1

MISIOLOGIE ŞI ECUMENISM

Provocările lumii contemporane în contextul pluralismului religios

I. A. INTRODUCEREA.

* Cartea de față expune în diverse situații și locuri așa zisa învățătură a diverselor culte religioase din

perspectiva lor având ca bază materială documente ale Ministerului Culturii și Cultelor, ale cultelor respective și

repere bibliografice adecvate temei tratate. Studentului teolog și cititorului i se atrage atenția a studia dar nu a și

practica sau împropria doctrina expusă (a acestor culte) astfel încât, cunoscând adevărata învățătură de credință a

Bisericii Ortodoxe (strămoșești) precum și rătăcirile acestor culte religioase, să poată combate aceste pseudo-

învățături în activitatea pastoral-misionară, având ca îndrumar nu doar disciplina Misiologie ci și disciplinele din

secția sistematică a Teologiei precum Dogmatica, Morala, Teologia Fundamentală, Spiritualitatea, Apologetica şi

Istoria şi Filosofia Religiilor – materii cu care se înrudeşte prin conţinut şi metode de cercetare dar în mod special

ancorată la realitatea pastoral misionară a BOR și pe învățătura de credință a Catehismului Ortodox. Aceasta nu

înseamnă că, prin formulări sistematice, se neglijează aspectul practic al studiilor, întrucât finalitatea lor este aceea

2

de a forma buni misionari – buni slujitori şi apologeţi ai Bisericii în viaţa de zi cu zi.

Societatea în care trăim astăzi în plin proces de secularizare şi globalizare are ca produs apariţia

în plan religios a numeroase grupări religioase noi sau provenite din curente religioase orientale,

curente cu caracter religios, filosofic şi psihologic, din concepţii şi mişcări esoterico-neognostice. De

asemenea puzderia de grupări religioase sau culte apărute din zona creştinismului care şi-au făcut

apariţia sau şi-o mai fac şi în ţara noastră ridică o serie de probleme în ceea ce priveşte viaţa şi trăirea

religioasă.

Se poate spune că atât în lume cât şi în România există o adevărată “explozie” religioasă şi

pseudo-religioasă, este o goană permanentă şi uneori fără final după noi spiritualităţi şi pseudo-

spiritualităţi, dintre care unele foarte bizare pentru mentalitatea şi experienţa religioasă a omului de

rând, după cum se exprima un teolog contemporan francez.

Creşterea numărului sectelor, curentelor şi noilor mişcări religioase fiind o realitate a vremii în

care trăim impune cunoaşterea acesteia, a cauzei apariţiei lor şi a metodelor şi învăţăturile pe care le

folosesc în activitatea de atragere a noilor adepţi pentru ca viitorii păstori de suflete, teologii noştri

ortodocşi să poată apăra pe credincioşi, turma lui Hristos de rătăciri şi dezbinări.

Mass-media și industria cinematografică astăzi ne oferă frecvent evenimente, scene, episoade

în care tinerii dorind să găsească experienţe noi inclusiv în plan religios şi pentru a înlătura monotonia

sunt încătuşaţi în mentalităţile psiho-maladive ale acestor grupuri fiind traumatizaţi şi având parte de

un tragism inimaginabil.

Conform statisticilor actuale, în România există 18 culte recunoscute de stat şi peste 700 de

asociaţii şi fundaţii religioase care desfăşoară activităţi în cadrul Cultelor. Unele sunt însă asociaţii cu

activităţi de cult având principala preocupare prozelitismul. Altfel încât desfăşoară activităţi

incompatibile cu scopurile declarate în momentul înfiinţării şi obţinerii aprobărilor legale pentru a

funcţiona, desfăşurând o serie de activităţi oculte (cf. tabelului de mai jos):

Religie Cult

Creştinism

Familia Cultelor de Vest:

Cultul Ortodox de răsărit tradiţional

Cultul Nechalcedonian Ortodox tradiţional

Cultul Catolic de vest tradiţional

Cultul Anglican tradiţional

Cultul Romano-Catolic

Cultul Greco-Catolic

Cultul Protestant

Familia Cultelor de Est:

3

Cultul Nestorian

Cultul Monofizit

Cultul Armean

Cultul bisericilor siriene

Cultul bisericilor de Copţi din Egipt şi Etiopia

Cultul Luhteran

Familia cultelor reformate prezbiteriene

Familia cultelor metodiste

Cultul Calvin - metodist

Familia cultelor Holiness

Cultul Penticostal

Familia cultelor bisericilor europene libere

Cultul Baptist

Familia cultelor fundamentalist independente

Cultul adventist

Cultul martorilor lui Iehova

Familia cultelor liberale

Familia cultelor moderne sfinte

Familia cultelor comune

Familia cultelor Stiintifico-Metafizice

Cultul şcolar unit

Cultul bisericilor unite

Cultul ortodox etiopian

Cultul Evanghelic

Cultul bisericilor locale

Cultul Maronist

Cultul bisericii universale britanice şi a lui

Dumnezeu

Cultul Stone - Campbell

Cultul bisericii Apostolice noi

Islamic Cultul Shi'ite

4

Cultul Musulman

Hinduism Hinduism

Secularism/Nereligioşi/Agnosticis

m/Ateism

Cultul Panteism

Cultul Deism

Cultul Agnosticism

Cultul Umanism

Cultul Freethought

Cultul Ateu

Cultul Comunist

Cultul Platonist

Cultul filosofiei Freudiene

Cultul Nazist

Cultul Naţionalist

Budism Budism

Religia tradiţională

chineza/Taoism/Confucianist

Cultul Taoist

Cultul Confucianist

Primal Indigeni/Animist

Cultul Animist

Cultul Religionist Tribal

Cultul Etnic Religionist

Sikhism Sikhism

Yoruba

Cultul Syncretist

Cultul Santeria

Cultul Candomble

Cultul Vodoun

Cultul Shango

Cultul Spiritism Kardecian

Juche În Coreea de Nord

Maoism chinez

Spiritism/Spiritualism Spiritism/Spiritualism

Iudaism Iudaism

Baha'ism & Babi Baha'i faith

Jainism Jainism

Shintoism Shintoism

5

CaoDaiism CaoDaiism

Tenrikyoism Tenrikyoism

Neo-Paganism

Cultul Wicca

Cultul Magick

Cultul Druidism

Cultul Asatru

Cultul Neo-Nativ American

Unitarian-Universalism

Cultul Creştin Unitarian

Cultul Budist Unitarian

Cultul Păgân Unitarian

Cultul Unitarian-Universalist

Scientologism Scientologism

Rastfarianism Rastfarianism

Zoroastrianism Zoroastrianism

Mandeanism Mandeanism

PL Kyodanism PL Kyodanism

Ch'ondogyoism Ch'ondogyoism

Wonbulgyoism Wonbulgyoism

Vodoun Vodoun

Vârsta Noua (New Age) Vârsta Noua (New Age)

Seicho-No-Ie Seicho-No-Ie

Falun Dafa/Falun Gong Falun Dafa/Falun Gong

Taoism Taoism

Confucianism Confucianism

Rroma Rroma

Animal Rights - Drepturile

animalelor

Cultul Vegetarianist

Cultul Veganism

Cultul PETA

*Liste complete cu toate religiile lumii se găsesc în Enciclopedia Britanica (Encyclopedia Britannica).

Având în vedere amploarea fenomenului şi agresivitatea acestuia asupra credincioşilor şi în

special a tinerilor este vital pentru tânărul teolog ortodox să cunoască în primul rând învăţătura de

6

credinţă a Bisericii, a valorilor pe care aceasta le deţine şi a adevărurilor de credință, iar apoi să ştie să

combată pe susţinătorii învăţăturilor greşite, a ideilor neognostice, a ezoterismului modern şi a

practicilor care încearcă să-l excludă pe Dumnezeu din viaţa omenească, mergând chiar până la

întruparea lui Lucifer în locul Acestuia.

Prezenţa astăzi a atâtor grupări religioase eretice ne face să ne întrebăm dacă la acest început de

veac şi mileniu nu are loc o confruntare cu reactualizarea problematicii ereziilor din primele veacuri

creştine împotriva cărora Biserica a luptat şi a învins. Sfântul Irineu de Lungdunum (Lyon) din sec. al

III-lea cu celebrul tratat Adversue Haereses (Împotriva ereziilor) este un argument în sensul celor

arătate mai sus.

Pentru denumirea tuturor grupărilor religioase au fost folosite începând cu anii 1960 o serie de

termeni ca: secte, culte, culte distructive, neoreligii, noi religii juvenile, secte juvenile, noi mişcări

religioase, mişcări neoreligioase, culte eretice. Toate aceste noţiuni converg în descrierea unor

fenomene similare identice.

Cel mai des întâlnit termen este cel de sectă care poate fi definit ca o grupare religioasă

constituită ca mişcare de protest în urma separării de o comunitate religioasă mai mare deşi rămâne în

câmpul de atracţie al acesteia.

Etimologic, cuvântul SECTĂ vine de la SEQUI în sensul urmării unui lider religios şi a

învăţăturii profesate de acesta.

În înţelesul Nou Testamentar secta desemnează o grupare, o anumită şcoală. Important este

faptul că indiferent de denumire sau definire, noţiunea de sectă are o conotaţie negativă cu semnificaţie

de grupare separat şi rebelă.

Aşa cum aminteam, sectele îşi desfăşoară activitatea raportându-se la o anumită confesiune

religioasă.

Un mare cercetător în domeniul vieţii religioase, K. Hutten, afirmase: “Nu există nici o sectă

general-creştină, ci doar secte catolice, ortodoxe şi protestante”.

După F.W.Schluckebier modelele arhetipale pentru constituirea sectelor au fost dochetismul,

gnosticismul sau gnosticismele tentaţia libertinismului, legalismul iudaic, monahismul regios-politic,

religia naturală şi îndumnezeirea creaturi”.

Oficializarea noţiunii de “sectă” care are o încărcătură peiorativă este considerată periculoasă

şi ar atrage după sine îngrădirea libertăţii religioase a individului, aşa cum subliniază “Raportul

Sinodal al comisiei de anchetă privind aşa-numitele secte şi psiho-grupe” din Parlamentul german

întocmit în 1998.

O altă noţiune folosită este cea de CULT.

Pentru această denumire H. Becker arată că termenul cult ar fi o prelungire a tipologiei

confesionale sectare, fiind definit “tipul cel mai curent de structură religioasă”. În planul organizării

sociale R. Stark împarte cultele în trei secţiuni:

7

1. COMUNITATEA DE AUDIENŢĂ – a simplilor auditori – cei care consumă un anume tip

de literatură spirituală prin cărţi, reviste, ziare, radio şi televiziune face a se integra în structuri sau

activităţi organizatorice.

2. COMUNITATEA CLIENTELARĂ – cei care îşi manifestă interesul faţă de magia de

consum şi faţă de promisiunea unei mântuiri sau eliberări nemijlocite directe şi personale.

3. MIŞCĂRI CULTUALE – organizaţii religioase evoluate care îşi propun să satisfacă toate

necesităţile religioase. Noţiunea de noi mişcări religioase a fost introdusă de H.W. Turner şi vizează în

special schimbările religioase radicale din ultima jumătate de mileniu. Ele se disting de sectele clasice

pentru că îşi conturează o individualitate de sine în urma unei creativităţi de ordin religios. Pericolul

major constă şi în faptul că ele afectează şi distrug realităţile religioase clasice sau le transformă într-un

sistem religios distinct.

Mai sunt şi alte denumiri pe care le-am enumerat la început. Nu ne mai oprim asupra lor căci

se regăsesc în cele trei pe care le-am descris. Oricum s-ar numi aceste noi graniţe în plan religios,

pericolul pe care îl prezintă pentru societate este major şi trebuie să apărăm credincioşii de astfel de

atacatori.

Făcând o analiză profundă a tuturor acestor mişcări noi religioase pentru anul III și IV vom

prezenta în cadrul cursului de Misiologie și Ecumenism grupat în două părţi următoarele probleme:

fenomenul religios astăzi – abateri de la dreapta credinţă; contextul apariţiei acestora şi structura

psihologică; strategii şi structuri folosite în activitatea de racolare a noilor adepţi; monomanismul

sfinților zilelor din urmă; martorii lui Iehova; Turnul de Veghe, Ştiinţa creştină.

În a doua parte a cursului ne vom opri să analizăm apariţia mişcării esoterică-neognostică –

Teosofia, Spiritismul greoi din cadrul mişcărilor cu un fundament religios oriental; meditaţia

transcedentală din cadrul grupărilor cu caracter religios filosofic şi psihologic, ne vom opri asupra

scientologiei şi New-Age. Vom încheia acest curs cu ocultismul, apariţia satanismului şi pericolul

acestuia pentru tineret în special şi pentru întreaga societate. Ca o concluzie vom face o prezentare a

atitudinii Bisericii faţă de apariţia noilor mişcări religioase şi pseudo-religioase.

Prezentăm mai jos Legea Cultelor așa cum reiese ea din site-ul oficial al Secretariatului de Stat

pentru Culte:

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor

Publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL I

8

Dispoziţii generale

Art. 1. – (1) Statul român respectă şi garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de

conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituţiei şi tratatelor

internaţionale la care România este parte.

(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă

religioasă, contrară convingerilor sale, şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus

într-o situaţie de inferioritate pentru credinţa, apartenenţa sau neapartenenţa sa la o grupare, asociaţie

religioasă sau uncult ori pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase.

Art. 2. – (1) Libertatea religioasă cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a

adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular,

prin practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie religioasă, precum şi libertatea

de a-şi păstra sau schimba credinţa religioasă.

(2) Libertatea de a-şi manifesta credinţa religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât

al celor care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru

securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor

şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Art. 3. – (1) Părinţii sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta pentru educaţia religioasă a

copiilor minori, conform propriilor convingeri.

(2) Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul

acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia.

Art. 4. – Orice persoană, cult, asociaţie religioasă sau grupare religioasă din România este

liberă de a stabili şi menţine relaţii ecumenice şi frăţeşti cu alte persoane, culte sau grupări religioase

şi cu organizaţiile inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şi internaţional.

Art. 5. – (1) Orice persoană are dreptul să îşi manifeste credinţa religioasă în mod colectiv,

conform propriilor convingeri şi prevederilor prezentei legi, atât în structuri religioase cu personalitate

juridică, cât şi în structuri fără personalitate juridică.

(2) Structurile religioase cu personalitate juridică reglementate de prezenta lege sunt cultele şi

asociaţiile religioase, iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase.

(3) Comunităţile religioase îşi aleg în mod liber structura asociaţională în care îşi manifestă

credinţa religioasă: cult, asociaţie religioasă sau grup religios, în condiţiile prezentei legi.

(4) În activitatea lor, cultele, asociaţiile religioase şi grupările religioase au obligaţia să respecte

Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice,

precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

(5) Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau

de apartenenţa la culte, cu excepţia desfăşurării lucrărilor de recensământ naţional aprobat prin lege

sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres, consimţământul pentru aceasta.

9

(6) Este interzisă obligarea persoanelor să îşi menţioneze religia, în orice relaţie cu autorităţile

publice sau cu persoanele juridice de drept privat.

Art. 6. – (1) Gruparea religioasă este forma de asociere fără personalitate juridică a unor

persoane fizice care, fără nici o procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi practică o

credinţă religioasă.

(2) Asociaţia religioasă este persoana juridică de drept privat, constituită în condiţiile prezentei

legi, formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă.

(3) O asociaţie religioasă poate deveni cult în condiţiile prezentei legi.

CAPITOLUL II

Cultele

Secţiunea 1

Relaţiile dintre stat şi culte

Art. 7. – (1) Statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil,

cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale.

(2) Statul român recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlaltor

biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti.

Art. 8. – (1)Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează

şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit

propriilor statute sau coduri canonice.

(2) De asemenea, sunt persoane juridice şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt

menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute în acestea.

(3) Cultele funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi în conformitate cu propriile

statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioşi.

(4) Denumirea unui cult nu poate fi identică cu cea a altui cult recunoscut în România.

Art. 9. – (1) În România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă

religioasă sau ideologie atee.

(2) Cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice. Statul, prin autorităţile sale, nu va

promova şi nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult.

(3) Autorităţile publice cooperează cu cultele în domeniile de interes comun şi sprijină

activitatea acestora.

(4) Statul român prin autorităţile publice abilitate, sprijină activitatea spiritual-culturală şi

socială în străinătate a cultelor recunoscute în România.

(5) Autorităţile publice centrale pot încheia cu cultele recunoscute parteneriate în domeniile de

interes comun, cât şi acorduri pentru reglementarea unor aspecte specifice tradiţiei cultelor, care se

supun aprobării prin lege.

Art. 10. – (1) Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se vor

10

acoperi, în primul rând, din veniturile proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate cu

statutele lor.

(2) Cultele pot stabili contribuţii din partea credincioşilor lor pentru susţinerea activităţilor pe

care le desfăşoară.

(3) Statul promovează sprijinul acordat de cetăţeni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit

şi încurajează sponsorizările către culte, în condiţiile legii.

(4) Statul sprijină, la cerere, prin contribuţii, în raport cu numărul credincioşilor cetăţeni români

şi cu nevoile reale de subzistenţă şi activitate, salarizarea personalului clerical şi neclerical aparţinând

cultelor recunoscute. Statul sprijină cu contribuţii în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult

al unităţilor de cult cu venituri reduse, în condiţiile stabilite prin lege.

(5) Nimeni nu poate fi constrâns prin acte administrative sau prin alte metode să contribuie la

cheltuielile unui cult religios.

(6) Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru

cheltuielile privind funcţionarea unităţilor de cult, pentru reparaţii şi construcţii noi, în raport cu

numărul credincioşilor, conform ultimului recensământ, şi cu nevoile reale.

(7) Statul sprijină activitatea cultelor recunoscute şi în calitate de furnizori de servicii sociale.

(8) Autorităţile publice asigură oricăror persoane, la cerere, dreptul de a fi consiliat potrivit

propriilor convingeri religioase prin înlesnirea asistenţei religioase.

Art. 11. – Sprijinul statului constă şi în acordarea de facilităţi fiscale, în condiţiile legii.

Art. 12. – Utilizarea fondurilor băneşti primite de la bugetul de stat sau bugetele locale, precum

şi respectarea destinaţiei bunurilor primite în proprietate sau folosinţă de la autorităţile publice locale

sau centrale se supun controlului statului.

Art. 13. – (1) Raporturile dintre culte, precum şi cele dintre asociaţii şi grupuri religioase se

desfăşoară pe baza înţelegerii şi a respectului reciproc.

(2) În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire

religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase.

(3) Împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a unei activităţi religioase, care se

desfăşoară potrivit legii, se pedepseşte conform dispoziţiilor legii penale.

Art. 14. – (1) Fiecare cult trebuie să aibă un organism naţional de conducere sau de

reprezentare.

(2) Unităţile de cult, inclusiv filialele lor fără personalitate juridică, se înfiinţează şi se

organizează de către culte potrivit propriilor statute, regulamente şi coduri canonice.

(3) Înfiinţarea unităţii de cult trebuie să fie comunicată, spre evidenţă, Ministerului Culturii şi

Cultelor.

(4) Unităţile de cult nou înfiinţate ca persoane juridice pot solicita şi primi sprijin financiar, în

condiţiile legii.

11

Art. 15. – Sigiliile şi ştampilele folosite de către un cult sau de către o unitate locală de cult

trebuie să conţină şi denumirea oficială sub care cultul a fost recunoscut, sau iniţialele acestuia.

Art. 16. – (1) Cultele recunoscute pot folosi, în desfăşurarea activităţilor lor, orice limbă

consideră de cuviinţă. Evidenţa financiar-contabilă se va ţine şi în limba română.

(2) În relaţiile oficiale cu autorităţile statului, cultele recunoscute folosesc limba română.

Secţiunea a 2-a

Recunoaşterea calităţii de cult

Art. 17. – (1) Calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeşte prin hotărâre a Guvernului, la

propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, de către asociaţiile religioase care, prin activitatea şi

numărul lor de membri, oferă garanţii de durabilitate, stabilitate şi interes public.

(2) Recunoaşterea statutelor şi a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc

atingere, prin conţinutul lor, securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului.

Art. 18. – Asociaţia religioasă care solicită recunoaşterea calităţii de cult va formula o cerere

în acest sens la Ministerul Culturii şi Cultelor, însoţită de următoarea documentaţie:

a) dovada că este constituită legal şi funcţionează neîntrerupt pe teritoriul României ca asociaţie

religioasă de cel puţin 12 ani;

b) listele originale cuprinzând adeziunile unui număr de membri cetăţeni români cu domiciliul

în România cel puţin egal cu 0,1% din populaţia României, conform ultimului recensământ;

c) mărturisirea de credinţă proprie şi statutul de organizare şi funcţionare, care să cuprindă:

denumirea cultului, structura sa de organizare centrală şi locală, modul de conducere, administrare şi

control, organele de reprezentare, modul de înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor de cult, statutul

personalului propriu, precum şi prevederile specifice cultului respectiv.

Art. 19. – (1) În termen de 60 de zile de la data depunerii cererii, Ministerul Culturii şi Cultelor

înaintează Guvernului documentaţia de recunoaştere a cultului, însoţită de avizul său consultativ,

întocmit pe baza documentaţiei depuse.

(2) Dacă documentaţia este incompletă sau statutele conţin prevederi contrare legii, acestea se

restituie motivat spre completare sau modificare, iar termenul de soluţionare se prelungeşte

corespunzător.

Art. 20. – (1) În termen de 60 de zile de la primirea avizului, Guvernul se pronunţă asupra

cererii, prin hotărâre de recunoaştere sau de respingere motivată.

(2) Hotărârea Guvernului se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I şi poate fi

atacată în justiţie, conform legii.

(3) În caz de respingere a cererii, asociaţia religioasă poate solicita reluarea procedurii de

recunoaştere a calităţii de cult, numai dacă prezintă dovezi din care să rezulte că au încetat

temeiurile care au dus la soluţia de respingere.

12

(4) Drepturile şi obligaţiile aferente calităţii de cult recunoscut se pot exercita de la data intrării

în vigoare a hotărârii Guvernului de recunoaştere a acestuia.

Art. 21. – Guvernul, prin hotărâre, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, poate retrage

calitatea de cult recunoscut atunci când, prin activitatea sa, cultul aduce atingeri grave securităţii

publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Art. 22. – (1) Modificarea şi completarea statutelor de organizare şi funcţionare sau codurilor

canonice ale cultelor se comunică, spre recunoaştere, Ministerului Culturii şi Cultelor.

(2) Actele administrative emise în temeiul prevederilor prezentei secţiuni, precum şi neemiterea

acestora în termenele prevăzute pot fi atacate în justiţie, în condiţiile legii.

Secţiunea a 3-a

Personalul cultelor

Art. 23. – (1) Cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor

statute, coduri canonice sau reglementări.

(2) Personalul cultelor poate fi sancţionat disciplinar pentru încălcarea principiilor doctrinare

sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.

(3) Personalul clerical şi cel asimilat al cultelor recunoscute nu poate fi obligat să dezvăluie

faptele încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în considerarea statutului lor.

(4) Exercitarea funcţiei de preot sau orice altă funcţie care presupune exercitarea atribuţiilor de

preot fără autorizaţia sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică,

se sancţionează potrivit legii penale.

Art. 24. – (1) Salariaţii şi asiguraţii cultelor ale căror case de pensii sunt integrate în sistemul

asigurărilor sociale de stat vor fi supuşi prevederilor legislaţiei privind asigurările sociale de stat.

(2) Salariaţii şi asiguraţii cultelor care dispun de case de pensii sau fonduri de pensii proprii se

supun regulamentelor adoptate de către organele de conducere ale cultelor, în conformitate cu statutele

acestora şi în acord cu principiile generale ale legislaţiei privind asigurările sociale de stat.

Art. 25. – Personalul clerical şi cel asimilat, precum şi personalul monahal aparţinând cultelor

recunoscute este scutit de îndeplinirea serviciului militar.

Art. 26. – (1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de

disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare

şi canonice.

(3) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la

contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional.

Secţiunea a 4-a

Patrimoniul cultelor

Art. 27. – (1) Cultele recunoscute şi unităţile lor de cult pot avea şi dobândi, în proprietate sau

13

în administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele

proprii.

(2) Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, stabilite conform statutelor

proprii în conformitate cu tradiţia şi practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile şi

imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult.

(3) Prevederile alin. (2) nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de

către stat în perioada 1940-1989, precum şi a celor preluate fără titlu.

Art. 28. – (1) Unităţile locale ale cultelor pot avea şi întreţine, singure sau în asociere cu alte

culte, cimitire confesionale pentru credincioşii lor. Cimitirele confesionale se administrează potrivit

regulamentelor cultului deţinător. Identitatea confesională a cimitirelor istorice este protejată de lege.

(2) În localităţile în care nu există cimitire comunale şi unele culte nu au cimitire proprii,

persoanele decedate care aparţineau cultelor respective pot fi înhumate potrivit ritului propriu, în

cimitirele existente în funcţiune.

(3) Prevederile alin. (2) nu se aplică cimitirelor aparţinând cultelor mozaic şi musulman.

(4) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a înfiinţa cimitire comunale şi

orăşeneşti în fiecare localitate.

(5) Cimitirele comunale sau orăşeneşti se organizează astfel încât să aibă sectoare

corespunzătoare pentru fiecare cult recunoscut, la cererea cultelor ce funcţionează în localitatea

respectivă.

Art. 29. – (1) Cultele au dreptul exclusiv de a produce şi valorifica obiectele şi bunurile

necesare activităţii de cult, în condiţiile legii.

(2) Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fără plata taxelor

către organele de gestiune colectivă a drepturilor de autor.

Art. 30. – Bunurile bisericeşti sau similare din străinătate, proprietate a statului român sau a

cultelor din România, pot constitui obiectul unor acorduri bilaterale semnate de statul român, la

solicitarea celor interesaţi.

Art. 31. – (1) Bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel – contribuţii, donaţii,

succesiuni – precum şi orice alte bunuri intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face

obiectul revendicării lor ulterioare.

(2) Persoanele care părăsesc un cult recunoscut nu pot emite pretenţii asupra patrimoniului

cultului respectiv.

(3) Disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluţionează pe cale amiabilă, iar, în

caz contrar, potrivit dreptului comun.

(4) În cazul retragerii calităţii de cult recunoscut potrivit prevederilor prezentei legi sau al

dizolvării, destinaţia patrimoniului este cea stabilită prin statutul acestuia.

Secţiunea a 5-a

14

Învăţământul organizat de culte

Art. 32. – (1) În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege

cultelor recunoscute.

(2) Personalul didactic care predă religia în şcolile de stat se numeşte cu acordul cultului pe

care îl reprezintă, în condiţiile legii.

(3) În cazul în care un cadru didactic săvârşeşte abateri grave de la doctrina sau morala cultului,

cultul îi poate retrage acordul de a preda religia, fapt ce duce la desfacerea contractului individual de

muncă.

(4) La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie

aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat

din partea cultului căruia îi aparţin.

Art. 33. – (1) Cultele au dreptul să înfiinţeze şi să administreze unităţi de învăţământ pentru

pregătirea personalului de cult, a profesorilor de religie, precum şi a altor specialişti necesari activităţii

religioase a fiecărui cult, în condiţiile prevăzute de lege.

(2) Fiecare cult este liber să îşi stabilească forma, nivelul, numărul şi planul de şcolarizare

pentru instituţiile de învăţământ proprii, în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 34. – (1) Cultele îşi elaborează planurile şi programele de învăţământ pentru învăţământul

teologic preuniversitar şi programele pentru predarea religiei. Acestea se avizează de către Ministerul

Culturii şi Cultelor şi se aprobă de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

(2) Pentru învăţământul superior, planurile şi programele de învăţământ se elaborează de

instituţiile de învăţământ, cu acordul cultului respectiv şi se aprobă de senatele universitare.

Art. 35. – (1) Personalul didactic din unităţile de învăţământ teologic integrate în învăţământul

de stat se recunoaşte de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în condiţiile prevăzute de lege, cu

acordul prealabil al organelor statutare ale cultelor religioase în cauză.

(2) Personalul didactic din unităţile de învăţământ teologic neintegrate în învăţământul de stat

se numeşte de către organele statutare ale cultelor, în conformitate cu statutele acestora. Personalul

didactic care predă religia în şcoli, trebuie să îndeplinească prevederile Legii privind Statutul

personalului didactic nr.128/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 36. – (1) În centrele de plasament organizate de instituţiile publice, particulare sau

aparţinând cultelor, educaţia religioasă a copiilor se face conform apartenenţei lor religioase.

(2) În centrele de plasament, indiferent de finanţator, educaţia religioasă a copiilor cărora nu li

se cunoaşte religia se face doar cu acordul persoanelor stabilite prin actele normative incidente în acest

domeniu.

Art. 37. – Salarizarea personalului didactic şi administrativ din unităţile de învăţământ teologic

neintegrate în învăţământul de stat se asigură de către culte. La cererea cultelor, statul, prin Ministerul

Culturii şi Cultelor, poate asigura o contribuţie la salariu, proporţional, în raport de numărul membrilor

15

acestora.

Art. 38. – Echivalarea şi recunoaşterea diplomelor şi a certificatelor de studii teologice obţinute

în străinătate se fac în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 39. – (1) Cultele recunoscute au dreptul de a înfiinţa şi administra forme de învăţământ

confesional de toate nivelurile, profilurile şi specializările, în condiţiile legii.

(2) Diplomele pentru absolvenţii unităţilor şi instituţiilor de învăţământ particular, confesional,

organizate de către cultele religioase se eliberează potrivit legislaţiei în vigoare.

(3) Statul va susţine financiar învăţământul confesional, în condiţiile legii.

(4) Unităţile de învăţământ confesional dispun de autonomie organizatorică şi funcţională,

potrivit statutelor şi canoanelor lor, în concordanţă cu prevederile legale ale sistemului naţional de

învăţământ.

(5) În învăţământul confesional se pot înscrie elevi sau studenţi, indiferent de religie sau

confesiune, garantându-se libertatea educaţiei religioase a acestora, corespunzătoare propriei religii sau

confesiuni.

CAPITOLUL III

Asociaţiile religioase

Art. 40. – (1) Libertatea religioasă se poate exercita şi în cadrul asociaţiilor religioase, care sunt

persoane juridice alcătuite din cel puţin 300 de persoane, cetăţeni români sau rezidenţi în România,

care se asociază în vederea manifestării unei credinţe religioase.

(2) Asociaţia religioasă dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul

asociaţiilor religioase, care se instituie la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are

sediul.

Art. 41. – (1) Oricare dintre asociaţi, pe baza împuternicirii date de ceilalţi, poate formula o

cerere de înscriere a asociaţiei în Registrul asociaţiilor religioase.

(2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:

a) actul constitutiv, în formă autentică, în care se vor arăta obligatoriu denumirea asociaţiei

religioase, care nu poate fi identică sau asemănătoare cu cea a unui cult sau a altei asociaţii religioase

recunoscute, datele de identificare şi semnăturile asociaţilor, sediul, patrimoniul iniţial de cel puţin

două salarii brute pe economie alcătuit din aportul în natură sau în bani al asociaţilor, precum şi

primele organe de conducere;

b) mărturisirea de credinţă proprie şi statutul asociaţiei religioase, care trebuie să cuprindă:

structura sa de organizare centrală şi locală, modul de conducere, administrare şi control, modul de

înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor locale, drepturile şi obligaţiile membrilor, principalele activităţi pe

care asociaţia religioasă înţelege să le desfăşoare, în vederea atingerii scopurilor sale spirituale; alte

prevederi specifice asociaţiei religioase respective;

c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial;

16

d) avizul consultativ al Ministerului Culturii şi Cultelor;

e) dovada privind disponibilitatea denumirii, eliberată de către Ministerul Justiţiei.

Art. 42. – (1) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor

prevăzute la art.41 alin.(2), judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora

şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor religioase.

(2) Odată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică, din

oficiu, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei religioase, pentru

evidenţa fiscală, cu menţionarea numărului de înscriere în Registrul asociaţiilor religioase.

Art. 43. – Asociaţiile religioase pot înfiinţa filiale cu personalitate juridică, în conformitate cu

statutele lor, potrivit procedurii prevăzute la art. 41 şi 42.

Art. 44. – (1) Asociaţiile religioase beneficiază de facilităţi fiscale legate de activitatea lor

religioasă, în conformitate cu Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările

ulterioare.

(2) Asociaţiilor religioase li se aplică în mod corespunzător şi prevederile art.10 alin.(2), art.15,

16 şi 28 din prezenta lege.

Art. 45. – Dizolvarea asociaţiei religioase se pronunţă de instanţa competentă atunci când, prin

activitatea sa, asociaţia religioasă aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei

publice, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau când asociaţia religioasă urmăreşte alt

scop decât cel pentru care s-a constituit.

Art. 46. – Prevederile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului

nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea

nr.246/2005.

Art. 47. – (1) Asociaţiile existente, constituite în conformitate cu reglementările legale privind

asociaţiile şi fundaţiile, care au ca obiect de activitate principal exercitarea unei credinţe religioase, şi

care doresc să dobândească statutul de asociaţie religioasă, vor depune la judecătoria unde sunt

înregistrate o cerere de transformare a asociaţiei şi de radiere a ei din Registrul asociaţiilor şi

fundaţiilor şi de înregistrare în Registrul asociaţiilor religioase ţinut de grefa aceleiaşi judecătorii,

însoţită de documentaţia prevăzută la art.41.

(2) Cererea va fi semnată de organele statutare de conducere ale asociaţiei, arătându-se expres

dorinţa transformării asociaţiei iniţiale în asociaţie religioasă.

(3) Judecătorul delegat se va pronunţa atât asupra transformării asociaţiei, cât şi asupra

înregistrării asociaţiei religioase, stabilind şi perioada în care asociaţia a avut ca obiect de activitate

exercitarea unei credinţe religioase.

(4) Perioada stabilită de instanţă va fi luată în considerare şi se va adăuga perioadei de

funcţionare a asociaţiei religioase, în vederea dobândirii calităţii de cult recunoscut.

Art. 48. – (1) În toate cererile şi acţiunile în justiţie privitoare la dobândirea sau pierderea

17

calităţii de asociaţie religioasă, judecata se face cu prezenţa procurorului şi cu citarea

reprezentantului Ministerului Culturii şi Cultelor.

(2) Încheierile sau hotărârile pronunţate de către instanţă în cauzele privitoare la asociaţiile

religioase pot fi atacate cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare, la tribunal.

CAPITOLUL IV

Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 49. – (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, în România funcţionează 18 culte

recunoscute, conform anexei care face parte integrantă din prezenta lege.

(2) În termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cultele din România

prevăzute în anexa la prezenta lege vor prezenta statutele şi codurile canonice Ministerului Culturii şi

Cultelor, pentru recunoaşterea lor.

(3) Recunoaşterea se realizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii

şi Cultelor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dispoziţiile art.17 alin.(2) se aplică

în mod corespunzător.

Art. 50. – (1) Orice modificare sau completare a prezentei legi se realizează cu consultarea

prealabilă a cultelor recunoscute şi cu respectarea normelor legale privind transparenţa decizională.

(2) Reprezentanţii cultelor religioase au dreptul de a participa ca invitaţi la dezbaterea în

Parlament şi în comisiile acestuia a proiectelor de acte normative privitoare la viaţa religioasă, la

activitatea cultelor, de educaţie şi de învăţământ confesional, de asistenţă socială şi de patrimoniu

naţional privind cultele.

Art. 51. – La data intrării în vigoare a prezentei legi, Decretul nr.177/1948 pentru regimul

general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial al României, nr.178 din 4 august 1948, cu

modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare, se abrogă.

Anexă:

Lista cultelor recunoscute în România:

1. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

2. EPISCOPIA ORTODOXĂ SÂRBĂ DE TIMIŞOARA

3. BISERICA ROMANO- CATOLICĂ

4. BISERICA ROMÂNÂ UNITĂ CU ROMA, GRECO-CATOLICĂ

5. ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE

6. BISERICA CREŞTINĂ RUSĂ DE RIT VECHI DIN ROMÂNIA

7. BISERICA REFORMATĂ DIN ROMÂNIA

8. BISERICA EVANGHELICĂ C.A. DIN ROMÂNIA

9. BISERICA EVANGHELICĂ LUTHERANĂ DIN ROMÂNIA

10. BISERICA UNITARIANĂ DIN TRANSILVANIA

11. UNIUNEA BISERICILOR CREŞTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA

18

12. BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA- UNIUNEA BISERICILOR

CREŞTINE DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA

13. BISERICA EVANGHELICĂ ROMÂNĂ

14. UNIUNEA PENTICOSTALĂ - BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ DIN

ROMÂNIA

15. BISERICA CREŞTINĂ ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA DIN ROMÂNIA

16. FEDERAŢIA COMUNITĂŢILOR EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA

17. CULTUL MUSULMAN

18. ORGANIZAŢIA RELIGIOASĂ MARTORII LUI IEHOVA

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale

art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

Sursa citata: http://www.culte.ro/LegiDetalii.aspx?ig=False&ID=1149

B. FENOMENUL RELIGIOS ASTĂZI ŞI ABATERILE DE LA DREAPTA CREDINŢĂ.

Ritmul cu care ia amploare astăzi fenomenul religios este definit cu termeni ca “explozie” sau

“goană”, o dovadă a rapidităţii cu care se extinde acesta atât pe glob cât şi în ţara noastră. Prezenţa

unei crize în plan religios duce la creşterea numărului de secte, de mişcări religioase şi parareligioase

19

care afectează destul de grav societatea în general şi Biserica noastră care este pusă în situaţia de a se

apăra în faţa acestei agresivităţi.

Fenomenul religios trebuie să-l privim ca pe o realitate evidentă. Tendinţa tinerilor de a scăpa

de monotonie îi face să caute experienţe noi, inclusiv în plan religios şi astfel ajung "pe masa" unor

practici religioase considerate pe placul lor şi "mai împlinite spiritual", dar sunt traumatizaţi,

dezechilibrați, debusolaţi sau fanatizaţi, ceea ce creează pentru ei un tragism de neimaginat cu

repercusiuni pe toată viaţa, de cele mai multe ori greu de vindecat.

În România, fenomenul religios s-a acutizat şi amplificat imediat după 1989, ba chiar s-a

diversificat prin apariţia de noi oferte religioase. O cauză a proliferării noilor mişcări religioase a fost

şi este multiculturalitatea societăţii contemporane (mai ales în S.U.A.), secularizarea tot mai

accentuată, tendinţa de individualizare a omului modern, dar și influența economică ca stare de

dependență.

În România o cauză este şi tranziţia socială prelungită care a creat o agresivitate socială asupra

persoanei reflectată şi în plan religios. De menţionat şi Martorii lui Iehova care activează în mediul cu

probleme sociale asupra celor săraci iar în pătura celor cu posibilităţi financiare de menţionat

Scientologia și secta Moon. Tot o cauză este şi prezenţa în S.U.A. a peste 2000 de grupuri religioase

sau pseudoreligioase cu posibilitatea de răspândire în toată lumea și cu strategii bine elaborate având

ținte precise.

Aceste cauze sunt generale de aceea important este să analizăm preocupările tinerilor astăzi

care sunt cei mai expuşi. La ei tentaţia unei oferte religioase este foarte dezvoltată şi reprezintă ceva

nou şi exotic. Educaţia primită în familie de către părinţii care au trăit şi au fost educaţi în mediul

comunist ateu a creat anumite rezerve faţă de Biserică şi învăţătura ei, prin faptul că ei percep

tradiţionalul în sens negativ, desuet şi inacceptabil, căutând noul și senzaționalul.

Ar mai fi de adăugat: curiozitatea inerentă vârstei, mediul educaţional de cele mai multe ori

incompatibil cu morala şi învăţătura Bisericii, o anume “sete” de spiritualitate nativă și naivă, toate

acestea născând tendinţa spre o nouă formă de religiozitate.

Existenţa unor curente religioase: Yoga, Zen, Scientologia, New Age etc., nu-l constrâng să

creadă în existenţa unui Dumnezeu personal pentru că el este instruit să creadă că poate fi autorul

propriei sale eliberări sau mântuiri” deşi Mântuitorul Iisus Hristos ne întreabă: “Ce va folosi omului de

ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său ?” (Marcu 8: 36-37).

