1

MICROECONOMIE

CURS SINTEZĂ

Prof.univ.dr.ec.dr.ing. Stelian PÂNZARU

Tema 1: ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE.

METODĂ ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de bunuri şi servicii, de mediu ecologic etc.

ale vieţii şi activităţii oamenilor. Satisfacerea lor înseamnă consum de bunuri şi servicii şi asigură existenţa şi dezvoltarea

purtătorilor acestor nevoi - indivizi, grupuri sociale, naţiuni, societatea în ansamblul ei. În sens general, este vorba de: nevoi de

consuni ale populaţiei (alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, transport, instruire, cultură etc); nevoi de producţie,

prin a căror acoperire se asigură producerea bunurilor şi serviciilor respective necesare oamenilor.

• Caracteristici ale nevoilor: nevoile au caracter dinamic; nevoile sunt regenerabile; nevoile au caracter complementar;

nevoile sunt concurente.

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea de bunuri materiale şi

servicii destinate satisfacerii nevoilor. Ele cuprind două mari componente, şi anume: resursele umane şi resursele materiale .

Structura nevoilor, ca şi modul concret de satisfacere a lor diferă de la un individ la altul, în funcţie de voinţa şi dorinţa

sa, de gusturi, de obiceiuri, de vârstă şi sex, de profesie, de nivelul de instruire şi educaţie etc.

Nivelul de instruire şi cultură se reflectă în structura nevoilor oamenilor; la categoriile sociale cu un nivel ridicat

de pregătire, educaţie şi cultură, structura nevoilor este mai diversificată, cuprinzând în pondere mare nevoi mai elevate - de

literatură de specialitate, cultură, spectacole, muzică, turism etc; dimpotrivă, la categoriile sociale cu grad scăzut de instruire şi

cultură, predomină masiv trebuinţele primare.

Resursele economice trebuie înţelese în dublu sens: ca stoc sau potenţial existent, la un moment dat; ca flux, adică atrase

şi utilizate în circuitul economic (factori de producţie).

Ele influenţează asupra economiei nu numai prin cantitatea, structura şi calitatea, ci şi prin eficienţa utilizării lor.

Resursele naturale trebuie abordate în dinamica lor. În acest sens, progresul ştiinţifico-tehnic duce la: lărgirea

limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării resurselor naturale; la extinderea limitelor economice ale exploatării

resurselor; la sporirea eficienţei, a randamentului utilizării resurselor.

Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor, insuficienţa lor în raport cu nevoile.

Raritatea impune costuri. Necesitatea de a alege alternative de folosire a resurselor disponibile presupune costuri. Orice

activitate antrenează un sacrificiu, adică renunţarea la alte alternative. În teoria economică, se consideră că orice activitate are un

„cost de oportunitate”.

Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul (estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se

renunţă), atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în alocarea resurselor.

Alte structuri ale activităţii economice pot fi abordate din diverse unghiuri de vedere:

- Structuri verticale: a) microeconomia b) mezoeconomia; c) macroeconomia; d) mondoeconomia sau economia

mondială - ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor.

- Structura tehnologică a economiei naţionale pune în relief nivelul tehnic al activităţii economice, tehnologiile de

fabricaţie etc.

- Structura de ramură a economiei naţionale (industrie, agricultură, construcţii, transporturi, telecomunicaţii, comerţ,

învăţământ, sănătate etc). În funcţie de aceasta, diferitele ţări pot fi grupate în: agrare, agrar-industriale, industriale, terţiare etc.

- Structura pe sectoare de activitate economică: primar (agricultura, silvicultura, industria extractivă); secundar

(industria prelucrătoare, construcţiile): terţiar (restul activităţilor - sfera serviciilor).

- Structura teritorială a economiei naţionale - pe zone teritorial-administrative, în interdependenţa lor.

Obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi proceselor economice care

au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor

şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune,

putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.

Componentele ştiinţei economice sunt: a) ştiinţele economice fundamentale (economia politică); b) ştiinţele economice

funcţionale - management, marketing, finanţe-bănci, contabilitate, statistică, prognoză economică etc; c) ştiinţele economice

teoretico-aplicative, de ramură (în industrie, agricultură, construcţii, comerţ, transporturi etc), ştiinţa unităţilor economice; d)

ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice e) economia mondială, care include relaţii economice internaţionale,

relaţii valutar-financiare internaţionale etc; f) ştiinţele economice de graniţă - econometria, cibernetica economică, informatica

economică, psihologia economică, sociologia economică etc. De asemenea, se impun atenţiei şi discipline economice noi, cum sunt:

economia mediului înconjurător, economia regională, economia urbană, economia investiţiilor în străinătate şi a întreprinderilor

multinaţionale etc.

Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se, de la o perioadă la alta, pe măsura progresului

ştiinţei. În cadrul acestuia, economia politică constituie o ştiinţă economică fundamentală, care oferă baza teoretică şi

metodologică generală ştiinţelor economice în ansamblul lor. La rândul ei, economia politică se îmbogăţeşte şi pe seama

rezultatelor noi obţinute de celelalte ştiinţe economice.

În domeniul economiei, metoda reprezintă un ansamblu de principii, de procedee şi tehnici de cercetare, care au rolul de

a contribui la extinderea cunoaşterii ştiinţifice, la descoperirea de noi adevăruri şi la rezolvarea cu eficienţă tot mai mare a

problemelor practicii.

Metode: abstractizarea, inducţia, deducţia, metoda istorică, analiza cantitativă, analiza calitativă, experimentul economic

etc.

2

Tema 2: ECONOMIA DE PIAŢĂ: CARACTERIZARE GENERALĂ. AGENŢII ECONOMICI

Principalele sisteme economice sunt: economia naturală, economia de schimb, economia de piaţă concurenţială,

economia centralizată sau de comandă şi economia mixtă.

Caracteristicile economiei de schimb sunt: a) specializarea producătorilor, a agenţilor economici în general; b)

autonomia, independenţa agenţilor economici; c) producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani; d)

concurenţa.

Economia de piaţă este prin excelenţă o economie monetară. în cadrul ei, fiecare consumator individual şi fiecare

producător acţionează prin schimb pentru a rezolva cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se produce depinde de veniturile

cumpărătorilor şi de profitul producătorilor, al firmelor; cum se produce este în funcţie de concurenţa dintre producători,

fiecare dintre ei fiind obligat să adopte metoda şi tehnica de producţie care îi asigură realizarea celui mai mic cost de producţie şi

maxim de profit; pentru cine se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie, de cantitatea şi preţul

acestora, în funcţie de care se stabileşte nivelul salariului, rentei şi dobânzii.

În concepţia economiştilor clasici, adepţi ai teoriei valoarea-muncă, banii reprezintă o marfă specială, separată spontan

din lumea celorlalte mărfuri, care îndeplinesc rolul de instrument general al schimbului. Alţi, economişti consideră că banii sunt

elementul - cheie al economiei de schimb, monetare: În evoluţia lor istorică, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani,

moneda de aur şi argint şi banii de hârtie.

Funcţiile banilor: a) mijloc de măsurare a activităţii economice; mijloc de schimb; mijloc de plată; mijloc de rezervă de

valoare.

Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate deciziile, în economia contemporană întâlnim două

sisteme economice de organizare şi funcţionare a economiei de schimb: sistemul economiei de piaţă; sistemul economiei de

comandă (centralizate).

Elementele structurale ale sistemului teoretic al economiei de piaţă sunt:

- economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente;

- proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea economiei şi adoptarea deciziilor; fiecare

agent economic îşi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu exclude pluralismul formelor de

proprietate;

- toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială;

- preţurile se formează liber;

- sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de forţă (monopoluri, sindicate) în activitatea şi

funcţionarea economiei.

Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii, nu realizează integral

caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia; de fapt, fiecare ţară are propriul model.

Cu toate deosebirile existente, economia de piaţă modernă are o serie de trăsături sau caracteristici, care se întâlnesc în

orice ţară, independent de elementele specifice. în esenţă, este vorba de următoarele: a) pluralismul formelor de proprietate;

b) funcţionarea şi dezvoltarea economiei; c) motivaţia; d) concurenţa; e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, ca şi

pe pieţele forţei de muncă, monetară, titlurilor de valoare, valutară etc, preţurile se formează liber, în funcţie de raportul

cerere-ofertă, fără intervenţia statului; f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care asigură o eficienţă

economică înaltă; g) statul democratic se manifestă ca agent economic, acţionând în direcţia corectării imperfecţiunilor pieţei,

prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-fmanciare etc.

În economia centralizată, de comandă, alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre resurse şi nevoi

sunt consecinţe ale unor decizii centralizate, impuse agenţilor economici de către aparatul de stat, pe baza acceptării la nivel

social a unor principii de ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.

Niciunul din aceste sisteme nu există în stare pură, orice economie este o economie mixtă, în care se întâlnesc, în

diferite proporţii, elemente din toate sistemele. Astfel, în Statele Unite ale Americii, guvernul stabileşte legislaţia economică,

cadrul juridic al activităţii economice, dar majoritatea deciziilor aparţin agenţilor economici. Instituţiile private şi publice sunt

cele care exercită controlul economic.

Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în mai multe ţări ale Europei occidentale, în special în

Germania, se caracterizează prin faptul că statul se implică şi este responsabil nu numai în promovarea unei politici monetare şi

fiscale corespunzătoare, care să stimuleze creşterea economică, dar şi în realizarea unei infrastructuri eficiente.

Economia de piaţă „direcţionată de consum”, care poate fi considerată modelul Statelor Unite ale Americii, acordă

un rol foarte mare forţelor pieţei şi un rol minim statului.

Economia de piaţă „ghidată administrativ” (modelul economiei japoneze) reprezintă o îmbinare particulară reuşită de

trăsături înrădăcinate în tradiţiile şi specificul acestei ţări. Este considerată o economie de piaţă ghidată (condusă) administrativ,

întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe obţinerea unor profituri imediate, cât pe o competiţie superioară în vederea cuceririi a

tot mai multe pieţe externe, susţinută prin măsuri statale. Aceasta a condus la conceperea în perspectivă a unor politici de

creştere a productivităţii muncii, a eficienţei economice în general.

Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex de transformări profunde. în vederea realizării lui sunt

esenţiale: privatizarea, retehnologizarea, restructurarea producţiei după criterii de eficienţă economică, liberalizarea folosirii

pârghiilor economico-financiare şi adoptarea unor politici şi mecanisme macroeconomice care să stimuleze iniţiativa, inovaţia şi

competiţia agenţilor economici.

Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind, în acest

sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Ei pot fi persoane fizice sau juridice. Schimburile sunt efectul

direct al specializării funcţiilor diverselor unităţi economice. Adâncirea diviziunii muncii influenţează intensitatea şi viteza

schimburilor.

Gospodăriile (menaj ele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal funcţia de consumatori de bunuri şi servicii.

Administraţiile publice includ acele instituţii care exercită în principal funcţii de redistribuire a veniturilor pe baza

3

prestării unor servicii nonmarfare. Administraţiile private sunt organizaţii private fără scop lucrativ, care prestează servicii

nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se realizează din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe

proprietate etc.

Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice, private sau mixte şi care

îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici.

Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităţi

băneşti etc, între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală sau de piaţă este formată din două fluxuri

economice:fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi ajung la consumator; fluxurile monetare, care au sens opus.

Rezultatele nete se măsoară prin profitul brut şi profitul net. Primul este profitul încasat de întreprindere, iar cel de al

doilea, profitul încasat minus impozitul pe profit.

În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale, finale şi nete. Rezultatele

globale reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor economice realizate, iar indicatorul principal de măsurare a lor este

cifra de afaceri. Rezultatele finale reprezintă suma preţurilor bunurilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic; ele nu

cuprind, deci, consumul intermediar. Indicatorul utilizat pentru măsurarea acestor rezultate este valoarea adăugată, care reflectă

contribuţia productivă a fiecărui agent economic. Valoarea adăugată este, la rândul ei, de două feluri: valoarea adăugată netă,

care cuprinde veniturile factorilor de producţie, şi valoarea adăugată brută, care cuprinde valoarea adăugată netă şi amortizarea

capitolului fix. Rezultatele nete se manifestă prin profitul brut şi profitul net.

Tema 3: PIAŢA. CEREREA ȘI OFERTA

Piața

În sens ştiinţific, piaţa exprimă relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un

anumit spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte

de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă.

Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a componentelor ei fundamentale, şi anume: cererea; oferta; preţul;

concurenţa.

Piaţa asigură: contactul permanent dintre vânzători şi cumpărători; dintre ceea ce se oferă şi ceea ce se cere, la un

moment dat; pune în relief concordanţa sau nonconcordanţa dintre ofertă şi cerere, dintre producţia şi consumul de bunuri

materiale şi servicii; reglarea activităţii economice: astfel, prin informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul

calitativ al cererii, piaţa determină orientarea agenţilor economici, stă la baza deciziilor acestora privind investiţiile de capital,

cantitatea şi structura producţiei, schimbului şi consumului. În acest fel, piaţa orientează alocarea şi folosirea eficientă a

resurselor umane, materiale şi financiare;

Din punct de vedere al obiectului tranzacţiei economice, de vânzare-cumpărare, se disting:

a) piaţa bunurilor de consum final, adică relaţiile de vânzare-cumpărare de obiecte şi servicii de consum personal;

b) piaţa factorilor de producţie, formată, la rândul ei, din: piaţa resurselor naturale; piaţa muncii; piaţa capitalului;

c) piaţa monetară;

d) piaţa financiară, inclusiv bursa.

Din punct de vedere al extinderii teritoriale, există: piaţa locală; piaţa regională; piaţa naţională; piaţa mondială.

Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există: piaţa cu concurenţă perfectă sau pură; piaţa cu concurenţă

imperfectă, formată, la rândul ei, din:

- piaţa cu concurenţă monopolistică;

- piaţa cu concurenţă de tip oligopol;

- piaţa de tip monopol;

- piaţa de tip monopson sau oligopson etc.

Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii. Cererea atipică

Cererea şi oferta sunt componente fundamentale ale pieţei, iar raportul dintre ele constituie o formă de exprimare sau de

exteriorizare a relaţiei dintre producţie consum, în condiţiile economiei de schimb.

Cererea de mărfuri reprezintă nevoile (trebuinţele) de bunuri şi servicii care se satisfac prin intermediul pieţei,

adică prin vânzare-cumpărare. Cererea poate fi:

a) individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la altul;

b) totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv;

c) agregată sau globală, care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărătorilor şi la toate bunurile şi

serviciile existente; aceasta se exprimă în formă bănească, fiind astfel posibile măsurarea şi compararea.

Cererea, ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de consum, se schimbă de la o perioadă la alta, având, deci, caracter

dinamic. Principalii factori de care depinde dinamica cererii sunt nevoile, venitul şi preţul.

Relaţia dintre venit şi cheltuielile de consum

În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii: când venitul creşte, se

măreşte şi cererea, după cum, invers scăderea venitului duce la micşorarea cererii. La bunurile denumite inferioare (pâine,

cartofi, orez etc.), între venituri şi cerere există o relaţie negativă: majorarea venitului este însoţită de o reducere a cererii,

atenţia cumpărătorilor îndreptând-se spre bunuri mai elevate.

Relaţia dintre cheltuieli de consum şi venit a fost analizată, în secolul XIX-lea, pentru întâia oară, de către statiscianul

german E. Engel, şi poartă denumirea de „curba lui Engel”. Cercetând bugetele de familie, din mai multe ţări, acesta a desprins

concluzia potrivit căreia importanţă relativă a diferitelor cheltuieli de consum în raport cu venitul se modifică în mod diferit.

Astfel, s-a observat că, atunci când venitul creşte, ponderea cheltuielilor pentru alimente scade, ponderea cheltuielilor pentru

4

îmbrăcăminte, încălţăminte şi locuinţă este relativ constantă, iar ponderea cheltuielilor pentru servicii (educaţie, cultură,

petrecerea timpului liber, transport etc.) creşte. Pornind de la aceasta, se poate evalua elasticitatea consumului în raport cu

venitul, după cum urmează: cheltuielile pentru achiziţionarea de produse agroalimentare cresc mai puţin proporţional decât faţă

de creşterea venitului; cheltuielile pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă cresc, în general, proporţional cu creşterea

venitului; cheltuielile pentru servicii cresc mai mult decât proporţional faţă de creşterea venitului. Asemenea tendinţe, în mare

parte, se verifică în societatea contemporană.

Relaţia dintre cerere şi preţ. Curba cererii

Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii de bunuri şi servicii. Cererea se află în raport

invers proporţional faţă de preţ: când preţul creşte, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea de cumpărare se

micşorează; când preţul scade, cererea creşte. Astfel, cererea este o funcţie descrescătoare faţă de preţ.

Legea cererii exprimă relaţia dintre cerere şi preţ, în cadrul căreia cererea evoluează în sens invers faţă de preţ.

Curba cererii arată cum evoluează cererea unui bun când preţul acestuia se modifică. (fig. 3.1.)

Fig. 3.1 Curba cererii

Elasticitatea cererii

Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Elasticitatea cererii înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de variaţia preţului sau

a venitului. Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ sau venit.

Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ, în principiu, este negativ, deoarece atunci când preţul se măreşte, cererea

se diminuează şi raportul dintre două semne diferite dă semnul negativ. Coeficientul de elasticitate se calculează prin

următoarele formule:

a)

000

01

0

01cp

P

P:

C

C

P

PP:

C

CCE

−=

−−−=

în care: Ecp - coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ; C1 - cererea din perioada curentă; Co - cererea din

perioada anterioară; P1 - preţul din perioada curentă; Po - preţul din perioada anterioară; C - variaţia (modificarea) cererii

pentru un produs; P - variaţia (modificarea) preţului acelui produs.

Ecp se mai poate determina şi prin relaţia:

b) P%

C%Ecp

−=

în care: % C = variaţia în procente a cererii; % P = variaţia în procente a preţului.

Tipuri de cerere

În funcţie de elasticitatea cererii faţă de preţ, se disting mai multe tipuri de cerere, după cum urmează:

a) cerere inelastică, atunci când variaţia cererii este mai mică decât variaţia preţului:

00 P

P

C

C

, iar Ecp1;

b) cerere perfect inelastică, total insensibilă la variantele de preţ, atunci când:

0C

C

0

=

şi, deci, Ecp=0

c) cerere elastică, atunci când variaţia cererii este mai accentuată decât variaţia preţului:

,deci,când,P

P

C

C

00

Ecp 1

d) cerere perfect elastică, atunci când, la un nivel al preţului dat, cererea creşte continuu; Ecp ->∞; în acest caz :

0P

P

0

=

e) cerere cu elasticitate unitară, când variaţia cererii este egală cu variaţia preţului:

Preţ

unitar

Q (cantitatea

cerută)

10

8

6

4

2

18 24 34 52 66

5

00 P

P

C

C =

, când Ecp = 1

În general, bunurile de primă necesitate pentru viaţa oamenilor, precum şi produsele care nu au înlocuitori, au o cerere

inelastică.

Efectul de venit şi efectul de substituţie. Elasticitatea încrucişată

Efectul de venit exprimă situaţia în care scăderea preţului la un produs face posibile creşterea cererii şi cumpărarea cu

acelaşi venit a unei cantităţi mai mari produsul respectiv, ceea ce echivalează cu o sporire a venitului.

Efectul de substituţie are loc la bunurile cu aceeaşi utilitate, denumite substituibile, care se pot înlocui reciproc în

consum (spre exemplu, untul şi margarina zahărul şi mierea; grâul şi secara; petrolul şi cărbunele); el reflectă situaţia în care

creşterea preţului la un bun (de exemplu, unt) îi reduce cererea, crescând, în schimb cererea la un alt bun (substituibil, de

exemplu, margarina) fără ca preţul acestuia urmă să se modifice.

În cazul bunurilor substituibile, are loc şi fenomenul de elasticitate încrucişată a cererii (Eîc); ea măsoară sensibilitatea

cererii consumului la bunul "A", când preţul bunului "B" se modifică. Se calculează după formula:

Variaţia în % a cererii la bunul "A"

Eîc =

Variaţia în % a preţului la bunul „B”

Eîc este mai mare decât zero, adică pozitivă.

Preţul la bunurile complementare, adică acele bunuri care nu pot fi utilizate unul fără altul, spre exemplu, autoturisme

şi benzină:

a) scăderea preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii pentru acest bun, dar şi pentru celălalt bun

(complementar) la care preţul nu s-a modificat;

b) creşterea preţului unui bun duce la un fenomen invers, adică la micşorarea cererii la acest bun şi la bunul

complementar al cărui preţ nu s-a modificat: spre exemplu, când preţul carburantului se măreşte, loc o încetinire a

interesului pentru cumpărarea de autoturisme.

Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile în care cererea de mărfuri evoluează în acelaşi

sens cu preţul: dacă preţul creşte, creşte şi cererea; dacă preţul scade, scade şi cererea. Comportamentul atipic al cererii se

produc în mai multe situaţii: efectul Giffen; efectul de anticipare din partea consumatorilor; efectul de venit nul; efectul de

ostentaţie şi snobism; efectul de informare imperfectă; când este vorba de bunuri importante care n-au substituţii (înlocuitori),

mărirea preţului lor, în general, nu atrage după sine o diminuare a cererii.

Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, pe piaţă, la un moment dat. Ea poate fi:

a) individuală, adică oferta dintr-un produs sau serviciu din partea unui producător sau unei unităţi economice;

b) totală, adică întreaga cantitate a unui produs sau serviciu pe care producătorii o oferă spre vânzare;

c) agretată (globală), adică toate bunurile şi serviciile, din ţara respectivă, destinate pieţei, în toată diversitatea şi

cantitatea lor exprimate în bani.

Factori de care depinde oferta de mărfuri:

a) evoluţia cererii de bunuri şi servicii, care impune adaptări corespunzătoare ofertei, determinând impulsuri

producţiei; deosebit de importantă este, aici, înnoirea în structura cererii şi în structura pieţei prin apariţia unor noi pieţe;

b) disponibilitatea factorilor de producţie sau raritatea acestora, randamentul economic;

c) costul de producţie (de fapt, costul marginal); scăderea lui stimulează extinderea ofertei de bunuri şi servicii, după

cum creşterea costului descurajează mărirea ofertei;

d) preţul de vânzare al mărfii;

e) posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul stocării etc.

Relaţia dintre ofertă şi preţ. Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ; ea se află, deci, în raport direct proporţional faţă

de preţ, în sensul că se măreşte când preţurile cresc şi se micşorează când preţurile scad. Agenţii economici sunt interesaţi să

ofere, pe piaţă, mai multe mărfuri când preţurile cresc; şi invers. Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în

cadrul căreia oferta evoluează în acelaşi sens cu preţul.

