Istoric. Prima atestare a prezenţei armenilor pe pământ românesc apare în secolul X (anul 967)

pe o piatră tombală din Cetatea Albă (astăzi pe teritoriul Ucrainei). Venind din Armenia şi

Polonia (via Crimeea), ”popor eminamente urban”, armenii s-au stabilit mai întâi în Moldova,

apoi în Ţara Românească (sec. XIV) şi Transilvania, ocupându-se de comerţ, negustorie şi

meşteşugărie. Deşi a fost primul popor din lume care a adoptat creştinismul ca religie oficială de

stat (anul 301 d.H.) şi a avut o relaţie specială cu biserica şi cultura proprie, în Transilvania mulţi

armeni s-au asimilat maghiarimii, ”preferând să se convertească la ritul catolic, pentru a obţine

anumite privilegii sau ranguri nobiliare.” Armenii şi-au păstrat totuşi valorile etnice singulare

prin limbă (având un alfabet propriu şi unic) şi tradiţii, constituind o comunitate aproape închisă

până la începutul secolului XX, când are loc ultimul mare val de refugiaţi armeni din Turcia,

urmare a ”primului genocid al secolului al XX-lea, organizat pe motive politice”. Urmare a

acestui exod ia fiinţă în 1918, la Bucureşti, Uniunea Armenilor din România, având ca scop

integrarea (din toate punctele de vedere) a armenilor supravieţuitori refugiaţi în România.

Numeroase personalităţi politice, sociale şi mai ales culturale ale minorităţii armene au influenţat

societatea românească, mediul în care s-au stabilit şi au găsit mijloace propice de exprimare.

Primul muzeu armean din lume a fost înfiinţat la Gherla (aproximativ 1904), ”singurul oraş

construit în totalitate de armeni în Europa, în anul 1688. Pe lângă aportul economic la

dezvoltarea Transilvaniei, armenii au contribuit şi la urbanizare. Unde s-au aşezat armenii,

primele construcţii au fost biserica şi şcoala. Credinţa şi cultura a păstrat poporul armean.”

Dacă în România anului 1930 trăiau 15.544 de armeni, la recensământul din anul 2002 s-au

înregistrat 1780 persoane. Statisticile interne ale minorităţii avansează un număr de aprox. 7000

de persoane, incluzându-le şi pe acelea a căror origine nu este 100% armeană, dar se declară

armeni.

Datorită caracterului cvasi-ermetic păstrat timp îndelungat, comunitatea armeană a reuşit să-şi

conserve limba individualizată prin alfabetul unic adaptat fonetismului limbii, prin

particularităţile sistemului său vocal şi vocabularul precis.

”Armenii din România vorbesc limba armeană apuseană, neexistînd dialecte sau alte graiuri.

Armenii veniţi din fostul spaţiu al Uniunii Sovietice, respectiv din Armenia, vorbesc limba

armeană orientală (apropiată de armeana clasică prin pronunţare) care are câteva mici deosebiri

faţă de armeana apuseană (apropiată de armeana clasică prin vocabular şi gramatică), dar

comunicarea dintre cele două grupuri nu este îngreunată de aceste deosebiri. În Transilvania,

unde armenii sunt organizaţi religios în jurul Bisericii Armeano-Catolice, limba liturgică este

limba maghiară, în timp ce limba armeană se foloseşte foarte rar şi doar pentru câteva cântece,

credincioşii nemaiînţelegând-o. În restul bisericilor, subordonate Bisericii Apostolice Armeneşti,

slujbele se desfăşoară în totalitate în limba armeană, făcându-se eforturi deosebite pentru

pregătirea corespunzătoare a preoţilor în Armenia. Conform ultimului recensământ din 2002, din

totalul de 1780 de persoane declarate de etnie armeană, circa 700 sunt vorbitoare active ale

limbii, număr ce corespunde şi cu procentul de 35-40% estimat de Uniunea Armenilor din

România. In afară de aceste persoane, alte 27 de persoane de altă etnie decât cea armeană au

declarat ca limbă maternă limba armeană. Recent au fost iniţiate programe de revitalizare

lingvistică.”

În Romania, armenii constituie o comunitate etnică prezentă mai ales în Moldova, Transilvania şi

Muntenia. Oriunde ar fi localizate, comunităţile armene sunt recunoscute pentru spiritul lor

comunitar şi de solidaritate. Ca pondere, cei mai mulţi armeni locuiesc în Bucureşti, urmatoarele

mari comunităţi fiind în judeţul Constanţa, apoi în oraşele Iaşi, Botoşani, Suceava, Roman (zona

nordului Moldovei) Cluj, Gherla, Dumbrăveni (zona Transilvania) şi în oraşele Piteşti, Bacău,

Galaţi, Brăila, Tulcea.

Să ajungi în centrul municipiului Botoșani și să nu vrei să arunci o privire la cea mai veche

biserică armenească din Europa înseamnă să refuzi istoria.

Construită la 1350, Biserica Sfânta Maria este cel mai vechi lăcaș de cult pe care comunitățile

armene din Europa l-au construit vreodată, dar și prima biserică creștin ortodoxă din piatră

ridicată în Botoșani.

Ea se află situată în centrul municipiului Botoșani, pe o stradă care nu putea să se numească

altfel decât Strada Armeană.

În altarul bisericii armene "Sfânta Maria" s-a aflat, până în 1950, Sfânta Scriptură scrisă pe

pergament în anul 1354, ea fiind prima carte cunoscută și păstrată din Botoșani. Cartea a fost

dusă la București, iar de acolo transferată în Armenia.

De altfel, în biserica din Botoșani există, încă, zeci de cărți vechi, din secolele XVIII—XIX, în

limba armeană.

De asemenea, în preajma bisericii se află și primul cimitir creștin descoperit în Botoșani, cu

morminte din secolul al XV-lea și cu pietre tombale cu inscripții în limba armeană care nu au

fost încă descifrate.

''Biserica Sfânta Maria este cea mai veche biserică armenească din Europa. Pe 16 august, vom

sărbători 664 de ani de la ctitorirea ei, 664 de ani de slujbe neîntrerupte într-o biserică'', afirmă

președintele Comunității armene din Botoșani, Viorica Popa.

Până la începutul anilor '90, lăcașul de cult se afla într-o avansată stare de degradare. A fost

nevoie de o perioadă de aproape 20 de ani pentru reabilitarea monumentului istoric, cu sprijin

direct de la Guvernul României, de la Ministerul Culturii sau de la bugetul local al municipiului

Botoșani.

Biserica Sfânta Maria a fost punctul în jurul căruia, în secolul al XIV-lea, s-a dezvoltat

''mahalaua armenească'', un cartier format, în special, din negustori armeni care și-au părăsit țara

în urma cutremurului devastator din 1319, care a distrus complet capitala Armeniei.

''În anul 1319, mulți armeni emigraseră din patria lor, în urma devastării capitalei Armeniei de un

cutremur, în Botoșani și Suceava'', scrie Dan Dimitrie, în lucrarea sa ''Armenii ortodocși din

Bucovina''.