Folosirea termenului “mântuire” în astfel de curente prin confuzie cu cel de “eliberare” duce

la rătăcire pentru că “mântuirea” este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii

20

veşnice, în Hristos. Ea a fost posibilă (mântuirea) prin Întruparea, Jertfa, Învierea şi Înălţarea

Domnului nostru Iisus Hristos la cer și Pogorârea Duhului Sfânt iar dobândirea ei se face prin harul

dumnezeiesc în conlucrare cu credinţa şi faptele bune ale credinciosului, lucrătoare prin iubire.

Altă categorie este cea a tinerilor care datorită mediului şi convingerilor nu renunţă la credinţa

în Dumnezeu, dar pe baza canalizării spre o nouă ofertă religioasă, ajung la SINCRETISM.

Astfel de tineri se găsesc în mediile universitare. Ei pretind că sunt şi credincioşi autentici dar

practică frecvent Yoga, Zen, New Age. Merg la Sfânta Biserică, se spovedesc, se împărtăşesc,

participă la rugăciune dar în plan particular practică tehnici de meditaţie asiatică. Alții practică –

RADIESTEZIA – credinţă ce va evalua şi cuantifica cu mijloace tehnice – prin intermediul icoanelor

gradul de sfinţenie al Sfinţilor. Există astăzi o acută tensiune între tradiţie şi modernism, o relativizare

a valorilor creştine consacrate, o instabilitate a familiei, un conflict păgubos între generaţii, cu extensie

între părinţi şi copii. Toate acestea generează o profundă criză spirituală propice extinderii

fenomenului religios şi noilor oferte religioase bazate pe senzaţional şi noutate.

Fenomenul religios actual îşi construieşte oferta religioasă pe minciună, derută, falsitate,

superficialitate, egoism, izolare, dezordine socială, practici ritualice obscure şi păgâne, învrăjbire,

extremism şi fanatism şi în special pe “ideologii religioase” adaptabile în funcţie de cerinţele sociale

sau psihologice ale oamenilor în general. Îndepărtarea de la adevărurile de credinţă este element

primordial în izolarea şi crearea mediului necesar lipsei de comunicare cu cei de alte confesiuni.

Biserica Ortodoxă formează credincioşi sfinţi în raport cu Dumnezeu, smeriţi şi cinstiţi în

raport cu societatea. Ortodoxul nu ignoră păcatul, eşecul existenţial şi căderea omului. Deopotrivă el

luptă prin asceză şi efort de zi cu zi prin slujirea adevărului şi fidelitate faţă de realism. Spre deosebire

de sectanţi ortodoxul nu este supus fricii culpabilităţii individuale, căci lângă el stă Hristos, “Cel ce

ridică păcatul lumii” (In. I:29).

Fidelitatea credinciosului ortodox faţă de realitatea omenească, respingerea iluziilor, a formelor

utopice, a sulemenirii şi a paleativelor calmante constituie partea moralei creştine, ne încredinţează

HRISTOS YANNARAS (în Libertatea Moralei). Concluzionând fenomenul religios astăzi – ajutat şi

de criza spirituală în care se află omenirea prin noile oferte religioase se află într-un ritm periculos de

extindere, ritm de care nu a scăpat nici societatea românească actuală.

C. CONTEXTUL APARIŢIEI NOILOR MIŞCĂRI RELIGIOASE.

21

STRUCTURA PSIHOLOGICĂ.

1. Cauze particulare şi generale:

-Noile mișcări religioase Criza Spirituală pe care secularizarea a provocat-o ca un eşec al

atitudinii religioase şi spirituale, au fost generate de cauze multiple. De aceea voi prezenta o

schematizare a Pr.Prof. P.I. David în cartea Călăuza creştină (Ed.Ep. Ardealului, 1987), care vorbeşte

de 7 izvoare sau cauze ale fenomenului religios:

a. neînţelegerea Vechiului Testament prin împlinirea în Noul Testament, rămânerea la

ceremonii depăşite sau, Noul Testament este considerat o îngrămădire de cărţi fără

logică, fără importanţă în credinţă;

b. folosirea cărţilor apocrife drept inspiraţie, şi ca autoritate (Evanghelia lui Toma,

Apocalipsa lui Pavel etc.);

c. împletirea nereuşită a culturii cu religia, sau contrazicerea “religiei” cu filosofia din

care a purces pretenţia unor cercuri religioase de “a corecta” texte ale Bibliei sau a

decreta noi principii “nedescoperite” de Iisus Hristos;

d. adaptarea unor reguli, formule sau teorii, unele pretins ştiinţifice (vechi sau noi) în

explicarea Cuvântului lui Dumnezeu – practica terapeutică a nazireilor,

îndeletnicirea masoreţilor, preocupările esenienilor şi chiar, mai recent, teoriile

geocentrismului, rezultatele astronomice, etc.;

e. justificarea credinţei de către secte prin diferite doctrine filosofice: idealismul

platonic, gnosticismul, sofismul, epicureismul, neoplatonismul, categoriile de

gândire aristotelice, universaliile, sau mai recent teoriile tomiste şi neotomiste,

mişcările religioase scieniste, teorii nihiliste ale disperaţilor secolului şi multe altele;

f. unele rezultate sau explicaţii ştiinţifice speculate şi denaturate de creatorii de religii

sau “aleşii şi profeţii” timpurilor;

g. necunoaşterea tainelor vieţii şi disperarea în faţa morţii.

Ţinând seama de contextul apariţiei noilor mişcări religioase putem vorbi de următoarele cauze:

a. Deplasarea sentimentului religios – la nivelul întregii generaţii s-a trecut de la starea de

adeziune fără dificultate la starea de permanentă căutare. Se profilează primatul experienţei religioase

directe, personale. Această situaţie se găseşte preponderent la tineri, în special la adepţii religiilor din

Orientul Îndepărtat (budism).

b. Existenţa unor fenomene de distribuire a societăţii care nu satisfac anumite necesităţi

existenţiale ale omului. Ex.: progresul tehnic, dezvoltarea, producţia, succesul, imaginea, consumul

toate funcţionează ca un surogat religios secularizat și secularizant.

c. Valorile religios-morale şi cultivarea acestora au trecut în plan secund.

d. Complexitatea realităţii în care trăim generează imprevizibilul şi variate caracteristici: sunt

22

anumite puteri ale societăţii care nu vor să ţină pasul cu aceste realităţi. Consecinţa acestui fenomen

este căutarea de noi modele. Individul pe de altă parte este supus presiunii permanente actului personal

de diferenţiere, alegere şi decizie. Oferta nou religioasă corelată cu o ierarhie dură creează posibilitatea

alegerii între alb-negru şi totodată o uşurare pentru cel în căutare şi pus să aleagă. Noile mişcări

religioase generează imaginea falsă de grupare ce se prezintă ca o unitate socială care se deosebeşte de

comunitate şi valorile acesteia. De aceea cei atraşi dintr-o astfel de grupare nu observă riscul izolării şi

al anonimatului ci, dimpotrivă, are impresia unui loc de refugiu.

Cel care se complace într-o astfel de grupare se înstrăinează de propriile idei, percepţii şi

sentimente în favoarea intereselor de grup, devenind dependent de mentalitatea grupului generată de

liderul acesteia. Într-o comunitate sectantă avantajele se văd pe termen scurt iar dezavantajele pe

termen lung (pierderea calităţii individuale și a identității personale).

a) Cauzele religioase după Pr. prof. P.I. David sunt:

1. Forţa dinamică – manifestată prin înfăţişarea satanei ca “înger de lumină” (II Cor. XI:14-

15). Ei iau masca evlaviei, platoşa falsei smerenii.

2. Falsele noutăţi şi “credinţa originală”, duc la înşelarea multora prin: senzaţii tari, cult nou,

inovaţii în artă, influenţa unor filosofii, practici oculte, nerecunoaşterea unor rezultate

ştiinţifice, crearea de comunităţi izolate, insistenţa în greşeli, victimizarea, banalizarea unor

tradiţii şi datini (Tit. I:10-11).

3. Dorinţa de a fi conducător sau lider religios, fără a-şi verifica vocaţia sau capacitatea având

ca rezultat părăsirea adevărului şi rătăcirea.

4. Slăbirea şi deformarea imaginii credinţei – mulţi creştini au o credinţă tradiţională sau din

interes, de aceea le lipseşte evlavia şi iubirea lui Hristos şi sunt cei mai uşor de vânat.

5. Refuzul adevărului revelat şi permanenta nemulţumire a unora de a afla totul. De aici

apariţia unor scorneli, contestarea unor texte biblice, sau punerea pe seama acesteia a unor

texte false. Revelaţia însă copleşeşte orice minte sănătoasă şi creştinul adevărat nu crede de

frică (II Timotei 1:7).

b) Cauze sociale după Pr. prof. P.I. David sunt:

1. Dorinţa de câştig şi tendinţa de îmbogăţire (Ex. Ştiinţa creştină, D-na Mary Baker Eddy);

2. Nerespectarea demnităţii omului duce la fenomenul sectar şi anarhic;

3. Contrastul între lux şi sărăcie, apariţia economiei de piaţă şi adâncirea prăpastiei între săraci

şi bogaţi.

4. Comportamentul în plan social a unor slujitori duce la apariţia de nemulţumiri din partea

credincioşilor.

5. Confuzia între comunitatea bisericească şi societate creează un mare pericol deoarece duce

la derută şi acceptarea ca membru al Bisericii a unuia care poate deveni “noul” sectar.

6. Neimplicarea Bisericii în activităţi socio-caritative duce la apariţia de argumente de acuză

23

a acesteia de către sectanţi.

7. Lipsa de prezenţă a slujitorilor bisericii în instituţii ale statului, care se ocupă cu educarea şi

instruirea oamenilor şi a tinerilor.

c) Cauze morale după Pr. prof. P.I. David sunt:

Viciile şi păcatele de tot felul ale slujitorilor şi credincioşilor noştri au constituit şi constituie un

mediu prielnic de pătrundere a sectelor.

1. Destrăbălarea în toate privinţele duce la revoltă şi la părăsirea comunităţii bisericeşti de

către credincioşi.

2. Nerespectarea rânduielilor bisericii (post, rugăciune, tradiţii, obiceiuri), rânduielilor de

slujbă sau exagerarea altora produc dezbinări.

3. Slăbirea vieţii de familie (căsătorii mixte, divorţ, violenţă, abandon) duce la rătăciri.

4. Lipsa de evlavie şi slăbirea moralităţii naşte îndoială şi ruperea de comunitate.

5. Lăcomai sub toate aspectele.

6. Comportamentul neadecvat al slujitorilor bisericii duce la mediatizare negativă a acestora

şi la sminteli şi rătăciri ale credincioşilor.

d) Cauze culturale după Pr. prof. P.I. David sunt:

1. Lipsa de informare şi de pregătire în orice domeniu atât a teologilor cât şi a credincioşilor

duce la apariţia de secte şi erezii.

2. Confruntarea Evangheliei cu o învăţătură omenească duce la erezii, secte, contestări,

falsificări, conflicte.

3. Nepăsarea faţă de concepţii greşite ca şi recunoaşterea învăţăturilor ortodoxe creează

confuzie, îndoială, izolare şi naşte învăţături mincinoase.

4. Lipsa de preocupare din partea profesorilor de religie şi şcoli de a-i învăţa pe elevi credinţa

ortodoxă şi dragostea de Biserică.

5. Lipsa catehezei în Sfânta Biserică expune pe credincioşi prin necunoaşterea învăţăturii de

credinţă în confruntarea cu sectanţii.

6. Lipsa de implicare a slujitorilor Bisericii în activităţi socio-culturale care să confirme

prezenţa activă a Bisericii Ortodoxe.

7. Necunoaşterea şi nerecunoaşterea meritului Bisericii în cultura internă şi tradiţia acestui

popor.

8. Lipsa de cultură generală şi teologică a unor slujitori ai Bisericii.

Notă: Astăzi prin grija directă a P.F. Patriah Daniel și a Sfântului Sinod al BOR, Biserica

dispune de post radio și TV (Trinitas), de reviste precum ziarul Lumina, care scot în evidență

valorile incontestabile ale Ortodoxiei.

e) Cauze psiho-maladive, înclinaţii spre obscurantism:

1. Răutatea sau perversitatea – dorinţa de a poseda şi de a stăpâni prin toate mijloacele având de

24

suferit imaginea Bisericii şi producând sminteala credincioşilor (Matei XXIII:15).

2. Gânduri urâte, fapte necugetate, fuga de comunitate, egoismul, ura faţă de aproapele, boli

incurabile, disperarea, schizofrenia, demenţa, psihoza, obsedaţii, handicapaţii, halucinaţii, narcomanii,

maniacodepresivii, drogaţii alcoolici, homosexualitatea etc., care îşi găseşte refugiu în secte.

3. Inovaţiile în cult care duc la sminteală, creează tensiuni, nasc rătăciri și sunt mediu propice

fenomenului religios.

f) Evaluarea barierei lingvistice:

-Dezvoltarea vocabularului-provocări și confuzii.

1. Perioada ştiinţifică în care trăim a dus la apariţia unui nou vocabular. De asemenea

revoluţiile care au avut loc în domeniul teologiei, psihologiei, medicinii şi politicii nu au lăsat neatins

nici limbajul religios. Prin redefinirea de către unii cercetătorii ai termenilor teologiei standard a creat

teologiei creştine adevărate catastrofe și provocări iar credincioșilor derută.

“Noţiuni biblice ca păcat, vină, osândă veşnică, justificare, renegare etc., toate apar retraduse

într-un limbaj care este impropriu sensului acestor concepte în Scripturi” remarca Dr. Roman când

evoluează sistemul teologic al Dr. Tillich care a încercat o astfel de redefinire a termenilor teologici.

2. Modificarea de liderii grupărilor religioase a structurii semantice a teologiei creştine printr-o

concepţie proprie şi în contradicţie directă cu sensurile adevărate ale termenilor acceptaţi de-a lungul

istoriei.

3. Cunoaşterea de către slujitorii Sf. Altar a barierei lingvistice a terminologiei create de adepţii

grupărilor religioase şi studierea adevăratelor sensuri.

4. Incapacitatea creştinului de rând de a înţelege ingenioasa şi falsa redefinire a termenilor în

domeniul teologiei biblice care naşte surpriza şi confuzia.

5. Bariera semantică, care prin utilizarea terminologiei creştinismului, prin scoaterea datelor

biblice din context, prin expresii stereotipe şi termeni caracteristici evangheliilor, folosită de sectanţi,

prezintă credincioşilor nefamiliarizaţi cu strategia lor sisteme de gândire ca fiind creştine.

Exemple de cei care redefinesc termenii: Ştiinţa Creştină, Noua Gândire, Unitatea, Ştiinţa

Unităţii cu Hristos, metafizică, Ştiinţa religioasă, Ştiinţa Divină, Biserica Scientologică, etc.

6. Confuzia creată prin jonglarea cu termenii şi cu citatele lungi din Biblie în care concluzia lor

nu este explicarea textelor ci expresii de genul “spun exact acelaşi lucru: suntem întru totul de acord”

pentru a intimida creştinul de rând aflat în incapacitate să identifice ce este eroare şi adevăr.

7. Creştinul trebuie să ştie că într-o astfel de situaţie şi pentru fiecare termen biblic sau

doctrinar în mintea adeptului religios are loc o redefinire a acestuia şi că acordul este numai în

aparenţă.

Cunoscând toate aceste cauze ale apariţiei fenomenului religios şi a contextului actual un

creştin când întâlneşte un adept al unui cult eretic trebuie să aibă în vedere următoarele:

1. Creştinul să orienteze discuţia privind terminologia astfel încât adeptul religios să-şi

25

precizeze modul în care utilizează termenii.

2. Creştinul să compare aceste “definiţii” cu diferitele contexte ale versetelor pe care adeptul le

foloseşte pentru susţinerea interpretărilor doctrinare.

3. Creştinul să definească cuvintele “interpretare”, “ortodoxie”, “context”, “gnoză”,

“exegeză”, “judecata veşnică” – pentru a nu exista nici o neînţelegere când vor discuta.

4. Să-l determine pe sectant să-şi prezinte părerea asupra definirii termenilor pentru doctrinele

importante mai ales pentru doctrina mântuirii personale.

5. Creştinul să prezinte o mărturie clară a adevăratei învăţături de credinţă şi să evite

polemicile, iar în caz când apar să le tempereze cu răbdare şi dragoste.

Pentru astfel de adepţi Petru ne avertizează că: “răstălmăcirea Scripturilor este spre pierzarea

lor” (2 Petru 3:16).

D. STRUCTURA PSIHOLOGICĂ A ADEPŢILOR NOILOR MIŞCĂRI RELIGIOASE.

26

STRATEGII ALE ACESTORA.

Având în vedere faptul că grupările religioase sunt totuşi diferite vom analiza trăsăturile tipice

și comune ce le caracterizează. O trăsătură comună acestora este că fiecare grupare are un anume

potenţial conflictual ţinând cont de gradul de periculozitate.

1. Doctrina.

Oocupă locul central într-o grupare, de aceea conţine un principiu salvator şi pretinde:

a. Exclusivitatea.

b. Polarităţile – bine în interiorul grupării pentru adept şi rău în exterior.

c. Imaginea alb-negru – despre lume în care elimină diferenţierea, anihilează complexitatea

realităţii în care trăim.

d. Sistemul închis al doctrinei – de claustrare care nu îngăduie nici un comentariu sau

suspiciune la adresa veridicităţii mesajului. Cine are îndoieli este catalogat pe o treaptă

inferioară a drumului spre mărturie şi este ajutat cu mijloace şi metode de schimbare a

construcţiei (ex: şedinţe îndelungate, presiuni mari din partea grupării, privare de somn).

2. Structura organizatorică rigidă bazată pe:

a. principiul dictatorial de conducere – liderul religios (guru) este de obicei întemeietorul

mişcării sau succesorul, de aceea fiind persoană autorizată trebuie ascultat. Sunt şi grupări

în care liderul are doar un rol reprezentativ.

b. Subordonarea totală faţă de lider – este realizată prin prezentarea ca singurul mijloc de a

atinge mântuirea.

c. Liderul creditat cu însuşiri demne – aceasta pentru ca deciziile şi împlinirea lor să nu se

facă prin transparenţă faţă de membri de rând ai grupării.

d. Revelaţia pe verticală – duce la dependenţa rigidă a multora de o singură persoană într-o

singură direcţie şi pe o relaţie personală între discipoli şi învăţător.

e. Competenţa profesională este vital să se inoculeze în mintea adeptului pentru credibilitatea

practicilor terapeutice.

3. Reglementarea strictă.

a. activităţii cotidiene – vizează îmbrăcămintea, mâncarea, rugăciunile, tehnicile de meditaţie,

partenerii.

b. Calendarul zilnic este programat aproape de multe ori la limita suportabilităţii psihice şi

fizice.

- De aceea detaşarea individului de propria situaţie şi reflecţie a acesteia este imposibilă.

- Diminuarea capacităţii de concentrare şi de gândire critică, distrugerea posibilității de

discernământ.

- Procesul etapizat de dezindividualizare şi uniformizare manifestat atât în plan extern

27

cât şi mental având ca rezultat anihilarea propriei personalităţi și a propriilor păreri.

4. Structura misionară.

-Scopul: câştigarea de noi adepţi din spaţiul geografic unde s-a infiltrat.

-Proces de îndoctrinare ce presupune timp și costuri prin etape strategic concepute:

a. faza comercială – acumularea puterii economice şi politice în prim plan sau de cele mai

multe ori cu scop în sine;

b. existenţa unor calităţi de conducere mai mult ca în faza organizării;

c. dezvoltarea unui limbaj naţional-local, crearea unor noţiuni care îşi pierd semnificaţia

originară reinterpretate din perspectivă semantică;

d. comunicarea – apariţia unei noi semantici ridică probleme de comunicare între adepţi şi

ceilalţi, de aceea intervine izolarea adepţilor.

e. conştiinţa apartenenţei la o elită a celor aleşi în cazul în care unii părăsesc gruparea ca o

formă de uşurare pentru cei rămaşi;

f. Legitimitatea şi siguranţa de sine este provocată pentru supravieţuire ca şi organizaţie sau

grupare religioasă.

Ceea ce am tratat până acum ca şi structură psihologică grupărilor noi religioase reprezintă

partea lor internă în care reuşesc să se menţină şi să grupeze pe cei ridicaţi. Acum vom evidenţia

factorii psihologici implicaţi în formarea şi dezvoltarea lor. Spuneam că această puzderie de grupări

religioase se diferenţiază între ele de aceea vor fi prezentaţi factorii psihologici și anume oamenii.

- Fiecare cult are un sistem de evidenţă propriu înţeles în relaţie cu structura lor

teologică particulară.

- Fiecare adept are anumite caracteristici psihologice comune cu tovarăşii lui de

credinţă.

a. Martorii lui Iehova – pun accent pe: Eshatologie şi proorocie.

b. Mormonii – pe autoritate preoţească, ritualurile secrete, simbolurile și inițierile

prgresive.

c. Ştiinţa creştină – gnosticism, panteism metafizic şi vindecarea fizică.

Dr. MILTON ROCHEACH spune că psihologii recunosc 3 zone sau niveluri ale sistemelor de

credinţă sau necredinţă.

1. Zona centrală – cuprinde concepţia primară de bază a individului cu privire la lumea în

care trăieşte.

2. Zona intermediară – a autorităţii – a cui autoritate este dispusă o persoană să o accepte.

28

3. Zona periferică – cuprinde detaliile structurii existenţei care pot varia în funcţie de

conţinutul specific.

5. Caracteristicile psihologice ale sistemelor de credinţă.

1. Gândirea îngrădită – invocă Biblia, promovează izolarea, nu au consecvenţă logică,

fără posibilitate de discernământ.

2. Ostilitate faţă de anumite persoane – confundă aversiunea inoculată pentru mesajul

creştin cu cea faţă de mesager. Datorită antagonismului adeptul respinge atât individul cât şi credinţa

acestuia datorată gândirii îngrădite, impuse.

3. Creier “spălat” din punct de vedere psihologic de către propriul sistem de autoritate (ex.

Societatea Turnul de Veghe, cărţile doamnei Eddy, scrierile lui Joseph Smith şi Brigham Young).

Când un adept întâlneşte un creştin amabil se află în faţa unei dileme.

4. Îndoctrinarea discipolilor care produce efecte ca: prejudecăţi, ignoranţa oarbă, forţa

satanică, ura.

5. Crearea imaginii că numai creştinismul este vinovat de exploatarea religioasă şi că ei şi-

au eliberat adepţii din această exploatare, de aici şi ura puternică împotriva creştinilor. Exemplu de

izolare şi îndoctrinare: tragedia de la Jonestown din 18 noiembrie 1978 când 900 de adepţi ai

reverendului Jimi Jonss au fost siliţi să se sinucidă.

6. Manifestarea unui tip de dogmatism instituţional şi pronunţarea intolerantă faţă de orice

atitudine în afară de a lor înşişi. Această intoleranţă provine din faptul că ei vor să se identifice cu

creştinismul – pretenţie absurdă. Tendinţa lor este să investească cu autoritate supranaturală orice

hotărâri considerate necesare să controleze minte adepţilor. Ex.: Când Joseph Smith şi Brigham Young

au cerut să introducă schimbări în doctrina mormonilor au motivat că Dumnezeu le-a revelat lor

necesitatea acestora; sau îndrăzneala lui Charles Taze Russell care a avut pretenţia să spună că scrierile

lui sunt indispensabile martorilor lui Iehova. Iar Mary Baker Eddy a pretins discipolilor Ştiinţei

Creştine să privească cartea ei drept o revelaţie.

7. Factorul izolării. De observat că în cadrul învăţăturilor grupărilor noi religioase sunt

multe contradicţii atât din punct de vedere logic dar şi istoric şi dogmatic. Există o gândire duplicitară,

de aceea adepţii lor nu sunt dispuşi dialogului şi sunt izolaţi.

Ex.: Martorii lui Iehova au susţinut prin Turnul de Veghe că Avraam, Isaac şi Iacov se vor

întoarce pe pământ în anul 1920 şi au cumpărat o casă în Diego California pentru aceştia dar nu s-au

materializat şi totuşi continuă cu această interpretare.

Ex.: Mormonii – de la prima ediţie a cărţii lui Mormon până la actuala ediţie. Sunt 3913

locuri distincte, dar atât erorile cât şi revizuirile sunt prelucrate ca revelaţii divine.

Ex.: Biserica Ştiinţa Creştină – s-a pronunţat în mod categoric împotriva medicilor şi a

medicamentelor deşi Mary Eddy a făcut injecţii şi a fost sub îngrijirea medicilor .

29

Cunoscând toate aceste este evident faptul că ne aflăm în faţa unor oameni pe care

Apostolul Pavel i-a descris drept victime ale “stăpânitorului lumii acestuia” (2 Corinteni 4:4).

6. Strategiile folosite de grupările noi religioase.

Cunoscând dorinţa şi tendinţa societăţii şi în special a tinerilor de noutate şi căutare care a ajuns

aproape o modă la ei, aceștia recurg la următoarele tertipuri:

a) își adaptează oferta la noile cerinţe ca într-o economie de piaţă;

b) apariţia unui număr important de lucrări cu caracter exotico-religios, titlurile cărţilor

dorindu-se un fel de soluţii certe pentru criza spirituală, socială, stres, stări depresive.

Ex. Literatura exotică, Astrologie, Yoga, Zen, Ghid transpersonal, Acces la stările de

seninătate, Calea liniştii, Muzica liniştii.

c) piese muzicale gen: pop, rock cu formaţii intitulate sugestiv Nirugia. În textul muzical se

găsesc învăţături, priceperi şi idei religioase de sorginte orientală.

d) filme cu mesaje orientale. Ex. actriţa Shirley McLaine, foarte populară în S.U.A. a devenit

purtător de cuvânt al gândirii hinduiste în America. În filmul ei creştinismul este prezentat negativ.

Alţi cineaşti susţinători ai curentelor neoreligioase şi religiilor orientale: Burt Reynolds, Clint

Eastwood, Richard Gere, Richard Chamberlain etc.

e) Influenţarea PSIHOLOGIEI prin apariţia psihologiei transpersonale, unde se regăsesc

puternice influenţe orientale. Apariţia terapiei reîncarnării – care-şi propune vindecarea unor traume

psihice din existenţele anterioare – prin hipnoză şi alte practici.

Ofertele religioase vizează cele trei nivele ale omului: sentimentul, intelectul şi voinţa.

1. Sentimentul – ei sunt conştienţi de setea de spiritualitate a omului şi că manifestă o anume

“foame” după experienţa Absolutului, a transcendentului. Cunoscând aceasta apar tot felul de lideri

harismatici, guru, yoghini, martori rashizen, antrenori spirituali care abordează în special tineri

promiţându-le tocmai satisfacerea necesităţii spirituale.

2. Satisfacerea necesităţilor intelectuale – aici tehnologia occidentală şi înţelepciunea orientală

– afirma fizicianul austriac Fritjaf Capra, promotorul mişcării New Age reevaluând taoismul şi

Shintoismul trebuie să se regăsească pentru a realiza împreună “unitatea dintre spirit şi natură”.

30

3. Voinţa are şi ea oferta adresată nivelului voinţei organizatorice – realizarea unui TEMPLU

UNIVERSAL (ONE WORLD) propagată de mişcarea New Age ce preconizează construirea unei

“reţele” universale (Network) strânse şi supuse unei ierarhii universale spirituale cu o singură şi nouă

consistenţă cosmică într-o ordine cosmică.

f) Manipulările şi tehnicile de manipulare: socială, familială, prin deteriorarea relaţiilor cu

părinţii, cu prietenii, schimbarea locului de muncă, schimbarea profesiei, dar şi tehnici sugestive,

hipnotice. Ex.: Audierea scientologilor, schimbarea stării de conştiinţă, privarea de somn, prin

manipulări folosite de unele mişcări religioase s-au dorit unele rezultate ca “Spălarea sufletului”,

controlul conştiinţei.

g) Un instrument strategic folosit – speculaţiile în domeniul apocalipsei, climatului de nelinişte

în aşteptarea sfârşitului lumii. Toate catastrofele care s-au produs sau care se produc şi acum sunt

explicate prin eshatologie, printr-un pretins apropiat sfârşit al lumii şi instaurarea unei noi ere.

Astfel au apărut o serie de mişcări esoterice. Tema Noii Ere (New Age) este comună unui mare

număr de mişcări neoreligioase.

31

II. A. ISTORIA BISERICII BAPTISTE *(vezi nota explicativă din Introducere)

* Prelegerile despre cultele neoprotestante, așa cum am afirmat în partea de

introducere au fost reproduse din perspectiva acestor culte, astfel încât, teologul ortodox să

cunoască gândirea și doctrina acestora pentru a putea discerne ce este adevăr și eroare. Prin

celelalte discipline complementare tânărul teolog are capacitatea și posibilitatea să-și

fundamenteze învățătura ortodoxă bazată pe Adevărul revelat și păstrat. Iată așadar doctrina și

istoria Cultului Baptist.

Spre deosebite de alte mişcări religioase, mişcarea baptistă nu îşi poate identifica un

întemeietor unic, asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Weseley.

Unii istorici îl socotesc pe John Smith un astfel de întemeietor. Nu se cunoaşte data şi locul

naşterii lui în Anglia. A studiat la Christ College, Cambridge, între anii 1594 – 1598, după care a slujit

ca preot în Biserica Anglicană până în anul 1606, când a trecut de partea puritanilor separatiştilor. În

1608 s-a mutat în Olanda, din cauza persecuţiei declanşate de casa regală împotriva separatiştilor. A

fost primul care s-a auto botezat în 1609 şi apoi i-a botezat şi pe alţi 36, cu care a format prima biserică

baptistă. A murit în Amsterdam în 1612. Numele de baptişti a apărut ca o poreclă dată în batjocură de

cei cărora li se părea caraghios ca oamenii în toată firea să facă atâta caz de importanţa botezului.

Exista trei teorii cu privire la sursa din care s-a desprins mişcarea baptistă: teoria succesiunii

neîntrerupte, teoria înrudirii anabaptiste şi teoria derivării din separatiştii englezi.

Teorii privind apariţia baptiştilor:

1. Succesiunea neîntreruptă.

Una din cele mai populare teorii istorice este aceea că bisericile baptiste au existat în toată

istoria bisericii, de la botezarea lui Iisus în Iordan de către Ioan Botezătorul (Baptistul) şi până azi.

Această teorie susţine că doar baptiştii posedau adevărata moştenire de credinţă şi că ei au păstrat-o de

la început deşi ei n-au folosit numele de baptişti. Această teorie posedă două defecte majore:

a.Ea nu poate fi atestată cu date istorice. Mărturiile de credinţă specifice montaniştilor,

novatienilor, donatiştilor, paulicienilor, valdezilor, albigenzilor (catharilor), lolarzilor şi husiţilor

conţin o întreagă serie de doctrine şi practici care nu pot fi identificate cu specificul credinţei

practicate de baptişti.

b.Deşii unele din aceste grupuri au împărtăşit convingeri baptiste (autoritatea supremă a

Bibliei, credinţa personală necesară primirii botezului, autonomai bisericii locale, preoţia universală

etc.), celelalte articole de crez şi unele practici nu pot fi încadrate în specificul baptist.

c.În al doilea rând, teoria succesiunii neîntrerupte, declară tot restul creştinătăţii istorice drept o

mişcare apostată, lucru inadmisibil. Susţinută la sfârşitul secolului XIX şi la începutul sec.20, teoria

succesiunii neîntrerupte a fost astăzi abandonată.

32

2. Înrudirea anabaptistă.

O a doua teorie susţine că baptiştii se trag, direct sau indirect, din anabaptişti (aripa radicală a

Reformei din sec. XVI). Din gruparea anabaptistă au făcut parte fraţii eleveţieni, huteritii şi menoniţii

(adepţii lui Menno Simon ). Teoria are o puternică confirmare în dovezile istorice. Deşi n-au preluat în

întregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales în ceea ce priveşte pacifismul şi non-rezistenţa,

depunerea jurământului, interdicţia de a ocupa un oficiu public şi anumite detalii legate de natura

întrupării), baptiştii secolului XVII-lea au continuat teologia credincioşilor care au primit botezul doar

ca urmarea unei mărturisiri personale de credinţă în Iisus Hristos, a preoţiei bancherilor şi a libertăţii

religiei scoase de sub controlul statului şi reaşezată sub autoritatea unică a conştiinţei.

3. Separatiştii din Anglia.

Cea mai răspândită teorie este că baptiştii se trag din separatiştii englezi exilaţi în Olanda.

Aceşti puritani separatişti ajunseseră la convingerea că biserica anglicană este dincolo de posibilitatea

unei întoarceri la credinţă şi practica creştină adevărată şi că este mai bine ca cei ce cred Biblia să se

separe de viaţa bisericii oficiale patronată de rege. În felul acesta, mişcarea baptistă este definită peste

tot ca o dorinţă de separare a celor ce vor să se întoarcă la învăţătura Noului Testament, de bisericile

tradiţionale, anchilozate în forme şi datini eclesiastice.

Separarea s-a făcut atunci când biserica istorică a refuzat apelul de întoarcere la Biblie şi a emis

acte normative care i-au declarat pe baptişti eretici. Separatiştii baptişti au apărut pe fondul unei alte

separări.

Anglicanii se separaseră de Biserica romano-catolică pe vremea lui Henry al VIII-lea, cel care a

avut şase neveste. Când s-a despărţit de prima dintre ele, Caterina de Aragon, papa de la Roma l-a

excomunicat pentru divorţ. Scos din fire, Henry al VIII-lea a poruncit Parlamentului să taie legăturile

care legau Biserica Angliei de papalitate (1543).

Această despărţire a Bisericii Angliei (anglicană) de Biserica Romano-Catolică trebuia să fie

doar o ieşire de sub autoritatea ecleziastică, nu şi o renunţare la practica sau învăţătura catolică. Henry

al VIII-lea s-a autodeclarat singurul suveran al Bisericii Angliei , dar a încredinţat conducerea

administrativă a Bisericii în mâinile arhiepiscopului de Canterbury. În campania sa anticatolică, Henri

a desfiinţat toate mănăstirile şi a confiscat toate averile Bisericii Romano-Catolice. Moralitatea şi

spiritualitatea creştinismului din Anglia nu s-a îmbunătăţit însă cu nimic, ci chiar au decăzut. După

câteva încercări de reformare din interior, puritanii englezi, adepţi ai unei întoarceri la spiritul şi litera

Noului Testament, au devenit separatişti.

- Care este legătura baptiştilor cu biserica primelor şaisprezece secole ?

Baptiştii nu trebuie să se grăbească să condamne drept apostate bisericile creştine istorice care

au amestecat crezul scriptural autentic cu credinţe şi practici din sfera păgânismului.

O analiză a celor şapte biserici amintite în cartea Apocalipsei (socotite de exegeţi drept ilustraţii

33

ale perioadelor istorice caracteristice prin care trece biserica până la revenirea lui Hristos) ne va ajuta

să vedem că Dumnezeu nu renunţă chiar aşa de uşor la biserici care nu mai sunt cum le-a vrut El.

O simplă lectură a crezurilor bisericilor creştine de-a lungul veacurilor va dovedi că, în cea ce

priveşte conţinutul biblic, ele sunt aproape la fel cu mărturiile de credinţă ale baptiştilor de astăzi. În

loc să le antagonizăm, ar fi mult mai bine dacă am vedea biserica baptistă şi bisericile istorice

răspândind astăzi concomitent cunoştinţa despre Hristos în istorie.

Ar fi folositor să remarcăm că nici Hristos şi nici apostolii nu ne-au lăsat o învăţătură clară

despre limita peste care o biserică trebuie considerată apostată. Nu ştim cât de mult trebuie să se

îndepărteze o grupare creştină de la idealurile şi practica Noului Testament pentru ca să fim îndreptăţiţi

să nu o mai considerăm biserică. Putem socoti că orice biserică unde este proclamată Evanghelia, are

în ea sămânţa necesară pentru dobândirea vieţii divine prin naştere din nou? Avem mult mai multe

lucruri comune cu celelalte biserici creştine, decât au ele comun cu ateismul, iudaismul,

mahomedanismul, hinduismul sau confucianismul? Sunt întrebări la care Teologia Dogmatică

răspunde cu precizie.

-În ce constă specificul credinţei creştine baptiste ?

În esenţa convingerilor lor, baptiştii susțin că îşi trag seva din creştinismul istoric, cu ajustările

pe care le-a adus Reforma. Cu toate că au fost influenţaţi de curente teologice contemporane, baptiştii

şi-au făcut un titlu de cinste din a se numi popor al cărţii, adoptând Biblia drept unica şi absoluta sursă

de autoritate în crez şi practică.

Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este preoţia universală a credincioşilor,

supranumit şi responsabilitatea individuală în faţa lui Dumnezeu. Tabelul de mei jos conţine carta celor

patru libertăţi cardinale ale separatiştilor (puritanilor), deveniţi baptişti (prin etapa olandeză şi prin

sosirea lor pe meleagurile Americii). Ele sunt:

1. Libertatea sufletului.

"Cred în preoţia universală a tuturor credincioşilor, în libertatea şi responsabilitatea oricărui

om de a sta direct în faţa lui Dumnezeu, fără impunerea unui anumit crez şi fără interpunerea vreunui

cleric sau guvern" - declarație baptistă.

2. Libertatea Bibliei.

34

„Credem în autoritatea Bibliei. Credem că Biblia, sub directa autoritate a lui Iisus Hristos,

este esenţială în viaţa fiecărui credincios şi în viaţa bisericii. Susţinem libertatea fiecărui creştin de a

interpreta şi aplica Biblia după călăuzirea personală pe care o primeşte din partea Spiritului Sfânt” -

declarație baptistă.

3. Libertatea bisericii.

"Cred în autonomia bisericii locale. Credem că bisericile baptiste sunt libere, sub autoritatea

lui Isus Hristos, să hotărască cine poate fi primit în biserică şi cine să fie cei care o conduc, să

hotărască formele de închinare şi metodele de lucru, să orienteze pe acela pe care-l crede înzestrat de

Spiritul Sfânt cu daruri pentru slujire şi să decidă când şi cu cine să colaboreze în activitatea lărgită a

trupului spiritual al bisericii lui Hristos"- declarație baptistă.

4. Libertatea religioasă.

"Susțin libertatea religioasă, libertatea pentru religie şi în libertatea faţă de religie. Orice om

este liber să îmbrăţişeze şi să practice o anumită religie sau să refuze orice formă de credinţă

religioasă. Suntem adepţii unei totale separări între Biserică şi Stat"- declarație baptistă.

În ciuda asemănărilor cu protestantismul reformei, baptiştii sunt astăzi o mişcare distinctă şi,

istoric, separată. Una din cauzele pentru care baptiştii s-au despărţit de protestanţi a fost refuzul de a-şi

însuşi învăţătura despre magistraţii bisericii. În general, protestanţii Reformei sunt avocaţi ai bisericilor

teritoriale, suportate şi protejate de Stat, încorporând sub disciplina lor întreaga populaţie şi aducându-i

pe noii născuţi între membrii ei, prin botezul copiilor.

În contrast cu practicile protestante, dar în acord cu convingerile anabaptiştilor şi menoniţilor,

baptiştii insistă asupra faptului că în Biserică nu se poate intra decât în mod voluntar, negând astfel

valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra întregii populaţii dintr-un anumit teritoriu şi

orice formă de constrângere a conştiinţei care s-ar putea naşte din unirea Bisericii cu Statul. Această

poziţie îi aşează pe baptişti ca precursori ai grupării aşa-numitelor biserici de credincioşi sau de pocăiţi.

35

În acelaşi timp, această poziţie a fost sămânţa din care s-au născut toate formele moderne de

civilizaţie. Toate statele lumii civilizate nu mai au biserici de Stat, ci îngăduie cetăţenilor să-şi

manifeste dreptul la libera alegere a convingerilor în domeniul religiei.

Practici specifice creştinilor baptişti.

B- Botezul credinţei personale.

A- Autonomai Bisericii locale.

P – Preoţia universală a credincioşilor.

T – Transformarea vieţii prin sfinţirea Spiritului.

I – Inspiraţia literară a Bibliei.

S – Separarea totală a Bisericii de Stat.

T – Trimiterea Evangheliei până la marginile lumii.

De ce există mai multe feluri de baptişti ? Iată răspunsul lor:

Chiar dacă au atâtea lucruri comune, mulţimea de biserici baptiste răspândite în toate ţările

lumii civilizate cunoaşte o mare varietate în specificul crezului şi în manifestare. Mişcarea baptistă

contemporană poate fi împărţită în trei curente majore: baptişti ecumenici, baptişti evanghelici

conservatori şi baptişti fundamentalişti.

