MEDICATIA APARATULUI DIGESTIV

MEDICATIA APARATULUI DIGESTIV

Procesele majore implicate în funcţionarea normală a aparatului digestiv, respectiv a digestiei sunt reprezentate de:

motilitatea şi secreţia gastrointestinală, acţiunea enzimelor, absorbţia produselor nutritive şi eliminarea celor care nu au fost absorbite din intestin.

STIMULENTE ALE APETITULUI

Senzaţia de foame este controlată de nucleii ventrali şi laterali din hipotalamus.

S-a descoperit că există o serie de neurotransmiţători care au rol în stimularea apetitului.

de aceea, medicaţia utilizată în stimularea senzaţiei de foame include norepinefrina şi dopamina

în timp ce serotonina are efect inhibitor.

Medicatie aparat digestiv

Medicaţia care inhibă gluconeogeneza (sulfatul de hidrazină) sau care povoacă golirea stomacului (metoclopramid) a fost utilizată pentru a stimula senzaţia de foame la unele specii de animale.

La pisici a fost utilizată cu succes o medicaţie pe bază de diazepam sau oxazepam, care a avut ca rezultat o creştere a apetitului

explicaţia constă în efectul stimulant al GABA şi inhibarea centrului saţietăţii din hipotalamus.

în acest caz, diazepamul poate fi administrat i.v. sau pe cale orală, iar oxazepamul doar pe cale orală → s-a constatat că diazepamul are un efect mai pronunţat, datorită sedaţiei mai accentuate pe care o induce.

In schimb, la câini nu a fost observat un fenomen similar de stimulare a apetitului în urma administrării de benzodiazepine.


Un rol important în stimularea senzaţiei de foame îl au antagoniştii serotoninei – ciproheptadina –

care au determinat stimularea apetitului la pisicile cu anorexie.

Ca medicaţie nespecifică de stimulare a apetitului se pot utiliza:

glucocorticoizii

vitaminele B.


EMETICE

Emeza este un proces complex, cu rol protectiv, care nu

este bine dezvoltat la toate speciile de animale.

carnivorele, primatele, suinele, unele păsări şi reptile

au capacitatea de a voma în mod reflex,

în timp ce ecvinele, rumegătoarele, rozătoarele, cobaii

şi iepurii nu sunt capabile de acest act în mod efectiv.


Emeza este controlată de centrul vomei situat în formaţiunea

reticulară laterală din bulb, fiind sub protecţia barierei sânge-

creier.

în plus există şi alte căi de stimulare a emezei, dar toate sunt controlate de centrul vomei.

Principalul neurotransmiţător care declanşează senzaţia de vomă este acetilcolina

în timp ce histamina, prin intermediul receptorilor H1, are rol secundar.


Din punct de vedere clinic, emeza indusă prin medicaţie are rolul de a goli porţiunea anterioară a tractusului digestiv.

acest tip de medicaţie este indicat:

în cazul anesteziei generale cu scopul golirii complete a stomacului

sau

în caz de consum accidental a unor substanţe toxice necorozive.


Emeza reflexă (acţiune periferică)

Dilatarea faringelui, esofagului, stomacului sau duodenului

prin introducerea de apă caldă sau salină poate determina

producerea emezei.

introducerea unei cantităţi de apă caldă cu ajutorul

sondei poate fi benefică şi datorită diluării substanţei toxice

care a fost îngurgitată.