Stabiliți aici, armenii au contribuit esențial la formarea Târgului Botoșani, lăsând în urma lor

două biserici, dar și zeci de case care astăzi sunt incluse pe lista monumentelor istorice.

''Mahalaua armenească a însemnat locul în care s-au așezat primii armeni, pe la 1350 — 1370.

Ea este locul aproape exclusiv în care au stat armenii câteva sute de ani. Armenii au trăit ca o

comunitate închisă. S-au căsătorit între ei, n-au avut treabă cu restul lumii, decât cu afacerile'',

susține istoricul Gheorghe Median.

Comunitatea de armeni a constituit, la un moment dat, majoritatea populației Târgului Botoșani,

iar acest lucru și-a pus amprenta asupra dezvoltării ulterioare a Botoșaniului.

Un reper major pentru istoria Botoșaniului, dar mai ales a comunității armene îl reprezintă și

Biserica Sfânta Treime, situată pe aceeași stradă cu Biserica Sfânta Maria, la doar câțiva zeci de

metri distanță. Este vorba de o biserică ridică la 1560, care a funcționat inițial ca și mănăstire. Ea

s-a prăbușit total, însă a fost refăcută în 1795. În curte se află clopotnița veche, dar și casa

parohială.

''Mahalaua armenească'' este resimțită puternic și astăzi prin arhitectura caselor construite

începând din anii 1800.

Spre exemplu, Casa Ciomac, situată pe strada Pușkin, nr. 2, este un adevărat monument

arhitectural. Imobilul, construit în stil eclectic, de tradiție clasicistă, a fost ridicat în 1892. El a

aparținut unuia dintre cei mai mari moșieri și negustori de vite de la acea vreme, Garabet

Ciomac. Acum, monumentul aparține Consiliului Județean, după ce mulți ani a fost sediul

Direcției Sanitare. A fost reabilitat în ultimii doi ani, cu fonduri europene, urmând să devină, cel

mai probabil, un cămin de bătrâni. La fel de frumoasă este și Casa Caracaș, transformată, astăzi,

în hotel. Edificiul datează din secolul al XIX-lea, fiind realizat tot în stil eclectic, cu elemente

romantice. Ea atrage atenția prin pilaștrii aparenți de zid și de ferestre, dar și prin acoperișul din

solzi de tablă. Și acest imobil este inclus pe lista monumentelor istorice.

Plină de atracție este și Casa Buicliu, care a fost construită în jurul anilor 1810. Este o locuință

medievală târzie, cu o fațadă delimitată de pilaștri de colț și de pilaștri care încadrează pridvorul.

Ea a aparținut negustorului armean Garabet Buicliu, însă a fost, de-a lungul timpului, autogară,

iar în prezent este sediul Direcției Județene de Drumuri și Poduri.

Istoria Botoșaniului consemnează rolul important pe care mulți dintre reprezentanții comunității

armene l-au jucat în diverse domenii de activitate. Este vorba de medicul Iacob Iacobovici,

pictorul și violonistul Andronic Țăranu, muzicologul Emanoil Ciomac, scriitorul Ioan Missir,

filosoful și publicistul Grigore Goilav sau medicul șef al localității, Dionisie Goilav.

Comunitatea armeană din Botoșani, care a dat patru primari (Luță Ciomac, Cristea Ciomac, Ion

Misir, Florin Egner), mai are astăzi doar 82 de membri și cunoaște o descreștere de la un an la

altul, pe fondul vârstei înaintate a acestora.

Genocidul Armean

Ceea ce avea să fie calificat drept primul genocid al secolului XX urma să aibă pentru

istoria armeană consecinţe nefaste mult mai ample şi de durată decât plănuiseră iniţiatorii şi

făptuitorii lui.

Menţionarea genocidului în legătură cu evenimentele din 1915-1918 în Imperiul Otoman

nu relevă decât o parte a tragediei armene, şi anume - cea referitoare la anihilarea fizică. Al

doilea aspect al aneantizării întreprinse în acei ani îl constituie negarea genocidului. Cele două

etape ale programului de exterminare care ar fi trebuit să ducă la dispariţia totală a armenilor din

Asia Mică de pe propriul lor teritoriu istoric au fost: mai întâi, eliminarea fizică şi eradicarea

materială a prezenţelor armeneşti din estul imperiului, iar apoi, negarea sistematică a genocidului

comis. Nu s-a aflat, însă, în intenţia Junilor Turci supravieţuirea, fie şi parţială, a celor pe care ei

îi condamnaseră la o decimare totală.

Ca rezultat al politicii de nimicire a populaţiei armene din Asia Mică, a apărut o nouă

diasporă, compusă din cei care supravieţuiseră masacrelor şi deportărilor. Dacă armenocidul n-a

reuşit să extermineze total o etnie, el s-a completat cu un genocid alb, prin asimilarea

diasporanilor armeni în naţiunile străine care-i găzduiesc. Genocidul exemplar, integral, ca

etnocid continuat în deceniile de după consumarea evenimentelor propriu-zise, va fi avut loc

atunci când armenii din diasporă un vor mai fi supravieţuind decât prin trupurile lor, când

memoria originii lor va fi rămas ruptă de realitate, când ei se vor fi înecat în valorile ideologiilor

dominante în străinătăţi, când unii vor fi crezut că prin bani sau prin carieră ar putea zăgăzui

mormanele de cadavre ignorate, iar alţii se vor fi dedicat unui cult anacronic şi steril al lumii

defuncţilor, în sfârşit - când noile generaţii, din cauza aculturalizării, nu vor fi ştiut să aprecieze

valorile pro-priului lor neam.

*

 

          Genocidului armean i-au premers deportarea şi masacrarea grecilor în 1914. Liderii

otomani au fost încurajaţi de succesul obţinut în expulzarea populaţiei greceşti, încât au decis să

aplice aceeaşi metodă tuturor celorlalte naţionalităţi din imperiu. Turcizarea Anatoliei, plănuită

de Junii Turci, avea să se facă prin purificare etnică, vizând toate naţiunile creştine şi neturcice

din imperiu: armeni, greci, bulgari, macedonieni, albanezi, bosniaci, cretani, kurzi, circasieni.

Modificarea compoziţiei etnice a populaţiei prin strămutări de grupuri naţionale a culminat cu

deportarea şi decimarea armenilor.

          Organizarea genocidului armean a fost facilitată, în plus, de contextul primului război

mondial, care permitea turcizarea Anatoliei fără impedimente. De mai mulţi ani, cei mai fanatici

dintre panturcişti îşi exprimau dorinţa de a se debarasa de armeni, afirmând că războiul le-ar

permite-o fără să rişte represalii din partea puterilor europene. Şi astfel, planul elaborat în cel mai

strict secret este pus în aplicare. Decizia de exterminare a armenilor a fost luată la începutul

anului 1915, proiectul legii de lichidare a armenilor fiind semnat la 15 februarie de trei dintre

capii Junilor Turci de curând veniţi la putere în Imperiul Otoman - Talaat, Şakir şi Naazım.

