinamică pe tipuri de cheltuieli (sociale, inclusiv în domeniul învăţământului, ocrotirii sănătăţii) în condiţii de compatibilitate a preţurilor, ce impune corelarea CB (n) respective cu deflatorul PIB-ului.

6.3.3. Indicatorii deficitului bugetarÎn majoritatea ţărilor lumii – inclusiv în cele mai

dezvoltate – bugetele se încheie tot mai frecvent cu deficite, ca urmare a creşterii mai rapide a cheltuielilor bugetare în raport cu veniturile bugetare (Id CB > Id VB)

1. Mărimea deficitului bugetar (DB) reprezintă diferenţa (ecartul) dintre valoarea totală a veniturilor bugetare şi valoarea totală a cheltuielilor bugetare:

82


DB = VB – CB (-) (6.3.3.1)

deci mărimea necesarului de resurse financiare suplimentare pe care guvernul trebuie să le atragă prin diverse metode. În situaţia în care VB > CB se înregistrează excedent bugetar (EB), care reprezintă mărimea resurselor financiare suplimentare ale statului.

Deficitul bugetar prezintă, într-o manieră globală, situaţia financiară de ansamblu a statului şi incidenţa acestuia asupra cererii interne, balanţei de plăţi externe şi situaţiei monetare a ţării.

2. Ponderea deficitului bugetar în PIB (γ DB)

(%)

(6.3.3.2) Acest indicator este un adevărat “ghid” al

politicii bugetare. Se consideră buget normal când γ DB/ PIB nu depăşeşte 3%. Un deficit mare - peste 4% din PIB este un semnal al adoptării unei politici bugetare restrictive (concretizată în reducerea cheltuielilor bugetare).

3. Structura finanţării deficitului bugetar Principalele obiective urmărite în aplicarea

politicii fiscale a unei ţări sunt menţinerea deficitului bugetar în limite controlabile şi finanţarea acestuia în condiţii neinflaţioniste, astfel încât bugetul să nu contribuie la creşterea lichidităţilor din economie.

Când veniturile bugetare nu acoperă cheltuielile bugetare, autorităţile ţării sunt nevoite să apeleze la o serie de surse de acoperire a deficitului bugetar:

apelarea la împrumuturi de pe piaţa internă, de la băncile comerciale şi Banca Centrală, precum şi de la populaţie, prin emiterea de titluri de stat, aceste împrumuturi se

83


soldează cu creşterea datoriei publice interne;

apelarea la împrumuturi de stat de pe piaţa externă, de la alte guverne, instituţii financiare internaţionale şi bănci străine; aceste împrumuturi au ca rezultat creşterea datoriei externe a ţării;

apelarea la emisiunea de bani de hârtie (în fapt, un împrumut de la autorităţile monetare) cu consecinţe negative asupra economiei naţionale, prin creşterea masei monetare în circulaţie fără acoperire corespunzătoare cu bunuri şi servicii, aceasta conduce la reducerea puterii de cumpărare a banilor şi implicit, la creşterea preţurilor şi tarifelor, adică la inflaţie.

În aceste condiţii, finanţarea deficitului bugetar (F) este evident egală în valoare absolută cu deficitul bugetar şi cuprinde:

(6.3.3.3)

unde:- IP indică împrumuturile primite de către

administraţiile publice prin finanţări externe şi interne;

- AD – amortizarea (rambursarea) datoriilor anterioare, contractate de către administraţiile publice (exclusiv dobânzile);

- ΔLT – variaţia netă a lichidităţilor statului, adică a soldului contului general al Trezoreriei statului între începutul şi sfârşitul perioadei;

- IN – împrumuturile nete (împrumuturi – rambursarea datoriei);

Alegerea tipului de finanţare a deficitului bugetar (externă sau internă) şi a sectorului de la care statul

84


îşi procură resursele de împrumut (populaţie, bănci comerciale, autorităţi monetare) are efecte economice foarte importante, în special, asupra evoluţiei cererii agregate şi a adoptării diferitelor măsuri de politică monetară.

Aplicaţie1. În anul 2002, veniturile în bugetul consolidat al

Republicii Moldova au înregistrat 5084,4 mln. lei (în preţuri curente) faţă de 4324,8 mln. lei în anul 2001, cotizaţiile de asigurări sociale acumulate – 1630,9 mln. lei., PIB-ul (în preţuri curente) – 22040 mln. lei, IPC – 105,4%.

Se cere calcularea indicatoriilor statistici ce caracterizează veniturile bugetare ale Republicii Moldova în anul 2002.

Aplicaţie 2.Cheltuielile bugetului consolidat al RM pentru

învăţământ au constituit în anul 2002 – 1240,1 mln. lei, pentru ocrotirea sănătăţii – 792,3 mln. lei, asistenţa socială – 645,1 mln. lei. Numărul mediu anual al populaţiei a constituit 3640 mln. lei.

Se cere să se determine cheltuielile bugetare respective pe un locuitor în anul 2002 (în termeni nominali).

Întrebări de control Care este politica fiscală a unei ţări şi care

sunt funcţiile statului în acest context? Ce reprezintă sistemul bugetar şi procesul

bugetar al unei ţări? Care sunt funcţiile şi din ce constă clasificaţia

bugetară? Care sunt indicatorii statistici de analiză a

veniturilor bugetare?

85


Care este structura veniturilor bugetare ? Care sunt indicatorii statistici de analiză a

cheltuielilor bugetare? Analizaţi structura cheltuielilor. Care sunt indicatorii statistici de analiză a

deficitului bugetar? În ce constă structura finanţării deficitului

bugetar? Analizaţi structura fiscalităţii în Republica

Moldova? Daţi relaţia de calcul a finanţării deficitului

bugetar.

86

STATISTICA SOCIAL-ECONOMICĂ 87


CAPITOLUL

– VII –

STATISTICA CIRCULAŢIEI MONETARE

Obiective: Sarcinile statisticii circulaţiei monetare Calcularea agregatelor monetare Examinarea indicatorilor statistici utilizaţi

pentru analiza situaţiei monetare

Cuvinte-cheie:Indicatorii agregatelor monetare,eficacitatea agregatelor monetare,masa monetară în sensul larg,masa monetară în sensul restrâns,indicatorii statistici utilizaţi pentru analiza situaţiei monetare,gradul monetizării economiei naţionale,baza monetară, multiplicatorul monetar,coeficientul lichidităţii masei monetare,

rata actuală a rezervelor, structura masei monetare,dinamica masei monetare,indicele puterii de cumpărare a monedei naţionale,lichiditatea economiei naţionale,viteza de circulaţie a monedei,viteza de rotaţie,rata de rotaţie a depozitelor la vedere.

88


7.1. Caracterul social-economic al circulaţiei monetare şi sarcinile statisticii

Măsurarea şi definirea monedei reprezintă o operaţiune dificilă, fără a atinge rigurozitatea perfectă, după cum o demonstrează dezbaterile dintre economiştii teoreticieni, pe de o parte, şi cele dintre statisticieni, pe de altă parte.

Există două definiţii care pot fi atribuite monedei, astfel:

Definirea funcţională (prin analiza funcţiilor monedei);

Definirea statistică (prin analizarea indicatorilor şi agregatelor monetare).

Formele pe care le cunoaşte moneda sunt numeroase şi în continuă schimbare, ceea ce conduce la definirea acesteia prin funcţiile pe care le îndeplineşte. Deşi există unele divergenţe de opinii cu privire la numărul funcţiilor îndeplinite de monedă, în esenţă, acestea sunt următoarele, cu posibilitatea regrupării şi divizării într-un număr mai mare sau mai mic:

funcţia de standard sau etalon al valorii; funcţia de unitate de cont; funcţia de mijloc de plată (şi de schimb); funcţia de rezervă a valorii (sau mijloc de

tezaurizare); funcţia de standard al plăţilor derizorii.

Îndeplinirea acestor funcţii ale monedei trebuie analizată în contextul economiilor monetare, în cadrul cărora moneda reprezintă principala modalitate prin care sunt realizate tranzacţiile. Astfel, masa monetară:

- reprezintă un indicator de stoc care desemnează totalitatea mijloacelor băneşti existente în economia unei ţări, la un

89


moment dat, sau ca medie pe o anumită perioadă;

- este un indicator statistic, care se cuantizează pe baza bilanţului centralizat al întregului sistem bancar dintr-o ţară, după prelucrarea operaţiunilor duble dintre bănci.

Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar, cât şi celui nebancar. Sectorul bancar al economiei este reprezentat de băncile comerciale care deţin rezerve în moneda Băncii Centrale (bilete de depozite în cont curent), iar sectorul nebancar al economiei este constituit din agenţii economici şi populaţie, care deţin bancnote, monedă metalică şi depozite în conturile curente la băncile comerciale.

Rezultă că masa monetară este constituită dintr-un stoc de creanţe asupra băncilor, creanţe aflate în posesia utilizatorilor de monedă.

La determinarea nivelului masei monetare, se iau în considerare mijloacele băneşti existente în conturile clienţilor, plus numerarul în circulaţie, respectiv, elementele din pasivul băncilor comerciale şi cele ale Băncii Centrale.

Pentru măsurarea masei monetare, din punct de vedere statistic, se recurge la structurarea acesteia, ceea ce permite calcularea indicatorilor şi a agregatelor monetare.

Conform definiţiei utilizate în metodologia Sistemului Conturilor Naţionale - 93, agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice prin agenţi specializaţi, care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin instituţiile bancar-financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.

Deşi agregatele monetare diferă, în general, de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile existente,

90


respectiv de gradul de dezvoltare al pieţei financiare, de conceptele şi politicile care domină scena monetară şi de nevoile practice imediate şi de perspectivă, totuşi, ele au anumite caracteristici comune. Pornind de la aceste aprecieri, specialiştii au grupat agregatele monetare în trei categorii:

1. Moneda primară (baza monetară sau moneda de rezervă). Aceasta reprezintă moneda emisă şi controlată de Banca Centrală. Se defineşte ca diferenţa dintre activele şi pasivele nemonetare din bilanţul acestei instituţii. Activul Băncii Centrale reflectă, în general, modalităţile prin care aceasta creează moneda şi anume: prin distribuirea de credite băncilor comerciale, altor instituţii de credit şi tezaurului; prin reescontarea efectelor comerciale şi a celor publice. În ce priveşte pasivul, acesta exprimă mărimea şi repartizarea pe deţinători a monedei primare (bilete de bancă, monedă divizionară, disponibilităţile în contul tezaurului şi în conturile băncilor creatoare de monedă scripturală etc.).

2. Moneda ca mijloc de plată, respectiv masa monetară în sens restrâns (oferta de bani), ce cuprinde produsele monetare, respectiv mijloacele de plată, create de Banca Centrală şi celelalte bănci şi instituţii financiar-bancare.

3. Moneda ca avuţia netă include produsele monetare amintite mai sus, inclusiv acele active care nu se utilizează ca mijloace de plată în mod curent, dar care se pot transforma mai rapid sau mai lent în lichidităţi.

Agregatele monetare cuprind atât mijloacele de plată (monedă efectivă, depunerile în conturi la vedere) deţinute de agenţii nefinanciari rezidenţi,

91


cât şi acele plasamente financiare susceptibile de a fi transformate cu uşurinţă şi rapiditate în instrumente de plată, fără riscul pierderilor de capital. Agregatul mai larg, al lichidităţii, înglobează, în general, titluri ale pieţei financiar-bancare pe termene de la câteva zile la câţiva ani emise de instituţiile de credit (certificate de depozit, bonuri ale instituţiilor bancare) şi de agenţii nefinanciari (bonuri de tezaur în conturi curente, bilete de tezaur etc.). Plasamentele financiare definite astfel, în sens larg, sunt inventariate în pasivul instituţiilor financiar-bancare, dar, în egală măsură, pentru siguranţă, şi în cel al agenţilor nefinanciari.

Delimitarea componentelor masei monetare din circulaţie se realizează după următoarele criterii, utilizate în statistica monetară internaţională:

sfera pe care o deserveşte masa monetară;

natura social-economică a deţinătorilor de monedă;

rotaţia şi rolul diferitelor componente ale masei monetare;

gradul de lichiditate al diferitelor componente.

A. Din punct de vedere al sferei, masa monetară poate fi analizată ca monedă scripturală (bani de cont) şi numerar. Aceste sume apar ca solduri în conturile bancare sau deţinute de populaţie sau ca numerar în casieriile agenţilor economici şi ale instituţiilor.

B. Din punct de vedere al deţinătorilor, se disting: mijloace băneşti (monede) ce aparţin

sectorului public; mijloace băneşti ale sectorului privat.

92


C. Din punct de vedere al rotaţiei şi al importanţei, se disting: mijloace băneşti cu circulaţie curentă; mijloace băneşti economisite; alte mijloace băneşti.

Acest criteriu este utilizat de statistica FMI, care utilizează noţiunile:

money, care cuprinde: numerarul din afara sistemului bancar şi banii din conturile curente (îndeplinesc funcţiile de mijloc de plată şi mijloc de circulaţie);

qvassi money, care cuprinde depozitele pe termen scurt ale agenţilor economici şi ale populaţiei;

other ithems, care cuprinde mijloace băneşti cu mişcare lentă sau rară mişcare.

D. Din punct de vedere al lichidităţii, se disting: lichidităţi primare; lichidităţi secundare; lichidităţi terţiare.

Criteriul lichidităţii este facultativ, în sensul că nu îl folosesc toate ţările.

Statisticile monetar-bancare au înregistrat, în ultimele decenii, o ascensiune deosebită, odată cu înţelegerea şi recunoaşterea aspectelor monetare ale celor patru mari dezechilibre monetare : inflaţia, şomajul, deficitul bugetar şi deficitul contului curent al balanţei de plăţi externe.

Sarcina statisticii monetare, în acest context, are ca obiectiv evaluarea agregatelor monetare şi indicatorilor ce caracterizează situaţia monetară a unei ţări, într-o manieră care să facă posibilă aprecierea opţiunilor monetare în corelaţie cu evoluţia economiei reale.

7.2. Calcularea agregatelor monetare

93


Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabiliţi de către autorităţile monetare din ţara respectivă, ţinând seama de trei criterii principale:

eficacitatea agregatelor monetare; caracterul controlabil; disponibilitatea statistică.

Eficacitatea agregatelor monetare se interpretează în funcţie de capacitatea acestora de a se constitui în obiective intermediare ale politicii monetare. Acestea trebuie să ofere informaţii complexe şi să atragă atenţia asupra evoluţiei comportamentului agenţilor economici.

Se constată că autorităţile monetare, ca tendinţă generală, acceptă mai multe agregate monetare, fixând tot atâtea obiective câte agregate sunt create. Evoluţia agregatelor monetare nu e influenţată numai de comportamentul agenţilor economici şi al populaţiei, dar şi de modificările reglementărilor în vigoare.

Caracterul controlabil al agregatelor monetare evidenţiază influenţa pe care o poate exercita autoritatea monetară atunci când se constată că evoluţia unui agregat nu este corespunzătoare şi se încearcă corijarea acestuia.

Disponibilitatea statistică desemnează calitatea agregatului monetar de a fi rapid disponibil şi în măsură să permită autorităţilor monetare o reacţie rapidă, în general, se recomandă agregate mai restrânse, mai uşor de calculat.

Conform metodologiei Băncii Mondiale (reviziunea a IV-a din 1997), recomandărilor Fondului Monetar Internaţional, în structura masei monetare a Republicii Moldova, se includ agregatele monetare (în valută naţională - MDL) simbolizate cu Mo, M1, M2

şi M3

94


Agregatul Mo cuprinde activele lichide, adică numerarul.

Mo = banii în circulaţie. (7.2.1)

Agregatul monetar M1, desemnează masa monetară în sens restrâns, acesta fiind format din: numerarul în circulaţie, conturile bancare operabile prin cecuri, aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cecurile de călătorie şi depozitele la vedere (Dv) ale persoanelor fizice şi juridice. Agregatul monetar M1 constituie partea ce mai activă a masei monetare, fiind denumit “lichiditate primară".

M1= Mo+Dv (7.2.2.)Agregatul monetar M2, reprezintă masa

monetară în sens larg, cuprinzând, în plus, faţă de M1, următoarele: depozitele la termen (Dt) aflate în gestiunea băncilor şi ansamblul plasamentelor la termen şi în vederea economisirii ale persoanelor fizice şi juridice - rezidente şi nerezidente.

M2= M1+Dt (7.2.3.)Agregatul monetar M3, sau masa monetară

cuprinde, în plus faţă de M2, depunerile în valută străină (Dvs) ale persoanelor fizice şi juridice rezidenţi şi nerezidenţi la băncile comerciale şi alte instrumente ale pieţei monetare (IPM). Instrumentele pieţei monetare includ certificate de depozit şi alte titluri emise de agenţii economici pe piaţa financiar-bancară.

M3= M2+Dvs+IPM=Masa monetară (7.2.4.)În ţările dezvoltate, cu o puternică piaţă

financiară, se calculează agregatul monetar L, ce înglobează agregatul M3 şi titluri negociabile (TN) emise pe termen mediu şi pe termen lung ce pot fi transformate mai rapid sau mai lent în mijloace de plată, respectiv în lichidităţi.

95


L= M3+TN (7.2.5)

Există, aşadar, suficiente motive ca fiecare ţară să opereze cu structuri de agregate diferite în funcţie de condiţiile şi necesităţile concrete. Următoarele exemple demonstrează că numărul agregatelor diferă în funcţie de obiectivele politicii monetare.

Astfel, în SUA, în cadrul masei monetare, elementele sunt regrupate în cinci agregate:

M1 = numerar în circulaţie (în afara sistemului bancar) şi depozite la vedere;M2= M1+ depozite la termen la băncile comerciale; M3= M2+ depozite la termen la băncile populare şi la casele de economii;M4= M3+ certificate de depozit negociabile;M5= M4+ certificate de depozit de mare valoare.În Franţa:M1= numerar în circulaţie + soldul conturilor la vedere;M2= M1+ plasamente la vedere + conturile de economii pentru locuinţe;M3= M2 + active monetare ale rezidenţilor + depozite Ja vedere + bonuri de casă + certificate de depozit.

Operaţiunile de armonizare monetară europeană au debutat prin definirea unor agregate, denumite M1, M2 şi M3.

Agregatul M3 regrupează 3 categorii de active:- moneda financiară (bancnote şi piese

metalice);- exigibilităţi ale instituţiilor financiar-

monetare rezidente ale zonei EURO:- exigibilităţi ale anumitor instituţii publice

(Poştă sau Trezorerie).

96


Potrivit definiţiei data de Banca Centrală Europeană (BCE), în componenţa agregatelor se află următoarele elemente:

M1= bancnote şi piese + depozite la vedere;M2= M1+ librete de economii exigibile la vedere;M3= M2+ titluri ale organismelor de plasament colectiv + certificate de depozit cu scadenţe de maximum 2 ani.

Întrucât, în ultimii ani, în ţările dezvoltate s-a înregistrat un declin al reprezentativităţii agregatelor monetare şi un rol din ce în ce mai scăzut în conducerea politicii monetare, Banca Centrală Europeană acordă un loc privilegiat agregatelor monetare în adoptarea propriei strategii monetare.

La modul general, se poate aprecia că:- agregatul M1 regrupează toate mijloacele

de plată efective şi depunerile în conturi curente, deci toate mijloacele băneşti cu circulaţie curentă;

- agregatul M2 este mai cuprinzător şi include, în afară de M1 , ansamblul plasamentelor la termen în vederea economisirii, posibil a fi transformate în lichidităţi, într-un anumit interval de timp:

- agregatul M3 include pe lângă M2 active cu diferite grade de lichiditate, în structura cărora se află certificatele de depozite, bonurile de casă.

În cazul României, analiza masei monetare este realizată prin utilizarea următoarelor agregate:

- masa monetară în sensul larg (M2)- masa monetară în sensul restrâns (M1)

care cuprinde: numerar în afara sistemului bancar; disponibilităţi la vedere

- cvasi-bani, în structura cărora se includ: economiile populaţiei - depozitele în lei,

97


depozitele în valutăDacă se utilizează criteriul lichidităţii, se poale

construi agregatul L, care înglobează toate celelalte componente precedente, la care se adaugă titlurile pe termen mediu şi lung. care pot fi transformate mai lent în lichidităţi.

Indiferent de numărul agregatelor utilizate, componenta M1 a masei monetare este cea mai activă, în sensul că intermediază cel mai mare număr de acte de vânzare-cumpărare din economie.

7.3 Indicatorii statistici utilizaţi pentru analiza situaţiei monetare

Dimensionarea masei monetare şi urmărirea evoluţiei acesteia, a diferitelor tendinţe pe care le înregistrează activele componente, cu grade diferite de lichiditate, se realizează folosind anumiţi indicatori statistici monetari, integraţi într-un model de analiză monetară de natură să explice şi să orienteze procesele şi politica monetară. Ea reliefează dinamica masei monetare şi evoluţia ei, şi permite evaluarea conexiunilor dintre procesele monetare şi cele economice.

În raport cu aceste aprecieri, indicatorii monetari se pot grupa în două categorii. Un prim set de indicatori, consideraţi "indicatori monetari propriu-zişi", oferă informaţii privind estimarea şi menţinerea sub control a masei monetare, şi, de fapt, exprimă caracterul politicii monetare. A doua categorie, consideraţi "indicatori economici", grupează acei indicatori care oferă informaţii privind estimarea efectelor exercitate de politica monetară asupra celor economice, sau reflectă legătura dintre obiectivele politicii monetare şi scopurile politicii economice generale ale ţării. În

98


economiile cu procese monetare relativ simple, inclusiv în Republica Moldova, se limitează pentru opţiunea unei singure categorii de indicatori monetari care să exprime atât caracterul, cât şi obiectivele politicii monetare.

Indicatorii statistici utilizaţi pentru analiza situaţiei monetare, standardizate pe plan internaţional, cuprind:

Gradul monetizării economiei naţionale (Gm) - indicator ce reprezintă cantitatea de unităţi monetare ce revin unei unităţi de marfă produse şi servicii prestate, calculat după relaţia:

(7.3.1)

Conform legităţilor dezvoltării economice mondiale, nivelul monetizării creşte pe măsura atingerii de către ţara respectivă a stabilităţii financiare şi încetinirii ritmului de creştere al nivelului preţurilor de consum.

Baza monetară (BM) - indicator ce caracterizează modul prin care Banca Centrală reglează procesul de creare a monedei în interiorul sistemului bancar. Relaţia de calcul este următoarea:

BM =EB+RO (7.3.2)unde EB indică emisiunea bănească (numerar în

circulaţie şi cel aflat în seifurile băncilor comerciale); RO – rezervele obligatorii ale băncilor comerciale la banca centrală. Modificarea bazei monetare are un impact direct asupra cantităţii de bani oferite economiei naţionale.

99


Procesul creaţiei monetare este cuantificat prin indicatorul multiplicatorul bazei monetare sau multiplicatorul monetar (m), - indicator ce exprimă sensibilitatea ofertei de monedă la modificarea bazei monetare. Aceasta exprimă faptul că, la o creştere a bazei monetare cu o unitate, oferta de monedă se multiplică de m ori:

, (7.3.3.)

unde: M3 indică masa monetară, BM - baza monetară.

Coeficientul lichidităţii masei monetare (CLM) - indicator ce arată cantitatea banilor aflaţi în circulaţie (M0) asupra depozitelor atrase de băncile comerciale (Dep. tot):

(7.3.4.)

Rata actuală a rezervelor (Rar) - indicator ce caracterizează suma rezervelor obligatorii (RO) ale băncilor comerciale la BNM asupra mijloacelor atrase în lei şi valută străină ale persoanelor fizice:

, (7.3.5.)

unde RO reprezintă rezervele obligatorii a băncilor comerciale la banca centrală, iar Dep.b.c. depunerile la băncile comerciale.

Indicatorul dat se foloseşte în scopul dirijării masei monetare aflate în circulaţie şi menţinerii lichidităţii băncilor.

Rata dolarizării - indicator ce exprimă suma depozitelor în valuta străină liber convertibilă (Dvs) asupra depozitelor totale (Dep.b.t.) ale persoanelor fizice şi juridice la băncile comerciale:

100


(7.3.6.)

Creşterea acestui indicator caracterizează sporirea cu un grad mai înalt a volumului depozitelor în valută străină, în raport cu depozitele în monedă naţională, principala cauză fiind deprecierea monedei naţionale.

Rata dolarizării masei monetare (RDM3) - indicator ce exprimă suma depozitelor în valută străină liber convertibilă (Dvs) asupra volumului masei monetare (M3):

(7.3.7.)

Structura masei monetare este indicatorul ce indică proporţia agregatelor monetare în totalul masei monetare. Se calculează după formula:

(7.3.8.)

unde: g Ami reprezintă cota-parte a agregatului monetar respectiv (M3, Dv, Dt, Dvs şi IP M)s.

Dinamica masei monetare, reflectă caracterul expansionist sau restrictiv al politicii monetare şi se calculează astfel:

(7.3.9.)

Între dinamica MM şi dinamica producţiei trebuie să existe o anumită corelaţie, creşterea MM ar trebui să-şi găsească un corespondent în valoarea bunurilor şi serviciilor create în cadrul economiei naţionale. Când

101


MM creşte mai rapid decât valoarea producţiei, deci atunci când: IdMM > IPIBn, se va înregistra, în general, o creştere a preţurilor. Acesta este şi motivul pentru care emisiunea monetară şi punerea în circulaţie a monedei constituie monopolul Băncii Centrale.

Indicele puterii de cumpărare a monedei naţionale (IPCM) arată comportamentul monedei naţionale, dacă s-a devalorizat sau s-a apreciat faţă de perioada precedentă:

(7.3.10)

Lichiditatea economiei naţionale (L.e.n) - indicator ce exprimă concordanţa dintre moneda existentă şi necesităţile de mijloace de plată ale economiei naţionale.

(7.3.11.)unde CNB indică cheltuielile naţionale brute CNB

= CI + M, din care: CI - consumul intermediar. M - importul de mărfuri şi servicii.

Importanţa monedei în economie se caracterizează prin circulaţia şi finanţarea tranzacţiilor economice. Ecuaţia cantitativă a monedei, potrivit relaţiei lui Irving-Fisher, permite măsurarea cererii de monedă din economie:

MV = PQ, (7.3.11.)

în care: M indică masa monetară;P - nivelul preţurilor;Q - volumul bunurilor şi serviciilor;v - viteza de circulaţie a monedei.

102


Din această relaţie, rezultă că viteza de circulaţie a monedei (v) depinde de volumul tranzacţiilor şi nivelul masei monetare:

v = P*Q

(7.3.12.)

M

În cazul dat, variaţiile masei monetare se rezolvă printr-o variaţie temporară a vitezei de circulaţie, până în momentul în care se realizează un echilibru. Scopul acestei ecuaţii a fost acela de a dimensiona volumul masei monetare, în condiţii de echilibru, pe baza ei s-au putut realiza analize ale fluctuaţiilor stocurilor de monedă, gradul de activitate al acestuia şi variaţiile în timp. Viteza de circulaţie a monedei se stabileşte în funcţie de numărul de acte de vânzare-cumpărare pe care le mijloceşte un semn bănesc, de o anumită valoare, într-o anumită perioadă de timp.

(7.3.13)

Viteza de circulaţie micşorează sau amplifică volumul masei monetare, după cum aceasta cunoaşte o creştere sau o descreştere. Spre deosebire de mărfuri, care se află în sfera circulaţiei un interval foarte scurt de timp (atât cât este necesar, pentru a trece din sfera producţiei în sfera consumului), cantitatea de monedă staţionează în sfera circulaţiei o perioadă mai îndelungată de timp, mijlocind mai multe acte de vânzare-cumpărare în decursul unui an. Acest indicator este invers proporţional cu cererea de bani în economie, şi respectiv, cu gradul de monetizare.

Numărul circuitelor efectuate de monedă în practică este dificil să se măsoare cu exactitate, din

103


acest motiv se calculează un alt indicator, viteza de rotaţie (Vr). Aceasta arată frecvenţa cu care banii se reîntorc la bancă, şi poate să fie determinat sub formă de coeficient sau de număr de zile.

Viteza de rotaţie sub formă de coeficient arată numărul de rotaţii pe care le realizează masa monetară pentru a servi un anumit număr de acte de vânzare-cumpărare. Pentru a cuantifica operaţiunile de vânzare-cumpărare, se calculează rulajul bănesc, respectiv încasările şi plăţile realizate în decursul unei perioade.

Viteza de rotaţie se determină după relaţia:

(7.3.14)

unde: R indică rulajul bănesc.

Cu cât rulajul bănesc este mai mare, cu atât un semn bănesc efectuează mai multe rotaţii.

Ca durată în zile, viteza de rotaţie se poate exprima astfel:

, (7.3.15)

în care:Dp reprezintă durata perioadei de analiză (90 de zile sau 360 de zile); Vr - viteza de rotaţie sub formă de coeficient.