Curba ofertei exprimă relaţia ce există între preţurile pieţei şi cantităţile de bunuri pe care producătorii le oferă pe piaţă,

spre vânzare. Aceasta, spre deosebire de curba cererii, care oglindeşte relaţia dintre preţuri şi cantităţile pe care consumatorii

doresc să le cumpere. Curba ofertei este crescătoare, în concordanţă cu legea descrisă mai sus (fig.3.2):

Preţul unitar

Curba ofertei

Cantitatea oferită

10 20 30

40 50

1

2

1

0

8

6

4

2

0

6

Fig. 3.2. Curba ofertei

Elasticitatea ofertei în raport cu preţul . Aceasta înseamnă reacţia ofertei la modificările de preţuri. Ea se măsoară prin

coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop), care se calculează prin raportarea modificării cantităţilor oferite (Q) la

modificarea preţului de vânzare (P).

Modalităţi de calcul:

a)

000

01

0

01op

P

P:

Q

Q

P

PP:

Q

QQE

=

−−= ; b)

P%

Q%Eop

=

În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificările de preţuri, se disting mai multe feluri de ofertă:

a) Oferta elastică se manifestă atunci când variaţia ofertei este mai mare decât variaţia preţului.

00 P

P

Q

Q

, în acest caz, Eop1

b) Oferta cu elasticitatea unitară are loc atunci când variaţia ofertei este egală cu variaţia preţului:

00 P

P

Q

Q =

, în acest caz, Eop= 1

c) Oferta perfect elastică (numai teoretic) presupune ca, la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită să crească continuu,

tinzând spre infinit. În acest caz, variaţia preţului este zero:

0P

P

0

=

, iar Eop→

d) Oferta inelastică se caracterizează prin aceea că modificarea ofertei este mai mică decât modificarea preţului:

00 P

P

Q

Q

. În acest caz, Eop < 1 .

e) Oferta perfect inelastică sau perfect rigidă reflectă situaţia în care la orice variaţie a preţului, oferta nu se modifică:

0Q

Q

0

=

În acest caz Eop = 0.

Echilibrul pieţei efectul variaţiilor ofertei şi cererii

În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale, la preţul pieţei, când

vânzătorii şi cumpărătorii sunt satisfăcuţi: când cumpărătorii obţin cantităţile dorite, iar ofertanţii îşi vând mărfurile. Se poate

spune că piaţa este în echilibru la preţul care permite egalitatea cantităţii cerute de consumatori cu cea oferită de producători.

Atunci când se ia în calcul o singură piaţă a unui produs, avem de-a face cu un echilibru parţial. Echilibrul general al pieţei

presupune luarea în considerare a tuturor pieţelor, ţinând seama de interdependenţa lor. Legat de aceasta, problema formării

preţurilor este condiţionată nu numai de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci pune în cauză pieţe interdependente.

Reprezentarea grafică (fig. 3.3)

Fig. 3.3. Dinamica cererii şi ofertei

Intersecţia celor două curbe indică punctul de echilibru în care cererea est egală cu oferta, se formează şi preţul de

echilibru, la care cantitatea oferită şi cantitatea cerută sunt egale) şi cantitatea de echilibru.

Efectul variaţiei ofertei şi cererii

Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă în funcţie de variaţia ofertei şi cererii.

În cazul variaţiei ofertei luăm spre ilustrare, două situaţii:

a) când cantitatea oferită scade (presupunând cererea constantă) au loc: punctul de echilibru se deplasează în sus; curba

ofertei se deplasează spre stânga; preţul de echilibru creşte;

b) când cantitatea oferită creşte (presupunând cererea constantă) au loc: noului punct de echilibru îi corespund un preţ de

echilibru (Pe) mai mic şi o cantitate de echilibru (QE) mai mare; curba ofertei se deplasează spre dreapta.

Grafic, situaţia se prezintă astfel.

10 20 QE 30 40 Q

Ofertă

Cerere

E

Preţ

unitar

10

8

Pe 6

4

2

0

E0

7

În cazul variaţiei cererii, de asemenea, urmărim două situaţii:

a) când cererea creşte (oferta rămânând constantă), în condiţiile în care (presupunem) veniturile familiilor cresc,

cantitatea cerută va creşte sensibil; curba cererii se deplasează spre dreapta, în sus şi, totodată, cresc cantitatea de echilibru şi

preţul de echilibru;

b) când cererea se micşorează (oferta rămânând constantă), are loc scăderea cantităţii de echilibru şi a preţului de

echilibru.

În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care oferta şi cererea de mărfuri se pot modifica

simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite. Spre exemplu, în cazul în care

oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie, se măreşte cantitatea de echilibru, în schimb nu are loc modificarea preţului de

echilibru.

Atunci când oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie, de asemenea, preţul de echilibru nu se modifică, în

schimb cantitatea de echilibru se micşorează.

Interacţiunea dintre cerere şi ofertă reprezintă un proces de ajustare reciprocă, prin care se realizează o anumită

coordonare a pieţei, se formează preţurile.

Tema 4: COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI. CONCEPTUL DE BUN ŞI CLASIFICAREA BUNURILOR

După cum se ştie, existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură transformate sau nu. Aceste

elemente sunt numite bunuri datorită contribuţiei lor pozitive la asigurarea existentei umane. Dinamismul tot mai accelerat al

nevoilor umane a făcut să apară o multitudine de bunuri. În aceste împrejurări, studiul ştiinţific al mulţimii bunurilor necesită

o clasificare după anumite criterii.

Un prim criteriu folosit este acela al provenienţei, respectiv al modului de acces la aceste bunuri. În acest sens, se disting

două mari categorii: bunurile libere, adică acele elemente care provin direct din natură, iar accesul la ele (posibilitatea

de procurare) este liber; spre exemplu, aerul, apa, fructele din păduri, energia şi lumina solară, energia eoliană etc.; bunurile

economice, adică acele elemente care sunt produse prin efortul omului, necesitând o prelucrare mai mult sau mai puţin

elaborată; obţinerea lor are la bază desfăşurarea unei activităţi economice.

O caracteristică mult mai importantă a bunurilor economice este materialitatea/ imaterialitatea acestora. Se poate

constata că nu toate rezultatele activităţii umane, care contribuie la bunăstarea oamenilor, au un caracter palpabil. Din acest

motiv, ştiinţa economică utilizează diferenţierea bunuri/servicii, ultimele elemente indicând tocmai acele bunuri intangibile.

O clasificare mult mai importantă a bunurilor economice este în funcţie de destinaţia acestora. Acele bunuri destinate

consumului indivizilor sunt denumite bunuri de consum (satisfactori). În acest caz, consumul este abordat cu precădere ca act

individual. Bunurile folosite pentru a se produce alte bunuri sunt numite bunuri de producţie (prodfactori).

Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie-dorinţă, capacitate dată de proprietăţile,

însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.

Chiar dacă economiştii clasici au sesizat diferenţieri ale utilităţii bunurilor in funcţie de condiţiile de consum,

preocupările lor au rămas mai ales in sfera determinării valorii economice.

Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei cantităţi

determinate dintr-un bun, in anumite condiţii spatio-temporale.

• Teoria utilităţii cardinale

Numele acestei teorii provine de la conceptul matematic de cardinal al unei mulţimi, respectiv de număr ataşat unei

mulţimi, indicând numărul de elemente al mulţimii respective. Se semnalează, astfel, că mulţimea bunurilor de consum este

numărabilă şi ca acestei mulţimi i se poate ataşa o mulţime numerică ce descrie utilitatea generată de consumul unor cantităţi

din orice bun.

Ipotezele de bază ale acestei teorii sunt:

a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un număr;

b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi consecutive dintr-un bun nu sunt constante;

c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile acestora.

O astfel de direcţie de cercetare era tentantă datorită sprijinirii pe un domeniu al matematicii bine pus la punct, cel al

funcţiilor definite în mulţimea numerelor reale. Dintre rezultatele cele mai notabile ale acestei teorii care a pus bazele

abordărilor moderne ale comportamentului consumatorului pot fi amintite:

- legea lui Gossen (a utilităţii marginale descrescătoare): suplimentul de utilitate furnizat de cantităţi crescânde dintr-un

bun se va diminua până la a deveni nul în punctul de saţietate;

- formalizarea consistentă a comportamentului consumatorului, pe baza căreia se va dezvolta cea mai mare parte a teoriei

deciziei;

- fundamentarea construcţiei curbei cererii;

- respectarea principiului simetriei dintre comportamentul producătorului şi cel al consumatorului;

- modelele stochastice privind atitudinea fală de risc.

În plus, alte obstacole apar in calea acestui mod de a aborda utilitatea, şi anume: utilitatea monedei; inconsistenţa

spaţiului vectorial; probleme econometrice in estimarea efectivă a unor funcţii de utilitate.

• Teoria utilităţii ordinale

Bazele acestei teorii au fost puse de Vilfredo Pareto, care consideră ca nici nu este necesară măsurarea precisă a utilităţii

şi ca este suficientă o ordonare a utilităţilor (aceasta fund principala ipoteza a noii teorii). În spaţiul produselor Qn se defineşte

un panel de bunuri ca fiind vectorul q=(q1, q2, ... qn). Panelul de bunuri reprezintă un ansamblu de bunuri de consum,

denumirea fiind inspirată de coşul (panel) gospodinei.

Teoria utilităţii ordinale, la ora actuală, s-a impus ca mod de tratare a comportamentului consumatorului.

8

Totuşi, există semnale privind apariţia unor noi obstacole, legate in principal de: - discontinuitatea funcţiilor de utilitate;

interdependenţa bunurilor în consum, care împiedică obţinerea de ierarhii consistente de bunuri (conform paradoxului lui

Condorcet şi teoremei lui Arrow).

Optimul consumatorului. Curba de indiferenţă

Orice consumator normal va dori să obţină maximum de satisfacţie posibil din consumul unor bunuri economice.

Indiferent de nevoile şi dorinţele avute in vedere in actul de consum, consumatorul va folosi o combinaţie de bunuri pentru

atingerea scopului urmărit. Optimul consumatorului propune o asemenea combinare de bunuri şi servicii în consum care, la

nivelul venitului de care dispune şi al preţurilor existente, să-i asigure maximum de satisfacţie.

Alternativele de abordare a optimului consumatorului sunt: maximizarea satisfacţiei la un buget dat; în acest caz,

consumatorul îşi propune să cheltuiască tot bugetul, dar să atingă maximum de satisfacţie; minimizarea bugetului, care

furnizează o anumită utilitate. De această dată, consumatorul ştie precis ce doreşte, dar caută să minimizeze bugetul cu care

poate obţine obiectivul fixat.

Utilitatea marginală (Um) reprezintă sporul de utilitate totală furnizat de consumul unei unităţi suplimentare

dintr-un bun. Relaţiile de calcul ale unităţii marginale sunt următoarele:

Tema 5: COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Întreprinderea

Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului economic, de natura unei organizaţii autonome, înzestrată

cu resurse pe care le utilizează în scopul exercitării, în mod stabil şi structurat, a unei funcţiuni referitoare la producţie, servicii,

schimb etc. Orice întreprindere se individualizează prin misiunea îndeplinită şi dispune de capacitatea de a adopta şi a aplica

decizii proprii, reprezentând o sursă şi un cadru de manifestare a liberei iniţiative economice; ea funcţionează sub forma unui

complex de acţiuni intercondiţionate, promovate într-un mediu ambiant la care tinde să se adapteze, dar pe care, în acelaşi

timp, îl poate influenta.

În practica economică actuală există o mare diversitate de tipuri de întreprinderi:

1. după obiectivul urmărit în activitatea lor: întreprinderi cu scop lucrativ; întreprinderi cu scop non-lucrativ.

2. după forma de proprietate: întreprinderi private; întreprinderi publice; întreprinderi mixte.

3. după regimul juridic de organizare şi funcţionare: regii; companii; diferite variante de societăţi comerciale.

4 .după dimensiunea lor (reflectată de numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri): întreprinderi

mari; întreprinderi mici; întreprinderi mijlocii.

Firma clasică presupune existenta unei persoane cu o poziţie centrală, cheie, şi anume proprietarul, patronul sau

antreprenorul, care îşi investeşte capital în speranţa unui profit cât mai mare, asumându-şi funcţia de conducere şi gestionare a

propriei afaceri. Firma managerială a apărut ca o replică la firma clasică şi a caracterizat începuturile perioadei industriale. Ea

a marcat separarea managerului faţă de proprietate prin profesionalizarea actului conducerii.

În România, potrivit prevederilor legislaţiei, firmele se împart în două categorii principale: regii autonome şi societăţi

comerciale.

Regiile autonome se organizează şi funcţionează, în principal, în ramurile strategice ale economiei naţionale: industria de

armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poşta şi transporturile feroviare. Înfiinţarea regiilor autonome

este decisă de Guvernul României, pentru firmele de interes naţional, şi de organele judeţene şi municipale, pentru cele de

interes local, in ramurile şi domeniile expres statuate prin lege. După cum se precizează în lege, regia este proprietara bunurilor

din patrimoniul său, trebuind ca prin activităţile desfăşurate, bazate pe gestiunea economică şi autonomia financiară, să-şi

acopere integral cheltuielile şi să obţină profit.

Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme:

- societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea

nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor;

- societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea

nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii răspund numai până la concurenta aportului lor;

- societatea în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate

cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii sunt obligaţi numai la plata

acţiunilor lor;

- societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la

plata acţiunilor lor;

- societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi

numai la plata părţilor sociale.

Combinarea factorilor de producţie

Factorii de producţie

Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori de producţie.

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în

mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un

factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii.

În abordarea factorului muncă, prezintă interes o serie de categorii demografice: populaţia totală, populaţia aptă de

muncă, populaţia activă, populaţia ocupată.

Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa motrice virtuală,

necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii. Printre factorii naturali un loc important revine

9

pământului.

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de

bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă in scopul obţinerii unui profit.

Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea – întreprinderea sau antreprenoriatul, care constituie

acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător.

Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie primari – munca şi natura –, ca şi în cadrul

factorului derivat – capitalul –, îşi fac apariţia noi factori de producţie, numiţi neofactori, care se caracterizează prin calităţi şi

performante deosebite. Printre aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale.

Combinarea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub

aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic.

• Premisele combinării factorilor de producţie

Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a

fi afectată calitatea factorului de producţie.

Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt

factor de producţie. Pe o suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să lucreze un număr mai mare sau mai mic de lucrători

agricoli; un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.

Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie ce

participă la producerea unui anumit bun economic.

Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie printr-o cantitate

determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

Legea randamentelor neproporţionale

Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel: dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi

sau mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-un factor, în

timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte până la un punct, apoi

descreşte.

Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de eforturi

(resurse) se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producţie.

În sens larg, productivitatea se defineşte ca ,,raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite

în cursul producerii ei”. Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii: productivitatea fizică, productivitatea

(măsurată) valorică, productivitatea brută, productivitatea netă, productivitate aparentă, productivitatea globală, productivitatea

parţială, productivitatea medie, productivitatea marginală

Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca. Ea poate fi înţeleasă şi ca forţă productivă a

muncii, adică sub forma capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de a crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri

şi de a presta anumite servicii.

Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de randamentul capitalului. Aceasta exprimă

eficienţa cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei efort/efect, randamentul capitalului se prezintă sub forma

coeficientului capitalului şi exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de producţie.

Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se caracterizează printr-o masă

mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă; ea are un

caracter legic.

Tema 6: COSTUL DE PRODUCŢIE

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii

economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.

Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din evidenţa

contabilă a acesteia.

Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el cuprinde şi acel consum de resurse

care nu presupune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu: consumul de muncă al proprietarului

firmei, gospodăriei agricole, magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura sa, costul contabil (sau costul

explicit) şi costul implicit.

Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere şi înregistrate în costurile

efectiv plătite (însuşi costul contabil).

Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în costul efectiv plătit de către

acesta.

Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse sacrificate, costul sacrificiului sau costul renunţării

în procesul de alegere a variantei optime de alocare a resurselor.

Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea de bunuri

economice, la un moment dat. În sens general, este vorba de cheltuielile materiale de producţie şi cheltuielile salariale.

corespunzătoare consumului de resurse materiale şi de forţă de muncă. Există diferite criterii de clasificare a cheltuielilor de

producţie, mai ales în domeniul contabilităţii.

Mărimea costului poate fi calculată: pe unitatea de produs; pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o

firmă sau alta; pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.

10

• Tipuri de cost: costul global; costul fix; costul variabil; costul total, costul mediu; costul mediu fix, costul mediu

variabil şi costul mediu total.

Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obtinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun. El poate fi

privit: a) structural, pe termen scurt, divizat in cost fix şi cost variabil şi b) pe ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă

a tuturor cheltuielilor suportate de către întreprindere.

Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente de volumul producţiei

obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit,

dobânzi etc. Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei – creşterea, descreşterea sau chiar nivelul zero;

întreprinderea le suportă independent de evoluţia producţiei. Când volumul producţiei se schimbă, costul fix, pe termen scurt,

nu afectează variaţia costului global total şi nici costul marginal.

Pe termen lung, însă, costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie, care se poate

modifica datorită investiţiilor.

Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei.

Costul variabil determină variaţia costului global total, pe termen scurt.

Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil. Astfel, CT = CF + CV. Costul total mai poate fi determinat: ca

produs între costul total mediu (CTM) şi producţie (Q): CT = CTM.Q sau ca produs între producţie (Q) şi costul marginal

(Cmg) când acesta din urmă este egal cu costul total mediu: CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.

Pe termen scurt, variaţia costului total este determinată numai de evoluţia costului variabil; creşterile costului total şi ale

costului variabil, and volumul producţiei sporeşte, sunt egale; costul total creşte în aceeaşi măsură in care sporeşte costul variabil.

Deosebirea dintre ele constă în aceea că în timp ce costul variabil porneşte, în mod necesar, de la zero dacă producţia este zero,

costul total porneşte de la nivelul costului fix, care nu este afectat de producţia zero. Mărimea costului total, la un moment dat, este

determinată de: consumul tehnologic de factori de producţie; volumul produţei; nivelul preţurilor de procurare a factorilor de

producţie.

Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs (sau de rezultat). Corespunzător

structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare ale costului global, se disting: costul mediu fix, costul mediu variabil şi

costul mediu total. Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal), încep prin descreştere, când productivitatea creşte, trec

printr-un minim, apoi se măresc; această particularitate rezultă din acţiunea legii randamentelor neproporţionale, conform căreia

randamentele sunt mai întâi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc.

Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs: CMF = CF/Q

Costul mediu fix este o mărime variabilă determinată. de variaţia volumului producţiei: când cantitatea de produse se măreşte,

costul mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade, costul mediu fix creşte. Aceasta deoarece se împarte o mărime

constantă (CF), pe termen scurt, la una variabilă crescătoare sau descrescătoare.

Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determină prin relaţia:CMV=CV/Q

La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CMV se micşorează când volumul producţiei creşte mai accentuat decât

sporeşte costul variabil; CMV creşte în situaţia în care costurile variabile totale devansează, în creşterea lor mărimea volumului

producţiei.

Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se determină prin relaţiile:CMT=CT/Q

sau: CMT = CMF + CMV

În studiile de analiza valorii, costul mediu total se manifestă într-o mare varietate de forme concrete, ca, spre exemplu:

costul pe unitatea de volum; costul pe unitatea de lungime; costul pe unitatea de suprafaţă; costul pe unitatea de greutate; costul pe

unitatea de timp de muncă; costul pe unitatea de viteză; costul pe unitatea de temperatură; costul pe unitatea de sunet etc.

Curba costului mediu total este tot în formă de „U”, însă mai deschisă decât curba costului mediu variabil, deoarece

se ia în calcul şi costul fix.

Minimizarea costului. În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de producţie pe

unitatea de produs obţinut.

• Actualitatea minimizării costurilor

În primul rând, limitele resurselor de materii prime şi energie, ale resurselor economice, în general, acţionează

restrictiv asupra comportamentului, îndemnând la raţionalitate în alocarea şi utilizarea acestora, presupunând realizarea

unui cost minim fără a afecta calitatea, fiabilitatea şi performanţa. În practica economică, însă, nu sunt excluse cazurile

în care costul unui produs să se reducă prin utilizarea unor materiale inferioare la unele repere, scăzând, prin aceasta,

fiabilitatea şi vânzările. Dimpotrivă, mărirea fiabilităţii poate avea loc prin utilizarea unor materiale de calitate

superioară, dar care măresc şi costurile de producţie.

În al doilea rând, minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului. La un nivel dat al

preţului de vânzare, diminuarea costului atrage după sine creşterea profitului, după cum mărirea nivelului preţului de

vânzare, presupunând neschimbat costul de producţie (şi cu atât mai mult în cazul reducerii lui), duce la sporirea

profitului obţinut.

În al treilea rând, nivelul mai redus al costurilor şi, pe această bază, posibilitatea unor încasări mai mari şi a

creşterii profitului constituie motivaţia transferului de resurse spre anumite ramuri, care duc la mărirea ofertei; în acest

fel, costul de producţie influenţează oferta de bunuri. De fapt, costurile marginale influenţează oferta, deoarece ele

călăuzesc reacţiile şi deciziile producătorilor. În condiţii optimale, producătorul alege acel nivel al producţiei la care

profitul este cel mai ridicat.

• Relaţia dintre cost şi productivitate

La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se află în raport invers

proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie (PM)

creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se măreşte când

productivitatea marginală scade.

Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, de conducere ştiinţifică, conform căruia

11

producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai

mult posibil (ţinând seama de cererea existentă). Se are în vedere ca resursele alocate să fie de aşa natură gestionate, încât

maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea randamentului şi nu prin suplimentarea consumului de factori.

În cazul în care, însă, nu, este necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de optim al producătorului sau de

gestiune optimală presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu costuri minime.

Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile, într-un anumit cadru de mişcare. Optimul

producătorului este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, in acest caz, producătorul nu mai este nevoit să caute altă

soluţie.

• Echilibrul producătorului pe termen scurt

În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile, întreprinzătorul trebuie să aleagă acel

volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie

ce asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim. Este, deci,

necesară cunoaşterea atât a costurilor, cat şi a încasărilor.

Din punct de vedere al analizei de cost, volumul de producţie optim este cel ce corespunde variantei în care costul

marginal este egal cu costul mediu total, adică situaţia în care costul mediu total este minim. În literatura economică se

foloseşte şi noţiunea de timp economic al costului.

În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei, şi anume încasările, acestea pot fi: totale, medii şi marginale.