         Comitetul Central al Ittihadului (Partidul Unire şi Progres al Junilor Turci, cu denumirea

originală completă Ittihad ve Terakki Teşkilati) stabilea ca debarasarea de elementul armean să

se facă, spre deosebire de masacrele anarhice anterioare, printr-o centralizare birocratică

planificată, iar executarea operaţiilor, pusă sub un control exclusiv, să se facă total, curat, discret,

cu minime riscuri şi cu minime cheltuieli. În privinţa datei, ea depindea de răgazul pentru

aplicarea structurilor pe care le cerea planul general de exterminare şi de evenimentele care

puteau fi exploatate ca pretext. În funcţie de acest plan, s-a prevăzut ca, în fiecare provincie şi

conform unei cronologii prealabil definite în raport cu datele geografice, procedura să aibă

următoarea succesiune: dezarmarea soldaţilor armeni şi regruparea lor în batalioane de muncă;

rechiziţionarea armelor; deportarea armenilor.

                 Taberele de deportare aveau să fie doar un pretext pentru masacrare, dovadă - decretul

adresat de Talaat valiilor în septembrie 1915: „Dreptul armenilor de a trăi şi de a munci pe

teritoriul Turciei este total abolit. Guvernul, asumându-şi toate responsabilităţile în această

privinţă, a ordonat să nu fie cruţaţi nici măcar pruncii din leagăne“. Valiii şi responsabilii locali

ai Ittihadului sunt informaţi oral sau prin telegrame asupra misiunii pe care o au. Executarea

programului este încredinţată jandarmilor şi bandelor din Organizaţia Specială. Este instituită  o

Comisie a deportărilor, cu sediul în Constantinopol, sub direcţia lui Mithat Şükrü, secretar

general al Comitetului Central al Ittihadului, avându-şi centrul operativ în Alep, unde  se  afla 

sub direcţia  generală.

Marea inovaţie a genocidului o constituie deportarea, întrucât până atunci armenii erau

masacraţi la locurile lor de domiciliu, unde supravieţuitorii aveau apoi posibilitatea să-şi

reconstruiască viaţa. Deportarea trebuia să soluţioneze definitiv  Chestiunea armeană.

Dezrădăcinaţi  şi alungaţi, armenii aveau să dispară în cursul exilului. Pretextul furnizat de război

este îndepărtarea de front a populaţiei suspecte, în fapt - cetăţeni inocenţi şi inofensivi, loiali

imperiului. După declararea războiului, în ianuarie-februarie 1915, soldaţii armeni sunt acuzaţi

de spionaj şi dezertare, brutarii armeni sunt suspectaţi că otrăvesc alimentele, iar sătenii sunt

învinuiţi că procură hrană şi îmbrăcăminte soldaţilor ruşi.

La începutul lui februarie, autorităţile îi dezarmează pe soldaţii şi pe jandarmii armeni,

grupându-i în batalioane de muncă de câte 50-100 de persoane, după care, la scurtă vreme,

aceştia sunt exterminaţi. Circa 300.000 de bărbaţi valizi recrutaţi în Armata Otomană sunt

dezarmaţi şi lichidaţi, ceea ce va face imposibilă rezistenta armată a armenilor, cum se întâmpla

în trecut. Simultan, funcţionarii armeni sunt concediaţi, iar documentele care le permit armenilor

să se deplaseze în interiorul ţării sunt anulate. Cenzura militară va asigura discreţia şi va bloca

informaţiile.

      Contrar aşteptării armenilor, noul sistem otoman de recrutare militară universală nu numai că

nu a ame-liorat situaţia armenilor din imperiu, dar, în conjunctura războiului, i-a furnizat în masă

pe aceştia anihilării prin exterminare.

        Executarea a zeci de mii de soldaţi armeni de către colegii lor din armata aceluiaşi stat, care

avea misiunea de a-şi apăra cetăţenii, este  un act criminal rareori întâlnit în istoria mondială. S-a

făcut evidentă existenţa unui plan de eradicare a întregului grup etnic căruia îi aparţineau

militarii, căci eliminarea bărbaţilor recrutaţi facilita considerabil îndeplinirea programului.

 

*

               

           Când, la sfârşitul lui martie 1915, flota aliată, care ajunsese la Dardanele, se retrage pentru

a se pregăti de debarcare lângă Gallipoli, Ittihadul se vede liber să lichideze Chestiunea armeană.

          Sâmbătă 24 aprilie 1915, în Constantinopol, o razie vastă se soldează cu arestarea

intelectualilor şi a notabililor armeni, echivalentă cu decapitarea comunităţii armene private

astfel de liderii săi. Ea începe la redacţia publicaţiei „Azadamard“, organul partidului naţionalist

Federaţia Revoluţionară Armeană, şi se continuă la şcoli, la biserici, la Patriarhia Armeană. În

noaptea de 23 spre 24 aprilie, 235 de oameni politici, clerici, savanţi, profesori, avocaţi, medici,

scriitori etc., dintre care mulţi erau prieteni ai Junilor Turci, sunt ridicaţi, apoi deportaţi şi, în

cursul lunilor următoare, asasinaţi. Operaţia continuă câteva zile, timp în care numărul celor

arestaţi şi deportaţi urcă la peste 600. Numai celor doi deputaţi din Parlamentul Otoman, Vartkes

Serenghiulian şi Krikor Zohrab (un reputat prozator), datorită legăturii lor de amiciţie cu

conducătorii Junilor Turci li se amână cu câteva săptămâni soarta, însă când vor fi duşi spre

Diyarbakır pentru a fi judecaţi chipurile de un consiliu de război, înainte de a ajunge la

destinaţie, chiar a doua zi de la plecare, în apropiere de Alep, sunt  ucişi  cu  bestialitate.

  Planul arestării intelectualilor armeni din Constantinopol fusese elaborat de şeful poliţiei,

Bedri Bey, şi de adjuncţii săi, Canpolat Bey şi Reşad Bey, cu concursul comisarilor de poliţie din

cartierele Üsküdar şi Pera. El a fost, însă, rezultatul deciziei luate de membrii Comitetului Unire

şi Progres la 21 aprilie, de a extermina populaţia armeană. La 24 aprilie, însuşi Guvernul Otoman

va recunoaşte că 235 de intelectuali şi oameni politici armeni din Constantinopol au fost arestaţi

în mod abuziv.

Ministrul de interne Talaat, capul Junilor Turci, va declara diplomaţilor

germani: „Desigur, dintre deportaţi, mulţi sunt cu totul nevinovaţi“.

           

*

         Cabinetul Marelui Vizir (prim-ministru) Said Halim a aprobat, în mai 1915, proiectul Legii

temporare de deportare, care-i fusese trimis la 13 mai, Halim aprobându-l la 16 mai, cu o zi

înainte de acceptul guvernului său. Talaat n-a aşteptat formalităţile oficiale: încă la 14 mai, presa

anunţa promulgarea legii, iar procedura deportărilor demarase cu săptămâni în urmă, devenind

un fapt împlinit înainte de a fi fost autentificată. Talaat ataşase un memorandum secret la

propunerea sa făcută la 13 mai Marelui Vizir pentru a soluţiona Chestiunea orientală prin

exterminarea armenilor. În acel text, el formulase sintagma soluţie radicală, care apărea pentru

prima oară într-un document oficial, ca un eufemism pentru exterminare: „Este necesară o

soluţie radicală pentru a încheia şi a şterge complet problema“. Pretinzând că armenii nu sunt

demni de încredere şi l-ar putea ajuta şi susţine pe inamic, întrucât se află într-o stare de iminentă

rebeliune generalizată, Talaat ordonă deportarea acestora din zonele de război în deşerturile

Siriei şi Mesopotamiei.