O altă categorie de substanţe care stimulează producerea emezei acţionează prin efectul iritativ pe care îl provoacă la nivelul epiteliului gastrointestinal.

de exemplu, la câine emeza poate fi declanşată prin:

administrarea unei soluţii calde saturate de clorură de sodiu sau

prin plasarea la nivelul faringelui a unei cantităţi mici de cristale de carbonat de sodiu.

la om se foloseşte siropul de ipeca, care conţine un alcaloid care determină emeza, creşterea secreţiei lacrimale, salivare şi bronhiale


Emeza coordonată central Apomorfina este un derivat sintetic al morfinei care determină emeza. poate fi administrată pe orice cale, dar în cazul administrării pe cale orală, doza trebuie să fie mai mare pentru a compensa biodisponibilitatea orală mai redusă.

administrată pe cale s.c. sau conjunctivală, apomorfina induce emeză în decurs de 2-10 minute.

supradozarea apomorfinei poate depresa SNC, în special centrul respirator, fiind contraindicată la pacienţii cu depresii de origine centrală (SNC).


Xilazina este o substanţă agonistă α2 care este utilizată în general pentru proprietăţiile sale sedative.

administrată la pisici, în doză care nu induce starea de sedaţie (0,005mg/kgcorp), determină emeză prin stimularea receptorilor α2.

acelaşi principiu terapeutic poate fi utilizat şi la câini, dar efectul nu este atât de pregnant ca la pisici.


ANTIEMETICE

Substanţele antiemetice au rolul de a inhiba emeza printr-o acţiune la nivelul SNC sau reflexă (periferică), ambele mecanisme fiind corelate cu blocarea receptorilor specifici pentru neurotransmiţători.

Antiemetice cu acţiune periferică In unele cazuri, medicamentele administrate cu rol protector la nivel gastrointestinal, pot avea şi acţiune antiemetică, la fel ca şi cele care acţionează ca modulatori ai secreţiei gastrice. din această categorie de medicamente face parte caolinul, pectina şi sărurile de bismut care au o acţiune antiemetică limitată. Uneori, chiar datorită distensiei sau iritării locale produse de aceste substanţe, poate apărea emeza.


Substanţele utilizate ca antiacide pot avea un efect slab antiemetic.

O altă categorie de medicamente care pot avea efect antemetic sunt cele utilizate pentru controlul asupra motilităţii gastrointestinale.

din această grupă fac parte anticolinergicele, metoclopramidul şi domperidonul.

Anticolinergicele blochează receptorii muscarinici din centrul emezei, inhibând totodată şi transmiterea colinergică periferică

din această categorie de substanţe medicamentoase fac parte: glicopirolatul, metscopolamina şi izopropanidul.


metscopolamina nu se va utiliza la pisici, deoarece induce reacţii adverse.

Aceste substanţe nu se vor utiliza pe o perioadă mai lungă de 3 zile la animalele care prezintă vomă.

Mecanismul antiemetic al anticolinergicelor este datorat inhibiţiei impulsului vagal,

iar ca urmare are loc supresia spasmului şi a secreţiei gastrointestinale


Antiemetice cu acţiune centrală

Substanţele din această categorie blochează impulsurile la nivelul SNC şi centrul emezei, fiind reprezentate de anticolinergicele muscarinice, antidopaminergice şi antihistaminice care blochează:

primordial receptorii H1 de la nivelul aparatului vestibular şi

secundar centrul vomei din area postremă din bulb.


Voma indusă de tulburările aparatului vestibular poate fi controlată la câine şi pisică prin administratea de antihistaminice (ciclizină, meclizină sau difenhidramină). Dintre substanţele antimuscarinice implicate în stoparea emezei pot fi menţionate alcaloizi ai beladonei (scopolamina) şi diciclomina. durata efectului este relativ scurtă, fiind de până la 6 ore. în general aceste substanţe nu se recomandă la pisică, datorită reacţiilor adverse.


Din categoria substanţelor medicamentoase care acţionează asupra centrului vomei din bulb fac parte:

fenotiazinele,

derivaţii butirofenonici,

metoclopramidul,

trimetobenzaminele şi

antagonişti ai serotoninei.

există o serie de substanţe din grupul fenotiazinelor (clorpromazina, proclorpromazina, triflupromazina, perfenazina, trifluoperazina, meprazina) care pot fi utilizate la animalele de talie mică ca antiemetice.