Tema 7: CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR

Concurenţa este o trăsătură esenţială a economiei de piaţă ce reprezintă confruntarea între agenţii economici pentru a

atrage de partea lor clientela consumatoare prin preţuri mai convenabile, prin calitatea mai bună a bunurilor materiale şi

serviciilor în vederea obţinerii unor profituri cât mai mari. Ea exprimă comportamentul specific, interesat al tuturor subiecţilor

de proprietate în condiţiile economiei de piaţă.

Instrumentele luptei de concurenţă sunt: economice; extraeconomice:

Concurenţa este influenţată de următorii factori: numărul şi puterea economică a vânzătorilor şi cumpărătorilor în

economia naţională, în una sau alta dintre ramuri; gradul de diferenţiere a produselor; facilităţile sau limitările posibilităţilor

noilor producători de a intra într-o ramură sau alta; gradul de transparenţă al pieţei; mobilizarea sau rigiditatea preţurilor;

nivelul dezvoltării economice; conjunctura politică internă şi internaţională; cultura economică a populaţiei, a diferiţilor agenţi

economici.

Concurenţa are următoarele efecte economice: stimulează progresul general prin emulaţia şi competiţia pe care o ţine

între agenţii economici; duce la reducerea preţurilor de vânzare, ea fiind potrivnică scumpetei; contribuie la egalizarea

progresivă a veniturilor, a condiţiilor de viaţă; pentru unii dintre agenţii economici concurenţa se transformă în contrariul ei.

Tipuri de concurenţă: concurenţa perfectă; concurenţa monopolistă; concurenţa imperfectă.

Intervenţia statului pe piaţa concurenţială se face prin: măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept pe

baza cărora se desfăşoară activitatea economică în genere şi concurenţa; măsuri de ordin juridic îndreptate împotriva piedicilor

care se aşează în calea concurenţei, a abuzului monopolului; măsuri de limitare a excesului de concurenţă.

Preţul este o sumă de bani pe care o primeşte vânzătorul în schimbul unui bun economic, expresie bănească a valorii

recunoscute a bunului respectiv; este rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi ofertei.

Factorii de care depinde preţul pe piaţă:

a. Factori specifici cererii: utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat de consumator; capacitatea de plată a

cumpărătorului; costul cumpărării din altă parte a bunului respectiv; puterea de cumpărare a banilor.

b. Factori specifici ofertei: costul de producţie, respectiv consumul de factori necesari producerii bunului oferit; preţurile

bunului respectiv practicate pe alte pieţe; calitatea bunurilor respective; modul de servire a cumpărătorilor; modul de prezentare

a bunurilor; durata şi calitatea asistenţei tehnice prestate clienţilor, după vânzarea bunului; durata livrării.

Formarea preţurilor în condiţiile diferitelor tipuri de concurenţe are în vedere mecanismul tipurilor de concurenţă

respective.

Fixarea de preţuri maxime vizează mărfuri care se adresează trebuinţelor fundamentale ale populaţiei; atrage

consecinţe ca: producţia nu creşte, oferta nu revine la o stare normală; apariţia unor pieţe subterane, ilicite; apariţia unui

surplus de cerere.

Garantarea preţurilor se face la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor; preţul garantat poate avea drept

consecinţe: apariţia de suprastocuri; apariţia de venituri inegale.

Tema 8: PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

Piaţa muncii reprezintă ansamblul relaţiilor dintre cererea şi oferta de resurse de muncă în funcţie de nivelul şi oscilaţiile

salariului, pe baza cărora are loc procesul de ocupare a populaţiei active în mărimea, structura şi calitatea corespunzătoare

exigenţelor pieţei.

Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici la un moment dat.

Factorii de care depinde cererea de muncă: nivelul salariului; cererea de muncă se află în raport invers proporţional cu

salariul; costul marginal al muncii; stă la baza deciziei de angajare a noi salariaţi; reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de

creşterea cu o unitate a cantităţii de muncă utilizate; dezvoltarea şi apariţia de noi activităţi; substituirea în anumite proporţii a

factorului muncă la nivel de ramură, subramură sau pe ansamblul economiei cu factorul capital; starea economiei; conjunctura

economică şi socială pe plan intern şi internaţional.

Oferta de muncă este forma din munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale; se exprimă prin

12

numărul celor apţi de muncă sau populaţia aptă disponibilă din care se scade numărul femeilor casnice, al studenţilor şi al

celor care nu doresc să se angajeze în nici o activitate.

Oferta de muncă este dată de numărul populaţiei apte de muncă disponibilă care doreşte să fie activă.

Sursa principală a forţei de muncă o constituie populaţia unei ţări; în raport cu aceasta vom putea avea: populaţia

totală compusă din populaţia activă şi cea inactivă; populaţia inactivă compusă din cei care nu caută un loc de muncă copii,

elevi, studenţi etc.); populaţia disponibilă activă formată din persoanele ocupate care exercită o activitate remunerată şi cele

care caută un loc de muncă.

Factorii care influenţează mărimea populaţiei disponibile active: raportul natalitate-mortalitate; reglementările juridice

privind vârsta minima' de angajare; - durata săptămânii de lucru; structura pe sexe.

Structuri ale oferte de muncă: oferta de muncă individuală este reprezentată de numărul de ore muncă pe care un salariat

doreşte să le efectueze; oferta de muncă totală se compune din ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei muncii formată

din cei angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă.

Piaţa muncii se poate găsi în următoarele stări: de echilibru şi care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă; se face

automat ca urmare a efortului investiţional creator de noi locuri de muncă; de dezechilibru sub următoarele aspecte:

- când oferta de forţă de muncă este mai mică decât cererea de muncă; are loc fie o suplimentare a forţei de muncă, fie o

creştere a productivităţii muncii;

- când oferta de muncă depăşeşte cererea de muncă; apare un excedent de forţă de muncă activă, exprimat prin şomaj.

Salariul este abordat ca f i i nd : venit al persoanelor care îşi închiriază capacitatea de muncă pentru a trăi; forma de venit

a majorităţii populaţiei; venitul provenit din muncă, indiferent de forma juridică în care se desfăşoară; acea parte a venitului

naţional destinată recompensării salariaţilor sub formă bănească sau/şi naturală.

Salariul îmbracă următoarele forme principale de manifestare: salariu nominal; salariu real; salariul cost; salariul

venit.

Mărimea salariului este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod concret condiţiile de angajare şi

nivelul salariului. El are două limite: limita minimă, care trebuie să fie la nivelul costului forţei de muncă şi limita maximă

care este egală cu productivitatea marginală a muncii exprimată în preţurile de vânzare a producţiei.

Factorii care influenţează mărimea şi dinamica salariului sunt: raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă;

cheltuielile necesare subzistenţei lucrătorilor, pentru refacerea şi dezvoltarea forţei de muncă; nivelul preţurilor bunurilor şi

serviciilor de consum; cheltuielile pentru odihnă şi viată spirituală; sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii etc.;

chirii, întreţineri; gradul de organizare a sindicatelor; raportul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal;

comportamentul salariatului.

Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea corespunzătoare a timpului destinat muncii

asigurându-i-se lucrătorului venituri mai mari.

Efectul de venit este situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare care-i asigură un standard de viaţă relativ

ridicat, astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea timpului liber.

Diferenţierea rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii, răspunderi în muncă, condiţii de muncă.

Egalizarea (apropierea) se poate realiza prin ridicarea calificării, prin perfecţionare; presupune apropierea şi în privinţa

eficienţei muncii.

Tipurile salariului sunt: salariul direct; salariul indirect; salariul minim; salariul colectiv; salariul social.

Forme de salarizare: salarizarea în regie; salarizare în acord ; salarizarea în remiză; salarizarea mixtă.

Tema 9: PROFITUL ŞI RENTA

Într-o accepţiune generală, prin profit se înţelege partea rămasă din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce s-

au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.

Formele profitului: profitul brut; profitul net; profitul normal; profitul pur sau supraprofitul; profitul marginal.

Mărimea profi tului (Pr) poate fi stabilită în sumă absolută ca diferenţă între venitul total (V) şi costul de

producţie (C): Pr = V-C

Rata profitului exprimă gradul de valorificare a capitalului utilizat de întreprinzător şi oferă măsura rentabilităţii unei

firme, activităţi sau unui produs.

Dinamica masei şi ratei profitului ilustrează poziţia pe care o are o firma în producţia şi desfacerea unui produs.

Posibilităţile ei de a mări profitul sunt puternic influenţate de factorul timp.

În sens uzual, renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pământ, clădiri, construcţii, resurse de

apă) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital bănesc). În sens restrâns, se foloseşte termenul de rentă economică, ce reprezintă

plata pentru folosirea unei resurse economice nesubstituibile, a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea,

constituind un venit pentru posesorul acesteia.

Renta economică rezultă din preţul ridicat la acele bunuri pentru care există o cerere globală nesaturată, iar oferta lor

nu poate fi elasticizată prin urcarea preţului. Ea se obţine în toate situaţiile când se menţine rigiditatea ofertei totale, când

resursele sunt insuficiente în raport cu nevoile sau sunt dificultăţi în procurarea lor, când există un monopol natural sau

restricţii administrative, reglementări comerciale ori vamale care accentuează caracterul rigid al ofertei totale. La baza rentei

se află surplusul de producţie şi de venit ce rezultă fie din utilizarea unor factori de producţie cu calităţi deosebite, fie din

aplicarea principiilor moderne de management sau chiar din specularea unor situaţii specifice care pot să determine o diferenţă

favorabilă între preţul de vânzare efectiv şi cel care ar fi obţinut în condiţii normale.

Renta economică presupune existenţa unei situaţii de monopol stabil sau temporar care să confere deţinătorului

şi/sau utilizatorului unei resurse economice o poziţie privilegiată în raport cu ceilalţi agenţi şi care le permite urcarea

preţului de vânzare peste nivelul considerat normal.

Mecanismul formării rentei economice, ca surplus sau excedent peste venitul normal, se fundamentează pe legea

13

randamentelor neproporţionale.

Forme de rentă: renta funciară; renta minieră; renta în construcţii; renta de monopol; renta de abilitate; renta

consumatorului; renta producătorului; renta conjuncturală; renta de marcă.

Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de

teren prin actul de vânzare-cumpărare.

Preţul pământului se află sub influenţa mai multor factori cu acţiune directă sau indirectă:

Cererea şi oferta de terenuri. Limitarea naturală a pământului conferă ofertei totale de terenuri un caracter inelastic, rigid,

de indiferentă la variaţia preţului. Drept urmare, preţul pământului evoluează, în principal, în raport cu mişcarea cererii

agenţilor dispuşi să facă investiţii în terenuri. De exemplu, pe fondul ofertei totale rigide, pentru unele categorii de terenuri şi

utilităţi agricole, pot exista fluctuaţii ale ofertei, după cum proprietarii sunt interesaţi, sau nu, să-şi păstreze proprietatea asupra

terenurilor pe care le deţin.

Mărimea şi evoluţia rentei. Cu cat renta plătită proprietarului este mai mare, cu atât preţul pământului pretins de acesta,

când decide să vândă, este mai ridicat. De fapt, renta şi preţul pământului se condiţionează reciproc. Renta ridicată sau coborâtă

măreşte sau reduce preţul pământului.

Rata dobânzii bancare. Întrucât depunerile la bănci sau alte instituţii financiare constituie alternative posibile de utilizare

a resurselor băneşti, preţul pământului se formează şi în raport cu evoluţia ratei dobânzii. De exemplu, proprietarul funciar va

pretinde la vânzarea terenului o sumă egală cu capitalul care, depus la bancă, cu rata dobânzii la zi, îi va aduce un venit anual

egal cu renta obţinută dacă arendează pământul. Presupunând ca rata dobânzii este de 10%, preţul terenului care aduce o rentă

anuală de 200 mii lei va fi de 2 milioane lei.

Folosinţele alternative ale pământului. Suprafeţele de teren sunt susceptibile pentru diferite utilizări (agricultură,

silvicultură, construcţii, urbanism, căi de comunicaţii, turism etc.). Folosinţa care asigură preţul cel mai ridicat influenţează preţul

pământului.

Ameliorarea poziţiei terenurilor, ca urmare a realizării de infrastructuri care oferă posibilităţi mai bune de exploatare a

terenurilor, chiar dacă proprietarul nu a avut nici o contribuţie la executarea lor, influenţează preţul pământului.

Tema 10: PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA

În economia contemporană, modernă, moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru

efectuarea tranzacţiilor pe piaţă. Ea reprezintă principalul instrument de punere în mişcare a tuturor pieţelor, de înfăptuire a

schimburilor între agenţii economici; nici un flux economic nu se poate desfăşura fără participarea directă sau indirectă a monedei.

Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor de circulaţie şi de plată de care dispune economia unei ţări, la un

moment dat sau, în medie, într-un orizont de timp (un trimestru, un an).

Având în vedere caracterul eterogen al masei monetare, pentru funcţionarea curentă a acesteia, se impun anumite reguli de

organizare. Totalitatea componentelor sau ansamblul principiilor şi normelor juridice, economice, şi instituţionale care

reglementează circulaţia monetară în interiorul unei ţări formează sistemul monetar.

În ansamblul masei monetare s-au conturat, de-a lungul timpului, două componente:

a) Disponibilităţile monetare propriu-zise (biletele Băncii Centrale sau de Emisiune, monedele divizionare, moneda

scripturală, cecurile la purtător etc.). Ele au comun faptul că sunt lichidităţi perfecte, în măsură să stingă imediat o datorie, fără

pierdere de timp şi fără diminuarea resurselor deţinute.

b) Disponibilităţile semimonetare (economiile pe librete bancare, bonuri de casă ale băncilor, nominative sau la purtător,

depunerile pe termen la Trezorerie, efectele de comerţ negociabile etc.). Ele nu sunt lichiditate perfectă, dar constituie instrumente

monetare, deoarece pot fi transformate într-un mijloc de plată, după o operaţiune intermediară, f'ară riscul de a pierde din munca

economisită sau din capitalul acumulat.

Agregatele monetare. Agregatul monetar reprezintă un termen specific Sistemului Conturilor Naţionale, prin care sunt

desemnate părţile constitutive ale masei monetare şi semimonetare, ale instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor, părţi

autonome prin funcţiile lor specifice, prin agenţii, bancari şi financiari care le emit şi le gestionează, prin circuitele pe care be

efectuează. În literatura de specialitate se abordează în prezent 4 agregate monetare:

Primul agregat monetar (M1) cuprinde acele mijloace de circulaţie şi de plată care sunt instrumente monetare în sensul strict

al cuvântului. El include: monedele divizionare, biletele de hârtie (moneda fiduciară) şi cecurile de lucru la purtător, aparţinând

rezidenţilor nonfinanciari.

Al doilea agregat monetar (M2) cuprinde pe primul şi, în plus, conturile pe libretele de economii, depunerile pe termen

scurt în conturi bancare, bonurile de casă ale unor organisme naţionale de credit, conturi de economii pentru locuinţe deschise

la bănci. În genere, când se foloseşte termenul de masă monetară se are în vedere agregatul monetar M2, adică ansamblul

disponibilităţilor rezidenţilor gestionate de organismele care creează moneda (Banca Centrală, Băncile comerciale, Trezoreria).

Agregatele M1 şi M2 formează, deci, masa monetară, adică disponibilităţile gestionate de sistemul bancar. În economia

modernă, aceasta se află sub două forme: moneda manuală (care trece dintr-o mână în alta şi este utilizată în mod curent ca bani

cash sau bani gheaţă) şi moneda scripturală.

Al treilea agregat monetar (M3) include pe M2 şi, în plus, diferitele averi în devize, plasamentele pe termen nelimitat,

cum sunt bonurile de casă şi de economii, certificatele de depuneri emise de societăţile financiare şi deţinute de agenţii

nonfinanciari, titlurile pieţei monetare emise de instituţii prestatoare de servicii.

Al patrulea agregat monetar (M4) cuprinde pe M3 şi, în plus, economiile contractuale şi diferite alte lichidităţi pe

termen, negociabile, cum sunt titlurile de pe pieţele monetare emise de creditorii nonbancari şi de agenţii economici

nonfinanciari.

Piaţa monetară este ansamblul tranzacţiilor cu monedă, aşa cum rezultă el din confruntarea cererii şi ofertei. În

funcţionarea mecanismelor acestei pieţe sunt implicaţi următorii agenţi economici: statul; banca ce n t r a l ă (de emisiune);

sistemul bancar; întreprinderile (firmele) şi gospodăriile populaţiei.

14

Cererea de monedă depinde de volumul operaţiunilor, al tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate efectiv de

către monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia. Viteza de rotaţie a monedei relevă numărul mediu de operaţiuni de vânzare-

cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară o mijloceşte într-o perioadă dată. Masa monetară (M) este direct

proporţională cu cantitatea bunurilor şi serviciilor supuse tranzacţionării la un anumit preţ (PT) şi inver s proporţională cu

viteza de rotaţie a monedei:

V

PTM =

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economice şi a altor utilizatori de

monedă de către sistemul bancar. Ţinând seama de diversificarea instrumentelor monetare, de complexitatea sistemului bancar,

problema principală care se pune este cum se creează moneda, sau prin ce mecanisme sunt puse în circulaţie diferite forme de

monedă. Pentru a îndeplini funcţia de monedă, biletele de bancă, la fel ca şi orice element component al masei monetare, trebuie să

intre în circulaţie, ceea ce în economia de piaţă se realizează prin mai multe canale:

În primul rând, biletele de bancă intră în circulaţie pentru alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului. În vederea

obţinerii resurselor financiare necesare acoperirii deficitului bugetar, statul, prin Banca Centrală, emite bonuri de tezaur, care sunt

subscrise (cumpărate) de către bănci. Băncile pot să revândă Băncii Centrale toate sau o parte din aceste bonuri. Răscumpărarea

bonurilor de tezaur emise anterior de către Banca Centrală se realizează prin punerea în circulaţie de monedă scripturală sau în

numerar.

În al doilea rând, biletele de bancă sunt puse în circulaţie pentru plata devizelor străine, procurate de la alte ţări, de către

agenţii economici care au efectuat exporturi în orizontul de timp dat. Volumul masei monetare puse în circulaţie este determinat de

valoarea devizelor preschimbate şi de cursul valutar.

În al treilea rând, biletele de bancă intră în circulaţie prin intermediul supraîmprumuturilor băncilor comerciale la Banca

Naţională în scopul acoperirii nevoilor suplimentare de lichidităţi, impuse de volumul mai mare al retragerilor din conturile

clienţilor faţă de depunerile acestora. Pe această cale se creează, anual, 80-90 la sută din cantităţile suplimentare de bilete de bancă şi

alte instrumente monetare.

Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi acordă credite. Ele joacă un rol hotărâtor,

în condiţiile economiei de piaţă moderne, devenind un agent economic autonom.

Funcţiile băncilor: acordarea de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate financiară; păstrarea

elasticităţii mijloacelor de plată; primirea depunerilor pe care le fac clienţii: depuneri spre fructificare şi depuneri pentru

executarea de plăţi din ordinul acestora; gestiunea plăţilor şi selecţionarea şi susţinerea proiectelor de dezvoltare.

Tipuri de bănci: băncile de emisiune; băncile comerciale de depozit; băncile specializate sau instituţiile financiare

care acordă credite speciale anumitor genuri de activitate cuprind: case de credit agricol, bănci de credit financiar, bănci de credit

naţional, bănci de comerţ exterior etc.; bănci specializate în operaţiuni internaţionale, cum sunt: Banca Internaţională pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.), Banca Reglementărilor

Internaţionale (B.R.I..) etc.

Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a mijloacelor băneşti împrumutate. Dacă

se are în vedere faptul că obiectul tranzacţiei de împrumut îl constituie banii priviţi ca lichiditate, atunci se poate spune că dobânda

reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă împrumutul, sau preţul consimţit a fi plătit de cel ce se

împrumută pentru procurarea lichidităţii. Fiind un surplus plătit proprietarului, peste mărimea capitalului folosit, dobânda

reprezintă o formă de venit care se poate realiza numai într-o activitate economică caracterizată prin eficientă.

Dobânda reflectă numeroase aspecte din activitatea economică, schimbările şi tendinţele din cadrul acesteia.

Creşterea şi diversificarea creditului cu destinaţie economică productivă, în condiţiile economiei de piaţă moderne, au

determinat multiplicarea formelor dobânzii. Avem astfel:

a) dobânda de pe piaţa monetară, aplicată în general creditelor pe termen scurt intervenite între băncile comerciale,

între acestea şi banca centrală;

b) dobânda bancară de bază, pentru certificatele de depozit sau bonurile de trezorerie;

c) dobânzile aplicate de bănci şi alte instituţii financiare, pentru întreprinderi;

d) dobânda de pe piaţa obligaţiunilor, caracteristică plasamentelor pe termen lung;

e) dobânda practicată de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru construcţii de

locuinţe etc.

Indiferent de forma sub care se manifestă, dobânda are o mărime care se determină în funcţie de cererea şi oferta de capital, de

conjunctura pieţei interne şi internaţionale, de comportamentul agenţilor economici, de climatul social-politic etc.

Masa şi rata dobânzii (anuale) se exprimă prin masa şi rata dobânzii. Masa dobânzii reprezintă mărimea absolută a

dobânzii anuale plătită la suma totală împrumutată; mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale, este raportul procentual

între masa dobânzii şi capitalul împrumutat:

100xC

Dd = ; rezultă că

100

CdD

= , în care: d = rata anuală a dobânzii; D = masa dobânzii anuale; C = capitalul

împrumutat.

Politica monetară – componentă a politicii economice – poate fi definită ca o acţiune exercitată de autorităţile monetare (Banca Centrală,

Trezoreria) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu. Politica monetară constă

în ansamblul de reglementări (reguli) pe care Banca Centrală le impune celorlalte bănci, în vederea realizării obiectivelor generale ale

economiei naţionale.

Obiectivele urmărite prin politica monetară de către agenţii financiari – bancari pot fi grupate în două categorii. În primul rând, acestea

constau în organizarea activităţii bancare de aşa manieră, încât să se asigure protecţia deponenţilor, evitarea riscului şi gestiunea

corespunzătoare a resurselor. În al doilea rând, prin politica monetară se urmăreşte ca volumul masei monetare şi condiţiile creării ei să

concure la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie să favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agenţilor

specializaţi în operaţiuni băneşti riscante. O politică monetară sănătoasă trebuie să-şi propună, deci, concilierea stabilităţii

15

puterii de cumpărare a monedei (nu stabilitatea masei băneşti) cu expansiunea economică.

Politica monetară, prin numeroasele sale aspecte, contribuie la realizarea obiectivelor generale ale politicii economice. Pe

plan intern, menirea politicii monetare este, înainte de toate, să regleze cererea şi oferta de monedă, iar pe plan extern, să asigure

echilibrul balanţei de plăţi.