În perioada mai-iulie, armenii din vilayetele răsăritene, adică circa 1,2 milioane de

persoane, aveau să dispară de pe un teritoriu care fusese centrul Armeniei Mari istorice. Teatrul

de operaţii acoperă îndeosebi trei vilayete: Erzurum, Van, Bitlis. Deplasarea de populaţie este o

soluţie extremă în caz de război, dar strategică. S-ar putea crede că autorităţile militare au cerut

evacuarea populaţiei armene din zonele de operaţii şi transferarea ei în interiorul ţării pentru a

asigura securitatea liniilor de comunicaţii şi pentru a preveni divulgarea planurilor şi a mişcărilor

de trupe. Dar, dacă s-ar admite că armenii, care reprezentau un pericol militar în timp de război,

trebuiau îndepărtaţi de teatrul de operaţii, se pune întrebarea de ce au fost ei deportaţi din zone

aflate adânc în spatele liniilor frontului, mai mult - au fost trimşi în interiorul zonelor de luptă,

foarte aproape de Armata a 6-a Otomană, din Deir ez-Zor, sau în spatele Armatei a 4-a, din

Hawrān. O asemenea deplasare, pe de altă parte, necesita luarea de măsuri pentru ca populaţia să

nu sufere prejudicii. Însă nu au fost asigurate condiţiile minime necesare unei existenţe decente

fie pe drum, fie la destinaţie, iar asistenţa oferită de state străine şi de organizaţii internaţionale a

fost refuzată. Faptele contrazic presupusa intenţie a autorităţilor şi fac evident adevărul că

deportarea a fost pretextul în spatele căruia se ascundea o operaţie de exterminare minuţios

pregătită şi sistematic executată. Deportările au început în februarie 1915, ca măsuri de război

locale, în Cilicia.

              O telegramă dispunea ca „niciun singur armean să nu rămână în regiunea

Erzin“ şi „armenii din Dörtyol să fie trimişi la Osmaniye, la Adana şi la Ceyhan“. Pretextul l-a

constituit spionajul britanic din zonă. Tineri armeni au fost trimişi la lucrările de drumuri, dar

curând a sosit ştirea că ei fuseseră ucişi de colegii lor musulmani. A urmat, în martie, deportarea

locuitorilor din Zeytun care, la începutul lui aprilie, au fost expediaţi spre interiorul Anatoliei, iar

apoi - împinşi spre deşertul Deir    ez-Zor.

Guvernul decretează deposedarea armenilor de proprietăţile lor considerate abandonate şi

ordonă băncilor transferarea valorilor armeneşti către comisiile de lichidare instituite de stat.

Ordinul din 1 ianuarie 1916 al Ministerului comerţului către bănci dovedeşte inconsistenţa teoriei

turceşti că deportările au fost temporare. Mai mult, directivele din telegramele lui Talaat

dispuneau ca aşezările, munţii, râurile etc. preluate de musulmani în provinciile armeneşti

„curăţate“ de prezenţa autohtonilor să fie rebotezate dacă aveau nume armeneşti sau în general

creştine.

         Operaţia se desfăşoară, aşadar, în două etape: asasinarea bărbaţilor valizi şi deportarea

restului populaţiei. Deportarea este doar a doua fază, în care cei exilaţi pornesc pe jos, uneori în

căruţe, cu un minim de bagaje. Unele convoaie sunt nimicite chiar la ieşirile din localităţi, cei

care continuă drumul urmând a fi decimaţi pe parcurs. Jandarmii puşi să escorteze convoaiele

fac, adesea,  ei înşişi această operaţie. În regiunile populate de kurzi, grupuri de nomazi îi atacă

pe armeni, jefuindu-i   şi răpind femei şi copii.

           Bandele Organizaţiei Speciale înfiinţate ad-hoc şi formate din persoane declasate şi

infractori, la rândul lor, masacrează convoaie întregi. Cei din convoaie nu primesc hrană după ce

li se termină proviziile luate cu ei. Selecţia naturală completează opera criminalilor şi a tâlharilor.

Bolnavi şi epuizaţi, unii dintre deportaţi se opresc fără a mai putea continua drumul şi sunt ucişi

de jandarmi. Treptat, populaţia supravieţuitoare se scurge spre sud, destinaţia teoretică a

deportărilor, în care cei mai mulţi dintre cei ajunşi acolo îşi vor lăsa oasele în deşert.

         Măsurile de deportare trebuiau să acopere o suprafaţă de 880.000 km2: Armenia apuseană,

Kurdistan, Asia Mică, Siria de Nord, Mesopotamia. Ele nu puteau avea, deci, cauze

întâmplătoare, care să fi scăpat de sub control. În Imperiul Otoman, elementele etnice şi

religioase au trăit împreună în pace vreme de veacuri. Abia la sfârşitul secolului XIX metoda de

guvernare a sultanilor – divide et impera – a redus populaţia la un sfert, iar la începutul secolului

XX, măsurile luate de Guvernul Otoman au depopulat şi mai mult imperiul, dar nu prin aţâţarea

reciprocă a etniilor, ci pe cale administrativă. Nu poate fi acuzată populaţia musulmană de a-i fi

masacrat pe concetăţenii armeni, ba chiar au existat cazuri disparate ale unor familii de turci care

au ascuns şi salvat armeni sortiţi deportării. Deşi au existat bande şi grupuri de criminali

organizate, asmuţite împotriva deportaţilor, marea majoritate a victimelor trebuie puse în seama

guvernanţilor, a jandarmilor şi a miliţiilor otomane.

 

*

 

              Supravieţuitorii genocidului, fie ei adulţi sau orfani, s-au refugiat şi au găsit adăpost în

alte ţări. Idealul otoman de a suprima întreaga naţi-une armeană pentru a se facilita joncţiunea

panturanică spre est cu cele-lalte neamuri musulmane asiatice eşuase, în ciuda masei mari de

victime rezultate din acţiunea genocidară întreprinsă de Junii Turci. Naţiunii armene urgisite de

soartă   i-a fost însă refuzată o evoluţie istorică firească şi clivajul produs de genocid a fost fatal

pentru viitorul său. Dizlocarea populaţiei de pe teritoriul propriei sale patrii a definitivat

acapararea unei ţări şi implicit distrugerea civilizaţiei autohtone de către o hoardă nomadă.

Diaspora armeană rezultată din golirea Armeniei istorice de locuitorii săi milenari s-a edificat, în

mare parte, cu preţul a un milion şi jumătate de jertfe.