1. Baptişti ecumenici tolerează un mare spectru de convingeri, mergând de la cele mai

conservative până la cele mai liberale. Ei acceptă membralitatea deschisă (fără frecventarea

consecventă a serviciilor divine), manifestă un interes deosebit pentru pace şi pentru respectarea

drepturilor omului în ţările lumii, au tendinţa de a fi mai degrabă liberali în probleme legate de

moralitate şi de ordine socială şi, aşa cum le arată şi numele, sunt foarte militanţi pentru unirea tuturor

bisericilor creştine din lume şi a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasă în mişcarea

ecumenică.

2. Baptişti evanghelici conservatori sunt grupul cel mai numeros şi activează sub un cadru de

referinţă teologic conservator, proclamând imperativul unui înalt standard de moralitate, atât

individual, cât şi în sfera publică. În problematica socială, ei sunt aliaţi forţelor conservatoare care pun

accent pe responsabilitatea individului în faţa societăţii şi pe valorile muncii, cinstei şi hărniciei. Cu

toate că multe astfel de biserici cooperează în plan local sau internaţional cu alte biserici cu convingeri

asemănătoare, baptiştii evanghelici se pronunţă împotriva ecumenismului mondial, pe care-l denunţă

drept o periculoasă formă de compromitere a adevărului creştin.

3. Baptiştii fundamentalişti, militează activ împotriva teologiei liberale, au tendinţa de a fi

dispensaţionalişti şi prelimenişti în teologie, adoptă un standard înalt de moralitate, şi sunt gata să ducă

spiritul la extrem, trecând de la separarea de Stat la o anumită nuanţă de separare faţă de societate. Ei

au vederi profund conservatoare în sfera activităţii publice şi nu sunt gata de colaborare cu alte biserici

fundamentaliste sau biserici evanghelice conservatoare. În cazul din urmă însă fundamentaliştii rup

orice fel de colaborare în clipa în care simt că o astfel de biserică întreţine legături şi cu biserici

36

considerate liberale.

Baptiştii aflaşi în cea de-a doua şi cea de-a treia categorie pun un accent deosebit pe activităţi

misionare, atât în ţara de baştină, cât şi peste hotare. Bineînţeles că există biserici baptiste care se

încadrează undeva între gruparea evanghelică şi gruparea fundamentalistă. Totuşi majoritatea

bisericilor baptiste din lume se încadrează distinct într-una din cele trei categorii menţionate.

Tendinţele contemporane paradoxale cu cea mai mare ameninţare la adresa identităţii distincte

a baptiştilor nu vine nici de la mişcarea ecumenică şi nici din cauza persecuţiei din partea bisericilor

naţionale majoritare -după cum ei afirmă discreditând cu nerușinare chiar și Biserica Ortodoxă- (cu

excepţia bisericilor baptiste aflate în fostele ţări comuniste, unde, în democraţiile imature, bisericile

istorice caută să-şi recapete statutul de biserică naţională, cu statut privilegiat şi cu pretenţii de

protecţie şi suport din partea Statului).

În ţările democratice şi pluraliste, pericolul care-i paşte pe baptişti este acela că încep să nu se

mai deosebească de alte biserici evanghelice conservatoare. Şi iată de ce: sămânţa pusă de Reformă şi

de separatiştii sec. XVII-lea a încolţit în secolele care au urmat şi a dus la apariţia unor biserici profund

evanghelice în crez şi în manifestare.

Din dorinţa de a colabora masiv cu aceste biserici la evanghelizarea comunităţii şi a lumii, pe

alocuri, bisericile baptiste au început să scoată din numirea lor oficială numele de baptistă. În condiţiile

unei extraordinare mobilităţi sociale, populaţia se. XX tinde să creeze un stat global, în care multe din

distincţiile tradiţionale, dacă nu vor dispare cu desăvârşire, cel puţin se vor estompa, pierzându-şi din

semnificaţia iniţială.

Marele număr de creştini care au ieşit din structurile bisericilor istorice formează, în acest secol

informatic, biserici ale comunităţii, în care Biblia este studiată şi respectată cu aceeaşi ardoare care a

caracterizat creştinismul primelor secole. Însă eronat și simplist, lipsiți fiind de adevărata călăuză a

Bisericii celei Una.

Tradusă în majoritatea limbilor de circulaţie, Biblia nu mai este astăzi apanajul exclusiv al

37

clericilor, ci a ieşit din nou în arena publică, adunând în jurul ei o nouă generaţie. Generație care

judecă fără a judeca.

a. Istoria Baptiştilor în România.

La 4 Decembrie 1762, Caterina a II-a (cea Mare) a transmis o “invitaţie” prin care chema

locuitorii din ţările Europei centrale să se aşeze în teritoriile stepei ruseşti aflate între râul Volga şi

Marea Neagră. Această “invitaţie” a fost rezultatul dorinţei ţarinei de a-şi civiliza supuşii şi, prin

influenţa europeană, de a imita un transfer de inventivitate şi hărnicie prin plantarea de “colonişti”.

Ţarina ştia că “invitaţia” ei va fi primită cu entuziasm de grupările “separatiştilor” reformaţi. Numirea

de “separatişti” vine de la atitudinea pe care o aveau aceşti reformaţi faţă de Biserica protestantă

integrată în structurile statale.

Mişcarea separatistă a fost o scindare a unor creştini de “reformaţii” protestanţi care,

separându-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei catolice, dar care nu s-au rupt de puterea

politică a vremii, ci au pus în locul imperiului catolic alte mici “imperii ale exclusivismului

protestant”.

Din sec al IV-lea şi până în timpul Reformei (sec.XV), Statul şi Biserica au avut structuri

întrepătrunse. După 325 d.Ch., împăratul roman Constantin cel Mare a dat religiei creştine un statut

preferenţial, iar episcopii s-au grăbit să “inventeze” dogma “celor două săbii”, în care puterea politică

primea, alături de puterea Bisericească statut de autoritate divină.

Doctrina “celor două săbii” a fost o stratagemă a lui Constantin cel Mare, prin care puterea

imperială a primit pe nedrept calificativul de “divină”. Întreaga “şmecherie” a fost răsplata pe care

Biserica a fost forţată să i-o dea lui Constantin cel Mare pentru instaurarea unui climat de libertate

pentru creştini. Doctrina “celor două săbii” a fost “fundamentată” pe textul din Luca 22:36, în care

Petru II spune Domnului Isus: “Iată aici două săbii”, iar Domnul Isus răspunde: “Destul”. În

“Interpretarea” (dacă o putem numi aşa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a încredinţat lui

Petru dublul caracter al autorităţii sociale: “sabia politică”, garantatoare a disciplinării temporale în

Stat şi “sabia ecleziastică”, garantatoarea disciplinării eterne în Biserică.

În secolele care s-au succedat după decretul lui Constantin cel Mare, între Biserică şi Stat au

existat adevărate “dueluri”, în care cele două săbii s-au luptat din răsputeri pentru supremaţie. Cei ce

cunosc istoria ştiu că, deşi în vremea aceea, în Europa, papii încoronau capetele regale, la încoronarea

sa, Napoleon a luat, spre stupoarea generală, cununa împărătească din mâna papei şi şi-a aşezat-o

singur pe cap. Prin gestul său, Napoleon spunea simbolic că Franţa nu va accepta să stea sub tutela

politică a Romei.

38

Protestanţii Reformei s-au ridicat împotriva “ereziilor doctrinare” practicate de Biserica

romano catolică. Din păcate însă, ei nu au mers până la capăt cu revenirea la învăţăturile biblice. Când

s-a produs Reforma, cei patru mari reformatori europeni, Luther, Zwingli, Calvin şi Ian Huss, au scos

casele nobiliare din subordinea Vaticanului, dar, lipsiţi de clarviziune biblică şi presaţi de realităţile

politice, au “schimbat un rău cu un altul” şi, născând alte structuri ecleziastice, s-au aliat iarăşi cu

Statul. În virtutea aceleaşi “ dogme a celor două săbii”, teoriile reformate au devenit la fel de

exclusive ca şi domeniile afiliate încă Romei. Credincioşi principiului ca “preferinţele seniorului”

determină religia obligatorie în teritoriu, reformaţii protestanţi au început să-i prigonească pe catolici

cu aceeaşi râvnă cu care catolicii îi prigoneau pe protestanţi. Aceste persecuţii reciproce au dat naştere

unor mari mişcări de populaţie. Catolicii fugeau în teritorii “catolice”, în timp ce “reformaţii” se

adunau de peste tot în teritoriile “reformate”. Cei mai nefericiţi dintre toţi au fost însă reformaţii

“separatişti”.

Aceştia erau cei care, prin citirea Bibliei, şi-au dat seama că între sistemul “lumii” şi Biserica

lui Hristos nu poate exista nici un fel de asociere. Scandalizaţi de decadenţa Romei catolice, dar şi

îngrijoraţi de compromisurile pe care Luther şi Zwingli începuseră să le facă pentru justificarea

“războaielor sfinte”, aceşti credincioşi “evanghelici” numiţi pe alocuri “fraţi moravi”, “fraţi

elveţieni”, iar prin alte părţi “anabaptişti” (de la practica rebotezării adulţilor care se converteau) au

refuzat categoric orice formă de asociere cu puterea politică a vremii.

În sens absolut, deşi au apărut în aceiaşi perioadă istorică, aceşti anabaptişti nu au fost parte din

mişcarea Reformata protestanta. Ei au devenit “separatişti”, îndrăznind să întrevadă o societate în care

Statul şi Biserica aveau să devină entităţi total diferite în structură şi destin. Doctrina fundamentală a

anabaptiştilor a schimbat aberaţia “celor două săbii” cu doctrina “separării” dintre Stat şi Biserică.

Pentru că “separatiştii” au protestat faţă de greşelile “protestanţilor”, ei au primit numirea de

“neo-protestanţi”.

Această ramură a “anabaptiştilor” este cea mai veche comunitate din rândurile Bisericii Libere

Protestante şi a mişcărilor de “trezire”. Ea a fost fondată de Menno Simon (1496-1561), care, după ce

a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism în 1536. Acesta a fost persecutat după ce a încercat să

formeze “împărăţia sfinţilor” în Munetor. A organizat comunităţi în Olanda şi în ţările vecine

(specificul cultural şi portul specific este păstrat şi astăzi), după principiul adunărilor locale, conduse

de “prezbiteri”, fără alte organizări ecleziastice. “Menoniţii”, urmărind reformatorii radicali, resping

botezul copiilor şi prezenţa reală a lui Hristos în elementele Cinei Domnului, cer independenţa puterii

bisericeşti de cea seculară, refuză serviciul militar, jurământul şi magistratura, susţin că Biserica

trebuie să includă numai creştini angajaţi în slujba Evangheliei. Practică botezul la vârstă adultă,

săvârşesc Cina (de trei ori pe an), duc o viţă spirituală profundă, care include citirea Bibliei, rugăciunea

în familie şi caritatea. Prima Conferinţă mondială a menoniţilor s-a ţinut la Bassel în anul 1925

(12.501.000 de membri). Mulţi menoniţi au emigrat în America şi s-au stabilit în ţinuturile lui Penn

39

(Pennsilvania de astăzi). Astăzi există menoniţi în mai toate statele Americii. Ei trăiesc în comunităţi

restrânse şi sunt renumiţi pentru “operele de caritate” pe care le fac.

Persecutaţi şi urâţi de moarte atât pe domeniile catolice, cât şi pe cele “protestante”,

anabaptiştii au primit cu bucurie “Invitaţia” ţarinei Ecaterina a II-a, ea însăşi descendentă dintr-o viţă

nobilă germană, de a se stabili în stepele ruse dintre Volga şi Marea Neagră. În doar câţiva ani, un

număr de peste 68 000 de colonişti germani, majoritatea lor “menoniţi”, s-a îndreptat spre sudul

Rusiei. “Invitaţia” a fost urmată pe 22 iulie 1763 de un alt document semnat de ţarina Caterina şi care

garanta condiţii avantajoase pentru “colonişti”:

1. O totală libertate religioasă.

2. Nici un fel de taxe sau obligaţii financiare faţă de guvernul rus; nici un fel de obligaţii

ordinare sau extraordinare faţă de statul rus.

3. Nici un fel de obligativitate de a servi în armată sau în alte servicii faţă de Stat.

4. Dreptul de proprietate asupra teritoriului acordat; cu stipularea că este vorba doar de o

proprietate colectivă, nu particulară.

5. Pământul primit în proprietate nu putea fi înstrăinat fără ştirea autorităţilor ruse.

6. Coloniştilor li s-a dat dreptul să cumpere orice altă proprietate adiţională, ca cetăţeni

particulari, care era înscrisă în evidenţe ca proprietate particulară.

Cei mai mulţi “separatişti” care au dat năvala şi au răspuns “Invitaţiei” ţarinei au fost din

rândurile germane. Mii şi mii de “anabaptişti” au luat drumul Rusiei. Când guvernul german a revocat

în anul 1789 o scutire de serviciu militar acordată precedent menoniţilor (o ramură a anabaptiştilor)

alte mii de germani au plecat şi ei în Rusia. Trăind în comunităţi “închise”, păstrându-şi limba

germană şi cultura “de acasă”, coloniştii au prosperat material şi au crescut numeric. Erau fără egal în

cultivarea grâului, mulţi devenind mari fermieri şi proprietari de mori pentru măcinarea grâului. (Frank

H. Wolke, Heritage and Monistry of the American Baptist Conference, pag. 20-22).

Primii colonişti s-au aşezat la Nipru, în guvernământul Ecaterinoslav. În anul 1865 existau deja

213 colonii germane în spaţiul larg cuprins între Basarabia şi Caucaz.

Prosperitatea materială nu a fost însoţită însă şi de o prosperitate spirituală. Fără o asistenţă

pastorală corespunzătoare, viaţa bisericească a degenerat în formalism şi în repetate fragmentări şi

anabaptiştii şi menoniţii îşi pierduseră fervoarea evanghelică. Pe la mijlocul secolului XIX a început

iarăşi printre ei o mişcare de trezire spirituală. Etnicii germani au început să se adune prin case pentru

grupe de studiu biblic şi rugăciune (“stunden”). Curând, ei şi-au dat seama că au nevoie de răspunsuri

la multe întrebări şi au căutat să ia legătura cu oameni cu pregătire teologică. Unul din cei contactaţi a

fost Johan Gerhard Onken (1800-1884), care fondase în 1834 cea dintâi biserică baptistă din Germania

şi era pasionat de formarea unor noi lucrători cu Evanghelia. Născut în Germania la data de 26 ianuarie

1800, acest Onken a crescut apoi în Anglia şi în Scoţia. În 1823 s-a întors în Germania şi a fondat

Societatea şcolii Duminicale în Hamburg. A devenit baptist în 1834. Cu suport financiar din partea

40

Organizaţiei Misionare Baptiste Americane, el a înfiinţat grupări baptiste în Germania şi Danemarca.

Tot prin eforturile şi călătoriile lui au fost înfiinţate biserici baptiste în Austria, Ungaria, România,

Bulgaria, Elveţia, Belgia, Olanda, Polonia şi Rusia. A murit în Zurich, Elveţia pe 2 ianuarie 1884.

Pentru că nu se putea deplasa personal în Rusia, Onken a început un dialog cu germanii din

Rusia prin corespondenţă. Unii din mişcarea “sundista” şi-au dat seama că, în general, ei sunt de acord

cu toate principiile şi învăţăturile lui Onken, mai ales cu cea privitoare la botezul prin cufundare aplicat

doar acelor persoane adulte care au ajuns la o convingere personală despre credinţa creştină. Rezultatul

a fost că pe 23 Septembrie 1860 primii candidaţi din rândul coloniştilor au primit botezul. Învăţătura

despre botezul adulţilor a prins mai cu seamă în comunităţile menonite şi a dus la formarea unor

grupări noi, numite “bisericile fraţilor menoniţi”. Bucuroşi de rezultatul studiilor trimise prin

corespondenţă, baptiştii germani l-au trimis să viziteze Rusia pe unul din pastorii lor: August Liebig.

Primit bine de cei botezaţi, el a fost însă arestat şi aruncat în închisoare de restul comunităţii

anabaptiste germane. Fără să ţină seama de primejdia scoasă în evidenţă de arestarea lui Liebig, Onken

însuşi s-a suit în tren şi a venit în Rusia în anul 1869. Entuziasmul generat de vizita sa a produs un

foarte mare număr de botezuri, a dus la instalarea unui misionar, Pritzkau, ca pastor local şi la

ordinarea unui număr mare de diaconi. În timpul vizitei sale, Onken l-a ordinat şi pe Abraham Unger

ca pastor al Bisericii Fraţilor Menoniţi din Einlage. Mişcarea baptistă a crescut rapid, astfel că, în ciuda

tuturor eforturilor de a o suprima, în doar şaptesprezece ani de la vizita lui Onken, Uniunea Bisericilor

Baptiste din Rusia număra peste 12 000 de membrii.

-Apariția baptiștilor germani în România ?

Fervoarea evanghelistică a baptiştilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din două

direcţii distincte: din partea coloniştilor şi din partea autorităţilor ruse.

Coloniştii n-au primit cu ochi buni mărirea numărului acelora care “tulburau” viaţa

comunităţii, cu pretenţiile lor de chemare la “sfinţire”. Creştinismul coloniilor devenise mai mult o

faţetă a patriotismului lor german. Înconjuraţi asemenea unei insule de o imensă populaţie de slavi

ortodocşi, germanii erau mulţumiţi cu forma religioasă, dar deranjaţi de “excesele” de evlavie ale

baptiştilor.

Pe de altă parte, autorităţile ruse au fost puse în faţa inevitabilului. Populaţia majoritară

resimţea dureros faptul că “străinii” o duceau mult mai bine din punct de vedere economic şi se

bucurau de privilegiile scutirii de obligaţii şi plăţi faţă de Stat. Ocazia declanşării conflictului a venit

tocmai din partea “baptiştilor”. În râvna lor misionară, germanii baptişti au predicat Evanghelia şi

ruşilor. Cei convinşi de Evanghelie au început să ceară să fie şi ei botezaţi, lucru categoric interzis de

lege şi de aranjamentele dintre Guvernul rus şi coloniştii germani. Cu toate că germanii baptişti n-au

vrut să boteze credincioşi ruşi, doi dintre ei, Elim Zseibel şi Trifon Chlystun, s-au strecurat în sânul

candidaţilor germani la botez şi au fost cufundaţi în apă de pastorul Abraham Unger. După aceea, ruşii

botezaţi au început să răspândească Evanghelia şi să boteze alţi ruşi care treceau în masă la credinţa

41

baptistă. Nu este de mirare că la auzul “noutăţilor” Biserica Ortodoxă Rusă a trecut întâi pe rând la

mirare, iar apoi la mânie. Ca represalii, în anul 1871 guvernul rus a anulat toate privilegiile garantate

prin “Invitaţia” şi edictul dat de ţarina Caterina a II-a. După o stă de ani de privilegii, germanii se

vedeau astfel siliţi să trăiască sub aceleaşi legi şi obligaţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Rusiei. De fapt,

lipsiţi de protecţia legilor, germanii au dus-o chiar mai rău decât ruşii, ajungând ţinta abuzurilor de tot

felul. Li s-a interzis să mai aibă şcoli în limba germană, iar pe alocuri au fost chiar forţaţi să-şi ia nume

ruseşti.

Sub presiunea evenimentelor, mulţi colonişti germani au intrat în Moldova şi în România. Până

şi astăzi, multe din adunările baptiste române îşi pot trasa începuturile în activitatea baptiştilor germani

veniţi în România din Rusia.

Prin anul 1924, după ce comuniştii ruşi interziseseră “orice propagandă străină” pe teritoriul

sovietic, Asociaţia Baptiştilor Germani din America suporta material anual cu suma de 4116 dolari pe

cei 12 misionari germani activi în România (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American

Baptist Conference, pag. 309).

Majoritatea germanilor din Rusia au preferat însă să treacă “discret” prin Europa şi să plece în

America. Persecutaţi în trecut în Germania şi acum în Rusia, ei n-au avut de ales decât varianta

strămutării în Lumea Nouă.

“Invitaţia” ţarinei a avut totuşi, măcar în parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare ale

“separatiştilor” germani mai sunt şi astăzi vizibile în Crimea şi, pe alocuri, în teritoriile de la nordul

Mării Negre.

Multe din comunităţilor coloniştilor germani din America îşi caută şi astăzi teritoriile aşezate

altădată între râul Volga şi Marea Neagră. Nu întâmplător, o societate menonită misionară din Berlin,

Ohio, are o bază de activitate în Pătrăuţi, judeţul Suceava şi şi-a extins activităţile în teritoriile care

sunt astăzi încorporate în Moldova de dincolo de Prut şi în Ucraina.

Începuturile mişcării baptiste în România pot fi trasate începând cu anul 1856 pentru populaţia

de etnie germană şi cu anul 1875 pentru populaţia de etnie maghiară şi română. În anul 1991, numărul

baptiştilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din România era:

1. Uniunea Bisericilor Baptiste 100 000 de adepţi și 1423 de biserici.

2. Biserici Maghiare cu 90 399 de adepţi.

Cu “aparţinătorii” (copiii) din familiile lor, totalul baptiştilor se aproprie de 200 000.

Totalul neoprotestanţilor evanghelici din România încorporează încă aproximativ 300 000 de

penticostali (600 000 cu aparţinători) şi 60 000 de Creştini după Evanghelie (100 000 cu aparţinători),

42

câteva zeci de mii de Adventişti şi unele fracţiuni din cei peste 1 000 000 de membrii ai Oastei

Domnului.

Începuturile şi evoluţia mişcării creştine baptiste din România sunt dificil de trasat deoarece

avem de a face cu evenimente petrecute în trei grupuri etnice: germani, maghiari şi români. Primele

convertiri la credinţa baptistă s-au petrecut în regiuni diferite ale ţării, aflate sub diferite jurisdicţii

politice, unite abia în anul 1919, când s-a format România Mare, prin alipirea Transilvaniei la ţara

mamă.

Primul baptist german despre care ştim a fost Carl Scharschmidt, un tâmplar care s-a stabilit în

anul 1856 în Bucureşti. După numai 7 ani, în 1863, August Liebig, pastor baptist german exilat din

nordul Mării Negre, a fondat în centrul Bucureştiului prima biserică baptistă germană pe strada Popa

Rusu nr. 22. Clădirea acestei Biserici există şi astăzi, în ea adăpostindu-se acum o foarte energică

biserică baptistă română.

Alţi baptişti germani exilaţi din Ucraina în 1864 au format în anul 1864 o biserică baptistă

germană la Cataloi, în Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdicţie turcească.

Un al treilea centru al baptiştilor germani a fost la Tarutino, în Basarabia (astăzi în Ucraina).

Această biserică a fost fondată ca misiune în 1875 şi şi-a căpătat statutul de biserică independentă în

anul 1907. Prin activitatea sa, biserica germană din Tarutino a înfiinţat şi sponsorizat multe puncte

misionare. În prima parte a anilor 1930, germanii aveau zece biserici în Basarabia, dar totalul

credincioşilor nu depăşea cifra de o mie. Din cauza puternicei emigraţii, germanii din multe părţi ale

României şi-au părăsit locurile şi fie că s-au repartriat în Germania, fie că au emigrat în America.

Lucrarea baptistă printre etnicii germani este astăzi aproape inexistentă.

O altă pătrundere a baptiştilor în România s-a produs din direcţia Ungariei înspre Transilvania

şi Banat. Un colportor (împărţitor de cărţi şi tratate creştine), Anton Novac, a dat peste un grup de

reformaţi maghiari dornici să studieze mai serios Biblia. În anul 1875, Hemrick Meyer, un lider baptist

din Budapesta, l-a botezat şi a format prima biserică baptistă maghiară din Transilvania la Salonta

Mare. Printre cei opt care s-au botezat era şi Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un

om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe unde a ajuns, şi la

unguri şi la români.

Transilvania găzduieşte cel mai mare număr de credincioşi baptişti, majoritatea grupaţi în

teritoriile de la graniţa vestică a României. Biserica baptistă maghiară din Oradea are 1 100 de membri,

în timp ce Biserica Baptistă Română Emanuel din acelaşi oraş are 3 000 de membrii (fiind cea mai

mare biserică baptistă din Europa continentală, cu excepţia Rusiei). Afiliate Bisericii Emanuel din

Oradea sunt astăzi Institutul Biblic Emanuel, un liceu creştin şi un orfelinat.

Pătrunderea baptiştilor în “fostul regat” al României s-a produs, prin comparaţie cu celelalte

două amintite mai sus, mult mai târziu. În ciuda opoziţiei pe bună dreptate a Bisericii Ortodoxe, prima

biserică baptistă din Muntenia a fost înfiinţată în anul 1909 la Jegalia. Constantin Adorian (1882-

43

1954), un român care a făcut studii teologice la Hamburg în Germania, şi care s-a alăturat la

întoarcerea în ţară Bisericii Germane din strada Popa Rusu, a început o lucrare de misiune printre

români în anul 1912.

După unirea Transilvaniei (1918) cu România, toţi baptiştii din România s-au unit în 1919,

formând “Uniunea Bisericilor Baptiste din România”. Fiecare grup etnic avea însă propriile lui

interese, ceea ce făcea foarte dificilă lucrarea de colaborare. Germanii aveau propriile lor asociaţii, iar

în 1929 maghiarii din Transilvania şi ruşii / ucrainenii din Basarabia şi-au făcut şi ei propriile lor

asociaţii.

Începând chiar cu anul constituirii în Uniune, 1919, românii baptişti au început să editeze o

mică revistă. În anul 1921 au deschis primul Seminar în Transilvania, la Buteni. În anul următor,

Seminarul a fost mutat din motive strategice la Bucureşti.

Ca rezultat al Conferinţei de la Londra, Asociaţia “Southern Baptist” din America şi-a asumat

responsabilitatea de a susţine lucrarea de evanghelizare din România. În anul 1923, organizaţia a trimis

primul ei misionar în România. Cu un an înainte, Southern Baptist Asiciation cumpărase un teren în

Bucureşti pentru clădirea Seminarului. În anul 1929 pe lângă cursurile pentru pastori, Southern Baptist

a deschis şi cursurile şcolii Misionare pentru femei.

Ajutaţi de zelul lor evanghelic, baptiştii români au continuat să se răspândească foarte repede,

ajungând să numere 45 000 în 1930.

Pe lângă aprinsul lor zel misionar, baptiştii români au urmat codul “puritan” de vieţuire,

evitând cu desăvârşire tutunul şi alcoolul, interzicând purtarea de podoabe şi respectând cu stricteţe

Duminica drept zi “a Domnului”.

Relaţiile cu Statul Român au fost în răstimp foarte dificile, mai ales în anul 1928, iar apoi între

anii 1937 şi 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe lezate de oarba învățătură baptistă, între

Decembrie 1938 şi Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din România au fost oficial închise.

După căderea regimului fascist în anul 1944, baptiştii au primit recunoaşterea legală şi au

folosit la maxim libertatea nou dobândită. Clasele Seminarului au fost înţesate cu o nouă generaţie de

lucrători, iar Uniunea a scos revista ei lunară: “Îndrumătorul Creştin Baptist”.

Începând cu anul 1955 însă, regimul comunist ateu a declanşat o campanie de restrângere a

drepturilor religioase. Baptiştii, alături de majoritatea celorlalte mişcări evanghelice din România dar

44

mai ales de mult încercata și prigonita Biserică Ortodoxă a neamului strămoșesc au fost supuşi la

rândul lor unui climat dur de persecuţie: credincioşii au fost retrogradaţi şi daţi afară din servicii, li s-

au închis o serie de biserici, pastorii au fost ameninţaţi, arestaţi şi hăituiţi, unora li s-a ridicat

“carnetul” necesar pentru recunoaşterea ca lucrător creştin legal, au fost desfiinţate sau mult limitate

şcolile duminicale pentru copiii şi tineret, listele candidaţilor la botez au trebuit să fie aprobate în

prealabil de reprezentanţii Statului, conducătorii Cultului au fost transformaţi în “marionete” pentru

parafarea constrângerilor dictate de mult temutul Departament al Cultelor. Sub toate aceste privaţiuni

şi persecuţii, activitatea credincioşilor baptişti a continuat. Lucrarea din interiorul ţării a fost susţinută

material cu cărţi tipărite în Occident și cu emisiuni de Radio produse de unii din liderii baptişti români

exilaţi peste hotarele ţării. Ei sunt conduși de un președinte. Actualul președinte ales este dr. Otniel

Bunaciu. Prezentăm mai jos un scurt rezumat prezentativ al Bisericii Baptiste din România așa cum

reiese din expunerea domnului dr. Otniel Bunaciu de pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte:

http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1739 -accesat la 10/10/2010:

BISERICA CREŞTIN BAPTISTǍ

Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste

Otniel BUNACIU

Preşedinte 060842, Bucureşti, Str. Dâmboviţa nr. 9-11, sector 6 Tel.021/2205053

"Popularizarea denumirii de baptişti, formă prescurtată a titulaturii de anabaptist se

datorează, în special, eforturilor lui John Smith care a întemeiat în Ţările de Jos, în anul 1609, o

biserică baptistă. Dacă această titulatură s-a perpetuat, până în ziua de astăzi, acest fapt nu poate fi pus

decât pe seama continuării unei tradiţii.

În prezent, baptiştii constituie una din cele mai răspândite confesiuni creştine protestante din

lume, având biserici în peste 211 ţări şi state şi un număr de aproximativ 120 milioane de credincioşi.

În România, prima biserică baptistă a luat fiinţă în anul 1856, în Bucureşti.

În practica religioasă, baptiştii îşi propun să se remarce prin reîntoarcerea la ceea ce înţeleg prin

„simplitatea bisericii din veacul apostolic”. Ei afirmă principiile Reformei: „Sola Scriptura – Numai

45

Scriptura", „Sola Fidae – Numai Credinţa", „Sola Gratia – Numai Harul" şi „Soli Deo Gloria – Numai

lui Dumnezeu i se cuvine slava". Potrivit acestor principii, singura autoritate în materie de credinţă şi

practică religioasă este atribuită Bibliei, ca fiind inspirată în totalitate de Duhul lui Dumnezeu.

Mântuirea se dobândeşte numai prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi prin harul lui Dumnezeu, iar in

toate şi pentru toate slava se cuvine doar lui Dumnezeu. Astfel, este înlăturat tot ceea ce este considerat

ca fiind tradiţie ulterioară „veacului apostolic”: sunt negate autoritatea şi tradiţia Bisericii, este lăsat

deoparte cultul liturgic şi alte tradiţii bisericeşti, nu sunt recunoscute rolul (mijlocitor) al Maicii

Domnului – Fecioara Maria, al sfinţilor, rolul şi autoritatea clerului bisericesc, cinstirea icoanelor,

statuilor şi moaştelor.

Baptiştii acceptă, în linii mari, simbolul de credinţă niceeo-constantinopolitan, afirmându-şi

credinţa într-un singur Dumnezeu, revelat în Sfânta Scriptură în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul

Sfânt. Baptiştii cred că Dumnezeu Tatăl este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute. Baptiştii

cred în dumnezeirea şi umanitatea Domnului Isus Hristos, născut din fecioara Maria, în moartea Sa

ispăsitoare pe cruce, în învierea glorioasă şi înalţarea la cer, precum şi în a doua venire a Fiului lui

Dumnezeu, în slavă. Baptiştii cred, de asemenea, în dumnezeirea Duhului Sfant, care lucreaza în om

naşterea din nou (convertirea) şi transformarea lui după chipul Fiului lui Dumnezeu.

În crezul şi practica bisericii baptiste, botezul se administrează în numele Tatălui, Fiului şi

Sfântului Duh, prin afundare în apă şi este precedat de convertirea celui ce se botează. Pentru copiii

nou-născuţi există un serviciu religios de binecuvântare de către comunitate.

Baptiştii se organizează pe baza principiului autonomiei bisericii locale şi practică aşa-numita

„preoţie universală”, sugerându-se prin aceasta că, în rândurile lor nu ar exista o distincţie între clerici

şi laici. Pe lângă simplii fraţi şi surori există fraţii-păstori, fraţii-presbiteri sau fraţii-diaconi.

Închinarea publică a baptiştilor se realizează prin participarea tuturor credincioşilor, de regulă, prin

cantare, rugăciune, citirea şi propovăduirea Sfintelor Scripturi. Zidirea duhovnicească se face şi in

grupuri mici, in case particulare sau in lăcaşul de închinare, prin studiul Bibliei şi rugăciune.

Momentul culminant al inchinării publice îl reprezintă Cina Domnului, înţeleasă în mod simbolic, prin

care biserica locala comemorează jertfa unică a Noului Legământ, ce a fost adusă o dată pentru

totdeauna de Isus Hristos.

Baptiştii sărbătoresc Duminica - ziua învierii Domnului, ca zi de închinare săptămânală,

precum şi sărbătorile anuale legate de evenimentele principale ale istoriei mântuirii: Naşterea

Mântuitorului, Botezul Domnului, Săptămâna Patimilor, Învierea Domnului, Înălţarea Domnului Isus

Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt.

Baptiştii promovează pe plan mondial un tip de misiune potrivit căruia fiecare credincios este

dator să răspândească în lume Evanghelia. Misiunea se adresează persoanei şi societăţii în întregul lor,

atât prin Evanghelie, cât şi prin acţiuni de caritate şi de identificare în dragoste creştină cu cei

marginalizaţi şi nedreptăţiţi.

46

Baptiştii din România s-au organizat pe plan naţional în Uniunea Comunităţilor Creştine

Baptiste, în anul 1920. În prezent, Cultul Creştin Baptist din România – Uniunea Bisericilor Creştine

Baptiste din Romania, care constituie unul dintre cele 18 culte religioase recunoscute de stat şi

funcţionează în baza Decretului-Lege nr. 553/1944, a Decretului nr. 178/1948 pentru regimul general

al Cultelor, a Decretului nr. 1203/1950 de aprobare a Statutului Cultului şi a prevederilor

constituţionale. Statutul Cultului Creştin Baptist din România, aprobat prin Decretul 1203 din 1950 a

fost modificat şi completat de Conferinţa Naţională a Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste, la Arad, în

data de 27 noiembrie 1998.

În prezent, Cultul Creştin Baptist din România cuprinde circa 1800 de biserici în toate regiunile

ţării, organizate teritorial în comunităţi, numărând aproximativ 127.000 de persoane (conform

recensământului din 2002). Aceste biserici sunt slujite de 700 de pastori şi misionari. Personalul

duhovnicesc şi de specialitate este pregătit în cadrul şcolilor cultului. În România, Cultul Creştin

Baptist are opt licee teologice, două şcoli postliceale şi două instituţii de învăţământ superior: Institutul

Teologic Baptist din Bucureşti, cu specializarea Teologie Baptistă Pastorală, şi Universitatea Emanuel

din Oradea cu specializările Teologie Baptistă Pastorală, Teologie Baptistă Didactică–Asistenţă

Socială, Pedagogie Muzicală şi Managementul Organizaţiilor. De asemenea, în cadrul Universităţii din

Bucureşti funcţionează Facultatea de Teologie Baptistă–Litere şi Asistenţă Socială, iar în cadrul

Universităţii din Oradea funcţionează specializarea Teologie Baptistă–Litere.

Uniunea Baptistă din România editează revista „Creştinul-azi”, un supliment teologic periodic,

precum şi lucrări teologice şi alte materiale tipărite sau audio-vizuale pentru activităţile specifice ale

bisericilor.

Datorită credinţei în separarea bisericii de stat, baptiştii din Romania nu acceptă subvenţii de la

stat pentru salarizarea personalului de cult. Ei cred că este datoria liber consimţită a fiecărui credincios

să contribuie la susţinerea spirituală şi materială a bisericii de care aparţine. Implicarea statului în

redistribuirea unui procent din taxele şi impozitile percepute de la cetăţeni către cultele religioase

reprezintă impunerea unei anumite teologii politice de stat asupra cetăţenilor care nu împărtăşesc

respectiva teologie politică".

b. Puncte doctrinare ale Cultului Creştin Baptist din România.

1. Concepția despre Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament sunt

47

inspirate de Duhul Sfânt. Ele sunt Cuvântul lui Dumnezeu scris, o revelaţie dumnezeiască pentru

neamul omenesc, sunt izvorul fără greş al conştiinţei de Dumnezeu: (Galateni 1:11) “… Evanghelia…

nu este de obârşie omenească… ci descoperirea lui Hristos”, (2 Petru 1:21) “nici o prorocie n-a fost

adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezei, mai întâi inspirați de Duhul Sfânt”, (2

Timotei 3:16) “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu…”, (Ioan 10:35) “.. Scriptura nu poate fi

desfiinţată… “, (Ioel 2:28) “…voi turna Duhul meu… şi fiii şi fiicele vor prooroci…”, (Matei 10:20)

“… Duhul Tatălui meu va vorbi în voi…”, (1 Cor. 2:10) “…Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul

Său…”, (11:23 )“…am primit de la Domnul ce v-an învăţat”…

-Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu scris prin inspiraţia Duhului Sfânt este singura regulă şi

normă de credincioşie şi purtare în viaţa aceasta: (Efeseni 1:13) “…după ce a-ţi auzit Cuvântul

adevărului (Evanghelia mântuirii noastre) a-ţi crezut…”, (2 Timotei 1:13) “Dreptarul învăţăturilor

sănătoase… ţine-l cu credinţă”, (Rom. 10:17) “… credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin

Cuvântul lui Dumnezeu”, (2 Tim. 3:17) “Scriptura…este de folos…pentru ca omul lui Dumnezeu să fie

desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”, (Psalmul 119:105) “Cuvântul Tău este o

candelă pentru picioarele mele”.

-Biblia este singura autoritate în materie de religie; ea este suficientă pentru învăţătura noastră.

Astfel nu este nevoie de sprijinul tradiţiei: (Matei 15:6) “..aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu în

folosul datinei voastre”, (Ioan 17:17) “Cuvântul Tău este adevărul”, (Ioan 5:39) “…cercetaţi

Scripturile…”, (Isaia 34:16) “Căutaţi în cartea Domnului şi citiţi…”, (Fapte 17:11) “cercetau

Scripturile…”, (Ioan 20:31) “…lucrările acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Iisus este

Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi viaţă…”

2. Concepția despre Dumnezeu.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, Creatorul, Susţinătorul şi Stăpânitorul

tuturor lucrurilor: (Geneză 1:1) “La început Dumnezeu a creat şi pământul…”, (Efes. 4:6) “Este un

singur Dumnezeu şi Tată al tuturor care este mai presus de toţi şi care este în toţi”, (Maleahi 2:10)

“N-avem toţi un singur Tată ? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu ? “, (Iov 31:15) “Oare nu ne-a

întocmit acelaşi Dumnezeu …?”, (Romani 1: 19,20) “…ce se cunoaşte despre Dumnezeu le este

descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu… însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică ş

dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile

făcute de El”, (11:36) “Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile”, (Ps. 94:9) “cel ce a sădit

urechea… a întocmit ochiul…” , (Fapte 17:24) “Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este

48

Domnul cerului şi al pământului”.

-În Biblie descoperim pe Dumnezeu ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu desăvârşire Una şi

nedespărţiţi în Fiinţa lor: (2 Cor.3:14) “Harul Domnului nostru Iisus Hristos, şi dragostea lui

Dumnezeu, şi împărtăşirea Duhului Sfânt …”, (Matei 28:19) “…în numele Tatălui și al Fiului şi al

Sfântului Duh…”, (1 Ioan 5:7) “Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt

şi aceştia trei sunt una “.

Dumnezeu Tatăl:

(Ioan 6;27) “căci Tatăl, adică însuşi Dumnezeu…”, (1Petru 1:2) “…Dumnezeu Tatăl…”,

(Matei 11:25) “…Tată, Doamne al cerului şi al pământului…”, (Marcu 14:36) “…Ava, adică

Tată…”, (Luca 22:42) “Tată, dacă voieşti…”, (23:34) “Tată iartă-i…”, (23:46) “Tată, în mâinile

Tale…” (Fapte 2:33) “…Dumnezeule…Tatăl…”, (Rom. 15:6) “…Dumnezeu, Tatăl de la care vin

toate lucrurile…”.