Atunci când viteza de rotaţie creşte, durata în zile a unei rotaţii se diminuează. Pentru determinarea vitezei de rotaţie a monedei se calculează indicatori diferitelor componente ale masei monetare, astfel:

- mişcarea bancnotelor este măsurată prin analiza vărsămintelor şi retragerilor efectuate la ghişeele Băncii Centrale;

104


- rata de rotaţie a depozitelor la vedere se calculează ca sold mediu al conturilor la vedere, pentru o anumită perioadă de timp;

- rata de rotaţie a altor forme de monedă se determină ca gradul de variabilitate al diferitelor mijloace băneşti (cu mişcare lentă).

Analiza depozitelor la vedere ale agenţilor economici şi ale populaţiei evidenţiază că viteza de rotaţie este mai redusă în cazul agenţilor economici, ceea ce demonstrează preocuparea acestora pentru gestionarea raţională a disponibilităţilor.

Asupra vitezei de rotaţie a monedei pot acţiona anumiţi factori, diferiţi în funcţie de forma de existenţă a masei monetare ca numerar sau bani de cont.

În cazul numerarului aflat în circulaţie, factorii de influenţă directă, pot fi enumeraţi astfel:

pe măsură ce cresc veniturile populaţiei, se înregistrează o diminuare a vitezei de rotaţie;

cu cât frecvenţa obţinerii veniturilor este mai mare, cu atât viteza de rotaţie sporeşte;

sporirea dimensiunilor procesului de economisire antrenează scăderea vitezei de rotaţie;

existenţa unui decalaj de timp mare, între momentul obţinerii veniturilor şi al cheltuielilor, diminuează viteza de rotaţie;

eşalonarea plăţii salariilor conduce la menţinerea unei viteze de rotaţie constante;

încrederea sau neîncrederea în moneda naţională influenţează viteza de rotaţie,

105


în .sensul că se renunţă mai greu sau mai uşor la moneda respectivă.

Autorităţile monetare pot analiza gradul de activitate al stocului de monedă, fluctuaţiile acesteia în timp şi pot adopta măsurile necesare pentru o corectă dimensionare, în raport cu alte variabile macroeconomice.

AplicaţieLa 31.12.1999, se cunosc următoarele agregate

monetare ale R. Moldova: moneda în circulaţie (M0)- 1122,0 mln. lei, valoarea depozitelor la vedere în băncile comerciale – 340,0 mln. lei. Depozitelor la termen – 347,0 mln. lei, în valuta străină – 693,2 mln. lei, instrumente ale pieţii monetare – 2,1 mln. lei, PIB-ul (în preţuri curente) a înregistrat – 12322 mln. lei.

Se cere să se determine agregatele masei monetare ale Republicii Moldova în anul 1999, gradul monetizării economiei naţionale, viteza de rotaţie a banilor şi altor indicatori posibili.

Întrebări de control: Prezentaţi principalele funcţii ale monedei în

economia naţională şi categoriile monedei. Care sunt criteriile ce delimitează

componentele masei monetare în statistica internaţională?

Ce reprezintă moneda primară? Ce cuprinde moneda ca mijloc de plată? Ce include moneda ca avuţie netă? Caracterizaţi masa monetară din mai multe

puncte de vedere. Prezentaţi relaţiile de calcul ale agregatelor

monetare conform metodologiei BM şi FMI.

106


Ce indicatori se utilizează la analiza situaţiei monetare a unei ţări?

Ce reprezintă gradul monetizării economiei naţionale ?

Analizaţi multiplicatorul monetar. Ce arată coeficientul lichidităţii mase

monetare? În ce constă structura masei monetare şi cum

ea se calculează?

107


CAPITOLUL

– VIII –

STATISTICA CREDITULUI

Obiectivele capitolului: Caracterizarea categoriilor de credite bancare

conform clasificaţiilor bancare Calcularea şi analiza dobânzii, preţului

creditului, costului împrumutului şi ratei dobânzii

Examinarea indicatorilor de analiză ai credibilităţii calculaţi de băncile comerciale

Cuvinte-cheie :Creditul, creditarea de către bănci, clasificare a creditelor, Credite pe termen scurt,Credite pe termen mediu, credite pe termen lung,credite productive,credite consumative, credite performante, credite nerambursate la scadenţă,creditul obligator,

creditul ipotecar,creditul consumabil,preţului creditului, costul împrumutului, rata dobânzii ca rată procentuală, credibilitatea unui client bancar, lichiditatea întreprinderii, rentabilitatea economică, gradul îndatorării de risc, rata acoperirii riscului.

108


8.1. Categorii de credite bancare conform clasificaţiei internaţionale

Creditul, în termenii cei mai generali, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente pentru o valoare monetară viitoare. Dintre activităţile pe care le desfăşoară orice bancă comercială, cea mai importantă este cea de creditare, deoarece prin aceasta se asigură redistribuirea resurselor financiare existente, la un moment dat, pe piaţă, precum şi completarea fondurilor proprii ale agenţilor economici preocupaţi să iniţieze şi să finalizeze proiecte economice.

Creditarea de către bănci este operaţiunea prin care cel împrumutat ia în utilizare imediată mijloace băneşti în schimbul unei promisiuni, respectiv angajament de rambursare viitoare însoţit de plata unei dobânzi bancare.

Creditele bancare sunt considerate şi analizate în funcţie de dimensiunile şi varietatea lor multiplă. Un element important de analiză, din punct de vedere statistico-matematic, îl reprezintă structura creditelor, care se efectuează în funcţie de clasificările în domeniul creditelor.

O primă clasificare a creditelor se face în funcţie de perioada de acordare. Din acest punct de vedere, creditele se clasifică în:

1.1 Credite pe termen scurt, care se acordă pe o perioadă ce nu depăşeşte 12 luni. În Republica Moldova, aceste credite se subclasifică după următoarele perioade:

1.1.1. până la 1 lună;1.1.2. de la 1 lună la 3 luni;1.1.3. de la 3 luni până la 6 luni1.1.4. de la 6 luni până la 12 luni

1.2 Credite pe termen mediu, acordate pe o perioadă de la 1 până la 5 ani, de regulă, pentru

109


activitatea de import-export, sau pentru activitatea investiţională pe bază de proiecte.

1.3 Credite pe termen lung, care depăşesc perioada de 5 ani şi se acordă, de regulă, pentru investiţii în capital fix, care au o durată mai lungă de 5 ani şi în urma cărora rezultă mijloace fixe cu o perioadă înaltă de folosinţă.

În situaţia oricăreia dintre cele trei categorii de credite, suma de rambursat, respectiv R, rezultă din relaţia:

(8.1.1)în care: R indică suma totală de rambursat;

D – valoarea creditului acordat; d – suma totală a dobânzilor calculate şi datorate de către debitor.

A doua clasificare a creditelor bancare se face din punct de vedere al debitorilor. Această clasificare include următoarele subgrupe:

2.1. Credite acordate persoanelor fizice;2.2. Credite acordate agenţilor economici;2.3. Credite acordate altor bănci;2.4. Credite acordate statului.

A treia clasificare a creditelor se face în funcţie de destinaţie, în care intră două subgrupe :

3.1. Credite productive, acordate pentru activitatea curentă sau pentru investiţii, preconizate de persoane fizice sau juridice;

3.2. Credite consumative se acordă pe termen scurt în scopul acoperirii costului unor bunuri şi servicii, de care beneficiază debitorul în reţeaua de prestare a serviciilor sau procurare de bunuri.

A patra clasificare a creditelor se face în funcţie de calitatea acestora şi se împarte în două subgrupe:

4.1. Credite performante – cele pentru care banca percepe dobândă şi tranşele din credit se

110


încasează la scadenţele fixe, iar în final se asigură rambursarea integrală a creditului.

4.2. Credite nerambursate la scadenţă: acestea reprezintă credite neachitate la termen şi, de aceea, în astfel de împrejurări intervine procedura de exercitare a garanţiilor de către bancă.

5. Alte categorii de credite sunt:5.1. Creditul obligator, care constă în emiterea

de obligaţiuni.5.2. Creditul ipotecar.5.3. Creditul consumabil.

8.2. Calcularea dobânzii, preţului creditului, costului împrumutului şi ratei dobânzii

Dobânda constă în preţul plătit pentru banii împrumutaţi şi constituie o plată a serviciului financiar pe care o bancă îl face debitorului. Dobânda se stabileşte de către bancă în funcţie de următoarele criterii:

- proiectul pentru care se obţine creditul;- puterea financiară a debitorului;- condiţiile de remunerare.

Dobânda poate fi: nominală şi reală. Dobânda nominală (Dn) este cea convenită între

părţile în cauză (ab initio). Dobânda reală (Dr) este egală cu dobânda

nominală (Dn) minus rata inflaţiei (R infl):Dr = Dn – R infl.

(8.2.1.)Dn = Dr + R infl.

(8.2.2.)

111


Spre a-şi păstra nivelul real de pornire dobânda nominală în condiţiile inflaţiei trebuie să fie cel puţin egală cu rata inflaţiei, iar spre a fi real pozitivă trebuie să fie mai mare decât rata inflaţiei.

Pentru ca banii din depozite să-şi menţină puterea de cumpărare dobânda nominală trebuie să fie cel puţin egală cu rata inflaţiei.

Dacă rata inflaţiei este mai mare decăt dobânda nominală, atunci dobânda reală este negativă.

În condiţiile unei dobânzi reale negative, populaţia abandonează depunerile în depozite şi cumpără valută forte, aur etc., pe care le tezaurizează. Atragerea de monedă naţională în depozitele bancare se poate realiza numai prin practicarea unei dobânzi reale pozitive.

Rata dobânzii unui credit este negociată între client şi bancă, în funcţie de politica creditară a băncii comerciale.

Dobânda este calculată, de regulă, astfel: în contractul de creditare sunt stipulate ratele medii la valoarea creditului acordat, care vor fi înapoiate şi termenul de achitare al acestora. Valoarea dobânzii este calculată în funcţie de această rată, ca rată procentuală. Formula generală de calcul (se aplică la termenul de rambursare în rate):

(8.2.3.)

unde: Dr reprezintă dobânda reală VCr – valoarea creditului acordat

nr. de zile – termenul de rambursare potrivit ratelor egale

Rd – rata medie anuală a dobânzii stabilită de banca comercială.

112


Stabilirea preţului creditului: preţul creditului include rata dobânzii, comisioanele pentru toate tipurile de credite, care acoperă costurile de creare a fondurilor, plus o marjă de profit, inclusiv costurile suplimentare privind crearea rezervelor pentru pierderile posibile.

Marja dobânzii – reprezintă diferenţa dintre ratele dobânzilor creditoare şi debitoare, adică între ratele dobânzilor pe care banca le plăteşte pentru creditele acordate din fondurile respective – interest margin.

Costul împrumutului (CÎ), de obicei, se calculează pe baza aşa-numitei “Metode-78”, care a primit denumirea aceasta, deoarece împrumutul pe 12 luni trebuie să fie întors cu 78 de părţi egale. Aşadar, 12 părţi – în prima lună a termenului de rambursare, 11 părţi – în a doua lună a termenului de rambursare (dat fiind faptul că 1/12 parte de împrumut s-a întors în prima lună) şi în ultima lună – o parte. Formula de calcul:

(8.2.4.)

unde: CI reprezintă costul împrumutului;Rd – rata dobânzii anuale;T+1 – termenul împrumutului (în luni).

Rambursarea lunară (Rl) a împrumutului se calculează astfel:

(8.2.5.)

Calcularea ratei medii a dobânzii pentru fiecare săptămână, lună pentru creditele acordate, depozitele atrase şi creditele interbancare este următoarea:

113


(8.2.6.)

unde: M indică rata medie pe credite / depozite;ai – suma unui credit / depozit;ri – dobânda anuală la acest credit / depozit;j – termenul acordării creditelor / atragerii depozitelor.

8.3. Indicatorii credibilităţii calculaţi de băncile comerciale pentru acordarea creditelor

Credibilitatea unui client bancar reprezintă încrederea, garanţia asupra potenţialului economico-financiar al unui agent economic, care îi dă acestuia posibilitatea să solicite şi să primească un anumit credit, de o anumită mărime, rambursabil la un anumit termen. Decizia care se ia asupra acordării sau respingerii unui credit are la bază informaţiile statistice culese şi calculate cu privire la credibilitatea solicitantului.

Analiza (testarea) credibilităţii dă posibilitatea diminuării riscului sau suplimentării garanţiilor asupra împrumutului solicitat.

În scopul evaluării credibilităţii unui agent economic, băncile comerciale calculează următorii indicatori statistici (utilizând informaţia respectivă din bilanţul contabil şi rapoartele financiare ale solicitanţilor de credite):

1. Situaţia netă (Sn) a întreprinderii:Sn = Total active – Datorii total nerambursate

(8.3.7.)2. Fondul de rulment (Fr):

114


Fr = Active circulante – Datorii pe termen scurt (8.3.8.)

3. Necesarul de fond de rulment (Nfr)Nfr = Stocuri materiale + Clienţi (8.3.9.)

4. Trezoreria netă (Tn)= Fr – Nfr (±)

(8.3.10.)IF – imobilizări financiare.

Împrumuturi acordate de întreprindere pe termen lung + credite primite pe termen lung

Fr = capital permanent + Ai (active imobilizate).Unde:

Capital permanent = capital propriu Cp + Dml (datorii pe termen mijlociu)

Împrumuturi şi crediteAI = Cp + IC + IF

Unde:IC – imobilizări corporale: valoarea

terenurilor şi MF;

5.1. Solvabilitatea (Sb) sau capacitatea întreprinderilor de a face faţă achitării la termen a obligaţiilor faţă de terţi. Relaţia de calcul:

(8.3.11.)în care:

Sb exprimă solvabilitatea întreprinderii;CS – capitalul social;Epc – elemente patrimoniale constituite din

credite.

Acest indicator apreciază pozitiv sau negativ, sub forma unui procent, situaţia reală a întreprinderii. Cu cât acest indicator este mai aproape de 100%, înseamnă că situaţia solicitantului de credit este foarte

115


bună. Limita minimă a siguranţei unei întreprinderi este de 50%. Sub 50% se consideră că banca se expune unui risc suplimentar de credit şi nu va fi în măsură să îşi creeze resursele necesare restituirii la termenele convenite prin contract a sumelor datorate.

5.2. Lichiditatea întreprinderii sau gradul de acoperire a creditelor şi obligaţiilor, prin elemente patrimoniale. Formula de calcul este următoarea:

(8.3.12.)unde:

Lp indică lichiditatea patrimoniului;Dmb – disponibilitatea şi alte mijloace

băneşti;Si – sume încasate;Tcn – titluri de credite negociabile;Ai – alte elemente de activ;Cds – credite şi datorii pe termen scurt.

Acest indicator evidenţiază posibilitatea întreprinderii de a mobiliza rapid activele de care dispune în bani.

5.3.Rentabilitatea economică (Rren) este indicatorul care exprimă capacitatea întreprinderii de a realiza profit. Relaţia de calcul:

(8.3.13.)unde:

Rren reprezintă rentabilitatea economică nominală;P – valoarea profitului;Vp,Vs,Vvn – valoarea producţiei obţinute de întreprindere sau a serviciilor prestate, lucrărilor executate, sau vânzărilor nete.

116


Cu cât rentabilitatea este mai mare, cu atât capacitatea solicitantului de credite este mai aproape de asigurarea garanţiilor contractate.

Rata rentabilităţii economice nominale trebuie să fie mai mare decât rata medie a dobânzii la creditele bancare.

Rentabilitatea economică nominală trebuie să depăşească, în mod necesar, rata inflaţiei, calculată pe baza IPC, astfel ca întreprinderea să-şi poată recupera integral eforturile depuse pentru desfăşurarea activităţii. Se consideră o valoare satisfăcătoare a Rren mai mare decât 20%. În termeni reali, Rre(r)se calculează astfel:

(8.3.14.)

5.4. Gradul îndatorării de risc (GIR) se calculează după relaţia:

(8.3.15.)

Practica economică recomandă ca valoarea indicatorilor să nu depăşească 100-120% pentru a mări siguranţa recuperării capitalului împrumutat, ferind astfel de riscuri banca sau întreprinderea creditoare.

5.5. Rata acoperirii riscului (Rar):

(8.3.16.)

Acest indicator reflectă modul în care fluxul de numerar (Casflow) stabilit ca sumă a

117


disponibilităţilor băneşti (formate din profitul net plus amortizarea) poate să asigure acoperirea datoriilor pe termen mediu şi lung.

Aplicaţie.În anul 2002, capitalul statuar al SA “Soro-

conserve” a constituit – 15008 mii lei, valoarea elementelor patrimoniale constituite din credite bancare atrase – 11338,2 mii lei, valoarea mijloacelor băneşti ale întreprinderii – 4376,6 mii lei, sumelor încasate în anul 2202 – 96448,5 mii lei, titlurilor de credite negociabile – 70778,5 mii lei, altor active – 13,7 mii lei, capitalului propriu – 130248,7 mii lei, datoriilor pe termen mediu şi lung – 9824,3 mil. lei, fluxului de numerar – 19472, 4 mii lei, profitului brut – 29170,3 mii lei. În anul 2002, valoarea producţiei industriale fabricate a înregistrat – 200940,2 mii lei; IPC pe republică a constituit 105,4% faţă de anul 2001.

Se cere să se calculeze indicatorii credibilităţii SA “Soro-conserve”.Întrebări de control

Ce reprezintă creditul ? Cum se clasifică creditele bancare ? Daţi definiţia dobânzii bancare şi a relaţiilor de

calcul al dobânzii, costului împrumutului, rambursării lunare, ratei dobânzii lunare.

Care indicatori sunt calculaţi de bănci pentru evaluarea credibilităţii clientului ?

Ce reprezintă credibilitatea unui client bancar ?

Ce subînţelegem prin solvabilitate ? Daţi formula de calcul al indicatorului

lichiditatea întreprinderii Care este relaţia de calcul al rentabilităţii

economice ? Cum se explică gradul îndatorării de risc ? Ce reflectă rata acoperirii riscului ?

118


CAPITOLUL

– IX –

STATISTICA COMERŢULUI EXTERIOR CU

MĂRFURI

Obiectivele capitolului: Caracterizarea comerţului exterior cu mărfuri Examinarea indicatorilor statistici ai

comerţului exterior la nivelul ţării Caracterizarea activităţii agenţilor economici,

care practică activitatea de comerţul exterior

Cuvinte cheie :Comerţul exterior cu mărfuri, exportul, reexportul, valoarea franco-frontieră, importul, evidenţa cantitativă a mărfurilor, evidenţa valorii mărfurilor, conversia valutelor în lei moldoveneşti, ţara vânzătoare, nomenclatorul ţărilor, clasificatorul valutelor, comerţ în devize convertibile, comerţ de clearing/barter

nomenclatorul mărfurilor,sistemul de comerţ,indicatorii statistici ai comerţului exterior la nivelul ţării, coeficientul anual de devansare, soldul balanţei comerciale vamale, gradul de acoperire a importurilor prin exporturi, indicele gradului de acoperire, coeficientul de variaţie,intensitatea participării ţării la schimbul internaţional cu mărfuri, greutatea specifică a ţărilor partenere în

119


volumul, exporturilor şi importurilor ţării date.

120


9.1. Noţiuni generale privind comerţul exterior cu mărfuri

Pe ansamblul economiei naţionale, activitatea de comerţ (CE) şi, mai ales, exportul (E) reprezintă un element calitativ de apreciere a evoluţiei activităţii economice în ansamblu.

Epoca contemporană, cu tendinţele manifestate spre globalism, cu doctrinele şi politicile vizând instaurarea unei noi ordini economice şi politice internaţionale, este pe departe epoca în care diviziunea internaţională a muncii şi specializarea în producţie au creat o astfel de polarizare la nivel mondial, încât nu numai dezvoltarea autarhică, dar chiar şi o participare limitată la circuitul economic internaţional sunt de neconceput pentru definirea stării de sănătate a unei economii naţionale.

Schimburile comerciale internaţionale, comerţul exterior cu bunuri sau comerţul invizibil sunt factori determinanţi în asigurarea dezvoltării echilibrate a economiei, în crearea produsului intern brut (PIB) şi venitului naţional (VN), în definirea balanţei de plăţi externe (BPE) a oricărei ţări.

Comerţul exterior cu mărfuri reprezintă o activitate care se desfăşoară prin schimbarea locului şi a proprietăţii mărfurilor, din şi în ţara dată, şi este constituit din operaţiunile de export (E) şi operaţiunile de import (M) de mărfuri.

Exportul (E) – cuprinde vânzările pe care o ţară le efectuează în străinătate, precum şi activităţile de reexport. Reexportul cuprinde operaţiunile în cadrul cărora se revând altor ţări mărfuri cumpărate anterior din străinătate, fără a fi supuse unui proces de transformare. Valoarea mărfurilor exportate se exprimă întotdeauna în condiţia de livrare FOB (Free on Board), care se utilizează pentru stabilirea preţului mărfurilor exportate.

121


Valoarea franco-frontieră a ţării exportatoare sau FOB reprezintă costul mărfii (preţul producătorului) + toate cheltuielile pentru aducerea mărfii la bordul navei (adaosul comercial, cheltuielile de transport până la frontieră, costurile de încărcare pe mijloacele de transport, eventualele taxe de export), nu cuprind impozite legate de producţie. Exportul de bunuri cedate gratuit se evaluează pe baza valorii FOB a bunurilor similare.

Importul (M) cuprinde operaţiunile comerciale, prin care o ţară importatoare achiziţionează mărfuri produse în alte ţări pentru a acoperi necesităţile interne de consum în materii prime, materiale, subansamble, utilaje, maşini, precum şi mărfuri pentru completarea structurii consumului individual.

Importurile de mărfuri se evaluează la valoarea CIF (Cost Insurance Freight), care reprezintă costul mărfurilor în preţurile curente + toate cheltuielile efectuate până la locul de destinaţie, inclusiv de transport şi asigurare a mărfurilor şi primei nete de asigurare de pagubă.

Volumul CEm este un indicator sintetic ce însumează totalitatea activităţilor comerciale în care se include E şi M, desfăşurate într-o anumită perioadă de timp. Deci,

VCEm=E+M (9.1.1)

9.2. Principalele concepte, nomenclatoare şi clasificatoare utilizate în înregistrarea şi sistematizarea datelor privind comerţul exterior cu mărfuri în Republica Moldova

122


Documentul primar de evidenţă statistică pentru înregistrarea fluxurilor în comerţul exterior este Declaraţia vamală unică, în detaliu.

Momentul realizării mărfurilor – constituie data la care se acordă în scris liberul schimb de vamă şi care, de fapt, reprezintă data terminării operaţiunilor de vămuire, înscrise în declaraţia vamală unică.

Pentru exportul şi importul de energie electrică şi gaze naturale, momentul realizării îl constituie data înscrisă în actul de predare - primire, întocmit pe baza citirii contoarelor pe liniile de interacţiune sau conductele de gaze. Raportarea acestor operaţii se face de către societăţile comerciale, societăţile pe acţiuni, întreprinderile corespunzătoare sau regiile autonome respective, în baza raportului statistic “Export-Import de energie electrică şi gaze naturale”, nr.EI-8.

Pentru coletele poştale, momentul realizării este data înscrisă pe chitanţa de la poştă, la expediere (pentru export), la primire (pentru import).

Evidenţa cantitativă a mărfurilor se ţine atât la export, cât şi la import în tone neto (fără ambalaj) şi în una sau mai multe unităţi de măsură specifice mărfurilor menţionate în clasificatorul de mărfuri folosit (bucăţi, perechi, decalitri etc.).

Evidenţa valorii mărfurilor exportate şi importate se ţine în dolari americani (USD), pentru asigurarea comparabilităţii datelor între ţări.

Conversia valutelor în lei moldoveneşti se realizează folosind cursul oficial în vigoare la Banca Naţională a Moldovei (BNM) în momentul realizării exportului sau importului. În cazul în care operaţiunile se contractează şi se realizează în alte valute decât dolari americani, transformarea valutei respective în dolari americani se face prin înmulţirea valorii de contract cu raportul dintre cursul în lei moldoveneşti

123


al acesteia şi cel al dolarului american, stabilite şi comunicate de Banca Naţională a Moldovei, în vigoare în momentul realizării operaţiunii de export sau de import.

Repartizarea geografică a comerţului exterior pe ţări

Mărfurile exportate se înregistrează pe ţări, după ultima ţară destinatară a mărfurilor, iar la import – după ţara producătorului.

Pentru export, “ţara destinatară” este considerată ultima ţară către care trebuie să fie expediate mărfurile.

Pentru import, “ţara producătorului” (de origine) este considerată ţara în care mărfurile au fost prelucrate în totalitate sau ultima ţară, în care mărfurile au suferit apreciabile transformări fizice, unde produsele agricole au fost recoltate, minereurile au fost extrase.

Dacă în momentul livrării nu este cunoscută ţara de destinaţie sau de provenienţă a mărfii, atunci exportul sau importul se reflectă după ţara de vânzare (cumpărare a mărfii). Ţara vânzătoare este ţara pe teritoriul căreia se află firma sau organizaţia care vinde sau cumpără, indiferent de apartenenţa ei naţională.

Pentru ţări se foloseşte “Nomenclatorul ţărilor”, elaborat de Biroul de Statistică al ONU. Acest nomenclator conţine codurile standard şi abrevierile în limba engleză a numerelor de ţări/zone (seria M, nr.49). Codul numeric atribuit ţării/zonei este alcătuit din trei cifre (între 000 şi 999). Abrevierile în limba engleză conţin codurile alfabetice ISO de 2-3 litere.

De exemplu: AM – Armenia 911; BG – Bulgaria 918; PL – Polonia 964; JP – Japonia 158;

124


BE – Belgia 126; DE – Germania 134; MD – Moldova 921, US – SUA 111.

Pentru valute se utilizează “Clasificatorul valutelor” elaborat de Departamentul Statistic al FMI, în care fiecare valută naţională se prezintă ca abreviere în limba engleză din 3 litere şi codul numeric alcătuit din 3-4 cifre între 001-1200.

De exemplu: EURO – 1109; USD – dolari americani – 840; HUF – forinţi maghiari – 348; RUR – ruble ruseşti – 643; MDL – lei moldoveneşti – 948; ROL – lei româneşti – 642; TRL – lire turceşti – 792; UAH – hrivna ucraineană – 980.

Din punct de vedere al modalităţilor de plată, operaţiile comerciale se grupează în două grupe:

Grupa I – comerţ în devize convertibile, (DLC) în care se includ operaţiile comerciale cu decontare în DLC (dolari SUA, dolar canadian, franc elveţian, yen japonez, euro etc.), precum şi cele în clearing, care, periodic, se regularizează în devize liber convertibile.

Clearing – este sistemul comerţului bilateral, pe baza acordurilor interstatale, în cazul acesta, exportul şi importul trebuie să fie echilibrate sau soldul nu trebuie să depăşească nivelul sumei fixate (sau plafonul creditării comerciale). Cliringul internaţional se mai numeşte şi cliring valutar.

Grupa II – comerţ de clearing/barter – în care se includ operaţiile comerciale cu decontare fără numerar, în cadrul acordurilor de cliring sau altor înţelegeri de barter, fixate în contractele comerciale.

125


Nomenclatorul mărfurilor. Mărfurile exportate şi importate de Republica Moldova sunt clasificate în conformitate cu Nomenclatorul mărfurilor al Republicii Moldova, elaborat în baza Sistemului Armonizat (S.A.96) de descriere şi Codificare a Mărfurilor. Acest nomenclator reprezintă clasificarea multifuncţională a mărfurilor care circulă pe piaţa mondială şi este destinat:

- elaborării tarifului vamal;- ţinerii evidenţei statistice a operaţiunilor

din cadrul comerţului exterior. Nomenclatorul mărfurilor are cinci trepte de

clasificare: secţiuni, capitole (2 semne), grupe (4 semne), subgrupe (6 semne) şi poziţii de mărfuri (9 semne), fiind structurat la circa 10000 de poziţii de mărfuri. Fiecare poziţie de marfă este identificată unic în declaraţiile vamale.

Sistemul de comerţ. Evidenţa statistică a comerţului exterior în Republica Moldova se ţine în baza Sistemului general de comerţ, care include teritoriul economic al ţării (fără raioanele din partea stângă a Nistrului), iar în volumul exportului se include şi reexportul.9.3. Indicatorii statistici ai comerţului

exterior la nivelul ţării (la nivel macroeconomic)

Printre indicatorii statisticii utilizaţi în statistica internaţională pentru analiza activităţii de comerţ exterior al unei ţări, se enumera:

1. Coeficientul anual de devansare – CD se calculează după relaţia:

(9.3.2)

CD arată, prin valoarea sub 100%, contribuţia insuficientă a CEm la procesele economice interne.

126


2. Soldul balanţei comerciale vamale, calculat după formula:

SBC=E-M, poate fi (+, -)(9.3.3)

3. Gradul de acoperire (GA) a importurilor prin exporturi – se calculează ca raportul:

(9.3.4)

4. Indicele gradului de acoperire – IGA:

(9.3.5)

Între aceşti doi indicatori există o strânsă legătură. Aşadar, un sold activ (E>M) corespunde unui GA>100%, un sold pasiv al BC-deficitar (E<M) unui GA<100%, iar o balanţă echilibrată (E=M) se caracterizează prin GA=100%.