Fenotiazinele acţionează prin blocarea emezei mediată de centrul vomei din bulb, ca urmare a efectului antidopaminergic şi antihistaminergic.

ca reacţii alergice se înregistrează sedaţie şi hipotensiune.

Trebuie avută în vedere şi instituirea unei rehidratări a animalului înainte de utilizarea fenotiazinelor.

Derivaţii butirofenonici (haloperidol şi droperidol) utilizaţi ca tranchilizante majore, pot fi folosiţi şi ca medicamente antiemetice datorită activităţii lor antidopaminergice.

reacţiile adverse sunt similare cu cele menţionate la fenotiazine.


Metoclopramidul blochează centrul vomei din bulb.

Antagonizează efectul apomorfinei în decurs de câteva minute, având o acţiune de 20 ori mai potentă decât fenotiazina.

Combinaţia de metoclopramid cu dexametazonă a fost utilizată pentru tratarea emezei la oamenii care au prezentat această simptomatologie după tratamentul cu chimioterapice anticanceroase.

Trimetobenzamida are o slabă acţiune antihistaminică, dar este un puternic antiemetic antidopaminergic care nu afectează centrul vomei din bulb.


Din categoria substanţelor antagoniste cu serotonina face parte ondansetronul şi ciproheptadina.

Cele două medicamente sunt utilizate ca antiemetice la câine şi pisică

în general după tratamentele anticanceroase (chimioterapie şi radioterapie).


MEDICAŢIA ANTIULCEROASĂ

Mecanismele care determină apariţia şi evoluţia ulceraţiilor gastroduodenale sunt complexe şi reflectă interacţiunea dintre secreţia de acid şi mecanismele de apărare ale mucoasei gastrointestinale.

Medicaţia utilizată pentru tratamentul sau prevenţia ulceraţiilor de la nivel gastrointestinal include substanţe care inhibă secreţia de acid gastric şi citoprotectoare.

Din prima categorie fac parte substanţele anticolinergice, antagonişti ai receptorilor H2 şi PGE2.


Substanţele anticolinergice sunt utilizate la om pentru a reduce secreţia de acid gastric cu până la 30%, dar acest efect protectiv împotriva ulceraţiilor gastrointestinale nu a fost sesizat şi la animale.

Substanţele antagoniste ale receptorilor H2 determină reducerea secreţiei de acid clorhidric şi pepsină.

Cele mai utilizate medicamente pentru controlul secreţiei de acid gastric la animale sunt: cimetidina, ranitidina, nizatidina şi famotidina.

Fiecare dintre aceste medicamente au o anumită durată de acţiune şi diverse interacţiuni.


Ranitidina este de 5-12 ori mai potentă decât cimetidina din punct de vedere al capacităţii de inhibare a secreţiei de acid gastric, iar famotidina este de 9 ori mai potentă decât ranitidina şi de 32 ori mai potentă decât cimetidina.

La câine, nizatidina are un efect antisecretor mult mai pregnant decât cimetidina.

Cimetidina are o biodisponibilitate de 70% după administrarea orală, ranitidina de 50%, famotidina 37%, eliminarea realizându-se după metabolizarea hepatică.

Reacţiile adverse, chiar şi în cazul supradozării, sunt minime, fiind semnalată o uşoară trombocitopenie.


Prostaglandinele din seria E au capacitatea de a controla secreţia de acid gastric.

Misoprostolul este un ester metil analog al PGE1, care după administrarea orală are capacitatea de a inhiba secreţia de acid gastric (postprandială), efectul fiind mult mai lung decât al prostaglandinelor endogene.

ca reacţii adverse au fost menţionate contracţii ale musculaturii netede, diaree, fenomene care dispar după câteva zile de la încetarea tratamentului.


Medicaţia citoprotectoare include substanţele antiacide, PGE1 şi produse pe bază de hidroxid de aluminiu în combinaţie cu sucroza.