Dumnezeu Fiul, Iisus Hristos:

(Matei 16:16) “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu…”, (Ioan 1:1) “… şi Cuvântul

era la Dumnezeu”, (Luca 1:32) “…Fiul Celui Preaînalt…”, (Fapte 8:37) “…Iisus Hristos este Fiul lui

Dumnezeu”, (9:20) “…Iisus este Fiul lui Dumnezeu”, (2 Cor. 1:19) “…Fiul lui Dumnezeu…”, (1 Ioan

2:24) “…veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl”, (3:23) “…să credem în numele Fiului Său Iisus Hristos…”,

(4:15) “Cine va mărturisi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu…”, (Ioan 20:31) “…că Iisus este Hristosul,

Fiul lui Dumnezeu…”

Dumnezeu Duhul Sfânt:

(Ioan 4:24) “Dumnezeu este Duh…”, (2 Cor.3:3) “…Duhul Dumnezeului celui viu…”, (3:17)

“Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului…”, (Iov 33:4) “Duhul lui Dumnezeu m-a

făcut…”, (Isaia 48:16) “…Domnul Dumnezeu m-a trimis cu Duhul Său…”, (1 Cor. 2:10)

“…Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său…”, (2:12) “Duhul care vine de la Dumnezeu…”,

(Ioan 15:26) “…Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl…” (14:26) “…Duhul Sfânt pe care-l va

trimite Tatăl…”, (Luca 11:13) “…Tatăl vostru din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce i-l cer!”, (Fapte

5:32) “…Duhul Sfânt, pe care l-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El…”.

3. Concepția despre om.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că omul este creat de Dumnezeu. Trupul omului – partea materială –

este făcut din ţărână, iar natura spirituală a omului e din Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu: (Gen. 1:27) “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui

49

Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.”, (Gen. 2:7) “Domnul Dumnezeu a făcut

pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”.

-Dumnezeu a făcut pe om fără prihană, perfect, dar nu desăvârşit, cu voinţa liberă de a alege

binele sau răul: (Gen. 1:31) “Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune”, (Ecl.

7:29) “Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană…”, (Gen. 2:17) “Poţi să mănânci după plăcere din

orice pom… dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”, (Ps. 107:17) “…prin purtarea

lor vinovată ajunseseră nenorociţi”,(Deut. 30:15) “Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi

răul”.

-Prin căderea în păcat omul a căzut sub blestem şi a devenit incapabil de a trăi după voia lui

Dumnezeu. Prin naşterea firească fiecare moşteneşte sămânţa păcatului, înclinarea spre rău, firea

pământească: (Rom. 5:12) “printr-un singur om a intrat păcatul în lume… toţi au păcătuit…”, (5:19)

“…prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi…”, (7:17) “…păcatul locuieşte

în mine…”, (7:18) “ştiu că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru ca,

ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”, (7:20) ,,fac ce nu vreau să fac…”,

(7:23) “…văd în mădularele mele o altă lege care… mă ţine rob legii păcatului”.

-Omul fiind fiinţa liberă e răspunzător înaintea lui Dumnezeu de toate faptele, vorbele şi

gândurile sale. Toţi oamenii trebuie să moară, iar după moarte urmează judecata şi răsplătirea veşnică:

(Rom.14:12) “Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”, (Rom. 14:12)

“Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”, (Mat. 12:36) “…oamenii vor

da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.”, (2 Cor. 5:10) “Căci toţi trebuie să ne

înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata

pentru binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”, (Evrei 9:27) “oamenilor le este

rânduit să moară o singură dată, iar după aceea urmează judecata”.

4. Concepția despre păcat.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că omul este creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa,

pentru preamărirea Sa şi o viaţă fericită în El, a fost ademenit de diavol devenind neascultător de

porunca lui Dumnezeu şi astfel a intrat în lume păcatul şi blestemul. Păcatul este lipsa de conformitate

faţă de legea morală a lui Dumnezeu fie într-o acţiune, dispoziţie sau atitudine: (Gen.3:16) “femeia a

răspuns: “Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom”, (1 Ioan 5:17) “orice nelegiuire este păcat”,

(Rom. 14:23) “Tot ce nu vine din încredinţare este păcat”, (Iacov 4:17) “cine ştie să facă binele şi nu-

l face, săvârşeşte un păcat”, (Ioan 8:34) “cine trăieşte în păcat este rob al păcatului”, (Rom. 6:13)

“să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre…”, (Ecles. 7:29) “Dumnezeu a făcut pe

oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii”, (Ps. 51:4) “Împotriva Ta am păcătuit şi am

făcut ce este rău înaintea Ta”, (Efes. 2:1-3) “… morţi în greşelile şi în păcatele voastre… între ei

eram şi noi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voia firii

50

pământeşti….”, (Deut. 9:7) “…tot răzvrătiţi împotriva Domnului a-ţi fost!”, (1 Ioan 3:4) “Oricine

face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege”.

-Universalitatea păcatului: toţi oamenii sunt păcătoşi: (Rom. 3:23) “…toţi au păcătuit şi sunt

lipsiţi de slava lui Dumnezeu”, (Ecles. 7:20) “pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă

binele, fără să păcătuiască”, (Iov. 15:16) “…omul care bea nelegiuirea ca apa”, (Rom. 5:12) “…şi

astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricina că toţi au păcătuit”, (1 Ioan 1:8) “dacă

zicem că nu avem păcat ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi”, (1 Imp. 8:46) “…căci nu este

om care să nu păcătuiască”.

-Consecinţa păcatului: moartea spirituală: (Rom. 6:23) “…plata păcatului este moartea…”

(5:12) “prin păcat a intrat moartea…”, (Gen. 2:17) “…veţi muri negreşit”, (Iacov 1:15) “…păcatul

odată făptuit aduce moartea”.

5. Concepția despre mântuire.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că mântuirea este absolvirea omului de urmările călcării legilor

divine. Ea are de-a face cu natura omului şi cu faptele făcute de el, Omul nu se poate mântui pe sine. El

nu se poate spăla de păcatele sale, nu se poate dezvinovăţii şi nici nu se poate ascunde de pedeapsa

pentru păcat: (Ier.2:22) “chiar dacă te-ai spăla cu silistra, chiar dacă ai da cu multă sodă, nelegiuirea

ta tot ar rămâne scrisă înaintea Mea, zice Domnul Dumnezeu”, (Rom. 1:20) “…nu se pot

dezvinovăţi…”, (Amos. 9:2,3) “De-ar pătrunde chiar până în locuinţa morţilor, şi de acolo îi va

smulge mâna Mea… de s-ar ascunde de privirile Mele chiar în Fundul mării, şi acolo îi voi porunci

şarpelui să îi muşte”.

-Omul nu-şi poate crea merite, prin fapte bune ca să-şi acopere trecutul vinovat şi să-şi

dobândească mântuirea: (Rom. 3:20) “…nimeni prin faptele legii” (Is. 64:6) “toate faptele noastre

bune sunt ca o haină mânjită”, (Ier. 13:23) “…a-ţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi

deprinşi să faceţi răul ?“.

-Mântuirea e prin harul lui Dumnezeu. Ea este un har care ni se da gratuit, fără să o merităm.

Faptele bune sunt roade ale mântuirii: (Tit 2:11) “harul lui Dumnezeu…aduce mântuire…” (Efes.

2:8,9) “prin har aţi fost mântuiţi…nu prin fapte”, (Fapte 15:11) “…suntem mântuiţi prin harul

Domnului Iisus”, (Tit 3:5) “El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi”.

-Mijlocul de mântuire este Domnul Iisus, care a fost răstignit în locul nostru. Un alt mijloc de

mântuire (cruce, taine, sfinţi) nu există: (Fapte 4:12) “în nimeni altul nu este mântuire:căci nu este sub

cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”, (1 Ioan 2:2) “El este jertfa de

ispăşire pentru păcatele noastre…”, (Is. 53:5) “El era străpuns pentru păcatele noastre…”, (Efes.

1:7) “În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor…”, (2 Cor. 5:18)

“Dumnezeu…ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos”, (Rom. 3:24,25) “…sunt socotiţi

neprihăniţi…prin harul care este în Iisus Hristos…Dumnezeu l-a rânduit să fie o jertfă de ispăşire”.

51

A-ceastă mântuire săvârşită pe cruce, care se poate primi în mod gratuit, e pentru toţi oamenii,

indiferent de rasă, naţionalitate sau clasă socială: (1 Ioan 2:2) “El este jertfa de răscumpărare pentru

păcatele… întregii lumi”,(Tit 2:11) “harul aduce mântuirea pentru toţi oamenii”, (1 Tim. 2:4)

“Dumnezeu… voiesc ca toţi oamenii să fie mântuiţi”.

-Pentru ca omul păcătos să se poată bucura de această mântuire el trebuie să îndeplinească două

condiţii: pocăinţa şi credinţa. Ele sunt totdeauna nedespărţite.

- pocăinţa înseamnă recunoaşterea păcatului, părere de rău pentru el, părăsirea lui şi

mărturisirea lui în faţa Domnului, adică întoarcerea la Dumnezeu. (Luca 15:11-24).

- credinţa înseamnă primirea de către păcătos a harului divin pe care îl oferă Dumnezeu în

Hristos, spre mântuire şi viaţă veşnică: (Marcu 1:15) “El zicea…pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”,

(Luca 13:6) “Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel”, (Fapte 2:38) “Pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi

fiecare din voi să fie botezat”, (Fapte 17:30) “Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi

porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.” (Fapte 16:31) “crede în Domnul

Iisus şi vei fi mântuit”.

6. Concepția despre naşterea din nou.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că naşterea din nou este regenerarea vieţii, înzestrându-ne cu o

dispoziţie şi o atitudine duhovnicească sfântă; ea cuprinde întreg caracterul: intelectul, sentimentul şi

voinţa. Astfel, fiecare păcătos, pentru a deveni credincios, trebuie să fie născut din nou: (Ioan 3:7)

“trebuie să vă naşteţi din nou”.

-Prin puterea sa proprie omul nu se poate naşte din nou, nu se poate schimba: (Ier. 13:23)

“poate un etiopian să-şi schimbe pielea…? Tot aşa, a-ţi putea voi să faceţi binele …?”, (Ioan 15:5)

“Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”.

-Fără naşterea din nou toate încercările de a face fapte bune pe care să le răsplătească

Dumnezeu în ziua judecăţii, de a trăi voia lui Dumnezeu, sunt falimentare, nu pot da nici un rezultat

bun. Prin naşterea firească noi moştenim o fire păcătoasă, care dă roadele păcatului.

-Suntem ca şi un pădureţ care nu poate aduce roade bune. Numai altoirea e ceea ce poate

schimba firea: (Matei 7:16-18) “… pomul rău nu poate face roade bune…”, (Rom. 8:7) “ea (firea

pământească) nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună”, (Mat. 12:34) “…cum

a-ţi putea voi să spuneţi lucruri bune când voi sunteţi răi…?”

-Naşterea din nou este lucrarea divină pe care o face Dumnezeu în viaţa păcătosului pentru a

corespunde voinţei Sale. Pentru ca un păcătos să fie născut din nou el trebuie să se pocăiască şi să

creadă, adică să primească mântuirea prin har. Atunci Dumnezeu face lucrarea naşterii din nou prin

Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt: (1 Petru 1:23) “..a-ţi fost născuţi din nou…prin Cuvântul lui

Dumnezeu”, (Iac. 1:18) “El…ne-a născut… prin Cuvântul adevărului”, (Ioan 3:5) “…dacă nu se va

naşte cineva din apă şi din duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”, (Efes. 2:10) “noi

52

suntem lucrarea Lui…”

-Naşterea din nou nu este o îmbunătăţire a vieţii, ci schimbarea radicală a vieţii. Ea nu este

schimbarea efectului, ci a cauzei determinate; nu e curăţirea vieţii exterioare, ci a vieţii interioare: (2

Cor. 5:17) “căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus: iată că toate

lucrurile s-au făcut noi”, (Rom. 6:4) “…să trăim o viaţă nouă”, (Col. 3:9,10) “…v-aţi dezbrăcat de

omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou…”.

-Naşterea din nou ne dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu; ea ne face părtaşi firii dumnezeieşti,

capabili de a trăi voia lui Dumnezeu. Ea este a doua fire în viaţa noastră după cum, prin altoire

pădureţul nu este stârpit, el continuă să existe însă fără să I se dea posibilitatea de manifestare, tot aşa e

cu naşterea din nou: firea veche e răstignită – pusă în imposibilitatea de acţiune – iar firea nouă creşte

şi aduce roadă bună. Calitatea altoiului este cu totul deosebită de cea a pădureţului: în esenţa lemnului,

în frunze şi în fructe. Aşa e şi cu cel născut din nou: toate lucrurile trebuie să arate calitatea lui de copil

al lui Dumnezeu: (Ioan 3:6) “ce e născut din carne e carne, şi ce e născut din duh e duh”, (Gal. 5:22-

23) “roada Duhului este…” (Mat. 7:17) “pomul bun face roade bune”.

-Prin naşterea din nou devenim moştenitori ai lui Dumnezeu. Dreptul la moştenire veşnică e pe

baza înrudirii noastre cu Dumnezeu. Cine nu este născut din nou nu este copil al lui Dumnezeu şi nici

nu are dreptul la moştenirea veşnică: (Rom. 8:17) “dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui

Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos”, (Ioan 3:3) “dacă un om nu se naşte din nou nu poate

vedea împărăţia lui Dumnezeu”.

7. Cocepția despre Biserică.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că, după Noul Testament, totalitatea credincioşilor, fără deosebire de

rasă, naţionalitate sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui

Hristos; Biserica Universală. Această Biserică nu este o organizaţie pământească vizibilă, ci este

organismul viu, spiritual, al celor mântuiţi, adică al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din

nou: (Evr. 12:23) “…Biserica celor întâi născuţi, care sunt în ceruri”, (Fapte 20:28) “…Biserica

Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său”, (Mat. 16:18) “…pe această piatră voi zidi

Biserica Mea”, (Efes. 1:22,23) “…Bisericii, care este trupul Lui”.

-În limba greacă, cuvântul pentru Biserică a însemnat o adunare a celor chemaţi de acasă şi de

la afacerile lor ca să se ocupe cu chestiuni de interes public. Acest cuvânt a fost adaptat pentru a numi

nu numai Biserica Universală, ci şi o Biserică Locală, organizată şi independentă, a urmaşilor lui

Hristos dintr-o localitate, care se întruneau pentru închinăciune. Biserica locală, după învăţătura Noului

Testament, este unitatea voluntară a unui grup de credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou şi

botezaţi pe baza mărturisirii personale a credinţei lor în Domnul Iisus Hristos, ca Mântuitorul lor. Ei se

unesc împreună cu scopul de a se închina lui Dumnezeu, de a se zidi sufleteşte, de a se păstra curată

credinţa şi învăţătura creştină – potrivit cu învăţătura Noului Testament – şi de a colabora la

53

propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. La început Biserica se întrunea în case particulare: (Mat.

18:20) “Acolo unde sunt 2 sau 3 adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”, (Rom. 16:5)

“Spuneţi sănătate Bisericii care se adună în casa lor", (1 Cor. 16:19) “Aquila şi Priscila împreună cu

Biserica din casa lor”, (Col. 4:15) “Spuneţi sănătate lui Nimfa şi Bisericii din casa lor”, (Fapte 8:1)

“Bisericii din Ierusalim…”, (Gal. 1:22) “Bisericilor lui Hristos care sunt în Iudeea”, (1 Cor. 1:2)

“Biserica lui Dumnezeu care este în Corint”.

-Conducerea directă a Bisericii o are Hristos prin Duhul Sfânt. Nu recunoaştem grade ierarhice.

Cei ce primească însărcinări sunt slujitori ai Bisericii, nu stăpâni care să poruncească: (Col. 1:18) “El

[Hristos] este Capul trupului, al Bisericii", (Efes. 1:22,23) “L-a dat Căpeteniei… Bisericii, care este

trupul Lui”, (5:23) “Hristos este capul Bisericii”, (1 Petru 5:3) “Păstoriţi…nu ca şi cum aţi stăpâni”.

-Dreptul de membru al Bisericii nu se moşteneşte, ci se primeşte în mod individual prin

naşterea din nou. Acceptarea în rândurile membrilor unei Biserici locale se face în chip voluntar şi

personal în urma botezului, pe baza mărturisirii credinţei în Domnul Iisus. Membrii, între ei, se numesc

fraţi şi sunt egali în drepturi şi îndatoriri indiferent de rasă, naţionalitate, clasă socială sau pregătire

educaţională: (Mat.23:8) “Voi toţi sunteţi fraţi”,(Efes. 5:30) “Noi suntem mădulare ale trupului Lui”,

(Fapte 2:41) “…au primit propovăduirea, au fost botezaţi şi… la numărul ucenicilor s-au adăugat

aproape trei mii de suflete”.

-Organizaţia Bisericii locale e făcută pe principiul democraţiei autonome.

-Programul dumnezeiesc are ca scop stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu în inimile oamenilor,

iar Bisericile sunt mijloace alese de Dumnezeu pentru atingerea acestui scop. Bisericile au menirea de

a proslăvi pe Dumnezeu, de a răspândi Evanghelia şi prin părtaşia frăţească de a da creştere spirituală

necesară fiecărui membru în parte: (Mc. 16:15) “Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi

Evanghelia”, (Efes. 4:11,12) “El a dat pe unii…pentru zidirea trupului lui Hristos”, (1 Cor. 14:4)

“…cine prooroceşte zideşte sufleteşte Biserica”, (1 Cor. 14:5,12) “…în vederea zidirii sufleteşti a

Bisericii”.

8. Concepția despre slujitorii Bisericii.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că în Bisericile din Noul Testament au fost diferite categorii de

lucrători speciali, dar ele au avut numai două clase de slujire care au condus demersurile spirituale şi

materiale ale Bisericii: bătrânii [prezbiteri, păstori, episcopi] şi diaconi: (Filipeni 1:1) “către toţi

sfinţii… care sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii”.

1. Titlul de episcop, prezbiter şi păstor au fost date celui mai înalt slujitor al Bisericii în Noul

Testament. Toate aceste numiri sunt pentru una şi aceeaşi slujbă: supravegherea, păstorirea şi

cârmuirea spirituală a Bisericii: (Fapte 20:17,28) “Pavel a trimis la Efes şi a chemat prezbiterii

Bisericii…şi le-a zis: Luaţi seama dar la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să

păstoriţi Biserica Domnului” .

54

-Pentru ca cineva să fie în slujba aceasta trebuie să aibă calităţile descrise de Pavel în 1 Timotei

(3:1-7) şi Tit (1:5-9).

-Metoda alegerii este arătată prin cuvântul grec xeirotonia [rânduit] care înseamnă şi a vota cu

ridicare de mână. Această alegere se face de Biserica adunată în acest scop: (Fapte 14:23) “Au rânduit

prezbiteri în fiecare Biserică”.

-Pastorul este supus şi el disciplinei Bisericii, când învinuirea este bine întemeiată: (1 Tim.

5:19) “împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuirea decât din gura a doi sau trei martori”.

2. Diaconii sunt chemaţi pentru a ajuta în administrarea bunurilor materiale ale bisericii. Ei au

menirea să cultive dărnicia membrilor, să inspire acţiunile filantropice. Ei trebuie să aibă calităţile

arătate la (1 Tim. 3:8-13).

-Însărcinarea atât a păstorilor cât şi a diaconilor se face prin punerea mâinilor: (Fapte 6:6, 13:3)

“…şi-au pus mâinile peste ei”, (1 Tim. 4:14) “…cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor.

-Noi credem şi mărturisim că preoţia în conformitate cu Noul Testament nu formează o clasă

specială, ci o calitate pe care o are fiecare credincios; ea este universală. Fiecare credincios este un

preot. Fiecare are dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Iisus, fără alt mijlocitor.

Fiecare are dreptul de a oferi jertfe bisericeşti: (1 Petru 2:5) “Voi … sunteţi…o preoţie sfântă să

aduceţi jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos”, (2:9) “voi sunteţi…o preoţie

împărătească”, (Apoc. 1:6) “ a făcut din noi… preoţi pentru Dumnezeu”.

9. Concepția despre Simbolurile Bisericii [Nou-Testamentare].

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că Biserica nou-testamentară are două simboluri: Botezul şi Cina.

Ele nu sunt taine.

1. Botezul. Cuvântul grec pentru botez este baptizo şi înseamnă afundare. Deci, însăşi

traducerea arată forma botezului că e prin afundare şi nu prin stropire.

-Afundarea se face o singură dată, în numele Sfintei Treimi: (Mat. 28:19) “Duceţi-vă şi faceţi

ucenici din toate neamurile botezându-i în numele Tatălui al Fiului şi al Duhului Sfânt”.

- Botezul este simbolul înmormântării omului vechi şi a învierii omului celui nou, a firii noi

pentru o altă viaţă: (Rom. 6:4) “Noi deci împreună prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi

împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să

trăim o viaţă nouă”.

-Botezul nu are calitatea de a curăţi păcatele; curăţirea păcatelor o face numai sângele

Domnului Iisus. Botezul însuşi este mărturia publică a individului că a primit deja această curăţire:

(Fapte 8:13,21) “Chiar Simon a fost botezat…Dar Petru i-a zis… inima ta nu este curată înaintea lui

Dumnezeu…eşti plin de fiere amară”, (1 Petru 3:21) “…botezul, care nu este o curăţire de

întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu”.

-Pentru ca cineva să fie botezat el trebuie să primească mai întâi mântuirea, ca să aibă un cuget

55

curat; trebuie deci să fi îndeplinit condiţia mântuirii: pocăinţa şi credinţa. Copiii, întrucât nu pot

mărturisi și împlini aceste condiţii nu pot fi admişi pentru botez: (Marcu 16:16) “cine va crede şi se va

boteza va fi mântuit”, (Fapte 2:38) “pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat.” (8:36,37) “Uite

apa, ce mă împiedică să fiu botezat ?".

2. Cina Domnului este simbolul morţii Domnului Iisus în locul nostru. Ea se compune din

pâine şi vin neamestecate. Pâinea frântă ne aminteşte de trupul Lui frânt pentru noi, iar vinul ne

aminteşte de sângele Său vărsat pentru spălarea păcatelor noastre: (Mat. 26:26-28)“Iisus a luat o pâine

şi, după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul

Meu. Apoi a luat un pahar, şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat zicând: Beţi toţi din el;

acesta este sângele Meu…”.

-Cina Domnului nu are calitatea de a ierta păcatele. Ea are doar menirea de a ne aminti că

pentru iertarea păcatelor noastre a trebuit ca trupul Lui să fie frânt şi sângele Lui să fie vărsat. Pentru

acest scop El a poruncit ca noi să facem Cina: (Lc. 22:19) “…să faceţi lucrul acesta spre pomenirea

Mea”, (1 Cor. 11:24,25) “…să faceţi…spre pomenirea Mea…”.

-Cina se poate lua de către toţi cei ce şi-au mărturisit credinţa în Domnul Iisus şi au fost

botezaţi: (Fapte 2:41,42) “… au fost botezaţi şi stăruiau în frângerea pâinii…”.

-De fiecare dată, la Cină, credinciosul trebuie să-şi facă cercetarea de sine: (1 Cor. 11:28)

“Fiecare, dar, să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta”.

10. Concepția despre Ziua Domnului.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că ziua Domnului este o rânduială care trebuie ţinută continuu,

petrecută în închinăciune şi cugetare spirituală, atât în public cât şi acasă. Spre deosebire de vechiul

legământ mozaic, când se ţinea ziua a şaptea, creştinii, ca membri ai noului legământ trebuie să ţină

ziua întâi a săptămânii [Duminica]care a fost sfinţită de Dumnezeu prin învierea din morţi a Fiului Său

şi prin trimiterea Duhului Sfânt.

-Primii creştini au ţinut-o ca zi de închinăciune. În ea trebuie să ne odihnim de lucrurile şi

distracţiile trupeşti, facem faptele milei şi cele care sunt absolut necesare.

-Sărbători închinate sfinţilor nu avem: (Mc. 16:9) “Iisus, după ce a înviat în dimineaţa zilei

întâi a săptămânii…”, (Lc. 24:1-6) “În ziua întâi a săptămânii, femeile…au venit la mormânt…n-au

găsit trupul Domnului Iisus…doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine strălucitoare… le-a zis:…a înviat”, (Ioan

20:1) “În ziua întâi a săptămânii…”, (Fapte 2:1-4) “În ziua Cincizecimii (Duminica) erau toţi

împreună în acelaşi loc…şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt…”, (Apoc. 1:10) “În ziua Domnului eram

56

în Duhul…”, (Fapte 20:7) “În ziua întâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea”,

(1 Cor. 16:2) “În ziua întâi a săptămânii fiecare din voi să pună deoparte…”, (Ps. 118-24) “Aceasta e

ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea”, (Levitic 23:15,16) “de a doua zi

după Sabat… să număraţi cincizeci de zile până în ziua în care vine după al şaptelea Sabat; atunci să

aduceţi Domnului un nou dar de mâncare”.

11. Disciplina în Biserică.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că Biserica are dreptul de a exercita disciplina frăţească asupra

membrilor care s-au abătut de la învăţătura creştină a Cuvântului lui Dumnezeu prin atitudine,

învăţătura sau faptele vieţii. Disciplina constă în mustrare, ridicarea drepturilor şi excluderea din

Biserică. Reprimarea unui exclus se va face la fel, pe baza mărturisirii și îndreptării în urma pocăinţei:

(Mat. 18:15-17) “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el. Dacă nu te

ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei

martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii, şi dacă nu vrea să asculte nici de Biserică să

fie pentru tune ca un păgân şi ca un vameş”, (Tit 3:10) “După întâia şi a doua mustrare, depărtează-

te de cel ce aduce dezbinări…”, (2 Tes. 3:6) “În numele Domnului nostru Iisus Hristos vă poruncesc

fraţilor să vă depărtaţi de orice frate ce trăieşte în neorânduială…”, (1 Cor. 5:11) “… să n-aveţi nici

un fel de legături cu vreunul care, măcar că îţi zice frate, este curvar, lacom de bani, închinători la

idoli, defăimător , beţiv sau hrăpăreţ…”, (1 Cor. 5:12, 13) “…nu este datoria voastră să judecaţi pe

cei dinăuntru ?… Daţi afară pe răul acela”.

12. Concepția despre rugăciune.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că rugăciunea este starea de părtaşie intimă cu Dumnezeu. Ea este

exprimarea sinceră a lăuntrului nostru în faţa Domnului. Din această cauză nu avem cărţi de rugăciuni

şi nu îndemnăm pe alţii să înveţe rugăciuni pe de rost: (Ps. 62:8) “…vărsaţi-vă inimile înaintea Lui !”,

(Ps. 142:2) “ mă rog către Domnul. Îmi vărs necazul înaintea Lui, şi-mi povestesc strâmtoarea

înaintea Lui”, (Filip. 4:6) “…în orice lucru aduceţi cererile voastre la conştiinţa lui Dumnezeu prin

rugăciuni şi cereri cu mulţumiri”.

-După starea inimii, rugăciunea poate fi de mulţumire, cerere sau mijlocire: (1 Tim. 2:1) “…să

faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri…”, (Efes. 5:20) “mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu

pentru toate lucrurile”.

-Rugăciunea trebuie adresată Tatălui în Numele Domnului Iisus. El este singurul Mijlocitor

57

între om şi Dumnezeu. Rugăciunile adresate sfinţilor credem că nu sunt în conformitate cu Sfintele

Scripturi: (Ioan 16:23) “…orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu”, (1 Tim. 2:5) “…este un singur

mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos”.

-Rugăciunea este absolut necesară vieţii spirituale pentru creşterea, întărirea, ferirea de ispite şi

biruinţa asupra vrăjmaşului: (Lc. 18:1) “Iisus le-a spus o pildă ca să le arate că trebuie să se roage

necurmat şi să nu se lase.”, (1Tes. 5:17) “Rugaţi-vă neîncetat”, (Mat. 26:41) “…vă rugaţi ca să nu

cădeţi în ispită.”, (Efes. 3:16) “…şi-L rog… să vă facă să vă întăriţi în putere”.

-Rugăciunea privată se poate face oriunde, iar rugăciunea comună se face în părtaşie cu ceilalţi

credincioşi din Biserică: (Mat. 6:6) “tu când te rogi în odaia ta… şi roagă-te Tatălui tău care este în

ascuns…” (Mat. 14:23) “…s-a suit pe munte să se roage” (Mat. 26:36,39) “…Iisus a venit…în

Ghetsimani…şi s-a rugat”, (Fapte 2:42) “Ei stăruiau…în rugăciuni”, (Fapte 12:5) “Biserica nu

înceta să înalte rugăciuni”.

-Rugăciunile pentru cei morţi nu au fost practicate în Biserica creştină. Noi credem că ele nu au

nici o valoare, deoarece cel mort a ajuns la locul lui imediat după moarte, fără să mai fie posibilitatea

de schimbare de la un loc la altul: (Lc. 16:26) “…între noi şi între voi este o prăpastie mare aşa că cei

ce ar vrea să treacă… de acolo la noi să nu poată”.

13. Concepția despre sfinţenie.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că sfinţirea este lucrarea progresivă pe care o face Dumnezeu prin

Duhul Sfânt în viaţa păcătosului mântuit. Ea începe la naşterea din nou şi prin ea suntem făcuţi

potriviţi voii Lui: (1 Tes. 4:3) “voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (1 Petru 1:16 )“Fiţi sfinţi

căci Eu sunt sfânt.” (1 Tes. 4:7) “căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie”.

-Ea înseamnă curăţirea de păcat şi punerea deoparte a vieţii pentru Dumnezeu, prin despărţirea

de lume. Curăţirea de păcat este făcută de sângele Domnului Iisus: (1Ioan 1:7 )“…sângele lui Iisus,

Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat”, (1 Cor. 6:11) “…aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi…”, (Evr.

13:12) “…Iisus ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său…”.

-Despărţirea de lume şi punerea la o parte pentru Dumnezeu se face prin Cuvântul lui

Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt, care ne dă putere să ne împotrivim şi să trăim voia Lui: (Ioan 17:17)

“sfinţeşte-l prin Cuvântul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”, (Fapte 2:40) “Mântuiţi-vă din mijlocul

acestui neam ticălos”, (2 Cor. 6:17) “Despărţiţi-vă de ei, zice Domnul”, (1 Pet. 1:2 )“…prin sfinţirea

lucrată de Duhul, spre ascultare”, (2 Cor. 3:18) “…suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă

în slavă prin Duhul Domnului.”

-Sfinţirea este o lucrare la care Dumnezeu îşi are partea Lui, iar omul pe a lui. Dumnezeu, prin

Duhul Sfânt influenţează voinţa noastră şi ne dă puterea, iar omul acceptă pentru sine, în totul, voia şi

puterea lui Dumnezeu: (Filip. 2:13) “Căci Dumnezeu…va da, după plăcerea Lui şi voinţa şi

înfăptuirea”, (Evr. 13:20,21) “Dumnezeul păcii… să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să

58

faceţi voia Lui", (Col. 4:12) “…pentru ca desăvârşiţi… să stăruiţi în voia lui Dumnezeu”, (Col.

1:22,23,2), (Tes. 1:11), etc.

14. Concepția despre căsătorie.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că, în conformitate cu Sfintele Scripturi, căsătoria este orânduită de

Dumnezeu: (Gen. 1:27,28) “Dumnezeu a făcut pe om… parte bărbătească şi parte femeiască.

Dumnezeu I-a binecuvântat şi le-a zis: “creşteţi şi înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi stăpâniţi-l”.

-Căsătoria este actul de bună voie prin care un bărbat şi o femeie consimt să trăiască împreună

toată viaţa. Bărbatului îi este îngăduit să aibă o singură femeie, ca soţie; la fel şi femeii îi este îngăduit

să aibă un singur bărbat, ca soţ. După moartea unuia din soţi, cel rămas se poate căsători: (1 Cor.

7:39), (Rom. 7:2) “O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă-i

moare bărbatul, este slobodă să se mărite…”.

-Întrucât şi căsătoria este o orânduială cetăţenească, ea trebuie întâi încheiată cu acte după

legile statului, apoi urmează binecuvântarea Bisericii. Noi ţinem ca cei ce sunt creştini să încheie o

căsătorie numai în Domnul, adică numai cu credincioşii: (2 Cor. 6:14) “Nu vă înjugaţi la un jug

nepotrivit cu cei necredincioşi”, (1 Cor. 7:39) “…este slobodă să se mărite cu cine vrea, numai în

Domnul” .

-Căsătoria nu trebuie desfăcută prin divorţ. Divorţul este un lucru oprit pentru cei credincioşi:

(Mal. 2:16) “Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie”. (Mat. 19:6) “Deci, ce a împreunat Dumnezeu,

omul să nu despartă” .

-În cazul de adulter dovedit sau a unei părăsiri răutăcioase a căminului, credem că Sfânta

Scriptură admite divorţul: (Mat. 19:9) “Iisus le-a răspuns: “… oricine îşi lasă nevasta, afară din

pricina de curvie, si ia pe alta, preacurveşte.” (1 Cor. 7:15) “Dacă cel necredincios vrea să se

despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi” .

15. Concepția despre dărnicia creştină-milostenie.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că, potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi şi practica primilor

creştini, membrii Bisericii sunt datori, în chip moral, să contribuie din bunurile lor pământeşti de bună

voie şi după putinţă la susţinerea cauzei Evangheliei: (2 Cor. 9:6,7) “Să ştiţi: cine seamănă puţin,

puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima

lui, nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu”, (Exod 25:2) “…

să-Mi aducă dar; să-l primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă”, (35:5)

“…fiecare să aducă prinos Domnului ce-l lasă inima”, (1 Cor. 29:5) “cine vrea, să-şi aducă de bună

voie darurile înaintea Domnului”, (Rom. 12:8) “cine dă să dea cu inima largă”.

- Susţinerea persoanelor ce se află în slujba Evangheliei pentru a nu duce lipsă: (Filipeni

59

4:16,18) “Căci mi-aţi trimis în Tesalonic… pentru nevoile mele. Am de toate şi sunt în belşug…”, (Tit

3:13) “Ai grijă de legiuitorul Zena şi Apolo să nu ducă lipsă de nimic din ce le trebuie pentru

călătoria lor”, (3 Ioan 6) “veţi face bine să îngrijeşti de călătoria lor într-un chip vrednic de

Dumnezeu”, (1 Cor. 9:14) “Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din

Evanghelie”, (Mat. 10:10)“…vrednic este lucrătorul de hrana lui”, (Tim. 5:18) “Căci Scriptura zice:

să nu legi gura boului când treiera bucate, şi vrednic este lucrătorul de plata lui”.

-Ajutorarea săracilor, orfanilor şi văduvelor: (Fapte 11:29 )“Ucenicii au hotărât să trimită

fiecare după puterea lui un ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea”, (Rom. 15:26) “căci cei din

Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutorare pentru săracii dintre sfinţii

care sunt în Ierusalim”, (1 Cor. 16:1) “cât priveşte strângerea de ajutorarea pentru sfinţi…”, (Ioan

12:7,8)“Iisus a zis:…pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi…”, (Mat. 25:40) “Adevărat vă spun că ori de

câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut”,

(Deut. 14:29) “…orfanul şi văduva …să mănânce şi să se sature pentru ca Domnul Dumnezeul Tatăl

să te binecuvânteze…”, (Iacov 1:27) “Religiunea curată… este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în

necazurile lor…”

-Construirea de locaşuri de închinăciune: (Exod. 35:21) “Toţi cei cu tragere de inimă şi

bunăvoinţă au venit şi au adus prinos Domnului pentru lucrarea cortului…”, (1 Cron. 29:1,9)

“…lucrarea este însemnată, căci casa aceasta nu este pentru om, ci pentru Dumnezeu. Poporul s-a

bucurat de darurile de bună voie, căci le dădeau cu dragă inima Domnului…”, (Cronici 2:68,69)

“…au adus daruri de bună voie pentru Cale lui Dumnezeu… au dat la visteria lucrării, după

mijloacele lor…”.

16. Mijlocitorul nostru în faţa lui Dumnezeu.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că Iisus Hristos este mijlocitorul nostru rânduit în mod divin între

Dumnezeu şi om. Luând asupra Sa natura omenească, totuşi fără păcat, El a suferit şi a murit pe cruce

pentru mântuirea păcătoşilor. El a fost îngropat, a înviat a treia zi şi s-a înălţat la Tatăl, la dreapta

Căruia trăieşte pururea ca să mijlocească pentru poporul Său. El este singurul mijlocitor, Profet, Preot

şi Împărat al Bisericii Sale: (I Tim. 2:5) “…este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul

Iisus Hristos”, (Evrei 8:6) “…Hristos a căpătat o slujbă atât de înaltă cu cât legământul al cărui

mijlocitor este El e mai bun”, (9:15) “…El este Mijlocitorul pentru ca prin moartea Lui să capete

veşnicia”, (9:24) “Hristos…a intrat chiar în care, ca să se înfăţişeze acum pentru noi, înaintea lui

Dumnezeu”, (12:24) “…de Iisus, Mijlocitorul…”, (7:25) “… trăieşte pururea ca să mijlocească

pentru ei…”, (Fapte 7:56) “…văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui

Dumnezeu”, (Ps. 110:1) “Domnul a zis Domnului meu “şezi la dreapta Mea…”, (1 Pet. 3:22) “…

Iisus Hristos, care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer…”, (Rom. 8:34)

“Hristos…stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloacele pentru noi.” (1 Ioan 2:1) “Dar dacă cineva a

60

păcătuit avem la Tatăl un mijlocitor, pe Iisus Hristos…”.

17. Concepția despre păstrarea sfinţilor în har.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că un credincios mântuit prin jertfa salvatoare a Domnului Iisus

Hristos în urma pocăinţei personale şi a credinţei, este păstrat în această stare de har prin puterea lui

Dumnezeu până în clipa de necredincioşie (când de bună voie părăseşte această părere). În acest scop a

dăruit credincioşilor Duhul Sfânt să-l mângâie, lumineze, călăuzească şi să-l desăvârşească. Această

conlucrare între Duhul Sfânt şi om se vede în toate laturile vieţii. În rămânerea în har, se împlineşte

voinţa omului cu voinţa divină, lupta lui, care e sprijinită de puterea lui Dumnezeu, pentru a birui

ispitele şi încercările păcatului: (Isaia 41:10-13) “…Eu sunt cu tine… eu îţi vin în ajutor.” (Iuda 24)

“Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere…”, (1 Pet. 1:5) “Voi sunteţi păziţi de

puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire…”, (2 Pet. 2:9) “…Domnul ştie să izbăvească

din încercare pe oamenii cucernici”, (1Cor. 10:13) “Dumnezeu care este credincios, nu va îngădui să

fiţi ispitiţi peste puterile voastre…”, (Filipeni 1:6) “… Acela care a început în voi această lucrare, o

va isprăvi până în ziua lui Iisus Hristos”, (Ioan 10:28) “Eu le voi da viaţă veşnică, în veac nu vor

pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”, (Rom. 8:26) “Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră”.

18. Raportul dintre Biserica şi statul.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că autoritatea statului este de la Dumnezeu, fiind îmbrăcată cu

putere pentru păstrarea dreptului, ordinii şi pedepsirea răufăcătorilor, potrivit cu învăţătura Cuvântului

lui Dumnezeu suntem datori de a ne supune legilor, a ne îndeplini îndatoririle cetăţeneşti şi a ne ruga

pentru toate autorităţile statului: (Tit 3:1) “Adu-le aminte să fie supuşi stăpânilor şi dregătorilor…”,

(Rom. 13:1-7) “Oricine să fie supus stăpâniilor celor mai înalte căci nu este stăpânire care să nu vină

de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care au fost rânduite de Dumnezeu…”, (1 Pet. 2:13,14) “Fiţi supuşi

oricărei stăpânirile omeneşti şi dregătorilor…”, (1 Tim. 2:1-3) “…rugăciuni…pentru toţi cei ce sunt

înălţaţi în dregătorii”.

19. Concepția despre viaţa de apoi.

Baptiștii afirmă:

1.Starea intermediară (starea sufletului între viaţă şi moarte).

-Noi credem şi mărturisim ca la moartea fizică trupul, care e din ţărână este coborât în

mormânt, iar sufletul care este de la Dumnezeu se duce la cer. În acea lume sunt două stări diferite şi

complet despărţite: una de fericire, odihna şi desfătare, numită rai, sânul lui Avram, casa din cer, etc. şi

alta de pedeapsă, de chin şi suferinţă, numită iad, loc de chin, întunericul de afară, adâncul, etc.