5. În acest context, în statistica internaţională, se calculează raportul dintre SBC şi PIB, ca expresie a rolului activ (sau pasiv) al CE în procesul intern:

, (9.3.6)

– se exprimă cu semnul respectiv al SBC:

5.1. Coeficientul de variaţie:

(9.3.7)

unde: ΔSBC=SBC1-SBC0;ΔPIB=PIB(1)-PIB0; (n)

6. Pentru a caracteriza intensitatea participării ţării la schimbul internaţional cu mărfuri se

127


calculează indicatorul de intensitate prin următoarea relaţie:

(d SUA/locuitor) (9.3.8)

7. Datorită faptului că E şi M joacă roluri diferite în procesul economiei naţionale, cele două fluxuri se raportează, de obicei, separat la PIB:

Formulele de calcul:

7.1.

(9.3.9)

7.2.

(9.3.10)7.3. Coeficienţii de variaţie ai E şi M:

(9.3.11)

7.4.

(9.3.12)

8. Greutatea specifică a ţărilor partenere în volumul exporturilor şi importurilor ţării date (în cazul nostru – Republica Moldova):

8.1. (9.3.13)

unde: Ei indică exportul în ţara analizată;Etot – exporturile totale ale ţării analizate (RM).

8.2. (9.3.14)

unde: Mi – importurile din ţara analizată;Mtot – importurile totale ale ţării.

128


9.4. Caracterizarea activităţii agenţilor economici care practică activitatea de comerţ exterior cu mărfuri

Caracterizarea activităţii agenţilor economici care practică activitatea de CEm se realizează prin indicatorii fizici, cum sunt:

1. Volumul mărfurilor exportate (E) sau importate (M) se exprimă în două unităţi monetare: moneda naţională şi în USD.

2. Cota-parte a exportului în volumul producţiei fabricate:

, (9.4.15)

se calculează pe întreaga producţie a firmei (VPi), precum şi pe fiecare sortiment şi produs.

3. Rata dependenţei de pieţele externe de aprovizionare (m) caracterizează rolul importului (M) în consumul de materie primă (Mp):

(9.4.16)

Întrebări de control Ce reprezintă comerţul exterior de mărfuri ? Caracterizaţi exportul şi reexportul. Care operaţiuni comerciale cuprinde importul?

129


Definiţi volumul comerţului exterior de mărfuri.

Enumeraţi principalele concepte, nomenclatoare şi clasificatoare utilizate în înregistrarea şi sistematizarea datelor privind comerţul exterior cu mărfuri în Republica Moldova

Prezentaţi repartizarea geografică a comerţului exterior pe ţări.

Enumeraţi indicatorii statistici ai comerţului exterior la nivel macroeconomic.

Analizaţi greutatea specifică a ţărilor partenere ale R. Moldova în volumul exporturilor şi importurilor.

Caracterizaţi activitatea agenţilor economici care practică activitatea de comerţ exterior de mărfuri.

130


CAPITOLUL

– X –

STATISTICA BALANŢEI DE PLĂŢI EXTERNE

Obiectivele capitolului: Caracterizarea sistemului conceptual al

balanţei de plăţi externe şi poziţiei investiţionale internaţionale

Analiza structurii balanţei de plăţi externe şi poziţiei investiţionale internaţionale

Examinarea indicatorilor statistici de analiză a balanţei de plăţi externe

Cuvinte-cheie:Balanţa de plăţi externe, poziţia investiţională internaţională,agenţii rezidenţi, agenţii nerezidenţi, teritoriul economic al ţării, tranzacţiile internaţionale, fluxurile de bunuri,fluxurile financiare,

principiul dublei înregistrări, contul curent, contul de capital şi financiar, transferuri curente, investiţii directe, investiţii de portofoliu, activele de rezervă valutare ale ţării, activele financiare.

131


10.1. Sistemul conceptual al balanţei de plăţi externe şi poziţiei investiţionale internaţionale

Locul ocupat de către o economie naţională în ierarhia internaţională este oglindit în două documente statistice cu caracter financiar, denumite: balanţa de plăţi externe şi poziţia investiţională internaţională (BPE şi PII). Aprofundarea, analiza şi interpretarea acestor două documente statistice şi financiare stau la baza politicilor economico-financiare interne şi externe ale fiecărei economii naţionale.

Aspectul comun al acestor două documente constă în faptul că sunt utilizate de către Banca Mondială (BM) şi Fondul Monetar Internaţional (FMI), fiind elaborate după un set de reguli, ce definesc agenţii economici, natura şi modul de înregistrare a tranzacţiilor în vederea evaluării poziţiei internaţionale a economiei în cauză.

Diferenţele esenţiale ale celor două instrumente sunt date de modul de abordare a raportului dintre economia naţională şi “străinătate” sau “Restul Lumii” (RL) şi de tipul de indicatori utilizaţi, respectiv indicatori statistici financiari de flux în cazul BPE şi indicatori financiari de stoc în cazul PII.

Echilibrul financiar extern al unei economii naţionale se analizează pornind de la soldul înregistrat de Contul Curent al BPE al unei ţări.

În esenţă, soldul şi dinamica acestuia constituie semnale indirecte ale majorării sau diminuării performanţelor economiei naţionale.

BPE este un document statistic elaborat în mln USD şi publicat de autoritatea monetară centrală (BNM), ca urmare a agregării activităţii tuturor băncilor comerciale ce au dreptul să efectueze tranzacţii financiare cu străinătatea. BPE se

132


elaborează global, respectiv pentru toate relaţiile economiei cu străinătatea, regională sau comunitară, pentru relaţiile economiei cu grupări sau comunităţi de state partenere şi bilaterală, pentru relaţiile economiei cu agenţii economici rezidenţi ai altei economii. În Republica Moldova, Banca Naţională elaborează:

- BPE globală;- BPE regională, cu ţările CSI şi ţările “Restul

Lumii” (RL);- BPE bilaterală (cu Rusia, Ucraina, Belarusi,

Germania şi România).La baza elaborării BPE şi PII stau norme, concepte,

definiţii, clasificări şi convenţii cuprinse în ediţia a cincea a Manualului balanţei de plăţi, publicat de Fondul Monetar Internaţional în anul 1993.

Importanţa BPE şi PII constă în următoarele:- într-o lume în care interdependenţele

economice sunt în continuă creştere, evoluţiile în privinţa raportului dintre încasările şi plăţile externe, respectiv intrările şi ieşirile de investiţii străine joacă un rol important în luarea deciziilor politice cu caracter macroeconomic;

- pe baza datelor cuprinse în aceste documente, se efectuează o serie de studii analitice, cum sunt: determinarea cauzelor dezechilibrelor dintre încasări şi plăţi şi necesitatea aplicării unor măsuri de promovare sau de ajustare; stabilirea relaţiilor dintre comerţul cu mărfuri şi investiţiile directe; prezentarea unor aspecte ale comer-ţului cu servicii; determinarea fluxurilor şi stocurilor din sistemul bancar internaţional; conversia acţiunilor şi dezvoltarea pieţei de capital; analiza problemelor legate de datoria externă; plata dividendelor şi a dobânzilor şi

133


creşterea economică; stabilirea legăturilor dintre cursul de schimb şi fluxurile contului curent şi contului de capital şi financiar etc.;

- datele cuprinse în aceste două documente sunt indispensabile alcătuirii diferitelor componente ale conturilor naţionale (contul de producţie, conturile de venituri, conturile de capital şi financiare) şi, de asemenea, sunt utile la calcularea produsului intern brut al ţării.

134


10.2. Principiile metodologice de elaborare al BPE şi PII

Tranzacţiile care fac obiectul înregistrărilor în balanţa de plăţi externe pentru a putea fi clasificate şi integrate conturilor de care aparţin, trebuie selectate din mulţimea tranzacţiilor, iar criteriul fundamental îl constituie rezidenţa economică. În principiu, tranzacţiile înregistrate în balanţa de plăţi externe sunt operaţiuni desfăşurate între rezidenţi şi nerezidenţi, în balanţă incluzându-se şi tranzacţiile cu creanţe financiare între doi rezidenţi din diferite sectoare ale economiei (autoritatea monetară, guvern, bănci, alte sectoare), precum şi tranzacţiile cu angajamente financiare externe între doi nerezidenţi (dar rezidenţi în ţări diferite).

Definirea noţiunii de rezident presupune înţelegerea economică a următoarelor concepte metodologice:

1. Agenţii rezidenţi – reprezintă subiecte economice situate în teritoriul economic al ţării analizate (persoane fizice şi juridice).

2. Agenţii nerezidenţi – identifică subiecte economice plasate în afara teritoriului aceleiaşi economii şi pot fi conaţionali sau nu.

3. Conaţional – persoana care, în raport cu alta, face parte din aceeaşi naţiune.

4. Teritoriul economic al ţării coincide cu teritoriul geografic administrat de către guvernul ţării respective şi unde circulaţia persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor este liberă.

5. Tranzacţiile internaţionale, privite ca fluxuri economice internaţionale, se clasifică în tranzacţii ce reunesc fluxurile comerciale

135


şi tranzacţiile ce sintetizează fluxurile financiare.

5.1. Tranzacţiile ce reunesc fluxurile comerciale cuprind:5.1.1. fluxurile de bunuri corporale –

constituie comerţul exterior cu mărfuri (produse primare sau manufacturate);

5.1.2. fluxurile de bunuri necorporale (know-how, brevete, copyright, proiecte, mărci):

- fluxuri de servicii internaţionale (turism, transport, asigurări financiare, construcţii etc.).

5.2. Tranzacţiile ce sintetizează fluxurile financiare reunesc:

5.2.1. fluxurile financiare de compensare a comerţului (bunuri+servicii);

5.2.2. fluxurile financiare de tip autonom în raport cu activitatea comercială;

5.2.3. mişcarea internaţională a capitalului, reprezentată prin: credite şi investiţii externe, transferuri de capital pe termen scurt, migraţii;

5.2.4. veniturile din plasamente financiare internaţionale şi transferuri unilaterale (îndreptate într-o singură direcţie, care este hotărât sau efectuat de una dintre părţi, care generează obligaţii numai pentru una dintre părţi);

6. Preţurile de evaluare a tranzacţiilor în BPE sunt preţuri ale pieţei, iar momentul de înregistrare a tranzacţiilor coincide cu schimbarea de proprietate (momentul

136


înscrierii în evidenţa contabilă a agentului economic).

7. BPE funcţionează pe principiul dublei înregistrări a fiecărei tranzacţii. În credit sau la partea de activ, se prezintă încasările valutare, rezultate din furnizări reale de resurse materiale sau financiare ale rezidenţilor către nerezidenţi, iar în debit sau la partea de pasiv – se prezintă plăţile valutare.

PII este un instrument de evaluare (în mln. USD) a stocurilor de active şi pasive externe ale unei economii la sfârşitul anului. Împreună cu BPE, PII reprezintă, de fapt, cerinţele unei ţări faţă de nerezidenţi, vis-à-vis de angajamentele acestei ţări faţă de ei.

Articolele de bază al PII sunt identice celor prezente în Cc şi F al BPE: ID, IP, AI (credite comerciale, împrumuturi, valută şi depozite, altele) şi activele de rezervă, prezentate, respectiv, în grupele: activele financiare externe şi pasivele financiare externe.

PII la finele anului, constă din stocurile ei la sfârşitul anului precedent, actualizate, pe de o parte, de fluxul din BPE şi, pe de altă parte, de modificările survenite din variaţia cursului de schimb al valutei, din reevaluări de stocuri şi din alte ajustări în decursul anului de calcul.

Tranzacţiile efective reprezintă fluxurile din Cc şi F înregistrate în BPE.

10.3. Structura balanţei de plăţi externe şi a poziţiei investiţionale internaţionale

137


Structura BPE constă din două conturi:- Contul curent (CC).- Contul de capital şi financiar (Cc şi F).

I. Contul curent (CC) cuprinde patru capitole distincte: A – Bunuri; B – Servicii; C – venituri; D – Transferuri curente.

Capitolul A – Bunuri – cuprinde, la rândul său, balanţa comercială (BC), adică importul şi exportul de bunuri corporale (tangibile sau vizibile). Amândouă fluxurile de mărfuri sunt evaluate la frontiera vamală a ţării exportatoare F.O.B. şi se referă la toate bunurile pentru care schimbul de proprietate se face între rezidenţi şi nerezidenţi.

Capitolul “Bunuri” cuprinde pe credit încasări valutare, iar pe debit plăţi valutare, respectiv pentru exportul (importul) de mărfuri, procesarea de bunuri, reparaţiile la bunuri, vânzarea (procurarea) de bunuri în porturi către (de către) cărăuşi şi exportul (importul) de aur monetar.

Capitolul B – Servicii – cuprinde, la rândul său, balanţa serviciilor (BS), adică încasările (credit) şi plăţile (debit) generate de comerţul internaţional cu servicii: de transport de mărfuri şi călători, de recepţie şi control cantitativ, de înmagazinare, manipulare şi transbordare a mărfurilor, comisioanele reprezentanţelor externe de comerţ, taxele şi spezele portuare şi aeroportuare, reclama şi publicitatea comercială, serviciile de poştă şi telecomunicaţii, radio şi televiziune, turismul internaţional, asigurările şi reasigurările internaţionale, gestiunea reprezentanţelor diplomatice, consulare, economice, culturale, militare; serviciile de construcţii, financiare, drepturile de autor etc.

Capitolul C – Venituri, numit şi balanţa veniturilor (BV), cuprinde, în principal, veniturile din

138


investiţii (directe şi de portofoliu), veniturile acumulate de un investitor din deţinerea de active financiare (depozitele bancare, împrumuturile şi creditele comerciale acordate, obligaţiunile, efectele de comerţ, participaţiile la capitalul unei întreprinderi sau creanţele unei societăţi-mamă asupra sucursalei deschise într-o ţară).

Balanţa veniturilor (BV) se referă la încasările sau plăţile pentru utilizarea a doi din cei trei factori de producţie: muncă şi capital, având următoarea structură:

- venituri din muncă al emigranţilor (compensarea pentru muncă);

- venituri din investiţii directe (venituri din ID);

- venituri din investiţii de portofoliu (venituri din IP);

- venituri din alte investiţii de capital (venituri din AI);

Capitolul D – Transferuri curente, numit şi balanţa transferurilor (BTC), cuprinde intrările valutare sau ieşirile valutare de resurse reale şi financiare fără compensare din partea beneficiarului. Aceste transferuri sunt divizate în transferurile guvernului general (subvenţii acordate-primite pentru asistenţă tehnică, reparaţii impuse prin tratate de pace, contribuţii la bugetele administrative ale organizaţiilor internaţionale), granturile, ajutorul umanitar, transferurile private (economii ale muncitorilor angajaţi în alte economii, premii, burse, pensii etc.), alte transferuri între entităţi neguvernamentale rezidente şi guverne străine şi entităţi neguvernamentale nerezidente.

II. Contul de capital şi financiar (Cc şi F) – cuprinde două conturi distincte: A – Contul de capital (Cc) şi B – Contul financiar (CF).

139


A – Contul de capital cuprinde totalitatea operaţiunilor de încasare şi plăţi în vederea transferului internaţional al capitalului, precum achiziţionarea sau vânzarea de active (nefinanciare) care nu sunt rezultatul activităţii umane (pământul şi bogăţiile subsolului) şi active intangibile (brevete, copyright, mărci, închirieri sau alte contracte transferabile etc.) tranzacţionate între rezidenţi şi nerezidenţi.

B – Contul financiar grupează toate tranzacţiile determinate de schimbarea proprietăţii activelor financiare străine, inclusiv crearea sau lichidarea de creanţe faţă de restul lumii în cadrul activelor şi pasivelor financiare externe ale unei economii. Fluxurile incluse în contul financiar se clasifică, conform Manualului balanţei de plăţi externe (ediţia V, 1993), din punct de vedere funcţional, în patru tipuri de tranzacţii:

1. investiţii directe (ID);2. investiţii de portofoliu (IP);3. alte investiţii: active/pasive (AI);4. active de rezervă valutare.

1. Investiţii directe. Investitor direct într-o întreprindere este acel investitor care deţine 10% sau mai mult din acţiunile sau activele întreprinderii vizate. Relaţia “Investiţie directă” se extinde asupra întreprinderilor, în care s-au investit bunuri şi/sau bani, asupra întreprinderilor asociate cu ele, adică se referă la investiţiile de capital între întreprinderile asociate, filialele şi centralele lor. Ca parte componentă, se evidenţiază: capitalul subscris, venitul reinvestit şi alte capitaluri (prezente, în special, prin împrumuturi acordate între întreprinderi legate prin relaţii de investiţii directe).

ID nu se înregistrează în CF pe principiul active/pasive, ci pe principiul direcţiei investiţiei: ID în străinătate (care au sens economic de active), ID

140


în economia naţională (care au sens economic de pasive).

2. Investiţii de portofoliu sau în hârtii de valoare (HV). Ele se evidenţiază sub formă de:

1) titluri de participare (de natura acţiunilor);2) titluri de creanţe (angajamente), care, la

rândul lor, se divid în:I.1.obligaţiuni;I.2.şi instrumente ale pieţei monetare.

3) derivate financiare, care se divizează în 2 grupe: active şi pasive. Aici se includ tranzacţiile cu derivate financiare ce apar între firmele-mame şi filialele lor rezidente/ nerezidente numai din sectorul bancar. Pentru celelalte sectoare, astfel de tranzacţii se includ la investiţii directe.

În “alte pasive”, se reflectă diverse arierate: la deservirea împrumuturilor externe, la plăţi pentru importul de mărfuri (de exemplu, resurse energetice).

Ca moment metodologic unic pentru articolele CF enumerate mai sus, se prezintă structurarea lor pe sectoare: autorităţi monetare; guvernamental; bancar; alte sectoare (agenţii economici).

3. Pentru IP şi alte investiţii, se face structurarea suplimentară în funcţie de termen: pe termen lung şi pe termen scurt.

În creditele comerciale, în CF, se înregistrează plăţile/livrările în avans, mijloacele nerepatriate din E şi I de mărfuri, barterul neechivalent.

4. În contul financiar, se includ şi activele de rezervă valutare ale ţării. Activele de rezervă valutare se află la Banca Centrală (BNM), şi constituie o categorie distinctă de capital, formată din aur monetar, DST, devize LC (USD, euro, lire sterline), HV de stat, valută şi depozite. Acestea sunt creanţe de care pot dispune autorităţile monetare dintr-o

141


economie, în scopul finanţării directe a dezechilibrelor BPE şi pentru a interveni pe piaţa valutară în vederea influenţării cursului de schimb valutar al monedei naţionale.

Rezervele statale internaţionale (active de rezervă) reflectă capacitatea unei ţări de a face faţă obligaţiilor de plăţi externe. Aceste rezerve reprezintă un potenţial cert de încasări pentru balanţa de plăţi în perioada următoare, lichiditatea internaţională, în orice moment, depinzând de valoarea rezervelor valutare şi de situaţia balanţei de plăţi, ca elemente principale destinate să asigure decontări internaţionale. Rezervele valutare constituie şi una din garanţiile principale ale convertibilităţii monedei naţionale.

Deoarece structura BPE nu se identifică cu multe din operaţiunile bancare uzuale, apar erori de încadrare a tranzacţiilor. Pentru încadrarea corectă a acestor erori, BPE apelează la o soluţie unitară, în interiorul ei există o poziţie suplimentară în raport cu cele două conturi, denumită “Erori şi omisiuni”.

Orice s-ar întâmpla în CC, din punct de vedere al soldului acestuia, BPE este echilibrată. Soldul contului curent se echilibrează întotdeauna prin CC şi F astfel:

- excedentul constatat în Cc “se rezolvă” printr-o modificare de semn invers în Cc şi F, şi anume:1) echilibrarea poate avea loc prin

diminuarea DE;2) echilibrarea poate avea loc prin creşterea

rezervelor valutare ale Băncii Centrale;3) echilibrarea poate avea loc printr-un

export de capital (împrumuturi acordate sau investiţii de capital).Structura poziţiei investiţionale

internaţionale a ţării (PII)

142


Numită frecvent balanţa de creanţe şi angajamente externe, poziţia investiţională internaţională a ţării (PII), presupune stocul (acumularea) de active şi pasive financiare externe, pe care rezidenţii unei ţări le deţin, la un moment dat, în relaţiile lor cu restul lumii, ca urmare a tranzacţiilor derulate de-a lungul timpului. Prin urmare, PII cuprinde drepturile (creanţele) asupra nerezidenţilor şi obligaţiile (angajamentele) asumate faţă de nerezidenţi până în momentul întocmirii acestui document statistic, de obicei, sfârşitul anului calendaristic.

PII cuprinde două capitole:1. Activele financiare externe ale unei ţări

constau în investiţii directe şi de portofoliu, efectuate de rezidenţi în străinătate, împrumuturi valutare acordate nerezidenţilor (fie de stat, fie de sectorul bancar, fie de către societăţile comerciale), precum şi în activele de rezervă ale statului, gestionate de către autoritatea monetară a ţării (BNM).

2. Pasivele financiare externe ale ţării sunt alcătuite din investiţiile străine directe şi de portofoliu în economia naţională şi din împrumuturile angajate de rezidenţi în străinătate pentru acoperirea unei necesităţi interne de finanţare.

Fiecare componentă a PII este reflectată prin următoarele şase caracteristici (indicatori absoluţi exprimaţi în mln.USD):

- situaţia la începutul anului;- tranzacţii nete (activ-pasiv) în timpul anului;- efectul schimbărilor de preţuri folosite în

evaluarea activelor/pasivelor;- efectul modificării cursului de schimb al

monedelor efective de evidenţă a activelor/pasivelor faţă de USD;

143


- alte ajustări (efectul deteriorării, distrugerii, casării etc.);

- situaţia (poziţia) la sfârşitul anului. PII înregistrează nu numai rezultatul

tranzacţiilor (fluxurilor) derulate de-a lungul anului între rezidenţii unei ţări şi restul lumii, ci şi efectele variaţiei preţurilor de evaluare a activelor/pasivelor financiare externe, influenţa modificării cursului de schimb al monedelor de cont faţă de USD şi alte ajustări.

Poziţia investiţională netă (PI netă) se calculează ca diferenţă dintre activele externe şi pasivele externe şi poate fi net debitoare (–) sau net creditoare (+):

PI netă=Active Ex – Pasive Ex (±) (10.3.1)

10.4. Indicatorii statistici de analiză ai balanţei de plăţi externe

Cele două conturi al BPE fac obiectul unor analize statistice separate.

10.4.1. Indicatorii de analiză a Contului curent

Asimilând toate înregistrările din creditul contului curent cu încasările generate (X), iar cele din debitul contului curent cu plăţile valutare (M), soldul contului (Scc) se va calcula după relaţia:

Scc=X-M(±) (10.4.2)Soldul contului curent poate fi:

- Scc>0, sold excedentar sau activ, când încasările depăşesc plăţile;

- Scc=0, sold echilibrat sau sold zero, atunci când încasările sunt egale cu plăţile;

144


- Scc<0, sold deficitar sau pasiv, atunci când încasările sunt depăşite de plăţi.

Notăm prin “j” un anumit post (balanţă) al contului curent, soldul acestora se va calcula conform relaţiei:

Sj=Xj-mj(±) (10.4.3)Prin raportarea soldului contului curent (Scc) la

produsul intern brut (PIB) rezultă un alt indicator important pentru aprecierea stării economiei la un moment dat – mărimea relativă a soldului contului curent faţă de PIB (MRScc):

(%) (10.4.4)

Dacă raportul are valoare de ±2%, ±3% sau ±4%, se apreciază că nu există în economie probleme deosebite, însă, dacă ia valori între ±5% şi ±10%, atunci indicatorul exprimă un semnal de alarmă pentru toţi factorii de decizie la nivel macroeconomic.

Gradul de deschidere al economiei (GDE) unei ţări sau “ventilarea internaţională” a produsului intern brut al ţării respective, calculat după relaţia:

(%) (10.4.5)

Raportul poate fi mai mare sau mai mic decât 100%, indicând măsura în care tranzacţiile curente externe contribuie la realizarea PIB-ului.

Mărimea relativă a soldului contului curent, faţă de totalul tranzacţiilor curente (TTC=Xce+Mce), se calculează după relaţia:

(10.4.6)

- Cât timp MRScc/TTC<-10%, dezechilibrul contului curent este acceptabil şi nu implică măsuri monetare sau fiscale imediate;

145


- Când MRScc/TTC>-10%, dezechilibrul contului curent este grav, se impune intervenţia autorităţii monetare, fiscale şi a guvernului, corecţia lui urmând a se realiza în timp.

Gradul sau rata de acoperire (GA) a plăţilor (pasivului CC) prin încasări (activ CC) de valută:

(%) (10.4.7)

Indicatorul se stabileşte şi pentru fiecare capital, respectiv fiecare cost al contului curent:

(%) (10.4.8)

În analiza dinamicii dezechilibrelor, se utilizează următorii doi indici:

1. Indicele soldului contului curent (IScc) calculat după relaţia:

(%) (10.4.9)

cu condiţia că Scc(1) şi Scc(0) au acelaşi semn.Dacă IScc>100% şi soldurile sunt negative,

creşterea deficitului contului curent se explică printr-o deteriorare a contului curent.

Dacă IScc>100% şi soldurile sunt pozitive, creşterea excedentului contului curent se explică printr-o ameliorare a soldului CC.

Indicele gradului de acoperire a plăţilor prin încasări valutare ale contului curent calculat după relaţia:

(%)

(10.4.10)Pentru a explica originea dezechilibrului ce

caracterizează contul curent, se calculează ratele de contribuţie ale posturilor, poziţiilor sau

146


componentelor (RCj) la formarea excedentului sau deficitului total, calculat după relaţia:

(%)

(10.4.11)cu condiţia că Sj şi Scc au acelaşi semn.

10.4.2. Indicatorii de analiză a Contului de capital şi financiar

În analiza acestui cont, se utilizează aceiaşi zece indicatori, ca şi în cazul contului curent, completaţi cu următorii indicatori ce caracterizează investiţiile directe străine:

Rata investiţională străină (R1inves) =

(10.4.12)

Rata investiţională doi (R2inves) =

(10.4.13)

R2 investiţională este utilizată, în special, pentru ţările în curs de dezvoltare. Raportul este favorabil ţării respective când este <100%, caz în care investiţiile directe noi sunt mai mari decât plăţile în contul veniturilor din investiţii directe acceptate în anii precedenţi.

Mărimea investiţiilor directe străine în economia naţională, în medie, pe locuitor, se calculează conform relaţiei:

(USD/

locuitor) (10.4.14)

147


Investiţiile directe se analizează după ţările care au alocat investiţii de proporţii în economia ţării, analizate şi anume: depuneri în capitalul statutar din momentul înregistrării întreprinderii până la 31.12 a anului de analiză.

10.4.3. Indicatorii de analiză a poziţiei investiţionale internaţionale

Analiza PII se realizează pe componente (investiţii directe, investiţii de portofoliu şi alte investiţii, precum şi active de rezervă) urmărind:

- stocul iniţial;- tranzacţiile în timpul anului;- efectul schimbărilor de preţ al creanţelor şi

al angajamentelor;- efectul modificării cursului de schimb;- alte ajustări;- stoc la sfârşitul anului.

În analiza situaţiei valutare a ţării, se utilizează indicatorul “numărul de luni” (L), pentru care este asigurat importul de bunuri şi servicii de către rezerva internaţională brută (RIB) existentă la un moment dat, calculat după relaţia:

(luni de import) (10.4.15)

unde:- RIB indică rezerva internaţională brută, care

reprezintă soldul activelor de rezervă la 31.12. din PII.

- Im(m+s) – volumul mediu lunar al importurilor de mărfuri şi servicii în anul de analiză, calculat ca IM(m+s) anual:12 luni.

Indicatorul (L) exprimă pentru câte luni este asigurat importul de bunuri şi servicii al ţării de către

148


activele externe de rezervă. Nivelul minim al acestui indicator este 3 luni.

Întrebări de control: Prezentaţi sistemul conceptual al BPE şi PII. Care sunt principiile metodologice de

elaborare al BPE şi PII? Pe ce principiu funcţionează BPE? Ce indicatori se utilizează la analiza situaţiei

monetare a unei ţări? Numiţi preţurile de evaluare a tranzacţiilor în

BPE . Descrieţi structura balanţei de plăţi externe şi

a poziţiei investiţionale internaţionale. Descrieţi structura poziţiei investiţionale

internaţionale a ţării (PII). Numiţi indicatorii statistici de analiză a

balanţei de plăţi externe. Daţi indicatorii pentru analiza contului curent. Analizaţi indicatorii contului de capital şi

financiar. Cercetaţi indicatorii de analiză a poziţiei

investiţionale internaţionale.