Instrumente ale politicii monetare: manevrarea taxei rescontului; cumpărările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă

(open market); variaţiile cotelor rezervelor obligatorii etc.

Tema 11: PIAŢA CAPITALULUI

Plaţa capitalului sau piaţa titlurilor de valoare apare încă în secolul al XVI-lea; ea s-a dezvoltat continuu şi furnizează mijloace

financiare sporite întreprinderilor şi instituţiilor cu ajutorul cărora ele îşi procură factori de producţie necesari creării de bunuri şi

servicii (cu deosebire în ramurile care, prin natura lor, impun capitaluri de proporţii).

Titlurile de valoare sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual, un

vent variabil sau fix. O dată cu creşterea veniturilor populaţiei, în patrimoniul familiilor creşte ponderea deţinută de titlurile de

valoare. În principiu, cu cat o tară este mai dezvoltată economic, cu atât mai ridicată este ponderea titlurilor de valoare în ansamblul

patrimoniului.

Componentele clasice ale titlurilor de valoare sunt: acţiunile; obligaţiunile ipotecare; titlurile de rentă; bonurile de

tezaur; obligaţiuni cu rată variabilă a dobânzii; obligaţiuni indexate; acţiuni cu venit anual relativ fix etc.

Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit anual variabil (de regulă), numit

dividend. El reprezintă o parte din profitul unităţii care a emis acţiunile, distribuită deţinătorilor acestora.

Acţiunile se clasifică în acţiuni:

- nominative, care au înscrise pe ele, în afară de alte date, şi numele deţinătorului;

- acţiuni la purtător, care nu poartă nici un nume.

Ele se mai grupează şi în acţiuni:

- ordinare, care conferă posesorilor drepturi obişnuite

- acţiuni privilegiate, care conferă drepturi speciale.

Între drepturile obişnuite figurează:

- dreptul de a solicita informaţii asupra mersului activităţii întreprinderii;

- dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor (direct or prin reprezentanţi şi a vota, atunci când

se constituie echipa de conducere sau se iau decizii privind activitatea unităţii (puterea de a influenta aceste

decizii depinde de cota-parte pe care o persoană o deţine din capitalul total);

- dreptul de a dobândi, cu prioritate, acţiuni nou emise de întreprinderea în funcţiune;

- dreptul de a primi gratuit câteva acţiuni, nou emise, dacă o asemenea procedură se foloseşte;

- dreptul de a primi o parte din capitalul întreprinderii când aceasta dă faliment.

Între drepturile preferenţiale, ale posesorilor de acţiuni cu acelaşi nume, întâlnim:

-dreptul de a încasa anual un dividend fix, indiferent de profitul obţinut de întreprindere în anul expirat;

- dreptul de a primi cu prioritate o fracţiune din capitalul societăţii, în caz de faliment

Alte drepturi ale deţinătorilor de acţiuni:

- posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul unei întreprinderi, ori ai mai

multora;

- durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend sunt egale cu durata de

viaţă a întreprinderii;

- acţiunea este nerambursabilă, deţinătorii ei neputând cere întreprinderilor emitente banii plătiţi cu prilejul

achiziţionării lor;

- acţiunea este negociabilă, adică se poate vinde la bursă, banii avansaţi pentru dobândirea ei nefiind, deci,

imobilizaţi;

- dividendul încasat de acţionari este variabil, întrucât profitul obţinut de întreprindere oscilează de la un an la

altul, iar nevoia de a face investiţii din profit este şi ea diferită în timp.

Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii ori de stat, care dă dreptul deţinătorului să

încaseze un venit anual fix, numit dobândă.

Deţinătorii de obligaţiuni, numiţi obligatari, sunt creditori ai unităţilor care au emis aceste titluri de valoare. Ca urmare,

obligaţiunea este rambursabilă. Rambursarea se face dintr-o dată, la scadenta finală (după 5 ani, de exemplu) sau în tranşe

anuale, care pot fi la rândul lor egale ori inegale. Obligaţiunile sunt şi negociabile la bursă; ele pot fi vândute înainte de scadenţă, de

expirarea duratei împrumutului.

Între acţiuni şi obligaţiuni nu sunt numai deosebiri, ci şi asemănări (dreptul de a încasa un venit anual, negociabilitatea etc.).

Acestea se accentuează, pentru că, în timp, emisiunile clasice de astfel de titluri suferă modificări. În prezent, de exemplu, se emit

şi obligaţiuni perpetue, cu durată de viaţă nelimitată, ca şi acţiunile.

Obligaţiunile ipotecare sunt titluri de valoare, emise de bănci (ipotecare şi urbane), cu scopul acordării de

împrumuturi agenţilor economici, care le garantează cu terenuri sau imobile.

Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la dispoziţia sa sume de bani necesari

acoperirii unor cheltuieli. În calitate de debitor, statul plăteşte, la intervale de timp stabilite (anual), pe o perioadă

nedeterminată, o sumă fixă de bani, deţinătorilor de titlul de rentă. Cumulate, aceste sume asigură creditorilor amortizarea

(restituirea) împrumutului şi o dobândă.

Titlurile de rentă nu sunt rambursabile, dar sunt negociabile la bursă, se pot vinde şi cumpăra. Prin negociere, dreptul de a

încasa anual o sumă de bani se transferă de la o persoană la alta.

16

Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finanţelor, ori administraţia bugetelor de stat, denumită

tezaur în majoritatea ţărilor lumii. Prin emisiunea lor, statul împrumută pe termen scurt, de la populaţie, întreprinderi, bănci

etc., sume de bani având ca destinaţie acoperirea unor goluri bugetare.

Piaţa capitalului este o totalitate de tranzacţii al cărui obiect îl constituie titlurile de valoare. Îndreptăţirea denumirii

de piaţă a capitalului, conferită ansamblului tranzacţiilor amintite, are un triplu temei:

- persoanele fizice şi juridice care cumpără titluri de valoare (nou emise) urmăresc deliberat înmulţirea banilor, specifică

oricărui avans de capital;

- întreprinderile şi instituţiile care recurg la emisiunea titlurilor de valoare au în vedere formarea capitalului bănesc necesar

organizării sau dezvoltării unor afaceri; statele emit şi ele adesea astfel de titluri, pentru realizarea de investiţii publice de capital.

- comercializarea la bursă a titlurilor de valoare, anterior emise, ţinteşte şi ea, nemijlocit, obţinerea unui câştig din diferenţele

de cursuri.

În baza acestor argumente, se poate susţine că întregul schimb al titlurilor de valoare, indiferent de durata lor de viaţă,

aparţine pieţei capitalului.

Piaţa capitalului se scindează in: piaţa primară şi piaţa secundară. Piaţa primară, cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror

obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou emise.

Piaţa secundară include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de valoare emise şi plasate anterior.

Pe piaţa capitalului, în genere, se vând şi se cumpără, cu deosebire, acţiuni şi obligaţiuni, adică titluri de valoare pe termen

lung. Nu lipsesc, însă, nici tranzacţiile cu titluri de valoare, pe termen scurt.

Piaţa primară a capitalului este deservită, de regulă, de bănci; ele preiau sarcina plasării acţiunilor şi obligaţiunilor nou

emise, atât pentru construirea unor întreprinderi, cât şi pentru dezvoltarea celor existente. Tot băncile organizează reclama, cu

scopul difuzării cat mai largi a titlurilor de valoare, în măsură să satisfacă cerinţele financiare ale emitenţilor. Pentru serviciile lor,

băncile încasează un comision.

Pe piaţa primară, purtătorii cererii de titluri de valoare sunt familiile, întreprinderile, băncile, alte instituţii. Cererea

este funcţie de mai multe variabile: veniturile cumpărătorilor şi preţul de vânzare; randamentul banilor investiţi în titluri şi

rata dobânzii bancare; riscul investiţiilor; câştigul obţinut din vânzarea titlurilor de valoare la bursă etc.

Randamentul banilor investiţi şi rata dobânzii bancare

Atunci când decid să cumpere titluri de valoare, posesorii de venituri disponibile ţin seama de fluxul de venituri viitoare pe care-l

pot obţine. Pentru ca un astfel de flux este realizabil şi prin formarea de depozite bancare, înainte de plasarea banilor, într-un mod ori

altul, deţinătorii lor compară randamentul acţiunilor şi obligaţiunilor (rata dividendului pentru acţiuni şi rata dobânzii pentru

obligaţiuni) cu rata dobânzii bancare. Din comparare poate să rezulte ca:

– randamentul titlurilor este mai mare decât rata dobânzii bancare (R>d);

– randamentul titlurilor este mai mic decât rata dobânzii bancare (R<d);

– randamentul titlurilor este egal cu rata dobânzii bancare (R=d).

Principial abordând problema, un investitor raţional utilizează banii pentru aproprierea de titluri atunci când R>d. în acest caz, el

obţine, cu o sumă dată de bani, un câştig mai mare decât în ipoteza recurgerii la depozitul bancar. în cazul al doilea, investiţia de titluri de

valoare este neavenită, căci ea produce un câştig inferior. În ultimul caz, investitorului îi este indiferent cum plasează banii, dacă nu ia în

calcul şi alţi factori.

Cum se calculează, însă, randamentul titlurilor de valoare, care trebuie comparat cu rata dobânzii?

Pentru obligaţiuni: 100xP

CR 0 =

in care: Ro = randamentul obligaţiunilor sau rata dobânzii

obligaţiunii;

C = cuponul sau dobânda totală anual încasată;

P = preţul cu care se cumpără obligaţiunea.

Pentru acţiuni: 100xP

WR a = ,

in care: Ra = randamentul acţiunii sau rata anuală a dividendului;

W = dividendul total, estimat a se încasa anual;

P = preţul cu care se cumpără acţiunea.

Optând pentru achiziţia de titluri de valoare, investitorul alege, de fapt, o variantă optimă de fructificare a banilor, din care rezultă

fluxul viitor al veniturilor, cel mai mare posibil. Acest flux, reprezentând valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează cu

ajutorul unor formule care diferă în funcţie de felul titlului de valoare şi de modul de rambursare a împrumutului (in cazul

obligaţiunilor).

Pentru obligaţiuni rambursabile la scadenţă (dintr-o dată):

Vn = Vo + n(Vo • d)

in care: Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri;

Vo = valoarea prezentă (nominală) a obligaţiunii;

n = durata de viaţă în ani a obligaţiunii;

d = rata dobânzii obligaţiunii.

Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe anuale egale (şi anuităţi inegale):

Vn =Vo+V1+V2+V3+………..+Vn

in care: V1,V2,V3,………..Vn = sunt venituri sau anuităţi inegale.

Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe inegale (şi anuităţi egale):

Vn = A • n, în care: A = anuitatea, calculată după formula:

17

( )n

0

d1

11

dVA

+−

= ,

Vn, devenind astfel,

( )

+−

=

n

0

n

d1

11

dVnV .

Formula de calcul a fluxului viitor de venituri pentru depozite bancare, în care dobânda şi împrumutul se rambursează la scadenţă:

( )n0n d1VV += ,

în care: V0 = suma iniţială depusă la bancă;

d = rata dobânzii bancare;

n = durata în ani a depunerii.

În abordări mai pretenţioase, decizia de a investi în titluri de valoare se întemeiază pe actualizare, adică pe determinarea

valorii actuale a fluxului viitor de venituri. Dacă valoarea actuală este mai mare sau, la limită, egală cu preţul de cumpărare a titlului

de valoare, atunci investiţia este profitabilă.

Calculul valorii actuale a veniturilor viitoare generate de titlurile de valoare se face în baza formule:

( )= +

=n

1tt

t

pd1

VV ,

in care: Vp = valoarea actuală a sumei totale a veniturilor viitoare;

Vt = venitul anual încasat ca dobândă ori dividend;

d = rata dobânzii bancare (considerată constantă);

n = numărul anilor.

Formula de mai înainte se scrie desfăşurat astfel:

( ) ( ) ( ) ( )nn

3

3

2

21p

d1

V.............

d1

V

d1

V

d1

VV

++

++

++

+=

Termenii V1, V2, V3, etc. au o încărcătură diferită, dependentă de felul titlului de valoare ori de modul de rambursare a valorii (în

cazul obligaţiunilor).

Pentru obligaţiunile rambursabile dintr-o dată, toţi V-urii, în afară de ultimul, includ doar dobânda anuală, ca venit fix, în vreme ce

ultimul include, în afară de dobânda aferentă ultimului an, şi valoarea nominală a obligaţiunii. Pentru obligaţiunile a căror rambursare se

face eşalonat, în tranşe anuale, egale on inegale, toţi V-urii fără excepţie cuprind dobânda anuală (variabilă de această dată) şi rata scadentă a

împrumutului. De reţinut că V-urii se pot cunoaşte dinainte, încă în momentul cumpărării obligaţiunii.

Pentru acţiuni, V reprezintă dividendul mediu anual posibil de încasat (ori anticipat), el fiind nerambursabil. Redusă la forma ei cea

mai simplă şi concisă, formula de calcul a valorii viitoare a fluxurilor generate de o acţiune este: d

VVpa =

în care: V = dividendul mediu anual (estimat).

Piaţa secundară se şi aseamănă, dar se şi deosebeşte de cea primară. Se aseamănă întrucât pe ambele piete se confruntă

cererea şi oferta, obiectul tranzacţiilor îl constituie aceeaşi marfă şi, concomitent, telul urmărit de purtătorii tranzacţiilor este comun:

obţinerea unui venit net. Piaţa secundară se detaşează, totuşi, sub multiple aspecte, de cea primară. Ne ocupăm doar de câteva din

ele.

a) Piaţa secundară este deservită, în principal, de bursele de valori mobiliare, în vreme ce piaţa primară, de bănci.

Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat; ea are ca scop încheierea de tranzacţii cu

titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase.

De regulă, bursele se constituie ca societăţi pe acţiuni, dar pot să apară şi ca asociaţii comerciale sau camere de comerţ.

Membrii fondatori – în număr limitat – sunt persoane fizice ori juridice specializate în afacerile cu titluri de valoare, valute şi

metale preţioase. Acţiunile emise şi plasate pentru formarea capitalului necesar funcţionării bursei se numesc certificate şi nu

dau dreptul la încasarea de dividend; posesorii lor pot participa, însă, la tranzacţiile efectuate în localul bursei.

b) Operaţiunile efectuate pe piaţa secundară, prin mijlocirea burselor, nu sunt omogene, ca acelea realizate pe

piaţa primară, ci diferenţiate. Ele se împart în operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen.

Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transmiterea titlurilor de valoare, de la vânzător la cumpărător, şi Plaţa

acestora se realizează fără amânare (într-o singură rundă), la cursul zilei.

Operaţiunile la termen se efectuează în două runde:

-în prima rundă, partenerii convin asupra numărului de titluri ce se vor livra în viitor şi asupra cursului (preţului);

- în runda a doua, au loc transmiterea efectivă a titlurilor şi Piaţa lor, la preţul anterior fixat. Uneori, se achită de vânzător sau

cumpărător (după caz) doar diferenţa dintre cursul zilei (din T1) şi cursul stabilit în To, fără a se mai transmite titlurile.

c) Preţul de vânzare-cumpărare al titlurilor de valoare pe piaţa secundară – aşa cum reiese din analiza de la punctul

b) – este oscilant şi nu ferm, ca acela practicat pe piaţa primară.

Pe aceasta din urmă fiind ferm, preţul nu poate modifică, odată stabilit, relaţiile dintre cerere şi ofertă. În cadrul pieţei

secundare, mobilitatea preţului influenţează, deopotrivă, cererea şi oferta, privite în mod absolut, şi relaţiile dintre ele. La rândul

lor, acestea acţionează asupra preţului.

1

18

În spatele preţului oscilant, care modifică cererea şi oferta, se ascund, însă, numeroşi factori conectaţi cu mişcarea

economică reală, între ei un rol de seamă având: venitul prezent al titlurilor de valoare, venitul viitor al acestora şi rata dobânzii

bancare.

Referindu-se doar la obligaţiuni, literatura de specialitate ne furnizează şi o formulă de calcul al cursului acestora:

,100xd

DP =

in care: P = cursul obligaţiunii;

D = dobânda anuală a obligaţiunii (cuponul);

d = rata dobânzii bancare.

d) Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte influenţează indicele general al pieţei

bursiere, care se calculează de către toate bursele.

Cel mai edificator indice determinat de bursele de valori mobiliare este indicele Dow - Jones. Numele său vine de la compania

care a iniţiat „producerea lui”, constituită prin unirea a două firme: Dow şi Jones. Acest indice este considerat drept un barometru al

mişcării cursurilor pe principala bursă din Wall Street: „New York Stock Exchange”.

Determinat ca o medie a preţului titlurilor de valoare emise de principalele 30 de companii americane cotate la bursa din Wall

Street, indicele Dow-Jones reflectă (aproximativ) evoluţia activităţii ramurilor în care funcţionează aceste companii. în cazul în care

companiile emitente ale titlurilor tranzacţionate la bursa amintită au dificultăţi, indicele Dow-Jones scade; în ipoteza opusă, a unor

afaceri cu randament bun şi foarte bun, indicele creşte, adesea, sensibil. El este îndeaproape urmărit de agenţii economici din toate

ţările, întrucât experienţa a demonstrat ca o scădere însemnată a acestui indice a fost urmată de declanşarea unor crize sau fenomene

de criză.

e) Piaţa secundară a capitalului este precumpănitor dominată de optica pe termen scurt şi de dorinţa participanţilor

la tranzacţii de a obţine venituri, nu sub formă de dividende sau dobândă, ci din operaţiuni comerciale, din diferenţele care

apar între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al titlurilor.

În plus, pe piaţa secundară nu se formează capital pentru unităţile economice emitente ale titlurilor, ci se redistribuie doar

între diverse persoane capitalul existent, titlurile vândute pe piaţa primară. Redistribuirea titlurilor, a proprietăţii asupra lor

este însoţită şi de redistribuirea averilor între participanţii la tranzacţii, fără ca averea lor totală să crească. Aceste procese nu au

urmări asupra integrităţii fizice a unităţilor care au lansat acţiuni sau obligaţiuni, indiferent dacă titlurile se dispersează sau se

concentrează. Proprietarii se schimbă, dar întreprinderea rămâne nedivizată fizic, ceea ce reprezintă una din marile calităţi ale

formării capitalului asociat, pe baza emisiunii de titluri. Schimbarea proprietarilor poate modifica, însă, grupul de persoane

având un cuvânt greu de spus asupra strategiei şi tacticii întreprinderilor.

Tema 12: PIAŢA VALUTARĂ

Valuta este moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor persoane fizice şi juridice străine. Dolarii, mărcile germane,

lirele sterline, francii francezi şi belgieni, alte monede străine, care există la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice din România,

reprezintă, prin urmare, valute. Pentru aceste persoane, monedele amintite se constituie în titluri de drept asupra unei părţi din

avuţia existentă în statele emitente, titluri cu care ele pot procura, prin comerţ exterior sau în calitate de turişti, mărfuri şi servicii

din SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa şi Belgia etc. Valuta implică, astfel, prezenta unor raporturi juridice, întemeiate pe

reglementări statale şi internaţionale sau pe uzanţe, între posesorii de valută şi ţările emitente. Din definiţia dată valutei mai

rezultă ca aceiaşi bani reprezintă simple monede pentru cetăţenii statelor de origine şi valută - pentru cetăţenii altor state, în ipoteza

în care se află la dispoziţia lor.

Ca oricare monedă, valuta are două forme de existenţă, şi anume: forma numerar, numită şi valută efectivă şi forma

scripturală, atunci când ea există ca disponibil în contul bancar al deţinătorului din ţara proprie ori alte ţări.

Cea mai mare cantitate de valută apare sub formă scripturală, întrucât imensa majoritate a valutei este deţinută de agenţii

economici şi de bănci ori alte instituţii financiare, care prin mijlocirea conturilor bancare îşi asigură şi securitatea banilor şi

fructificarea lor (încasarea de dobândă). Valuta efectivă, în monedă, se foloseşte, de regulă, cu ocazia deplasărilor în străinătate în

interes de serviciu sau în scopuri turistice. Şi în asemenea situaţii, însă, pentru comoditate şi siguranţă se utilizează „înlocuitori ai

valutei”, cum sunt cecurile de călătorie sau tichetele de credit.

Valutele se mai pot grupa şi în: valute convertibile şi valute neconvertibile.

Valutele convertibile sunt în prezent valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fără restricţii vizând: sumele

solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul. Atunci când circulaţia internă şi

internaţională de mărfuri era deservită de monede de aur, valutele convertibile se puteau preschimba şi în acest metal preţios.

Valutele convertibile funcţionează ca mijloace de plată internaţionale pe plan regional sau în întreaga lume. În prezent,

moneda principală utilizată în decontările internaţionale este dolarul SUA. După 1960, în raporturile economice dintre state s-

au utilizat pe scară crescândă şi valutele multor ţări europene, precum şi yenul japonez.

Valutele neconvertibile sunt valutele ce se pot schimba pe alte valute doar în cantităţi limitate şi în condiţii strict

reglementate. Parţial, şi aceste valute sunt folosite ca mijloace de plată internaţionale; de regulă, însă, numai în interiorul ţării

emitente de către turiştii străini şi personalul ambasadelor. Spunem, de regulă, întrucât o monedă neconvertibilă poate fi

întrebuinţată şi de persoane din ţara emitentă, pentru a procura mărfuri din oraşele de graniţă ale ţărilor vecine.

Statutul de valută neconvertibilă al unei ţări nu este dat odată pentru totdeauna; aceasta poate deveni convertibilă dacă

economia naţională realizează succese însemnate în dezvoltarea producţiei, în creşterea venitului naţional şi în extinderea

relaţiilor sale internaţionale. Privind lucrurile în perspectivă, nu este exclus ca, într-un anumit orizont de timp, monedele

tuturor ţărilor să devină convertibile. 0 asemenea stare de lucruri este nu doar posibilă, ci şi necesară, dacă avem în vedere că

existenta valutelor neconvertibile se constituie într-o frână în extinderea relaţiilor economice dintre ţări şi într-o limită a

dezvoltării producţiei, inclusiv în statele cu valută convertibilă.

19

Condiţiile care pregătesc treptat convertibilitatea unei monede sunt multiple; câteva, au, însă, o importantă aparte:

- Producerea bunurilor de bază ca bunuri competitive în privinţa calităţii şi preţului, atât în planul pieţei interne, cât şi al

pieţei externe. Posesorii unei monede străine devenite valută convertibilă au astfel siguranţa că pot transforma oricând

sumele disponibile în mărfuri create de ţara emitentă, ale căror calitate şi preţ corespund exigenţelor actuale.