-După moarte sufletele celor mântuiţi şi împăcaţi cu Dumnezeu se duc în rai, iar ale celor

61

nemântuiţi se duc în iad. În ambele din aceste stări sufleteşti sunt pe deplin consistente şi în aşteptarea

judecăţii. Ele sunt fără trupuri.

A) starea celor mântuiţi:

(Luca 16:22) “Cu vremea, săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam”, (23:43)

“adevărat îţi spun că azi vei fi cu mine în rai”, (2 Cor. 5:1,7,8) “…ca să fim acasă la Domnul…”,

(Apoc. 6:9,10) “… am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui

Dumnezeu…fiecăruia i s-a spus să se mai odihnească…”, (7:9,14) “…m-am uitat şi era o mare gloată

pe care nu putea s-o numere nimeni… şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului”.

B) starea celor nemântuiţi:

(Luca 16:23) “a murit şi bogatul… era în locuinţa morţilor, în chinuri…", (2 Pet. 2:9)

“…Dumnezeu ştie…să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii“, (Mat. 8:12) “iar

fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în interiorul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”,

(13:49,50) “…vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-l vor arunca în cuptorul aprins…”, (2

Petru 2:17) “…lor le este păstrată negura întunericului”.

2. Concepția despre Parusie sau Venirea Domnului.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că, potrivit învăţăturii Noului Testament, Domnul nostru Iisus

Hristos care s-a înălţat la cer, va veni cu slavă şi strălucire pentru a face judecata celor vii şi a celor

morţi. Venirea Sa va fi văzută de toţi şi se va petrece în clipa pe care o ştie numai Dumnezeu Tatăl. La

venirea Sa. Morţii vor învia, iar cei credincioşi, care au rămas în viaţă, vor fi schimbaţi într-o clipă şi în

întâmpinarea Mirelui: (Fapte 1:11) “Acest Iisus, care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în

acelaşi fel cum l-aţi văzut mergând la cer”, (Mat. 24:30), (Mc. 13:26), (Lc. 21:27) “…vor vedea pe

Fiul Omului venind pe norii cerului şi cu mare slavă”, (Ioan 14:3) “…Mă voi întoarce şi vă voi lua cu

mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”, (1Tes. 1:10) “…şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său…”,

(4:16) “Căci însuţi Domnul… se va pogorî din cer… să întâmpinăm pe Domnul în văzduh…”, Apoc.

(1:7) “Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci

numai Tatăl”.

3. Concepția despre învierea morţilor.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că la venirea Domnului morţii vor învia pentru a se înfăţişa înaintea

scaunului de judecată; trupurile înviate vor fi schimbate în nemurire, vor fi asemenea trupului înviat al

Mântuitorului. Cu acest trup se va moşteni viaţa de veci, cei mântuiţi în fericirea veşnică, iar cei

nemântuiţi în pedeapsa veşnică: (Ioan 5:28,29) “…cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei

ce au făcut răul vor învia pentru judecată”, (Fapte 24:15) “… va fi o înviere a celor drepţi şi a celor

nedrepţi.” (1 Cor. 15:42) “aşa este şi învierea morţilor…”, (15:52,53) “…la cea din urmă trâmbiţă.

62

Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi toţi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca

trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în

nemurire” ,(Filip. 3:21) “…El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l fa face asemenea trupului

slavei Sale”, (Apoc. 20:13) “Marea va da înapoi pe morţii care erau în ea: Moartea şi locuinţa

morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele…”.

4. Concepția despre judecata de apoi.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că fiecare om va fi judecat în mod drept de Dumnezeu prin Domnul

Iisus Hristos, pentru a primi răsplata sau pedeapsa, după felul de vieţuire în viaţa pământească: (Fapte

17:30,31) “Dumnezeu…a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin omul pe care l-a

rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit prin faptul că

L-a înviat din morţi”, (Rom. 2:16) “Şi faptul acesta se va vedea când, după Evanghelia mea,

Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor", (2 Cor. 5:10) “Căci toţi

trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească

răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup”, (Apoc. 20:12) “…şi am văzut pe

morţi mari şi mici stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise şi a fost

deschisă o altă carte , care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce

erau scrise în cărţile acelea”, (Fapte 24:25) “… pe când vorbea Pavel…despre judecata viitoare…”.

5. Concepía despre starea de după judecată.

Baptiștii afirmă:

-Noi credem şi mărturisim că după judecată, potrivit Noului Testament, cei mântuiţi vor

moşteni viaţa de veci în fericirea cerească, iar cei nemântuiţi vor fi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu în

chinul veşnic spre pedeapsa veşnică. În aceste stări va fi fiinţa întreagă, atât trupul înviat schimbat în

nemurire, cât şi sufletul.

A) starea celor mântuiţi.

(Mat. 25:46) “…cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică”, (Apoc. 21:3,4) “Iată cortul lui

Dumnezeu cu oamenii. El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi

Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va fi. Nu va fi nici o tânguire,

nici ţipăt, nici durere pentru că lucrurile dintâi au trecut”, (Apoc. 22:3-5) “Scaunul de domnie al lui

Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe

frunţile lor. Acolo nu va fi noapte, şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampa, nici de lumina soarelui,

pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina, şi vor împărăţii în vecii vecilor…”, (Mat. 25:34) “Veniţi

binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”.

B) Starea celor nemântuiţi.

(Mat. 25:46) “… aceştia vor merge în pedeapsa veşnică”, (25:41) “Duceţi-vă de la Mine

blestemaţilor în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”, (Apoc. 14:10,11)

63

“…va bea…din vinul mâniei lui Dumnezeu…şi va fi chinuit în foc şi pucioasă… şi fumul chinului lor

se suie în sus în vecii vecilor”, (21:8) “Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi,

curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este iadul, care arde cu foc şi

pucioasă, adică moartea a doua. (20:15) “Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în

iazul cu foc”.

Acestea sunt în mare partea textele pe care se argumentează autoproclamata doctrină baptistă.

Ortodoxia este cea care oferă echilibrul spiritual credinciosului în procesul său de mântuire. Erorile

baptiste nu au nimic comun cu învățătura de credință Ortodoxă pe care ne-o împărtășeșete în mod

autentic predania Bisericii prin Teologia Dogmatică și Sfintele Canoane după cum nici răstălmăcirea

Bibliei nu are nimic comun cu textul sacru și autentic al Scripturii de Dumnezeu insuflate. Este de

subliniat faptul de a rămâne permanent treji în fața unor astfel de provocări totdeauna dreptînvățând

Cuvântul lui Dumnezeu.

64

B. CULTUL ADVENTIST DE ZIUA A 7-A *(vezi nota explicativă din Introducere)

* Prelegerile despre cultele neoprotestante, așa cum am afirmat în partea de introducere

sunt reproduse din perspectiva acestor culte, astfle încânt, credinciosul ortodox să conștientizeze

încă de la început aroganța, nerușinarea, minciuna, ura, mândria și fățărnicia dar mai ales

agresivitatea acestor pe bună dreptate sectanți. Într-un capitol aparte, pe care studenții și

credincioșii îl vor putea citi cu de-amănuntul, vom expune credința ortodoxă și combaterea acester

secte care viciază Biserica noastră strămoșească.

Din a doua mişcare neprotestantă de factură adventă a apărut Cultul adventist de ziua a şaptea.

Nu se găseşte ceva original nici în acest cult, dimpotrivă lucrurile se complică şi se creează o nouă

direcţie mileniului cu toate consecinţele sale.

Denominaţiunea Adventişti de ziua a şaptea a apărut în prima jumătate a secolului trecut.

Doctrina sa are ca punct central apropiata venire a lui Hristos, care va întemeia o împărţire de o mie de

ani pe pământ. De aici şi numele acestei secte (în latină, adventus = venire). Credinţa în parusie, cum a

fost numită în primul veac creştin, venirea a doua a lui Hristos, de la un cuvânt grecesc care înseamnă

a veni a doua oară, a fost visul din totdeauna al creştinilor. Chiar din sec. I al istoriei creştinismului,

65

parusia era socotită iminentă. Biserica creştină a primelor veacuri, aşa cum am mai spus, împărtășea

credinţa în parusie, dar nu era de acord că Hristos va întemeia o împărăţie pe pământ, ci una cerească,

iar durata acestei împărăţii de o mie de ani era privită simbolic. Mileniştii sau hiliaştii de atunci au fost

socotiţi eretici şi trataţi ca atare. Pe măsură ce secolele treceau şi venirea lui Hristos întârzia speranţele

în parusie au încetat de a fi pe primul plan, dar nu au fost niciodată abandonate. Mai ales în perioadele

de mari frământări ale unei epoci sau alteia, speranţele hiliaste au fost intens cultivate.

Anul 1000 şi perioada Cruciadelor au reînviat curentul.

Apariţia Adventiştilor de Ziua a VII-a:

De la început, denominaţiunea Adventistă de Ziua a Şaptea şi-a anunţat poziţia după cum

urmează: subsemnaţii, ne asociem ca biserică, adoptând numele de Adventişti de Ziua a Şaptea şi

angajându-ne legământ să păzim poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.

Aceeaşi poziţie a fost confirmată de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din Statele Unite în

Războiul Civil din America. Ei au declarat în 1864:

"Denominaţiunea de creştini numiţi Adventişti de Ziua a Şaptea, care iau Biblia de regulă a lor

de căpătâi şi vieţuire, sunt unanimi în vederile lor că învăţăturile acesteia sunt contrare spiritului şi

practicii războiului; de aceea ei s-au împotrivit din totdeauna din motive de conştiinţă purtării

armelor. Dacă vreo parte din Biblie spre care noi, ca şi popor să putem indica mai mult decât la alta

ca reprezentând crezul nostru, atunci aceasta este legea celor zece porunci, pe care le privim ca pe

legea supremă şi precept al acestora îl înţelegem în cuvântul său evident şi literal. A patra dintre

aceste porunci pretinde încetarea lucrului în ziua a şaptea a săptămânii, cea de-a şasea interzice

curmarea vieţii cuiva, şi în concepţia noastră, nici una dintre cestea nu poate fi respectată în timpul

îndeplinirii serviciului militar. Practica noastră a fost întotdeauna în armonie cu aceste principii. De

aceea membrii noştri nu s-au susţinut liber să se înroleze în armată. În nici una dintre publicaţiile

noastre denominaţionale nu am încurajat practica purtării armelor şi când am fost chemaţi sub arme,

decât să ne călcăm pe conştiinţă am fost mai de grabă de acord să plătim şi să ajutăm şi pe alţii să

plătească cei 300$ alternativ la serviciul militar".

În 1865 Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea a reafirmat poziţia lor originală:

"Am reuşit să recunoaştem guvernarea civilă ca lăsată de Dumnezeu, pentru ca să poată fi

păstrată ordinea, dreptatea şi liniştea în ţară; şi ca poporul lui Dumnezeu să poată să ducă vieţi

liniştite şi paşnice cu toată cinstea şi evlavia. În armonie cu aceasta recunoaştem justeţea acordării

tributului, onoarei şi respectului puterii civile, aşa cum ni se porunceşte în Noul Testament. În timp ce

dăm astfel cu bucurie cezarului lucrurile pe care Scriptura ne arată ca fiind ale sale, suntem nevoiţi să

66

refuzăm orice acte de război şi vărsare de sânge ca nefiind în concordanţă cu îndatoririle lăsate nouă

de Învăţătorul faţă de vrăşmaşii noştri şi faţă de toţi oamenii”.

Întrucât această poziţie de ascultare totală faţă de poruncile lui Dumnezeu n-a fost practicată în

timpul primului Război Mondial (1914-1918), a venit o mare criză în Biserica Adventistă de Ziua a

Şaptea în timp ce 98% din membrii au hotărât să asculte de instrucţiunile slujbaşilor denominaţiunii,

participând la război, 2% au hotărât să rămână credincioşi legii lui Dumnezeu, susţinând poziţia

iniţială, aşa cum a fost învăţată şi practicată până în acel timp. Aceşti membri credincioşi au fost

excluşi din Biserica Adventistă din Europa fiindcă au ales să ţină la înălţime poziţia iniţială a bisericii

cu privire la păzirea Legii lui Dumnezeu (toate cele zece porunci).

Într-o broşură publicată de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în Germania, ei anunţau

următoarea schimbare:

“În tot ce am spus am arătat că Biblia învaţă, în primul rând că participarea la război nu este

o încălcare a poruncii a şasea, după cum nici participarea la război în Sabat nu constituie o încălcare

a poruncii a şasea”.

În Enciclopedia Adventistă de Ziua a Şaptea, Seria Commentary Reference, ei explică:

“La mobilizarea din Germania, în August, 1914, adventiştii de ziua a şaptea din acea ţară s-au

confruntat cu necesitatea de a lua o decizie cu privire la datoria lor faţă de Dumnezeu şi faţă de ţară

când sunt chemaţi la servire sub arme. După ce s-au sfătuit cu puţinii Adventişti de Ziua a Şaptea

disponibili pe plan local în acel timp, preşedintele Confederaţiei de Uniune Germană au informat

Ministerul de Război al Germaniei în scris în data de 4 august 1914 că adventiştii mobilizaţi vor purta

arme ca şi combatanţi şi că vor servi şi în Sabat în apărarea ţării lor….

Trebuie să admitem că aceşti trei conducători Adventişti de Ziua a Şaptea din Germania au

adoptat poziţie cu privire la datoria adventiştilor în serviciul militar care era contrară poziţiei istorice

menţionată oficial de către denominaţiunile advente chiar din timpul Războiului Civil din America.

Conducătorii adventişti au declarat: “La începutul războiului organizaţia noastră a fost

despărţită în partide. 98% din membrii noştri, în urma studierii Bibliei au ajuns la concluzia că sunt

legaţi de datorie prin conştiinţă să-şi apere ţara cu armele, chiar şi sâmbăta, iar această poziţie

aprobată unanim de conducere a fost anunţată imediat Ministerului de Război. Totuşi două procente

nu s-au conformat acestei rezoluţii şi de aceea a trebuit să fie excluşi, din pricina comportamentului

lor necreştin. Aceste elemente neprofitabile s-au ridicat ca predicatori, şi cu puţine rezultate, au

căutat să fie convertiţi cu propaganda lor de idei nebuneşti. Ei se numesc în mod fals predicatori şi

adventişti. Nu sunt acestea înşelătorii? Când asemenea elemente îşi primesc pedeapsa meritată, noi

considerăm aceasta ca un fapt ce ni se face”.

Un corespondent de presă ne-a dat părerea lui cu privire la această situaţie după cum urmează:

“De la începutul războiului a existat o diviziune în poporul adventist. În timpul războiului, majoritatea

a vrut să dea la o parte învăţăturile fundamentale, chiar prin forţă, dacă era necesar. Ceilalţi cereau

67

să permite respectarea sâmbetei (Sabatul) chiar şi în aceste vremi de presiune. Facţiunea

împotrivitoare a determinat în cele din urmă excluderea din organizaţie a urmaşilor principiilor de

credinţă iniţiale”.

În acelaşi an, conducătorii Adventişti de Ziua a Şaptea au făcut o altă declaraţie după cum

urmează: “La începutul războiului au fost unii membrii, după cum sunt şi în alte locuri, care n-au vrut

să ia parte la război, fie din pricina lipsei lor de unitate, fie din pricina fanatismului. Ei îi conving pe

alţii să facă același lucru. Ei au fost mustraţi de biserică, dar din pricina încăpăţânării lor, au trebuit

daţi afară fiindcă deveniseră o ameninţare pentru pacea internă şi externă”.

Cei excluşi din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, nu doar din Germania, ci de asemenea

din multe ţări ale Europei, n-au avut intenţia de a întemeia o nouă biserică. Ei erau în jur de 4000 la

număr. S-au făcut încercări de împăcare cu marea parte a bisericii, imediat după război, în 1920 şi în

1922, dar fără rezultate pozitive. De aceea, întrucât numărul lor a crescut, a fost organizată Mişcarea de

Reformă a Adventiştilor de Ziua a Şaptea ca biserică, separată de grupa principală de Adventiştii de

Ziua a Şaptea, când reprezentanţii celor 2 diferite ţări s-au întâlnit în Gotha, Germania, între 14-20

iulie 1925. Scopul Mişcării de Reformă este de a continua cu învăţăturile şi practicile de la început ale

Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. În Buletinul Conferinţei Generale al Adventiştilor de Ziua a

Şaptea din 13 mai 1913, paginile 33, 34, E. White declara:

“Ar fi bine să ne gândim la ceea ce urmează să vină în curând peste pământ. Acesta nu este

timp de pierdut cu lucruri nesemnificative sau cu căutarea eu-lui. Dacă timpurile pe care le trăim nu

ne impresionează în mod serios mintea, ce poate ajunge la noi? Nu ne cheamă Scripturile la o lucrare

mai curată şi mai simplă decât am văzut până acum?

E nevoie de bărbaţi cu o înţelegere clară în prezent. Dumnezeu îi cheamă pe cei care sunt

doritori: controlaţi de Duhul Sfânt să conducă într-o lucrare profundă de reformă. Văd o criză

înaintea noastră, Domnul cheamă lucrătorii săi să intre în rânduri. Fiecare suflet ar trebui să stea

într-o poziţie de cor şi mai reală, şi mai adâncă faţă de Dumnezeu, decât în anii care au trecut…

Am fost adânc impresionată de scenele care mi-au trecut de curând pe dinainte în timpul

nopţii. Părea să fie o mişcare mare – o lucrare de revigorare – în multe locuri. Poporul nostru intra în

rânduri, răspunzând chemării lui Dumnezeu. Fraţii mei, Domnul ne vorbeşte. Să nu-i ascultăm glasul?

Să nu ne curăţim şi să nu acţionăm ca oameni care-L aşteaptă pe Stăpânul lor să vină? Este un timp

care cheamă la purtare de lumină”.

Conferinţa Generală a Mişcării de Reformă a Adventiştilor de Ziua a Şaptea a funcţionat mai

întâi în Iserhagen, Germania şi apoi în Basel, Elveţia. După al doilea Război Mondial, sediul a fost

68

mutat în Statele Unite ale Americii şi în 1949 a fost stabilită în Sacramento, California. Fiindcă

s-a considerat avantajos pentru o lucrare mondială să fie situată în partea de est a SUA, sediul a fost

mutat temporar la Blackwood, New Jersey, înainte de a fi mutat în locul actual, în Roanoke, Virginia.

Mişcarea de Rezistenţă AZS a ajuns deja în 83 de ţări.

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

1. Prezentare.

Secolele 18 şi 19 au constituit perioada marilor “treziri religioase” din Statele Unite ale

Americii. Într-o ţară în care catolicii nu erau majoritari, cultele neoprotestante au intrat la un moment

dat în criza de subiecte de predică şi doctrinare. Nimeni nu mai era mişcat de predicile critice la adresa

“celorlalţi”. S-a creat treptat nevoia de a veni în faţa maselor cu noi idei care să reanime şi să întreţină

motivaţia (neo)protestantă. Au început să apară predicatori mai revoluţionari decât primii predicatori

neoprotestanţi, înfierbântând mulţimile cu predici apocaliptice despre pedepsele Iadului, fericirea care

îi aşteaptă pe cei credincioşi sau o aşa-zisă răpire a celor fideli lui Dumnezeu.

Adventiştii reprezintă, asemenea baptiştilor, o grupare mai mare de secte, toate preocupate de a

doua venire a Domnului, de unde şi numele lor, derivat din latinescul adventus (venire), şi în special de

stabilirea datei pe baza profeţiilor.

William Miller (1782-1849), un adventist, a început să studieze pe cont propriu Biblia şi în

special cartea profetului Daniel, trăgând de acolo concluzia că sfârşitul lumii e aproape şi că Hristos se

va reîntoarce în 1843. El a publicat concluziile cercetărilor lui biblice într-o broşură, Învederare din

Sfânta Scriptură a celei de-a doua veniri a lui Hristos în anul 1843. În respectiva scriere el anunţa, pe

lângă data revenirii lui Hristos, şi faptul că El va întemeia pe pământ o împărăţie de o mie de ani

împreună cu cei drepţi pe care-i va învia şi că la sfârşitul mileniului vor învia şi cei păcătoşi pentru a fi

judecaţi (aceasta este cunoscuta învăţătură despre Mileniu, preluată ulterior de mai multe secte). Miller

şi-a făcut calculele pe baza profeţiei din Daniel 8:14, unde se vorbeşte de 2300 de zile care vor trece

până la curăţirea locului sfânt şi, sprijinindu-se pe Numeri 14:34, a socotit o zi drept un an. Punctul de

plecare a fost luat anul 457 ÎH, când a început robia babiloniană. În anul 1831 el a început să predice în

public noile idei. În aşteptarea evenimentului anunţat mulţi dintre adepţii lui şi-au vândut proprietăţile

şi şi-au lichidat afacerile. Întrucât anul 1843 a trecut fără ca profeţia să se împlinească, un adept al lui

Miller, S. Snow a calculat o nouă dată mai exactă ca prima – 10 octombrie 1844. De data aceasta

publicitatea a fost mult mai mare, data fiind preluată de ziare, reviste, în conferinţe publice, provocând

un entuziasm care I-a făcut pe mulţi să-şi părăsească locurile de muncă, să-şi vândă proprietăţile şi să

urmeze adventiştilor. Noaptea de 9 spre 10 octombrie i-a aflat pe adventişti adunaţi într-o sală mare din

Boston, aşteptând cu mari emoţii trâmbiţa îngerului ce avea să vestească a doua venire a Domnului.

Noaptea a trecut fără să se întâmple nimic, spre marea dezamăgire a multora care au părăsit secta.

Miller a recunoscut public că a greşit şi i-a îndemnat pe adepţii ei să treacă la baptişti. Aceştia nu i-au

primit şi astfel secta adventiştilor s-a risipit în 1845. Cei care au rămas s-au rupt în patru grupări

69

principale, dintre care cel mai important a fost şi este cel al “adventiştilor de ziua a şaptea”. Trei dintre

urmaşii lui Miller, Joseph Bates şi soţii James şi Ellen G. White au pus bazele noii “Biserici Adventiste

de Ziua a Şaptea”.

Ellen G. White, în special după moartea soţului, a devenit figura centrală a sectei, producând

multe scrieri cu valoare de profeţii pentru adventişti: Tragedia veacurilor, Profeţi şi împăraţi, etc. Ea a

reinterpretat profeţiile lui Miller şi Snow, susţinând că ele nu se refereau la a doua venire a Domnului,

ci la curăţirea templului ceresc de păcatele fiilor lui Dumnezeu. Previziunile şi calculele de date au

continuat, fiind propuşi, pe rând următorii ani: 1845, 1849 şi 1851, acesta din urmă fiind chiar

certificat de o viziune a lui Ellen White. Tot printr-o “viziune cerească” a profetesei, adventiştii au

preluat serbarea sâmbetei de la baptiști, în 1860 secta schimbându-şi numele în “Adventiştii de Ziua a

Şaptea”. Secta s-a răspândit repede şi în afara Americii şi numără astăzi aproximativ 5 milioane de

membri.

În România, adventiştii au pătruns la sfârşitul secolului 19, printr-un fost preot catolic, Mihail

Czehovski, care a activat în regiunea Piteştiului. Secta apare în 1890 în Bucureşti, dar un oarecare

succes al ei începe cu convertirea şi mai apoi preluarea conducerii de către fostul student în medicină,

Petre Paulini. Secta a câştigat teren printr-o înverşunată campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe şi

clerului acesteia, folosind în acest scop cele mai murdare și nedrepte mijloace.

Între rătăcirile specifice acestei secte se numără: învăţătura despre Mileniu, credinţa că nu

există iad şi nici suflet nemuritor, obligativitatea legilor Vechiului Testament privind ţinerea sâmbetei

şi mâncărurile necurate, credinţa în împărăţia de 1260 zile a Antihristului care reprezintă perioada de

1260 de ani dintre 538 şi 1798 (dominaţia papalităţii).

Conform acestei secte, toate denominaţiunile creştine sunt stăpânite de diavol iar preoţii sunt

slujitorii acestuia. În consecinţă, toţi creştinii trebuie să părăsească bisericile lor şi să intre în singurul

adăpost adevărat – secta adventistă. După credinţa lor, sâmbăta ar fi pecetea şi semnul lui Dumnezeu,

iar duminica, serbată de toţi creştinii, ar fi pecetea Fiarei ( a diavolului). De aceea, după părerea lor, cel

mai important lucru şi semn că eşti de partea lui Dumnezeu este să ţii sâmbăta. Duşmănia pe care o

nutresc faţă de ceilalţi creştini este grăitoare pentru fanatismul lor.

Adventiştii dau o importanţă deosebită “zeciuielii”, adică a datoriei sacre a fiecărui membru de

70

a cotiza la sectă cu 10% din venitul lunar, sub deviza “mai bine să ai 90% din salariul tău

binecuvântat, decât 100% fără binecuvântare”.

Secta a implementat un program general pentru tineret. Diverse activităţi aprobate de

conducere pentru petrecerea timpului liber înlocuiesc distracţiile cum ar fi dansul sau mersul la

cinema. Adventiştii administrează peste 360 de spitale şi clinici în lumea întreagă şi desfăşoară

programe misionare, educaţionale şi filantropice susţinute prin zeciuiala plătită de membri (a zecea

parte din venit). Publicaţiile sectei sunt tipărite în 197 de limbi şi dialecte. Secta dispune de unul din

cele mai mari sisteme de învăţământ dintre cultele neoprotestante. În ceea ce priveşte interpretarea

profeţiilor eshatologice, adventiştii deţin un loc de frunte din punct de vedere al originalităţii ideilor de

interpretare.

Din secta principală s-au desprins în timp numeroase grupări şi secte cu nume diferite. Cele

mai cunoscute sunt: Adventiştii de Ziua a Şaptea – Mişcarea de Reformă, Societatea misionară

internaţională a adventiştilor de ziua a şaptea, Mişcarea lui R.D. Brinsmead. Primii din această serie

activează şi în România.

“A.Z.S. și Mişcarea de Reformă” s-au separat de secta-mamă după moartea “profetesei” Ellen

G. White (1915), ca o consecinţă a luptei pentru succesiune, câştigată de Margaret Rowen din Los

Angeles. Venită la putere, Rowen le-a propus membrilor câteva reforme, dintre care cea mai

importantă fiind ideea de a nu pune mâna pe armă pentru a ajuta statul în războaie. Cei care au făcut-o

în timpul războiului ar fi părăsit calea adevărului. În România secta aceasta a fost adusă de un oarecare

soldat Kremer căsătorit cu o nemţoaică reformistă, în 1917-1918. Din cauza atitudinii faţă de stat, secta

a fost interzisă, dar şi-a continuat propaganda prin foi gen Păzitorul adevărului şi Solul misionar.

Învăţătura reformistă a fost prezentată în broşura Scurtă lămurire a principiilor adventiştilor de ziua a

şaptea şi o mişcare de reformă, scriere combătută de conducătorul sectei-mamă, Petre Paulini, în

Profeţi falşi şi profeţi mincinoşi.

Structura organizatorică a cultului A.Z.S. din ţara noastră:

-Unităţile organizatorice ale cultului A.Z.S. sunt: comunitatea, conferinţa şi uniunea de

conferinţe.

-Învăţământul – Pentru pregătirea pastorilor, cultul A.Z.S. din ţara noastră are un seminar

teologic care din anul 1949, funcţionează în Bucureşti – cu o durată a cursurilor de 4 ani.

-Publicaţii – Cultul A.Z.S. editează reviste Curierul Adventist. De asemenea, s-au tipărit cărţi

de imnuri, lucrări de exegeză biblică, broşuri etc. Casa de pensii şi de ajutorare separat, întreţinută de

către Uniune.

71

2. Învăţătura A.Z.S.

-Concepția despre Dumnezeu Tatăl.

Este un singur Dumnezeu, Tatăl cel veşnic, Creatorul, care este o Fiinţă personală, spirituală,

infinit în iubire şi înţelepciune, atotputernic, omniprezent, atotştiutor şi nemuritor. (Exodul 20:2,3;

Isaia 45:5-20-22; Ioan 4:24; Psalmii 139:1-12).

-Concepția despre Fiul, Iisus Hristos.

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, una în natură cu Tatăl cel veşnic. Prin Hristos au fost

create toate lucrurile. Păstrându-şi natura Sa divină, Hristos a luat asupra Lui natura umană. , S-a

întrupat şi a trăit pe pământ ca om, însă fără de păcat, fiind astfel un exemplu pentru noi. El a murit pe

cruce pentru păcatele noastre, a înviat apoi din morţi şi S-a înălţat la Tatăl unde trăieşte pentru a face

mijlocire pentru noi : (Coloseni 1:15-17; Matei 1:18-23; Ioan 1:14; 1 Timotei 2:5; 3:16; Evrei 7:25;

Ioan 14:6; ).

- Concepția despre Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos pe pământ, şi este Una în scopuri cu Tatăl şi cu Fiul.

El e Regeneratorul în lucrarea de răscumpărare. Aceste trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus

Hristos și Duhul Sfânt formează Dumnezeirea.

- Concepția despre Sfintele Scripturi.

Sfintele Scripturi, atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament, sunt Cuvântul lui Dumnezeu.

Ele sunt date prin inspiraţie de Dumnezeu şi conţin descoperirea suficientă a voii lui Dumnezeu faţă de

om şi singura regulă infailibilă de credinţă şi vieţuire.

-Cele zece porunci.

Legea morală, cele zece porunci din Exodul 20:1-17 sunt expresia voii lui Dumnezeu,

acoperind datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi. Legea este neschimbătoare,

obligatorie pentru toţi din toate veacurile şi este mai presus de orice legi omeneşti. Încălcarea oricărei

porunci constituie plata păcatului care este moartea. Noi nu suntem mântuiţi prin ascultarea faţă de

lege, ci prin Hristos, trebuie deci să fim ascultători şi să scăpăm de osândă. (Matei 5:17-20; Ioan 2:3-6,

5:1-3).

- Concepția despre Sabat.

Porunca a patra din legea morală a lui Dumnezeu pretinde respectarea Sabatului zilei a şaptea.

El este zi sfântă de odihnă, un memorial al creaţiunii şi un semn al recreării şi al răscumpărării, ca şi al

sfinţirii, este o instituţie spirituală dedicată închinării religioase şi studiului. (Geneza 2:1-3; Exodul

20:1-17).

72

Adevărata respectare a Sabatului pretinde încetarea oricărei lucrări lumeşti de vinerea de la

apusul soarelui până sâmbătă la apusul soarelui. Pregătirea pentru Sabat trebuie încheiată vinerea

înainte de începutul Sabatului. (Leviticul 23:32, Exodul 16:22,23).

Întrucât Hristos şi apostolii au păzit tot timpul Sabatul, atât înainte, cât şi după răstignire şi

înviere, duminica rămâne adevărata zi de odihnă. Anania şi Pavel n-ar fi putut fi nevinovaţi înaintea

evreilor dacă ar fi fost păzitori ai Sabatului. (Luca 23:56, Fapte 13:42,44).

- Concepția despre închinarea duminica.

Prima zi a săptămânii, cunoscută în mod obişnuit sub numele de duminică, a fost dedicată în

vechime închinării la soare. Când biserica creştină s-a abătut de la învăţătura adevărată din zilele

apostolice, ziua a şaptea a fost înlocuită treptat de prima zi a săptămânii. Duminica, cu alte instituţii

păgâne, a fost adoptată în cele din urmă de către biserica creştină. Respectarea duminicii nu se găseşte

în Biblie susțin adventiștii. (Matei 15:9,13).

- Concepția despre legea ceremonială.

Legea ceremonială a Vechiului Testament dată poporului evreu înainte la venirea lui Mesia

simboliza lucrarea lui Hristos şi cerinţele ei au încetat la cruce. Legea ceremonială, care include

sărbătorile evreieşti ceremoniale nu ar trebui să fie confundată cu legea morală şi cu ziua Sabatului din

porunca a patra. (Evrei 10:1,9,10; Coloseni 2:14,16).

- Concepția despre Har şi mijloacele harului.

Harul înseamnă “favoare nemeritată”. Din pricina păcatului omenirea trebuie să sufere

consecinţele. Dumnezeu Îşi manifestă iubirea acordând omului care n-o merită salvarea de la moarte

prin Iisus Hristos. Mântuirea este realizată când păcătoşii sunt atraşi la Hristos prin:

a.Cuvântul lui Dumnezeu.

b.Duhul Sfânt.

c.Lucrarea Evangheliei. (Romani 10:13-18; Ioan 14:16:13).

- Concepția despre naşterea din nou.

Pentru a fi mântuit de păcat şi de consecinţele sale, omul trebuie să experimenteze o naştere din

nou prin transformarea vieţii. Când un individ se căieşte de păcatele sale şi se predă lucrării Duhului

Sfânt asupra inimii sale, el simte dorinţa să trăiască în ascultare de voia lui Dumnezeu. Biblia numeşte

această experienţă “naştere din nou”. Noua viaţă de după aceea este menţinută prin credinţa noastră în

Iisus. (Matei 1:21, Ioan 3:3).

- Concepția despre Botez.

Acei care au ajuns la o vârstă respectabilă şi u fost “născuţi din nou” trebuie să fie botezaţi prin

73

cufundare în apă în numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh. Aceasta reprezintă moartea,

îngroparea şi învierea lui Iisus Hristos, ca şi moartea “omului vechi” şi învierea “omului nou” la o

viaţă nouă în Hristos. (Fapte 2:38, Marcu 16:16, Romani 6:3-9).

-Serviciul umilinţei.

Spălarea picioarelor este un serviciu al umilinţei care precede sfânta cină. Ea a fost instituită de

Mântuitorul şi a fost lăsată bisericii creştine pentru a învăţa umilinţa, egalitatea, iubirea frăţească şi

unitatea în Hristos. Reconcilierea între fraţi ar trebui să preceadă acest serviciu. (Ioan 13:1-17, Matei

5:23,24).

- Concepția despre Sfânta cină.

Prin împărtăşirea din pâinea nedospită şi vinul nefermentat, care reprezintă trupul şi sângele lui

Iisus Hristos, credinciosul comemorează suferinţa şi moartea lui Iisus Hristos. Semnificaţia acestei

rânduieli implică faptul că la ea iau parte doar membrii care sunt în armonie cu principiile bisericii care

formează corpul lui Hristos. (Matei 26:26-28; 1 Corinteni 10:16,17).

- Concepția despre Judecata de cercetare.

Profeţia celor 2300 zile (ani, după Numeri 14:34 şi Ezechiel 4:6) din (Daniel 8:14) s-a încheiat

când a început “curăţirea sanctuarului” sau judecata de cercetare. Acesta se referă la cercetarea –

revenirea Domnului Hristos – a rapoartelor cereşti ale vieţilor pretinşilor copii ai lui Dumnezeu din

toate veacurile. Rezultatul acestei cercetări hotărăşte destinul fiecărui suflet, fie pentru viaţa veşnică,

fie pentru moartea veşnică. (Eclesiastul 12:14; Daniel 7:9,10).

- Concepția despre adevărul prezent.

Soliile celor trei îngeri din (Apocalipsa 14:6-12), împreună cu solia celuilalt înger din

Apocalipsa constituie adevăr prezent. Aceste solii trebuie să pregătească un grup special de oameni,

144 000 pentru cea de-a doua venire a lui Hristos. (Ezechiel 9:1-7, Apocalipsa 7:1-4).

- Concepția despre Darul profeţiei.

În concordanţă cu făgăduinţa lui Dumnezeu din Fapte 4:17-21, darul profeţiei a fost redat

bisericii în aceste zile, nu ca un înlocuitor sau ca o completare a Bibliei, ci ca un îndrumător şi un

serviciu de distincţie a poporului rămăşiţei lui Dumnezeu. Scrierile inspirate ne îndreaptă atenţia la

principiile ca regula noastră de credinţă şi vieţuire şi ne ajută să ne ferim de interpretarea greşită a

Cuvântului Dumnezeu. (Numeri 12:6, 2 Cronici 20:20; Proverbe 29:18).

- Concepția despre Căsătorie.

Căsătoria a fost rânduită de Dumnezeu şi onorată de Hristos pentru a lega ambele părţi pentru

viaţă: divorţul cu scopul recăsătoririi, nici căsătoria cu necredincioşii nu se încadrează în principiul

74

divin al căsătoriei. (Luca 7:11-3; 1 Corinteni 7:11, 39).

-Reforma sanitară şi reforma în îmbrăcăminte.

Întrucât corpul creştin este templul Duhului Sfânt, cei care vor să-şi păzească sănătatea trebuie

să urmeze naturii şi să renunţe la alimentele şi obiceiurile nenaturale ale vieţii care distrug sănătatea,

fiind în folosirea lucrurilor care sunt bune. (1 Corinteni 3:16,17; Filipeni 4:5). Obiceiurile în

îmbrăcăminte sunt un indiciu asupra caracterului. Modestia creştină şi respectul de sine pretind să nu

adoptăm modele extravagante ale lumii. (1 Petru 3:1-5; Isaia 3:16-24).

-Atitudinea noastră privind la stăpânirile pământeşti.

Creştinul e obligat să respecte autoritatea divină şi umană. El ascultă de toate legile drepte ale

stăpânirilor pământeşti dintr-o conştiinţă bună. Dacă cerinţele legilor omeneşti sunt în contradicţie cu

ale lui Dumnezeu, atunci creştinul trebuie să hotărască pentru sine: Să ascult mai mult de Dumnezeu

sau de oameni? Conştiinţa noastră creştină ne interzice să luăm parte la orice fel de activităţi partizane.

(Matei 22:21; Romani 13:3-7).

- Concepția despre Trupul lui Hristos, Biserica Sa.

Biserica lui Hristos este un trup vizibil şi organizat, nu indivizi împrăştiaţi. Biserica deleagă o

parte din autoritatea ei slujbaşilor aleşi, nu ca să stăpânească peste biserică, ci să slujească bisericii.

Biserica are autoritatea să accepte membrii prin botez şi mărturisire de credinţă şi să excludă membrii

pentru motive întemeiate. (Ioan 10:16, 11:52, 1 Corinteni 10:17, 12:12-27).

- Concepția despre Zecime şi daruri.

Darea zecimii şi a darurilor pentru sprijinirea lucrării şi predicarea Evangheliei este o datorie

creştină. (Matei 23:32, 1 Corinteni 9:14).

- Concepția despre a doua venire a lui Hristos.

Timpul de încercare al oamenilor se încheie la scurt timp înainte de cea de-a doua venire a lui

Hristos ce va fi literală, personală, vizibilă, auzită şi universală. (Luca 13:23-25, 17:29,30; Isaia 11:4,

66:17).

- Concepția despre natura omului şi starea celor morţi.

Omul a fost creat de mâna lui Dumnezeu ca suflet viu. Prin neascultare a fost despărţit de sursa

vieţii, prin natură, el este muritor, dar poate dobândi nemurirea prin Hristos, în făgăduinţă imediată şi

realitate la a doua Sa venire. (Geneza 2:7, 3:22-24, Iov 7:17).

La moarte fie că este bun sau rău, omul intră într-un somn, o stare de inconştienţă, tăcere şi

inact. Omul mort rămâne în mormânt până la învierea drepţilor şi a celor nedrepţi. Cei nedrepţi nu

sunt în loc de chin, ci sunt “păstraţi până în ziua judecăţii ca să fie pedepsiţi”. Şi cei drepţi nu sunt în

cer, ci în mormânt până la înviere, la venirea lui Hristos. (Fapte 2:29,34; Timotei 4:7,8).

- Concepția despre Mileniu.

După a doua venire a lui Hristos va fi o perioadă de o mie de ani, numită de obicei mileniu. În

acest timp când cei drepţi sunt cu Hristos în cer, cei răi rămân în ţărână, în pământul pustiit. Cei drepţi

75

îi vor judeca pe cei răi. La sfârşitul mileniului, cei răi sunt nimiciţi de foc. (Matei 10:28, 2 Petru 3:7-

10).

- Concepția despre noul pământ.

După curăţirea pământului de păcat prin foc, Dumnezeu va face “toate lucrurile noi”,

restaurând pământul la frumuseţea lui edenică. Acest pământ nou va deveni atunci căminul veşnic al

celor mântuiţi, iar Dumnezeu va avea stăpânirea supremă în toate veacurile fără de sfârşit ale veşniciei.

(2 Petru 3.13, Apocalipsa 21:1-7).

Adventiştii au cinci servicii religioase speciale:

1.Botezul se administrează la majorat. Candidaţii îmbrăcaţi în veşminte speciale sunt introduşi

în baptisterii. Pastorul primeşte pe rând pe fiecare candidat rosteşte formula de botez apoi îl scufundă

în apă, o singură dată. Apoi pastorul rosteşte o scurtă scufundare, subliniind importanţa acestui act,

după care credincioşii cântă un imn. Botezul se oficiază numai de către pastor.