149


CAPITOLUL

– XI –

STATISTICA DATORIEI EXTERNE

Obiectivele capitolului: Descrierea clasificărilor utilizate în statistica

datoriei externe Cercetarea indicatorilor statistici de analiză a

datoriei externe Examinarea indicatorilor efectelor economice

şi financiare ale datoriei externe

Cuvinte-cheie:Datoria externă brută, datoria externă netă, datoria externă publică, datoria externă amortizabilă,anuitate,indicatori ai volumului îndatorării externe,cuantumul datoriei externe, indicele datoriei externe, gradul de îndatorare externă,

datoria externă pe locuitor, indicatori ai structurii îndatorării externe,indicatorii efectelor economice şi financiare ale datoriei externe,efectele financiare ale datoriei externe, indicele de vulnerabilitate financiară.

150


11.1. Noţiuni şi clasificări utilizate în statistica datoriei externe

În economia unei ţări, poate fi situaţia când resursele naturale şi financiare interne nu sunt suficiente pentru a satisface cererea. Există o singură rezolvare-apelarea la importul de mărfuri şi servicii sau de capital. De cele mai multe ori, mijloacele de plată sunt insuficiente pentru achitarea acestor importuri şi, astfel, iau naştere obligaţiile de plată care, ulterior, vor duce la o aşa-numită îndatorare.

Conceptul de datorie externă (DE) include următoarele noţiuni:

1. Datoria externă brută (DEB) care, în sens larg, cuprinde sumele de bani şi alte valori, pe care rezidenţii unei ţări (persoane fizice şi juridice) le datorează străinătăţii. În sens restrâns, datoria externă brută (DEB) cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate, mai puţin:

- credite sub un an;- investiţiile directe în străinătate;- ajutoarele nerambursate;- împrumuturile externe cu o perioadă de

graţie mai mare de 10-15 ani;- creditele efectuate de persoanele fizice sau

juridice negarantate de autoritatea statului;

- împrumuturile acordate de firmele externe sucursalelor sau filialelor în condiţii mai avantajoase decât cele de pe piaţa mondială.

2. Datoria externă netă (DEN) reprezintă diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara analizată.

De regulă, datoria externă netă este utilizată pentru ţările care apar în dublă ipostază, creditoare

151


şi debitoare, în relaţiile cu străinătatea.3. În practica internaţională, este utilizată şi

noţiunea de datorie externă în interpretarea Băncii Mondiale, care cuprinde: sumele datorate unor creditori publici şi privaţi în valută străină; bunuri sau servicii pe o perioadă de rambursare mai mare de un an; sumele datorate de persoane private garantate de autoritatea publică.

Această accepţiune este folosită în statistica internaţională pentru analiza îndatorării externe a ţărilor.

4. Datoria externă publică (DEP) reprezintă ansamblul obligaţiilor pe care statul (guvernul) şi-le asumă atunci când contractează împrumuturi externe în vederea finanţării economiei, din sectoarele public, bancar şi privat, ultimele garantate de guvern.

5. Datoria externă amortizabilă (DEA) este datoria externă rambursabilă la termen fix sau în anuităţi, conform serviciului datoriei externe (SDE).

Anuitatea – este suma de bani, care include o parte din capital şi dobânda corespunzătoare, care se plăteşte anual pentru a rambursa datoria.

Există situaţii în relaţiile economice internaţionale, în ceea ce priveşte datoria externă, când o ţară este restantă la plata dobânzilor la datoria externă efectuată.

6. Restanţele la dobândă pe termen lung se definesc ca fiind masa dobânzilor scadente, însă neplătită, cumulată în timp.

În scopul autorizării guvernului de a contracta împrumuturi de stat şi de a acorda garanţii de stat pentru împrumuturile interne şi externe, precum şi în scopul stabilirii principiilor de bază privind onorarea acestora, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat “Legea privind datoria de stat şi garanţiile de stat”, nr.943-XIII din 18 iulie 1996.

152


Conform legii menţionate, instrumentele generatoare de datorii de stat externe sunt:

- hârtiile de valoare de stat (valori mobiliare de stat), reprezentând un contract de împrumut cu valoarea exprimată în orice monedă legală, cu excepţia monedei naţionale;

- împrumuturile externe de la guvernele altor state, de la agenţiile guvernelor altor state;

- împrumuturile de la instituţiile financiare străine, de la organizaţiile financiare internaţionale;

- alte împrumuturi bilaterale sau multilaterale.

Mijloacele obţinute din împrumuturile de stat externe se utilizează pentru:

- acoperirea deficitului bugetului de stat (când acesta s-a aprobat de către organul legislativ);

- susţinerea balanţei de plăţi externe;- finanţarea proiectelor de investiţii pentru

dezvoltarea domeniilor prioritare ale economiei;

- importul de materie primă, resurse energetice şi alte produse;

- onorarea obligaţiunilor asumate prin acordarea garanţiilor de stat pentru împrumuturi;

- serviciul, refinanţarea şi reachiziţionarea datoriei externe contractate anterior;

- finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale şi a altor situaţii extraordinare.

11.2. Indicatorii statistici de analiză a datoriei externe

153


Analiza datoriei externe a unei ţări cuprinde aspecte referitoare la mărimea, structura datoriei externe, precum şi la influenţele acesteia asupra agregatelor macroeconomice.

11.2.1. Indicatori ai volumului îndatorării externe

Cuantumul datoriei externe reprezintă mărimea datoriei externe pe termen lung şi mediu şi se determină la sfârşitul anului calendaristic sau la sfârşitul anului financiar al ţării respective, exprimată în dolari americani (USD).

Pentru analiza în dinamică a mărimii datoriei externe, se utilizează indicele datoriei externe (

):

(11.2.1)

unde: DE1 reprezintă cuantumul datoriei externe în perioada curentă;DE0 – cuantumul datoriei externe în perioada de bază.

Pe lângă indicatorii calculaţi în mărimi absolute (cuantumul datoriei externe), în analiza statistică sunt utilizaţi şi indicatori determinaţi ca mărimi relative.

Primul este “Gradul de îndatorare externă (GI)” calculat după relaţia:

GI= (11.2.2)

Indicatorul arată cât la sută din produsul intern brut al anului considerat ar trebui să fie destinat rambursării datoriei externe existente. Nivelul critic al acestui indicator este 60% din PIB. Acest indicator, deşi este pe larg utilizat în statistica internaţională,

154


are o valoare mai mult teoretică, deoarece datoria externă este rambursată în mod eşalonat, iar din PIB-ul al unui an numai o parte este utilizată pentru achitarea angajamentelor scadente în acel an.

Raportul între DE şi exportul de mărfuri şi servicii este un alt indicator deosebit de expresiv, deoarece exprimă numărul de exporturi anuale de care ar fi nevoie pentru lichidarea promptă a datoriei. Relaţia de calcul:

(ani, luni de export)

(11.2.3)Când raportul este mai mare de 2 ani, situaţia

devine alarmată pentru factorii guvernamentali de decizie.

Un indicator frecvent utilizat în caracterizarea îndatorării externe a unei ţări este datoria externă pe locuitor (DE/Np):

(USD/locuitor) (11.2.4)

Indicatorul arată suma datorată străinătăţii, la un moment dat, în medie, pe locuitor şi este utilizat în comparaţiile internaţionale.

11.2.2. Indicatori ai structurii îndatorării externe

Se utilizează ponderi (ni) sau greutăţi specifice (gi) în raport cu categoriile specifice ce compun datoria externă. Structura datoriei externe se realizează în raport cu următoarele criterii:

- termenul rambursării datoriei (scurt, mediu, lung);

- eşalonarea datoriei pe ani calendaristici (cu precizarea tranşelor scadente anual);

155


- modalitatea de rambursare (tranşă unică sau eşalonată pe mai mulţi ani);

- tipologia creditorilor (sector public, sector privat, instituţii financiare internaţionale);

- destinaţia instituţională a creditelor (administraţie publică centrală sau locală, autoritate centrală monetară, bănci comerciale şi firme);

- activitatea de destinaţie a creditelor (investiţii, acoperire a necesităţilor de consum, echilibrare a balanţei de plăţi externe).

11.2.3. Indicatorii efectelor economice şi financiare ale datoriei externe

Efectul economic al datoriei externe rezultă din raportarea ratei profitului activităţii, în care fondurile împrumutate au fost investite, la rata dobânzii:

(11.2. 5)- Dacă EDE>100%, îndatorarea externă în

activităţi productive are efecte economice pozitive asupra dezvoltării economiei sau firmei;

- Dacă EDE<100%, îndatorarea externă are efecte negative (cu atât mai mari, cu cât îndatorarea s-a realizat pentru satisfacerea nevoilor de consum sau pentru echilibrarea contului curent al BPE) şi va rezolva un dezechilibru momentan amânând, practic, nota de plată a economiei.

Efectele financiare ale datoriei externe rezidă în continuarea unui efort valutar pe seama încasărilor din exporturi de bunuri şi servicii, destinate restituirii împrumutului. Principalii indicatori sunt :

156


- rata medie anuală a dobânzii ( ):

(11.2.

6)- volumul anual al dobânzii (VAD) (pentru

împrumuturi nerambursate): (11.2.

7)- tranşa anuală scadentă (TAS) pentru toate

împrumuturile angajate: (11.2.

8)- anuitatea sau serviciul datoriei externe

(SDE):SDE=VAD+TAS (11.2. 9)

- greutatea specifică a serviciului datoriei externe în totalul intrărilor valutare din exportul de mărfuri şi servicii (E(m+s)):

(11.2. 10)Se apreciază drept prag critic valoarea de 15%:

dacă greutatea specifică depăşeşte pragul critic, povara îndatorării externe va afecta puterea de cumpărare a exporturilor economiei.

Efortul de rambursare a datoriei externe de către ţările în curs de dezvoltare se evidenţiază prin raportul dintre achitarea anuităţilor ( ) şi suma noilor intrări de capital sub forma asistenţei publice şi/sau private pentru dezvoltare ( ), acest raport se numeşte “fluxul net de resurse (FNR)”:

(11.2. 11)

157


unde: ∑APPD = valoarea asistenţei tehnice primite de ţara de analiză + volumul investiţiilor străine directe în economia naţională.

Dacă FNR este subunitar, apare o diferenţă între asistenţa publică şi/sau privată pentru dezvoltare şi anuităţi (SDE) care contribuie la dezvoltarea economiei în cazul ţărilor în curs de dezvoltare puternic îndatorate; dacă raportul este supraunitar, în mod sistematic, are loc un transfer invers de resurse.

Indicele de vulnerabilitate financiară (IVF) se determină ca raportul dintre FNR şi rezervele oficiale de valută (ROV), ale unei economii, numai atunci când FNR<1 după relaţia:

(11.2. 12)

Vulnerabilitatea financiară a unei ţări este cu atât mai mare cu cât valoarea FNR>1.

Întrebări de control: Numiţi clasificările utilizate în statistica

datoriei externe. Ce cuprinde conceptul de datorie externă ? Numiţi indicatorii statistici de analiză a

datoriei externe. Analizaţi indicele datoriei externe. Ce reprezintă gradul de îndatorare externă? Caracterizaţi indicatorii structurii îndatorării

externe. Examinaţi indicatorii efectelor economice şi

financiare ale datoriei externe. Din ce rezultă efectul economic al datoriei

externe. Caracterizaţi principalii indicatori ai efectelor

finaciare.

158


CAPITOLUL

– XII–

SISTEMUL CONTURILOR NAŢIONALE

Obiectivele capitolului: Precizarea aspectelor metodologice ale

sistemului onturilor naţionale. Prezentarea arhitecturii generale a conturilor

naţionale. Analiza conturilor sectoarelor instituţionale în

Republica Moldova. Metodologia utilizării SCN în analizele

macroeconomice.

Cuvinte-cheie:Sistemul conturilor naţionale / Contabilitatea naţională, unităţile economice,fluxurile economice,sistemul de conturi,utilizări,resurse,circuitul economic,unitatea instituţională, societăţi şi cvasi-societăţi nefinanciare,sectorul “Instituţii financiare”, sectorul “Administraţia publică” ,sectorul “Administraţia privată”,

sectorul “Gospodăriile populaţiei”,sectorul restul lumii,contul sintetic de bunuri (contul 0),contul de producţie (contul 1),contul de exploatare (contul 2), contul de distribuire primară a veniturilor(contul 3),contul de redistribuire primară a veniturilor (contul 4), contul de redistribuire a veniturilor în formă naturală (contul 5),

159


contul de utilizare a venitului disponibil ajustat (contul 6),

contul de capital (contul 7),contul străinătatea sau restul lumii (contul 8).

160


Noţiuni generale. Precizări metodologice şi definiţii ale sistemului conturilor naţionale (SCN)

Contabilitatea naţională este un instrument indispensabil în analiza şi previziunea fenomenelor economice. Ea îşi justifică existenţa prin intermediul economiei, mai concret prin macroeconomie, întrucât măsoară tot ce este necesar la elaborarea ipotezelor şi cuantificarea metodelor pe care se bazează economia în modelarea dezvoltării sale. În macroeconomie, măsura este rezultatul agregării multiplelor date elementare, agregarea bazându-se pe utilizarea diferitelor clasificări şi nomenclatoare. Aceste nomenclatoare sunt folosite, în special, pentru gruparea agenţilor economici şi a bunurilor (în fluxuri sau stocuri).

Modelele utilizate în analiza economică se bazează pe patru mari grupe de relaţii:

1) ecuaţii contabile (care fac legătura între fluxuri şi bunuri economice);

2) ecuaţii tehnice (pentru unităţi fizice);3) ecuaţii instituţionale (pentru anumite

constrângeri legale sau contractuale);4) ecuaţii de comportament (care pun în

evidenţă legile propuse).Pentru punerea în practică a acestor ecuaţii,

economia are nevoie de un anumit cadru la scara naţională, în care măsura elementelor este congruentă cu ipotezele de lucru. Acest cadru a fost pus la punct progresiv de către economişti şi constituie “contabilitatea naţională”.

Contabilitatea naţională are o importanţă deosebită, deoarece:

161


1) este un excelent mijloc de informare asupra structurii şi evoluţiei economiei unei ţări. Ea pune la dispoziţia publicului un cadru coerent, complet şi permanent, care permite accesul la principalii indicatori macroconomici;

2) este un instrument utilizat pentru previziune ecoomică şi pentru testarea anumitor măsuri de politică economică (fiscalitate, paritate monetară, subvenţii, investiţii etc.);

3) este utilizată drept cadru general pentru o mare parte a statisticii;

4) este un instrument pedagogic important pentru învăţarea macroeconomiei şi contribuie la realizarea unui limbaj comun utilizabil de către toţi participanţii la dezbaterile politice şi sociale;

5) comparaţiile internaţionale dintre ţări se realizează pe baza contabilităţii naţionale.

În cadrul Uniunii Europene, contabilitatea naţională este un mijloc de comparare a performanţelor şi cadru al dezbaterilor de politică economică.

Cadrul central al contabilităţii naţionale se referă la:

Unităţile economice şi regruparea lorEconomia naţională este împărţită în două tipuri

de unităţi, fiecare răspunzând unor necesităţi analitice specifice:

- pentru descrierea fluxului de venituri şi cheltuieli, a fluxului financiar şi a conturilor de patrimoniu, sistemul grupează agenţii economici în unităţi instituţionale şi în sectoare pe baza funcţiilor, comportamentului şi obiectivelor lor principale;

162


- pentru reprezentarea proceselor de producţie şi, în acelaşi timp, pentru analiza intrări-ieşiri, sistemul conturilor naţionale regrupează unităţile de activitate economică la nivel local pe ramuri de activitate, pe baza tipului de activitate desfăşurată. Orice activitate este caracterizată de o intrare de produse, un proces de producţie şi o ieşire de produse.

Fluxurile şi stocurileÎn conturile naţionale, se înregistrează două mari

tipuri de informaţii: fluxuri şi stocuri. Fluxurile se referă la acţiunile şi efectele evenimentelor care au loc în cursul unei perioade date, în timp ce stocurile reflectă o situaţie la un moment dat.

Un flux economic reflectă crearea, transformarea, transferul sau dispariţia unei valori economice. El determină o variaţie a valorii activelor şi pasivelor unei unităţi instituţionale. Se disting două tipuri de fluxuri economice: operaţiuni şi alte modificări de active.

Prin operaţiune se înţelege un flux economic realizat în comun acord de către unităţile instituţionale. Contabilitatea naţională clasifică operaţiunile în patru categorii principale:

- operaţiuni cu bunuri şi servicii (produse), care prezintă originea (producţia internă sau importuri) şi utilizarea produselor (consum intermediar, consum final, formare de capital sau exporturi);

- operaţiuni de repartiţie, care relevă modul în care valoarea adăugată brută generată de producţie este distribuită între muncă, capital şi administraţia publică, şi detaliază procesul de redistribuire a venitului;

- operaţiuni financiare, care descriu crearea, circulaţia şi extinderea instrumentelor

163


financiare;- alte operaţiuni, care nu sunt incluse în cele

trei grupe menţionate şi care se referă la consumul de capital fix şi achiziţii, minus cedările de active nefinanciare neproductive.

În ansamblul său, SCN pune în evidenţă şi dă posibilitatea să se analizeze producţia, repartiţia, consumul şi acumularea de bunuri şi servicii ca procese ce au loc în cadrul şi între întreprinderi, instituţii, stat şi gospodării ale populaţiei, purtând denumirea de “subiecţi economici”.

Subiecţii economici sunt legate între ele prin operaţiile de vânzare, cumpărare, schimb de valori financiare etc., aspecte evidenţiate în conturi, care stau la baza determinării unor indicatori statistici.

SCN foloseşte tehnica contabilă şi anume principiul dublei înregistrări. Fiecare cont din cadrul sistemului înregistrează, pe de o parte, resursele, iar pe de altă parte – folosirea acestora. Utilizarea tehnicii contabile în SCN se efectuează pentru alcătuirea conturilor analitice, care exprimă activitatea desfăşurată de agenţii economici în cadrul ansamblului economic analizat.

Sistemul de conturi şi agregareUn cont în cadrul Contabilităţii naţionale permite

înregistrarea unui anumit fenomen economic, fie în utilizări şi în resurse, fie în variaţiile de active şi pasive din timpul perioadei contabile, fie în stocurile de active şi pasive externe la începutul sau la sfârşitul acestei perioade.

Un cont are două părţi:- partea dreaptă , numită “utilizări”, unde

sunt înregistrate operaţiunile care au ca efect reducerea valorii economice a unei unităţi sau sector;

- partea stângă , numită “resurse”, în care se înregistrează operaţiunile care au ca efect

164


creşterea valorii economice a unei unităţi sau a unui sector.

În cazul conturilor de acumulare, partea dreaptă se numeşte “variaţia activelor”, iar partea stângă – “variaţia pasivelor” şi a valorii nete.

Conturile de patrimoniu înregistrează în partea stângă activele, iar în partea dreaptă – pasivele şi valoarea netă (adică diferenţa dintre active şi pasive). Din confruntarea a două conturi de patrimoniu succesive reiese variaţia pasivelor şi a valorii nete, precum şi variaţia activelor.

În orice economie bazată pe diviziunea muncii, Circuitul economic reprezintă un model adecvat procesului economic la nivel macro. Privitor la operaţiunile de schimb care compun acest proces, este esenţial să se cunoască:

1) între ce persoane (instituţii) au loc;2) ce rezultate se schimbă, respectiv ce funcţie

economică îndeplinesc;3) ce cantităţi, respectiv ce rezultate, în expresie

valorică, se schimbă. În CM (calculele macroeconomice) prezenarea tuturor subiectelor economice (unităţi instituţionale) şi a tranzacţiilor realizate de acestea, într-o anumită perioadă, sunt elemente-cheie pentru efectuarea calculelor.

În contabilitatea naţională, tranzacţiile similare se reunesc într-un flux, iar subiectele economice, între care au loc aceste tranzacţii, se reunesc în sectoare.

Sectorul reprezintă regruparea unităţilor instituţionale în ansamblu pe baza funcţiei lor principale şi a surselor de finanţare.

Unitatea instituţională (UI) este o unitate economică rezidentă (care are centru de interes, deci desfăşoară o activitate economică de cel puţin un an pe teritoriul respectiv), care are autonomie de

165


decizie în exercitarea funcţiei sale principale şi/sau dispune de contabilitate completă (deţine atât documentele contabile în care apar toate operaţiunile economice şi financiare efectuate în decursul perioadei, cât şi un bilanţ al activelor şi pasivelor sale). Unităţile instituţionale-rezidente se grupează pe sectoare: societăţi şi cvasi-societăţi nefinanciare, instituţii financiare, administraţia publică, administraţia privată, gospodăriile populaţiei şi sectorul “restul lumii”.

1. Sectorul societăţi şi cvasi-societăţi nefinanciare înglobează unităţile instituţionale nefinanciare a căror funcţie o constituie producţia de bunuri şi servicii nefinanciare destinate pieţei şi ale căror resurse principale provin din vânzarea producţiei sau prestarea serviciilor. În acest sector, se include activitatea agenţilor economici autonomi şi a societăţilor comerciale nefinanciare.

2. Sectorul “Instituţii financiare” cuprinde UI a căror funcţie principală constă în colectarea, transformarea şi redistribuirea disponibilităţilor financiare. Resursele principale ale acestor unităţi sunt constituite din angajamentele contractate (depuneri, bonuri, obligaţiuni etc.) şi din dobânzi primite. La acest sector, se referă instituţiile de credit, întreprinderile de asigurări, bursele de valori şi alte instituţii financiare auxiliare.

3. Sectorul “Administraţia publică” cuprinde UI a căror funcţie principală este producerea serviciilor nedestinate pieţei pentru colectivitate şi efectuarea operaţiilor de redistribuire a veniturilor statului. Resursele lor provin din prelevări sau vărsăminte obligatorii efectuate de unităţi aparţinând altor sectoare. Sursa de finanţare a unităţilor incluse în acest sector o constituie bugetul consolidat şi fondurile extrabugetare.

166


4. Sectorul “Administraţia privată” – regrupează UI care produc, în principal, servicii nedestinate pieţei pentru gospodării cu titlul gratuit sau cvasi-gratuit şi ale căror resurse, în cea mai mare parte, provin din contribuţiile voluntare efectuate de gospodării şi din veniturile din proprietate. În acest sector, se includ: cultele religioase, sindicatele, partidele, asociaţiile culturale şi sportive, fundaţiile, alte organizaţii obşteşti.

5. Sectorul “Gospodăriile populaţiei” cuprinde indivizi sau grupuri de indivizi care îndeplinesc, în acelaşi timp, funcţia de consumatori şi, eventual, de întreprinzători. Resursele principale ale acestora provin din remuneraţia salarială, venituri din proprietate şi transferuri efectuate din celelalte sectoare sau din încasările provenite din vânzarea producţiei proprii.

6. Sectorul restul lumii (RL) reprezintă un sector ce nu este caracterizat printr-o funcţie şi nici prin anumite resurse principale. El grupează unităţi nerezidente în măsura în care ele efectuează operaţii cu unităţile instituţionale rezidente. Conturile specifice acestui sector furnizează o vedere de ansamblu a relaţiilor economice care leagă o ţară cu restul lumii.

12.2. Arhitectura generală a Conturilor Naţionale

Pentru a analiza aspectele esenţiale ale vieţii economice din societate, în statistica macroeconomică, conform metodologiei SCN-1993, se alcătuiesc următoarele grupe de conturi naţionale:

Grupa (A). Conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor sintetici ai producţiei de

167


bunuri. În acest scop, se elaborează două conturi:1) Contul sintetic de bunuri (contul 0);2) Contul de producţie (contul 1).

1. Contul sintetic de bunuri (contul 0) se elaborează la nivelul economiei naţionale după conceptul intern. În el, se evidenţiază, pe de o parte, dimensiunea şi provenienţa bunurilor materiale şi serviciilor pe sectoare şi activităţi economice, iar pe de altă parte, utilizarea acestora în scopuri productive, pentru consum şi dezvoltare, elemente evidenţiate, de asemenea, pe activităţi şi sectoare economice.Contul 0. “Contul sintetic de bunuri” în preţuri

curente(mii lei)

Resurse – R Utilizări – U Producţia brută de bunuri şi servicii (în preţuri de bază) – PBImport de b+s – ImImpozite de produs şi import – IPISubvenţii pe produs şi import (-) – Sv

Consumul intermediar – CIConsumul final – CFFormarea brută de capital fix – FBCFVariaţia stocurilor – VSExport de b+s – E

Total R Total utilizări

Prin acest cont se sintetizează tranzacţiile ce caracterizează activitatea de producţie a subiectelor interne. În contul de producţie, se înregistrează, în partea stângă, valoarea producţiei pe sectoare şi în partea dreaptă, CI pe sectoare şi VAB din fiecare sector respectiv PIB pe economia naţională. Soldul contului este VAB (la nivelul unui sector), respectiv PIB (la nivelul economiei naţionale). Soldul contului este plasat în partea dreaptă şi aceasta se evidenţiază în contul următor (ca resursă).

Contul de producţie (contul 1)Resurse Utilizări

168


Valoarea producţiei (pe sectoare economice) – PB

Consumul intermediar (pe sectoare economice) – CI

Impozite de producţie şi import – IPISubvenţii pe producţie şi import – Sv

VABpp pe sectoare sau PIBpp pe economia naţională

Relaţia de calcul al soldului:- la nivelul sectoarelor: VABpp=PB-CI- la nivelul economiei naţionale: PIBpp=PB-CI

Consumul intermediar CI este egal cu valoarea bunurilor şi serviciilor utilizate ca intrări în cursul producţiei, excluzând activele fixe, al căror consum este înregistrat ca un consum de capital fix. Bunurile şi serviciile respective sunt fie transformate, fie consumate în timpul procesului de producţie.

Grupa (B). Conturile naţionale care, prin conţinutul lor, stau la baza calculării indicatorilor ce permit analiza formării veniturilor, repartiţiei şi utilizării acestora. În acest scop, în SCN 93 se alcătuiesc:

- contul de exploatare sau de creare a veniturilor (contul 2);

- contul de distribuire primară a veniturilor (contul 3);

- contul de distribuire secundară a veniturilor (contul 4);

- contul de redistribuire a veniturilor în formă naturală (contul 5);

- contul de utilizare a veniturilor disponibil ajustat (contul 6).

Contul 2. “Contul de exploatare (sau de creare a veniturilor)” descrie modul de distribuire a valorii adăugate între diferiţi factori de producţie:

Resurse UtilizăriVab(pp) pe Remunerarea salariaţilor – R

169


sectoare – PIB(pp)

Impozit pe producţie şi import – IPI,din care:- impozite pe produs – IP- alte impozite legate de producţieSubvenţii de exploatare – SE, din care:- subvenţii pe produs – Svp- alte subvenţii de exploatare – ASE

Sold Excedentul brut pe exploatare (venit mixt – EBE/VM)

EBE/VM(în preţuri curente (mii lei))=(PIBpp-R-IPI)+SEEBE/VM reprezintă ceea ce rămâne în economie

din valoarea nou-creată în procesul de producţie, după remunerarea salariaţilor şi plata impozitelor pe produs şi import.

Contul 3. “Contul de distribuire primară a veniturilor”. La alcătuirea acestui cont, se trece de la calculul după conceptul “intern” la calculul după conceptul naţional.

Resurse UtilizăriEBE/VMRIPISE(-)Venituri din proprietate primite de la “Restul Lumii” (din străinătate) – VPPS

Veniturile din proprietate transmise “Restului Lumii” (străinătăţii) – VPTS

Sold Venitul naţional brut - VNB

VNB=(EBE/VM+R+IPI-SE+VPPS)-VPTS

Veniturile din proprietate cuprind veniturile primite sau transmise străinătăţii, de unităţile instituţionale cu dreptul de exploatare a activelor financiare, pământului şi altor active nefinanciare neproductive acordate acestora (bogăţiile subsolului, licenţe, dobânzi etc.)

170


Venitul naţional brut (VNB) reprezintă suma veniturilor primare, obţinute de rezidenţii ţării date. VNB diferă de PIB în valoarea soldului veniturilor din proprietate: SVP=VPPS-VPTS(±).

Din VNB, orice ţară efectuează o serie de plăţi către alte ţări, plăţi care nu sunt legate de activitatea de producţie, cum sunt: cotizaţiile la organismele internaţionale, la care este afiliată, asigurări sociale, daune, penalizări, ajutoare etc. Aceste plăţi micşorează VNB. Totodată, fiecare ţară poate încasa, de la alte ţări, sume ce constituie: ajutoare, asigurări sociale, despăgubiri etc., încasări care măresc VN. VNB creat, corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea şi care nu sunt asociate cu activitatea productivă se exprimă prin venitul naţional disponibil – VNDb.

Contul 4. “Contul de distribuire primară a veniturilor”

Resurse UtilizăriVenitul naţional brut (în preţuri curente) – VNBTransferuri curente primite din străinătate – TCPS

Transferuri curente transmise străinătăţii – TCTS

Sold Venit disponibil brut (în preţuri curente) – VDB

VDB=VNB+TCPS-TCTS

Venitul disponibil brut – VDB – reprezintă partea din valoarea creată, de care dispune naţiunea pentru consumul final şi economii.

Transferul reia operaţia în cazul când o UI efectuează, în calitatea ei de producător: bunuri, servicii sau active (financiare sau nefinanciare)

171


pentru altă unitate, fără a primi, de la ultima, drept recompensă bunuri, servicii sau active.