O parte dintre armenii scăpaţi din masacre şi din deportări au trecut în Armenia

răsăriteană, aflată sub dominaţie rusească şi în care, în 1918, avea să fie proclamată o Republică

Armeană independentă, cu o existenţă efemeră de numai doi ani şi jumătate, urmând

bolşevizarea acelui stat devenit apoi o republică sovietică în componenţa URSS. Ceilalţi

supravieţuitori s-au stabilit, prin forţa împrejurărilor sau prin conjunctura faptelor, în ţări

învecinate din Orientul Mijlociu-Liban, Siria, Iordania, Irak, Iran etc, ori au ajuns, prin diferite

mijloace, în Europa, în SUA şi chiar în Africa - în state ca Egipt şi Etiopia. Astfel s-a format o

diasporă armeană comparabilă ca mărime şi ca răspândire cu cea evre-iască, acoperind circa 70

de state.

            În fapt, existenţa diasporei armene se întinde mult în urmă faţă de începutul de veac XX.

Începuturile acesteia datează din anul 368, când regele pers Şapur II, ocupând Arme-nia, a

deportat câteva mii de armeni în Persia. Etapa următoare   în istoria diasporei armene, cea a

emigrării în Bizanţ, a fost determinată de prigoana continuată de aceiaşi perşi sasanizi, dar şi de

strămutările făcute de bizantini în Balcani.

Serviciul militar în armata bizantină staţionată în Africa de nord şi în Levant, stăpânirea

arabă în Armenia cu consecinţele ei (războaie, jafuri, biruri, convertiri religioase), incursiunile

selgiucizilor - toate acestea au dus la difuzia populaţiei armene în alte regiuni ale Mediteranei şi

ale Rusiei kieviene.

 Odată cu întemeierea Armeniei Mici Ciliciene, în secolul XI, are loc stabilirea armenilor

în această zonă nord-estic mediteraneană (sau în sud-estul Asiei Mici), iar căderea acestui ultim

regat armean, în 1375, va duce la răspândirea populaţiei cu precădere în Italia şi în Franţa. La

începutul secolului XVI, o nouă deportare comisă de un şah pers, de data aceasta Abbas I, prin

care Armenia răsăriteană şi o parte din Armenia apuseană se depopulau, a făcut să apară pe hartă

o nouă localitate persană, Noua Djulfa, curând prosperă datorită comerţului armean. La fel, un

veac mai târziu, armenii din Moldova, stabiliţi acolo încă din secolul XI, după căderea capitalei

Ani a Armeniei Mari, emigrând în Transilvania în urma prigoanei dezlănţuite de domnitorul

Ştefan Rareş aveau să întemeieze în noul lor ţinut de reşedinţă două localităţi, Armenopolis

(actuala Gherla) şi Elisabetopol (Dumbrăvenii de azi), în care au înflorit meşteşugurile şi

negoţul.

            Ultimul mare exod al armenilor din propria lor ţară ocupată de otomani a fost determinat

de genocidul comis în 1915-1918. Generaţiile actuale din comunităţile diasporei armene sunt

descendenţii celor care au scăpat cu viaţă ori au fugit în cursul masacrelor perpetuate încă din

1895. Există, în primul rând, o aşa-zisă „diasporă internă“, cea din fostele republici sovietice şi

în special din Rusia, unde armenii s-au stabilit vieţuind, în definitiv, în acelaşi stat, dar unde

continuă să rămână, ba chiar să emigreze şi astăzi, din cauza condiţiilor social-economice

precare din patria lor acum independentă.

Un aflux nedorit din Armenia, diminuând populaţia de puţin peste trei milioane a ţării, se

produce în zilele noastre înspre statele occidentale, unde creşte astfel ponderea diasporei.

Comunitatea cea mai puter-nică nu doar numeric, de circa un milion de suflete, o constituie cea

din SUA, care s-a întărit cu precădere pe seama emigrării din alte ţări şi îndeosebi din Orientul

Mijlociu, în urma destabilizării situaţiei politice din această regiune intens populată de armeni.

Alte două state americane cu importante comunităţi armene sunt Canada şi Argentina, iar în

Europa, cei mai mulţi cetăţeni de origine armeană, în număr de peste 400.000, trăiesc în Franţa.

            Se cuvine spus că există o relaţie patrie-diasporă de cooperare şi de reciprocă ajutorare.

Este semnificativ că în Armenia a fost înfiinţat un Minister al diasporei, după cum e concludent

că oameni de afaceri armeni din diasporă investesc sume mari în proiecte importante de

ameliorare a infrastructurii, de ridicare a nivelului de trai şi altele în Armenia. Transferul mutual

de valori materiale şi spirituale între patrie şi diasporă e menit să ducă la propăşirea aceluiaşi

unic neam risipit pe o întindere planetară.

Diaspora armeană şi-a asumat dintotdeauna o vocaţie culturală care a contribuit hotărâtor

la supravieţuirea unei naţiuni lipsite de statalitate vreme de cinci secole şi jumătate. Oriunde în

lume s-au stabilit, armenii mai întâi au înălţat un lăcaş religios, apoi au clădit o şcoală şi au

înfiinţat o publicaţie - premise pentru conservarea identităţii naţionale, a limbii şi implicit a

conştiinţei de neam.

Primul ziar în limba armeană avea să apară în India, la Madras, în 1794, după cum prima

carte tipărită în armeneşte a fost editată în 1512 la Veneţia, acolo unde fiinţa şi activa

congregaţia călugărilor catolici arme-ni mkhitarieni, cea care, vreme de secole, în condiţiile

absenţei unui stat armean a îndeplinit cu succes rolul de ferment cultural pentru păstrarea şi

continuarea valorilor spirituale armeneşti.

            Problema diasporei este, însă, alta şi este cea a oricărei diaspore de orice etnie. Este

problema inevitabilei asimilări a unei comunităţi alogene în masa populaţiei locale în cadrul

căreia aceasta vieţuieşte. În funcţie de mărimea acelei comunităţi, dar mai ales de conştiinţa ei de

sine, asimilarea se produce variabil în timp, mai rapid sau mai lent, însă are ca punct final un

singur rezultat - anihilarea. Pierderea limbii materne, adoptarea valorilor străine, renunţarea la

cutumele populare, ignorarea propriei istorii naţionale sunt tot atâţia factori care duc la

metamorfozarea din persoane cu o identitate etnică precisă în elemente incerte tolerate într-o

societate deschisă unui multiculturalism amorf. Nu altfel se întâmplă cu diaspora armeană,

înregistrându-se consecinţe diversificate de la o comunitate la alta. Astfel, în ţările de cult

musulman din Orientul Mijlociu, armenii trăiesc – în mod civic adaptaţi – nu neapărat ca într-un

ghetto, însă concentraţi pe viaţa lor comunitară datorită apartenenţei lor la creştinism, de aceea

fără a fi asimilaţi în restul populaţiei.