Medicaţia antiacidă are rolul de neutraliza acidul clorhidric din lumenul gastric, astfel încât pH-ul să crească la un nivel acceptabil.

Un alt element important în protecţia mucoasei gastrice îl reprezintă inactivarea pepsinei şi a sărurilor biliare (de exemplu cu hidroxid de aluminiu).

Cea mai simplă medicaţie antiacidă o constituie administrarea unei soluţii de bicarbonat de sodiu care determină o creştere a pH-ului gastric, dar acest efect este de scurtă durată.


Cele mai folosite substanţe antiacide utilizate în medicina veterinară sunt reprezentate de sărurile de aluminiu, magneziu şi calciu, care pot fi folosite şi în diverse combinaţii cu substanţele gastro protective, adsorbante sau astringente.

Hidroxidul de aluminiu are efect antiacid şi adsorbant, stimulând totodată şi sinteza de prostaglandine la nivelul mucoasei intestinale.

Preparatele antiacide pe bază de aluminiu pot determina constipaţie motiv pentru care se asociază cu săruri de magneziu pentru a preveni aceste efecte secundare.

De asemenea, hidroxidul de aluminiu determină scăderea gradului de absorbţie al fosforului la nivel intestinal acest mecanism fiind utilizat pentru controlul nivelului fosforului seric la animalele cu afecţiuni renale.


Din punct de vedere al potenţei, sărurile de magneziu au capacitatea de a creşte pH-ul gastric mult mai rapid decât sărurile de aluminiu.

In schimb, carbonatul de calciu are un efect antiacid mult mai rapid şi de durată mai lungă.

ca efecte adverse se înregistrează: hipercalcemie, calciurie, calcificări urolitiază, hipofosfatemie şi constipaţie.


PGE1 au şi rol citoprotector, respectiv antiulceros şi antisecretor (misoprostol).

In plus, misoprostolul determină:

creşterea secreţiei de mucus,

induce epitelizarea mucoasei gastrintestinale şi

are rol de prevenire a hemoragiei gastrice la câine în urma administrării de aspirină.

Produsele pe bază de hidroxid de aluminiu şi sucroză au rolul de a proteja ulcerele gastrointestinale de acţiunea iritativă a acidului clorhidric, bilei şi pepsinei.

absorbţia digestivă a acestor produse este minimă, nefiind înregistrate efecte adverse.


MODULATORI AI MOTILITĂŢII GASTRICE

Reglarea activităţii electrice şi mecanice a musculaturii netede de la nivel gastrointestinal poate fi sistematizată în trei etape:

sistemul intrinsec care include inervaţia vagală şi

simpatică; sistemul extrinsec sau enteric care include ganglionii

localizaţi între musculatura longitudinală şi netedă; receptorii (cel puţin 10) localizaţi în celulele

musculaturii netede.


medicaţia peristaltică are rolul de a impulsiona tranzitul intraluminal al conţinutului gastric. mecanismul de acţiune al acestor medicamente nu este pe deplin cunoscut. Betanecolul este un agonist colinergic care acţionează exclusiv asupra receptorilor muscarinici M2 determinând creşterea în amplitudine a contracţiilor de-a lungul tractusului gastrointestinal, inclusiv asupra sfincterului cardia.

Reacţiile adverse ale utilizării betanecolului rezultă în urma stimulării sistemului parasimpaticomimetic şi sunt exprimate prin - crampe abdominale, diaree, salivaţie abundentă şi bradicardie.


Metoclopramidul este un derivat liposolubil al acidului paraaminobenzoic. din punct de vedere structural este similar cu

procainamida, care are efect antiaritmic. după administrarea orală, metoclopramidul este uşor

absorbit la nivel gatrointestinal, dar biodisponibilitatea este

de doar 50-70%. distribuţia tisulară este rapidă, T1/2 la câine este de 90

minute, excreţia se realizează atât pe cale renală cât şi hepatică. efectul metoclopramidului este localizat în mod special la

nivelul colonului.