2.Cina Domnului are loc o dată la trei luni în ziua de sabat, fie dimineaţa, fie după amiaza.

Participarea la Cină este precedată de spălarea picioarelor (semnul umilinţei). Elementele împărtăşaniei

sunt pâinea nedospită şi vinul nefermentat (must).

Pastorul rosteşte rugăciunea de binecuvântare a pâinii apoi frânge pâinea în bucăţi, în timp ce

credincioşii se roagă, iar corul intonează un imn de laudă. Pastorul şi persoanele indicate de el pun pe

tăvi bucăţelele de pâine şi le împart credincioşilor. Serviciul se încheie cu o cântare comună şi o

rugăciune rostită de pastor.

3.Cununia are loc Duminica. În cazuri speciale se face şi în alte zile, dar niciodată sâmbăta.

4.Înmormântarea – Serviciul religios are loc de obicei la casa decedatului şi constă în cântări şi

rugăciuni potrivite momentului.

5.Punerea mâinilor are loc sâmbăta dimineaţa sau după amaiza, în timpul predicii.

Manifestări şi tendinţe ale cultului A.Z.S.

a. Credinciosul adventist şi controlul exercitat de cult. Credinciosul adventist nu e stăpânit de

imaginea iadului, pentru că adventiştii nu cred în iad. El are conştiinţa fericirii veşnice, mai mult decât

alţi credincioşi. Ei cred că din miliardele de oameni care au trecut pe pământ şi vor trece, numai ei se

vor bucura de împărăţia lui Hristos de o mie de ani. Numai ei vor putea privi pe satan cum se zbate

neputincios pe pământ pedepsit din cauza nelegiuirilor. Credinciosul adventist este dominat de frica de

a rămâne în afara acelei împărăţii unice. El crede că această fericire o vor dobândi doar adventiştii de

ziua a şaptea de aceea respectă cu stricteţe ceea ce li se cere.

După ce i s-au creat credinciosului aceste convingeri după ce i s-a acaparat conştiinţa, pastorul

exercită un control riguros asupra lui, îi cenzurează viaţa intimă iar credinciosul se supune fără

murmur. Căutând să păstreze credinciosul sub stricta şi exclusiva trăire adventistă pastorii şi prezbiterii

controlează şi felul de alimentaţie (nu consumă carne de porc, înclină spre vegetarism, controlează

lectura, preocupările, viaţa şi relaţiile de familie, încercând să elimine orice influenţă din afara

76

comunităţii. Cultul nu admite căsătoria dintre adventişti şi neadventişti. Unica soluţie este botezul celui

neadventist.

Adventiştii şi-au cristalizat punctele doctrinare pornind de la Vechiul Testament iar legea

morală pentru a continua să fie tot decalogul din care porunca a IV-a cea care se referă la ţinerea

sabatului, a dat chiar numele de sabatism. Ţinerea zilei a şaptea a sâmbetei – ca zi de odihnă şi de cult

s-a hotărât în urma “revelaţiei” pe care Hellen White a avut-o în anul 1846.

Respectarea strictă a sabatului a pus într-o situaţie conflictuală pe copiii de vârstă şcolară şi pe

membrii cultului angajaţi în câmpul muncii. Vinerea sabatului a făcut ca adventiştii să-şi aleagă

anumite profesii: fotografi, mici meşteşugari (croitori, cizmari, zidari, electricieni, instalatori). Pentru

a–i atrage pe tineri cultul organizează programe de orchestre, dans şi formaţii corale. În ţara noastră s-

au semnalat două grupuri dizidente.

1.Gruparea condusă de Gheorghe Catană din părţile Ardealului care are la bază principii ale

sectei adventiste reformiste.

2.Familia spirituală condusă de profetul “Satmari” din Piatra Neamţ. Această “binecuvântată

unire” spirituală şi de fapt se şi numesc Adam şi Eva. Aceasta practică prozelitismul și refuză

încadrarea în muncă.

Având aceste repere ale Cultului Adventist, studentul teolog are posibilitatea să clarifice erorile

și să apere cu strictețe adevărul de credință revelat, să ocrotească și să-i protejeze pe credincioși

evitând astfel confuzia și de ce nu sminteala.

Situația actuală a Bisericii Adventiștilor de ziua a șaptea, incluzînd actuala organigramă,

Președintele ales și Statutul de organizare, este redată pe scurt pe site-ul Secretariatului de Stat pentru

Culte pe care o prezentăm mai jos:

http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1740 - sursă citată la data de 10.10.2010

BISERICA ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA

Uniunea de Conferinţe a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea

Teodor HUŢANU

Preşedinte 077190, Pipera, Str. Erou Iancu Nicolae nr. 38-38 A, com. Voluntari, jud. Ilfov Tel.021.269.03.38 Fax.021269.03.40 Web: http://www.adventist.ro/

„Adventus” înseamnă „revenire”, „a doua venire”; adventiştii readuc în atenţie textele

scripturistice care vorbesc de întoarcerea lui Iisus pentru întemeierea împărăţiei sale. Această idee a

fost susţinută de americanul William Miller (1782-1849), care a şi stabilit pentru anii 1843-1844 data

77

celei de a doua veniri, profeţie care nu s-a adeverit. Mai târziu, Hiram Edson şi în special soţii James şi

Ellen White au răspândit această credinţă.

Începutul existenţei Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea a fost marcat în ţara noastră de anul

1870, odată cu vizita pastorului polonez (fost preot catolic) Chehonsky. Până la primul război mondial

existau un număr restrâns de comunităţi adventiste (Piteşti, Bucureşti, Sarighiol, Sibiu, Cluj etc.) cu

credincioşi în majoritate de naţionalitate germană. În ciuda opresiunii şi a interdicţiei din partea

statului, Biserica Adventistă s-a extins.

În perioada interbelică s-a creat organizaţia centrală sub denumirea de Uniunea de Conferinţe a

Bisericii Adventiste (1921). Statutul bisericii a fost semilegal; o asociaţie religioasă, într-o perioadă

avea aprobare de funcţionare, apoi, în altă perioadă, era interzisă. Recensământul din anul 1930 a

relevat existenţa a 16.102 adventişti.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a fost pusă în

afara legii, membrii şi pastorii fiind urmăriţi, persecutaţi şi condamnaţi la pedepse privative de

libertate.

În anul 1946, pentru prima dată Biserica este recunoscută provizoriu, iar după promulgarea

Constituţiei din anul 1948 se fac pregătirile în vederea recunoaşterii de către stat, care are loc în anul

1950, prin Decretul Prezidiului M.A.N. 1203/1950. Pe aceeaşi dată se aprobă Statutul şi mărturisirea

de credinţă a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.

Elementele doctrinare specifice Bisericii Adventiste sunt următoarele:

- Domnul Isus Hristos este singurul preot şi mijlocitor între Dumnezeu şi om. El a lucrat mântuirea

la Golgota iar acum, în templul din cer, o desăvârşeşte.

- A doua venire a lui Isus este singura soluţie pentru problemele omenirii. Ea va avea loc în

curând.

- Sabatul zilei a şaptea este semnul distinctiv al unui Dumnezeu-Creator.

- Nemurirea aparţine numai lui Dumnezeu; din cauza păcatului, omul este supus morţii.

Moartea este un somn, în timpul căruia omul este cu totul inconştient.

- Trupul omului este Templul Duhului Sfînt - fapt pentru care trebuie păstrat în deplină sănătate

printr-un mod de viaţă raţional, în armonie cu legile naturii.

Organul central de conducere al Bisericii este Uniunea de Conferinţe, care are în subordine 6

unităţi numite Conferinţe (Muntenia, Moldova, Oltenia, Transilvania de Sud, Transilvania de Nord şi

Banat).

În total, conform recensământului din 2002, sunt 93.670 credincioşi, din care 6.900 sunt de

etnie maghiară.

Corpul pastoral al bisericii este format dintr-un număr de circa 340 de pastori. Totalul

bisericilor locale de pe cuprinsul ţării este de 1.185.

Pregătirea deservenţilor de cult se face la Institutul Teologic Adventist de grad universitar, care

78

funcţionează la Cernica, trei licee seminariale şi o şcoală postliceală sanitară la Brăila.

În cadrul cultului funcţionează mai multe asociaţii: ADRA (Agenţia Adventistă pentru

Refacere şi Ajutor) - o astfel de organizaţie există şi pe plan mondial, cu activitate recunoscută în caz

de calamităţi sau catastrofe naturale, precum şi de ajutorare; AMICUS (Asociaţia Studenţilor

Adventişti), „Sănătate şi temperanţă”, Asociaţia Copiilor şi Juniorilor Adventişti.

Biserica Adventistă dispune şi de un post de radio „Vocea Speranţei”, care emite la Bucureşti,

Braşov, Constanţa şi Timişoara.

Biserica Adventistă are o casă de editură unde se editează lunar revista „Curierul Adventist”. O

altă publicaţie bilunară este revista „Semnele Timpului”, revistă de cultură religioasă. Trimestrial se

editează caietele de studii biblice pentru adulţi, tineret, copii, în aproximativ 55.000 exemplare.

Pe lângă acestea se mai publică lucrări cu caracter teologic, de popularizare, cursuri şcolare etc.

Conform doctrinei sale, Biserica Adventistă se defineşte drept una sfîntă, sobornicească şi

apostolică. Ea este o biserică mondială, cuprinzând pe toţi credincioşii de pe glob care recunosc

aceeaşi doctrină, respectă aceeaşi autoritate eclesiastică şi îşi asumă aceeaşi misiune. Organizaţia

mondială a Bisericii Adventiste are caracter reprezentativ, organismele ei de conducere, de la toate

nivelele fiind alese prin votul majorităţii delegaţilor. Forul central de conducere al bisericii la nivel

mondial este Conferinţa Generală, care are 11 diviziuni teritoriale pe tot globul.

Biserica Adventistă este prezentă în peste 190 ţări de pe glob, cu peste 15 milioane de

credincioşi, dintre care 8 milioane sunt botezaţi.

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din România are relaţii cu organizaţiile religioase din

străinătate şi este subordonată spiritual şi doctrinar Organizaţiei Mondiale Adventiste.

79

III. MIŞCAREA HARISMATICĂ. CULTUL PENTICOSTAL* (vezi nota explicativă din

Introducere).

* Prelegerile despre cultele neoprotestante, așa cum am afirmat în partea de introducere

sunt reproduse din perspectiva acestor culte, astfle încânt, credinciosul ortodox să conștientizeze

încă de la început aroganța, nerușinarea, minciuna, ura, mândria și fățărnicia dar mai ales

agresivitatea acestor pe bună dreptate sectanți. Într-un capitol aparte, pe care studenții și

credincioșii îl vor putea citi cu de-amănuntul, vom expune credința ortodoxă și combaterea acester

secte care viciază Biserica noastră strămoșească.

Spre sfârşitul secolului 19 America era deja plictisită de numeroasele şi sporadicele “treziri

religioase”. Mulţi predicatori ambulanţi se compromiseseră prin tertipurile la care apelau pentru a

încălzi mulţimile. Masele voiau ceva nou iar acest nou nu a întârziat să vină sub lozinca “Dumnezeu

face o lucrare nouă”.

Una dintre mişcările de “trezire religioasă” din Statele Unite a fost şi aşa-numita “Ploaie

Târzie”. (Latter Rain) condusă de A.J. Tomlinson, iniţial un simplu distribuitor de cărţi al American

Bible Society. Existau de altfel mai mulţi predicatori care predicau reînnoirea trăirii religioase prin

“umplerea cu Duhul Sfânt”. Suportul pentru această propovăduire consta în relatarea privind

pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, descrisă în capitolul 2 din Faptele Apostolilor. Aceşti

predicatori afirmau că acea pogorâre, însoţită de “vorbirea în alte limbi”, este posibilă şi în zilele

noastre, pentru fiecare credincios în parte. Astfel, în SUA şi în Ţara Galilor au apărut adunări de

rugăciune în care credincioşii fervenţi îşi mărturiseau păcatele înaintea Domnului şi Îl implorau cu

lacrimi “să-i boteze cu Duhul Sfânt”. Pe lângă Tomlinson, un alt promotor al noilor idei a fost Charles

Parham. Predicatorii creau prin predicile lor o condiţionare psihologică şi o înfierbântare a sângelui

care în cele din urmă degenera în “glosolalie” (vorbire necontrolată într-o stare de semi-transă).

Apariţia acestui fenomen destul de neobişnuit a constituit în 1896 scânteia pentru demararea noii

mişcări penticostale. Glosolalia a fost identificată cu pogorârea Sfântului Duh de la Cincizecime şi s-a

afirmat că evenimentul descris în Biblie poate avea loc oricând dacă credinciosul se roagă fierbinte lui

Dumnezeu. Dobândirea unei astfel de “umpleri cu Duhul Sfânt” a devenit ţinta celor care doreau mai

mult. Cei care credeau în “umplerea cu Duhul Sfânt” s-au separat de adunările din care făceau parte şi

astfel s-a conturat noua Mişcare Penticostală. În 1903 Tomlinson îşi dă seama că poate face mai mult

decât să vândă cărţi şi înfiinţează “Biserica lui Dumnezeu”.

Stilul neconformist al adunărilor penticostale ( de la pentecost = Cincizecime, în greacă) a

asigurat răspândirea mişcării şi a atras atenţia şi în afara Statelor Unite. Un loc unde penticostalismul a

prins repede rădăcini în Europa, în mijlocul unui popor plictisit de un luteranism arid, a fost Norvegia.

Aici noile idei au fost preluate de diverşi predicatori ad-hoc, punându-se bazele mai multor secte de

80

sorginte penticostală.

Conform “tradiţiei” neoprotestante privitor la dezbinare, “Biserica lui Dumnezeu” a lui

Tomlinson nu a rezistat prea mult, prima scindare având loc în 1917, astfel apărând “Adunările lui

Dumnezeu”. Ulterior aceste două ramuri s-au divizat şi ele, dând naştere unor grupări independente.

Principalele grupări penticostale sunt asociate acum în Conferinţa Mondială Penticostală.

În România penticostalismul a venit direct din America, în perioada interbelică, prin câţiva

români câştigaţi de ideile acestea, propagate în SUA chiar printr-o revistă de limba română, Vestitorul

Evangheliei, redactată de un oarecare Paul Budeanu, originar din judeţul Arad. Acesta a tradus în

româneşte mărturisirea de credinţă a penticostalilor, numită Declaraţia fundamentului adevărat al

Bisericii lui Dumnezeu. Primul şef al sectei în România a fost Ion Bododea, din Brăiliţa, care a editat

revistele Glasul adevărului şi Ştiinţa Sfinţilor, precum şi cartea de cântări ale sectei, Harfa

Bisericilor lui Dumnezeu.

Ca puncte doctrinare principale, penticostalii susţin teoria Sola Scriptura (“numai Scriptura”)

asemenea tuturor (neo)protestanţilor, botezul adulţilor, învăţătura despre răpirea Bisericii şi botezul cu

Duhul Sfânt dovedit prin “vorbirea în limbi”.

Unele secte penticostale susţin două trepte ale experienţei harului: naşterea din nou şi botezul

cu Duhul Sfânt, iar altele mai adaugă una, cea a sfinţirii.

Ca notă individuală, penticostalii practică “ungerea cu untdelemn” pentru vindecarea de boli şi

au o pasiune pentru minuni şi vindecări miraculoase, acestea fiind atribuite Duhului Sfânt. Uleiul cu

care se face ungerea de către pastor sau de către proorocul înzestrat cu “darul vindecării” este uleiul

alimentar obişnuit.

În adunările penticostale pot fi întâlniţi “prooroci” care “proorocesc în alte limbi”. De obicei

aceste “vorbiri” sunt “tălmăcite” de un alt membru al Dunării, considerat “înaintat pe cale” şi văzut

ca posedând anumite daruri ale Duhului Sfânt. Un lucru interesant îl constituie diferenţa ca volum de

cuvinte între “vorbirea în limbi” a proorocului (scurtă, de obicei) şi tălmăcirea care se constituie

deseori într-o mică predică. Celor care întreabă despre aceasta li se răspunde că tălmaciul nu traduce

cuvânt cu cuvânt “proorocia”, ci îi traduce “duhul”. În general, “proorocii” sunt văzuţi ca având

diverse daruri de la Duhul Sfânt, acestea fiind, pe lângă “darul proorociei”, şi “darul vindecării” sau

“darul deosebirii duhurilor”. În România, un domeniu de “utilitate” a proorocilor din adunările

penticostale este proorocirea “de la Dumnezeu” a legăturilor matrimoniale (dacă e bine ca sora X să se

mărite cu fratele Y) sau răspunsul, tot “de la Dumnezeu”, dacă e recomandată sau nu emigrarea în

Statele Unite! Mulţi penticostali se căsătoresc pur şi simplu pe baza proorociilor făcute în adunare, deşi

cei doi tineri nici nu se cunosc bine şi nici nu au viziuni comune de viaţă.

Falsitatea acestei “vorbiri în limbi” este evidentă din frecventele neconcordanţe dintre

prorociile pe aceeaşi temă. O persoană mai puţin credulă a făcut un test: a înregistrat pe bandă o

prorocie şi a mers cu înregistrarea la alţi doi prooroci penticostali, cerându-le acestora să tălmăcească

81

mesajul. Fiecare a produs o cu totul altă interpretare, ambele diferite de cea iniţială. Alteori, dacă

proorocul care nu aparţine de adunarea în cauză aduce atingere prin proorocia lui politicii interne a

acelei adunări, pastorul adunării declară fără echivoc că vorbirea a fost nu de la Dumnezeu, ci de la

satana. De asemenea, unii se folosesc de proorocii pentru a-şi rezolva diferendele personale cu alţi

membri din adunare. Asemenea fenomene sunt sesizate şi de unii dintre membri, însă în loc să vadă în

aceasta dovada înşelătoriei, ei decid doar să se mute la o altă adunare.

Marea majoritate a bisericii penticostale din România fac parte din ramura Biserica lui

Dumnezeu (Church of God). După Revoluţia din 1989, în urma unor conflicte de culise, un anume

pastor exclus din Biserica lui Dumnezeu s-a afiliat împreună cu adunarea sa ramurii “Adunările lui

Dumnezeu” (Asseblies of God), deschizând astfel drumul acestora drumul în România.

1.Din filele istoriei. Ce cred Penticostalii. Învăţătura Penticostală. Etica Penticostală.

La data de 29 mai 1946, printr-un memoriu înregistrat la Ministerul Cultelor, sub nr. 24849, un

grup de fraţi penticostali au solicitat recunoaşterea unei asociaţii de credinţă penticostală sub

denumirea de: “Biserica lui Dumnezeu Apostolică” cu sediul în Bucureşti. Memoriul înaintat a fost

însoţit de o scurtă expunere a principiilor de credinţă precum şi de statutul de organizare internă al

“asociaţiei”. În baza avizului favorabil purtând nr. 32 din data de 24 iunie 1946 al Consiliului de

inspectori (din Ministerul Cultelor) , precum şi a avizului Contenciosului, Ministerul Cultelor prin

decizia nr. 39253, publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 8 august 1946 recunoaşte asociaţia ca

legală şi aprobă funcţionarea ei. Iată o copie după această decizie a Ministerului Cultelor – un

document istoric de o remarcabilă valoare pentru orice creştin penticostal care se doreşte a fi cât mai

informat: “Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul Artelor şi Ad-Internul Departamentului

Cultelor. Având în vedere cererea Asociaţiei religioase “Biserica lui Dumnezeu Apostolică” zisă şi

Penticostală, din România, înregistrată la Ministerul Cultelor sub nr. 24859 din 1946, cum şi Scurta

Expunere a principiilor de credinţă şi statutul de organizare internă a acestei asociaţiuni. Având în

vedere avizul nr. 32 din 24 Iunie 1946 al Consiliului de Inspectori şi Avizul Contenciosului dat în

legătură cu cererea susnumită:

În baza art. I din Legea nr. 384 pentru organizarea ministerului Cultelor şi art. 24 din Legea

pentru Regimul General al Cultelor din 1928 decidem:

Art. 1 - Biserica lui Dumnezeu Apostolică zisă Penticostală din România, cu sediul în Bucureşti, str.

Ecaterina Bazilescu 155, se recunoaşte în mod provizoriu ca asociaţie religioasă până la apariţia noii

legi a cultelor, putând practica liber toate actele de cult, bucurându-se de deplina libertate de

funcţionare şi manifestare religioasă.

Art. 2 - Asociaţia religioasă menţionată în toate actele şi acţiunile sale publice, va respecta limba şi

calendarul oficial al Statului, legile şi regulamentele în vigoare, ordinea publică şi bunele moravuri,

evitând orice acte de prozelitism faţă de alte culte sau asociaţii religioase.

Art. 3 - Mărturisirea de credinţă şi statutul de organizare al asociaţiunii, puse de acord cu prevederile

82

legii pentru regimul general al cultelor, se vor publica în Monitorul Oficial ulterior.

Art. 4. – D-1 Director al Cultelor este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentei decizii. Ministru

Ad-Interim M. Ralea No. 39253.

Penticostalismul este o continuare a mişcării de “redeşteptare” a credinţei, care a avut loc în

secolul trecut. Pe la 1900, predicatorul american Charles F. Parham a început să susţină că asupra celor

credincioşi coboară Duhul Sfânt, aceştia căpătând darul vorbirii în limbi neînvăţate (glosolalia).

Conform Bibliei, acest dar a fost primit de apostoli în ziua Cincizecimii (ziua coborârii Duhului Sfânt,

Rusaliile). Întrucât a cincizecea zi se traduce în limba greacă “penticosta”, adepţii noii mişcări

religioase au adoptat denumirea de penticostali. Din S.U.A. mişcarea penticostală s-a răspândit şi în

Europa, mai ales în Germania şi Norvegia. Numărul credincioşilor a crescut relativ repede de la circa

1000 în 1906 la peste 350 000 în 1936. Prima comunitate penticostală din România a apărut în

localitatea Păuliş, judeţul Arad, în anul 1922. În pofida unor persecuţii la care a fost supusă înainte şi

mai ales în timpul celui de al doilea război mondial, credinţa penticostală s-a extins treptat în mai

multe regiuni ale ţării, în special în nordul Moldovei, în Banat şi Crişana. Asociaţia credincioşilor

penticostali s-a constituit în anul 1924. Şi acest cult, ca şi celelalte culte evanghelice, a avut de suferit,

mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial, când mulţi păstori au fost trimişi în închisoare sau

lagăre. După 23 august 1944, Cultul Penticostal funcţionează în legalitate. În anul 1950, Biserica

Penticostală a fost recunoscută legal. Conform credinţei penticostale, la baza vieţii spirituale a

fiecărui credincios trebuie să stea convertirea personală, după care, apoi, se face botezul prin cufundare

în apă, în numele Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt. Ceea ce constituie specificul acestui cult este

propovăduirea şi exercitarea botezului cu Duhul Sfânt, care se primeşte în urma rugăciunilor prin

stăruinţă şi credinţă că primeşti acest dar de la Dumnezeu, mărturisirea experienţei darurilor Duhului

Sfânt, care pot să-şi facă simţită prezenţa în cadrul serviciilor divine, precum şi obţinerea vindecărilor

divine prin rugăciune cu credinţă.

Organizarea cultului are la bază sistemul centralizat, respectându-se autonomia bisericească

locală. Cultul are o conducere colectivă centrală, reprezentată de Consiliul bisericesc format din 21

membri şi de Comitetul executiv format din 7 membri, în frunte cu un preşedinte. Aceste organe sunt

alese în cadrul Adunării generale elective, forul cel mai înalt de conducere al cultului, care se

întruneşte o dată la 4 ani. Bisericile locale au ca intermediar între ele şi conducerea centrală şase

comunităţi regionale: Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj, Oradea şi Suceava. Pregătirea pastorilor se face la

nivel universitar, în cadrul Institutului Teologic Penticostal, care funcţionează în Bucureşti. De

asemenea, cultul dispune de trei seminarii teologice liceale şi de două şcoli postliceale. Potrivit

recensământului din 1922, Cultul Penticostal număra circa 220 000 credincioşi (la începutul anului

1995, datele cultului indicau un număr de 380 000 credincioşi). În cadrul cultului sunt 1343 biserici şi

7879 filiale, deservite de 354 pastori. În fruntea unei biserici se află un pastor sau mai mulţi, în funcţie

de numărul membrilor şi un comitet ales de fiecare Biserică. Alţi slujitori mai sunt: prezbiterii şi

83

diaconii, subordonaţi pastorului. Biserica Penticostală are ca organ de presa oficial “Cuvântul

Adevărului”. De asemenea, editează cărţi cu conţinut religios, cărţi pentru exercitarea cultului, cărţi

pentru instruirea slujitorilor în seminarii şi în Institutul Teologic Penticostal. Cultul întreţine legături

cu Bisericile Penticostale din Europa, în cadrul Conferinţelor Penticostale Europene, făcând parte şi

din Comitetul acestor Conferinţe, în calitate de membru, în care îşi are reprezentanţi, precum şi cu

Asociaţia Teologică Penticostală Europeană. Pe plan mondial, participă la Conferinţele Penticostale

Mondiale. Relaţii speciale întreţine cu organizaţia Penticostală Mondială “Church of God”, cu sediul

la Cleveland (Tenessee) – SUA, datorită mai multor asemănări doctrinare şi organizatorice.

a. Scurt istoric.

Cadrul istoric şi religios în care apar penticostalii coincide cu începutul secolului XX şi mediul

baptist. Întemeietorul penticostalismului modern a fost Carol Parham , un pastor baptist din California.

El a început să predice o “nouă revărsare a Duhului Sfânt” sau o nouă Cincizecime (Pentecostes =

Cincizecime, momentul pogorârii Duhului Sfânt, la cincizeci de zile după Învierea Domnului, de unde

şi numele de penticostali). Astfel susţinea că Duhul Sfânt s-a şi pogorât deja peste 13 persoane la 3

ianuarie 1901. Destul de rapid, cultul s-a răspândit şi în Europa, mai întâi în Norvegia, apoi în

Germania, prin păstorul luteran Johann Paul, convertit la noua doctrină care a devenit conducătorul

sectei în Germania. Penticostalii îşi revendică originea în însăşi întemeierea Bisericii creştine la

Pogorârea Duhului Sfânt, mai ales prin practicarea “vorbirii în limbi”. În funcţie de locul unde se află,

de numărul de membrii sau de tradiţii locale, penticostalii sunt cunoscuţi sub mai multe denumiri.

Credinţa apostolică, Adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Penticostală a Sfinţilor,

Biserica Evangheliei Depline, Biserica Salem şi altele. Prima publicaţie “Vestitorul Evangheliei” a fost

editată la Akron, în statul Ohio. În momentul de faţă sunt răspândiţi în toată lumea, cu comunităţi

destul de mari în America Latină şi în Africa. Desfăşoară o misiune foarte activă prin mijloace

moderne, au peste tot locaşuri de cult moderne, se ocupă de educaţia copiilor şi tineretului, au înfiinţat

orfelinate, case pentru bătrâni, instituite de dezalcoolizare, tipăresc reviste, cărţi, iar “misionarii”

desfăşoară un intens prozelitism, penticostalii fiind astăzi una dintre cele mai active şi mai mari mişcări

religioase pe plan mondial.

b. Apariţia în România.

Ideile penticostale au pătruns în ţara noastră din Ungaria. Primul român, considerat

întemeietorul penticostalilor la noi, a fost arădeanul Pavel Budeanu, plecat înainte de 1910 în America,

unde a ajuns în contact cu penticostalii şi a îmbrăţişat doctrina lor. Întors în ţară, cu sprijinul unor

maghiari mai înstăriţi a întemeiat prima comunitate. Un alt personaj important a fost pastorul baptist

Ioan Bododea din Brăiliţa, care, atras de “vorbirea în limbi”, abandonează baptismul şi se intitulează

“şeful” Bisericii lui Dumnezeu cea Apostolică. Traduce o profesiune de credinţă penticostală intitulată

Declararea fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu, iniţiază două tipărituri Glasul

adevărului şi Ştiinţa sfinţilor. În 1925, prin decizia Ministerului Cultelor şi Artelor, au fost interzişi în

84

România, dar, cu toate acestea, au funcţionat clandestin; au fost scoşi în afara legii în anul 1942. O

parte din ei s-au organizat în cadrul cultului baptist, în tip ce alţii, în ascuns, îşi ţineau adunările

noaptea. În 1945, într-o conferinţă la Arad, s-a decis înfiinţarea Asociaţiei Religioase Penticostale şi

reeditarea revistei Vestitorul Evangheliei. În fruntea asociaţiei a fost ales Gheorghe Bradin, ca

preşedinte. În 1949 existau trei organizaţii: Asociaţia Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală,

asociaţia Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt şi asociaţia Ucenicii Domnului Iisus Hristos. În 1950 au

primit recunoaşterea juridică sub numele de Cultul Penticostal sau Biserica lui Dumnezeu cea

Apostolică. După 1989, prin reîntoarcerea unor penticostali plecaţi în Apus şi prin înlocuirea capilor

“compromişi” , mişcarea penticostală a devenit mult mai activă.

c. Doctrină şi spiritualitate. Elemente de Spiritualitate Penticostală.

Între cele mai importante învăţături ale penticostalilor, pe lângă cele menţionate la început şi

care sunt comune tuturor cultelor neoprotestante, putem aminti: traducerea penticostală (versiunea

Cornilescu) a Bibliei singura admisă, Duhul Sfânt ca temelie a concepţiei penticostale şi Botezul cu

Duhul Sfânt care se poate primi şi prin punerea mâinilor, atunci când botează cu apă practică o singură

afundare. Cina Domnului se oficiază cu azimă şi must. Practică “spălarea picioarelor”, conducătorii

sunt pastorii şi diaconii, respectă duminica şi alte sărbători, mântuirea se realizează prin harul lui

Dumnezeu, faptele bune (milostenia) au valoare mântuitoare, cred în împărăţia de 1000 de ani pe care

Hristos o va întemeia împreună cu credincioşii adevăraţi. Practică “vorbirea în limbi” şi “tălmăcirea

limbilor”, date prin Duhul Sfânt.

-Hotărâre de angajament.

Noi vom dovedi angajamentul pentru Hristos prin ordinea spirituală pe care o vom practica.

Vom dovedi angajamentul nostru faţă de Trupul lui Hristos prin loialitatea noastră pentru Dumnezeu şi

prin angajamentul nostru faţă de Biserica Sa. Vom demonstra angajamentul nostru în a lucra pentru

Hristos printr-o bună administrare a darurilor şi slujbelor încredinţate.

-Practica spirituală.

Disciplina spirituală invocă practici ca rugăciunea, lauda, adoraţia, mărturisire, post, meditaţie

şi studiu. Prin rugăciune noi experimentăm încrederea noastră în Dumnezeu şi recunoaştem

dependenţa noastră totală faţă de El atât pentru nevoile noastre cât şi pentru nevoile altora. Prin

închinarea noastră personală cât şi publică, noi binecuvântăm pe Dumnezeu având părtaşie cu El şi

suntem binecuvântaţi zilnic cu bogăţii spirituale şi creştere în Hristos. Prin postul periodic noi ne

apropiem de Dumnezeu, prin a ne supune pe noi înşine sub controlul Duhului Sfânt în toate ramurile

noastre de activitate. Prin mărturisirea păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu noi suntem asiguraţi de

iertarea divină (I Ioan 1:9-10; 2:1-2). Prin meditaţia şi studiul Cuvântului noi sporim în creşterea

noastră spirituală şi ne pregătim pe noi înşine în a ajuta pe alţii să înveţe adevărurile Bibliei (Iosua 1:8;

Ps 1:2; ).

-Loialitatea faţă de Dumnezeu şi ataşamentul faţă de Biserică.

85

Viaţa de ucenic creştin cheamă la deplina ascultare faţă de Trupul lui Hristos. Noi suntem una

cu ceilalţi credincioşi din Biserică în a adora, a lăuda pe Dumnezeu şi a asculta de Cuvântul Său (Mt.

18:20; Ioan 4:23; Evrei 10:25).

-Duminica.

Este ziua specială de închinare a creştinilor. Ca ziua Domnului aceasta comemorează învierea

lui Hristos din morţi şi trebuie destinată pentru închinăciune, părtăşie, servicii divine, învăţătura

Evangheliei şi proclamare. (Mt.28:1; Fapte 20:7; Rom. 14:5-6; I Cor. 16:2; 2 Cor.8:1-24). Este

datoria noastră de a respecta şi preţui pe cei care Hristos I-a pus mai mari peste noi în Biserica Sa (1

Tes.5:12-13; Evrei 13:7-17). Liderii trebuie să exercite autoritatea lor prin exemplu propriu şi nu

printr-o atitudine de stăpân peste turma Domnului (Mt.20:25-28; 1 Petru 5:1-4),. Creştinii nu au

dreptul de a participa la vreo societate sau club care au practici nefondate biblic (1 Petru 4:4; 1 Ioan

2:15-19).

-Fiind buni administratori.

Scriptura încurajează economia şi simplitatea, iar risipa şi ostilitatea sunt condamnate. (Isaia

55:2; Mt.6:19-23). Trăirea unei vieţi plăcute lui Dumnezeu necesită înţelepciune, economie, folosirea

binecuvântărilor naturale, incluzând timpul, talentul şi banii (Efes. 5:16; Col. 4:5). Toată munca

noastră şi timpul nostru liber trebuie să onoreze Numele lui Dumnezeu (2 Tes. 3:6-13; 1 Tim.5:13; 1

Cor. 10:31). Ca buni ispravnici trebuie să folosim darurile noastre spirituale cât şi cele naturale în a

glorifica pe Dumnezeu (Rom.12:3-8; Efes.4:11-16; Mt. 25:14-30; 1 Petru 4:9-11; 1 Cor. 12:1-11; 1

Cor. 12:27-31). Ca nişte buni administratori trebuie să recunoaştem că folosirea cu înţelepciune a

banilor este o parte esenţială a creştinilor în a trăi o viaţă cumpătată (Mt.7:11; Iacov 1:17; 1 Cor 4:2).

d. Etica Penticostală.

1. Angajamentul.

Noi ne angajăm în acele activităţi care glorifică pe Dumnezeu în trupul nostru şi prin care se

evită declanşarea în noi a poftelor firii pământeşti. Vom citi, vom privi şi vom asculta acele lucruri

care vor avea un efect pozitiv pentru viaţa noastră spirituală.

2. Glorificând pe Dumnezeu în trupurile noastre.

Conform Sfintelor Scripturi trupul nostru este Templul Duhului Sfânt, iar noi trebuie să

glorificăm pe Domnul în trupurile noastre (Rom. 12:1-2; 1 Cor. 6:19-20; 10:31). Acceptarea sau

trăirea în păcate ca beţia, uciderea, furtul, vrăjitoria, curvia, homosexualitatea, ura, invidia, gelozia,

bârfa, vorbele murdare, comportări fireşti care nu glorifică pe Dumnezeu etc. sunt interzise.

(Rom.1:24; I Cor.6:9-10: Gal. 5:19-20).

3. Citind, vizionând, ascultând.

Literatura pe care o citim, programele pe care le vizionăm şi muzica pe care o ascultăm

afectează profund simţurile, gândirea şi comportamentul nostru. Un creştin nu trebuie să fie tentat de a

privi sau viziona programe ori spectacole de natură demoralizatoare (Rom.13:14; Fil.4:8). Aceasta

86

determină prin urmare pe creştini să citească, să privească şi să asculte acele lucruri care inspiră şi

instruiesc fiinţa umană spre un nivel înalt de viaţă spirituală şi morală.

4. Beneficiu spiritual, bunăstarea.

Folosirea timpului liber din viaţa unui credincios trebuie să fie caracterizat de acele activităţi

care edifică atât individul cât şi Trupul lui Hristos (Rom.6:13; 1 Cor.10:31-32). În consecinţă noi

avem convingerea că este bine ca un creştin să evite anumite locuri, practici şi activităţi în special

acelea care apelează la fiinţa pământească şi care duc la compromiterea mărturiei creştine (2 Cor.6:17;

1 Tes.5:21-22: 1 Ioan 2:15-17).

e. Integritatea personală.

1. Angajament.

Noi vom trăi într-un mod ce inspiră încredere şi responsabilitate, manifestând Roadele Duhului

şi căutând să manifestăm caracterul lui Hristos în toată comportarea noastră.

2. Responsabilitate şi încredere.

Un creştin trebuie să fie un om de încredere şi în acelaşi timp o persoană care să-şi respecte

cuvântul dat (Mt.5:37; 1 Petru 2:11-12). Hristos prin învăţătura şi exemplul Său ne-a arătat că trebuie

să iubim pe vrăjmaşii noştri, să cinstim pe fraţii noştri şi să trăim în aşa fel încât prin felul nostru de

trăire să fie îndemnaţi să vină şi alţii la Hristos (Mt. 5:43-48; Rom.12-10; 1 Ioan 3:16; 1 Cor.11:1).

Orice lipsă a unei bune comportări în viaţa noastră va fi judecată de toţi care o vor vedea (Mt. 7:16-20;

Luc 13:6-9; Ioan 15:1-8). Iisus în relaţia Lui cu alţi oameni a demonstrat acceptare, compasiune şi

iertare (Ioan 8:11; Mt.9:36; Marcu 6:34; Luca 5:20).

f. Responsabilitatea familială.

1. Angajament.

Noi vom acorda prioritate deplină responsabilităţii faţă de familie prin păstrarea în sfinţenie a

căsătoriei şi prin menţinerea ordinii în familie.

2. Priorităţi în cadrul familiei.

Familia ca bază a relaţiilor umane este o instituţie fundamentală pentru societate şi Biserică

(Gen.2:18-24). Ea este de origine Divină fiind instituită de Dumnezeu. Familiile noastre ar trebui să

stabilească câteva moduri de devotament familiar şi să se rânduiască să trăiască şi să menţină un mediu

creştin în cadrul familiei (1 Tim. 3:3-4; 5:8). Practicarea disciplinelor creştine şi a virtuţilor ei

trebuiesc începute din viaţa de familie (Deut.6:6-7).

3. Sfinţenia căsătoriei.

Căsătoria este instituită de Dumnezeu şi este o unitate spirituală în care un bărbat şi o femeie

sunt legaţi de Dumnezeu pentru a trăi împreună ca unul singur (Gen.22:24; Marcu 10:7). Din cauza

caracterului ei Divin, căsătoria este un angajament pe viaţă. Împotriva divorţului Biblia are argumente

şi motivaţii clare (Mt.5:32; 19:9). Implicarea sexuală înainte de căsătorie, atât cu viitorul partener de

căsătorie, cât şi cu o altă persoană este strict interzisă de Scriptură (Exod 20:14; 1 Cor.6:15-18).

87

Înţelegând sfinţenia căsătoriei, partenerii trebuie să se străduiască a menţine fericită, armonioasă şi

sfântă legătura lor.. Dacă se va întâmpla să apară tendinţe de divorţ, Biserica trebuie să fie aceea care

să acţioneze repede în a arăta dragoste, înţelegere şi sfat pentru a împiedica aceasta. (Mt.19:7-9,

Mc.10:2-12; Rom. 7:2-3; 1 Cor.7:2, 5, 10, 11).

4. Ordinea Divină în cămin.

În ordinea lui Dumnezeu, bărbatul este capul familiei, soţia fiindu-i dată ca ajutor potrivit,

împreună cu datoria de a-şi educa şi creşte copiii iar copiii au datoria de a asculta şi cinsti părinţii.

(Gen.1:27, 28; 1 Cor.11:3; 1 Ptr.3:7). În vederea menţinerii armoniei în cadrul familiei, ordinea creată

de Dumnezeu în vederea responsabilităţilor fiecărui membru trebuie respectată (Efes.5:22-31;

Col.3:18-20; Efes. 6:1-4; Exod 20-12).

g. Comportare moderată.

1.Angajament.

Vom practica în viaţă o comportare moderată şi ne vom abţine de la activităţi şi atitudini care

ar ofensa pe alţii sau care ar conduce la vicii sau înrobire.

2. Cumpătarea.

Cumpătarea sau stăpânirea de sine este una din virtuţile de bază a oricărui creştin (I Cor. 9:25;

Tit.1:8; 2:2). Ea face parte din roada Duhului Sfânt în viaţa celui credincios (Gal. 5:22-23). Sfintele

Scripturi ne învaţă că toate acţiunile şi toată activitatea noastră trebuie să fie controlul Duhului

(Fil.4:5-8; Efes4:26-29). Exercitarea autodisciplinei reflectă puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră (I

Cor.9:27; 2 Petru 1:5-11).