- Practicarea pe piaţa internă a preţurilor libere, echivalentă cu formarea lor pe temeiurile cheltuielilor de producţie şi

relaţiilor dintre cerere şi ofertă. Se impune, în consecinţă, eliminarea procesului de intervenţie masivă a statului în stabilirea

preţurilor, care adesea nu ţine seama nici de condiţiile interne de producţie şi desfacere şi nici de concurenţa internaţională.

Convertibilitatea se corelează, astfel, cu funcţionarea economiei naţionale pe principiile pieţei libere, presupunând, între altele,

şi prezenţa în ţară a burselor de mărfuri şi de valori mobiliare.

- Crearea treptată a unor rezerve monetare suficiente la dispoziţia băncii naţionale, formate din valutele convertibile ale

altor ţări, aur, linii de credit externe etc., ceea ce impune un comerţ exterior însemnat şi eficient, realizarea de balanţe comerciale

echilibrate pe termen mediu şi lung.

Când se împlinesc premisele necesare convertibilităţii, moneda naţională se schimbă relativ neîngrădit cu monedele altor

state şi, concomitent, se utilizează măcar parţial pentru plata mărfurilor importate, cu urmări favorabile asupra întregii vieţi

economice a ţării. Efect al creşterii producţiei şi productivităţii muncii naţionale, convertibilitatea este, la rândul ei, un mijloc

al sporirii în continuare a acestora. Economia naţională devine un sistem mai deschis, comunică mai bine şi mai mult cu

exteriorul prin fluxul de valori materiale şi spirituale. Evident, ea este şi în grad mai ridicat expusă proceselor perturbatoare ale

pieţei mondiale. Dar această „şansă” obligă ţara respectivă, o constrânge să creeze o reţea mai solidă de apărare în raport cu

exteriorul, nu prin măsuri administrative, ci prin restructurări sectoriale continue şi înscrierea în tendinţele moderne.

Convertibilitatea monedei creează, prin însăşi creşterea masei monetare (neinflationiste), generată de sporirea producţiei,

un element suplimentar care antrenează extinderea comerţului exterior, deoarece o parte a sporului banilor este direct

transformabilă în bunuri de consum şi de producţie străine. Apare, astfel, o productivitate specifică a banilor naţionali.

Un surplus de bani, utilizabil în comerţul exterior, poate să apară şi prin economisirea banilor, graţie creşterii vitezei lor

de rotaţie, presupunând dată avuţia anual creată. Economia de bani realizată pe piaţa internă devine, deci, potenţial, o sursă de

creştere a importului.

Dacă nu sunt coapte condiţiile economice, convertibilitatea forţat introdusă are efecte negative, cum ar fi:

- creşterea datoriei externe, nedublată de un spor de factori fizici capabil să propulseze forţele de producţie ale ţării;

- sporirea preţurilor;

- reducerea uneori drastică a producţiei, determinată inclusiv de concurenţa larg deschisă agenţilor economici străini ş.a.

Neavenită este şi amânarea convertibilităţii când sunt întrunite condiţiile ei. 0 astfel de amânare reprezintă un blocaj

artificial creat în fructificarea resurselor ţării date. Există, prin urmare, un moment optim al realizării convertibilităţii.

Nerespectarea lui, concretizată în convertibilitatea prematură, ori tardivă, creează dereglări mai mari sau mai mici în viaţa

economică.

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval de timp determinat,

al căror obiect îl constituie valutele.

Adesea, ea este înţeleasă şi ca loc ori centre în care se desfăşoară tranzacţiile cu valută. Se vorbeşte, de aceea, de principalele

pieţe valutare ale lumii, cum ar fi piaţa Londrei, a New-York-ului, a Parisului etc. în asemenea centre, agenţii economici pot

schimba monedele lor naţionale pe monede aparţinând statelor străine, sau monede ale unor state străine cu monede ale altor state

străine. Un francez, de exemplu, ca persoană fizică ori juridică, poate schimba francul francez cu dolarul american ori canadian sau îşi

poate transforma dolarii pe care îi posedă în lire sterline, după cum o cer interesele lui.

Piaţa valutară este impusă, înainte de toate, de comerţul mondial de mărfuri şi servicii şi reflectă dinamica acestuia.

Valoarea tranzacţiilor cu valute creşte, totuşi, incomparabil mai rapid decât valoarea comerţului internaţional, inegalitatea de

ritm fiind determinată de marele volum al monedelor naţionale care se schimbă în scopuri speculative.

În cadrul pieţelor valutare, un rol de seamă îl are, în condiţiile actuale, piaţa eurovalutelor, apărută în jurul anului 1957.

Eurovalutele sunt constituite, în principal, din dolari depuşi în conturi la băncile care funcţionează dincolo de graniţele SUA., înainte de

toate în Europa, dar şi în Asia şi alte continente. Surprinzător, sunt eurovalute, respectiv eurodolari, şi dolarii din conturile băncilor din

Japonia, Singapore, Brazilia, Bahamas etc. Eurovalutele cuprind, de asemenea, monedele naţionale ale ţărilor din Europa, aflate în conturi la

băncile străine.

Piaţa eurovalutelor include atât operaţiunile interbancare, cât şi operaţiunile efectuate între bănci, pe de o parte, şi instituţii

nebancare, pe de altă parte. Ea conţine astfel şi un segment de piaţă monetară, a creditului, întrucât numeroase operaţiuni efectuate de

bănci vizează acordarea de împrumuturi, respectiv restituirea acestora. Odată apărută, piaţa eurovalutelor a crescut rapid.

Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ determinat. Acest raport cantitativ, în care o valută se schimbă

cu alta, se numeşte curs valutar. El se poate defini şi ca preţ al unei monede naţionale, exprimat în altă monedă. Dacă 1 dolar

se schimbă pentru 3000 de lei, atunci cei 3000 lei reprezintă cursul dolarului ori preţul lui de vânzare.

Operaţiunile valutare (schimburile de valută) se efectuează autorizat, de către unităţile bancare şi casele de schimb valutar. Şi

unele şi celelalte se numesc operatori valutari.

Băncile, în calitate de principali operatori pe piaţa valutară, efectuează: operaţiuni care servesc persoanele fizice şi

juridice nebancare (populaţia, întreprinderile din industrie, agricultură, construcţii, instituţiile de învăţământ superior, de

cercetare, de ocrotire a sănătăţii etc.); operaţiuni pe cont propriu; operaţiuni între ele.

Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont) şi sunt

de trei feluri: operaţiuni la vedere; operaţiuni la termen; operaţiuni de tip hedging.

Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii, operaţiuni pur comerciale pe cont propriu, în

scopul realizării de profit. Acestea se numesc operaţiunii de arbitraj valutar. Profitul încasat de bănci, din asemenea operajiuni,

provine din câteva surse:

– diferenţa de curs al aceleiaşi valute pe două pieţe diferite;

– diferenţa de curs al unei valute pe aceeaşi piaţă, la date diferite;

– diferenţa de curs între două valute şi două pieţe diferite.

20

Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swap înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt operaţiuni de

creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele unei

terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale, în temeiul unor convenţii sau aranjamente.

Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb manual. Acestea sunt

tranzacţii realizate cu valute efective, implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă valută în numerar.

Operaţiuni cu valute efective realizează, însă, şi băncile. Ele nu se limitează la schimbul cu valutele de cont (numit şi schimb

tras).

Şi la casele de schimb, ca şi la bănci, se practică un curs la cumpărare (mai mic) şi altul la vânzare (mai mare). Cursul practicat

de aceste case este şi el schimbat, chiar în decursul unei zile, în funcţie de cerere şi oferă.

La operaţiunile valutare, participă şi intermediarii din comerţul exterior (brokerii şi comisionarii), precum şi speculatorii, ei

acţionând fie ca persoane juridice, fie ca persoane fizice.

Cursul valutar se modifică pentru fiecare monedă naţională, sub acţiunea exercitată de multiple cauze, dintre care o

parte au fost succint analizate. La rândul lui, cursul valutar oscilant influenţează starea economiilor naţionale, evoluţia

exporturilor şi importurilor, turismul internaţional, situaţia creditorilor şi debitorilor externi etc.

Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favorizează exportul şi defavorizează importul ţării care a emis

moneda respectivă (dacă nu intervin alţi factori cu acţiune mai puternică).

Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau pierderi când se modifică valoarea monedei naţionale în care

s-a obţinut şi, respectiv, acordat creditul.

Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei ţări, întrucât ratele scadente ale

împrumutului şi dobânda se plătesc în bani devalorizaţi. De aici, tendinţa debitorilor de a amâna restituirea împrumuturilor în cazul

deprecierii monedei. Creditorii sunt însă dezavantajaţi; ei recapătă împrumutul acordat şi încasează dobânda, în bani care au o

valoâre mai redusă decât în momentul lansării împrumutului. În anumite împrejurări, împrumutul restituit împreună cu dobânda

pot avea o putere de cumpărare mai redusă decât aveau iniţial banii transferaţi debitorului.

Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Ea avantajează pe creditori şi dezavantajează pe debitori. Aceştia achită

împrumutul şi dobânda aferentă lui în bani având valoare superioară celor primiţi.

Valutele constituie obiect, nu doar al schimbului, al vânzării şi cumpărării, ci şi al creditului intern şi internaţional. Creditele

internaţionale în valută pot fi pe termen scurt (1-3 ani), pe termen mediu (3-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Ele se acordă

de diverse firme producătoare de bunuri, de bănci ori alte instituţii financiare internaţionale. Beneficiarii acestor credite pot să fie

firme private, întreprinderi de stat, instituţii de drept public, unităţi administrativ – teritoriale şi guverne. Creditele acordate

întreprinderilor private au ca efect formarea datoriei externe private, iar creditele acordate celorlalte entităţi amintite –

formarea datoriei externe publice.

Împreună, datoria externă privată şi publică se subsumează noţiunii de datorie externă totală.

Ambele categorii de datorii externe pot să apară prin creditări obişnuite ori prin emisiunea de obligaţiuni exprimate în

valută, adică în moneda naţională a altor state. Plasate de către guverne ori de persoane juridice dintr-o anumită ţară, în alte

ţări, obligaţiunile se vând la preţ de ofertă, care, de regulă, este inferior valorii nominale a acestora.

Datoria externă a unei ţări se poate calcula ca sumă absolută (totalul datoriei externe), ca sumă ce revine pe locuitor

(suma absolută a datoriei / număr de locuitori) şi ca procent din PIB. De aici poate să reiasă că datorii externe absolute egale,

contractate de diferite ţări, sunt compatibile cu datorii externe pe locuitor şi cu procente ale datoriei externe din PIB. cu totul

inegale, în funcţie de numărul locuitorilor şi de puterea economică a statelor debitoare. Ultimii doi indicatori sunt cei mai

concludenţi în privinţa gradului de îndatorare faţă de străinătate.

Datoria externă (ca şi cea internă) trebuie să fie rambursată într-un anumit interval de timp, circumscris de durata

creditului. De obicei, rambursarea ei începe la un anumit număr de ani după contractarea împrumutului. Acest interval, cuprins

între momentul primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte perioada de graţie, ea fiind necesară pentru dobândirea

resurselor cerute de plata datoriei. Debitorii plătesc, însă, creditorilor externi şi o dobândă anuală, dependentă de suma totală a

împrumutului şi de rata dobânzii.

Tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală reprezintă serviciul datoriei externe. Dacă dobânda

anuală nu se plăteşte la termenul fixat, ea se „transformă” în credit nou (contează drept credit nou) şi începe să se calculeze

dobânda la dobândă, situaţie cu consecinţe negative asupra debitorilor.

Tema 13: CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Creşterea economică

Măsurarea rezultatelor macroeconomice se fundamentează pe concepte teoretice metodologice specifice economiei de piaţă şi

a economiei centralizate, planificate, respectiv: Sistemului Conturilor Naţionale (SCN) şi Sistemul Producţiei Materiale

(SPM).

Sistemul Conturilor Naţionale are la bază teoria factorilor de producţie care susţine că participanţii la multiplele şi

diversele activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse. Acest sistem este caracteristic statelor cu economie

de piaţă, fiind folosit şi de organismele ONU.

Sistemul Producţiei Materiale are la bază teoria muncii productive potrivit căreia munca depusă în sfera producţiei

materiale inclusiv a serviciilor creează bunuri economice, implicit venituri. Acest sistem este caracteristic ţărilor cu economie

centralizată, planificată.

Ambele sisteme urmăresc ierarhizarea proceselor economice, măsurarea rezultatelor prin indicatorii sintetici. Ca

sisteme de evidenţă macroeconomică ele îndeplinesc următoarele funcţii:

a) instrument de evidenţă statistică, constituirea indicatorilor macroeconomici la diferite nivele de agregare şi

definirea imaginii de ansamblu asupra economiei;

b) instrument de cunoaştere şi analiză economică pe o perioadă anterioară privind creşterea economiei, echilibrul

21

economic, financiar şi valutar, eficienţă economică a activităţii desfăşurate;

c) instrument de fundamentare a deciziilor referitoare la dezvoltarea economiei prezente şi viitoare.

Deosebirea esenţială dintre cele două sisteme o reprezintă delimitarea sferei producătoare de venit naţional.

Sistemul Conturilor Naţionale consideră că venitul naţional se creează în toate sectoarele de activitate materială şi

nematerială legate de consumul populaţiei şi administraţiei de stat.

Sistemul Producţiei Materiale consideră că venitul naţional se creează numai în sfera producţiei materiale.

Sistemul Conturilor Naţionale are la bază următoarele principii:

1) includerea în calcul numai a bunurilor economice vândute pe piaţă;

2) bunurile economice cuprinse în calcul sunt rezultatul activităţii perioadei pentru care se efectuează acest calcul;

3) evaluarea rezultatelor economice are în vedere veniturile factorilor de producţie participanţi la activitatea

economică;

4) excluderea înregistrărilor repetate, rezultatele exprimându-se în valoarea lor brută sau netă a bunurilor economice

finale, care sunt destinate consumului privat, public, investiţiilor, creşterii stocurilor şi exportului;

5) luarea în consideraţie a tuturor agenţilor economici care desfăşoară activitatea în interiorul ţării dar distinct a celor

străini, şi a celor autohtoni care desfăşoară activitatea în alte ţări.

Sistemul Conturilor Naţionale reprezintă un ansamblu coerent de concepţii, tehnici şi metode folosite pentru

măsurarea activităţii economice a unei ţări într-un interval de timp, de regulă un an.

SCN cuprinde patru conturi:

– producţia;

– consumul;

– acumularea;

– restul lumii.

Indicatorii macroeconomici se calculează atât în preţurile curente de piaţă, cât şi în cele ale factorilor de producţie.

Preţurile curente de piaţă sunt cele plătite de consumatorii finali, în ele fiind incluse şi impozitele indirecte (accize, TVA etc.).

Indicatorii macroeconomici calculaţi în Sistemul Conturilor Naţionale sunt:

– produsul global (PGB);

– produsul intern brut (PIB);

– produsul naţional brut (PNB);

– produsul intern net (PIN);

– produsul naţional net (PNN);

– venitul naţional (VN).

Produsul global brut (PGB) exprimă, în formă monetară, producţia de bunuri şi servicii, dintr-o perioadă de timp,

a agenţilor economici dintr-o ţară fără a fi deduse consumul intermediar şi soldul veniturilor din muncă şi proprietate cu restul

lumii sau exteriorul. El implică duble sau multiple înregistrări, fapt care îi conferă o valoare cognitivă redusă.

Produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor ajunse în ultimul stadiu al

circuitului economic care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi st răini, într-o

anumită perioadă de timp, de regulă, un an. Mărimea PIB se stabileşte ca diferenţă între produsul global brut (PGB) şi consumul

intermediar (CI); PIB = PGB – CI.

Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate consumului final,

care au fost produse în interiorul unei economii, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-un anumit interval de

timp. De regulă, se calculează prin scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea Am), adică PIN = PIB – Am;

acest indicator este denumit şi valoare adăugată netă.

Produsul naţional brut (PNB) exprimă valoarea producţiei finale brute (de bunuri şi servicii) obţinute de către

agenţii economici naţionali atât în interiorul ţării respective, cât şi din activitatea desfăşurată în alte ţări.

Determinarea mărimii PNB porneşte de la PIB, la care se adaugă producţia finală brută obţinută de agenţii economici

naţionali în alte ţări şi din care se scade valoarea producţiei realizate de agenţii economici străini în interiorul ţării respective. Ca

urmare, PNB poate fi mai mare, mai mic sau egal cu PIB, în funcţie de soldul rezultatelor activităţii agenţilor autohtoni în

exterior şi ale celor străini în interiorul ţării de referinţă.

PNB nominal reprezintă exprimarea în preţuri curente ale perioadei în care au fost produse bunurile şi serviciile.

Pentru aprecierea corectă a dezvoltării economiei este necesară determinarea PNB real, care reprezintă valoarea tuturor bunurilor

şi serviciilor finale produse într-un an şi exprimate în preţurile unui an de referinţă sau de bază (preţuri constante). Raportul dintre

PNB nominal şi PNB real constituie deflatorul PNB-ului şi este folosit în scopul determinării modificărilor reale intervenite

în producţie.

Deflatorul PNB-ului măsoară schimbarea medie a preţurilor bunurilor şi serviciilor produse; el este influenţat de

preţurile fiecărui element component – bunurile capital, serviciile guvernamentale, bunurile şi serviciile de consum personal.

Indicele preţurilor bunurilor de consum surprinde schimbarea intervenită în media preţurilor bunurilor şi serviciilor

achiziţionate de consumatori.

Dacă sunt cunoscute PNB nominal şi indicele general al preţurilor (IGP) poate fi determinat PNB real:

NB real= PNB nominal x 100

IGP

Pentru a determina gradul de atragere şi eficienţă a diferiţilor factori de producţie, se poate determina şi PNB

potenţial, care arată cantitatea potenţială de bunuri şi servicii ce s-ar putea produce cu resursele de muncă, pământ şi capital

disponibile. Se determină ca produs între productivitatea medie, numărul persoanelor ocupate şi numărul normal de ore ce ar

trebui prestate de o persoană în timpul unui an – în condiţiile în care în economie se realizează folosirea integrală a resurselor.

Produsul naţional net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii

economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării şi în afara acesteia, obţinută în decursul unei anumite perioade de timp,

exprimată în preţurile pieţei. Se determină prin scăderea din produsul naţional brut a mărimii amortizării capitalului fix: PNN =

22

PNB – Am. Evaluat la preţurile factorilor de producţie, PNN este denumit venit naţional (VN).

Sistemul Producţiei Materiale oferă informaţii prin calcularea următorilor indicatori sintetici:

– produsul social (PS);

– produsul social final (PSF);

– venitul naţional (VN).

Produsul social (PS) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor materiale produse în ramurile materiale în decurs de

un an. Acesta sub aspect material cuprinde mijloace de producţie şi bunuri de consum, iar din punct de vedere valoric cuprinde

cheltuielile de producţie aferente bunurilor economice produse şi veniturilor primare ale populaţiei ocupate în sfera productivă,

ale unităţilor de producţie materiale şi ale statului.

Produsul social final (PSF) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor produse şi ajunse în ultimul stadiu al circuitului

economic în perioada de calcul:

PSF = PS -Ci unde:

Ci = consumul intermediar.

PSF, din punct de vedere material, cuprinde totalitatea bunurilor economice produse într-o anumită perioadă de timp

destinată consumului personal şi social, înlocuirea mijloacelor de muncă consumate, acumulării şi constituirii stocurilor şi

exporturilor.

Din punct de vedere valoric, PSF este egal cu mărimea venitului naţional şi amortizarea capitalului fix:

PSF = VN + A unde:

Venitul național (VN) reprezintă valoarea nou creată în producţia materială în decurs de un an care este destinată

satisfacerii nevoilor de consum şi dezvoltare;

VN = PS – valoarea bunurilor şi serviciilor materiale consumate în procesul producerii lui cu cheltuieli materiale

(CM).

Venitul naţional material, cuprinde totalitatea bunurilor de consum şi partea din mijloacele de producţie ce depăşeşte

volumul celor consumate în procesul de producere a PS-ului total.

Tipuri de creştere economică

În funcţie de combinarea factorilor de producţie, de contribuţiile relative ale laturilor lor (cantitative şi calitative) la

sporurile de producţie sau de venit, pot exista următoarele tipuri de creşteri economice: extensiv, intensiv şi intermediar.

Creşterea economică extensivă se caracterizează prin rolul preponderent (peste 55%) a laturilor cantitative ale

factorilor direcţi la modificarea PNB şi altor indicatori macroeconomici.

Creşterea economică intensivă se caracterizează prin aceea că peste 55% a sporului de rezultate macroeconomice se

datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere. Acest tip de creştere este specific ţărilor dezvoltate şi de regulă el

succede celei de tip extensiv.

Creşterea economică intermediară reflectă faptul că există o contribuţie egală a celor două laturi ale factorilor la

sporirea producţiei.

Măsurarea aportului factorilor la creşterea venitului naţional, a PNB se face c u ajutorul balanţei-şah.

Aceasta cuprinde calcularea şi compararea aportului la creşterea economică a doi factori calitativi şi doi

cantitativi:

a ) creşterea numărului populaţiei ocupate (AP L) ;

b) creşterea capitalului fix (APK);

c) creşterea productivităţii muncii (APW);

d ) creşterea eficienţei folosirii capitalului fix ( AP E) .

Creşterea economică este rezultatul mai multor factori care acţionează interdependent. Conjugarea acestora este

deosebit de dificilă, motiv pentru care s-a recurs la modelări şi modele de creştere economică.

Modelul creşterii economice este o schemă abstractă şi simplificată destinată prezentării elementare a unui fenomen

sau proces economic complex.

Modelele creşterii economice sunt: a) macroeconomice care acoperă întregul spaţiu economic naţional

(macroeconomic); b) modele dinamice care reflectă modificarea în timp a valorilor parametrilor specifici creşterii

economice şi corelaţiile dintre ei. Acestea reflectă succesiunea de stări efectiv atinse sau previzibile în desfăşurarea

procesului de creştere pe un orizont de timp.

Creşterea economică zero, menţionată pentru prima oară într-un raport către Clubul de la Roma, reflectă situaţia în care

rezultatele economice şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant. În planul

politicii economice, creşterea economică zero este prezentată ca fiind singura reacţie socială normală faţă de caracterul tot mai restrictiv

al resurselor şi de deteriorarea echilibrului ecologic.

Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de

scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul

eficienţei economice şi al nivelului de trai. Ea reprezintă, pe planul politicii economice, legitimarea unei stări de fapt sau a unei

perspective nefavorabile.