Domperidona este un antagonist al dopaminei care are un efect similar cu al metoclopramidului.

nu are acţiune colinergică şi nu este inhibată de

atropină.

nu are capacitatea de a traversa la fel de rapid ca şi

metoclopramidul bariera sânge-creier, însă poate afecta

receptorii centrali ai dopaminei

influenţând reglarea temperaturii corporale, secreţia

de prolactină şi activitatea centrului vomei din bulb.


Cisapridul nu interacţionează cu receptorii dopaminei,

iar la cal, în funcţie de doza determină creşterea

peristaltismului la nivelul stomacului, jejunului, ileonului şi

colonului.

La alte specii s-a constatat intensificarea mişcărilor

peristaltice şi la nivelul stomacului şi esofagului.

se absoarbe foarte uşor după administrarea orală, T1/2

fiind de 2 ore la cal.


MODULATORI AI MOTILITĂŢII ŞI SECREŢIEI GASTROINTESTINALE

Diareea poate fi asociată atât cu hipomotricitatea, cât şi cu hipermotricitatea intestinală.

Modificarea motilităţii intestinale se datorează unui dezechilibru între factorii:

hormonali, miogenici şi neurogenici.


Agenţi anticolinergici

Substanţele parasimpaticolitice sau muscarinice au capacitatea de a diminua activitatea motorie şi secretorie a tractusului gastrointestinal. Tonusul şi mişcările de propagare a conţinutului intestinal sunt diminuate, concomitent cu reducerea spasmelor musculaturii netede de la nivel gastrointestinal. Beneficiul major al utilizării substanţelor anticolinergice rezidă în capacitatea lor de a reduce secreţia la nivel intestinal.


Totuşi utilizarea lor în tratamentul diareei trebuie făcută cu discernământ, în special la ecvine. Substanţele muscarinice care sunt utilizate ca spasmolitice în cazurile de diaree, includ:

alcaloizi ai beladonei (atropina şi hioscina) şi

substanţe sintetice (aminopentamida, diciclomina, glicopirolat, mepenzolat, oxifenonium, propantelina, benzetimina, pipenozolat, clidinium, camilofina).


Opioide Opiumul a fost utilizat încă din antichitate în tratamentul diareei. Opioidele influenţează fiziologia normală a tubului digestiv putând determina stimularea motilităţii gastrointestinale, atât prin acţiunea locală cât şi centrală (creier şi măduva spinării). la nivelul peretelui intestinal există receptori pentru substanţele opioide (endogene şi exogene), numărul acestora fiind diferit de la o specie la alta.

s-a demonstrat că opioidele afectează motilitatea gastro-intestinală şi eliberarea gastrinei.


Mecanismul de acţiune al substanţelor oipioide constă în inhibarea eliberării de acetilcolină. In ceea ce priveşte secreţia intestinală sub influenţa substanţelor opioide, aceasta nu diferă de la o specie la alta, aşa cum este cazul secreţiei gastrice, ele determinând absorbţia apei şi electroliţilor în enterocitele de la nivelul intestinului subţire şi gros.

De asemenea, opioidele influenţează secreţia gastrointestinală şi prin acţiunea la nivelul sistemului nervos simpatic, respectiv prin intermediul norepinefrinei.


Difenoxilatul este un derivat al meperidinei care este utilizat în cazurile de diaree la animale fiind administrat de obicei împreună cu atropina.

Loperamidul este un medicament antidiareic care se absoarbe uşor pe cale orală

este indicat în cazurile de diaree cronică nespecifică.


Alte medicamente antisecretorii

Există o serie de medicamente care nu au fost pe deplin studiate, dar care pot fi utilizate în afecţiunile gastrointestinale.