În SCN, se deosebesc: transferuri curente, capitale, transferuri sociale în natură.

Transferurile curente cuprind impozitele curente pe venit şi patrimoniu, vărsăminte pentru asigurarea socială, vărsăminte voluntare şi cadouri cu caracter necapital, amenzi.

Contul 5. “Contul de redistribuire a veniturilor în formă naturală”.

Resurse UtilizăriVDB – venitul disponibil brutTransferuri sociale în natură primite – TSNP

Transferuri sociale în natură transmise – TSNT

Sold=VDAB Venitul disponibil ajustat brut

VDAB=VDB+(TSNP-TSNT)

Veniturile societăţii se redistribuie nu numai prin intermediul transferurilor în bani, dar şi al transferurilor sub formă naturală, deci gratuit prin prestarea serviciilor şi bunurilor cu caracter socio-cultural (de exemplu: atribuirea gratuită invalizilor a medicamentelor, mijloacelor de transport, căru-cioarelor pentru invalizi şi altele). Acest tip de transferuri sociale în natură revin sectorului “gospodăriilor casnice” de la sectorul “administraţie publică” şi sectorul organizaţiilor necomerciale care deservesc gospodăriile casnice.

VDAB este indicatorul macroeconomic, care reflectă valoarea creată, corectată cu soldul TS în natură, care se utilizează pentru consumul final al ţării.

Contul 6. “Contul de utilizare a venitului disponibil ajustat”

172


Resurse – R Utilizări – UVenitul disponibil ajustat brut – VDAB

Consumul final efectiv – CF,din care:- consumul final al

gospodăriilor casnice (private) – CPv

- Consumul final al administraţiei publice – CPb

Sold: EB – economiile brute naţionale

EB=VDAB-CF

Consumul final (CF) – reprezintă suma consumului final al gospodăriilor casnice (private), a consumului final al administraţiei publice şi a consumului final al administraţiei private (CF=Cpv+Cpb+Cap).

Economiile brute (EB) măsoară partea din venitul disponibil ajustat, rămasă în societate după CF (care nu este alocată operaţiunilor de consum final), care este factorul principal al acumulării făcute în societate, element care sporeşte avuţia naţională acumulată de ţara dată.

Economiile brute naţionale reprezintă suma principală de finanţare a cheltuielilor capitale, deci pentru investiţii în capital fix, alimentate şi cu transferurile de capital – TC.

Transferurile de capital constituie operaţiuni cu caracter unic şi considerabile după valoare, legate de procurarea sau ieşirea activelor participanţilor la aceste operaţiuni. Ele includ: sursele financiare din bugetul de stat pentru investiţii capitale, transmiterea fondurilor respective în capitalul statutar în procesul privatizării, impozite pe capital, subvenţii pentru investiţii şi altele.

Contul 7 “Contul de capital”Modificări în pasive şi Modificări în active

173


capital propriuEconomii brute – EBTransferuri de capital primite din străinătate – TCPSTransferuri de capital transmise străinătăţii – TCTS

FBCFVSAchiziţii nete de active neproductive nefinanciare (ANANN) (-)

Sold=Capacitatea (+) sau necesarul (-) de finanţare =C(N)FinC(N)Fin=EB+(TCPS-TCTS)-(FBCF+VS-ANANN)

FBCF exprimă valoarea bunurilor durabile dobândite de unităţile rezidente şi instalate, valoarea clădirilor şi construcţiilor construite şi date în folosinţă, a mijloacelor de transport şi altor tipuri de fonduri fixe.

VS indică diferenţa dintre stocul la sfârşitul perioadei considerate şi cel iniţial, al materiei prime, materialelor, combustibilului, instrumentelor, producţiei nefinisate şi producţiei finite, însă nerealizate.

Contul 7. “Contul de capital” exprimă, pe ansamblul ţării, modificările intervenite în nivelul şi structura creanţelor şi angajamentelor financiare ale ţării.

Contul 8. “Contul străinătatea sau restul lumii” arată tranzacţiile subiecţilor economici interni cu alte ţări. În partea dreaptă, se înregistrează plăţile făcute către străinătate, iar în partea stângă veniturile încasate din străinătate.

Contul 8. “Contul restul lumii” Resurse Utilizări

Vânzări de bunuri şi servicii (export)Venituri din activitatea economică şi din patrimoniu încasate din

Cumpărări de bunuri şi servicii (import)Venituri din activitatea economică şi din patrimoniu plătite

174


Resurse UtilizăristrăinătateTransferuri curente primite din străinătateTransferuri de capital încasate din străinătateModificarea angajamentelor

străinătăţiiTransferuri curente către străinătateTransferuri de capital către străinătateModificarea creanţelor

Contul 8 este echilibrat şi nu conţine sold

Contul sintetic 8 se defalcă pe patru subconturi, astfel:

1. Subcontul extern de bunuri şi servicii evidenţiază importul şi exportul. Soldul contului reflectă soldul balanţei de plăţi externe (BPE) de bunuri (balanţa comercială) şi servicii (balanţa serviciilor) =SBC+SBS.

2. Subcontul extern al veniturilor factorilor şi al transferurilor curente. Soldul acestui subcont este soldul balanţei veniturilor (BV) şi transferurilor curente (STC) din contul curent al BPE, =SBV+STC.

3. Subcontul de capital relevă influenţa transferurilor de capital din/către străinătate şi este egal cu soldul contului de capital din contul de capital şi financiar al BPE.

4. Subcontul financiar exprimă modificările intervenite în nivelul şi structura creanţelor şi angajamentelor ţării faţă de străinătate şi este egal cu soldul contului financiar din BPE.

175


12.3. Realizarea conturilor sectoarelor instituţionale în Republica Moldova.

În Republica Moldova, calcularea conturilor naţionale s-a introdus în anul 1993 în baza metodologiei ONU – SCN 1993, care se utilizează de către statele membre şi organizaţiile internaţionale. SCN 1993 creează cadrul general în care tranzacţiile dintre diferiţi agenţi din economie se grupează şi analizează în mod unitar.

O altă caracteristică esenţială a SCN 1993 este cea a armonizării, astfel, operaţiunile şi conturile sale sunt în concordanţă cu balanţa de plăţi externe, statistica bugetară a statului, statistica monetară şi bancară (statistici realizate de FMI), cu Clasificarea Internaţională Standard al activităţilor economice ale ONU, cu metodologiile în domeniul forţei de muncă elaborate de Biroul Internaţional al Muncii.

În cadrul SCN 1993, Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova calculează cele opt conturi descrise în subcapitolul 12.2. şi sectoarele economice prezentate în subcapitolul 12.1.

Având în vedere procesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană, va fi necesară introducerea, în practica statisticii oficiale a ţării, a Sistemului european de conturi naţionale şi regionale (SEC 1995). Acesta este perfect coerent cu versiunea revizuită a SCN 1993, iar datele obţinute în cadrul acestui sistem au numeroase aplicaţii specifice foarte importante, care privesc:

a) urmărirea şi orientarea politicii monetare europene: criteriile de convergenţă fixate, pentru punerea în practică a ultimei faze a Uniunii Monetare Europene, sunt definite pe baza agregatelor contabilităţilor naţionale (deficit public, datorie publică şi PIB);

176


b) acordarea de subvenţii regiunilor Uniunii Europene prin intermediul fondurilor structurale ale căror cheltuieli se bazează, în parte, pe datele conturilor regionalizate ale conturilor naţionale;

c) calculul resurselor proprii ale Uniunii Europene, care depind de datele din conturile naţionale în trei moduri:

- totalul resurselor Uniunii Europene este determinat ca procent din produsele naţionale brute (PNB) ale statelor membre;

- contribuţia fiecărui stat membru la a treia resursă proprie a Uniunii Europene (numită TVA) este foarte mult influenţată de contabilitatea naţională, deoarece este fixată pe baza unei taxe medii, se calculează pornind de la datele conturilor naţionale;

- contribuţia relativă a fiecărui stat membru la a patra resursă proprie a Uniunii Europene este bazată pe produsul naţional brut propriu.

Între SEC 95 şi SCN 93 există câteva diferenţe, care se referă la faptul că:

a) prezentarea nu este identică- SEC 95 consacră capitole distincte pentru

operaţiunile de produse, de repartiţie şi pentru operaţiile financiare, în timp ce SCN 93 descrie operaţii în şapte capitole, care tratează conturi diferite (de exemplu, contul de producţie, contul de distribuire primară a venitului, contul de capital şi contul restului lumii);

- pentru descrierea unui concept, SEC-95 prezintă, mai întâi, definiţia sa şi apoi enumeră elementele pe care le include şi elementele pe care le exclude. SCN 93 descrie conceptele în termeni generali, explicând apoi logica ce susţine convenţiile adoptate;

177


- SEC 95 conţine, de asemenea, capitole consacrate, în mod special, conturilor regionale şi trimestriale;

- SCN 93 conţine un capitol al conturilor satelit.b) în multe cazuri, conceptele din SEC 95 sunt

mai precise decât cele din SCN 93. De exemplu:

- SCN 93 nu dă definiţii foarte precise pentru noţiunile “de piaţă”, “consumul final propriu” şi “alte non-piaţă”, la care recurge pentru clasarea unităţilor instituţionale în unităţi cu activitate economică (UAE) locale şi producţiile lor. Aceasta înseamnă că evaluarea producţiei şi clasificarea sectoarelor nu sunt, din acest punct de vedere, tratate suficient de detaliat. Astfel, SEC 95 aduce numeroase explicaţii suplimentare şi adaugă, pentru câteva cazuri specifice, criteriul, conform căruia vânzările unui producător pe piaţă trebuie să acopere cel puţin 50% din costul său de producţie;

- SEC 95 pleacă de la principiul, conform căruia mai multe tipuri de producţii de bunuri obţinute de către populaţie (de exemplu, confecţii şi mobilă) nu sunt semnificative în statele membre ale Uniunii Europene şi, deci, nu trebuie să fie înregistrate în contabilitatea naţională;

- SEC 95 face referire explicită la dispoziţiile naţionale specifice Uniunii Europene, de exemplu, Sistemul Intrastat pentru înregistrarea fluxurilor de bunuri intracomunitare şi contri-buţiilor statelor membre la Uniunea Europeană;

- SEC 95 recurge la clasificări statistice ale Uniunii Europene, de exemplu, clasificarea produselor şi a serviciilor (CPA) pentru produse şi NACE Rev.1. ramurile de activitate (ele sunt, în acelaşi timp, armonizate cu

178


nomenclatoarele corespunzătoare Naţiunilor Unite);

- SEC 95 conţine o clasificare specifică pentru toate operaţiile cu exteriorul, prin care se face distincţie între cele care au loc între rezidenţii Uniunii Europene şi cele cu rezidenţii din ţări terţe.

12.4. Utilizarea SCN în analizele macroeconomice.

Informaţiile statistice cuprinse în SCN, pe larg, se utilizează în analiza la macronivel al fiecărei ţări, în modul următor:

1. Informaţiile sintetice cuprinse în contul “Producţie”, întocmit pentru sectoarele instituţionale, stau la baza analizei contribuţiei sectoarelor la formarea produsului intern brut, a măsurării eficienţei cu care au fost folosiţi factorii de producţie şi caracterizării structurii producţiei brute. Valoarea adăugată – indicator care exprimă producţia finală pe sectoare instituţionale, este o mărime pe baza căreia se determină şi se analizează alţi indicatori fundamentali pentru judecarea activităţii economice, printre care un loc central îl ocupă excedentul de exploatare.

2. Evidenţiind valoric producţia finală de bunuri materiale şi servicii produse de agenţii economici interni, în perioada pentru care se face calculul, produsul intern brut este apreciat ca un agregat macroeconomic fundamental calculat în SCN. Pe baza lui, se apreciază rezultatele politicii în domeniul dezvoltării economice, se caracterizează - în statisticile naţionale şi internaţionale - nivelul dezvoltării economice, se analizează structura bunurilor şi serviciilor în funcţie de utilizarea lor

179


pentru consumul final, pentru formarea brută a capitalului şi pentru export, se apreciază nivelul de trai al populaţiei şi se analizează folosirea potenţialului productiv al economiei naţionale.

Măsurarea şi aprecierea acestor elemente, pe baza produsului intern brut, trebuie să ţină seama şi de evoluţia preţurilor bunurilor şi serviciilor care alcătuiesc conţinutul acestui indicator.

3. În legătură cu folosirea produsului intern sau a produsului naţional pe locuitor pentru aprecierea nivelului de trai al populaţiei, subliniem necesitatea folosirii acestui indicator cu multă precauţie, întrucât în mod automat o creştere a producţiei de bunuri şi servicii pe locuitor nu duce la o ridicare a nivelului de trai. Pentru aprecierea corectă a bunăstării populaţiei, pe lângă produsul intern sau naţional pe locuitor - care permite o apreciere de ansamblu - este necesar să se utilizeze în analiză şi informaţii referitoare la repartiţia bunurilor şi serviciilor.

4. Circuitul veniturilor, generat de producerea şi folosirea bunurilor şi serviciilor în economie, se reflectă în SNC prin intermediul mai multor conturi. Prin repartizarea veniturilor produse, distribuite în cele două faze ale repartiţiei şi utilizate pentru consum, pentru plăţi obligatorii şi benevole şi pentru economii se ajunge la unele valori de echilibrare a conturilor, exprimate sub formă de solduri, care au o mare putere informaţională privind circuitul veniturilor în economie.

5. Informaţiile privind repartiţia primară a veniturilor stau la baza analizei modului în care valoarea adăugată este distribuită factorului muncă şi capital şi, dacă este cazul, de la şi către restul lumii (străinătatea).

6. Conturile care pun în evidenţă crearea veniturilor reflectă tranzacţiile ce sunt în legătură directă cu procesul producţiei. Informaţiile din aceste

180


conturi permit măsurarea excedentului de exploatare realizat de sectoarele şi ramurile producătoare pentru piaţă. Excedentul de exploatare exprimă suma totală rezultată din activitatea direct productivă şi care asigură atât compensarea capitalului propriu şi atras, cât şi plata impozitelor curente pe venit. Pe baza acestui indicator - excedentul de exploatare – se măsoară şi analizează, de regulă, rentabilitatea şi profitabilitatea activităţii economice.

7. Distribuirea veniturilor se remarcă prin indicatorul venit primar sau venit naţional (brut sau net), care exprimă totalitatea veniturilor primare ale subiectelor economice naţionale. Contul “repartiţia primară a veniturilor” evidenţiind componentele veniturilor factorilor de producţie - venituri din muncă angajată, venituri din patrimoniu, excedent de exploatare, impozite nete pe produse - oferă ample posibilităţi de analiză a dimensiunii şi structurii acestor venituri. Analiza posibilităţilor de consum şi de economisire de care dispune economia naţională se bazează pe informaţiile referitoare la venitul disponibil (brut şi net) al societăţii. Informaţiile furnizate de contul “redistribuirea venitului” stau la baza analizei structurii venitului disponibil, a politicii în domeniul fiscalităţii, asistenţei şi protecţiei sociale. Pentru a caracteriza folosirea venitului disponibil, în interiorul ţării, acest indicator se evidenţiază pe sectoare care au consum final (gospodăriile populaţiei şi statul) şi pe ansamblul economiei naţionale, prin intermediul agregatelor consum final şi economii. În acest fel, se oferă posibilitatea cunoaşterii unor aspecte macroeconomice esenţiale privind dimensiunea şi structura consumului final după natura bunurilor folosite şi după modul de acoperire a cheltuielilor pentru acest consum.

181


8. Pe baza componentelor venitului disponibil se determină rata consumului final şi rata economisirii, indicatori derivaţi folosiţi în analiza macroeconomică.

9. Posibilităţile de capitalizare a economiei naţionale se analizează conform informaţiilor privind economiile. Mărimea economiilor, împreună cu transferurile de patrimoniu din străinătate, este evidenţiată în contul “capital”. Informaţiile cuprinse în acest cont servesc drept reper la măsurea şi analiza dimensiunii şi structurii capitalizării.

10.Calculul şi analiza agregatelor macroeconomice de rezultate se bazează pe informaţiile privind activitatea economică a agenţilor economici naţionali, şi externi, ceea ce presupune cunoaşterea tranzacţiilor cu străinătatea. Aceste tranzacţii, evidenţiate în contul “străinătatea”, reflectă exportul şi importul de bunuri materiale şi servicii, veniturile factorilor din şi către exterior, transferurile din şi către străinătate şi modificarea creanţelor şi angajamentelor financiare. Sintetizând toate tranzacţiile cu străinătatea, se asigură informaţii privind fluxurile de bunuri materiale, de servicii, de venituri din activitatea economică din şi către străinătate, utile fundamentării politicii valutare a statului.

11. Persistenţa depăşirii exportului de către import poate duce la o penurie de surse valutare de plată, iar afluenţa de bani speculativi din exterior poate afecta stabilitatea monetară internă. Privite, deci, din punctul de vedere al politicii valutare, informaţiile furnizate de contul "străinătate" sunt insuficiente, ceea ce face necesară alcătuirea balanţei de plăţi formate din balanţa comercială, balanţa serviciilor şi balanţa mişcării capitalului.

182


12.Un obiectiv principal, urmărit în efectuarea calculelor macroeconomice, îl constituie caracterizarea stabilităţii dezvoltării economice. Informaţii utile, în acest sens, se obţin, la nivel macroeconomic, prim măsurarea modificării preţurilor şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.

13. Măsurarea rezultatelor activităţii obţinute într-un sector instituţional sau în întreaga economie se poate realiza numai prin intermediul indicatorilor în expresie bănească, deci calculaţi cu ajutorul preţurilor.

Evoluţia preţurilor poate influenţa semnificativ concluziile desprinse din analiza indicatorilor nominali - atât în cazul indicatorilor de nivel şi structură, cât şi, mai ales, a celor care exprimă evoluţia în timp şi spaţiu. În aceste condiţii, toţi indicatorii calculaţi pe baza componentelor ce exprimă producerea şi utilizarea bunurilor, precum şi veniturile generate şi utilizate de aceste procese, se determină ca indicatori nominali (exprimaţi în preţuri curente) şi indicatori reali, exprimaţi în preţuri constante. Trecerea de la indicatorii nominali la cei reali se face cu ajutorul indicilor de preţuri, prin deflaţionarea sau inflaţionarea indicatorilor nominali. Deflaţionarea presupune împărţirea indicatorului nominal la indicele preţurilor.

14. Determinarea mai multor indici de preţuri - indicele preţurilor de consum, deflatorul PIB, indicii preţurilor producţiei ramurilor, indicii preţurilor produselor exportate, importate etc. - este impusă, în principal, de necesitatea deflaţionării indicatorilor, de calculul puterii de cumpărare a veniturilor, de măsurarea nivelului inflaţiei. Indicii de preţuri servesc la cunoaşterea nivelului real al unui indicator macroeconomic. Determinarea acestor indici ridică o serie de probleme metodologice care sunt cu atât mai complexe, cu cât indicatorul care urmează să fie

183


deflaţionat are o sferă de cuprindere mai largă. Aceasta se referă atât la tipul indicelui care trebuie folosit, cât şi la eşantionul de bunuri şi servicii pe baza căruia se măsoară mişcarea preţurilor.

În deflaţionarea indicatorilor sintetici de rezultate, de cele mai multe ori se recurge la deflaţionarea PIB şi la indicele preţurilor de consum (IPC).

Întrebări de control Ce reprezintă sistemul conturilor naţionale al

unei ţări? Care sunt principalele conturi ce alcătuiesc

SCN? Care este conţinutul contului sintetic de bunuri

(contul 0)? Care este conţinutul contului de producţie

(contul 1)? Care este conţinutul contului de exploatare

(contul 2) ? Care este conţinutul contului de distribuire

primară a veniturilor(contul 3) ? Care este conţinutul contului de redistribuire

primară a veniturilor (contul 4) ? Care este conţinutul contului de redistribuire

a veniturilor în formă naturală (contul 5) ? Care este conţinutul contului de utilizare a

venitului disponibil ajustat (contul 6) ? Care este conţinutul contului de capital

(contul 7) ? Care este conţinutul contului străinătatea

sau restul lumii (contul 8) ? Analizaţi evoluţia implementării SCN în R.

Moldova? Cum se utilizează în analiza la macronivel

informaţiile statistice cuprinse în SCN ?

184



CAPITOLUL

– XIII–

INDICATORII STATISTICI

CE CARACTERIZEAZĂ CREŞTEREA ECONOMIEI NAŢIONALE

Obiectivele capitolului: Caracterizarea principalelor agregate

macroeconomice de rezultate Calcularea ritmului creşterii economice Metode de calculare a agregatelor

macroeconomice

Cuvinte-cheie :producţia finală, producţia brută, consumul intermediar, produsul intern brut,metoda I – pe categorii de resurse,metoda II – pe categorii de utilizări,metoda III – metoda veniturilor,produsul naţional brut, venitul naţional brut, venitul disponibil ajustat brut al societăţii,preţurile pieţei, preţurile comparabile (constante),

rata anuală de creştere economică,rata medie anuală de creştere economică,indicatorii relativi calculaţi pe baza agregatelor macroeconomice,productivitatea muncii în economie,rata investiţiilor brute,necesarul de capital fix, rata consumului final al societăţii,rata consumului privat al ţării,

186


rata consumului public al ţării,

187


13.1. Principalele agregate macroeconomice de rezultate: produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB), venitul naţional (VN), venitul naţional brut (VNB)

Calculele şi analizele macroeconomice privind starea economiei naţionale necesită informaţii statistice sintetice, referitoare la activitatea economică desfăşurată de agenţii economici. Într-o formă agregată, aceste informaţii sunt furnizate de SCN (sistemul conturilor naţionale), prin intermediul agregatelor macroeconomice (AM).

AM sunt mărimi sintetice care măsoară rezultatele întregii activităţi economice şi care au ca efect producerea de bunuri şi servicii. AM de rezultate evidenţiază producţia finală (PF), care reprezintă producţia brută (PB) – valoarea bunurilor şi serviciilor produse într-o perioadă şi consumate în aceeaşi perioadă, pentru a produce noi produse; acest consum se numeşte consumul intermediar (CI). În consecinţă, agregatele macroeconomice de rezultate sunt de forma producţiei finale:

PF=PB-CI (13.1.1)

Rezultatele economice se măsoară prin intermediul unor indicatori sintetici semnificativi pentru aprecierea dezvoltării economice a unei ţări, o importanţă deosebită având-o PIB, PNB şi VN, VNB, în termeni reali, atât per total, cât şi pe locuitor.

PIB – principalul agregat din SCN se defineşte ca producţie finală brută realizată în decursul perioadei de calcul de către subiecţii economici, ce-şi desfăşoară activitatea în interiorul

188


ţării (unităţi rezidente), indiferent dacă factorii de producţie (muncă, proprietate, capital) sunt furnizaţi de rezidenţi sau de străini. PIB se calculează prin trei metode diferite, pe baza a trei abordări distincte care conduc la evaluări identice.

Metoda I – pe categorii de resurse:PIBpp=VAB+IP+TV-SP (13.1.2)

unde: VAB indică valoarea adăugată brută creată în toate activităţile economice sau în sectoarele economice;IP – impozite pe produs, inclusiv TVA;TV – taxe vamale;SP – subvenţii pe produs şi import;PIBpp – produsul intern brut în preţurile pieţei.

La nivelul ansamblului de activităţi economice ale ţării, în funcţie de datele iniţiale:

PIBpp=∑VAB(a.e.)-∑CI(a.e.) (13.1.3)

PIB astfel calculat este mai potrivit pentru analize privind utilizarea producţiei finale.

Metoda II – pe categorii de utilizări:PIBpp=CF+FBCF+VS±Export net

(13.1.4)unde: CF reprezintă consumul final al

societăţii=CP+CG;CP – consumul privat al gospodăriilor;CG – consumul guvernamental (consumul public);FBCF – formarea brută de capital fix;VS – variaţia stocurilor sau bunurilor, altele decât cele de capital fix;

Export net = E(m+s)-Import(m+s) (±).

Metoda III – metoda veniturilor:

189


PIBpp=R+EBE/VM+IPRI-SE (13.1.5)unde: R exprimă remunerarea salariaţilor din

economia naţională;EBE/VM – excedentul brut de exploatare sau venitul mixt;IPRI – impozitele pe producţie şi importuri;SE – subvenţiile de exploatare pe produs şi import.

Excedentul brut de exploatare reprezintă soldul contului de exploatare din SCN care arată partea rămasă din valoarea nou-creată în procesul de producţie, într-o ţară, după remunerarea salariaţilor şi plata impozitelor legate de producţie.

Produsul naţional brut (PNB) se calculează prin corectarea PIB-ului cu soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea – SVFS, venituri concretizate în venituri din muncă (salarii), din investiţii (dividende) şi din proprietate (dobânzi).

PNB(p.c.)=PIB+VFIS-VFPS=PIB±SVFS (13.1.6)

unde: VFIS indică veniturile factorilor de producţie naţionali încasate din străinătate;VFPS – veniturile factorilor de producţie străini încasate din ţara de analiză.

Diferenţa dintre cele două agregate este următoarea:

- PIB măsoară producţia realizată de unităţile de producţie rezidente; în timp ce

- PNB măsoară producţia realizată de factorii de producţie (muncă, proprietate, capital) furnizaţi de rezidenţi.

190


În funcţie de semnul SVFS, PNB poate fi mai mare sau mai mic, comparativ cu PIB. În Republica Moldova, în anul 2002, PNB era mai mic decât PIB cu 4,8%, ceea ce este caracteristic ţărilor în curs de dezvoltare, în care investiţiile străine deţin o pondere importantă.

Venitul naţional brut (VNB) reprezintă suma veniturilor primare, obţinute de rezidenţii ţării date şi diferă de PIB în valoarea soldului veniturilor din proprietate (SVP).

VNB(p.c.)=EBE/VM+R+IPRI-SE+VPPS-VPTS= =EBE+R+IPRI-SE±SVP (13.1.7)

unde: VPPS exprimă veniturile din proprietate primite din străinătate (RL);VPTS – venituri de proprietate transmise străinătăţii.

Venituri de proprietate – veniturile primite sau transmise străinătăţii de unităţile instituţionale cu dreptul de exploatare a activelor financiare, pământului şi altor active nefinanciare neproductive (bogăţiile subsolului, dobânzi, licenţe etc.).

Din VNB, orice ţară efectuează o serie de plăţi către alte ţări, plăţi care nu sunt legate de activitatea de producţie, cum sunt: cotizaţiile la organismele internaţionale, asigurările sociale, ajutoarele, penalizările, daunele etc. Aceste plăţi micşorează VNB. Totodată, fiecare ţară poate încasa de la alte ţări sume, care reprezintă: ajutoare, asigurări sociale, despăgubiri etc., încasări care măresc VNB. VNB creat, corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea, se exprimă prin VND brut (sau VDB):

VDB(p.c.)=VNB+TCPS-TCTS=VNB±STCS(13.1.8)unde: TCPS indică transferuri curente primite

din străinătate;TCTS – transferuri curente transmise străinătăţii;

191


STCS – soldul transferurilor curente în raport cu străinătatea.

Venitul disponibil brut – VDB, reprezintă partea din valoarea creată de care dispune naţiunea pentru consumul final.

Veniturile societăţii se redistribuie nu numai cu ajutorul transferurilor în bani, dar şi transferurilor sub formă naturală sau gratuit prin acordarea serviciilor şi bunurilor cu caracter social şi cultural (de exemplu, prestarea gratuită invalizilor a medicamentelor, mijloacelor de transport etc.). Acest tip de transferuri sociale în natură le primeşte sectorul “Gospodăriilor casnice” de la sectorul “Administraţia publică” şi sectorul organizaţiilor necomerciale, care deservesc gospodăriile casnice. VDB corectat cu soldul transferurilor sociale în natură reprezintă venitul disponibil ajustat brut al societăţii (VDAB):

VDAB(p.c.) =VDB+TSNP-TSNT=VDB±STSNS (13.1.9)

unde: TSNP reprezintă transferurile sociale în natură primite din străinătate;TSNT – transferuri sociale transmise străinătăţii;STSNS – soldul social în raport cu străinătatea.

VDAB este indicatorul macroeconomic care reflectă valoarea creată, corectată cu soldul transferurilor sociale în natură, care se va utiliza pentru consumul final al ţării.

În analiza efectuată de organismele internaţionale, în ceea ce priveşte comparaţiile internaţionale ale ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, se utilizează indicatorul

192


reprezentativ PNB, iar pentru ţările în curs de dezvoltare – PIB.

Preţurile curente – sunt preţurile anului respectiv.

Preţurile comparabile (constante) – sunt preţurile unui singur an pentru întreaga serie de date (preţurile de bază ale anului de bază).

Indicatorii economici exprimaţi în preţuri curente sunt indicatori nominali, iar cei exprimaţi în preţuri comparabile sunt indicatori reali.