Dezvoltarea economică durabilă

Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune un ansamblu de

transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie, în

mecanismele şi structurile organizatorice de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi comportamentul oamenilor. În

acest context, apare conceptul de dezvoltare economică durabilă, ce reprezintă acea formă de dezvoltare economică in

cadrul căreia se urmăreşte ca satisfacerea cerinţelor prezente de consum să nu compromită sau să prejudicieze pe cele

23

ale generaţiilor viitoare.

Raportul Mondial al Dezvoltării Umane (1996), elaborat sub egida Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare

(PNUD), sintetizează patru componente esenţiale ale paradigmei dezvoltare durabilă:

a) Productivitatea: populaţia trebuie să-şi sporească productivitatea şi să participe deplin la procesul de generare

a veniturilor, creşterea economică reprezentând un subsistem al modelelor de dezvoltare umană;

b) Echitatea: populaţia trebuie să aibă acces echitabil la opţiuni;

c) Durabilitatea: accesul la opţiuni trebuie asigurat nu numai pentru generaţiile prezente, ci şi pentru generaţiile

viitoare. Toate formele de capital – fizic, uman şi mediu – trebuie să fie reîntregite;

d) participarea: omul trebuie să participe deplin la deciziile şi la procesele care îi modifică viaţa. Pentru

realizarea condiţiilor de compatibilitate a celor patru cerinţe, strategia dezvoltării durabile include, ca un element esenţial,

simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune şi compatibilitate a patru sisteme:

economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare. Nivelul optim corespunde acelei

dezvoltări de lungă durată care poate fi susţinută de către cele patru sisteme.

Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ:

- redimensionarea creşterii economice, având în vedere accentuarea laturilor calitative ale producţiei;

- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale: un loc de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi

sănătate;

- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea creşterii demografice necontrolate);

- conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor, supravegherea impactului

dezvoltării economice asupra mediului;

- reorientarea tehnologică şi punerea sub control a riscurilor acesteia;

- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor privind mediul şi

economia.

Din sfera largă a opţiunilor posibile, trei sunt considerate esenţiale: longevitatea, educaţia şi standardul de viaţă.

Acestea stau la baza indicelui dezvoltării umane (IDU) care oferă o măsură simplificată, dar utilă, a unei realităţi complexe.

Indicatorii utilizaţi la calcularea IDU sunt: speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare şi gradul de cuprindere în învăţământ, ce

reflectă nivelul de educaţie, PIB pe locuitor, ca măsură a standardului de viaţă.

Dezvoltarea durabilă nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a stimula progresul tehnic şi economic, prin

distribuirea mai echitabilă a efectelor sale asupra generaţiilor prezente şi viitoare. Recunoaşterea dependenţei dezvoltării

economice de resursele naturale şi starea lor fizică şi formularea conceptului de dezvoltare au loc în cadrul unei confruntări

îndelungate între diferite concepţii privind protecţia mediului natural, din care menţionăm: concepţia geoconcentrică, cea

biocentrică şi cea antropocentrică.

Concepţia geocentrică face din protecţia Terrei, a factorilor naturali, un scop în sine, pământul urmând a fi apărat fără

rezerve. În această concepţie, omul este doar unul din elementele ce se cer conservate pentru ca natura să rămână neatinsă în

puritatea ei. O asemenea concepţie a condus la ideea de creştere economică zero.

Concepţia biocentrică aşează în centrul preocupărilor ecologice organismele vii, îndeosebi formele de viaţă

nonumane. Se pretinde ca omul să nu intervină în viaţa speciilor decât în scopul protejării lor.

Concepţia antropocentrică are ca punct de sprijin ideea conform căreia totul trebuie subsumat trebuinţelor crescânde

şi tot mai diverse ale oamenilor. Desigur, a considera că omul are dreptul să facă orice constituie o gravă eroare.

Reţinând elementele comune, raţionale şi utile ale acestor trei concepţii privind protecţia mediului natural, se poate

ajunge la una generalizatoare – concepţia reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi. Acest concept presupune respect

faţă de legile naturii în activitatea economică, respect pentru echilibrul ecologic, pentru sănătatea Terrei, pentru progresul social. O

asemenea concepţie conduce la prevenirea deteriorării condiţiilor de mediu, care este pe deplin posibilă, în condiţiile

compatibilităţii dintre dezvoltarea producţiei şi mediul înconjurător.

• Ecodezvoltarea

Noţiunea de ecodezvoltare a fost introdusă, în 1972, de către Maurice Sliong, secretar general al Conferinţei de la

Stockholm asupra mediului, câştigând tot mai mult teren, până în prezent. Ideea de ecodezvoltare orientează cercetări şi inspiră

proiecte concrete ale PNUD şi alte programe ale organizaţiilor specializate de pe lângă ONU.

Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în strânsă corelaţie şi

intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic. Ecodezvoltarea este orientată spre satisfacerea unor

cerinţe practice concrete, dar şi de lungă durată, propunând armonie şi complexitate, excluzând orientarea unilaterală spre o ramură

sau alta a industriei.

În cadrul strategiei de ansamblu privind politicile de protecţie a mediului, în prezent, se disting următoarele

obiective:

a) stabilizarea populaţiei lumii, cu o legislaţie destinată să creeze în fiecare din ţările lumii condiţii necesare pentru

aşa zisa tranziţie demografică – trecerea de la un echilibru dinamic, cu rată ridicată a natalităţii şi mortalităţii, la un echilibru

stabil, cu rate de natalitate şi mortalitate scăzute;

b) crearea şi dezvoltarea rapidă a unor tehnologii corespunzătoare ecologic – special, în domeniul energiei,

transportului, agriculturii, construcţiei de locuinţe proceselor de fabricaţie - capabile să se adapteze la progresul economic fără

să degradeze mediul;

c) realizarea unor transformări radicale prin care să se măsoare impactul deciziilor economice asupra mediului,

consecinţele ecologice atât în alegerea pieţelor indivizilor sau companiilor, cât şi în opţiunile macroeconomice mai largi, ale

naţiunilor;

d) negocierea şi aprobarea unor noi acorduri internaţionale, prin care să se asigură cadrul legislativ, interdicţii speciale,

mecanisme de constrângere, planificare operativă angajamente reciproce, penalizări etc.; aceste acorduri trebuie să fie sensibile la

marile decalaje de capacitate şi necesitate între naţiunile nedezvoltate şi cele dezvoltate;

24

e) stabilirea unui plan de cooperare pentru educarea populaţiei lumii asupra problemelor globale de mediu;

supravegherea conştientă a stării mediului şi o conlucrare la nivel internaţional.

Utilitatea economică şi comportamentul consumatorului

Satisfacerea oricărei nevoi se face prin consumul de bunuri.

Prin bun se înţelege orice element al realităţii care este apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui de existenţă,

de natura nevoii satisfăcute, de nivelul cum este promovat de consumator.

Bunurile sunt de o mare diversitate ce impune o clasificare a lor după anumite criterii.

Pentru analiza economică, bunurile se clasifică în: bunuri libere şi bunuri economice.

Tipologia bunurilor economice este definită pe baza mai multor criterii:

a) după destinaţie:

- bunuri de consum (satisfăcători);

- bunuri pentru producţie (prodfactori);

b) după modul de folosinţă:

- de folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte etc.);

- de folosinţă îndelungată (locuinţă, mobilă, televizor etc.);

c) după forma de existenţă:

- bunuri corporale (materiale);

- bunuri incorporale (servicii);

- informaţii;

d) după modul în care circulă:

- bunuri marfare;

- bunuri nonmarfare;

e) după relaţiile dintre ele:

- bunuri complementare.

f) după rezultatul activităţii de producţie:

- bunuri principale (came, miere etc.);

- bunuri secundare (oase, ceară).

În economia de schimb, bunurile economice (în principal cele marfare) sunt destinate nonproducătorului, pentru care

trebuie să aibă o utilitate economică, să se bucure de aprecierea (preţuirea) mai mare sau mai mică din partea consumatorului

nonproducător.

Determinarea utilităţii economice se realizează prin măsurarea cardinală şi măsurarea ordinală.

Utilitatea economică are un caracter eminamente individual şi subiectiv, fiind diferită de la individ la individ. Ea

depinde de raportul pe care fiecare îl stabileşte între proprietăţile unui anumit bun şi intensitatea nevoilor, raport care este

influenţat de gradul de cultură, de nivelul de informare, de aspiraţiile şi opţiunile şi de cantitatea de bunuri la care el are acces.

Aceeaşi persoană apreciază că unităţile (dozele) din acelaşi bun au o utilitate economică diferită, în funcţie de

cantitatea şi momentul când acestea îi sunt disponibile.

Utilitatea marginală (Um) reprezintă variaţia utilităţii totale care rezultă din creşterea cu o unitate a cantităţii dintr-

un bun, consumul celorlalte bunuri fiind constant: Um = Ut/Dx

Aceasta pune în evidenţă Legea utilităţii marginale descrescânde (prima lege a lui Gossen 1854) „când cantitatea

consumată dintr-un produs (bun economic) creşte, utilitatea marginală a produsului (adică utilitatea suplimentară adăugată de

ultima utilitate) tinde să se diminueze”.

Ca fiinţă raţională şi afectivă, consumatorul îşi stabileşte în fiecare moment al existenţei sale unul sau mai multe

programe de consum.

Programul de consum (raţia de consum) reprezintă specificarea unor cantităţi din bunurile diferite x, y, z. . . w care

îi asigură unui consumator dat o anumită utilitate (satisfacţie) agregată.

Programele de consum ale fiecărui consumator sunt influenţate de:

– statutul social şi situaţia familială;

– inducerea nevoilor şi orientarea consumului prin mass-media, reclamă şi publicitate, imitaţie, modă etc.;

– nivelul de dezvoltare, structura economiei;

– mediul economico-social şi natural de existenţă;

Programul de consum al fiecărui consumator este individual şi subiectiv.

Rata marginală de substituţie reprezintă cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să

renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare din altul, păstrându-şi acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată).

RMS y/x = -Dy/Dx RMS y/x = Umx/Umy

Productivitatea factorilor de producţie

Prin productivitate se înţelege rodnicia, randamentul factorilor de producţie utilizaţi.

Teoria şi practica economică au consacrat în timp metodele de determinare şi analiză a productivităţii, definind două

forme fundamentale – productivitatea parţială sau factorială şi productivitatea globală.

Productivitatea parţială sau factorială exprimă eficienţa, randamentul fiecărui factor producţie utilizat: munca, capital,

pământ etc.

Productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie implicaţi în obţinerea unui rezultat.

Ambele forme de productivitate se determină ca productivitate medie sau unitară şi productivitate marginală.

Productivitatea medie parţială sau factorială se determină ca raport între producţia obţinută şi factorul utilizat, celelalte

condiţii rămânând constante.

25

Profitul

Din diversele accepţiuni ale cuvântului profit se structurează trei modalităţi majore de a concepe profitul:

1)Punctul de vedere oficial – legislativ (juridic) şi statistic – decurge din semnificaţia termenului latin. Pe aceasta

baza, profitul a devenit cunoscut sub numele de beneficiu şi se determină ca diferenţa între veniturile şi cheltuielile ce rezultă

din activitatea unui agent economic. Orice activitate sau agent economic nu poate progresa, nu se poate dezvolta dacă nu

obţine profit.

2) Profitul se determină potrivit unei metodologii oficiale, aşa cum rezultă din reglementările în vigoare din fiecare

ţară şi reprezintă o sumă globală care, teoretic şi practic, poate să fie formată din două componente:

a) profit legitim sau legal realizat în condiţiile respectării prevederilor legale de-a lungul întregii activităţi din care

este obţinut, inclusiv a prevederilor referitoare la metodologia de calcul.

b)profit nelegitim sau nelegal realizat în contextul încălcării, deliberate sau nu, a legalităţii: „umflarea costurilor”,

atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele legale, sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor, duble înregistrări etc.,

care în funcţie de situaţie şi de faptul că este descoperit sau nu de autorităţile financiare sau de partenerii înşelaţi, poate fi

preluat la bugetul statului sau restituit celor înşelaţi.

Profitul ca mărime rezultat din diferenţa dintre venituri şi cheltuieli este definit ca profit brut.

3) Profitul este impozitat conform legilor din fiecare ţară. Deţinătorul lui îl poate folosi numai după plata impozitului.

După deducerea impozitului rezultă profitul net.

Mărimea şi modul de stabilire a impozitelor, reprezintă mijloace prin care se determină profitul ce rămâne la

dispoziţia agentului economic care l-a obţinut. Acesta a generat conceptul de profit admis.

Indicatori de măsurare a mărimii şi dinamicii profitului

Pentru orientarea acţiunii lor, agenţii economici trebuie să dispună de informaţii şi de o analiză financiară

cât mai amplă cu privire la mărimea şi dinamica profitului, care sunt relevate de mai mulţi indicatori, dintre care

esenţiali sunt: masa şi rata profitului.

Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de profit de un agent economic, de ramură sau de

economia unei ţări şi stabilită ca diferenţă între preţul de vânzare şi cost, sau ca diferenţă între venituri şi cheltuieli.

Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului şi costului făcute pentru obţinerea

acestuia, sau volumul capitalului, sau cifra de afaceri.

Rata profitului reprezintă gradul de rentabilitate pe produs, agent economic, ramură sau economic naţională.

Acesta are o importanţă deosebită pentru orientarea structurii activităţii economice pe bunuri, ramuri şi subramuri,

fiind preferate cele care oferă o rată cat mai înaltă. Dacă din calcul rezultă ca acest indicator este o mărime negativă

(mai mică decât zero), din punct de vedere oficial nu se obţine profit, ci pierdere.

Pierderea, indiferent dacă este relevată de masa profitului, de rata acestuia sau de ambele, nu are o

reglementare legislativă diferită de cea a profitului, pierderea fiind legală în măsura în care a fost calculată

respectând restricţiile referitoare la determinarea profitului.

Din punctul de vedere al producătorului – a celui ce realizează o activitate lucrativă – cât şi al societăţii, se

impune un singur mod de abordare a profitului – acela al maximizării.

Profitul producătorului (Pr) este diferenţa dintre încasările totale sau cifra de afaceri – adică între cantitatea

vândută (Q) înmulţită cu (p) şi nivelul costurilor (C).

Mărimea şi dinamica ratei profitului sunt influenţate de numeroşi factori:

Masa profitului ca venit al întreprinderii

Între rata şi masa profitului relaţia este direct proporţională.

Masa profitului este influenţată de:

1)Nivelul productivităţii muncii sau randamentul factorilor care influenţează volumul rezultatelor. Firma trebuie

să întreprindă acţiuni care conduc la o productivitate mai mare.

2)Preţul de vânzare şi costul; orice scădere a costurilor şi creştere a preţurilor de vânzare are efecte pozitive

asupra masei profitului.

3) Volumul, structura si calitatea producţiei (activităţii), care acţionează asupra masei profitului separat şi în

unitatea lor.

4) Viteza de rotaţie a capitalului este influenţată de:

a) structura capitalului (fix şi circulant); fiecare dintre componente are un ciclu şi un timp de rotaţie

propriu. Componentele sub forma mijloacelor de muncă au o viteză de rotaţie mai mică; o dată cu creşterea ponderii

acestor componente viteza de rotaţie are o anumită tendinţă de încetinire, cu efecte contrare creşterii profitului;

b) economisirea componentelor din structura capitalului şi îndeosebi a mijloacelor de muncă cu

randament mai ridicat etc., ceea ce este de natură să contracareze într-o anumită măsură scăderea vitezei de rotaţie

a capitalului şi a ratei profitului rezultate din modificarea structurii capitalului.

Diferenţa dintre venitul total şi costuri, potrivit acestei teorii, se împarte venit cuvenit şi venit necuvenit pentru firmă.

Această clasificare diferă de cea care împarte profitul în legal şi nelegal. În final, profitul ca venit rezidual este, totodată, profit cuvenit, întrucât

diferenţa respectivă se elimină componentele necuvenite firmei.

Profitul cuvenit este format în primul rând din venituri însuşite ca urmare progreselor economice şi tehnice din

cadrul firmei, realizate prin folosirea un utilaje mai perfecţionate şi mai ieftine, realizarea unor produse noi şi îmbunătăţit

organizarea superioară a activităţii economice etc.

Profitul necuvenit – prima componentă a profitului necuvenit este cea însuşită fără a fi câştigată, fără un serviciu

adus activităţii economice. În viziunea unor economişti aceste sume ar trebui să fie taxate şi preluate în întregime de către

societate, ele fiind dobândite fără nici un fel de efort.

Din această categorie fac parte:

26

– câştigurile obţinute de firme care au costuri mai mici, pentru că au o poziţie mai apropiată de piaţă şi fac

cheltuieli mai mici cu transportul (aceste câştiguri se pot modifica în timp ca urmare a dezvoltării transporturilor, creşterii şi

decăderi unor centre economice şi sociale şi deci, permanent vor fi alţi agenţi economici mai apropiaţi de piaţă);

– anumite forme de rentă funciară (câştigurile obţinute din creşterea preţului produselor agricole în mod justificat,

sau creşterea preţului pământului în zonele în care s-a decis construirea de autostrăzi, noi localităţi sau extinderea celor

existente).

A doua componentă a profitului necuvenit o reprezintă preţul de monopol.

Cea de a treia componentă este câştigul ridicat al unor agenţi economici realizat pe baza neefectuării unor cheltuieli

pentru protecţia mediului ambiant şi a reparării daunelor produse, acestea din urmă fiind lăsate pe seama colectivităţii sau a

societăţii.

În al patrulea rând există profituri necuvenite apărute la unii agenţi economici datorită practicării unor preţuri de

vânzare mai ridicate, urmare a politicilor vamale protecţioniste şi datorită câştigurilor conjuncturale determinate de inflaţie şi

deflaţie.

Dobânda

Dobânda este o parte din profit care se plăteşte proprietarului de capital bănesc pentru serviciul adus în activitatea

economică de capitalurile împrumutate.

Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică oarecare sub

formă de excedent în raport cu capitalul (respectiv) avansat.

Mărimea dobânzii şi dinamica ei sunt exprimate cu ajutorul indicatorilor:

a) masa sau suma absolută a dobânzii (D);

b) rata dobânzii sau venitul anual exprimat în procente (d);

d=D/ C x 100 unde:

D = masa dobânzii;

C = creditul.

Rata dobânzii reprezintă venitul anual exprimat în procente care este obţinută ca remunerare pentru orice împrumut

bănesc în condiţii de garanţie sau este adus de o obligaţiune, ori de orice altă valoare mobiliară.

Dobânda are mai multe forme de existenţă:

1) Dobânda pe piaţă monetară care se aplică în general împrumuturilor pe termen scurt pe care băncile le

contractează între ele sau cu Banca Centrală:

a) dobânda pentru certificatele de depozite sau pentru biletele de trezorerie care reprezintă dobânda bancară

de bază;

b)dobânda pentru creditele acordate de bănci şi alte instituţii financiare întreprinderilor formată din dobânda

bancară şi un adaos în funcţie de tipul de credite şi situaţia beneficiarului;

c) taxa de scont (comercială);

d)taxa de scont oficială.

2) Un ansamblu de dobânzi pentru „remunerarea” diferitelor forme de plasamente pe termen scurt şi mediu care

se practică de către C.E.C. pentru depozite la vedere şi pe termen, pentru depozite în vederea construirii de locuinţe etc.

3) Dobânda pe piaţă obligaţiunilor, care reprezintă credite pe termen lung.

4) Dividendul sau alte forme de „remunerare” procentuală a plasamentelor în acţiuni.

Dobânda este o mărime dinamică asupra căreia îşi exercită acţiunea o serie de factori, iar la rândul său se propagă

în întreaga economie.

Dinamica dobânzii este reflectată de rata dobânzii a cărei mărimi oscilează între o limită maximă şi minimă.

Departajarea celor două limite nu se poate face cu precizie întrucât sunt condiţionate de factori obiectivi şi neobiectivi.

Limita maximă, teoretic, poate însuma toate formele de venit care se constituie prin utilizarea unui capital

asigurând o rată a dobânzii care poate ajunge la 100%.

Limita minimă privită în aceeaşi optică teoretică poate fi egală cu zero. În activitatea practică cele două limite nu

se realizează, întrucât la stabilirea dobânzii intervin calcule şi aprecieri subiective care îl determină pe proprietarul de

capital ca într-o situaţie dată dobânda pe care o percepe să fie suficientă, maximă sau minimă.

Nivelul şi dinamica ratei dobânzii sunt influenţate de o serie de factori:

a) raportul dintre rata dobânzii şi cea a profitului, creşterea uneia se

realizează pe seama celeilalte;

b)raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut sau dintr-o folosire anterioară:

– transformarea sumelor inactive, a imobilizărilor în lichidităţi active;

– împrumuturi bancare nete realizate în perioada respectivă;

– oferta de capitaluri băneşti care devin disponibile pentru o perioadă mai lungă de timp.

Cererea de capital se manifestă pe piaţa capitalurilor sub următoarele forme componente:

– capital solicitat pentru investiţii;

– nevoile de acoperire a funcţionării capitalului împrumutat şi plata ratelor sau a anuităţilor acestuia;

– sumele necesare pentru formarea de rezerve;

– cererea de credite pentru consum.

Creşterea cererii de capital determină sporirea ratei dobânzii şi invers.

61

27

Renta

Printre veniturile ce se formează în economia de piaţă ca urmare a folosirii factorilor de producţie, un loc important

revine rentei.

Se poate afirma că renta este venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie a cărui ofertă este rigidă sau

foarte puţin elastică. Pentru utilizatorul factorului respectiv (dacă el este altă persoană decât utilizatorul acestuia), renta

constituie plata pentru folosirea temporara a lui.

Rigiditatea ofertei poate avea cauze diferite de ordin: natural, tehnic, economic, social.

În funcţie de natura cauzelor şi persistenţa lor în timp, renta poate dobândi caracterul unui venit stabil sau relativ

fluctuant.

Deşi renta este un venit ce provine din folosirea oricărui factor de producţie, ea se deosebeşte de celelalte venituri

(salariu, dobândă, profit) prin conţinut şi funcţii specifice, prin mecanismul de formare.

La baza formării rentei se află legea randamentelor neproporţionale, iniţial cunoscută ca legea fertilităţii

descrescânde.

Excedentul sau surplusul de produse ce poate fi obţinut în urma folosirii unui factor de producţie, cu calităţi

superioare celor medii, constituie forma materială a rentei.

Venitul realizat de posesorul unui factor de producţie, a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la ridicarea

preţului de vânzare este denumită rentă economică.

Cu cât oferta totală este mai rigidă cu atât renta economică este mai mare.

În economia ţărilor dezvoltate, se constituie mai multe forme de rente:

1) Renta funciară este prima formă de rentă şi îşi are originea în insuficienţa ofertei de produse agricole la un nivel

care asigură toate categoriile de teren luate în cultură (indiferent de calitatea lor) să furnizeze deţinătorilor lor renta.