Glucocorticoizii pot fi utilizaţi în tratamentul cazurilor de diaree sau inflamaţie cronică a tractusului intestinal deoarece stimulează absorbţia activă a sodiului la nivelul jejunului, ileonului, cecumului şi colonului. în schimb, datorită efectelor secundare produse de administrarea îndelungată a glucocorticoizilor, aceştia nu sunt indicaţi în tratamentul de rutină al diareei.


Sulfasalazina este o sulfamidă care este metabolizată de către microorganismele din colon,

rezultând doi metaboliţi activi: aciul 5-aminosalicilic şi sulfadiazina.

cei doi metaboliţi pot fi utili în tratamentul inflamaţiei cronice a intestinului subţire şi a colitei ulcerative.

datorită sensibilităţii pisicii la acidul salicilic, acest tip de medicaţie nu este indicat la această specie.


PROTECTIVE ŞI ADSORBANTE GASTROINTESTINALE

Substanţele care nu se absorb de la nivel gastrointestinal, formează la suprafaţa epiteliului o peliculă cu rol protectiv împotriva eroziunilor şi iritaţiilor care pot fi provocate de unele substanţe sau toxice. Substanţele adsorbante au capacitatea de a fixa pe suprafaţa moleculelor lor alte substanţe sau toxice, acestea fiind eliminate sub formă nemodificată prin materiile fecale. Există o multitudine de substanţe cu rol protectiv şi adsorbant, cele mai utilizate fiind: trisilicatul de magneziu, trisilicatul de aluminiu, caolinul, hidroxidul de aluminiu, sărurile de bismut, carbonatul de calciu şi pectina.


PURGATIVE IRITANTE

Laxativele şi purgativele au rolul de a stimula defecarea prin:

creşterea frecvenţei defecărilor, creşterea volumului sau a consistenţei materiilor fecale.

laxativele determină o eliminare mai uşoară datorită reducerii consistenţei,

în timp ce purgativele determină o creştere a cantităţii de fluide la nivel intestinal, astfel încât materiile fecale sunt mai apoase (moi).


Emolientele laxative acţionează ca atare, nemodificate, având rolul de a determina lubrefierea mucoasei intestinale, astfel încât evacuarea materiilor fecale să fie cât mai uşoară. din această categorie de substanţe face parte uleiul mineral (parafina lichidă), care este cel mai utilizat în medicina veterinară. administrarea lui nu prezintă riscuri, dar în situaţia când este administrat prea frecvent poate determina o absorbţie redusă la nivel gastrointestinal a vitaminelor liposolubile, diferiţilor nutrienţi sau a medicaţiei administrată pe cale orală. există o serie de laxative naturale (metilceluloza, carboxi-metilceluloza) care nu sunt digerate la nivel gastrointestinal şi care au capacitatea de a absorbi apa de la nivel intestinal formând un gel cu rol emolient. în urma acestor laxative pot apărea meteorisme şi fecale foarte fluide.


Purgativele osmotice (saline), de obicei nu sunt absorbite din tractusul intestinal sau această absorbţie este limitată. au capacitatea de a reţine sau de a atrage apa în lumenul intestinal datorită presiunii osmotice, stimulând totodată şi secreţia mucoasei intestinale.

utilizarea purgativelor saline trebuie însoţită de administrarea de fluide sau de posibilitatea animalului de a consuma apă la discreţie. nu se administrează purgative saline la animalele deshidratate. efectul se instalează în aproximativ 3-12 ore la monogastrice şi 18 ore la poligastrice.


Cel mai utilizat purgativ osmotic este reprezentat de sulfatul de magneziu care se administrează ca soluţie buvabilă 6%. în general, sulfatul de magneziu nu este frecvent utilizat ca purgativ la ecvine.

Alte purgative osmotice sunt reprezentate de: sulfatul de sodiu, fosfatul de sodiu sau chiar o cantitate mare de clorură de sodiu.

Tot ca purgative pot fi utilizate: manitolul, sorbitolul şi lactuloza, care nu pot fi digerate în intestinul subţire datorită lipsei unor enzime specifice.