13.2. Calcularea ritmului creşterii economice

În analizele macroeconomice, evoluţia în timp a agregatelor macroeconomice de rezultate se exprimă nu numai în preţurile curente ale fiecărei perioade, ci şi în preţurile comparabile sau constante. În acest caz, agregatul macroeconomic de rezultate exprimă mărimea valorică reală, obţinută prin eliminarea din mărimea exprimată în preţuri curente a influenţei modificării preţurilor în decursul perioadei de calcul.

13.2.1. Rata anuală de creştere economică

Pentru perioade anuale, indicatorul care sintetizează cel mai bine evoluţia, sensul şi amplitudinea dezvoltării, precum şi impactul restructurării la fiecare trecere de la o perioadă la alta, este rata anuală a creşterii economice reflectate, în principal, în ritmul de creştere a PIB-ului (real) şi a elementelor sale componente.

Evoluţia reală presupune recalcularea în preţuri comparabile ale perioadei de bază a PIB-ului şi componentelor sale din perioada curentă printr-una

193


din metodele prezentate în continuare (în subcapitolul 13.3.), calcul care, în forma sa generală, se prezintă astfel:

(13.2.10)Ca urmare, evoluţia reală a PIB-ului se determină

după relaţiile:

(%)

(13.2. 11)

(13.2.12)Deoarece preţurile comparabile sunt preţurile

perioadei de bază, PIB0(pr.comp.)=PIB0(pr.cur.).Deflatorul PIB-ului (DPIB) este cea mai

generală măsură a modificării nivelului preţurilor, luându-se în considerare nu numai schimbările de preţuri la bunurile şi serviciile ce intră în consumul populaţiei (ca IPC), ci şi pe acelea înregistrate la cheltuielile de investiţii, guvernamentale, export şi import.

Deflatorul PIB-ului se calculează după următoarea relaţie:

(13.2.13)şi reprezintă, de fapt, un indice de preţuri de timp Paache cu ponderi din perioada curentă.

(13.2.14)

194


13.2.2. Rata medie anuală de creştere economică

Dinamica rezultatelor macroeconomice se analizează nu numai pe un an, dar şi pe o perioadă suficient de lungă pentru a se delimita expansiunea conjucturală pe termen scurt din cadrul ciclului de afaceri, de creşterea economică propriu-zisă, ce se manifestă ca tendinţă dominantă în cadrul unei perioade mai mari de timp (5, 10, 15 ani). În această situaţie, se analizează serii cronologice de indici sintetici (anuale de evoluţie a PIB-ului real).

Ritmul şi indicele mediu de creştere a agregatelor macroeconomice pe perioade mari de timp (5, 10, 15 ani) se calculează ca media geometrică, după formula:

(13.2. 15)

unde: T1, T2, T3, …, Tn sunt indici de dinamică individuali în lanţ exprimaţi în coeficienţi;n – numărul de ani.

Şi atunci rata medie de creştere economică va fi:

(13.2.16)Pentru extragerea rădăcinii de gradul “n”, se

recurge la logaritmare, folosind microcalculatorul sau tabelele speciale (ale lui Airapetov).

13.3. Metode de calculare a PIB-ului în preţuri comparabile (de deflaţionare a PIB-ului)

Pentru calcularea produsului intern brut (PIB-ului) în preţuri comparabile (sau în scopul deflaţionării PIB-ului), se utilizează metoda componentelor, prin

195


raportarea fiecărui element al PIB-ului la indici de preţuri corespunzători sferei de cuprindere a fiecărei componente. Aceste calcule se efectuează în funcţie de sursa de informaţie şi de necesitatea utilizării, aplicându-se următoarele metode:

Metoda I – pe activităţi economice – cunoscând valoarea adăugată brută (VAB) creată în activităţile economiei. Relaţia de calcul:

(13.3.17)unde: IPagricultură, industrie, comerţ sunt indicii de

preţuri aferenţi produselor şi serviciilor create în fiecare activitate economică.

Metoda II – pe elemente de producţie brută şi consumul intermediar:

(13.3.18)unde: IpPB şi IpCI indică indicele de preţuri

corespunzătoare produselor şi serviciilor incluse în producţia brută (PB) şi consumul intermediar (CI).

Metoda III – pe elemente de utilizare finală a PIB-ului:

(13.3.19)

unde: FBC indică formarea brută de capital=FBCF±VS;

196


IpCp – indicii de preţuri la consumul privat al gospodăriilor;IpCG – indicii de preţuri la consumul guvernamental;IpFBC – indicii de preţuri la formarea brută de capital;IpE(m+s) – indicii de preţuri la exportul de mărfuri şi servicii;IpIm(m+s)- indicii de preţuri la importul de mărfuri şi servicii

După calcularea PIB-ului (în preţuri comparabile) prin intermediul uneia din metodele prezentate, se calculează dinamica (evoluţia reală) a PIB-ului.

197


13.4. Indicatorii relativi calculaţi pe baza agregatelor macroeconomice

Pe baza agregatelor macroeconomice, se determină numeroşi indicatori, rapoartele cărora figurează “în bordul” analizei la macronivel. De cele mai multe ori, aceşti indicatori sunt mărimi relative de structură, denumite “rate”, exprimate procentual sau mărimi relative de intensitate, deci raportul dintre doi indicatori de natură diferită.

1. Productivitatea muncii în economie:

(mii lei/persoană ocupată

sau USD/1 persoană ocupată) (13.4.20)

unde: este numărul mediu anual al populaţiei ocupate în economie.

2. Intensitatea capitalului (înzestrarea tehnică a muncii):

(mii lei/1 persoană ocupată)

(13.4.21)

unde: este valoarea medie anuală a mijloacelor fixe din economie.

3. Rata investiţiilor brute:

(%)

(13.4.22)

4. Necesarul de capital fix la 1 leu din PIB (coeficientul capitalului):

198


(mii lei) pe o unitate din

PIB (13.4.23)

unde: VMF valoarea mijloacelor fixe la 31.12. din economia ţării.

5. Rata consumului final al societăţii:

(%)

(13.4.24)

6. Rata consumului privat în ţară:

(%)

(13.4.25)

7. Rata consumului public al ţării:

(%)

(13.4.26)

8. PIB sau VN pe locuitor = (mii

lei/locuitor) (13.4.27)

unde: este numărul mediu anual al populaţiei.

9. Structura PIB-ului

(13.4.28)unde: E”i” reprezintă elementele

corespunzătoare ale produsului intern brut.

199


Întrebări de control Ce reprezintă agregatele macroeconomice ? Caracterizaţi principalul agregat

macroeconomic – produsul intern brut. Descrieţi prima metodă de calculare a

produsului intern brut. Descrieţi a doua metodă de calculare a

produsului intern brut. Descrieţi a treia metodă de calculare a

produsului intern brut. Caracterizaţi produsul naţional brut. Explicaţi conţinutul venitului naţional brut. Ce reprezintă venitul disponibil ajustat brut al

societăţii? Cum se calculează ritmul de creştere

economică? Calculaţi rata anuală de creştere economică. Calculaţi rata medie anuală de creştere

economică? Ce reprezintă deflatorul PIB-ului (DPIB)? Analizaţi metodele de calculare a PIB-ului în

preţuri comparabile.

200


CAPITOLUL

– XIV–

STATISTICA AVUŢIEI NAŢIONALE

Obiectivele capitolului: Caracterizarea generală a avuţiei naţionale. Analiza conţinutului avuţiei naţionale. Examinarea sistemului de indicatori al avuţiei

naţionale.

Cuvinte-cheie:Avuţia naţională a unei ţări,bunuri materiale din sfera producţiei,bunuri durabile de consum al populaţiei,active şi pasive financiare,principiul naţional în calcularea avuţiei naţionale,

active nefinanciare,capital fix, inclusiv material,active nemateriale,mijloace financiar-valutare,resurse naturale,resurse minerale,resurse spirituale,mediul înconjurător.

201


14.1. Caracterul social-economic al avuţiei naţionale

Avuţia naţională (AN) – principală categorie socio-economică, utilizată pentru evaluarea potenţialului economic şi a nivelului dezvoltării economice a unei ţări. În noul standard internaţional SCN 1993, se recomandă utilizarea clasificării unice a principalelor elemente ale activelor avuţiei naţionale şi metodologia de calcul al acestora în sectoarele economice şi, în general, pe ţară. Metodologia standardizată permite agregarea nivelurilor indicatorilor corespunzători ai activelor din diferite ţări, în totalurile regionale şi mondiale, asigurând analiza comparativă a avuţiei naţionale din diferite ţări.

Integrarea metodologiei caracteristicii statistice a avuţiei naţionale, în Sistemul general al contabilităţii naţionale (SCN-1993), o pune în acord cu indicatorii macroeconomici, reflectate în SCN, cu rezultatele activităţii economice şi lărgeşte posibilitatea analizei informaţiei obţinute.

În SCN, prin avuţie naţională se înţelege totalitatea activelor materiale şi nemateriale acumulate, care aparţin ţării sau rezidenţilor ei şi care se găsesc pe teritoriul economic al ţării date şi după hotarele ei (proprietatea naţională), precum şi a resurselor naturale de explorare şi antrenate în circuitul economic.

În definiţia avuţiei naţionale din SCN, se accentuează următoarele:

- avuţia naţională este un indicator momentan, ceea ce îl deosebeşte de alţi indicatori macroeconomici;

- după sursele de provenienţă, avuţia naţională este constituită din două părţi:

202


activele neproductive şi proprietatea naţională;

- în componenţa avuţiei naţionale se evidenţiază nu numai activele materiale, dar şi nemateriale (financiare şi nefinanciare);

- componentele avuţiei naţionale, care aparţin unei ţări, pot fi situate atât pe teritoriul ei economic, cât şi peste hotarele ei;

- are loc forma juridică a existenţei avuţiei naţionale: în volumul AN intră atât avuţia de stat, cât şi cea care aparţine persoanelor fizice şi juridice-rezidente:

- AN - capitalul propriu – diferenţa dintre valoarea tuturor activelor şi tuturor angajamentelor.

Un compartiment esenţial al avuţiei naţionale îl constituie proprietatea naţională – rezultatul acumulării capitalului propriu: activelor materiale, nemateriale, financiare şi nefinanciare la persoane fizice şi juridice, în activităţile economice şi sectoarele economice ale ţării şi regiunilor ei. Separat, se evidenţiază mărfuri de consum de lungă durată, investiţii străine directe şi rezerve de aur. În componenţa proprietăţii naţionale intră şi proprietatea personală a populaţiei (locuinţe şi construcţiile neproductive, bunuri de uz casnic de folosinţă îndelungată şi stocuri de mărfuri de consum).

14.2. Conţinutul avuţiei naţionale

În practica statisticii internaţionale, calculele situaţiei patrimoniale sau avuţiei naţionale, de obicei, se efectuează la începutul şi sfârşitul anului.

Indicatorii avuţiei naţionale sunt indicatorii stocurilor care, în decursul anului, pot nu numai să

203


crească, ci şi să scadă. Calculul avuţiei naţionale diferă de la o ţară la altă în funcţie de informaţiile furnizate de sistemul informaţional propriu.

Modalităţile de măsurare a avuţiei naţionale în funcţie de componentele care se iau în calcul sunt:

- AN – cuprinde bunurile materiale existente la un moment dat (avuţie acumulată – bunuri sub formă de capital fix, stocuri de materiale, bunuri de folosinţă îndelungată aflate la populaţie);

- AN – cuprinde: avuţia acumulată, resursele naturale şi avuţia spirituală (stoc de cunoştinţe în producţie, de cunoştinţe ştiinţifice acumulate de-a lungul timpului etc.).

Deci, măsurarea categoriei AN înseamnă determinarea a trei indicatori, care exprimă valoric sau în unităţi naturale elementele AN şi anume: indicatori ai avuţiei acumulate; indicatori ai resurselor naturale şi indicatori ai resurselor spirituale.

Conform recomandărilor din statistica internaţională cu privire la volumul, componenţa şi reproducţia AN, aceasta cuprinde următoarele:

1. Bunuri materiale din sfera producţiei:1.1. Bunuri de capital fix (fonduri fixe);1.2. Stocuri.

2. Bunuri durabile de consum al populaţiei;3. Bunuri materiale aflate pe teritoriul ţării

(3=1+2)4. Distincţia dintre bunurile materiale ale ţării şi

cele ale altor ţări:4.1. Bunuri materiale ale ţării pe teritoriul

altor ţări;4.2. Bunuri materiale ale altor ţări pe teritoriul

naţional.5. Bunuri materiale ale ţării (5=3+4.1-4.2);6. Active şi pasive financiare:

204


6.1. Active care măresc avuţia naţională (rezerve de devize: creanţe asupra străinilor);

6.2. Pasive care diminuează AN (rezerve de monedă naţională deţinută de alte ţări; obligaţii faţă de ţările străine).

7. Avuţia naţională acumulată (7=5+6.1-6.2).AN se poate calcula după două principii:

a) principiul teritorial, conform căruia AN cuprinde toate bunurile situate pe teritoriul ţării, care aparţin statului şi cetăţenilor ţării sau ai altor ţări;

b) principiul naţional, conform căruia avuţia naţională cuprinde bunurile materiale colective şi private de naţionalitate şi care sunt situate pe teritoriul ţării sau în străinătate; bunurile străinilor situate pe teritoriul naţional sunt deci excluse din calcul.

Componentele AN sunt calculate pe forme de proprietate, pe categorii de menaje şi pe activităţi ale economiei naţionale.

Bunurile de capital fix şi stocurile din toate sectoarele economice, indiferent de forma de proprietate, sunt determinate prin metode contabile şi statistice; pentru evaluarea elementelor AN se folosesc trei tipuri de preţuri: preţuri curente ale anului considerat pentru exprimarea valorii AN, valoarea contabilă; preţuri constante (comparabile) pentru exprimarea volumului fizic şi calculul dinamicii AN.

Rezervele de devize, creanţele asupra străinilor sunt calculate în moneda naţională cu ajutorul ratei de schimb în vigoare la data calculului.

Calculul AN şi al valorii nete a capitalului propriu pentru sectoarele economiei se reflectă în tabele speciale şi anume: în balanţa activelor şi pasivelor,

205


care se calculează pentru începutul şi sfârşitul anului de referinţă.

Balanţa activelor şi pasivelorla începutul (sfârşitul) perioadei

Active (creanţe) Pasive (angajamente)

1. Activele nefinanciare 3. Angajamentele financiare

2. Activele financiare4. Valoarea netă a capitalului propriu al unei ţări (4=1+2-

3)

Figura 1. Balanţa activelor şi pasivelor la începutul (sfârşitul) perioadei

În baza informaţiei statistice din balanţa activelor şi pasivelor pe sectoarele economiei, se poate determina repartizarea avuţiei, activitatea investiţională în sectoarele economice, nivelul lichi-dităţii şi altele.

Toate activele care se includ în componenţa AN, în corespundere cu recomandările comisiei de statistică a ONU, se repartizează în două grupe principale: nefinanciare şi financiare.

Active nefinanciare (ANef) se consideră obiectele, care posedă unităţile instituţionale (unităţile economice rezidente) în urma cărora ele obţin avantaj economic pe parcursul unei anumite perioade, ca rezultat al realizării sau păstrării activelor. În dependenţă de modul de creare, aceste active se divizează în două subgrupe: produse şi neproduse. Activele nefinanciare produse se creează în urma procesului de producţie şi includ trei elemente principale: fondurile fixe (sau capitalul fix), stocurile mijloacelor circulante şi valorile.

Capitalul fix reprezintă activele produse care, în repetate rânduri, sau permanent se utilizează pentru

206


fabricarea mărfurilor şi executarea serviciilor destinate pieţei, precum şi producţia serviciilor nedestinate pieţei şi care funcţionează mai mult decât un an.

Capital fix material include clădiri, inclusiv locuinţe, construcţii, maşini şi utilaje cu excepţia celor pe care le procură populaţia pentru consumul final (autoturisme, televizoare, frigidere etc.) şi activele cultivate. Activele cultivate – unul din elementele principale ale capitalului fix material în agricultură, care includ valoarea animalelor de reproducţie şi de muncă, şi plantaţii multianuale.

Activele nefinanciare produse includ cheltuieli pentru explorarea zăcămintelor de minereu; asigurarea cu programe pentru calculatoarele electronice, fondurile fixe ce constituie obiecte ale proprietăţii intelectuale, opere originale de distracţie, de artă plastică şi literatură; tehnologii industriale, construcţii neterminate.

Activele neproduse includ pământul, subsolurile, resursele de apă.

Activele nemateriale – licenţele, drepturile de autor,

contractele de arendă, “gudvil” şi altele.Stocurile mijloacelor circulante includ: stocurile

de producţie, producţia neterminată, producţia finită, mărfurile procurate pentru revânzare.

În această categorie, se includ rezervele materiale, mai bine zis, stocurile materialelor cu caracter strategic, cereale şi alte mărfuri, care au o însemnătate deosebită pentru ţară.

Valorile includ metale şi pietre preţioase, care se păstrează la gospodăriile casnice şi la întreprinderi, însă nu ca stocuri de producţie, articole de bijuterii şi anticariat, opere de artă unice, colecţii.

A doua grupă, activele financiare includ subgrupele:

207


1) aur monetar şi drepturi speciale de împrumut (de tragere - DST);

2) bani în numerar şi depozite;3) hârtii de valoare (în afara acţiunilor);4) acţiuni şi alte tipuri de participare la capital;5) rezerve tehnice;6) împrumuturi;7) alte conturi ale debitorilor şi creditorilor;8) informativ – investiţiile străine directe.

Aşadar, activele financiare sunt activele, a căror trăsătură caracteristică constă în faptul că majorităţii lor li se opun obligaţiile financiare din partea altei unităţi instituţionale. Obligaţiunile financiare apar în cazul când o unitate instituţională acordă resurse financiare alteia. În acest caz, mijloacele creditului sunt activele lui financiare, dat fiind faptul că el primeşte de la debitor plăţi pentru folosirea resurselor acordate. Pentru debitor, mijloacele financiare primite se consideră obligaţiuni.

Indicatorii altor elemente ale AN. În afară de FF şi stocuri de materiale, în componenţa AN intră: bunurile de folosinţă îndelungată şi cu durata medie de folosinţă, mijloacele financiar-valutare, resursele naturale atrase în circuitul economic, resursele spirituale şi mediul înconjurător.

1. Bunurile de folosinţă îndelungată şi cu durata medie de folosinţă cuprind diferite cerinţe materiale şi spirituale ale populaţiei şi care exprimă avuţia acumulată (locuinţe, autoturisme, televizoare, aparate de radio, video, frigidere, mobilă etc.). Aceste bunuri sunt evaluate la valoarea de procurare iniţială şi la valoarea rămasă finală.

2. Mijloacele financiar-valutare reprezintă soldul dintre creanţele (drepturile) şi angajamentele (obligaţiile) externe ale unei ţări faţă de alte ţări la sfârşitul anului pentru care se face calculul. Dacă

208


drepturile sunt mai mari decât obligaţiile, soldul acestora măreşte AN, iar dacă sunt mai mici, în mod evident, soldul diminuează AN. Mijloacele financiar-valutare se determină pe baza tabelelor “poziţiei investiţionale internaţionale” elaborate de BN al RM.

3. Resursele naturale atrase în circuitul economic reprezintă: fondul funciar şi rezervele de substanţe minerale. Evaluarea fondului funciar se face cu ajutorul preţului mediu de vânzare, obţinut în urma vânzării-cumpărării diferitelor categorii de terenuri. Caracterizarea fondului funciar se face prin suprafaţa totală a fondului funciar şi pe principalele sale elemente componente: suprafaţa agricolă, fondul forestier şi terenuri cu alte destinaţii.

Resursele minerale, din punct de vedere al atragerii lor în circuitul economic, se înregistrează astfel: substanţele minerale utile existente în zăcământ, substanţe minerale utile recuperabile din zăcământ şi substanţe minerale valorificate ca materii prime brute. Evaluarea resurselor minerale se face la preţul de vânzare al acestora, dar şi în dolari pe piaţa internaţională, pe fiecare categorie de substanţe minerale.

4. Resursele spirituale se exprimă prin gradul de instruire, capacitatea de creaţie ştiinţifică, prin valorile ştiinţifice, cultural-artistice. Se pun în evidenţă cu ajutorul valorii investiţiilor în ştiinţă, învăţământ şi inovaţii, numărul şi costul lucrărilor ştiinţifice, artistice etc.

5. Mediul înconjurător include ansamblul factorilor naturali şi al celor creaţi prin activităţi umane, care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om, cât şi condiţiile de dezvoltare a societăţii. Se pun în evidenţă cu ajutorul volumului investiţiilor capitale pentru protecţia mediului ambiant.

209


Componenţa avuţiei naţionale a unei ţări este prezentată în figura 14.1.

210



14.3. Sistemul de indicatori al avuţiei naţionale

Avuţia naţională în calitate de categorie economică complexă se caracterizează prin sistemul de indicatori statistici, în care se evidenţiază următoarele subsisteme de indicatori:

1) volumul total al avuţiei naţionale şi al componentelor acesteia;

2) componenţa şi structura AN;3) starea diverselor componente ale AN;4) utilizarea AN;5) eficacitatea utilizării AN;6) reproducţia simplă şi lărgită a AN şi a

componentelor acesteia;7) dinamica AN.

Caracterizarea multilaterală a avuţiei naţionale presupune unirea indicatorilor respectivi în diferite grupe. Una din cele mai principale grupări este gruparea AN în active materiale şi nemateriale, care permite evaluarea nivelului dezvoltării economiei naţionale: ponderea mai înaltă a proprietăţii naţionale în volumul avuţiei naţionale, ilustrează nivelul mai înalt al dezvoltării economice. Ponderea considerabilă a resurselor naturale (activelor nemateriale) în componenţa AN caracterizează posibilităţile potenţiale de dezvoltare a ţării.

O importanţă deosebită în analiza AN o are gruparea pe sectoare ale economiei naţionale, pe activităţi economice, forme de proprietate şi regiuni, care permite nu numai cercetarea structurii AN, dar şi aprecierea potenţialului dezvoltării. Aceasta demonstrează importanţa indicatorilor activelor, din care se formează capitalul propriu al sectoarelor, activităţilor şi regiunilor economiei naţionale şi din care, la rândul său, se formează avuţia naţională (capitalul naţional al unei ţări).

212


Întrebări de control: Definiţia avuţiei naţionale a unei ţări. Componentele avuţiei naţionale care aparţin

unei ţări. Ce reprezintă proprietatea naţională? Ce presupune determinarea avuţiei naţionale? Principiile de calcul al avuţiei naţionale. Componentele balanţei activelor şi pasivelor. Componenţa activelor din cadrul avuţiei

naţionale. Ce componente includ activele nefinanciare? Ce intră în active nemateriale? Ce reprezintă resursele naturale atrase în

circuitul economic? Ce includ resursele spirituale? Componentele şi definiţia mediului

înconjurător. Sistemul de indicatori ai avuţiei naţionale.

213


CAPITOLUL

– XV–

STANDARDIZAREA STATISTICII SOCIAL-

ECONOMICE PRIN INTERMEDIUL

CLASIFICĂRILOR ŞI NOMENCLATOARELOR

STATISTICE

Obiectivele capitolului: Caracterizarea generală a clasificatoarelor,

grupărilor şi nomenclatoarelor statistice. Prezentarea clasificatoarelor statistice

naţionale ale Republicii Moldova: CAEM, CFP şi CFOJ, CUTAM.

Analiza metodologiei utilizării clasificatoarelor statistice naţionale

Cuvinte-cheie:Clasificarea/gruparea în activitatea statistică,clasificatorul, nomenclatorul,cod în clasificare,clasificarea activităţilor din economia Moldovei – CAEM,clasificatorul formelor de proprietate - CFP,

clasificatorul formelor organizatorico-juridice - CFOJ,clasificatorul unităţilor administrativ-teritoriale - CUATM,unitatea de observare,activitatea de bază,activitatea secundară,activitatea auxiliară,unitatea teritorial-administrativă.

214


15.1. Noţiunea generală despre clasificatoare, grupări şi nomenclatoare şi rolul lor în cercetările economice

Participarea unei economiei la circuitul internaţional de valori conduce şi la o uniformizare relativă a indicatorilor şi standardelor statistice. Integrarea unei economii în spaţiul vast al Comunităţii Europene este precedată de alinierea la standardele oficiale ale statisticii Comunităţii Europene, prezentată de EUROSTAT.

Alinierea sau armonizarea statisticii oficiale a unei ţări la standardele europene şi internaţionale presupune atât asigurarea unui sistem comparabil de indicatori statistici la nivel macro- şi microeconomic, cât şi standardizarea statisticii naţionale prin intermediul unor clasificări şi nomenclatoare similare, dacă nu chiar identice.

Trăsătura esenţială a clasificărilor şi nomenclatoarelor statisticii naţionale o constituie armonizarea lor permanentă, mai întâi cu cele europene şi apoi cu cele internaţionale.

Clasificarea, nomenclatoarele statistice, datorită materialului statistic, sunt instrumente de bază ale prelucrării şi analizei datelor privind economia şi societatea. Prin intermediul acestor instrumente, se asigură sistematizarea pe grupe/clase omogene din punct de vedere statistic. Omogenitatea înseamnă asemănarea cât mai mare şi variaţia cât mai mică a elementelor în cadrul grupelor/claselor.

Clasificarea/gruparea în activitatea statistică îndeplineşte o serie de funcţii, dintre care se menţionează:

sistematizarea datelor individuale prin restrângerea numărului de valori ale

215


caracteristicii de grupare; structurarea (împărţirea) colectivităţii în

părţi omogene; prezentarea şi descrierea structurii

colectivităţii; relevarea tipurilor social-economice (în cazul în care ele există);

caracterizarea legăturii dintre caracteristicile statistice etc.

Clasificarea statistică este, deci, o operaţie de sistematizare a unui ansamblu de elemente, obiecte, activităţi etc., pe baza atributelor comune, în clase, a claselor “în clase de clase” ş.a.m.d., ca ele să ocupe un loc precis şi stabil, iar elementele încadrate în ea să fie cât mai omogene. Clasificarea se efectuează, de obicei, după criterii exprimate nominal, în termeni economici şi sociali.

1. În practica SFB, se utilizează sisteme standardizate de clasificări – clasificatoare care constituie componente de bază ale sistemului informaţional economice şi sunt instrumente indispensabile pentru organizarea culegerii, stocării, prelucrării şi analizei statistice. Ansamblul acestora este sistemul naţional unitar de clasificatoare şi nomenclatoare social-economice, ce funcţionează la nivel macroeconomic.

Clasificatorul în statistică este un tabel sistematizat al obiectelor (întreprinderi, activităţi, ocupaţii, Fonduri fixe etc.), din care fiecăruia i se atribuie un cod. Codul înlocuieşte denumirea obiectelor şi serveşte ca mijloc de identificare a acestora, dat fiind faptul că codul este un semn sau totalitatea semnelor, acceptate pentru evidenţierea grupărilor clasificaţionale şi a obiectelor de clasificare.

Clasificatoarele, care se elaborează de organele statistice, financiar-bancare, sau alte organe – se coordonează cu utilizatorii informaţiei şi trebuie să fie armonizate la nivel internaţional. Clasificatorul se

216


completează şi concretizează în nomenclatură – care reprezintă un tablou standard al obiectelor şi grupelor acestora, de exemplu – nomenclatorul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor în comerţul exterior HS.

Grupările clasificaţionale pot avea structura ierarhică sau faţeta1, sau combinată. De obicei, în clasificatoare se utilizează structura ierarhică – când obiectele de clasificare se distribuie consecvent pe grupările clasificaţionale subordonate obiectelor de clasificare. Prin aceasta se obţine subordonarea sau ierarhiezarea.

Ierarhie este sistemul de subordonare a elementelor, a gradelor, a funcţiilor inferioare faţă de cele superioare.

Gruparea obiectelor în clasificatoare permite totalităţilor complexe, după componenţa lor, să fie distribuite pe grupe omogene cu caracter esenţial şi care au acelaşi semn sau semn apropiat de caracterul grupării. În SE, se utilizează un număr mare de grupări cu destinaţia concretă. Cele mai răspândite sunt: gruparea întreprinderilor după mărime, a populaţiei – după localităţi, după venituri etc.

Pentru gruparea obiectelor în clasificări se utilizează codul numeric, îndeosebi după caracterul destinaţiei obiectelor de codificare şi se construieşte după metoda ierarhică. Nivelul superior de agregare este “secţiunea”, după care urmează “subsecţiunea”, apoi – grupe, clase şi subclase.

15.2. Prezentarea clasificatoarelor statistice naţionale ale Republicii

1 Faţetă – fiecare dintre aspectele unei probleme, unei lucrări, care împreună alcătuiesc un ansamblu.

217


Moldova: CAEM, CFP şi CFOJ, CUTAM.

În sistemul unitar de clasificări social-economice, locul principal îl ocupă Clasificarea activităţilor din economia Moldovei – CAEM, (versiunea a 2-a) care se utilizează pentru încadrarea unitară, pe ramuri, subramuri a tuturor activităţilor, desfăşurate în unităţile economice şi sociale, a tuturor bunurilor, produselor şi serviciilor executate, consumate sau exportate, pentru gruparea pe activităţi principale a celor mai iportanţi indicatori economici, financiari, sociali etc.