Concepţia Ricardo – renta funciară se fundează pe randamentul agricol care este descrescător, datorită limitării

terenurilor fertile a căror producţie este deficitară în raport cu cererea de consum.

Renta funciară constituie un venit ce revine proprietarului terenului, în virtutea monopolului asupra pământului şi de

la care sunt excluşi ceilalţi agenţi economici.

Ea este plătită de arendaş, sub formă de arendă, proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata pe o durată de timp

determinată suprafaţa de teren arendată.

Pentru arendaşi este o plată pentru folosirea terenului şi reprezintă un element al costului de producţie.

Fermierii care cultivă terenuri mai fertile sau practică o agricultură intensivă, obţin randamente superioare nivelului

mediu, realizând astfel o producţie fizică excedentară (faţă de medie). Aceasta este forma natural-materială a rentei.

În agricultură se formează mai multe tipuri de rentă:

a) renta absolută care este încasată de toţi proprietarii funciari, indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin;

b)renta diferenţială provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri fiind numită şi rentă de fertilitate sau rentă

diferenţială. Ea este rezultatul cheltuielilor mai reduse cu care se obţin produsele pe terenurile fertile, în condiţiile când preţul

de vânzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump realizat pe terenurile mai slabe;

c) renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de teren cu însuşiri speciale care produc în

cantităţi reduse produse cu calităţi deosebite;

d)renta de poziţie rezultă din diferenţele ce există între terenuri în privinţa distanţei la care se găsesc faţă de centrele de

aprovizionare, desfacere sau faţă de căile de comunicaţie.

2) Renta minieră şi în construcţii – proprietarii care deţin mine sau sonde cu conţinut bogat, care pot fi exploatate cu

cheltuieli mai reduse, realizează un supraprofit ce le revine sub forma rentei miniere.

3) Renta consumatorului numită şi surplus al consumatorului, reprezintă diferenţa de care beneficiază acesta plătind

bunurile cumpărate de el la un preţ mai mic decât ar fi dispus să plătească.

4) Renta vânzătorului se realizează de către acesta atunci când reuşeşte să vândă la un preţ mai ridicat decât estimase

anterior.

5) Renta de abilitate sau de îndemânare se obţine de către acei întreprinzători sau lucrători care, având aptitudini şi

calităţi profesionale excepţionale, realizează, prin spirit de prevedere şi capacităţi manageriale, un profit mai ridicat sau în cazul

salariaţilor, un venit mai mare decât ceilalţi din aceeaşi categorie.

6) Renta de raritate este rezultatul limitării resurselor economice, datorită condiţiilor naturale sau unor elemente de

monopol, create şi întreţinute artificial.

7) Renta de transfer se realizează în urma modificării destinaţiei unui factor de producţie care asigură un venit mai

mare, comparativ cu utilizările anterioare.

8) Renta industrială sau comercială se realizează atunci când marile firme, care au posibilitatea să folosească anumite

elemente de monopol, îşi aliniază preţul de desfacere la cel practicat de firmele mai mici din ramură ce nu pot supravieţui decât

practicând preţuri mai ridicate. În acest fel, firmele puternice obţin un surplus de venit, care este renta industrială.

9) Renta conjuncturală poate fi realizată de întreprinzătorii care au posibilităţi să stocheze mărfurile o perioadă (când

preţurile sunt mai reduse) şi să le vândă în momentul când preţul pieţei, datorită penuriei de ofertă, s-a urcat.

Lucrările de amenajare, ameliorare sau chiar simpla cultivare de-a lungul timpului, conferă pământului calitatea de

pământ-capital.

Preţul pământului ca pământ-capital este influenţat de mai mulţi factori cu acţiune directă şi indirectă, mărimea şi

evoluţia acestuia fiind influenţate mai ales de:

– cererea şi oferta de terenuri agricole;

– cererea şi oferta de produse agricole;

– mărimea şi evoluţia rentei;

– posibilitatea folosirii alternative a pământului;

– rata dobânzii bancare;

– ameliorarea poziţiei terenurilor agricole ca urmare a realizării de infrastructuri;

28

– ridicarea substanţială a preţului pământului în ultimele decenii.

Tema 14: VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

Surplusul valorii producţiei vândute, într-o anumită perioadă de timp, peste costurile primare din perioada respectivă,

constituie venitul (profitul) global al întreprinzătorului.

Venitul net al întreprinzătorului este dat de diferenţa dintre venitul global al întreprinzătorului şi costurile

suplimentare.

La nivelul economiei naţionale, aceste venituri îmbrăcă forma de venit personal, venit disponibil, venit naţional.

Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor provenite dintr-o activitate, la care se adaugă transferurile

de la guvern şi întreprinderi.

Venitul disponibil reprezintă partea venitului personal din care s-au dedus impozitele pe veniturile personale plătite

administraţiei centrale, federale şi locale. Venitul naţional reprezintă suma veniturilor personale la care se adaugă sau se scad

următoarele elemente:

a) se adaugă profiturile obţinute de societăţile anonime, cotizaţiile pentru asigurări sociale şi excedente de salarii;

b) din rezultatul obţinut se scad transferurile efectuate de întreprinderi şi de stat, dobânzile la împrumuturile de

consum şi dividendele.

O parte din veniturile deţinute de persoanele fizice şi juridice, inclusiv de stat, este utilizată pentru cumpărarea de

bunuri de consum şi achiziţionarea de servicii personale sau colective.

Folosirea acestor bunuri economice de către populaţie şi administraţie, în scopul satisfacerii trebuinţelor lor personale

şi colective reprezintă consumul. În funcţie de anumite criterii, consumul personal şi colectiv îmbrăca mai multe forme:

1) După subiectul consumului:

– consum privat – o persoană, o familie, o asociaţie;

– consum public.

2) După obiectul consumului:

– consum material – bunuri materiale de satisfacţie;

– consum nematerial – servicii;

3) Al consumului de produse alimentare;

– consum material;

– consum de produse nealimentare.

3) După durata consumului:

– consum propriu-zis – de folosinţă curentă;

– consum de bunuri de folosinţă îndelungată.

4) După modul de procurare a bunurilor;

– consum de bunuri marfare;

– autoconsum.

Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi servicii este consumul pe locuitor. El se

determină prin raportarea consumului total, pe grupe de produse şi produse principale, dintr-o anumită perioadă, la numărul

mediu al populaţiei unei ţări.

Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, sociogrupuri şi pe totalul populaţiei se exprimă prin

costul vieţii. Nivelul costului vieţii depinde de mărimea cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp (un

an), pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi servicii necesare consumului populaţiei.

În general, în evoluţia consumului se remarcă următoarele tendinţe:

- scăderea ponderii cheltuielilor pentru alimente;

- menţinerea relativ constantă a părţii cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi confort personal;

- creşterea ponderii cheltuielilor pentru servicii, îndeosebi a celor legate de ridicarea nivelului de cultură şi

civilizaţie.

În procesul repartiţiei venitului se are în vedere atât satisfacerea trebuinţelor prezente cât şi a celor viitoare, adică o

anumită proporţie între consum şi economii. Economiile (E) reprezintă surplusul de venit (Y) peste cheltuielile de consum (C).

Y=C+E, iar E=Y-C.

Proporţia dintre consum şi investiţii

Stabilirea acesteia în ţările cu economie de piaţă, are în vedere principiile multiplicatorului (K), care reliefează

influenţa investiţiilor asupra venitului (Y) şi acceleratorului (a), acesta la rândul său reflectă influenţa consumului asupra

investiţiilor.

Multiplicatorul investiţiilor evidenţiază de câte ori sporul de investiţii (I) se cuprinde în sporul de venit (Y),

adică:

K = Y/I

Y=KxI, undeK> 1.

Acceleratorul exprimă raportul dintre creşterea investiţiilor şi creşterea cererii de bunuri de consum, adică:

a = I/C,

unde: I = a x C.

29

Prin modificarea cererii şi a ofertei de bunuri economice, ca urmare a investiţiilor, are loc o schimbare, într-o

proporţie mai mare, a cererii şi ofertei pentru bunurile de investiţii.

Tema 15: FLUCTFLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Echilibrul şi dezechilibrul economic

Termenul de „echilibru” se utilizează în multe domenii ale ştiinţei: în mecanică, termodinamică, biologie etc., pentru a

desemna o stare a unui sistem care în absenţa unor perturbări provenite din exterior, se poate menţine oricât de mult.

Starea de echilibru economic se caracterizează prin faptul că nici un agent economic nu este interesat în schimbarea ei

cu ajutorul mijloacelor de care dispune.

În condiţiile economiei de piaţă echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieţei.

Echilibrul economic are o multitudine de forme care se clasifică după anumite criterii:

1) După modul de manifestare în timp:

- static;

- dinamic.

2) După nivelurile agregării economiei naţionale, echilibrul economic realizează la nivelul:

– microeconomic;

– mezoeconomic;

– macroeconomic.

3) După conţinutul proceselor economice, şi în funcţie de exprimarea rezultatelor economice, echilibrul economic

cuprinde următoarele forme: – material;

– valoric;

– al resurselor de muncă.

Acţiunea unor forţe contradictorii este permanentă şi de aceea echilibru economic este o stare de moment, vremelnică,

în timp ce dezechilibrul economic se manifestă permanent. Dezechilibrul economic este considerat ca stare normală

dezvoltării economice şi o stare anormală determinată de încălcarea regulilor fundamentale ale economiei de piaţă.

În viata economică, echilibrul indiferent de formele de manifestare şi de nivelele de referinţă ale acestuia nu este o

stare absolută ci doar o tendinţă.

Dinamica economiei naţionale imprimă dezechilibrelor economice un caracter permanent, manifestându-se forme

dorite, normale şi forme nedorite, anormale.

Teoria echilibrului general, pornind de la premisele că piaţa concurenţială rezolvă automat echilibrul dintre cerere şi

ofertă, iar crizele economice sunt fenomene accidentale; acesta este un fenomen voluntar sau fricţional şi se ajunge la

următoarele idei de bază:

a) echilibrul se manifestă în condiţiile în care oferta şi cererea sunt egale sau când cererea nu depăşeşte cu mult

oferta;

b) asigurarea echilibrului este condiţionată de utilizarea tuturor resurselor care au o productivitate marginală pozitivă;

c) economia se află în stare de echilibru şi optim paretian;

d) fiecare produs în general, are un preţ pozitiv, când apare un surplus la un anumit bun economic, preţul produsului

este zero, iar preţul de echilibru eliberează piaţa de acest surplus;

e) oferta şi cererea sunt funcţii ale preţului care se formează liber, pe baza înţelegerii dintre vânzători şi cumpărători;

f) în economie nu există dezechilibre permanente pe piaţă;

g) în sistemul economic nu există randament crescător, cu unele mici modificări oferta se poate adapta continuu la

schimbările cererii pe piaţă şi invers.

Teoria dezechilibrelor economice opusă celei a echilibrului stabil formulează viziunea asupra echilibrului economic ca

manifestare a unui dezechilibru determinat de dinamica proceselor economice, a unui dezechilibru structural instabil şi a riscului.

Modele ale echilibrului economic

Modelul Walras-Wald – model simplificat al economiei concurenţiale, are în vedere o serie de specificaţii:

a) limitele resurselor şi ale tehnologiei. Tehnologia se bazează pe coeficienţi ficşi, iar pentru producerea unui bun

economic există o singură combinaţie a factorilor de producţie, nu există bunuri intermediare;

b) consumator – fiecare consumator este posesorul cantităţii din fiecare factor de producţie, venitul lui provenind din

vânzarea acestora

Modelul lui Arrow-Debreu:

a) posibilităţi de producţie, nu se face distincţie între factori, există bunuri intermediare, produsele au un caracter

combinat, iar un bun se poate obţine în orice număr de combinaţii ale factorilor de producţie.

b) posibilităţilor de consum. Numărul consumatorilor este stabilit, fiecare consumator poate consuma o mulţime de

bunuri (Xi). Mulţimea posibilă a consumului pune în evidenţă vectorii consumului posibil sub aspect material;

c) preferinţele consumatorilor. Fiecare consumator are o serie de preferinţe definite pe mulţimea consumului care pot

fi comparate cu ajutorul funcţiei de utilitate.

d) distribuirea avuţiei şi a veniturilor. Consumatorul poate obţine venituri din: vânzarea stocului iniţial, participarea la

profituri, vânzarea serviciilor incluse în Xi.

Teoria echilibrului general fundamentează necesitatea gospodăririi cu maximum de raţionalitate a resurselor de care

dispun firmele pentru satisfacerea cât mai bună a necesităţilor. Ea însă este apreciată ca neconcordantă cu cerinţele progresului

gândirii economice întrucât nu ia în consideraţie realitatea vieţii economice, limitându-se la existenţa pieţei cu concurenta

perfectă, analiza nu ia în consideraţie dinamica vieţii economice, existenţa randamentelor constante şi descrescânde, a

30

certitudinii şi a riscului.

Teoria dezechilibrelor economice, opusă celei a echilibrului general trece de la analiza macro-economică statică la cea

dinamică, locul prioritar îl ocupă echilibrul pe termen lung. În esenţă, această teorie susţine că în economie predomină cu o

anumită intensitate diferite forme ale dezechilibrului economic.

Dezechilibrele economice îmbrăcă următoarele forme:

– exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi piaţa muncii;

– exces de cerere pe piaţa bunurilor şi de ofertă pe piaţa muncii;

– exces de cerere pe piaţa bunurilor, monedei şi muncii;

– exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi de cerere pe piaţa muncii.

Fluctuaţiile activităţii economice

Cauzele fluctuaţiei activităţii economice se datorează unor factori naturali şi economico-sociali:

1) Activitatea economică din domeniile: agricultură, construcţii, turism, industrie alimentară de conserve din legume

şi fructe este sezonieră şi este influenţată de factorii naturali-climatici care determină volumul producţiei, al ocupării forţei de

muncă şi al rezultatelor economice în general.

2)Variaţiile sezoniere se datorează unor împrejurări sociale: obiceiuri şi tradiţii, sărbători religioase sau laice. În

perioadele care preced sărbătorile religioase sau laice importante au loc creşterea puternica a volumului vânzărilor, a producţiei

industriale şi a transporturilor, se îmbunătăţesc gradul de ocupare şi folosire a factorilor de producţie, după care au loc reduceri

sensibile pe perioade de timp mai mari sau mai mici.

3)Unele fluctuaţii sunt întâmplătoare, accidentale, determinate de factori aleatori sau evenimente neprevăzute ori

neobişnuite: catastrofe naturale, evenimente sociale şi politice deosebite, o anumită stare de spirit a populaţiei, decizi neaşteptate

ale unor agenţi economici etc.

4) Fluctuaţiile ciclice determinate de factori care ţin de funcţionarea activităţii economice, de interdependenţele dintre

laturile sale. Aceste fluctuaţii sunt agregate şi se repetă cu o anumită frecvenţă, deşi nu se pot încadra în termene exacte.

Cercetarea datelor statistice înregistrate pentru mai multe economii pune în evidenţă mai multe tipuri de cicluri

economice care se suprapun şi se întrepătrund:

a) cicluri lungi „seculare”;

b) cicluri propriu-zise decenale sau ciclu jugular cu durata de la 4-5 ani la 10-12 ani;

c) cicluri scurte cu durata 6 luni – 3 ani dintre care se detaşează ciclul inflaţionist şi ciclul variaţiei stocurilor.

Ciclurile lungi se desfăşoară pe o perioadă de 50-60 de ani, interval în care în economie este dominant un anumit mod

tehnic de producţie.

1) Ciclul lung şi fazele lui sunt legate de pregătirea şi ducerea războaielor, cărora le corespund creşteri economice şi

investiţii reale susţinute, iar în faza descendentă restructurările dificile şi micşorarea cheltuielilor militare care au loc după

războaie.

2) Evoluţia producţiei şi a stocului de aur sau a producţiei agricole au fost invocate drept cauze ale ciclului lung în

perioada când se aflau în circulaţie bani de aur sau convertibili, agricultura era ramura principală în majoritatea economiilor

naţionale, iar piaţa produselor era restrânsă datorită mijloacelor de transport.

3) Explicarea ciclului lung se bazează pe luarea în considerare a faptului că evoluţia economiei pe termen lung este

influenţată de numeroşi factori exogeni şi endogeni: economici, tehnico-economici, social-politici şi naturali. Procesul creşterii

economice este legat de influenţele pe care le au volumul şi calitatea factorilor creşterii economice asupra producţiei, venitului

naţional, calităţii vieţii etc. şi a rolului creşterii economice asupra regenerării factorilor de producţie cu deosebire a ridicării

calităţii lor.

Un loc important în cercetarea evoluţiilor ciclice în economia de piaţă îl ocupă ciclul decenal sau jugular. În

desfăşurarea acestui ciclu se constată în principiu existenţa aceloraşi patru faze, chiar dacă în definirea lor se utilizează termeni

diferiţi:

1) În cadrul ciclului decenal se remarcă în primul rând faza de expansiune caracterizată prin conjunctura economică

favorabilă, afacerile sunt prospere, cererea de bunuri de consum este dinamică cu perspective de consolidare, se realizează

investiţii pentru modernizarea capacităţilor de producţie şi crearea altora noi, se extinde creditul pentru dezvoltare şi consum,

cresc veniturile, sporeşte masa monetară, sunt atraşi în activitatea economică noi factori de producţie cu nivel calitativ în

descreştere.

2) Economia intră în faza de criză caracterizată prin: scăderea producţiei, creşterea gradului de folosire incompletă a

capacităţilor de producţie, sporirea şomajului şi a numărului falimentelor, scăderea ratei profitului datorită creşterii costului

factorilor de producţie, mărirea stocurilor, reducerea relativă a investiţiilor, sporirea dobânzilor, reducerea creditului, creşterea

sentimentului de incertitudine al firmelor.

3) Evoluţia cumulativă a acestor fenomene determină intrarea economiei într-o nouă faza a ciclului decenal: recesiunea

sau depresiunea, în care producţia se menţine la nivelul cel mai scăzut sau poate avea momente de creşteri şi scăderi care, are loc

o restrângere a masei monetare, stagnarea sau reducerea cursului titlurilor, are loc o reducere treptată a excesului de ofertă şi a

stocurilor, agenţii economici sunt obligaţi să ia măsuri severe de reducere a costurilor şi de sporire a vânzărilor, se trece la

reînnoirea capitalului fix, începe să crească numărul angajaţilor.

4) Înviorarea sau palierul de refacere incompletă reprezintă o nouă fază a ciclului care se concretizează în creşterea

producţiei la nivelul atins înainte de criză, se ieftineşte creditul, se dezvoltă comerţul, se îmbunătăţeşte ocuparea forţei de

muncă, încep să crească veniturile, întreaga activitate economică se înviorează, pregătindu-se începerea unui nou ciclu decenal.

Politicile anticiclice au la bază modalităţile de percepere a cauzelor fluctuaţiilor ciclice şi ele pot fi grupate în două

mari categorii:

A) influenţarea cererii agregate;

B) influenţarea ofertei agregate.

31

Tema 16: ŞOMAJUL

Şomajul în prezent este un fenomen care afectează toate statele în proporţii diferite, devenind tot mai puţin acceptat de

populaţie şi oamenii politici.

Şomajul atestă o stare negativă a economiei care afectează o parte din populaţia activă disponibilă care nu găseşte

locuri de muncă.

Şomajul reprezintă excedentul ofertei fată de cererea de muncă, ce apare pe piaţa muncii. Şomerii sunt toţi cei apţi de

muncă, dar care nu găsesc de lucru şi care pot fi angajaţi parţial sau în întregime numai în anumite momente ale dezvoltării

economiei.

Evoluţia şi dinamica şomajului se analizează cu ajutorul grupelor de indicatori care se referă la:

– nivelul şomajului;

– intensitatea şomajului;

– durata sau perioada şomajului;

– structura şomajului.

Şomajul poate fi rezultatul multor cauze care acţionează concomitent, acestea derivând din:

– rigiditatea salariilor;

– din alte surse.

Prima categorie de cauze determină şomajul voluntar, iar cea de a doua şomajul involuntar.

Şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor la scădere. Se porneşte de la ideea că salariile practicate sunt mai

mari decât salariul de echilibru datorită pretenţiilor salariaţilor şi sindicatelor. Reducerea acestora nu poate avea loc, deoarece

se opun cei afectaţi şi o parte din oferta de muncă rămâne nerealizată, apare şomajul voluntar.

Procesul pierderii locului de muncă depinde de mai multe cauze şi generează mai multe forme specifice de şomaj:

1) şomaj ciclic sau conjunctural, cauzat de crizele economice, crize parţiale sau specifice unei conjuncturi. El este

absorbit total sau parţial în perioadele de avânt economic;

2) şomajul structural, determinat de tendinţele de restructurare economică, geografică şi socială care au loc sub

incidenţa crizei energetice şi a revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Reintegrarea în muncă este un proces lung şi dificil, necesitând

investiţii pentru crearea de noi locuri de muncă, a recalificării celor afectaţi şi reorientării învăţământului;

3) şomajul tehnologic, determinat de înlocuire a vechilor tehnici şi tehnologii, de centralizare a unor capitaluri şi

unităţi economice, cu restrângerea locurilor de muncă. Prin centralizare sunt afectate în principal persoanele cu studii

superioare. Resorbirea acestei categorii de şomeri este dificilă şi de durată presupunând recalificarea celor în cauză şi crearea

de noi locuri de muncă;

4) şomajul intermitent sau fricţional, care apare ca urmare a practicării contractelor de angajare pe durată scurtă din

cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţi economice, şi poate reprezenta un mijloc de presiune asupra

angajaţilor de a accepta anumite condiţii de muncă şi salarizare;

5) şomajul de discontinuitate, care afectează îndeosebi femeile, cauzat de întreruperea activităţii din motive familiale

şi maternitate;

6) şomajul sezonier, generat de întreruperea activităţilor puternic dependente de factorii naturali climatici:

agricultura, construcţii, lucrări publice, turism şi unele unităţi din industria alimentară: industria zahărului, conservelor din

legume etc.

Prevenirea şi atenuarea şomajului au devenit preocupări majore ale tuturor forţelor sociale – salariaţi, sindicat,

patronate – şi ale puterii publice din toate ţările cu economie de piaţă. Această problemă preocupă din ce în ce mai mult şi

organisme internaţionale, inclusiv statele puternic dezvoltate care au emis ideea constituirii unui fond de dezvoltare care să fie

orientat spre investiţii în vederea creării de noi locuri de muncă care să absoarbă uriaşa masă de şomeri care numai în ţările din

Europa Occidentală însumează peste 18 milioane de oameni.