Purgativele iritante acţionează datorită stimulării locale a mucoasei gastrointestinale determinând un reflex la nivelul mezenterului, care va favoriza tranzitul intestinal.

în plus, fenomenele iritative determină şi un exces de fluide care au deasemenea un rol favorizant în eliminarea conţinutului intestinal.

Există câteva uleiuri vegetale care pot fi utilizate ca purgative cu rol iritant.


Mecanismul de acţiune al acestor uleiuri vegetale se bazează pe hidroliza din intestinul subţire indusă de lipaza pancreatică

ceea ce determină formarea sărurilor de potasiu şi sodiu în urma eliberării de acizi graşi.

ca urmare rezultă formarea de săpunuri iritante a căror potenţial iritativ depinde de tipul de ulei vegetal utilizat.

Fenoftaleina poate fi utilizată ca purgativ iritativ, dar această acţiune se observă doar la primate şi suine.

Bisacodilul inhibă absorbţia glucozei, a ionilor de natriu şi potasiu. poate fi administrat sub formă de clisme sau per os, rata de absorbţie fiind de 5%.


Antraquinonele sunt conţinute de unele plante şi au ca efect secundar acţiune purgativă. au fost obţinute şi prin sinteză, reprezentanul fiind dantronul (1,8-dihidroxiantraquinona) a cărui acţiune se manifestă la animalele de talie mică după 6-14 ore de la administrare, iar la animalele de talie mare după 12-36 ore. antraquinonele naturale sunt conţinute de Cassia spp., Rhamnus spp. şi Aloe spp.

In general, în cazul utilizării purgativelor iritante trebuie să se ţină cont că unele substanţe sunt foarte iritative şi pot determina colici severe şi purgaţie excesivă.


PURGATIVE NEUROMUSCULARE

Substanţele colinergice cu actiune muscarinică determină creşterea peristaltismului gastrointestinal, fapt care favorizează defecaţia şi urinarea. aceste substanţe determină hipermotricitate gastro-intestinală într-un interval de 10-20 minute dacă sunt administrate injectabil şi 2-5 ore după administrarea orală.

Din categoria purgativelor neuromusculare fac parte: neostigmina, fisostigmina, betanecolul şi carbacolul.

Există şi alte substanţe care determină contracţia musculaturii gastrointestinale, prin acţiune directă sau indirectă din această categorie fac parte vasopresinul, oxitocina, prostaglandinele (inclusiv PGF2&).


Introducerea de soluţii călduţe sub formă de clisme sau supozitoare rectale, declanşează reflexul de defecare constituind o metodă simplă de rezolvare a cazurilor de constipaţie. Există o serie de preparate care au fost utilizate în acest scop, dintre care cele mai uzuale sunt soluţiile de săpun, soluţiile izotonice sau hipertonice de clorură de sodiu, sorbitolul, glicerolul, laurilsulfatul, uleiurile minerale sau de măsline. Clismele care conţin fosfaţi nu trebuie utilizate la pisici, deoarece pot induce: hiperpotasemie, hipocalcemie şi hipernatriemie.


SUBSTANŢE DIGESTIVE

In tratarea unor afecţiuni de la nivel gastrointestinal, un rol important revine terapiei medicamentoase cu substanţe care favorizează digestia, acestea fiind reprezentate în general de către enzime.

de exemplu, în tratarea achiliei se utilizează preparate care conţin pepsină şi acid clorhidric.

în cazul pancreatitei cronice sau hipoplazice, se pot utiliza extracte pancreatice cu rol de a stimula sau înlocui deficitul de pancreatină exocrină


Pancreatina extrasă din pancreasul de porc este ingredientul principal în majoritatea preparatelor farmaceutice care conţin enzime pancreatice. în cazul afecţiunilor pancreatice, tratamentul specific al acestora trebuie însoţit şi de un regim dietetic specific. Acizii biliari şi sărurile acestora (acidul dehidrocolic, chenodiol) determină absorbţia mai bună a acizilor graşi şi vitaminelor liposolubile.