În ţările creştine din Europa şi din cele două Americi, asimilarea se produce în mod

natural prin căsătorii mixte şi depinde doar de mărimea comunităţii pentru ca această asimilare să

nu fie recepţionată ca fenomen diasporan sau de conştiinţa individuală pentru ca ea – la modul

ideal – pur şi simplu să nu aibă loc. În unele ţări, cum e Australia, s-a format o diasporă a

diasporei, adică o comunitate de armeni imigraţi din alte ţări în care anterior fie ei, fie

ascendenţii lor imigraseră din patria străbună; lipsa de vechime şi lipsa  de coeziune ale unei

astfel de comunităţi o fac vulnerabilă unei asimilări mult mai facile decât la alte comunităţi care

dăinuiesc de veacuri şi au o unitate structurală rezistentă la destrămarea lor.

Există, în sfârşit, un aspect care ţine de multiplul paradox armean. În acest caz, paradoxul

genocidului pune în discuţie efectul... benefic al armenocidului. Fără a ignora sau a diminua

câtuşi de puţin caracterul monstruos al ororilor petrecute în anii 1915-1918 pe teritoriul otoman,

se poate afirma că diaspora rezultată ca o consecinţă a acelor deportări şi masacre este utilă şi

eficientă pentru progresul naţiunii armene, deci are un atribut pozitiv.

Lăsând de-o parte realitatea amară a unei vieţi de apatrid şi luând în considerare ipoteza

menţinerii valorilor naţionale în cadrul comunitar, se pot consemna atât succese individuale sau

colective care, în con-diţiile ofertante pentru realizarea lor, impun pe plan internaţional noţiunea

de armenitate, cât şi valorificarea în folosul Armeniei a unor oportunităţi de ordin politic,

economic, ştiinţific, cultural etc. Diasporanul armean poate deveni, astfel, un mesager în

străinătate al patriei sale virtuale, acţionând după propriile puteri în pentru prosperitatea întregii

lui naţiuni.

În definitiv, trei comandamente ar trebui să călăuzească existenţa oricărui armean din

diasporă: să conserve limba maternă ca element fundamental şi decisiv în păstrarea identităţii

naţionale, să propage valorile armeneşti de orice fel în interiorul societăţii în care trăieşte pentru

a face cunoscute în acest fel străinilor istoria şi civilizaţia armeană, să ajute pe orice cale

Armenia în efortul acesteia de a se redresa din starea sa precară. A te naşte armean e simplu; a

rămâne armean e dificil. Dar merită.

 

                                                         Sergiu Selian

                                                            (articol aparut in Revista Siamanto, nr.1 (2)/ 04.2013)

Istoria Armenilor

Urartuul, teritoriul pe care s-a dezvoltat ulterior poporul armean, a însemnat o comunitate de

popoare, fiind, în secolul VIII î. Hr., cea mai importantă putere din Asia apuseană, care stăpânea

pământurile cuprinse între Lacul Van şi Lacul Urmia, extinzându-şi supremaţia în nord spre

Transcaucazia, iar în sud, spre Siria.

        Primele menţiuni despre Hayassa (socotit ca desemnând viitorul nume al Armeniei,

Hayastan), datează din secolul al XIV-lea î. Hr., când acest mic regat era amintit în tabletele

hitite descoperite la Boghazkői. În secolul al XIII-lea, regele Salmanaser I al Asiriei menţionează

că a învins provinciile din Uruatri, răsculate împotriva sa. În analele asi-riene ale secolului

următor îi regăsim din nou pe locuitorii acestor provincii ca fiind înfrânţi de către regele asirian

Tukulti-Ninurta I (1255-1218 î. Hr.), pentru ca, o sută de ani mai târziu, Tiglatpalassar să

conducă două expediţii împotriva acestora, cunoscuţi acum sub numele de poporul Nairi.

Odată cu reînvierea puterii asirienilor, în secolul IX î. Hr., regele lor Assurbanipal

distruge sute de cetăţi din Nairi, care se întindeau până în ţinutul Urartu menţionat pentru prima

dată sub această denumire, care înseamnă „ţinutul muntos”. Urartienii, un trib din Nairi de

descendenţă uriană, au reunit triburile de aceeaşi origine sub conducerea lui Aramu (cca 880 î.

Hr.), fiind apoi succesiv învinşi de regii asirieni Salmanassar III, Sarduri şi Tiglatpalassar III. Cu

toate acestea, urartienii erau buni meşteşugari şi negustori, produsele lor având căutare în Frigia,

Grecia, ba chiar şi în îndepărtata Italie. De la urartieni  ne-au rămas scuturi, coifuri, tolbe de

bronz, pumnale, săgeţi împodobite cu reliefuri care denotă o civilizaţie înrudită cu cea asiriană,

însă superioară acesteia. Urartienii trăiau în cetăţi precum: Sagunia, Tuspa, Arin-Berd, aveau

temple fastuoase şi o arhitectură de tipul celei asiriene, dar stilizată.

Urartuul, teritoriul pe care s-a dezvoltat ulterior poporul armean, a însemnat o comunitate

de popoare, fiind, în secolul VIII î. Hr., cea mai importantă putere din Asia apuseană, care

stăpânea pământurile cuprinse între Lacul Van şi Lacul Urmia, extizându-şi supremaţia în nord

spre Transcaucazia, iar în sud, spre Siria. Ultimul rege cunoscut al urartienilor a fost Rusa III

(610-583), regatul lor fiind apoi absorbit de către imperiul mezilor. Mai multe veacuri de uitare

au coborât peste urartieni.

Armenii erau, potrivit „părintelui istoriei”, Herodot, fraţi buni cu frigienii, pe al căror

teritoriu s-au stabilit ulterior. Perşii, popor ce domina Urartuu, numesc la un moment dat poporul

acestui stat „Armina”. Astfel, într-o inscripţie a regelui Darius din anul 520 î. Hr., textul

babilonian pomeneşte de Urartu, iar cel persan, de Armina; cu toate acestea, nu s-a putut

demonstra ştiinţific legătura între Urartu şi Armenia. La prăbuşirea Urartuului a contribuit,

alături de mezi şi perşi, şi uniunea de triburi Armini-Supria. În 612 î. Hr., regele Paruir este

recunoscut de către mezi drept şeful celei dintâi forme de stat autonom armean, pomenit de

profetul Ieremia. Independenţa noului stat armean nu a fost păstrată mult timp, întrucât, între anii

546- 334 î. Hr., armenii vor fi înglobaţi într-o satrapie a puternicului Imperiu Persan. Ţinuturile

locuite de armeni erau străbătute de „drumul regal”, care lega Susa de apusul Asiei Mici, de-a

lungul căruia armenii au construit hanuri, fiind renumiţi negustori.

Ultima dinastie persană, cea a Ahemenizilor, s-a sfârşit odată cu invazia macedonană. În

331 î. Hr., ca urmare a bătăliei de la Arbela, Alexandru Macedon învinge Imperiul Persan, iar

armenii intră, pentru puţin timp, în componenţa celui mai întins imperiu al antichităţii: Imperiul

Macedonean. Moartea lui Alexandru îi va aduce pe armeni în regatul elenistic al seleucizilor. Pe

vremea dinastiei seleucide, Armenia s-a împărţit în mai multe regate şi principate; noul titlu al

regilor este cel de „strateg”. Un asemenea „strateg” a fost Artaxias (Artases) I, rege între 190-

159 î. Hr., care a întemeiat dinastia Artasizilor, cea mai importantă dinastie armeană. Datorită

mărimii stăpânirii sale, teritoriul stăpânit de acesta poate fi numit, pe drept cuvânt, Armenia

Mare.