Atenuarea şomajului şi aducerea sa în limitele normale care variază în timp şi spaţiu este realizată prin măsuri

economico-investiţionale, educaţionale etc.

Tema 17: INFLAŢIA

Mulţi economişti consideră inflaţia ca o modificare generală a preţurilor, alţii o consideră ca un dezechilibru durabil

între ansamblul cererii şi cel al ofertei de bunuri economice.

În accepţiunea contemporană pentru caracterizarea inflaţiei se impune înţelegerea elementelor definitorii ale acesteia:

a) Inflaţia actuală se manifestă ca un proces de depreciere a banilor. Se are în vedere deprecierea puterii de

cumpărare a banilor aflaţi în circulaţie şi nu devalorizarea lor prin măsuri luate de agenţii economici specializaţi.

b) Inflaţia se manifestă ca o creştere durabilă a tuturor preţurilor, creşterea indicelui general al preţurilor.

c) Procesele inflaţioniste înseamnă modificări calitativ structurale în ansamblul sferei circulaţiei banilor, a mărfurilor

corporale şi serviciilor care se concretizează într-un ascendent al masei monetare în circulaţie în raport cu oferta de bunuri

economice. Inflaţia contemporană devine ea însăşi un dezechilibru monetar material.

d) Procesele inflaţioniste actuale se interferează cu numeroase aspecte psihologice care se manifestă prin aducerea

unor cereri viitoare de bunuri în prezent pe calea creditului de consum, întrucât cumpărătorii se tem de o inflaţie durabilă şi

profundă în viitor.

e) Inflaţia este o disfuncţie acceptată de agenţii economici ca un rău necesar al creşterii economiei. Menţinută în

limite suportabile pentru salariaţii cu venituri fixe, inflaţia moderată oferă şanse de progres general.

f) Inflaţia contemporană este un proces structural ce cuprinde ansamblul macrosocial. Ea are efecte restructurante mai

mici sau mai mari, mai dureroase sau mai puţin dureroase.

32

Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material care exprimă existenţa în

circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, ceea ce conduce la deprecierea banilor neconvertibili şi

la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor.

La baza declanşării şi perpetuării inflaţiei stau cauze şi factori generali, particulari şi specifici:

1) inflaţia are drept cauză principală insuficienţa producţiei (ofertei) în sensul că sporirea veniturilor, îndeosebi a

salariilor nu este compensată de creşterea producţiei care este numită şi inflaţie reală;

2) inflaţia are la bază sporirea costurilor de producţie (inflaţie prin costuri);

3) inflaţia este cauzată şi de efectele activităţii unor oameni politici influenţi în domeniul monetar financiar.

În prezent, inflaţia este măsurată prin următorii indicatori:

- indicele general al preţurilor;

- dinamica bunurilor de consum;

- indicele costului vieţii;

- modificarea puterii de cumpărare a banilor pe plan intern şi internaţional;

- evoluţia masei valutare şi a vitezei de rotaţie a monedelor;

- devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici (PNB, PIB, VN) de către masa monetară existentă în circulaţie şi

disponibilă pentru a fi cheltuită.

Inflaţia cunoaşte mai multe forme de manifestare:

– inflaţia târâtoare – creşterea preţurilor nu depăşeşte 3%;

– inflaţia moderată – creşterea preţurilor nu depăşeşte 8%;

– inflaţia rapidă – creşterea preţurilor se apropie de 10%;

– inflaţia galopantă – creşterea preţurilor depăşeşte 10%;

– hiperinflaţia – preţurile cresc cu 50%.

Inflaţia este un fenomen preponderent negativ, un dezechilibru monetar cu efecte care se propagă în economia reală.

Politicile antiinflaţioniste se grupează după criteriile: a) intensitatea şi sensul procesului; b) doctrina social-economică

ce stă la baza lor; c) metodele şi instrumentele folosite.

Deflaţia este opusul inflaţiei, reflectând situaţia, existentă în economie, în care, pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii

este mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor. De aici, denumirea de presiune deflaţionistă.

Stagflaţia caracterizează situaţia în care producţia stagnează, fără ca masa monetară să se micşoreze, accentuându-se,

astfel, dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţie.

Slumpflaţia pune în evidenţă starea de declin sau de regres a economiei, în care producţia naţională scade, iar inflaţia se

manifestă cu intensitate ridicată.

După doctrina economică de fundamentare a lor, politicile de combatere a inflaţiei pot fi: de control a cererii agregate

şi de stimulare a ofertei agregate.

Tema 18: STATUL ŞI ECONOMIA

În economiile naţionale contemporane statul şi organismele sale au rol de mare importanţă care se concretizează în

funcţii şi acţiuni.

Rolul economic al statului se exercită prin multitudini de forme şi măsuri de implicare:

a) administraţiile publice care împreună cu cele private furnizează serviciile. colective celorlalţi agenţi economici,

fără contraprestaţie directă din parte consumatorilor;

b) statul este factorul care asigură organizarea şi manifestarea puterii politice instituţionalizată pe plan naţional. În

această calitate el îndeplineşte funcţia de arbitru legal între interesele agenţilor economici particulari, în vederea asigurării

coeziunii la nivel naţional. El reprezintă factorul de consens pentru economia naţională în raport cu exteriorul;

c) administraţiile publice îşi asuma riscul unor activităţi care tradiţional erau specifice celorlalţi agenţi economici;

d) statul contemporan elaborează şi pune în aplicare politici economice sectoriale, regionale sau generate. Politica

economică este adoptată şi promovată în funcţie de starea generală a economiei ţării, de raporturile dintre agenţii economici şi

de gradul de cunoaştere, informare şi de autonomie al acestora.

Caracterizarea generală a politicii economice se face prin tipologia politicilor economice.

Clasificarea politicilor economice se face în funcţie de mai multe criterii. În accepţiunea cea mai largă se au în vedere

6 criterii:

1) în funcţie de obiectivele finale sau domeniile de aplicare, sunt politici de:

− creştere şi dezvoltare;

− de ocupare sau antişomaj;

− de stabilitate sau stabilizare a preţurilor;

− antiinflaţioniste;

− de intensificare a exporturilor şi de limitare a importurilor;

− politici sociale;

− politica industrială.

2) După mijloacele (instrumentele) folosite în promovarea politicii:

− politici economice care folosesc mijloace de regularizare indirectă - monetare şi bugetare;

− politici economice care folosesc acţiuni directe asupra mecanismelor economice - politici de preţuri, de venituri,

de ocupare;

− politici economice care se bazează pe ideea de legislaţie economică de stat democratic de drept.

3) în funcţie de durata de extindere sau de orizontul de timp, politicile economice pot fi:

− politici conjuncturale anticiclice, deflaţioniste, de relansare a activităţii economice;

33

− politici structurale de restructurare durabilă a bazelor funcţionării economice (amenajarea teritoriului, politica

industrială, de asigurare cu energie a ţării).

Politica economică generală urmăreşte realizarea coerenţei între politicile conjucturale şi cele structurale (o politică

bugetară restrictivă pe termen scurt poate să însemne un debut al unei reforme fiscale de largă deschidere).

4) în funcţie de influenţarea agenţilor economici de către administraţiile publice, politicile economice pot fi:

- politici de limitare - încadrarea creditului în anumite limite, sporirea cotizaţiilor sociale etc.;

- politici de incitare a subiecţilor economici, de formare a unui anumit comportament al lor, în schimbul anumitor

avantaje cum ar fi ratele dobânzilor preferenţiale, acordarea de prime şi subvenţii;

- politici de concentrare care vizează încheierea de acorduri şi convenţii între partenerii la viaţa economică şi socială.

5) După amploarea domeniului afectat, politica economică a unui stat poate fi:

- globală;

- sectorială;

- selectivă.

De exemplu, politica economică externă care se poate extinde la toate tranzacţiile cu alte ţări sau numai la unele dintre

ele, cum sunt resursele de capital peste graniţele ţării.

6) După orientarea doctrinară, se disting următoarele politici:

- liberale;

- dirijate.

Bugetul de stat

Bugetul de stat reprezintă un instrument de stabilizare a economiei, prin care forţa politică influenţează cererea

globală, volumul producţiei şi nivelul general al preţurilor, asigură protecţia socială.

Bugetul se prezintă sub forma unei balanţe care cuprinde două capitole:

— veniturile sau încasările băneşti ale statului;

— cheltuielile prevăzute a se efectua în perioada respectivă.

1) Veniturile bugetare cuprind:

— încasările din impozitele pe profit;

— impozite (taxa) pe valoarea adăugată;

— impozite pe salarii, pe veniturile gospodăriilor, pe avere etc.

2) Cheltuielile bugetare cuprind:

— datoriile de stat;

— cheltuieli de funcţionare a puterii publice;

— investiţiile de capital;

— cheltuieli destinate culturii, ştiinţei, educaţiei, sănătăţii, protecţiei sociale;

— cheltuieli militare etc.

Execuţia bugetară echilibrată, de regulă, corespunde funcţionării echilibrate a economiei naţionale; se consideră că

echilibrul finanţelor publice reprezintă un criteriu care reflectă buna gestiune economică.

Execuţia bugetară dezechilibrată necesită acoperirea deficitului care se poate realiza prin:

— recurgerea la împrumuturi;

— emisiune suplimentară de bani, care poate să antreneze după sine fenomene inflaţioniste.

Politica de relansare bugetară se concretizează în efecte multiple ale cheltuielilor şi impozitelor cunoscute cumulativ

sub denumirea de multiplicator asupra: cererii globale; producţiei; venitului; consumului.

Se disting mai multe tipuri de multiplicator:

1)multiplicator de cheltuială publică;

2) multiplicatorul fiscal;

3)multiplicatorul bugetului echilibrat.

Formarea bugetului de stat are ca surse principale:

— impozitele directe;

— impozitele indirecte.

Politica fiscală a statului reprezintă un ansamblu de măsuri şi acţiuni privind locul impozitelor în sistemul veniturilor

bugetare, categoriile de impozite şi perceperea lor, modul de folosire a lor ca pârghie de stimulare a creşterii economice.

Elaborarea politicii fiscale este un act de decizie de mare complexitate care vizează problemele prezentului şi

viitorului şi care trebuie să se fundamenteze pe eficacitate, dintre care reţinem:

— reducerea prin măsurile şi acţiunile promovate a fluctuaţiilor şi instabilităţii economice;

— protejarea veniturilor oamenilor;

— stimularea dezvoltării.

La fundamentarea politicii fiscale trebuie avute în vedere raportul dintre mărimea impozitelor directe şi cele indirecte.

Impozitele directe sunt suportate de cei care le plătesc: impozit pe profit, pe salarii etc.

Impozitele indirecte sunt cuprinse în preţurile mărfurilor, încasarea lor se face o dată cu vânzarea acestora, fiind

suportate de consumatorii finali.

În România, tranziţia la economia de piaţă este legată intrinsec de procesele financiare, de politica statului privind

veniturile şi cheltuielile bugetare.

Programul de reformă are în vedere în acest proces următoarele obiective:

— angajarea directă a instrumentelor financiare de credite şi monetare în conducerea activităţii economice;

34

— creşterea rolului bugetului în redistribuirea produsului intern brut în scopul reducerii inegalităţii veniturilor între

membrii societăţii, al asigurării protecţiei sociale.

Prin cote de impunere diferită se urmăreşte:

— dezvoltarea unor anumite activităţi economice;

— extinderea întreprinderilor private şi mixte;

— încurajarea pătrunderii capitalului străin;

— dezvoltarea investiţiilor spre sfera productivă şi servicii utile;

— stimularea autonomiei, răspunderii şi eficienţei.

Tema 19 ECONOMIA MONDIALĂ

Interdependenţele dintre economiile naţionale sunt rezultatul unui proces istoric îndelungat. Evoluţia acestor

interdependenţe a înregistrat o puternică dinamică după al doilea război mondial, ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice

contemporane şi a schimbărilor profunde în cadrul diviziunii mondiale a muncii. Aceste interdependenţe se adâncesc şi se

diversifică continuu datorită:

➢ schimbărilor politice de anvergură care au loc pe plan mondial;

➢ modificării structurii lumii contemporane sub aspectul nivelului de dezvoltare economică;

➢ adâncirii diviziunii internaţionale a muncii ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice;

➢ diversificării centrelor de putere economică pe plan mondial;

➢ evoluţiei preţurilor internaţionale şi a pieţelor valutar-financiare.

Interdependenţele dintre ţările sărace şi cele bogate sunt grupate în patru categorii:

1) interdependenţe generate de nevoia de alimente, în ţările bogate fiind surplusuri, iar în cele sărace deficite de

alimente;

2) interdependente generate de nevoia de energie şi minerale;

3) interdependenţele generate de nevoia protejării mediului natural;

4) interdependenţele generate de speranţele de reducere a decalajelor dintre bogaţi şi săraci.

Interdependenţele economice presupun cooperare reciproc avantajoasă între state suverane, bazată pe principiile

dreptului internaţional, pentru progresul fiecărei economii. Aceasta cooperare însă nu operează în toate împrejurările în

interesul tuturor ţărilor şi mai ales în avantajul celor puternice.

Diviziunea internaţională a muncii este definită prin relaţiile care se stabilesc între statele lumii în procesul

dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, locul şi rolul fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale.

Schimbul de bunuri dintre popoare şi ţări a fost caracteristic primei trepte a procesului de formare a

interdependenţelor.

Formarea şi consolidarea pieţei mondiale a reprezentat o schimbare calitativă în relaţiile economice inter-ţări.

Piaţa mondială reprezintă totalitatea relaţiilor dintre ţări în legătură cu schimbul de mărfuri corporale şi

incorporabile, relaţii devenite obligatorii şi permanente pentru existenţa acestora.

Formele pieţei mondiale:

1)comerţul internaţional care exprimă ansamblul tranzacţiilor cu bunuri şi servicii. El reprezintă forma principală

sub care s-a constituit piaţa mondială.

2)piaţa internaţională a capitalurilor care defineşte ansamblul operaţiunilor legate de plecarea în/şi din străinătate

sub formă de investiţii, împrumuturi şi cumpărări de hârtii de valoare.

3)piaţa mondială a muncii care cuprinde relaţiile economice generate de migraţia forţei de muncă dintr-o ţară în

alta pentru a se angaja.

4)piaţa produselor care încorporează un nivel deosebit de înalt de cunoştinţe ştiinţifice, care se constituie ca un

segment distinct al pieţei mondiale ce se dezvoltă rapid.

Economia mondială este formată din totalitatea economiilor naţionale autonome şi specializate, legate între ele

prin schimburi de bunuri şi servicii.

Acestui stadiu de dezvoltare a relaţiilor economice externe îi corespund macroeconomiile deschise.

Macroeconomia deschisă semnifică un gen anume de raportări între economiile naţionale şi economia mondială.

Prin diviziunea mondială a muncii se înţeleg relaţiile care se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării

producţiei şi comerţului mondial, precum şi locul şi rolul fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale.

În timp, evoluţia diviziunii mondiale a muncii a cunoscut mai multe etape ca urmare a dezvoltării economiilor,

modificării structurii lor şi a specializării în producţie a diferitelor ţări.

Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional, a economiei de piaţă internă la

cerinţele pieţei mondiale.

Specializarea internaţională este determinată de factori economici şi factori extra economici:

a) condiţiile naturale pot favoriza un tip de producţie sau altul – producţia de cafea, citrice sau extracţia unor

minereuri;

b)mărimea teritoriului şi a populaţiei fac ca ţările să aibă un potenţial diferit şi implicit posibilităţi diferite de a se specializa în producţie;

c) nivelul aparatului de producţie, gradul său de diversificare, calificarea forţei de muncă, disponibilităţile de capital etc.;

d)tradiţiile economice pot favoriza sau defavoriza specializarea în producţia de un anumit fel;

e) factorii extra economici, războaiele, asuprirea colonială, menţinerea unor puternice rămăşiţe feudale ş.a.

În prezent, diviziunea mondială a muncii se caracterizează prin existenţa a trei grupe de ţări cu grade diferite de

specializare internaţională:

1) grupul statelor care se bazează pe tehnică şi tehnologii moderne şi care au o specializare internaţională de înaltă

clasă;

35

2) grupul ţărilor în curs de dezvoltare cu un nivel mediu de specializare;

3) grupul ţărilor slab dezvoltate a căror specializare internaţională este unilaterală şi care deţin o pondere infimă în

PNB şi în exporturile mondiale.

Fluxul economic internaţional reprezintă mişcarea unor valori materiale, băneşti sau spirituale de la o ţară la alta.

Fluxurile economice internaţionale au trăsături caracteristice diferitelor etape de dezvoltare, fund influenţate de factori

tehnico-economici şi extra economici.

Totalitatea, fluxurilor economice internaţionale privite în strânsa lor interdependenţă formează circuitul economic

mondial. El exprimă împletirea unor forme ale schimbului reciproc de activităţi dintre diverse economii naţionale care

cuprinde sfera circulaţiei, sfera producţiei şi sfera cercetării ştiinţifice.

Dinamica şi formele de manifestare a circuitului economic mondial depind de: gradul de dezvoltare a economiilor

naţionale, gradul de adâncire a diviziunii mondiale a muncii, stadiul şi direcţiile de evoluţie a relaţiilor politice internaţionale

care pot stimula sau frâna fluxurile economice internaţionale.

Schimburile agenţilor economici dintr-o ţară generează două categorii de fluxuri: reale şi monetare.

Schimburile economice dintre ţări sunt denumite exporturi şi importuri.

Exportul constă în vânzarea de bunuri şi servicii unui agent economic dintr-o altă ţară, plata acestora făcându-se în

bani cu circulaţie internaţională. Acesta reduce consumul final şi creează pieţe externe pentru o parte a producţiei interne.

Importul reprezintă cumpărarea de bunuri şi servicii de la agenţi economici străini contra unei sume de bani. Prin

acesta se suplimentează consumul personal sau productiv şi se asigură factori de producţie de care ţara nu dispune sau a căror

producere necesită cheltuieli mai mari.

Comerţul exterior al unei ţări exprimă ansamblul tranzacţiilor de export şi import, ambele categorii sunt structurate

pe ţări şi grupe de ţări, pe categorii de bunuri economice, pe genuri de pieţe etc.

Comerţul exterior are un rol de cea mai mare importanţă în cadrul procesului de racordare a economiilor naţionale la

fluxurile economice mondiale. El a devenit în ultimele decenii unul din factorii determinanţi ai creşterii economice, ai

economiei de piaţă.

Gradul de deschidere a economici unei ţări spre exterior se măsoară prin ponderea exporturilor în totalul producţiei

naţionale vândute sau ponderea importurilor în totalul utilizărilor acestei producţii. Se folosesc indicatorii: ponderea

comerţului exterior în produsul intern brut (PIB) şi volumul comerţului exterior (import-export) pe locuitor.

Capacitatea de export (Cep) reprezintă partea de ofertă totală pentru pieţele externe.

Capacitatea de import a pieţei (Cip) reprezintă partea din capacitatea totală de absorbţie a pieţei care are ca sursă de

acoperire mărfuri din import.

Evoluţia comerţului exterior în ultimele decenii se caracterizează prin următoarele trăsături principale:

1)tendinţa de creştere a exporturilor mondiale;

2)accentuarea diversificării comerţului mondial;

3)creşterea ponderii ţărilor industrializate în exporturile mondiale;

4) înrăutăţirea termenilor schimbului ţărilor în curs de dezvoltare cu statele cele mai industrializate;

5)adoptarea unor măsuri de îngrădire a comerţului mondial, tarifare şi netarifare;

6)tendinţa de instituţionalizare a schimburilor internaţionale;

7)tendinţa de „tripolizare” a schimburilor comerciale internaţionale.

Cooperarea economică internaţională, componentă a fluxurilor economice internaţionale, are o serie de trăsături

specifice care o particularizează în circuitul economic mondial prin:

1)cooperarea economică internaţională presupune un complex de fluxuri de investiţii, cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de

produse etc., în timp ce comerţul internaţional constituie unul din fluxurile economice principale;

2)cooperarea economică internaţională este forma cea mai echitabilă de schimb reciproc între state, spre deosebire de

comerţul mondial conţine şi o serie de elemente cu caracter discriminator;

3)cooperarea economică internaţională constituie un element de continuitate şi stabilitate în relaţiile economice dintre

ţări, în timp ce comerţul mondial depinde de numeroşi factori care îl pot stimula sau frâna;

4)cooperarea economică internaţională nu substituie fluxurile existente, ci contribuie la amplificarea lor.

Evoluţia producţiei industriale are loc de la industria bazată pe materiale care a determinat dezvoltarea economică în

primele trei sferturi ale secolului nostru către industria bazată pe informatică şi ştiinţă. în această viziune se formulează

următoarele concluzii:

– exportul ştiinţei pentru a obţine venituri sub forma dreptului de licenţă, plăţilor pentru servicii, a drepturilor de

autor etc. s-ar putea să creeze mai multe locuri de muncă decât exportul de produse finite;

– comerţul internaţional va fi marcat de creşterea „comerţului invizibil” care va avea un rol tot mai important, ceea

ce va necesită înlăturarea barierelor din domeniul comerţului cu servicii;

– este posibil ca în viitorul apropiat costurile scăzute ale forţei de muncă să reprezinte un avantaj de mai mică

importanţă în comerţul internaţional, de aceea în ţările dezvoltate cheltuielile cu forţa de muncă vor reprezenta o parte mai mică

în costurile totale.

Determinarea eficienţei activităţii de comerţ exterior se confruntă cu tot mai multe dificultăţi, deşi în ultimele decenii

ştiinţa economică a înregistrat progrese însemnate. Aceste dificultăţi sunt determinate în principal de următoarele cauze.

Comerţul exterior, schimburile externe devin tot mai mult un factor al dezvoltării şi progresului unei ţări. În timp acest

rol a fost susţinut de diferite teorii şi principii: principiul avantajului absolut; principiul avantajului comparativ, relativ;

principiul productivităţii naţionale; principiul specializării internaţionale, interramuri; principiul avantajelor competitive.

Operaţiunile generate de participarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găsesc expresia în principal

în balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe.

Balanţa comercială este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi se compară importul şi exportul de mărfuri

al unei ţări pe o perioadă de timp determinată de regulă de un an.

Balanţa comercială poate fi generală când cuprinde ansamblul relaţiilor comerciale externe ale unei ţări, sau parţială

e

36

dacă se referă la relaţiile comerciale cu o altă ţară sau grupuri de ţări.

BIBLIOGRAFIE:

1. Mecu, Ctin, Paşnicu, D., Pânzaru, S, Teorie economică, Vol.1,2, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2014, Editura

Fundaţiei „România de Mâine”, 2014;

2. Accesibil: Blackboard, Biblioteca virtuală.