Enzimele extrase din malţ şi Aspergillus oryzae pot fi utilizate pentru înlocuirea &-amilazei pancreatice sau pentru controlul flatulenţei.


MEDICATIA HEPATICĂ

Medicamentele care determină contracţia vezicii biliare poartă denumirea de substanţe colagoge, iar cele care induc creşterea secreţiei sunt coleretice.

Stimularea nervului vag induce de asemenea contracţia vezicii biliare şi reducerea rezistenţei la nivelul sfincterului Oddi.

Medicamentele care stimulează producţia de bilă la nivel hepatic poartă denumirea de hidrocoleretice.


Producţia de bilă este determinată de stimularea nervului vag şi de hormonul secretin, care induc creşterea cantităţii de apă şi bicarbonat din bilă.

Există o serie de săruri biliare: naturale (glicocolat, taurocolat, acidul ursodeoxicolic) sau sintetice care pot fi utilizate ca substanţe coleretice, acidul dehidrocolic fiind cel mai potent agent hidrocoleretic.

Reacţiile adverse care apar în special în urma supradozării pot fi manifestate prin diaree şi vomă.


Protectoare hepatice şi hepatotrofice

Colina este un metabolit indispensabil al organismului, care se formează endogen în special din fosfolipide (fosfatidilcolină, lisofosfolipide, sfingomieline). are în plus, un rol esenţial în sinteza fosfolipidelor utilizate de membranele intracelulare pentru sinteza lipoproteinelor. în prezent modul precis de actiune al colinei ca agent lipotropic nu este pe deplin cunoscut se presupune că induce conversia grăsimii din ficat într-o colină care conţine fosfolipide, astfel încât aceasta poate fi mai uşor transferată din ficat în sânge.


Necesarul de colină este indispensabil în situaţia în care există predispoziţie spre:

infiltraţia grasă a ficatului,

diabet,

malnutriţie sau

ciroză hepatică.

In cazul afecţiunilor hepatice, necesarul de colină pentru prevenirea infiltraţiei grase a acestuia este mult mai mare.


Metionina cedează uşor gruparea metil necesară metilării unui număr variat de compuşi. Metionina şi cisteina au rolul de a proteja ficatul de acţiunea toxică a unor otrăvuri. metionina administrată pe cale orală poate agrava coma hepatică, iar flora bacteriană poate converti metionina în derivaţi ai mercaptanului, care pot induce coma hepatică.

S-adenozil-L-metionina este un donator endogen de grupare metil care intervine în îmbunătăţirea parametrilor biochimici ai funcţie hepatice.


Lecitina conţine colină şi este utilizată la câine ca agent lipotropic. Vitamina B12 (hidroxicobolamina) este stocată în ficat, în special în mitocondrii şi are rolul de a metaboliza proteinele hepatice, deficitul determinând scăderea sintezei proteice.

Seleniul are un rol foarte important în respiraţia tisulară şi în protejarea ficatului împotriva necrozei.

Vitamina E îmbunătăţeşte acţiunea seleniului, dar ambele substanţe sunt necesare funcţiei hepatice.


Administrarea de soluţii hipertone de glucoză şi fructoză determină obţinerea unui efect benefic într-o serie de afecţiuni hepatice, inclusiv în cazul înmagazinării anormale de carbohidraţi şi proteine la nivelul hepatocitelor. Insulina are un puternic efect anabolic asupra ficatului.

în cazul bolilor hepatice, trebuie suplimentată cantitatea de vitamină K, deoarece rezervele hepatice pot fi rapid consumate. în insuficienţă hepatică este recomandată terapia cu complex vitaminic B, pentru a asigura suplimentarea adecvată a cofactorilor metabolismului.


Documents

MEDICATIA APARATULUI DIGESTIV