În faza pregătirii cercetării–observării statistice, este necesar să se clasifice cazurile individuale asemănătoare pentru generalizarea acestora la nivelul întregii economii, pe sectoare, tipuri de întreprinderi, activităţi economice, forme de proprietate, FOJ şi UTA. Împreună cu sistemul metodologiilor statistice, clasificatoarele statistice creează cadrul conceptual menit să asigure consistenţa şi coerenţa statisticilor macro. Fără un sistem de clasificări şi nomenclatoare statistice, care se bazează pe o concepţie unitară, nu pot fi concepute calculele şi analizele macroeconomice şi, îndeosebi , comparaţiile internaţionale dintre ţări.

A clasifica – a împărţi sistematic; a repartiza pe clase sau într-o anumită ordine.

Clasificator – îndrumător, carte în care se clasifică ceva, şi care serveşte la clasificare.

Nomenclator – lista, broşura, cartea, care cuprinde nomenclatura dintr-un anumit domeniu al ştiinţei, economiei etc. sau enumerarea sortimentelor produse sau a grupurilor de produse, clasificate după un anumit criteriu.

Cod în clasificare este un sistem de semne sau de semnale convenţionale care serveşte la

218


transmiterea unei comunicări, unei informaţii; deci este un număr atribuit obiectului de clasificare statistică.

În statistica macroeconomică din Republica Moldova, inclusiv statistica socio-economică, de cea mai mare importanţă sunt CFP, CFOJ, CAEM-2, CPS şi CUA TM.

Elaborarea clasificatoarelor statistice naţionale din RM a început în 1994, odată cu trecerea la standardele internaţionale de statistică, conform Programului de Stat, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.710 din 19.09.1994 pe anii 1994-1997.

Clasificatorul formelor de proprietate (CFP) al RM intră în componenţa Sistemului Unic de clasificare şi codificare a informaţiei tehnico-economice şi sociale al RM (SUCCITES) şi se utilizează pentru clasificarea şi codificarea obiectelor dreptului de proprietate: pământul, alte resurse naţionale, mijloacele de producţie, bunurile de consum, fondul locativ, de asemenea, întreprinderile şi organizaţiile, atât în legătură cu gruparea lor conform formelor OJ, cât şi în afara acestuia.

CFP cuprinde schemele principale ale formelor de proprietate constituite după metoda ierarhică de clasificare şi anume:

codul de clasificare, cifric, de lungime variată, construit după metoda succesivă de codificare;

specificarea formei de proprietate; codul de identificare cifric, construit în baza

sistemului de serii succesive, care se utilizează pentru codificarea poziţiilor de grupare la prelucrarea informaţiei statistice primare – algoritmul grupării.

Schema principală a clasificatorului formelor de proprietate (CFP) cu algoritmul grupărilor

219


Основная схема классификатора форм собственности

Codul de cla-

sificare

Клаc-сифи-кацион-ный код

Denumirea formelor

de proprietate

Codul de

identi-ficareИдент

и-фика-цион-ный код

Algoritmul grupării

Алгоритм группировк

и

Наименование форм

собственности

1 2 3 4 5

1.Proprietatea Republicii Moldova

10 11+14+20 Собственность Республики Молдова10a

11+14+20+21

1.1.Proprietatea publică

1112+13 Публичная

собственность

1.1.1.Proprietatea de stat

12Государственная собственность

1.1.2.Proprietatea municipală

13Муниципальная собственность

1.2.Proprietatea privată

1415+16+17+18+19

Частная собственность

1.2.1.Proprietate privată

15Частная собственность

1.2.2Proprietate colectivă

16Коллективная собственность

1.2.2.1inclusiv colhoznică

17в т.ч. колхозная

1 2 3 4 5

1.2.3.

Proprietatea organizaţiilor şi mişcărilor obşteşti

18

Собственность общественных организаций и движений

1.2.4.Proprietatea organizaţiilor religioase

19Собственность религиозных организаций

1.3. Proprietatea mixtă (publică şi privată) fără participare

20 Смешанная собственность (публичная, частная) без иностранного

220


străină участия

1.4.

Proprietatea RM în componenţa proprietăţii mixte cu participarea investitorilor străini

21

Собственность РМ в составе совместной собственности с иностранным участием

2.Proprietatea străină

2223+24+25+26 Иностранная

собственность22a

23+24+25+26+27

2.1.Proprietatea statelor străine

23Собственность иностранных государств

2.2.

Proprietatea cetăţenilor străini, a persoanelor juridice şi a persoanelor fără cetăţenie

24

Собственность иностранных граждан, юридических лиц и лиц без гражданства

2.3.Proprietatea organizaţiilor internaţionale

25Собственность международных организаций

2.4.

Proprietatea străină mixtă (fără participarea Republicii Moldova)

26

Смешанная иностранная собственность (без участия Республики Молдова)

1 2 3 4 5

2.5.

Proprietatea investitorilor străini în componenţa proprietăţii mixte cu participarea Republicii Moldova

27

Иностранная собственность в составе совместной собственности с участием Республики Молдова

3. Proprietatea 28 Собственность

221


întreprinderilor mixte

совместных предприятий

Clasificatorul formelor organizatorico-juridice (CFOJ) – intră în SUCCITES al RM şi este destinat utilizării la prelucrarea corespunzătoare a dărilor de seamă statistice, contabile, altor rapoarte, comparabilităţii informaţionale pentru rezolvarea problemelor sistemelor automatizate. Obiectele de clasificare în CFOJ sunt formele organizatorico-juridice ale agenţilor economici în sfera comercială şi necomercială.

Schema principală a CFOJ cuprinde:– codul de clasificare (cifric, de lungime

variată, construit în baza sistemului de serii succesive);

Capitalul social este definit ca suma de bonuri materiale, nemateriale şi a celor băneşti.

Determinarea FP a întreprinderii. Forma de proprietate a întreprinderii se stabileşte în momentul înregistrării, care are la baza constituirii un act juridic: unilateral, bilateral sau multilateral, cum este decizia (hotărârea) fondatorului. Fondatorul înregistrează întreprinderea cu bunurile necesare activităţii antreprenoriale care îi aparţin cu drept de proprietate. Voinţa fondatorului se identifică cu voinţa întreprinderii. Fiecărui fondator, care a transmis integral aportul său în capitalul social, i se eliberează un certificat al cotei de participare, care este un document ce adevereşte că persoana deţine o cotă-parte în capitalul social. În cartela de înregistrare, la capitolul “fondatorii”, se reflectă numele persoanelor fizice şi juridice, care au contribuit la constituirea capitalului social al întreprinderii. În funcţie de acest criteriu, se stabileşte cea mai înaltă cotă-parte a capitalului social, în mărimea totală a capitalului social ce stă la

222


baza determinării Formei de Proprietate, care se înscrie în certificatul de înregistrare al întreprinderii.

După structura capitalului social, întreprinderile RM, conform legislaţiei, se divizează în:

1) întreprinderi al căror capital social este divizat în cote-părţi (societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită, SRL, cooperative de producţie);

2) întreprinderi al căror capital social este divizat în acţiuni (SA);

3) întreprinderi al căror capital social nu se divizează şi aparţine integral fondatorilor (întreprinderi individuale, de stat, municipale), gospodării ţărăneşti;– FOJ – conform certificatului de înregistrare

şi datele din fişa de înregistrare;– specificarea formei OJ sau a grupei de

forme OJ;– codul de identificare (cifric, tripoziţional,

construit după metoda succesivă de codificare);

– algoritmul grupării (reprezentând poziţiile grupate, ca o sumă a altor poziţii ale codurilor de identificare).

CUATM – Clasificatorul unităţilor administrativ-teritoriale al RM. Intră în SUCCITES şi este destinat utilizării la prelucrarea rapoartelor statistice, dărilor de seamă contabile, altor rapoarte şi asigurarea comparabilităţii pentru rezolvarea problemelor sistemelor automatizate. Obiectele de clasificare în CUATM sunt unităţile administrativ-teritoriale: oraşe (municipii), sate (comune) – constituie primul nivel, raioanele, Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia şi mun.Chişinău – al doilea nivel. Fiecare poziţie a clasificatorului include:

codul statistic;

223


codul statutului localităţilor; codul unic de identificare a localităţilor; denumirea unităţilor administrativ-

teritoriale (UAT); denumirea localităţilor din componenţa

UAT.

Schema clasificatorului formelor organizatorico-juridice ale agenţilor economici

Схема классификатора организационно-правовых форм хозяйствующих субъектов

Codul de cla-

sificare

Клаc-сифи-кацион-ный код

Denumirea formelor

organizatorico-juridice

ale agenţilor economici

Codul de

identi-ficareИдент

и-фика-ционный код

Algoritmul grupării

Алгоритм группировки

Наименование организационно-правовых форм хозяйствующих

субъектов

1 2 3 4 5

1.Întreprinderi

400410+490

Предприятия

1.1.

Întreprinderi cu dreptul de persoană fizică

410 420+430+440Предприятия с правом физического лица

1.1.1.Întreprinderi individuale

420индивидуальные предприятия

1.1.2.

Societăţi în nume colectiv (gospod. ţărăneşti de la 1.09.98)

430

полные товарищества (крестьянские/фермерские хозяйства)

1.1.3.Societăţi în comandită

440коммандитные товарищества

1.2. Întreprinderi cu dreptul de persoană juridică

490 500+530+540+550+570+590+620+660+

Предприятия с правом юридического лица

224


670++680+690

1.2.1.Societăţi pe acţiuni

500510+520 акционерные

обществаinclusiv: в том числе:

1 2 3 4 5

1.2.1.1.

Societăţi pe acţiuni de tip închis

510акционерные общества закрытого типа

1.2.1.2.

Societăţi pe acţiuni de tip deschis

520акционерные общества открытого типа

1.2.2Societăţi сu răspundere limitată

530общества с ограниченной ответственностью

1.2.3.

Cooperative de producţie (inclusiv pentru producerea producţiei agricole)

540

производственные кооперативы (включая сельскохозяйственные)

1.2.4

Cooperative de consum (inclusiv pentru prestarea serviciilor)

550

потребительские кооперативы (включая оказывающие услуги)

1.2.5.Întreprinderi de arendă

570арендные предприятия

1.2.6.Întreprinderi de stat

590 600+610государственные предприятия

inclusiv: в том числе:

1.2.6.1.

Întreprinderi de concesiune

600концессионные предприятия

1.2.6.2.

Întreprinderi de stat

610государственные предприятия

1.2.7.Întreprinderi municipale

620630+640

муниципальные предприятия

inclusiv: в том числе:1.2.7.1

.Întreprinderi de

630 концессионные предприятия

225


concesiune1.2.7.2

.Întreprinderi municipale

640муниципальные предприятия

1.2.8. Colhozuri 660 колхозы

1.2.9.Întreprinderi intergospodăreşti

670межхозяйственные предприятий

1 2 3 4 5

1.2.11.

Asociaţii ale gospodăriilor ţărăneşti (de fermieri)

681

ассоциации крестьянских (фермерских) хозяйств

1.2.12.Alte întreprinderi

690 другие предприятия

2.

Instituţii şi organizaţii necomerciale

860870+880+890++900

Некоммерческие учреждения и организации

2.1.Instituţii de stat

870871+872

государственные учреждения


2.1.1.Administraţia de stat

871государственная администрация

2.1.2.Instituţii sociale

872социальные учреждения

2.2.Instituţii municipale

880881+882

муниципальные учреждения


2.2.1.Administraţia municipală

881муниципальная администрация

2.2.2.Instituţii sociale municipale

882муниципальные социальные учреждения

2.3.Asociaţii obşteşti

890891+892+893++894

общественные объединения


2.3.1.Mişcări obşteşti

891общественные движения

2.3.2.Organizaţii obşteşti

892общественные организации

2.3.3.Instituţii obşteşti

893общественные учреждения

2.3.4. Fundaţii 894 общественные

226


obşteşti фонды

2.4.Alte organizaţii

920 другие организации

Codul statistic al UAT reprezintă un cod din 7 cifre, atribuit conform sistemului de codificare în serie şi de ordine, are un caracter interdepartamental şi poate fi utilizat la schimbul informaţional de baze de date.

Pentru utilizatorii CUATM, structura codului este următoarea:

În CUATM, statutul localităţilor este indicat prin intermediul cifrelor:

1 – raion; 2 – unitate administrativ-teritorială de nivelul doi; 3 – oraş; 4 – sector al municipiului; 5 – municipiu; 6 – localitate din componenţa oraşului (municipiului); 8 – sat (comună); 9 – localitate din componenţa satului (comunei). În afară de aceasta, în CUATM, sunt incluse codurile unice de identificare a localităţilor din 4 semne, care pot fi utilizate de către sistemele informaţionale automatizate.

Exemplu:Mun. Chişinău – codul statistic 0101000

227

codul localităţilor din componenţa oraşelor (municipiilor) şi satelor (comunelor)

codul raionului, mun.Chişinău UTA Găgăuzia; UATS Nistrului

codul oraşului (municipiului) –//– sectorului municipal, codul satului (comunei)

XX

XXX

XX


statutul 5cod unic de identificare – 0100Sect. Botanica – 01100; 4; 0110;Or. Sângera – 011000; 3; 0111;Satul Băcioi – 0112000; 8; 5511 ş.a. m.d.

CAEM-2 – Clasificarea activităţilor din Economia Moldovei este destinată categorisirii producţiei sau altor unităţi instituţionale în corespundere cu activităţile economice practicate. Ea constituie baza elaborării datelor statistice privind rezultatele activităţii economice, diverse cheltuieli pentru procesele de producţie (muncă, materiale, energie etc.), formarea de capital şi operaţiile financiare ale unor astfel de unităţi.

Clasificatorul este constituit din două blocuri: identificări şi denumiri. Blocul de identificări conţine trepte ierarhice ale sistemului de clasificare şi un sistem succesiv de codificare cu utilizarea simbolurilor alfa-numerice. Codul CAEM, versiunea a 2-a, conţine puncte între semnul al doilea şi al treilea, respectând sistemul de codificare NACE, şi între al 4-lea şi al 5-lea semn, evidenţiind, la al 5-lea semn, existenţa grupărilor naţionale ale activităţilor din economie.

Formula de structură a codificării în CAEM, versiunea a 2-a, este următoarea:

228

codul subclasei (marcat cu cifre)

X XX

XX

X X X

codul clasei (marcat cu cifre)

codul grupei (marcat cu cifre)

codul diviziunii (marcat cu cifre)

codul subsecţiunii (marcat cu 2 semne-litere)

codul secţiunii (marcat cu litere de la A până la Q)


În prima treaptă de clasificare, sunt evidenţiate grupările coordonatoare (17 secţiuni), care reprezintă cele mai importante ramuri ale economiei şi sunt notate cu litere ale alfabetului latin (de la A până la Q). Unele secţiuni se divizează în mai multe subsecţiuni – 31.

În treapta a doua de clasificare, activităţile economice sunt grupate după principiul ramural în diviziuni de la 01 până la 99 (inclusiv cele de rezervă).

Indicii de bază de determinare a diviziunilor şi grupelor (respectiv 2 sau 3 semne) sunt: natura produselor şi serviciilor fabricate şi utilizate, organizarea procesului de producere, tipul de materie primă, caracterul şi tehnologia prelucrării.

Indicii de bază de determinare a claselor (4 semne) sunt: tipurile de produse şi servicii, care alcătuiesc partea preponderentă a producţiei, fabricate de unităţile statistice din această clasă.

Subclasele (5 semne) reprezintă clase divizate, care ţin cont de particularităţile economiei naţionale.

În legătură cu aderarea R. Moldova la Consiliul Europei şi având tendinţa de a deveni membru al Comunităţii Europene, a apărut necesitatea de trecere a ţării noastre la sistemul european de clasificare, de aceea, a fost pregătită versiunea a 2-a a Clasificatorului Activităţilor din Economia Moldovei. Prima şi a doua versiune ale CAEM se deosebesc prin faptul că versiunea a 2-a se bazează pe sistemul european de clasificare a activităţilor din economie (NACE, redacţia 1), care reprezintă un sistem mai dezagregat de clasificare.

229


Comparabilitatea standardelor CAEM (versiunea 1) şi CAEM (versiunea a 2-a)

CAEM, versiune

a 1

CAEM,versiunea

a 2-aCod

17 secţiuni

17 secţiuni Literele de la A până la Q

– 31 subsecţiuni

Cod din două semne-litere

60 diviziuni

60 diviziuni Cod din două semne de la 01 până la 99

159 grupe

222 grupe Cod din trei semne de la 01.1 până la 99.0

292 clase 503 clase Cod din patru semne de la 01.1 până la 99.0

487 clase 475 subclase

Cod din cinci semne de la 01.11.1 până la 99.00.0

În noul Clasificator al Activităţilor din Economia Moldovei, întreprinderile şi organizaţiile cu orice tip de activitate se divizează în întreprinderi extractive, prelucrătoare şi cele care prestează servicii. Conform standardelor internaţionale, sunt considerate extractive întreprinderile din agricultură, vânătoare şi silvicultură, piscicultură şi întreprinderile industriei extractive. La întreprinderile prelucrătoare, se atribuie întreprinderile industriei prelucrătoare, cele producătoare de energie electrică, gaze şi apă. Întreprinderile şi organizaţiile cu alte genuri de activitate, de exemplu, comerţul, ştiinţa, ocrotirea sănătăţii, administraţia publică sunt cele care prestează servicii. Întreprinderile de construcţii ocupă un loc intermediar între cele prelucrătoare şi cele care prestează servicii, şi sunt clasificate convenţional la cele care prestează servicii.

230


15.3. Metodologia utilizării clasificatoarelor statistice naţionale în sistemul de evidenţă

1. Unitatea de observare este prezentată prin unitatea de cercetare statistică, în cadrul căreia se efectuează observarea şi înregistrarea unor indicatori.

În statistica întreprinderilor, deosebim două tipuri principale de unităţi de cercetare: întreprinderi şi unităţi locale.

2. Activitatea are loc în cazul când sunt întrunite resursele, utilajul, forţa de muncă. Tehnologiile, reţelele informaţionale sau producţia se reunesc în scopul producţiei de mărfuri sau servicii speciale. Activitatea se caracterizează prin cheltuielile de producţie (mărfuri, servicii), realizarea procesului de producţie şi fabricarea producţiei.

În practică, majoritatea unităţilor de producţie desfăşoară o activitate mixtă. Determinarea activităţii de bază e necesară pentru clasificarea unităţii de evidenţă statistică la categoria respectivă a CAEM.

3. Activitate de bază se consideră activitatea căreia îi revine cea mai mare pondere a valorii adăugate.

În practică, adesea e imposibilă obţinerea unei informaţii despre valoarea adăugată a întreprinderilor şi unităţilor pentru determinarea activităţii de bază. În astfel de cazuri, genul principal al activităţii se determină cu aplicarea altor criterii posibile, ce sunt cel mai aproape de indicatorii valorii adăugate:

Conform rezultatelor obţinute: după valoarea producţiei industriale

fabricate în valoare naturală (raportul

231


statistic formularul 1-P-anuală, capitol II "Fabricarea unor tipuri aparte de producţie industrială");

după valoarea vânzărilor realizate, serviciilor prestate (vânzări nete) (anexa 6 la raportul despre rezultatele financiare, notă la diviziunea 1.1).

Conform cheltuielilor: după numărul mediu scriptic al lucrătorilor

(raportul statistic formularul 1-M-anuală).Activitatea de bază, de regulă, e anunţată de

întreprindere în documentele de constituire, dar, ulterior, ea poate să nu corespundă celei anunţate. De aceea, acest indicator trebuie stabilit de facto, în baza calculelor economice şi anume, ţinând cont de mărimea valorii adăugate create la întreprindere sau de criteriile menţionate mai sus, după metoda "de sus în jos".

Genul de activitate, conform numărului mediu scriptic al lucrătorilor, se determină pentru diviziunile 01-41 ale CAEM, versiunea a 2-a, iar pentru diviziunile 45-99 – după volumul de realizare a mărfurilor şi serviciilor.

4. Activitate secundară se consideră orice altă activitate a subiectului juridic de fabricare a producţiei sau serviciilor cu scopul vânzării lor unor terţe părţi.

5. Efectuarea activităţilor de bază şi secundare presupune realizarea unui şir de activităţi auxiliare executate în astfel de sfere ca evidenţa contabilă, transporturi, depozitări, desfacere, publicitate, reparaţii, reparaţii curente etc. Prin urmare, destinaţia activităţilor auxiliare este, în exclusivitate, realizarea activităţii principale de producţie a subiectului juridic, asigurând cu mărfuri şi

232


servicii cu caracter trecător, destinate utilizării în această verigă economică.

Deosebirile dintre activităţile secundare şi cele auxiliare se pot observa din următoarele exemple:

a) Transportul de mărfuri sau de personal din contul întreprinderii se consideră activitate auxiliară. Însă, dacă transportul este efectuat de o întreprindere de transport în componenţa unităţii de observare în cauză, care primeşte comenzi şi din exterior, atunci ea poate fi considerată, conform activităţii, ca o unitate independentă de observare, iar producţia sa – ca activ sau secundară, în dependenţă de ponderea în volumul total al vânzărilor de producţie şi servicii;

b) Desfacerea producţiei proprii se consideră activitate auxiliară, deoarece e o absurditate să fabrici producţie fără a o realiza. Însă, dacă, în componenţa unităţii de observare, intră un magazin care realizează mărfurile cu amănuntul, se face şi care se consideră unitate locală, atunci magazinul poate fi considerat ca unitate de observare independentă conform activităţii efectuate, iar producţia (serviciile) sa – ca activitate secundară.

Activitatea auxiliară poate fi caracterizată prin următoarele particularităţi:

a) ea serveşte, în exclusivitate, intereselor unităţii respective, iar mărfurile şi serviciile rezultate în urma acestei activităţi nu sunt destinate pieţei;

b) o activitate similară de acelaşi nivel se desfăşoară în unităţi de producţie asemănătoare;

233


c) pe baza acestei activităţi sunt prestate servicii sau, în cazuri excepţionale, se fabrică mărfuri cu caracter pasager, care nu intră în producţia finală a unităţii;

d) activitatea este o sursă de cheltuieli curente pentru unitate, adică nu contribuie la formarea capitalului fix.

Nu sunt considerate activităţi auxiliare:a) producţia de mărfuri şi servicii care

contribuie la formarea de capital, de exemplu, realizarea construcţiei capitale proprii care, în caz de posesie a informaţiei respective, poate fi clasificată pe ramuri aparte ale construcţiilor;

b) fabricarea producţiei destinate, în principal, realizării în scopuri comerciale, chiar dacă o parte considerabilă a ei e utilizată pentru necesităţile activităţilor de bază;

c) fabricarea mărfurilor care, ulterior, fac parte, ca element integrant, ca rezultat al activităţii de bază sau secundare, de exemplu, fabricarea cutiilor pentru ambalare a producţiei proprii de secţia în cauză;

d) producerea energiei (în staţiile electrice sau la cocseriile care intră în componenţa întreprinderii), chiar dacă toată producţia lor acoperă, în exclusivitate, necesităţile întreprinderii, în componenţa căreia intră;

e) procurarea mărfurilor cu scopul revânzării lor fără transformări;

f) lucrările de cercetări ştiinţifice şi experimentale ale construcţiilor, dacă acestea nu servesc doar pentru prestări de servicii pentru procesul de producţie realizat de unitatea de evidenţă statistică.

234


Modificări în clasificarea unităţilor de evidenţă statistică

6. Adesea, unităţile îşi schimbă activitatea de bază; aceasta are loc brusc sau treptat, pe parcursul unei perioade de timp. Activitatea de bază se poate schimba pe parcursul unui an, care desparte o perioadă de raport statistic de alta, sau din cauze cu caracter sezonier, sau în corespundere cu hotărârea privind schimbarea structurii producţiei fabricate. În orice caz, în urma acestui fapt, va avea loc o schimbare destul de bruscă a balanţei activităţii de afaceri.

7. Pentru evitarea modificărilor prea dese, este necesară respectarea "regulii stabilităţii". Fără o astfel de regulă în demografia economică a populaţiei active ar avea loc, probabil, schimbări care ar crea doar o imagine falsă statistică. Regula de lucru constă în faptul că modificările din clasificarea unităţilor de evidenţă statistică cu scop de sondaj statistic au loc nu mai des de o dată pe an, în perioada de trecere la economia de piaţă. Introducerea mai des a unor astfel de modificări ar conduce la cazuri de necorespundere între statisticile de scurtă durată (lunare şi trimestriale) şi statisticile de o perspectivă mai mare.

Întrebări de control: Definiţi clasificarea statistică. Definiţi codul în clasificare. Prezentaţi Clasificatorul formelor de

proprietate.

235


Prezentaţi Clasificatorul formelor organizatorico-juridice.

Prezentaţi Clasificatorul unităţilor teritorial-administrative.

Prezentaţi Clasificatorul activităţilor economice al R. Moldova.

Definiţi activitatea de bază. Definiţi activitatea secundară şi auxiliară.

236


CAPITOLUL

– XVI –

STATISTICA TITLURILOR FINANCIARE NEBANCARE

(HÂRTIILOR DE VALOARE)

Obiectivele capitolului: Noţiuni generale şi tipurile hârtiilor de valoare. Examinarea sistemului de indicatorii statistici

ai hârtiilor de valoare. Analiza indicilor bursieri şi a indicatorilor

acţiunilor şi dividendelor.

Cuvinte-cheie:activele financiare nebancare, activele bancare,activele de capital,activele reale,activele monetare,titlurile financiare,acţiuni şi obligaţiuni,valori imobiliare,valori mobiliare,titluri derivate,produse bursiere,dreptul de acţionar, certificat de acţionar,acţiunile comune,dreptul la dividend, acţiunile preferenţiale,

emisiunea de acţiuni, capitalul statutar, obligaţiunea ipotecară, obligaţiunea asigurată,obligaţiuni convertibile, contractele “futures emisiunea HV, plasarea HV, circulaţia HV, veniturile pe acţiuni, rata dividendelor, nivelul profitului net, recompensă pentru risc, rata dobânzii obligaţiunilor de stat,

237


indicatorii de valoare ai acţiunilor, valoarea de curs a acţiunii, valoarea reală a acţiunii, capitalul subscris,

titlu, emitent, indicii bursieri, preţul de calcul al acţiunii valoarea patrimoniului.

16.1. Noţiunile şi tipurile hârtiilor de valoare

Pentru înţelegerea naturii specifice ai hârtiilor de valoare (HV) şi a rolului său în economie, sunt necesare câteva explicaţii privind activele şi obiectul tranzacţiilor la bursele de valori – titlurile financiare.

În sens economic, activul desemnează un bun care are valoare pentru deţinătorul său (prin bun înţelegându-se – în sens foarte larg – element al patrimoniului unui agent economic, fie că este vorba de obiecte fizice, resurse necorporale (fără existenţă fizică), drepturi băneşti sau bani).

Activul poate reprezenta:a) o valoare de schimb, atunci când bunul

privit ca marfă, serveşte la obţinerea altui bun (forma cea mai tipică este banul utilizat în actul cumpărării);

b) o valoare de investiţie (sau valoare-capital), atunci când bunul nu este folosit pentru consum curent, ci pentru valorificare economică, adică pentru producerea de venituri în viitor (banul utilizat pentru a aduce bani).

În raport cu natura procesului de valorificare, activele sunt de două tipuri: reale şi financiare.

238


Activele reale sunt constituite din bunuri corporale (tangibile) cum sunt: lucruri, obiecte; sau incorporale (intangibile) care, integrate în circuitul economic generează venituri în viitor sub formă de profituri, rente, chirii etc.

2. Activele financiare sunt materializate în înscrisuri (hârtii ori înregistrări în cont), care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor respective (dobânzi, dividende etc.).

Activele financiare se clasifică în două mari categorii: 1) active bancare, sunt cele rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi instituţiilor asimilate, care produc dobânzi şi prezintă un grad ridicat de siguranţă (risc redus); şi 2) active financiare nebancare, respectiv cele rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi care sunt caracterizate în titluri de valoare cu caracter negociabil. În această categorie, se includ: a) activele de capital, rezultate din plasamente pe termen lung şi care dau dreptul la obţinerea unor venituri viitoare (dobânzi, dividende etc.), în condiţiile asocierii deţinătorului la riscul afacerii; ele sunt negociabile pe piaţa de capital; b) active monetare, respectiv acele active rezultate din plasamente pe termen scurt şi negociabile pe piaţa monetară; specific acestora este gradul ridicat de lichidate, respectiv, posibilitatea transformării operative şi pe o bază de continuitate în fonduri băneşti. Negociabil – a efectua diverse operaţii comerciale (de vânzări de titluri, de rente etc.).

Titlurile financiare (TF) reprezintă modul de existenţă a activelor nebancare şi ele putând fi definite prin câteva elemente: În primul rând, TF sunt exprimate într-un înscris – sub formă materială (document scris) sau

239


ca înregistrare electronică – care atestă existenţa unei relaţii contractuale între emitent şi deţinător şi garantează drepturile posesorului lor, de altfel, ele sunt denumite, în literatura anglo-saxonă, securities (секьюрити).