3. Comportarea ofensivă.

Biblia ne arată că noi trebuie să fim sensibili la nevoile şi sentimentele altora, demonstrând prin

aceasta dragostea noastră faţă de ei (Mt.22:39; Rom.12:9-21; 13:10; Fil.2:3-5). Este necesar un control

continuu asupra comportamentului nostru în aşa fel încât să nu jignim pe nimeni (Rom.14:13-21: 1

Cor.8:9-13). Toleranţa şi respectul trebuie să fie caracteristici în relaţiile noastre (Rom. 142-3; 1

Cor.8:8; Efes.4:2; Col. 3:13; 1 Tim. 4:1-5).

4. Adeziune şi înrobire.

Unul din avantajele primare ale libertăţii noastre în Hristos este eliberarea noastră de forţele

negative (Ioan 8:32-36; Rom.6:14; 8:2). Noi suntem sfătuiţi a nu ne pune din nou sub robie (Gal.5:1).

Un creştin trebuie să se abţină total de la orice lucru sau orice activitate care ar putea întina trupul

nostru care este templul Duhului Sfânt sau care ar putea domina şi înrobi sufletul care a fost făcut liber

de Hristos (Prov. 20:1; Isaia 28:7; 1 Cor.3:17; 5:11; 2 Cor.7:1; Iacov 1:21).

h. Înfăţişarea modestă.

1. Angajament.

Noi vom demonstra principiile Biblice ale modestiei înfăţişându-ne şi îmbrăcându-ne într-un

mod prin care vom spori mărturia noastră creştină şi vom evita mândria.

88

2. Modestia.

Conform cu ideea biblică, modestia este o virtute spirituală lăuntrică ce dă dezgust la orice este

necurat şi nepotrivit, asigură controlul în gândire, se manifestă în conduită şi în special în purtare şi

îmbrăcăminte (Efes.425, 29, 31, 32; 1 Tim.2:9-10). Modestia include ceea ce se vede în aparenţa

noastră, îmbrăcăminte, vorbire, conduită şi poate fi aplicată la toate situaţiile.

3. Înfăţişare şi îmbrăcăminte.

Viaţa noastră, caracterul şi imaginea noastră personală sunt reflectate de felul şi modul în care

noi ne purtăm şi ne îmbrăcăm. Sfatul Scripturii în această privinţă este clar, îmbrăcămintea trebuie să

fie modestă şi decentă (Rom12:2; 1 Tes 5:22-23; 1 Petru 3:3-4). Ca oameni născuţi din nou, avem

datoria de a lupta împotriva poftelor firii pământeşti şi de a evita stilul de viaţă imoral (Gal. 5:13-21;

1 Petru 2:11; 2 Petru 1:4). Frumuseţea unui creştin nu stă în îmbrăcăminte extravagantă, purtarea

bijuteriilor, folosirea articolelor cosmetice, ci în relaţia noastră cu Hristos (Iacov 2:1-4).

i. Obligaţii sociale.

1. Angajament.

Obiectivul nostru este îndeplinirea obligaţiilor noastre faţă de societatea în care trăim prin a fi

buni cetăţeni şi a căuta să corectăm nedreptatea socială prin felul nostru de viaţă.

2. Fiind buni cetăţeni.

Învăţătura Sfintelor Scripturi precum şi ascultarea noastră de Dumnezeu ne obligă a ne

comporta într-un mod responsabil ca şi cetăţeni ai ţării în care trăim (Marcu 12:13-15,17; Rom. 13:1-

7; 1 Petru 2:13-17). Sprijinim legea civilă şi ordinea, susţinem conducătorii noştri în respect rugându-

ne pentru ei, participând în şcoli publice, exercitând dreptul de vot în activităţile guvernamentale, etc.

Legea lui Dumnezeu este supremă, dar noi ascultăm de legile ţării în care trăim până acolo unde

contravin cu legile lui Dumnezeu.

Dragostea pentru alţii şi recunoaşterea egalităţii tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu ne

îndeamnă la sprijinul şi ajutorarea celor neprivilegiaţi, flămânzi, neglijaţi, persecutaţi, oprimaţi, etc.

(Fapte 10:34; 17:26; Mt. 22:39; Rom. 13:8-10). În toate comportările şi activităţile noastre, noi trebuie

să fim receptivi la nevoile omeneşti şi împotriva discriminărilor economice şi rasiale. Fiecare membru

are libertatea să se închine şi să participe la activităţile Bisericii, indiferent de rasă, culoare, sex şi nivel

social sau profesional. (Luca 10:30-37; Ioan 1:17).

3.Protejând sanctitatea vieţii.

Noi suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu atât de viaţa noastră fizică. Întrucât Dumnezeu

este singurul creator al vieţii, numai El are dreptul de a decide când ea se sfârşeşte (Ps. 31:14; Exod

20:13, Eclesiastul 8:8). Este ferma noastră convingere că abandonarea bătrânilor, debililor mintal,

bolnavilor cronici şi a altor infirmi, pentru motive personale, aranjamente sociale sau avantaje

economice, sunt din punct de vedere moral şi creştin un păcat. Chiar mai mult, noi credem că este

89

responsabilitatea noastră ca şi creştini de a proteja pământul şi resursele lui (Gen. 1:26-29).

2. Elemente de doctrină Penticostală.

-Pocăinţa – (Marcu 1:15; Luca 13:3; Fapte 3:19).

Pocăinţa este schimbarea gândirii , a scopului şi a poziţiei în bine faţă de Dumnezeu. Este o

poruncă divină şi înseamnă întoarcerea la Dumnezeu de pe căile rătăcitore a firii umane, căinţa pentru

viaţa trăită în păcat şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. O pocăinţă sinceră mărturiseşte şi părăseşte

păcatul – (Marcu 1:15; Isaia 1:16-19; Tit 2:11-13; Fapte 2:38). Pocăinţa transformă întreaga

personalitate şi schimbarea trebuie să aibă loc în: Gândire – (Luca 15:17); Sentimente – (2 Cor. 7:10);

Voinţă – (Luca 15:20).

-Naşterea din nou – (Ioan 3:3; 1 Petru 1:23; 1 Ioan 3:9).

Pentru ca omul să poată trăi după voia lui Dumnezeu şi pentru ca firea lui cea veche să fie

dezbrăcată de puterea ei, el trebuie să fie născut din nou, adică lui Dumnezeu – Tit 3:5. Transformarea

sufletească în fiinţa omului este efectuată de Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. (Ioan 3:3-5; 2

Cor. 5:17., Iacov 1.18).

-Înnoirea – (Romani 12:2).

Este transformarea făcută de Duhul Sfânt în inima celui ce crede în Dumnezeu.

-Justificarea – (Rom. 5:1; Tit 3:7).

Prin credinţa în Domnul Iisus şi acceptarea jertfei Lui Dumnezeu Tatăl se socoteşte ca fiind

neprihănit – adică fără nici o vinovăţie înaintea Lui.

-Sfinţirea.

1.Sfinţirea de drept. E darul ceresc în urma faptului de a fi socotit neprihănit de Dumnezeu.

(Rom. 5:2; 1 Cor. 1:30; 1 Tes 4:3; Evrei 13:12). Biblia declară că orice om întors la Dumnezeu,

curăţit, iertat şi născut din nou este considerat ca sfinţit de Dumnezeu Tatăl, prin jertfa Domnului Iisus

Hristos.

2.Sfinţirea practică – (Luca 1:75; 1 Tes. 4:7; Evrei 12:14). Sfinţit înseamnă despărţit cu totul

de păcat şi pus deoparte pentru sfinţire. Ea începe odată cu pocăinţa şi naşterea din nou şi este un

proces care continuă toată viaţa. Sfinţirea se realizează prin sângele lui Iisus, prin lucrarea Duhului

Sfânt şi prin Cuvânt. (1 Cor. 1:2, 6:10-11; Ioan 17.17; 1 Ioan 1.7; 1 Petru 1:2).

-Botezul în apă (Mt. 28.19; Mc. 1:9-10, Fapte 8:36-38, Ioan 3:22).

Oricine se crede potrivit Evangheliei urmează această poruncă biblică, cerând să fie botezat în

apă. Se face în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, printr-o singură scufundare în apă –

(Matei 28.19; Marcu 16:16; Rom. 6:3-4; Fapte 10:47). Doctrina Bisericii Penticostale nu învaţă şi nu

e de acord cu botezul făcut copiilor mici. Copiii mici sunt aduşi în Biserică pentru a se cere

binecuvântarea Domnului peste ei – (Matei 10:13-16). Botezul a fost poruncit de Iisus (Matei 28:19).

El însuşi a fost botezat (Matei 3:13-16). Dumnezeu a confirmat botezul lui Iisus (Luca 3:22), iar

90

ucenicii l-au practicat şi învăţat (Fapte 2:38-41; 16:33; 19:1-6).

-Botezul cu Duhul Sfânt.

După ce inima a fost curăţită prin sângele lui Iisus şi înnoită prin lucrarea naşterii din nou,

botezul cu Duhul Sfânt este o umplere cu putere pentru slujire şi pentru mărturisirea lui Iisus – (Mt.

3:11; Lc. 24:49-53, Fapte 1:4-8). Acest botez trebuie cerut şi aşteptat prin trăirea unei vieţi sfinţite

înaintea lui Dumnezeu. (Fapte 1:4-8; 2-4; 19:1-6; 1 Tes 5:19; Gal 5:16). Botezul cu Duhul Sfânt este

trăirea unei experienţe deosebite cu Dumnezeu de care poate beneficia orice om care a experimentat în

viaţa lui pocăinţa şi naşterea din nou.

-Vorbirea în alte limbi.

Este semnul iniţial al botezului cu Duhul Sfânt (Ioan 15:26; Fapte 2:4; 10:44-46; 19:1-7). Ca

dar al Duhul Sfânt, vorbirea în alte limbi este o vorbire fluentă, cursivă şi inteligibilă (1 Cor. 14:13-

22). Cel care vorbeşte în alte limbi este pe deplin conştient. Vorbirea în alte limbi trebuie să fie în

contextul unei vieţi trăite în sfinţenie. Ea trebuie să fie diferenţiată de alte vorbiri în limbi care nu sunt

inspirate de la Duhul Sfânt.

-Darurile Duhului Sfânt – (1 Cor. 12:1-11, 28, 31; 14:1).

Din Sfintele Scripturi reiese că Duhul Sfânt are daruri pe care El le împarte credincioşilor după

cum voieşte (1 Cor. 11). Darurile Duhului Sfânt sunt date credincioşilor în vederea lucrării de slujire.

Nu toţi credincioşii primesc astfel de daruri, însă toţi sunt chemaţi a le dori şi a umbla pe calea cea mai

aleasă a dragostei.

-Roada Duhului Sfânt – (Rom. 6:22; Gal. 5:22-23; Efes. 5:9).

Roada Duhului este semnul unei vieţi sfinte. După ce am devenit copii a lui Dumnezeu trebuie

să ne lăsăm cârmuiţi de Duhul Sfânt pentru a putea rodi. Acolo unde nu este roada Duhul Sfânt, nu

poate fi o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Roada este necesară pentru identificarea relaţiei cu Dumnezeu

(1 Cor. 13:1-13; Mt. 7:20; I Ioan 2:9-11).

-Semne şi minuni.

Sunt lucrări care aparţin lui Dumnezeu şi pe care El le face prin credincioşii aleşi în mod

special pentru aceasta (Marcu 16:17-20; Rom. 15:18-19; Evrei 2:4).

-Vindecarea divină.

Este dată prin jertfa Domnului Iisus pentru toţi cei mântuiţi (Ps. 103:3; Isaia 53:4; Matei 8:17;

Iacov 5:14-16; I Petru 2:24). Rugăciunea pentru bolnavi şi ungerea cu untdelemn este un aşezământ

rânduit de Domnul Iisus şi de apostoli (Marcu 6:12-13; Iacov 5:14-15). Pentru cei care cred,

vindecarea intră în acelaşi plan de mântuire ca şi iertarea păcatelor. De aceea Biblia îndeamnă că în caz

de boală credincioşii pot chema prezbiterii să se roage pentru ei, ungându-i cu untdelemn în Numele

Domnului. Aceasta nu înseamnă că cei credincioşi combat asistenţa medicală, dimpotrivă ei recunosc

în ea ca fiind un instrument de vindecare în mâna lui Dumnezeu (Matei 8:16-17; Marcu 2:15-17;

16:17-18: Isaia 38:21). Cauzele bolilor pot fi păcatul sau atac diavolescdin încercarea îngăduită de

91

Domnul. Căile de vindecare pot fi pe naturală, prin contribuţia noastră cu tratament sau odihnă, sau pe

cale supranaturală în urma intervenţiei spontane a lui Dumnezeu.

-Cina Domnului – (Matei 26:26-29; 1 Cor. 11:23-26).

Cina Domnului reprezintă noul legământ în jertfa Domnului Iisus, jertfă care a fost dată pentru

omenirea întreagă. Cei care participă la acest act trebuie să ştie că vrednicia lor este în jertfa Domnului

Iisus dar se cere şi din partea lor o cercetare lăuntrică înaintea acestei lucrări. Actul cinei se poate

oficia ori de câte ori este posibil, fără deosebire de zile sau dată – (1 Cor. 11:23-26).

-Spălarea picioarelor – (Ioan 13:4-17; I Tim. 5:9-10).

După cina Donului Iisus a spălat picioarele ucenicilor Săi. Acesta nu este doar un obicei

tradiţional în Israel ci şi un act care trebuie practicat în semn de umilinţă şi dragoste frăţească,

conştienţi în acelaşi timp că este şi un act de slujire (Ioan 13:1-17; Fapte 2:42; 1 Tim 5.10).

-Zeciuiala şi dărnicia – (Gen. 14:18-20; 28:20-22; Maleahi 3.10; Luca 11:42; 1 Cor. 9:6-9;

Evrei 7:1-21).

Din punct de vedere biblic noi nu suntem posesori, ci numai administratori a ceea ce

Dumnezeu ne-a dat (Ps. 24:1, 1 Cor. 6:19-20). Dărnicia este o rânduială biblică în baza căreia fiecare

credincios este dator să susţină Biserica şi lucrarea Domnului (1 Cor. 16:1; Evrei 7:4-10; 2 Cor 9:7;

Luca 6: 38). Învăţătura Vechiului cât şi a Noului Testament arată foarte clar că a zecea parte din

venitul nostru aparţine lui Dumnezeu (Maleahi 3:10; Luca 11:42).

-A doua venire a Domnului Iisus.

1. Răpirea Bisericii. Iisus va veni în văzduh. Cei morţi în Domnul vor învia şi împreună cu cei

vii care sunt copii ai lui Dumnezeu vor fi răpiţi împreună cu El în nori, după ce în prealabil a avut loc

procesul schimbării fizice (1 Cor. 15:52; 1 Tes. 4:15-17; 2 Tes 2:1). Răpirea este faza care cuprinde

venirea secretă a lui Iisus în văzduh în vederea răpirii Bisericii Sale (1 Tes. 4:13-17; 5:9; Isaia 26:20;

1 Tes 1:10; Rom. 5:9). Biserica va fi în cer la nunta Mielului unde va fi răsplătită (2 Cor. 5:10; Rom.

14:10; 1 Petru 4:17; 1 Cor 3:10-15).

2. Venirea vizibilă a lui Iisus. După nunta Mielului, împreună cu Mireasa Sa, va avea loc

arătarea lui Iisus pe norii cerului, pentru instaurarea împărăţiei de o mie de ani (Zah. 14:4; 1 Tes. 4:14;

2 Tes. 1:7-10; Apoc. 20:4; Apoc 1:7). Iisus intervine pentru a salva Israelul şi a întemeia Împărăţia de

o mie de ani, timp în care pământul întreg va fi stăpânit de o pace deplină. În acest timp Satan va fi

legat (Iuda 14:15; Apoc. 5:10; 19:11-21; 1 Cor 15:45-55). La sfârşitul miei de ani, Satan va fi

dezlegat. În urma multor evenimente care vor avea loc n această perioadă va avea loc judecata lui

Dumnezeu cu privire la Satan şi la toţi cei al căror nume nu a fost scris în Cartea Vieţii. Sentinţa

judecăţii lor va fi iazul de foc, adică moartea a doua (Apoc. 20:7-15). În urma acestor evenimente

eshatologice, pământul şi cerul vor fi reînnoite, pe tot întinsul noului Univers va locui neprihănirea,

moartea nu va mai fi, va începe veşnicia lui Dumnezeu (Apoc. 21:1-5).

-Viaţa veşnică.

92

Va fi răsplata pentru cei au trăit o viaţă sfântă de neprihănire (Matei 25:46; Ioan 10:28; Rom.

6:22; 1 Ioan 5:11-13).

-Pedeapsa veşnică.

Va fi plata pentru cei păcătoşi care nu au trăit conform voii lui Dumnezeu (Mt. 25:41-46; 2 Tes.

1:8-9; Apoc. 20:10-15).

-Abţinerea totală.

De la fumat, droguri şi băuturi alcoolice (Efes. 5:18; Prov. 20:1; Isaia 28:7; 1 Cor. 5:11, 6:10;

Gal. 5:21).

-Mâncare şi băutură.

Ca şi oameni credincioşi se cere a fi cumpătaţi în aceste aspecte (Rom. 14:2-3; 17; 1 Cor. 8.8-

13; 1 Tim. 4:1-5).

-Ziua Domnului- Rom. (13:1-2; 14:5-6; Cor. 2:16-17).

Iisus a înviat din morţi duminica, în prima zi a săptămânii. În Biserica primară se strângeau

duminica pentru serviciile divine (Ioan 20:19-26; Fapte 2:1; 20:7; 1 Cor. 16:2).

-Simplitatea (modestia) – (Rom. 12:1-2; Iacov 4.4; 1 Cor. 9:27).

Conform cu ideea Biblică, modestia este o calitate spirituală lăuntrică, exteriorizată printr-o

trăire cuviincioasă în toate aspectele vieţii. Credincioşii trebuie să urmărească a fi un exemplu pozitiv

pentru societatea în care trăiesc.

-A nu aparţine unor secte religioase secrete. (Ioan 18:20, 2 Cor. 6:14-17).

- Jurământul – (Mt. 5:34-36; Iacov 5:12; Ps. 119:106).

Jurământul este o mărturisire solemnă bazată pe conştiinţă şi se depune în faţa instanţelor

legale de stat (Evrei 6:16-17).

-Căsătoria şi recăsătoria – (Mt. 19:7-9; Mc. 10:11-12: Luca 16:18; 1 Cor. 72; 10-11).

Căsătoria este instituită de Dumnezeu şi este legământul dintre un bărbat şi o femeie. Prin

căsătorie ei devin un singur trup şi au datoria de a se ajuta şi iubi reciproc. Conform Scripturilor fiecare

e liber să decidă cine să-i fie partenerul de viaţă cu o singură condiţie, să fie în Domnul (1 Cor. 7:38-

39). Căsătoria se oficiază în Biserică numai în urma căsătoriei civile. Nu sunt admise: căsătoria unui

credincios cu un necredincios, concubinajul, desfrâul, necurăţia, avorturile, prostituţia,

homosexualitatea şi lesbianismul. (Rom. 1:22-32; 2 Cor 6:14). Căsătoria nu se poate dezlega decât în

cazul când unul dintre cei doi a căzut în păcat de curvie (adulter) dovedit (Mt. 19:1-12) sau când unul

din cei doi soţi au încetat din viaţă. Domnul Dumnezeu urăşte despărţirea, aşa că ce a unit Dumnezeu

omul să nu despartă. (Gen. 2:18-24; Evrei 13:4; Rom. 7:1-3: 1 Cor. 6:18).

-Postul.

Este abţinerea de la mâncare şi băutură de orice fel pe un timp hotărât de fiecare în parte . El

are ca scop însoţirea rugăciunii pentru apropierea de Dumnezeu (Mt. 6:16, 17:21; Marcu 2:20, Isaia

58:1-14).

93

3.Credinţa Penticostală.

1.Biblia sau Sfânta Scriptură.

Este compusă din Vechiul şi Noul Testament. Este singura autoritate infailibilă în materie de

credinţă (2 Timotei 3.16). Biblia e colecţia unor cărţi recunoscute şi folosite de biserica creştină ca

fiind revelaţia lui Dumnezeu şi descoperirea voii Lui faţă de omenire. Oamenii au vorbit de la

Dumnezeu îndemnaţi de Duhul Sfânt (2 Petru 1.21; Galateni 1.11.12). Biblia se compune din 66 de

cărţi: Vechiul Testament – 39 de cărţi, iar Noul Testament – 27 de cărţi. Ea cuprinde cărţi istorice,

poetice şi profetice. Credem că Biblia este autentică din:

a. superioritatea învăţăturilor ei.

b. descoperirile arheologice care au confirmat că o serie din cele cuprinse în ea – ţări, popoare

şi localităţi, azi dispărute – sunt adevărate (descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă din 1947);

c. împlinirea profeţiilor – în mod special cu privire la venirea şi viaţa Domnului Iisus. Biblia

are aproximativ 40 de autori, care au scris-o în decurs de 1500 de ani. Fiecare autor era condus şi

inspirat de Duhul Sfânt (Ioan 5.39,46; Psalmul 119.11, 105; Deuter. 4.2.).

2.Sfânta Treime.

Este un singur Dumnezeu veşnic, în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Marcu 12.29;

Isaia 45.21,22; Exod 3.14 Matei 28.19; 1 Ioan 5.7; 2 Corinteni 13.14).

a.Dumnezeu Tatăl – este Creatorul tuturor lucrurilor, Duh, Viaţă, Lumină, Dragoste,

Înţelepciune, Dreptate, Adevăr şi Sfinţenie. El nu poate fi văzut, nici pătruns de mintea omenească,

însă poate fi cunoscut prin Cuvântul Său scris – Biblia. În dragostea Sa cea mare, L-a trimis pe Fiul

Său în lume să sufere, să moară pentru răscumpărarea celor păcătoşi (Apocalipsa 4.11; Efeseni 3.9;

Ioan 3.16, 4:24; Exod 34.6; Evrei 4.13; Matei 22.37).

b.Dumnezeu Fiul – a venit să sufere şi să ridice păcatele celor ce cred în El, împăcându-ne cu

Dumnezeu şi dăruindu-ne mântuirea. La trei zile după moartea Sa a înviat. S-a înălţat la cer, stând la

dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru credincioşi; le pregăteşte un loc în cer. El va veni a doua oară să

ridice Biserica Sa, şi va fi Judecătorul viilor şi al morţilor (Ioan 1.29; I Corinteni 15.3, 4; Evrei 7.25;

9.28; Fapte 10.42).

c.Dumnezeu Duhul Sfânt – este o Persoană reală, ca şi Tatăl şi Fiul. În lucrarea de mântuire a

omenirii, El e locţiitorul Domnului pe acest pământ. Din punct de vedere al autorităţii şi divinităţii,

Duhul Sfânt este egal cu Tatăl şi cu Fiul. Doar în planul de mântuire are un rol deosebit, El îl cheamă,

îmbracă, conduce şi învaţă pe credincioşi. El dă putere credincioşilor în diferite slujbe duhovniceşti

(Ioan 14.16; Fapte 2, 1-4; 13.2; 20.28; Evrei 2.1-4: 9.14; 1 Corinteni 2.10; 12.13; Romani 8.9, 16;

Ioan 1.32).

4.Îngerii.

Ei sunt făpturi create de Dumnezeu fără păcat şi puse în slujba Sa. Ei îndeplinesc diferite

94

slujbe, atât pentru cei chemaţi la mântuire, cât şi pentru cei care au dobândit mântuirea. Ei sunt în

acelaşi timp împlinitorii voii lui Dumnezeu executând hotărârile Lui în ce priveşte pedepsirea celor răi

(Geneza 19.15; Evrei 1.14; Matei 13.39-41, 47, 50; 25.31). Îngerii nu se căsătoresc şi nici nu mor

(Luca 20.34-36). Există diferite funcţii date de Dumnezeu între îngeri (Iuda 9; Romani 8.38; Efeseni

3.10). Unii îngeri au căzut şi sunt liberi, lucrând cu Diavolul în lume, iar o parte din îngerii căzuţi sunt

legaţi în adânc (2 Petru 2.4; Iuda 6). Sfârşitul îngerilor răi care nu şi-au păstrat sfinţenia înaintea lui

Dumnezeu şi au căzut va fi iazul de foc (Matei 25.41; Apocalipsa 20.10).

5. Satana.

A fost odată Lucifer cel dintâi dintre îngeri; mândrindu-se a căzut şi astăzi e căpetenia

îngerilor răi care şi-au părăsit locul şi au căzut. El amăgeşte întreaga omenire, e ucigaş, ispititor,

înşelător, pârâtor şi mincinos El a fost biruit prin jertfa Domnului Iisus şi soarta lui şi a îngerilor lui e

aruncarea în iazul de foc şi chinuirea lor în veci (Isaia 14:12-14; Iuda 6; Apocalipsa 139; 20:10; Evrei

2:14; Matei 25:4).

6. Crearea omului şi căderea în păcat

Omul a fost creat de Dumnezeu bun, drept şi liber (Geneza 1:26-27), creat din ţărâna

pământului, aceasta fiind un act de creaţiune a lui Dumnezeu, şi nu o evoluţie (Matei 194). Omul e

format din trei părţi distincte:

Duh – partea omului care poate distinge;

Suflet – partea emotivă (Psalmul 42:1-6) – afecţiune, dorinţa, voinţa, emoţiile;

Trup – supus morţii. El conţine simţurile şi e cortul sufletului şi a duhului – va fi înviat din

morţi.

Omul a fost înşelat de Satan şi a căzut în păcat. Căderea sa a atras toţi oamenii în păcat. Din

această stare omul nu se poate izbăvi singur, decât prin jertfa Domnului Iisus. Păcatul, sub orice formă

s-ar prezenta, e urmat de consecinţe. El este boldul morţii şi trage după sine pedeapsa veşnică a lui

Dumnezeu (Romani 6:23, 5:12; Eclesiastul 7.29; Geneza 3; Fapte 4:12; Apocalipsa 2:18, Isaia 43:7).

7.Harul lui Dumnezeu.

Este bunătatea şi dragostea pe care Dumnezeu a arătat-o prin Domnul Isus faţă de cei păcătoşi.

Nimeni nu se poate mântui prin propriile sale fapte, binefaceri, sau prin faptele Vechiului Testament, ci

numai prin Harul lui Dumnezeu care ne învaţă (Tit 2:11, 12; Ioan 1:17; Efeseni 2:5-9; Fapte 15:11).

8. Credinţa (Evrei 11:1; 2 Corinteni 4:18) (Evrei 11:1; 2 Corinteni 4:18) Conform Noului

Testament, credinţa e tăria adevărului Biblic pe care îl cunoşti. Credinţa e de obârşie divină. Ea se

primeşte de la Dumnezeu prin descoperirea lui, şi nu prin concepţii şi închipuiri omeneşti. Credinţa

vine în urma auzirii Cuvântului şi trebuie să crească (2 Tesaloniceni 3:2; Romani 10:17; Iuda 3; Iacov

2:14-22; 2 Petru 1:1). O credinţă doar intelectuală, aşa cum o au şi demonii, nu este de ajuns (Galateni

5.6). Cea adevărată cuprinde cunoştinţa voii lui Dumnezeu şi implicarea cu fapta (2 Tesaloniceni 2:13;

1 Petru 1:22) şi pentru care adevăraţii creştini se luptă să o păstreze ca la început (Iuda 3).

95

9.Pocăinţa.

Este schimbarea gândirii, scopului şi a poziţiei faţă de Dumnezeu. Este un ordin divin şi

înseamnă întoarcerea la Dumnezeu de la căile rătăcite, căinţa pentru viaţa trăită în păcat şi recunoştinţa

faţă de Dumnezeu. Trebuie să aibă loc o despărţire de păgânătate şi faptele păcătoase. Pocăinţa e

adevărată dor dacă e din inimă, sinceră, căutând să îndrepte greşelile comise faţă de aproapele. O

pocăinţă sinceră mărturiseşte şi părăseşte păcatul (Marcu 1:15; Isaia 1:16-19; 55:7; Plg. 3:39, 40; Tit

2:11-13; Fapte 2:38; Proverbe 28.13). Ea afectează întreaga personalitate şi schimbarea trebuie să

aibă loc în: Gândire (Luca 15:17); Sentimente (2 Corinteni 7:10); Voinţă (Luca 15:20).

10.Naşterea din nou.

Pentru ca omul să poată trăi după voia lui Dumnezeu şi pentru ca firea lui cea veche să fie

dezbrăcată de puterea ei, el trebuie să fie născut din nou, din Dumnezeu. Chiar din punct de vedere

omenesc nimeni nu se naşte pe el, ci e născut. Această transformare sufletească e efectuată de Duhul

Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 3,3-5; 2 Cor 5.17; Tit 3.5). Numele celor născuţi din nou sunt

scrise în Cartea Vieţii (I Ioan 3.7-10; I Cri 13, 1-3, Luca 10.20; Ap. 20-12).

11.Iertarea.

Este un atribut dumnezeiesc, prin care se dovedeşte bunătatea lui Dumnezeu faţă de oamenii

păcătoşi. Cei care se întorc la El pot primi iertarea. Ei trebuie să mărturisească şi să părăsească păcatul,

rugându-se pentru a fi iertaţi. Odată păcatul iertat păcătosul se simte uşurat şi fericit. Mărturisirea în

Biserica locală se face la Păstor şi fraţi ordinaţi (I Ioan 1.19; Fp. 10.14; Ps. 31.1,2; Ap. 1,5: Rom, 5.9;

Is. 43.25; 44.22).

12.Sfinţirea.

Înseamnă despărţirea cu totul de păcat şi punerea de o parte pentru Dumnezeu. Biblia declară

că orice om întors la Dumnezeu, curăţat, iertat şi născut din nou este considerat ca sfinţit prin jertfa

Domnului Iisus. Pe de altă parte sfinţirea începe odată cu pocăinţa şi naşterea din nou, continuând apoi

toată viaţa. Sfinţirea se realizează prin sângele lui Iisus şi prin lucrarea Duhului Sfânt (1 Cor 1.2;

6.10,11; Ioan 17.17; I Ioan 1.7; 1 Pt 1.2). Este opusă voii lui Dumnezeu folosirea alcoolului (Ef. 5.18;

Pv. 20.1; 23.20,30; Isaia 5.11,12; Luca 21.34) şi fumatul care distrug sănătatea trupului, care e

Templul Duhului Sfânt (I Cor 6.19; Gal 5.19-21).

13.Rugăciunea.

Este legătura directă a omului cu Dumnezeu şi expresia dorinţei după El. Adevărata rugăciune

este cea izvorâtă dintr-u inimă curată, şi nu învăţată pe de rost. Închinătorii adevăraţi se roagă în duh şi

adevărat. Păcatele ascunse, când nu îi iartă pe alţii, sau lucrul cerut care nu e după voia lui Dumnezeu,

împiedică ascultarea rugăciunii de Dumnezeu. Biblia interzice închinarea la sfinţi sau îngeri (Ioan

4.24; Iacov 5.16; Ps. 32.3-5; Ap. 19. 10; Col 2.18).

14.Postul.

96

Abţinerea de la mâncare şi băutură de orice fel. El are ca scop însoţirea rugăciunii pentru

apropierea de Dumnezeu. Adevăratul post e acela care izvorăşte din inima persoanei, şi nu acela care îi

este impus. O impunere de posturi lungi şi istovitoare este contrară voii lui Dumnezeu. Mai presus

decât postul prin care cineva îşi chinuieşte sufletul şi trupul este postul facerii de bine şi milosteniei

(Is. 58.6,7).

15.Botezul în apă.

Biserica Penticostală are trei acte de cult: 1. Botezul în apă, 2. Cina Domnului; 3. Spălarea

picioarelor. A boteza vine de la “baptizo” al limbii greceşti, care înseamnă “scufunda, a afunda, a

înveli cu lichid”. Botezul în apă este poruncit de Domnul Iisus. Acest botez îl oficiază pastorii

bisericii, celor care cred şi vor a-L asculta pe Dumnezeu. El este simbol al morţii faţă de păcat şi al

învierii la o viaţă nouă. Oricine crede potrivit Evangheliei depline urmează această poruncă Biblică,

cerând să fie botezat. Se administrează în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, printr-o

singură scufundare în apă (Mt 28.19; Mc16.16; Rom 6.3,4; Fp. 10.47). Copiii credincioşilor aduşi la

binecuvântare (Mrc. 10.13-16, Numeri 6.22-27). De ce trebuie să ne botezăm?Pentru că este poruncit

(Mt 28.19) şi este planul lui Dumnezeu pentru noi (Lc. 7:30); Iisus S-a lăsat botezat – (Mt. 3:13-16);

Dumnezeu a confirmat botezul lui Iisus – (Luca 3:22); Apostolii l-u practicat şi învăţat (Fp. 2.38,41;

16.33; 19.1-6).

16.Cina Domnului.

Este instituită de Domnul Iisus prin întemeierea noului legământ şi reprezintă jertfa lui pentru

omenire. Cei care participă la cină trebuie să ştie că vrednicia lor este în baza jertfei lui Iisus, dar

fiecare este dator să se cerceteze pe el însuşi când ia cina. Actul cinei se poate oficia ori de câte ori e

posibil, fără deosebire de zile sau date, se oficiază de slujitori investiţi pentru aceasta (Mt. 26.26-29, 1

Cor. 11.13-29).

17.Spălarea picioarelor.

În timpul cinei, Domnul Iisus a spălat picioarele ucenicilor. El nu este doar un obicei tradiţional

al Israelului. Duhul Sfânt ne adevereşte că actul acesta trebuie practicat în semn de umilinţă, dragoste

frăţească şi conştient că este un proces de purificare spirituală (Ioan 13.1-17; Fp 2.42; 1 Tim 5.10).

18.Rugăciunea pentru bolnavi şi ungerea cu untdelemn.

Este un aşezământ orânduit de Domnul Iisus şi de apostoli (Mc 6.12,13; Iac 5.14,15). Biblia ne

arată că bolile sunt cauzate de faptul că păcatul a intrat în lume şi e posibil chiar dacă cel bolnav nu a

păcătuit, boala să fie ca urmare a căderii primului om. Pentru cei care cred, vindecarea intră în acelaşi

plan de mântuire ca şi iertarea păcatelor. De aceea Biblia prevede ca, în caz de boală, credincioşii pot

chema prezbiterii să se roage pentru ei, ungându-i cu untdelemn în Numele Domnului. Aceasta nu

înseamnă ca noi combatem ştiinţa sau asistenţa medicală (Mt 8.16,17; Mc 2.15-17,18; Is. 38.21).

Cauza pentru boli: păcatul, atac al Diavolului, călcarea unor legi naturale, o pedeapsă a Domnului,

bătrâneţea.

97

Căi de vindecare: naturală, adică cu contribuţia noastră prin tratament, odihnă (dar vindecarea

numai de la Dumnezeu vine) și supranaturală, vindecarea prin intervenţia lui Dumnezeu ca răspuns la

rugăciune.

19.Botezul cu Duhul Sfânt.

Trebuie să facem o distincţie între Duhul Sfânt a treia persoană din Trinitate, şi botezul cu

Duhul Sfânt (darul Duhului Sfânt). La pocăinţă sunt chemaţi cei nemântuiţi spre a sluji Domnului (Fp.

17.30), pe când botezul cu Duhul Sfânt e îmbrăcarea celor născuţi din nou (deja mântuiţi) cu putere de

sus (Lc 24.48,49; Fp 1.8). E o experienţă unică deosebită de pocăinţă şi naşterea din nou (numai după

ele). Semnul iniţial al botezului cu Duhul Sfânt este vorbirea în alte limbi (Fp. 2.1-4; 10.44-46;

Mt.19.1-6). Vorbirea aceasta în limbi (ca dar al Duhului Sfânt) este o vorbire fluentă, curgătoare şi

intangibilă, cel care vorbeşte este pe deplin conştient; nu este în stare de transă sau extaz. Botezul cu

Duhul Sfânt este o îmbrăcare cu putere de sus pentru a face voia lui Dumnezeu, cu pace lăuntrică şi o

bucurie de nedescris, cu curaj deosebit de a mărturisi. Acest botez trebuie cerut şi aşteptat într-o viaţă

sfântă şi curată (Mt 3:1; Fp 1.4,5,8; 2.4; 19.1-6: 1 Tes 5.19; Gal 5.16).

20.Roada Duhului Sfânt.

Recolta unei vieţi sfinte. După ce am devenit copiii lui Dumnezeu, trebuie să ne lăsăm cârmuiţi

de Duhul Sfânt. Acolo unde nu este roada Duhului Sfânt nu poate fi o viaţă plăcută lui Dumnezeu nici

daruri sau lucrare adevărată a Duhului Sfânt. Roada este necesară pentru identificarea relaţiei cu

Dumnezeu (Gal 5.22,23; I Cor 13. 1-3; Mt 7.20; I Iona 2.9-11).

21.Darurile Duhului Sfânt.

Darurile Duhului sunt împărţite după voia Sa şi ele nu sunt abilităţi ereditar transmise (I Cor.

12.11). Darurile ajută la propovăduirea Evangheliei. Nu toţi credincioşii primesc aceleaşi daruri, însă

toţi sunt chemaţi la a le dori şi a umbla pe calea cea mai aleasă, a dragostei. Roada Duhului depinde de

noi sau trebuie neapărat să o avem pentru a fi siguri că suntem mântuiţi, pe când darurile le primim

după voia Duhului Sfânt pentru zidirea bisericii, nu pentru slava sau câştigul celui ce le are (1 Cor.

12.8-11; 28-31; 13. 1-3: 14.12,33,39,40; Ev. 2.4, Rom 12.6). Chiar dacă în vremurile din urmă vor fi

mulţi prooroci mincinoşi (Mt. 24:11) asta nu exclude existenţa celor adevăraţi care lucrează şi azi după

rânduiala exprimată în cap. (12-13-14 din 1 Cor).

Toate aceste culte neoprotestante, deşi nu au o prezență consistentă în România, din cauza

respectării cu mult simt a tradiţiilor şi datinilor noastre strămoşeşti, nu trebuiesc neglijate. Unele

doctrine pătrund în mediile "politice" şi "culturale" aşa cum sunt ocultismul, spiritismul, new age,

altele reuşesc să atragă persoane cu probleme psihice sau dornice de o religie mai "exotică" aşa cum

sunt Chrâşna sau Baha'i sau pe unii tineri, chiar prin intermediul drogurilor sau muzicii "hard", cum

sunt sataniştii.

Faţă de cele prezentate, fără a fi alarmişti peste măsură, trebuie să conștientizăm riscurile ce

pot afecta conştiinţa religioasă a poporului român, pentru că mulţi se pot înşeala, crezând că sunt

98

români, cu rădăcinile înfipte în glia străbună şi, în acest timp, să se hrănească din seva spirituală a unei

alte credinţe străine cu totul de spiritualitatea neamului românesc. Nu trebuie uitat că întreg câmpul de

misiune al Bisericii este un câmp de luptă pentru apărarea dreptei credințe cu arma Adevărului.

Grija noastră trebuie îndreptată în special către copii şi tineret, care trebuiesc învăţaţi să

cunoască şi să iubească Biserica strămoşească, Maica neamului românesc, şi să nu se lase atraşi de

diverse oferte religioase, pentru că, pierzând credinţa, vor fi puși în fața unor provocări existențiale cu

riscuri majore în pan personal și spiritual.

Cu aceste gânduri am prezentat și voi prezenta în cultele şi organizațiile noi religioase,

convinşi fiind că trebuie să le cunoaştem pentru a şti de ce să ne ferim, şi iarăşi, convinşi fiind că

apărând credința cea adevărată, protejăm specificul și echilibrul acestui popor.

Ca și celelalte culte și aceste este condus de un Președinte. Prin urmare prezentăm mai jos

având ca sursă site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte situația actuală a acestui cult, organigrama și

statutul de funcționare:

http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1741 -sursă citată la data de 10.10.2010

UNIUNEA PENTICOSTALǍ - BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ

Cultul Penticostal-Biserica lui Dumnezeu Apostolică

Pavel RIVIŞ-TIPEI

Preşedinte 050456, Bucureşti, Str. Carol Davila nr. 81, sector 5 Tel. 021/6384425

Penticostalismul este o continuare a mişcării de „redeşteptare” a credinţei, care a avut loc în

secolul trecut. Pe la 1900, predicatorul american Charles F. Parham a început să susţină că asupra celor

credincioşi coboară Duhul Sfânt, aceştia căpătând darul vorbirii în limbi neînvăţate (glosolalia).