Unul dintre descendenţii lui Artases a fost Tigran al II-lea cel Mare (95-55 î. Hr.). Încă de

la începuturile domniei, el a încercat să-şi extindă regatul. Patru regi vecini i-au devenit vasali,

apoi a anexat nordul Mesopotamiei, Siria, Palestina, astfel încât stăpânirea armeană se întindea

de la Marea Caspică la Marea Mediterană şi din Mesopotamia până în Alpii Pontici.

În sudul Turciei, Tigran şi-a clădit o nouă capitală, Tigranoterka, pe care a populat-o cu

evrei şi capadocieni, asirieni, arabi, cilicieni şi greci, neamuri care, potrivit lui Lucullus, trăiau în

deplină armonie. Al treilea fiu al lui Tigran, care îi râvnea puterea, ajutat de generalul roman

Pompei, l-a înfrânt în anul 66 î. Hr. Însă Pompei, cu flerul său de politician roman, a preferat să-l

menţină pe tronul Armeniei pe bătrânul Tigran, devenit vasal al Romei. După moartea

bătrânului, tronul i-a revenit celui de-al doilea său fiu, Artavazd II, omorât, împreună cu soţia şi

cei doi copii, în torturi îngrozitoare poruncite de regina Egiptului, Cleopatra. Ultimului Artaxid,

Tigran IV-lea, i-a urmat, în perioada primei jumătăţi de secol al noii ere creştine, o dinastie

georgiană.

Regele Perşilor, Vologases I,  l-a înscăunat pe fratele său, Trdat I, rege al Armeniei, astfel

întemeindu-se dinastia Arsacizilor (care a domnit până în 428), în timpul căreia armenii s-au

reîntors la civilizaţia orientală. Împăratul roman Traian (98-117) a transformat Armenia în

provincie romană.

          Prin pacea de la Acilisene (387), împăratul Teodosie şi regele persan Sapur III împart

Armenia în două regiuni: cea de influenţă persană (de cinci ori mai mare decât cealaltă), numită

Persarmenia, şi cea de influenţă bizantină. Nobilii armeni din Persarmenia cerură abolirea

propriei lor monarhii, astfel încât, începând din 428, vreme de patru veacuri, Armenia a fost

scindată între treizeci ş ipatru de familii nobiliare precum Mamikomian, Bagratid, Kamsarakan,

care şi-au fabricat genealogii spectaculoase, afirmând că descind din David (regele Iudeii) sau

din neamul împăraţilor Chinei. Prin Edictul dat de Persia în 449, orice armean care se opunea

mazdeismului urma să fie ucis, iar soţia şi copiii săi, exilaţi. Strigătul de ajutor adresat Bizanţului

a rămas fără rezultat. Cu toate acestea, în anul 485, Sassanizii au acordat armenilor libertatea de

cult.

Deși sub domnia împăratului Justinian (527-565) al Imperiului Bizantin, Armenia ar fi

trebuit să cunoască vremuri mai bune (generalul Narses fiind armean de origine), abia la

următorul împărat, Mauriciu (582-602) fiind şi el de origine armeană, prin Tratatul din 578 aduce

hotarul imperiului până la lacurile Van şi Sevan. Armenii au fost deportaţi în masă întrucât, aşa

precum îi scria Mauriciu regelui persan: „Armenii constituie o naţie neascultătoare şi ticăloasă...,

de vor rămâne în propria lor ţară, nu va exista linişte pentru noi”.

Între timp, Islamul devenise o mare putere, cucerind teritorii şi devenind o forță căreia

Bizanţul şi Persia nu-i mai puteau face faţă. Începând din 640, sarazinii şi-au început incursiunile

pe teritoriul armean, iar Armenia a fost recunoscută ca stat independent, tributar arabilor.

Armenilor li se propunea însă şi trecerea la mahomedanism, în timp ce se revărsau invaziile

kazarilor şi hunilor, de aceea armenii s-au retras în Bizanţ în număr din ce în ce în ce mai mare;

din rândurile acestora s-au ridicat numeroşi generali şi împăraţi.

Familiile Ardsruni şi Bagratuni, rămase pe loc, au dobândit titlul de prinţ al Armeniei şi

au dat regi precum Aşot I şi Sambat I, ale căror domnii au rămas în amintire ca o epocă de

prosperitate, în care „înşiși păstorii porniseră să se îmbrace cu straie de mătase”.

Armenia a cunoscut o mare înflorire în secolul X, însă renaşterea interesului bizantin

pentru această regiune, bandele dalaimiţilor veniţi din Azerbaidjan şi turcii selgiucizi au făcut ca

oraşe populate să devină „sălaşul fiarelor, iar câmpiile din jur păşune pentru vânat. Palate cu

bolţi înalte, spaţioase şi mult râvnite ajunseră locuinţe şi magazii ale satirilor” (scria cronicarul

Aristakes din Lastivert).

De dezastrul armean au profitat turcii, care şi-au impus stăpânirea asupra teritoriului

locuit de armeni vreme de aproape o mie de ani. Doar regiunea cuprinsă între Munţii Taurus şi

Antitaurus, numită Cilicia Armenească, se va bucura de o oarecare autonomie, reuşind să

stăpânească şi cetăţile Malatia, Maras, Edessa şi Antichia. În timpul cruciadelor, cavaleri apuseni

s-au căsătorit cu fiice ale marilor nobili armeni, astfel încât legăturile matrimoniale, iscusinţa

politică şi priceperea în afaceri a adus acestui regat al Ciliciei o recunoaştere generală. În timpul

cruciadelor, acest stat a fost organizat după model francez, iar importanţa comercială a crescut

datorită nenumaratelor sale oraşe-porturi şi a legăturilor comerciale cu genovezii şi veneţienii. 

            Regele Hetum I (1226-1269) a fost cel dintâi suveran străin care, în 1253, la Karakorum,

a făcut o vizită curţii mongole. Turcii au pătruns însă în Cilicia în 1266, iar până la sfârşitul

secolului al XIV-lea le-au luat armenilor orice independenţă.

            Titlul de rege al Armeniei a fost moştenit de Casa Lusignan al Ciprului, apoi a fost

preluat de Casa de Savoy. Deşi Melikii, regi ai districtului Karabag din Armenia Caucaziană au

păstrat acest titlu până în 1805, istoria Armeniei se sfârşise definitiv.

Secolele XIV-XVIII au  însemnat-o perioadă nefastă a istoriei armenilor.

Doar Biserica armeană a păstrat anumite drepturi de proprietate asupra pământurilor sale,

precum şi unele atribute de autoritate. Datorită unor catolicoşi patrioţi, s-au putut păstra

legăturile cu armenii din diaspora şi unele centre de cultură, astfel încât Biserica a devenit

singura reprezentantă a naţiunii armene şi singura instituţie naţională unanim recunoscută.