În al doilea rând, TF pe termen lung (acţiuni economico-financiare). Ele permit transformarea unor valori imobiliare prin esenţa lor (pământ, clădiri, bunuri de echipament) în valori mobiliare, prin natura lor (acţiuni etc.); de altfel, în literatura franceză, TF sunt denumite valeurs mobilières.

În al treilea rând, titlurile financiare au o anumită valoare (de aici, denumirea în limba germană wertpariere, hârtii de valoare). Deţinătorul unui titlu financiar se află în poziţia de investitor: el a achiziţionat titlul contra bani, optând pentru valorificarea, în acest fel, a fondurilor sale şi asumându-şi un risc corespunzător. Din acest punct de vedere, TF sunt drepturi (sau "pretenţii") engl. claimis asupra unor venituri viitoare, dobândite de cumpărătorul titlurilor la achiziţionarea acestora.

Totalitatea TF care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa de capital, în speţă la bursă, se mai numesc produse bursiere. Din punctul de vedere al modului în care acestea sunt create, ele se împart în trei mari categorii: primare, derivate şi sintetice.

I. Titlurile primare (sau TF, în sens restrâns) sunt cele emise de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu – numite şi instrumentele de proprietate (engl. equity insruments) şi cele folosite pentru atragerea capitalului de împrumut – numite şi instrumente de datorie (engl. debt instruments); în prima categorie, intră acţiunile, iar în a doua – obligaţiunile.

Acţiunile sunt titluri financiare emise de o companie sau o societate comercială (de obicei, o SA) pentru constituirea, mărirea sau restructurarea

240


capitalului propriu. În această noţiune, se evidenţiază două elemente:

“dreptul de acţionar” (engl. stock), care exprimă drepturile deţinătorului – acţionar – asupra societăţii emitente şi este reprezentat printr-un document numit “Certificat de acţionar”;

“acţiunea” (engl. share), ca unitate a dreptului acţionarului şi care reprezintă o parte indivizibilă, de valoare egală, din capitalul social al societăţii (firmei) emitente.

Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se împart în acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale.

Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal dreptul de vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă participare la managementul (gestiunea) societăţii emitente (pe principiul: o acţiune – un vot); dreptul la dividend, adică la o parte din profiturile distribuite ale societăţii respective.

Acţiunile preferenţiale sunt cele care conferă dreptul la un dividend fix, ce este plătit înaintea dividendului pentru acţiunile comune; în schimb, ele nu dau drept de vot.

Pentru firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare a fondurilor proprii, putându-se realiza atât la construirea societăţii, cât şi cu ocazia majorării capitalului. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul statutar (numit încă “social”).

Obligaţiunile (engl. bonds) sunt titluri reprezentative ale unei creanţe a deţinătorului lor, asupra emitentului, care poate fi statul, un organism public sau o societate comercială. Ele dau deţinătorului dreptul la încasarea unei dobânzi şi vor

241


fi răscumpărate la scadenţă de către emitent, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul obligaţiunilor.

Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. Dacă, de exemplu, intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut, de 100 milioane de dolari, firma poate emite 100.000 de obligaţiuni câte 1000 $ fiecare (valoarea nominală a obligaţiunii).

În practica financiară, se cunosc mai multe tipuri de obligaţiuni. Astfel, obligaţiunea ipotecară înseamnă că datoria este garantată cu ipotecă pe activele firmei emitente; o obligaţiune generală este o creanţă pe ansamblul activelor emitentului, fără determinarea ca garanţie a unui activ particular; o obligaţiune asigurată este garantată cu titluri asupra unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant; obligaţiuni convertibile, ce pot fi preschimbate, la opţiunea deţinătorului, cu acţiuni ale emitentului.

II. Există două mari categorii de titluri derivate: contractele “viitoare” (“futures”) şi opţiunile.

Contractele “futures” sunt o înţelegere între două părţi de a vinde, respectiv cumpăra, un anumit activ-marfă, titlu financiar sau instrument monetar – la un preţ stabil, cu executarea contractului la o dată viitoare.

Opţiunile sunt contracte între vânzător şi cumpărător, care dau acestuia din urmă dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau cumpăra un anumit activ, dreptul obţinut în schimbul plăţii către vânzător a unei prime.

III. Produsele sintetice rezultă din combinarea, de către societăţile financiare, a unor active financiare, diferite şi crearea, pe această bază, a unui instrument de plasament nou. Aceste produse pot fi realizate prin

242


combinarea de contracte futures de vânzare şi cumpărare; sau de opţiuni şi contracte “futures”. Cele mai cunoscute titluri de acest fel sunt contracte pe indicii bursieri.

16.2. Indicatorii statistici ai hârtiilor de valoare. Surse de date statistice

Începând cu luna noiembrie 1997, BNM a introdus un nou instrument: operaţiunile Repo. Operaţiunea Repo este o înţelegere prin care o hârtie de valoare este vândută şi apoi răscumpărată la un termen şi un preţ stabilit. Operaţiunile Repo pot avea o durată de numai câteva zile sau chiar de o noapte. Hârtiile utilizate în operaţiunile Repo sunt cambiile de trezorerie ale Ministerului Finanţelor.

Cambia este un act, un instrument, prin care cel care-l semnează se obligă să plătească necondiţionat, la un anumit termen şi într-un anume loc, o sumă de bani.

Toate SA au registrul acţionarilor: dacă > 300 acţionari, se transmite întreg

acţionarilor independenţi (companii de broker ajută la realizarea acţiunilor);

dacă sunt până la 300 – ţin registru de sine stătător;

74% acţiuni s-au realizat în 1997 la un preţ egal sau mai mare de nominal.

Statistica TF (sau a hârtiilor de valoare) este obligată să se ocupe cu colectarea datelor despre hârtiile de valoare, emiterea şi plasarea acestora, cu ajutorul sistemului de indicatori, respectiv să analizeze piaţa HV.

243


Indicatorii statistici ce caracterizează hârtiile de valoare

În scopul caracterizării proceselor, care se petrec cu HV, în statistică se utilizează următorii indicatori:

1. Emisiunea HV (numărul şi valoarea acestora la o anumită dată;

2. Plasarea HV, sau achiziţionarea lor pe piaţa primară de către persoanele fizice, juridice, investitori din alte ţări; plasarea HV se evidenţiază după tipurile HV, numărul şi valoarea acestora;

3. Circulaţia HV care se caracterizează prin indicatorii de număr şi valoare a HV cumpărate şi realizate (răscumpărate) după tipurile respective: acţiuni, obligaţiuni;

4. Veniturile la HV pot fi obţinute sub formă de procente din valoarea nominală, dividende şi venituri de cupon.

Pe obligaţiunile emise de stat sau de SA, sunt stabilite anticipat venituri fixe sub formă de procente din valoarea nominală, care se plătesc în perioada, pe care au fost emise obligaţiunile.

5. Veniturile pe acţiuni se produc sub forma dividendelor, prin care se înţelege o parte din profitul net al societăţii pe acţiuni sau al companiei pe acţiuni, care se repartizează în mod proporţional numărului acţiunilor, pe care le posedă acţionarul.

6. Indicatorul care caracterizează veniturile pe acţiuni este Rata dividendelor, care se calculează ca raportul dintre valoarea de piaţă (de curs) a acţiunilor – Vac şi suma dividendelor obţinute – Sdiv. Rata dividendelor se exprimă în % - RD. Formula este următoarea:

244


(%)

(16.2.1)

Veniturile pe acţiuni se pot caracteriza şi prin alţi indicatori, printre care menţionăm nivelul profitului net pe o perioadă şi nivelul rentabilităţii aşteptate.

Nivelul profitului net pe o perioadă reprezintă raportul dintre veniturile şi suma modificării preţului de piaţă într-o perioadă, şi preţul iniţial al activului.

Presupunem că acţiunile SA au fost procurate cu câte 1000 lei acţiunea. Venitul în forma dividendelor a constituit în primul an – 100 lei, în al II-lea an – 150 lei. După aceasta, acţiunile au fost vândute cu câte 1100 lei bucata. Nivelul beneficiului net pe perioadă a constituit:

(16.2.2)

E necesar de subliniat faptul că, în momentul luării deciziei de investire a mijloacelor active financiare, investitorul nu dispune de un asemenea tip de informaţie. De aceea, investirea mijloacelor este legată de risc, şi în selectarea activelor financiare e necesar a lua în considerare două momente: nivelul rentabilităţii inofensiv şi recompensă pentru risc, care împreună formează nivelul rentabilităţii preconizat (minimal) – NRA. Drept bază a nivelului rentabilităţii inofensive, de obicei, se aplică rata dobânzii obligaţiunilor de stat. Nivelul riscului se estimează ca mărimea "Beta", care este egală cu coeficientul unghiular înclinat al dependenţei liniare între beneficiul obţinut pe toate acţiunile la bursă, în ansamblu, şi

245


beneficiul, pe acţiunile concrete. Vom exemplifica calcularea NRA – nivelului rentabilităţii preconizate. Dacă nivelul rentabilităţii inofensiv constituie 30%, mărimea "Beta" – 1,2, nivelul mediu de rentabilitate a hârtiilor de valoare pe piaţă – 45%, atunci nivelul rentabilităţii preconizate – NRA va constitui:

NRA = 30 + 1,2 (45 – 30) = 48% (16.2.3)

Aşadar, în aceste acţiuni se pot investi mijloace, numai dacă ele vor asigura beneficiu net nu mai puţin de 48%.

Cu indicatorii rentabilităţii acţiunilor sunt strâns legaţi indicatorii de valoare ai acţiunilor. Printre aceşti indicatori se evidenţiază:

1) valoarea de curs a acţiunii – este preţul curent, care s-a format pe piaţa valorilor;

2) valoarea reală a acţiunii se apreciază ca evidenţă a nivelului rentabilităţii aşteptate şi sumei venitului obţinut. Calcularea valorii reale a acţiunii (sau altei hârtii de valoare) se efectuează cu ajutorul următoarei formule:

CA = D : K, (16.2.4) unde CA reprezintă costul acţiunii, D – suma

dividendelor, K – nivelul rentabilităţii preconizate.

Să presupunem că suma dividendelor anuale pe o acţiune a SA alcătuieşte 200 lei, nivelul rentabilităţii preconizate – 25% anual, valoarea curentă a acţiunilor constituie 1000 lei. Atunci valoarea reală a acţiunii va constitui 800 lei (200 : 0,25), şi este mai mică decât valoarea de curs. De aceea, procurarea acţiunilor acestei societăţi este neraţională.

246


În formula sus-menţionată de calcul al valorii reale a acţiunii, nu se evidenţiază majorarea dividendelor SA în viitor. Pentru a urmări aceste date se foloseşte următoarea formulă:

, (16.2.5)

unde P este nivelul preconizat de creştere a dividendelor.

La datele sus-prezentate, e necesar de completat nivelul preconizat de creştere a dividendelor care se presupune, în medie, 10%. Atunci, valoarea reală a acţiunii va constitui:

Rezultatul obţinut ne demonstrează că, odată cu evidenţa nivelului preconizat de creştere a dividendelor, valoarea reală a acţiunii este mai mare decât cea de piaţă, şi în aceste acţiuni se pot investi bani.

Pentru evaluarea veniturilor reale care revin acţiunarilor, o importanţă majoră o are ponderea sumei dividendelor în beneficiul total, precum şi raportul dintre preţul curent al acţiunii şi mărimea anuală a beneficiului care revine la o acţiune. Aceşti doi indicatori se utilizează pentru estimarea gradului de risc al investiţiilor, situaţiei curente financiare a SA. Ei pot fi calculaţi pe baza informaţiei, care se publică de către SA în presă şi anume: beneficiul obţinut pe an, dividendele achitate şi alte active.

Capitalul subscris – angajament printr-o semnătură, la o contribuţie bănească pentru o operă de interes particular sau public.

Titlu – document de valoare care face obiectul unor tranzacţii financiare.

247


Emitent – persoana juridică care emite hârtii de valoare, bancnote etc.

16.3. Indicii bursieri

Tendinţa de ansamblu a bursei, respectiv mişcarea generală a cursurilor acţiunilor pe piaţă, este evidenţiată de indicii bursieri. Indicii sunt, în esenţă, o măsură a dinamicii valorice a unui grup repre-zentativ de acţiuni sau a tuturor acţiunilor ce se cotează la bursă.

Practic, pentru construirea unui indice, sunt parcurse următoarele etape:

1. Selectarea eşantionului, format dintr-un număr restrâns de titluri, astfel încât acesta să fie reprezentativ pentru situaţia generală a bursei sau a unui sector al acesteia. De exemplu, la Paris, indicele CAC (Cotation Assistée en Continu) reflectă evoluţia bursei în funcţie de cursul a acţiunilor a 40 de socităţi.

2. Determinarea ponderii diferitelor elemente ale eşantionului.

3. Alegerea datei de referinţă şi a indexării (de exemplu, la indicele CAC 40, data de referinţă este 31.12.1987; mărimea obţinută la acea dată a fost echivalată cu 1000 de puncte, astfel încât un indice de 1900 de puncte exprimă o creştere cu 90% faţă de perioada de bază).

Principalii indici utilizaţi în marile centre bursiere mondiale, precum şi conţinutul şi semnificaţia lor se prezintă în următorul tabel:

PRINCIPALII INDICI ÎN CENTRELE BURSIERE MONDIALE

Piaţa Denumirea Conţinutul Utilizarea

248


bursieră

indicelui

I. New York

1.DJIADow JonesIndustrial Average

"Media" cursurilor celor mai mari 30 de titluri industriale americane.

Indică tendinţa bursei de pe Wall Street.

2. NYSENew York Stock Exchange

Capitalizarea bursieră a celui mai important segment al pieţei newyorkeze: NYSE

Bun indicator al tendinţei de ansamblu pentru titlurile importante.

3. Standard and Poor

Capitalizarea bursieră a 500 de titluri cotate la АМЕХ (American Stock Exchange)şi ОТС (Over the Counter ), NYSE

Indice considerat de către specialişti drept cel mai reprezentativ pentru evoluţia de ansamblu a pieţei.

II. Tokyo

Nikkei Media cursurilor a 225 de titluri cuprinde în secţiunea I la Tokyo Stock Exchange (TSE).

Reprezintă aproape 50% din capitalizarea bursieră a primei secţiuni la TSE.

Topix Capitalizarea bursieră a secţiunii I la TSE

Este reprezentativ pentru tendinţa de ansamblu a pieţei.

III. Londra

FT-30 Media geometrică a cursurilor celor mai mari 30 de titluri listate.

Indicatorul instanţei, cel mai utilizat la Londra.

FTSF-100 Financial Times Industry Ordinary

Capitalizarea bursieră a celor mai mari 100 de companii

Indicator de tendinţă valabil pentru urmărirea marilor corporaţii.

249


IV. Frankfurt

FAZ Media cursurilor bursiere a 100 de mari titluri (curs ponderat cu valoarea nominală).

Indicator reprezentativ pentru economie, deoarece include titluri provenind din 15 sectoare diferite de activitate.

V. Paris

CAC-40 Media cursurilor celor mai mari 40 de companii de pe piaţa la termen, ponderate cu capitalizarea bursieră.

Indicatorul instanţei de referinţă pentru piaţa franceză.

SBF (sau CAC general)

Capitalizarea bursieră a 239 de titluri incluse pe piaţă la termen şi la vedere.

Indicator mai amplu decât CAC-40 şi, deci, mai reprezentativ pentru ansamblul pieţei.

16.4. Analiza indicatorilor acţiunilor şi dividendelor

Aceşti indicatori reprezintă interes pentru acţionari şi au la bază informaţiile din contul de profit şi pierdere (anexa 2 la rapoartele financiare)

1.

(16.4.1)

2.

(16.4.2)

250


3.

(16.4.3)

4.

(16.4.4)

Valoarea considerată ca minimă pentru mărimea indicatorului nr.4 este 2,5, deoarece, în aceste condiţii, va rămâne o parte suficientă din Rn Ex, pentru a fi reinvestit.

Analiza rezultatelor activităţii societăţii pe acţiuni (SA)

Acţionarul poate să aprecieze asigurarea integrităţii patrimoniului SA. În acest scop, se calculează un indicator special – care se numeşte patrimoniu net. El reprezintă valoarea activelor ce aparţin SA cu dreptul de proprietate şi se calculează astfel.

Patrimoniul net = Total active (cod 470 BC) – total datorii (cod 770 + cap.5, cod 970 BC)

Prin raportul dintre patrimoniul net şi numărul acţiunilor ordinare ale SA (bucăţi din anexa 4 p.8 la BC), aflate în circulaţie, se obţine preţul de calcul al acţiunii. Mărimea acestui preţ corespunde activelor proprii (după achitarea datoriilor) ce revin, în realitate, la o acţiune. De exemplu, în SA “Basarabia-Nord”, la valoarea nominală a unei acţiuni de 20 lei, se cuvin bunuri materiale în suma de 20,46 lei.

Valoarea activelor nete are o importanţă primordială în procesul analizei activităţii SA. Conform Legii “Cu privire la SA”, valoarea patrimoniului ce aparţine societăţii cu dreptul de proprietate nu poate fi mai mică decât valoarea

251


capitalului statutar. În caz contrar, societăţile nu au dreptul de a plăti dividende, de a mări capitalul statutar şi sunt obligate să convoace Adunarea generală pentru micşorarea capitalului statutar. Dacă patrimoniul propriu este depăşit cu 1,5-7% de capitalul statutar, aceasta nu trezeşte îngrijorări.

Pentru compararea eficienţei utilizării patrimoniului, se determină Randamentul utilizării patrimoniului RUP (acest indicator arată de câte ori mijloacele societăţii pe acţiuni au fost recuperate cu sumele încasate sau câte rotaţii au făcut activele. Acest indicator se mai numeşte numărul de rotaţii ale activelor. Pentru determinarea indicatorului este necesară compararea volumului vânzărilor cu valoarea medie a activelor (o doime din totalul bilanţului la începutul şi la sfârşitul anului).

(16.4.5)

Obţinerea ratelor mai înainte de rentabilitate constiuie scopul principal al activităţii fiecărui agent economic, care activează în condiţiile de piaţă. Rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a obţine profit. În funcţie de scop, pot fi calculaţi şi interpretaţi o mulţime de indicatori ai rentabilităţii. Pentru aprecierea rezultatelor activităţii SA, în primul rând, se utilizează rentabilitatea economică (RF). Acest indicator arată beneficiul (în %) obţinut pe seama folosirii activelor şi se calculează în felul următor:

(16.4.6)Un interes deosebit pentru acţionarii SA, prezintă

compararea Ratei RE cu rata dobânzii bancare. În condiţiile creşterii economice (lipsei inflaţiei), se consideră că Rata RE poate şi trebuie să fie mai

252


mare decât rata dobânzii bancare. În acest caz, pentru emitent este avantajoasă utilizarea mijloacelor împrumutate în circuitul său economic. Paralel cu rata RE, se apreciază rentabilitatea financiară = RF.

Anume acest indicator arată care-i mărimea

beneficiului obţinut din fiecare leu al capitalului

acţionarilor. În scopul determinării RF, se utilizează

relaţia:

(16.4.7)

Beneficiul net reprezintă diferenţa dintre beneficiul de

bilanţ şi plăţile efectuate către buget din beneficiu şi poate fi

8,17% - 16,65 %, ceea ce înseamnă că la fiecare leu capital

propriu câştigă 16,65 lei beneficiu net (sau 8,17 lei).

Analiza Bilanţului contabil al unei societăţi pe acţiuni (SA)

Pentru aprecierea elementelor patrimoniale se calculează, în primul rând, rata patrimoniului cu destinaţie de producţie. Acest indicator se determină după relaţia, din (anexa 1, cod 030, col 5)

1.

(16.4.8)

Rata cu peste 50% reflectă o situaţie bună.

253


O deosebită importanţă pentru independenţa financiară a SA prezintă nivelul de achitare al capitalului statutar. Capitalului statutar serveşte drept garanţie care le asigură acţionarilor şi clienţilor SA apărarea intereselor financiare. Se apreciază următorul indicator:

2.

(16.4.9)Cap. achitat = Cap.sub – Decon. FondCapitalul achitat se calculează ca diferenţa dintre

valoarea capitalului şi suma datoriilor fondatorilor (din activul bilanţului din cod 330, cap.2.2). Poate fi = 100%. Dacă nivelul este scăzut sau sub 100%, atunci pot apărea dificultăţi în finanţarea activităţii SA.

3.

(16.4.10)

Acest indicator se interpretează prin aprecierea modificărilor în dinamică şi prin compararea cu nivelul teoretic recomandat. În sistemul bancar al R.Moldova, se utilizează, pentru aprecierea solvabilităţii agenţilor economici. La nivelul coeficientului de autofinanţare de 0,5 riscul creditorilor este minim, deoarece jumătate din patrimoniul SA serveşte drept garanţie pentru achitarea tuturor obligaţiunilor faţă de creditori.

Lichiditatea sau capacitatea de platăPentru a caracteriza capacitatea de achitare

urgentă a datoriilor, se calculează:

254


(16.4.11)

Ea poate fi de la 0.01 şi peste, coeficientul arată ponderea datoriilor SA, care pot fi achitate urgent prin mobilizarea disponibilităţilor băneşti. Limita acceptabilă a acestui indicator constituie 0,2 sau 20%. Anume, de rata rapidă a lichidităţii depinde capacitatea SA de a plăti dividendele anunţate.

Pentru o perioadă mai îndelungată de timp, pentru aprecierea capacităţii de plată a SA se utilizează coeficientul de acoperire.

(16.4.12)Raportul nominalizat arată ce parte a obligaţiilor

curente este capabilă să achite SA prin mobilizarea tuturor mijloacelor de plată. De regulă, acest raport trebuie să fie mare decât 2.0. Întreprinderile situate sub 2.0 au un gol în acoperirea obligaţiilor curente faţă de gradul de siguranţă stabilit.

Întrebări de control: Definiţi titlurile financiare. Analizaţi activele financiare, bancare, de

capital. Definiţi acţiunile şi obligaţiile. Prezentaţi indicatorii statistici privind hârtiile

de valoare. Descrieţi principalii indici bursieri mondiali. Numiţi indicatorii ce caracterizează acţiunile şi

dividendele. Care indicatori caracterizează rezultatele

activităţii societăţilor pe acţiuni?

255


Bibliografie

1. Anghelache, C., Niculescu, E. – Statistică: indicatori, formule de calcul şi sinteze.- Bucureşti: Ed. Economică, 2001.-256 p.

2. Baron, T., Anghelache, C., Ţiţan, E. – Statistică. – Bucureşti: Ed. Economică, 1996. – 279 p.

3. Baron, T., Biji, E., Tovissi, L., Wagner, P., Isaic–Maniu, Al., Korka, M., Porojan, D. – Statistica teoretică şi economică. - Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică – R.A., 1996. - 518 p.

4. Băcescu-Cărbunaru, A., Ţiţan, E., Ghiţă, S., - Statistica macroeconomică. –Bucureşti: Ed. Meteora Press, 2001.- 383 p.

5. Bădiţă, M. Baron, T. Korka M. - Statistica pentru afaceri. –Bucureşti: Ed. Eficient, 1998. -591 p.

6. Begu, L.-S., - Statistica internaţională. - Bucureşti: Ed. ALL BECK, 1999. - 176 p.

7. Isaic–Maniu, Al., Grădinaru, A., Voineagu, V., Mitruţ, C., – Statistica teoretică şi economică. – Chişinău: Ed. Tehnică, 1994.

8. Isaic–Maniu, Al., Mitruţ, C., Voineagu, V., – Statistica pentru managementul afacerilor. –Bucureşti: Ed. Economică, 1995. -496 p.

9. Isaic–Maniu, Voineagu, V., Al., Mitruţ, C., Săvoiu, Gh., – Statistica afacerilor. –Bucureşti: Ed. Independenţa Economică, 2002. -195 p.

10.Ivan Ungureanu, C, – Contabilitatea naţională: concepte, metodologii şi aplicaţi. -Bucureşti: Ed.IRECSON, 2003. -338 p.

11.Jaba, E., - Statistica. – Bucureşti: Ed. Economică, 2002. – 488 p.

12.Capanu, I., Wagner, P., Secăreanu C., - Statistică macroeconomică. – Bucureşti: Ed. Economică, 1997.- 384 p.

13.Pârţachi, Ion. Concepţii teoretice şi realizarea practică a comparaţiilor internaţionale ale

256


indicatorilor macroeconomici /Ion Pârţachi //Integrarea Republicii Moldova şi României în structurile economice europene: simpoz. şt., 25-26 septembrie 1996. – Chişinău, 1996. – p. 50-61.

14. Pârţachi, Ion. Unele aspecte metodologice ale statisticii comerţului exterior /Ion Pârţachi, Vitalie Arvinte //Politica industrială şi comercială în Republica Moldova: simpoz. şt., 25-26 septembrie 1997. – Chişinău, 1997. – p. 148-153.

15.Pârţachi, Ion. Reflecţii şi analize privind comerţul exterior al Republicii Moldova /Ion Pârţachi, Vitalie Arvinte //Integrarea euroatlantică şi relansarea economică: conf. şt. int., 2-6 mai 1997. – Sibiu, 1998. – p. 59-62.

16.Pârţachi, Ion. Reformarea statisticii moldoveneşti în corespundere cu cerinţele economiei de piaţă /Ion Pârţachi, Silvia Caraivanova //Reformele economice în Republica Moldova şi România: Realizări, tendinţe, probleme: simpoz. şt., 24-25 septembrie 1998. – Chişinău, 1998.- Vol. 2. – p. 181-185.

17.Pârţachi, Ion. Analiza reformei statistice în Republica Moldova /Ion Pârţachi, Silvia Caraivanova //Economie şi finanţe. – 1999. – Nr. 1. – p. 14-22.

18.Pârţachi, Ion. Elaborarea sistemului de indicatori al securităţii economice al ţării /Ion Pârţachi //Dezvoltare şi competitivitate la cumpănă de mileniu: conf. econ. int., 6-7 mai 1999. – Sibiu, 2000.- p. 161-164.

19.Pârţachi, Ion. Analiza riscului economic şi financiar al Republicii Moldova /Ion Pârţachi, Silvia Caraivanova //Drept, economie şi informatică. – 2000. – Nr. 3. – p. 62-71.

20. Pârţachi, Ion. Studiu comparativ privind STATISTICA, Proiectul Implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare RM-UE, Chişinău, 2002.-55 p.

257


21.Sora, V., Hristache, I., Mihăescu, C., - Demografie şi statistică socială. - Bucureşti: Ed. Economica, 1996. - 503 p.

22.Ţarcă, M., - Tratat de statistică aplicată. - Bucureşti: Ed. Didactică şi pedagogică,R.A., 1998. - 807 p.

23. Ţarcă, M., - Demografie: informaşie, metode, analiză, prognoze. - Bucureşti: Ed. Economica, 1997. - 352 p.

24. Курс социально-экономической статистики, под ред. М. Г. Назарова, Москва: изд. Финстатинформ, 2000.- с. 771

25.Липпе, Петер. - Экономическая статистика. - Штуттгарт, Йена: изд. Федеральное статистическое управление Германии, 1995. - с. 629

26.Экономическая статистика под ред. Ю.Н. Иванова, Москва: изд. ИНФРА-М, -2001. - с. 480

27.Сиденко А. В., Матвеева В. М., - Международная статистика. - Москва: изд. Дело и Сервис , 2000. - с. 255

28.Социальная статистика, под ред. И. И. Елисеевой., Москва: изд. Финансы и статистика , 2001.- с. 479

29.Статистика. Под ред. В. Г. Ионина. Новосибирск: изд. НГАЭиУ, Москва, ИНФРА-М, 1997. - с. 310

*** Annuaire Statistique UNESCO, 1990 – până în prezent.

*** Anuarul Statistic al Republicii Moldova, anii 1990 – până în prezent.

*** Colecţia “Economistul”, Bucureşti 1990 – până în prezent.

*** Dicţionar de statistică generală , coordonator Al.-I.Maniu,-Bucureşti: ed. Economica, 2003.

*** Dicţionar economic şi social de Bremond I., Geledan A., Editura Expert, 1995.

258


*** Mică enciclopedie de statistică de Trebici V. (coordonator), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.

*** The Economics of Transition, 1990 – până în prezent.

*** Raportul naţional al dezvoltării umane, Moldova, 1995 – până în prezent.

*** Revista Română de Statistică, 1990 – până în prezent.

*** Vocabular economic şi financiar de Bernard Y. & Colli I. – C., Ed. Humanitas, 1994.

*** www.statistica.md *** www.insse.ro *** www.insse.fr

259


Redactor – Constantin CrăciunOperator – Tatiana Boicu

Redactor tehnic-designer – Vitalie Spînachi

Semnat pentru tipar 21.06.07Coli de tipar 13,81. Coli de autor 10,02.

Tiraj 100 ex. Tipografia Departamentului Editorial-Poligrafic al

ASEMStr. Bănulescu-Bodoni 59

Tel. 402-910

260

Documents

Manual Statistica Social Eco Ion Silvia