            Poporul armean a supravieţuit în absenţa unui stat propriu până în 1918, când, în urma

unei bătălii decisive cu armata otomană soldată cu deportări, exiluri și mii de schingiuri, s-a

constituit Republica Armeană independentă, cu o existenţă de doar de doi ani şi jumătate.

În 1920 Armata Roşie a transformat-o în Republică Sovietică pentru ca, pe 23 august

1990, Parlamentul armean să adopte Declaraţia de independenţă a ţării, iar la 23 septembrie 1991

să se proclame Republica Armenia, stat independent al naţiunii armene. Aceasta se află situată pe

vechiul teritoriu al Armeniei răsăritene, ocupând doar a zecea parte din suprafaţa de peste

300.000 km Armeniei istorice. 

            Armenii sunt primul popor creştin al omenirii, adoptând creştinismul ca religie oficială în

anul 301. Din această cauză, ei au avut de suportat exterminările, persecuţiile şi presiunile

vecinilor de alte credinţe (perşi, romani, bizantini, arabi, selciucizi, mongoli, tătari, otomani).

            În zilele noastre, armenii sunt printre cele mai vechi popoare care trăiesc pe Glob.

Invaziile nimicitoare perpetue, conflictele dintre nobilii armeni, factorii naturali (desele

cutremure şi chiar o motivaţie pozitivă, precum legăturile economice şi comerciale cu

străinătatea) au condus la formarea unei puternice diaspore armeneşti. Preocupările diasporei s-

au îndreptat spre comerţ şi cultură. Oriunde s-au stabilit, armenii au înălţat mai întâi o biserică,

au clădit o şcoală şi au înfiinţat publicaţii, pentru a-şi păstra credinţa, limba şi, implicit,

conştiinţa naţională.

            Prima carte tipărită în limba armeană a fost editată la Veneţia (1512), iar primul ziar

armenesc a apărut la Madras. Astăzi, diaspora armenească numără peste 3 milioane de armeni,

răspândiţi în 70 de ţări, reprezentând cam jumătate din naţiunea armeană.

            Prezenţa armenilor în Europa răsăriteană se leagă de exodurile din secolele XI-XIV, după

prăbuşirea Regatului Armeniei Mari. Astfel, în 1064, armenii au emigrat spre Cilicia, Crimeea şi

Polonia. A urmat al doilea val de migraţie, după 1239, când armenii s-au aşezat în Polonia şi

Moldova, iar după 1299 au întemeiat o colonie în Crimeea, stabilind legături comerciale cu

Moldova. Cutremurul din anul 1319 şi invazia mongolilor în Vestul Armeniei au fost urmate de

alte exoduri.

Dintre coloniştii aşezați în Crimeea, mulţi au plecat spre Galiţia, Moldova, Polonia,

Moravia, formând grupuri etnice distincte. Cea mai veche dovadă a prezenţei armenilor în spaţiul

românesc o constituie inscripţia de la Cetatea Albă din anul 967 (416, după calendarul armean).

Cronicarii Simon de Keza şi Thurogzi afirmă că, în timpul lui Geza (972-997) şi al regelui

Ştefan, în Transilvania s-au stabilit polonezi, greci, spanioli şi armeni, cărora li s-au acordat

privilegii şi titluri nobiliare. Istoricul Ghevond afirmă că armenii ar fi fost prezenţi, în secolul al

XIII-lea, în oastea celor şapte triburi ale ungurilor, luând parte la cucerirea unor teritorii din

răsăritul Europei. Este posibil ca armenii să fi venit din Transilvania în Balcani odată cu oştirile

împăraţilor bizantini Mauriciu şi Focas (secolele VI-VII), iar în secolul al X-lea, odată cu

paulicienii, duşi în Bulgaria.

            În secolele XI-XII, în Galiţia, Polonia şi Moldova au venit negustori, meşteşugari şi

nobili, care au obţinut privilegii şi au contribuit la dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor. Între

Carpaţi şi Dunăre, armenii s-au aşezat mai târziu, în secolul al XIV-lea, venind din Armenia şi

Crimeea. Astfel, în prima parte a secolului al XV-lea, izvoarele istorice îi pomenesc pe armenii

din Bucureşti, Piteşti (în acest oraş, veniţi din Bulgaria), Giurgiu, Târgovişte (unde existau

importante colonii de armeni), Craiova. Noi emigranţi s-au stabilit în Muntenia şi în secolele al

XVI-lea şi al XVII-lea. Pe teritoriul Dobrogei, armenii sunt semnalaţi abia după anul 1500.

            Dacă în secolele al XIV-lea şi al XV-lea mii de armeni se aşezaseră în Moldova, iar în

1848 în Transilvania locuiau 20.000 de armeni, în 1932, pe întreg teritoriul României întregite

trăiau aproximativ 25.000. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, din cauza regimului

comunist, ei s-au repatriat ori au emigrat în Occident, ajungând astăzi în România la o cifră

incertă (circa 2.000). Scăderea gradată şi progresivă a numărului de armeni reprezintă un factor

negativ atât pentru comunitatea armeană, cât şi pentru societatea românească în ansamblul său.

Efectul dispariţiei negustorimii armene s-a resimţit mai ales pe plan economic.

            Asimilarea armenilor din România s-a produs, în mod paradoxal, tocmai datorită

factorilor care au menţinut vie naţiunea armeană, greu încercată şi traumatizată în decursul

istoriei: religia şi limba. În ceea ce priveşte religia, integrarea era inevitabilă din cauza

similitudinii cu ortodoxismul românesc, în timp ce limba română a început a fi preferată de

armeni în locul limbii strămoşesti în perioada interbelică. 

            Armenii care au trăit pe teritoriul românesc şi în oricare alt loc din lume au ştiut să se

integreze pretutindeni. Iată de ce marele istoric al neamului românesc, Nicolae Iorga, afirma,

într-o conferinţă ţinută în 1929, că: „armenii din România cunosc maniera, grea şi delicată, de a

reuni două datorii: datoria faţă de religia şi rasa lor, pe care nu le-au uitat niciodată şi datoria faţă

de ţara unde ei înşişi şi strămoşii lor s-au stabilit de atâta vreme. Ei sunt pentru noi fraţi, buni

fraţi, rămânând pentru vechea lor patrie buni fii. Or, nu cunosc un elogiu mai frumos care s-ar

putea face unei mari naţii nefericite care, păstrând întreaga sa comoară morală, nu poate recrea şi

înălţa patria sa la înălţimea de care ar fi capabilă”.

Mai aproape de noi, aceeaşi idee este exprimată de V. Bănăţanu: „Armenii sunt datori să-

şi păstreze tradiţiile, să fie mândri de vechimea lor ca popor şi de istoria lor glorioasă. Îmi vine

greu să cred în asimilarea lor. Dacă în ciuda atacurilor şi persecuţiilor din cursul istoriei lor

zbuciumate au ştiut să se menţină ca popor, înseamnă că sunt de o rară vitalitate, un popor menit

să trăiască”.