Conform Bibliei, acest dar a fost primit de apostoli în ziua cincizecimii (ziua coborârii Duhului Sfânt,

Rusaliile). Întrucât a cincizecea zi se traduce în limba greacă prin „penticosta”, adepţii noii mişcări

religioase au adoptat denumirea de penticostali.

Din S.U.A. mişcarea penticostală s-a răspândit şi în Europa, mai ales în Germania şi Norvegia.

Numărul credincioşilor a crescut relativ repede, de la circa 1.000 în 1906 la peste 350.000 în 1936.

Prima comuniune penticostală din România a apărut în localitatea Păuliş, judeţul Arad, în anul

1922. În pofida unor persecuţii la care a fost supusă înainte şi mai ales în timpul celui de al doilea

război mondial, credinţa penticostală s-a extins treptat în mai multe regiuni ale ţării, în special în

nordul Moldovei, în Banat şi Crişana.

Asociaţia credincioşilor penticostali s-a constituit în anul 1924. Şi acest cult, ca şi celelalte

culte evanghelice, a avut de suferit, mai ales în timpul celui de al doilea război mondial, când mulţi

pastori au fost trimişi în închisoare sau lagăre. După 23 august 1944, Cultul Penticostal

funcţionează în legalitate. În anul 1950, Biserica Penticostală a fost recunoscută legal.

Conform credinţei penticostale, la baza vieţii spirituale a fiecărui credincios trebuie să stea

convertirea personală, după care, apoi, se administrează botezul prin cufundare în apă, în numele

99

Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Ceea ce constituie specificul acestui cult este propovăduirea şi

exercitarea botezului cu Duhul Sfânt, mărturisirea experienţei darurilor Duhului Sfânt, care pot să-şi

facă simţită prezenţa în cadrul serviciilor divine, precum şi obţinerea vindecărilor divine prin

rugăciune.

Organizarea cultului are la bază sistemul centralizat, respectându-se autonomia bisericească

locală. Cultul are o conducere colectivă centrală, reprezentată de Consiliul bisericesc format din 21

membri şi de Comitetul executiv format din 7 membri, în frunte cu un preşedinte. Aceste organe sunt

alese în cadrul Adunării generale elective, forul cel mai înalt de conducere a cultului, care se întruneşte

o dată la 4 ani.

Bisericile locale au ca intermediar între ele şi conducerea centrală şase comunităţi regionale:

Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj, Oradea şi Suceava.

Pregătirea pastorilor se face la nivel universitar, în cadrul Institutului Teologic Penticostal, care

funcţionează în Bucureşti. De asemenea, cultul dispune de trei seminarii teologice liceale şi de două

şcoli postliceale.

Potrivit recensământului din 2002, Cultul Penticostal numără circa 324.462 credincioşi. În

cadrul cultului sunt 1.343 biserici şi 7879 filii, deservite de 354 pastori.

În fruntea unei biserici se află un pastor sau mai mulţi, în funcţie de numărul membrilor şi un

comitet ales de fiecare Biserică. Alţi slujitori mai sunt: prezbiterii şi diaconii, subordonaţi pastorului.

Biserica Penticostală are ca organ de presă oficial „Cuvântul Adevărului”. De asemenea,

editează cărţi cu conţinut religios, cărţi pentru exercitarea cultului, cărţi pentru instruirea slujitorilor în

seminarii şi în Institutul Teologic Penticostal.

Cultul întreţine legături cu Bisericile Penticostale din Europa, în cadrul Conferinţelor

Penticostale Europene, făcând parte şi din Comitetul acestor Conferinţe, în calitate de membru, în care

îşi are reprezentanţi, precum şi cu Asociaţia Teologică Penticostală Europeană. Pe plan mondial,

participă la Conferinţele Penticostale Mondiale. Relaţii speciale întreţine cu organizaţia Penticostală

Mondială „Church of God”, cu sediul la Cleveland (Tennessee) - S.U.A., datorită mai multor

asemănări doctrinare şi organizatorice.

100

IV. A. BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE (vezi nota explicativă din

Introducere).

* Prelegerile despre cultele neoprotestante, așa cum am afirmat în partea de introducere au

fost reproduse din perspectiva acestor culte, astfel încât, teologul ortodox să cunoască gândirea și

doctrina acestora pentru a putea discerne ce este adevăr și eroare. Prin celelalte discipline

complementare tânărul teolog are capacitatea și posibilitatea să-și fundamenteze învățătura

ortodoxă bazată pe Adevărul revelat și păstrat. Iată așadar doctrina și istoria Cultului Creștin după

Evanghelie.

Refoma a născut în părţile de este ale Germaniei şi în Elveţia diferite mişcări religioase, cum

ar fi mişcarea pietistă sau Mişcarea Fraţilor Moravieni. Din acestea s-a format ulterior gruparea aşa-

numitor “creştini după Evanghelie”, ei având pretenţia că viaţa lor este în totală armonie cu Sfânta

Evanghelie. Aceşti neoprotestanţi ( diferenţa între protestanţi şi neoprotestanţi constă în faptul că

primii practică botezul pruncilor, pe când cei din urmă botează numai adulţi) au urmat o cale destul de

similară cu cea a baptiştilor, cu diferenţa că la un moment dat în istoria lor au ajuns la concluzia că

botezul este complet inutil, acesta fiind o practică a evreilor creştinaţi. La aceste doctrine se adaugă

credinţa în “răpirea celor credincioşi” (a se vedea articolele despre “răpire” la secţiunea de

apologetică ortodoxă).

Apariţia cultului Creştin după Evanghelie, ca şi celelalte culte neoprotestante, îşi are originea în

centrul şi vestul Europei. El poate fi localizat în Elveţia prin sec. XIX purtând numele de “Chretiens”.

Creştinii după Evanghelie nu au avut un întemeietor şi un sistematizator dar azi “ei” consideră

“iniţiatorul mişcării din care fac parte pe Însuşi Domnul Iisus Hristos a cărui învăţătură cuprinsă în Sf.

Scriptură, constituie “doctrina” cultului creştin după Evanghelie. Neavând un întemeietor “doctrina”

lor este un amestec din concepţiile lui Zwingli, ale baptiştilor, ale lui J.N. Darby, Geoge M. Muller, Fr.

Bernay etc.

În România cultul creștin după evanghelie a apărut la sfârşitul secolului XIX, mai întâi în

părţile Sibiului (Cisnădie), apoi în Bucureşti şi Iaşi. Dezvoltarea sectei este legată de numele lui

Grigorie Constantinescu, fiu de ofiţer trimis în Elveţia pentru specializare în profesia sa şi întors după

patru ani ca pastor evanghelist. În primul primului război mondial, cât timp este mobilizat,

Constantinescu organizează la Iaşi o casă de rugăciuni, care devine centrul sectei.

Publicaţiile cultului se numesc Buna Vestire şi Viaţă şi lumină. Învăţătura lor este expusă în

broşurile Memoriu sau scurtă expunere a punctelor de doctrină a Comunităţilor Creştine şi Memoriu

sau scurtă expunere a doctrinei Creştinilor după Evanghelie.

În România există două feluri de creştini după Evanghelie. Pe lângă organizaţia de sorginte

101

occidentală prezentată mai sus, a doua ramură a apărut în perioada interbelică, prin “lucrarea” unui

preot ortodox căzut în erezie, Tudor Popescu. Acesta, pătruns de spiritul reformator al

neoprotestanţilor, a purces la “reformarea” Bisericii Ortodoxe. Învăţăturile lui au plăcut celor care

erau ortodocşi numai cu numele şi care aveau diverse nemulţumiri la adresa Bisericii. După ce au fost

caterisiţi, Tudor Popescu şi ai lui au format “Biserica Evanghelică Română”, care s-a afiliat ulterior

creştinilor după Evanghelie. Una din învăţăturile ortodoxe scăpate de reformarea lui Tudor Popescu a

fost botezul pruncilor. Deşi aceşti creştini după Evanghelie locali sunt afiliaţi cu cei de origine străină,

cele două ramuri au neînţelegeri pe tema practicării botezului, cei “de import” neacceptând nici un

botez.

După ce reuniunile evanghelice au pătruns în Franţa, Germania, Rusia, Ungaria etc. mişcarea

prinde rădăcini în România prin François Bernay care cheamă prin anii 1901-1903 pe o soră a sa,

Sarah Bernay şi împreună au început “evanghelizarea” în limba germană printre saşii din oraşul

Râşnov, apoi Codlea, Braşov şi alte localităţi din ţara Bârsei.

Între anii 1906-1909 s-a început lucrarea de vestire a Evangheliei şi întoarcerea la credinţă –

aşa cum le arăta lor Biblia – în oraşele: Sibiu, Cisnădie apoi s-a extins şi în localităţile şi judeţele

alăturate – atât în limba germană cât şi în limba română. Începutul s-a făcut printre asociaţii cu caracter

religios numită “Crucea Albă” – condusă de un pastor luteran ajutat ulterior şi de Victor Kolles,

originar din Banat.

Acei “creştini după Scriptură sau tudorişti s-au alipit creştinilor după Evanghelie”.

După aproape 15 ani de activitate ca grupare sectară în anul 1937, tudoriştii au dus tratative cu

secta creştină după evanghelie şi au făcut “furnizarea” cu ei.

Prin aceasta Creştinii după Scriptură s-au încadrat administrativ şi cultic în organizaţia

“Creştinii după Evanghelie”. Deci cultul cuprinde “ramura I” – delegat I (Creştinii după Evanghelie)

şi “ramura 2” delegat II (Urmaşii lui Tudor).

Prin Legea nr. 883/1946 – s-a acordat şi calitatea de “Cult”. Asociaţia Creştinilor după

Evanghelie” din România bucurându-se de deplină libertate de manifestare cultică şi având aceleaşi

drepturi şi obligaţii ca toate celelalte culte legale din ţara noastră. Pentru faptul că ramură “tudoristă” a

avut promotor un fost preot ortodox a păstrat o linie a aşa zisei tradiţii interioare de zidire sufletească.

Creştinii după Evanghelie sunt receptivi la tot ce e nou și folosesc instrumente muzicale în

cadrul cultului: pian, orgă, chitară, o interpretare cât mai liberă a versetelor, botezul maturilor,iar

femeia se poate ruga în adunare.

Aria de răspândire a Cultului Creştin după Evanghelie din ambele ramuri (după Scriptură şi

după Evanghelie) s-a limitat în părţile capitalei şi Ploieşti. În Banat propaganda acestei credinţe este

legată de numele unui adept de naţionalitate îndoielnică şi influenţă străină: Andros Gheorghe.

Mărturisirea de credinţă a cultului creştinilor după Evanghelie desprinde şi concepţiile

religioase specifice, privind botezul, cina, judecata, cerul, mileniul.

102

Botezul – este unul, dar are trei feţe:

a) Botezul apei, care mântuieşte, este un simplu ritual.

b) Botezul Sfântului Duh care poate fi primit deodată sau după cel al apei.

c) Creştinii după Evanghelie se socotesc sub “legea” harului, cea a Noului Testament în

contrast izbitor cu cea a Vechiului Testament, iar prin naşterea din nou, se socotesc “copiii lui

Dumnezeu şi trebuie să trăiască o viaţă nouă”. Folosesc în acest sens textele de la Romani VI, 4 IV

22-24. De aceea, botezul este un simbol, accentul cade pe botezul cu Duhul Sfânt. Botezul în cadrul

Cultului Creştin după Evanghelie se administrează numai maturilor şi în mod expres copiilor. Botezul

în “moartea” Domnului este după ei starea cea mai înaltă, de sfinţenie la Masa Domnului sau Cina

Domnului - ca şi botezul, sunt pentru aceşti credincioşi doar două acte comemorative. Cina, (Masa

Domnului) este un act comemorativ care aminteşte de ceea ce a instituit Domnul Iisus Hristos, în

noaptea în care a fost vândut. Conform relatărilor celor trei Evanghelişti şi ale Apostolului Pavel,

rezultă că frângerea pâinii a fost instituită de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Ştiind mai înainte că cel rău

va căuta şi în această privinţă să strâmbe căile drepte ale lui Dumnezeu, Domnul Iisus înviat

“comunică direct” Apostolului Pavel felul îndeplinirii acestui act de cult precum şi rostul său. Din

textele care descriu instituirea Mesei Domnului se accentuează versetul: “Să faceţi lucrul acesta spre

pomenirea mea”, ca să justifice ideea de comemorare şi textul: “Pentru că de câte ori mâncaţi această

pâine şi beţi acest pahar, moartea Domnului vestiţi până la venirea lui” (I Cor. XI, ii-26). Celor care

participă, la frângerea pâinii, Domnul Însuşi este de faţă şi în jurul lui se adună cei “mântuiţi”, într-o

legătură sfântă de dragoste frăţească, putând astfel să privească înapoi la noaptea aceea a Domnului

lor, şi înainte spre ziua slavei lui, spre dimineaţa fără nori “Când va veni El ca să fie proslăvit în Sfinţii

săi şi privit cu uimire de toţi cei care vor fi crezut” (II Tes. 10).

I. Aspecte ale frângerii pâinii. Frângerea pâinii este:

-o împletire a voii lui Dumnezeu.

-o dorinţă a Domnului.

-o poruncă.

-o aducere aminte.

-o vestire (mărturisire).

-un prilej de cercetare.

-un prilej de mulţumire.

Masa Domnului este strângerea lor laolaltă la masa de aducere aminte în jurul persoanei

Domnului Iisus Hristos (conform Matei XVIII, 20…” Doi sau trei… sunt şi Eu în mijlocul lor…”.

Arată a) “Părtăşania cu El şi a Lui cu ei” şi părtăşania noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său (I Ioan I,

3);

II. Părtăşania, legătura frăţească – “În această masă de aducere aminte, credincioşii

mărturisesc, dovedesc vizibil, îşi exteriorizează legătura (părtăşania) dintre ei”.

103

Pâinea: Pâinea şi vinul sunt singurele alimente din care se compune masa Domnului”.

Pâinea simbolizează Trupul Domnului Iisus (Efes. I Cor). – Vinul al doilea aliment rânduit de

Domnului Iisus simbolizează:

-sângele Lui vărsat pentru noi.

-sângele noului legământ.

III. Mileniul – sau domnia de o mie de ani.

Mileniul, după “Creştinii după Evanghelie”, va fi precedat de “întoarcerea în mărire” sau a

doua venire a Domnului. Cultul creştinilor după Evanghelie învaţă că cele două veniri ale Domnului

cuprind fiecare câte două etape: una tainică şi una publică.

a) Etapa tainică: când va veni să-şi răsplătească Biserica nu va atinge pământul, ci numai

Biserica El va vedea (I Tes. IV, 4-17).

b) Etapa publică – va fi după 7 ani de la răpire, va veni cu slava şi cu puterea pe norii cerului

(Matei. XXIV, 30; Marcu XIII; 26; XIV, 62) Satana va fi legat 1000 de ani iar Domnul Iisus va

întemeia pe pământ împărăţia păcii – Mileniul (Apoc. XX, 2-3; Isaia XI, 6-16).

Ei ştiu că revenirea în slavă a Domnului Iisus va fi după răpirea Bisericii; să ne purtăm în aşa

fel ca să ajungem cu orice chip clipa răpirii. Când în cer se va sfârşi nunta Mirelui, iar pe pământ

marea strâmtoare, atunci Hristos va veni cu Biserica, să domnească o mie de ani pe pământ.

c) Mileniul este domnia Domnului Iisus Hristos pe pământ acea domnie proorocită mult de

profeţii Vechiului testament. Mileniul este împlinirea făgăduinţelor făcute lui Avraam şi David

făgăduinţe pe care însuşi Domnul Iisus Hristos le-a arătat în diferite pilde.

Caracteristicile mileniului:

1. Pacea deplină şi armonia între oameni (Isaia LXV, 20-24);

2. Dreptatea va domni pe pământ, răul va fi înlăturat îndată după dreptate (Ieremai XXIII, 5-6,

Isaia LXVI, 24).

3. Timp de propăşire pentru Israel (Iacov. XIV, 16; Isaia XI, 9).

Observaţii generale:

Mileniul menţionat singur nu e amintit de Mântuitorul sau de către Apostoli;

Mileniul va fi după răpirea Bisericii, ce nu a avut loc încă;

Menţinerea Mileniului - singura – este într-o carte figurativă:

d) Explicaţia Apostolului Petru – foarte importantă: “Dumnezeu la timpul potrivit îşi va

îndeplini promisiunea făcută” (II Petru III, 9 II Petru III, 4 ori, II Petru III, I-112).

Mileniul – Ce imagine minunată aduce acest cuvânt în duhul nostru “ ca răsăritul de soare în

dimineaţa fără nori” (Samuel XXIII, 4).

Judecăţile divine şi venirea în slavă a Domnului Iisus Hristos vor avea drept rezultat

distrugerea vrăjmaşilor declaraţi a lui Satan şi a îngerilor lui (Matei XXV, 24-41). Atunci va avea loc

judecata neamurilor pe pământ când Fiul Omului va sta pe tronul său de slavă. Însoţit de toţi sfinţii iar

104

după aceea pacea va domni pe pământ. Cei neprihăniţi vor fi înviaţi şi cei ce au suferit din pricina

mărturiei Domnului Iisus Hristos vor fi cu El.

Din Apocalipsă –XX, - 4 – Creştinii după Evanghelie deosebesc trei categorii:

1. Şi am văzut nişte scaune de domnie şi celor care au şezut pe ele, li s-a dat judecata;

2. “Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiaseră capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din

pricina Cuvântului lui Dumnezeu”.

3. “Şi celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei şi nu primiseră semnul ei pe mână şi pe

frunte. Ei au înviat şi au împărţit cu Hristos o mie de ani”. Satana va fi obligat şi nu va mai putea să

înşele oamenii; păcatul nu va fi dispărut din inima oamenilor. Epoca aceasta a Bisericii va fi terminată.

Biserica va fi dat naştere unui popor de biruitori asupra păcatului a lui Satan şi a morţii.

Eshatologia.

Există pentru judecăţi

a) a celor credincioşi făcută din cer, cu mult înainte de judecata cea mai mare a păcătoşilor;

b) a celor în viaţă la venirea a doua a Domnului, când va începe mileniul şi când se vor despărţi

oile de capre;

c) a păcătoşilor, la sfârşitul mileniului;

d) a îngerilor răi

Există trei ceruri:

a) cerul întâi (atmosfera cu norii şi zarea albastră)

b) cerul al doilea al stelelor din jurul pământului

c) cerul al treilea – sau raiul lui Dumnezeu în care sălăşluiesc îngerii şi sufletelor drepţilor şi

care este locul de odihnă şi aşteptare. Numai cerul al III- lea va rămâne şi va fi doar pentru creştinii

adevăraţi, cei după Evanghelie;

La venirea a doua se va face convertirea iudeilor cu atâta putere, încât va fi pentru ei “o

adevărată înviere din morţi”.

Activităţi şi preocupări specifice cultului.

Educaţia creştinească a copiilor credincioşi conform bunelor moravuri cât şi a principiilor

arătate de Scriptură este o obligaţie faţă de Dumnezeu. Această lucrare este bazată pe textele clasice de

îndemnuri la învăţătură din Scriptură (Deut. IV, 5-7; Efes V, 1-4); şi din art. 1 Lit “I” din Statutul

Cultului. Această educaţie se face în adunare.

Educaţia copiilor, adică a tinerilor şi a celor maturi care s-au hotărât din proprie iniţiativă să fie

membrii ai cultului, se face în adunare şi ea constă din însuşirea învăţăturilor biblice necesare ( spre ex.

I Ioan II): “V-am scris tinerilor… Instruirea în comunitate se face după catehizare, după ce o

persoană, indiferent de sex, a ascultat Evanghelia şi a crezut-o, “a primit” pe Domnul Iisus ca

Mântuitor personal şi s-a hotărât să-l urmeze. Când credincioşii s-au convins din Biblie despre nevoia

şi necesitatea botezului în apă (botezul credinţei) aduc la cunoştinţă bătrânilor adunării dorinţa lor,

105

iar aceştia, după ce s-au convins că viaţa celui care solicită botezul corespunde cu normele de viaţă

ale Evangheliei, îi acordă botezul".

Sărbători religioase şi zilele de ceremonii.

a) Duminica, ziua întâi a săptămânii când are loc Cina Domnului. Adunarea începe cu o

rugăciune a unui om mai vârstnic (numit prezbiter) – rugăciune rostită după cum îi dă duhul, apoi

diverse lecturi biblice unde se istoriseşte despre frângerea pâinii (Luca XXV, 15-20). Urmează cuvânt

de pregătire pentru cină. Cina Domnului se încheie cu o rugăciune, apoi se trece la ora de

evanghelizare, cu lecturi biblice comentate. Adunarea de Duminică dimineaţă se încheie cu o oră de

rugăciune, apoi se trece la ora de evanghelizare cu lecturi biblice comentate. Adunarea de Duminică

dimineaţa se încheie cu o oră de rugăciune şi de cântare aşa zisă duhovnicească. Adunarea de

Duminică după amaiză urmează cam acelaşi reguli: evanghelizare, rugă şi cântări la ambele servicii

religioase, o atenţie deosebită este acordată copiilor şi tineretului.

Alte sărbători (mai mult de influenţă tudoristă):

-Botezul Domnului - 6 ianuarie.

-Buna Vestire - 25 martie.

-Paştele Ziua I-a şi a II-a.

-Înălţarea Domnului (la 40 de zile după Paşti).

-Rusaliile (Coborârea Duhului Sfânt, Întemeierea bisericii).

-Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel - 29 iunie.

-Sfântul Prooroc Ilie - 20 iulie.

-Schimbarea la Faţă - 6 august.

-Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril - 8 noiembrie.

-Naşterea Domnului - 25-26 decembrie.

Alte zile de adunări – În prima săptămână a anului se ţin adunări de rugăciune în fiecare seară,

iar în săptămâna dinaintea Paştelui (Săptămâna Patimilor) se ţin adunări de rugăciune şi de citire din

Evanghelie, despre Patimile Domnului, în fiecare seară.

Îndatoririle credincioşilor după Evanghelie faţă de cult:

A. Din punct de vedere spiritual:

1. Să frecventeze adunările de cult;

2. Să trăiască viaţa duhovnicească exemplară, conform învăţăturilor biblice.

3. Să aibă o comportare bună faţă de toţi oamenii, să fie cetăţeni loiali şi harnici, muncitori, de

nădejde.

4. Să studieze Biblia şi să trăiască o viaţă permanentă de rugăciune, acestea împiedicându-i de

la alte studii sau îndeletniciri necesare.

5. Să-şi crească copiii în temere de Dumnezeu.

6. Să conlucreze în adunări.

106

B. Din punct de vedere misionar:

a) fiecare soţ are obligaţia să atragă şi pe celălalt, prin orice mijloace, la aceeaşi credinţă.

b) familia să facă presiuni de tot felul împotriva celui care nu le împărtăşesc sentimentele

religioase, fie ortodoxe, fie liber cugetat.

c) cei nesiguri în credinţă, care nu mai vor să vină la adunare şi care nu ascultă de “vestitorii

Evangheliei” sunt urmăriţi de membrii comunităţii cu tot dinadinsul, pentru întoarcerea lor.

D. Din punct de vedere material: După cum se specifică în Statutul Cultului Creştin după

Evanghelie la ei nu se practică “darea” – zeciuiala ca în Vechiul Testament), ci doar donaţia

“benevolă”.

Adepţii lor trebuie să contribuie după posibilităţi fiecare, din avutul său. Aceste fonduri

folosesc pentru întreţinerea lăcaşului de cult, pentru ajutorarea bătrânilor, mai ales a celor lipsiţi de

mijloace. Primesc gratuit prin Societăţile Biblice şi de la Uniunile Evanghelice cu care menţin legătura

biblii şi cărţi religioase, pe care le răspândesc tot gratuit, pentru a face adepţi.

Sfatul de fraţi şi Delegaţia formează organul de conducere a Cultului Creştinilor după

Evanghelie din întreaga ţară.

1. ISTORIA MIŞCĂRII FRĂŢEŞTI DIN ROMÂNIA.

Trezirile spirituale din sec.19, care au avut loc în diferite ţări europene, au ajuns şi în România,

mai exact în Transilvania, în aceea vreme provincie a Imperiului Austro-Ungar. Distribuitorii de Biblii,

credincioşi şi semănători zeloşi ai Cuvântului lui Dumnezeu, au trecut prin oraşele şi satele româneşti,

oferind Biblia şi Noul Testament oamenilor care doreau să citească o carte bună. Deoarece Biserica

Ortodoxă nu interzicea citirea Bibliei, aceşti lucrători au putut călători fără nici o restricţie. Astfel

Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns în multe sate şi oraşe.

Oricum, se ştie foarte puţin despre propovăduirea Evangheliei în limba română, în zona de sud-

est a munţilor Carpaţi din România. Asta poate şi datorită faptului că Valahia şi Moldova erau izolate

de regiunile protestante ale Europei Centrale şi de Vest, şi de asemenea slaba activitate misionară a

protestanţilor în primele 3 secole explică influenţa infimă a creştinismului evanghelic în România.

În 1899 E.H. Broadbent de la “Free Christians Congregations in England” (Congregaţiunile

Creştine Libere din Anglia) a vizitat credincioşii armeni din Constanţa – Marea Neagră, credincioşi pe

care îi cunoştea de mult timp.

Din Constanţa, el s-a dus la Bucureşti. Acolo, el a găsit doar un grup mic de credincioşi baptişti

germani. El a ajuns la concluzia că, în Bucureşti şi în ţara României nu exista nici măcar un singur loc

în care Evanghelia să fi fost propovăduită în limba română. Auzind înjurăturile şi limbajul vulgar al

oamenilor de pe stradă, observând comportamentul firesc al altora, Broadbent a fost întristat profund şi

a început să plângă; a lăsat geanta pe trotuar, a îngenunchiat şi s-a rugat cu voce tare. Plângând a cerut

Domnului să fie îndurător şi să salveze România. Când Broadbent s-a întors în Anglia, le-a spus

prietenilor săi despre România şi i-a încurajat să se rouge pentru această ţară. De asemenea, a scris un

107

articol despre România, într-o revistă de misiune, îndemânu-i pe toţi să se roage pentru România şi a

apelat la misonari să se ducă acolo şi să predice Evanghelia.

Articolul lui Broadbent a fost citit de un misionar elveţian, Francis Berney, care preda la Şcoala

Biblică din Tunisia, Africa. Berney şi un coleg de la Şcoala Biblică, Charles Aubert, au înţeles că

Dumnezeu îi călăuzeşte către România. Berney a sosit în Bucureşti pe 30 septembrie 1899, însoţit de

soţia sa Madeliene şi de cea de a doua fată, Zelie, împreună cu Charles Aubert. Imediat şi-au început

lucrarea, Berney şi Aubert, cu cei care vorbeau franceza. După ce au învăţat limba română, serviciile

divine erau ţinute şi în limba română. Se întâlneau pentru rugăciune şi studiu în casa lui Berney. De

obicei, serveau ceai, iar după slujbă urmau discuţii pe teme spirituale. După un an, era nevoie de un

spaţiu mai larg. (octombrie 1900).

Berney a tradus şi tipărit câteva părţi din Evanghelie, sub formă de tratate şi broşuri. Acestea

erau oferite tuturor celor care doreau să citească. Soţia lui Berney a început un studiu pentru tinerele

femei şi de asemenea le învăţa despre treburile gospodăreşti.

Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu a fost semănat, multe suflete s-au întors la Dumnezeu. În

1901, au avut loc 5 botezuri apoi au urmat alte 26 în următorii ani, până în 1909. În 1908, Berney a

început să tipărească revista “Vestea Bună”, iar adunarea s-a mutat la Pallady nr.67, unde au continuat

să se întâlnească până în 1925. De asemenea Mişcarea Frăţească a început să prindă rădăcini şi în alte

regiuni din România.

CONSTANŢA.

În 1902, Charles Aubert a venit în Constanţa pentru a-şi începe lucrarea, împreună cu un

misionar german pe nume Konig. Au predicat coloniştilor germani din Dobrogea. După o scurtă

perioadă, soţia lui Aubert şi fetiţa nou născută s-au îmbolnăvit, iar ei s-au întors în Elveţia.

CRAIOVA.

Alte întâlniri au început în Craiova în 1905, iar în localităţile din vecinătate au început din

1908-1909.

O întâmplare remarcabilă a fost spusă despre Stan Segărceanu care s-a îmbolnăvit în armată,

fiind trimis la spital. Acolo, fratele său mai în vârstă i-a dat o Biblie veche şi fără coperţi. Citind

Scriptura, el a ajuns la convingerea că este un păcătos şi trebuie să se pocăiască. Într-un vis, Domnul i-

a zis: “ Vino şi vezi şi ceea ce vezi, spune şi altora”. Astfel, el a început să spună şi altora ceea ce a

descoperit în Biblie. Segărceanu a devenit un mare câştigător de suflete.

PLOIEŞTI (1907-1918).

În Ploieşti, prima Adunare Frăţească din oraş a fost începută de un grup de tineri dedicaţi.

Acest grup a fost sprijinit de o femeie germană care deţinea o fabrică de haine. Aceşti tineri se

întâlneau în casa ei. Au tipărit şi distribuit tratate în spitale, magazine şi persoanelor care le vizitau.

Mulţi au primit cuvântul şi au început să participe la serviciile divine.

TRANSILVANIA (1902-1918).

108

În 1902 Francis Berney şi E.H. Broadbent au vizitat Râşnov în vacanţă şi au început să predice

germanilor care se aflau în oraş. Multe persoane, însetate după mântuire, au venit şi i-a auzit

predicând; iar după un timp scurt un grup de creştini germani s-a înfiinţat în acest oraş. Berney şi

Broadbent de asemenea au început întâlnirile de rugăciune, studiu biblic şi Şcoală Duminicală în

oraşele: Braşov, Vulcan, Codlea, Cisnădie şi alte sate din provincia Bârsa. Până în 1904 existau deja

mici grupuri de credincioşi români.

De asemenea Adunările Frăţeşti au început să lucreze în Sibiu, printre vorbitorii germani.

Prima dată când au auzit românii Evanghelia a fost în Adunările Germane. Câţiva dintre fraţii germani

care lucrau în Sibiu, au fost folosiţi de Dumnezeu pentru a deschide primele Adunări Frăţeşti din zona

Sibiu.

-PRIMA PERSECUŢIE (1909).

Creşterea numărului de credincioşi a atras atenţia autorităţilor, care în 1909 i-a expulzat pe

Berney şi pe ceilalţi misionari străini. Berney s-a mutat la Rusciuc-Bulgaria, dar a păstrat legătura cu

Mişcarea Frăţească din România. A continuat să viziteze frecvent sesiunile de echipare a liderilor

români.

-PRIMUL RĂZBOI MONDIAL.

Primul Război Mondial a împiedicat dezvoltarea Mişcării Frăţeşti. În 1916 Romania a intrat în

război. A fost o perioadă dificilă, iar calamităţile războiului au afectat întreaga ţară.

Din cauza războiului, mulţi credincioşi au plecat pe front. În 1917, ocupaţie germană a cucerit o

bună parte din ţară. Totuşi Dumnezeu, plin de îndurare, a revărsat o binecuvântare deosebită şi prin

acest lucru. Necazurile grele prin care a trecut poporul, au scos la iveală nevoi sufleteşti, pe care doar

Evanghelia putea să ofere alinare. Soldaţii care au devenit creştini în Adunările din Bucureşti şi

Ploieşti au staţionat în Iaşi. Aceştia şi alţi tineri, plini de zel pentru Evanghelie, au început o întâlnire

de rugăciune şi propovăduire a Evangheliei, într-o cameră închiriată. Câteva persoane care au auzit

Evanghelia s-au pocăit şi în scurt timp o Adunare mică creştină s-a înfiinţat. În 1918, 11 persoane au

primit botezul Nou Testamentar. Mai târziu, Iaşi a devenit un centru misionar pentru Moldova şi

Basarabia.

-PERIOADA INTERBELICĂ 1918-1939.

După Primul Război Mondial, activitatea misionară a Mişcării Frăţeşti a intrat într-o nouă

etapă. După război, România a câştigat teritorii în Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Teritorul lărgit

al ţării era denumit “România cea Mare” (cea Minunată) . Un rol important în răspândirea Evangheliei

l-au avut prizonierii de război, care au fost deportaţi în lagărele din Siberia, unde au avut contact cu

misionari. După ce s-au întors în satele lor din Transilvania, Banat, Basarabia şi Moldova, ei au format

grupuri de părtăşie pentru a citi şi a discuta Evanghelia. Unii dintre ei, chiar au devenit misionari,

călătorind din sat în sat pentru a vesti Evanghelia.

BUCUREŞTI 1919-1941.

109

Deşi Francis Berney nu mai locuia în România, el era mereu interesat de lucrare şi a căutat să

echipeze lideri români pentru continuarea lucrării.

În 1919, Berney l-a trimis pe Grigore Constantinescu şi Florea Moisescu în Elveţia pentru a

studia teologia. După întoarcerea lor, ei au devenit misionarii Cultului Creştin din România.

În 1924, Conferinţa Naţională a Cultului Creştin după Evanghelie a avut loc la Bucureşti.

Conferinţele regionale, Şcolile Biblice pentru evanghelişti şi profesorii au întărit Mişcarea

Frăţească.

De asemenea literatura a fost importantă în răspândirea şi consolidarea mişcării. În 1928,

revistele “Creştinul” şi “Viaţă şi Lumină” au fost tipărite, fiind publicate până în 1924 sub conducerea

lui Florea Moisescu şi Gheorghe Oprea Teodorescu. Datorită acestor reviste, credinţa fraţilor a fost

întărită, iar învăţăturile false au fost respinse.

-MISIONARII STRĂINI.

Misionari străini din Elveţia, Germania şi Anglia au continuat să joace un rol important în

dezvoltarea Mişcării Frăţeşti în România. (Buhrer, Kreuz, Segall, Vervloct, Haupt, iar după 1920 Paul

Perret, Emile Freymond, etc.).

În 1922, misionarul elveţian Paul Perret a sosit la Bucureşti. Numele soţiei sale era Zelie

Berney, singura fiică a lui Francis Berney. Perret cunoştea foarte bine Scripturile şi avea darul de

învăţător şi pastor. El a început să lucreze în Bucureşti şi în alte Biserici. Echipează mulţi misionari,

călătoreşte prin ţară, vizitând multe Biserici române, ungare şi germane, organizează studii biblice şi

scrie articole pentru publicaţii creştine.

2. RĂSPÂNDIREA MIŞCĂRII FRĂŢEŞTI ÎN BUCOVINA, BASARABIA ŞI

MOLDOVA (1918-1940).

După Primul Război Mondial, România a câştigat Basarabia. În această regiune erau mulţi

români, ruşi şi evrei. Câţiva factori au condus la apariţia mişcării în această zonă. De ani de zile,

distribuitori de Biblii semănau Cuvântul lui Dumnezeu în acest teritoriu. Prizonierii de război care s-au

întors acasă au înfiinţat Biserici, ei cunoscându-l pe Dumnezeu în lagărele ruseşti,. Lucrătorii agricoli

au adus credinţa evanghelică. Şi misionarii au venit şi au vestit Evanghelia. Lucrarea misionară

Frăţească s-a răspândit chiar şi în comunitatea evreiască din Chişinău şi în toată Basarabia. În

Chişinău, Misiunea Mildmay a evanghelizat mulţi evrei. Lucrarea avansa, iar în 1933 când Francis

Berney l-a însoţit pe Paul Perret în vizita la Adunarea din Chişinău, s-au bucurat că au găsit atât de

mulţi credincioşi evrei, ruşi şi români. În următorii ani, vestirea Evangheliei creştea, iar alte Biserici

erau deschise în partea de nord a Basarabiei.

Din păcate în 1940, Basarabia şi partea de nord-vest a Bucovinei au intrat sub autoritatea

Rusiei, iar relaţiile cu aceşti credincioşi au fost întrerupte.

Mişcarea Frăţească a câştigat teren printre populaţia ungară între 1920-1924. Totul a început la

Vulcan. 16 credincioşi, care s-au despărţit de Biserica Reformată în 1922, au deschis o asociaţie

110

numită “Betania”, în cadrul Bisericii Reformate. Bisericile reformate i-au persecutat pe “betanişti”,

pentru că se întâlneau în locuri secrete, uneori chiar noaptea. După 1925, au stabilit contact cu

congregaţiile din Ungaria. Pentru autorităţi, acest lucru a fost încă un motiv pentru a-i persecuta.

Ulterior, mişcarea betaniană s-a răspândit printre credincioşii reformaţi din întreaga Transilvanie.

Altă lucrare a început cu ungurii din Craiova (1923-1924).

În 1930 o Adunare Ungară Creştină după Evanghelie a fost deschisă în Cluj, devenind un

centru conferenţiar creştin. Până în 1930, centre creştine importante sunt puternice în oraşele mari ale

României: Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Sibiu, Iaşi şi Chişinău. Evanghelia se răspândeşte rapid.

Evangheliştii, zeloşi în a câştiga suflete, vesteau Evanghelia. Câţi primeau Cuvântul, atât de mulţi erau

botezaţi. Se adunau în Biserici pentru rugăciune şi studiu biblic.Cei care auzeau Cuvântul, îl primeau şi

îl împărtăşeau cu cei din familie şi apoi celor din sat. Alţii mergeau din sat în sat pentru a semăna

Cuvântul lui Dumnezeu.

Conferinţele regionale, binecuvântate de Dumnezeu, îmbărbătau credinţa fraţilor şi Evanghelia

aducea multe roade. Misionarii şi învăţătorii creştini echipau evanghelişti şi lucrători pentru

continuarea lucrării.Duhul Sfânt lucra cu putere în vieţile oamenilor.

-PERSECUŢIA.

În perioada celor 2 războaie, guvernul a supravegheat atent activitatea misionară, iar câţiva

evanghelişti au fost arestaţi, întemniţaţi şi bătuţi. Deşi statul se numea democratic, exclusivismul

politic, naţional şi religios a crescut în această perioadă. Grupurile evanghelice erau supuse

discriminării. După multe insistenţe, Mişcarea Frăţească a obţinut statutul de asociaţie religioasă în

1933, ceea ce însemna că erau acordate drepturi minime religioase. Totuşi persecuţiile erau frecvente

printre creştini evanghelici din România.

-”CREŞTINII DUPĂ SCRIPTURI”.

După Primul Război Mondial, a început o reformă în interiorul Bisericii Ortodoxe Române.

Tudor Popescu, un preot cu influenţă din Biserica „Cuibul cu Barză” Bucureşti şi Dumitru

Cornilescu, care a tradus Biblia (traducerea folosită de Bisericile Evanghelice de azi) au promovat

această reformă. Datorită unei opoziţii puternice, ei au fost nevoiţi să părăsească Biserica Ortodoxă.

Cei care i-au urmat au fost cunoscuţi sub denumirea de “Creştini după Scripturi”. Aveau învăţătura

Noului Testament şi chiar practicau botezul celor mici. Treptat, situaţia cultelor şi a asociaţiilor

religioase din România s-a înrăutăţit.

Pentru a consolida statutul lor oficial ”Creştinii după Scripturi” s-au unit cu Bisericile Frăţeşti

în 1939. Cele două grupe şi-au păstrat autonomia, concepţiile şi particularităţile culturale, prin urmare

unificarea nu a fost completă. Această unire s-a menţinut 50 de ani până în 1989, când “Creştinii după

Scripturi” s-au retras din “Creştinii după Evanghelie” şi au început să funcţioneze separat, având

denumirea de Biserica Evanghelică Română.

111

-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.

Persecuţii au fost şi în timpul dictaturii militare a Mareşalului Ion Antonescu. În 30 decembrie

1942, toate asociaţiile religioase (considerate secte) au fost desfiinţate. Bunurile, fondurile şi arhivele

au fost confiscate de stat. Bisericile au fost închise. Unele au fost transformate în magazine, case şi

grajduri. Orice strângere a credincioşilor evanghelici era interzisă.

În această perioadă mulţi credincioşi au fost persecutaţi. Unii au fost arestaţi doar pentru că au

dat o Biblie unui vecin sau pentru că au primit în casă un credincios ca să se roage împreună. Alţii erau

bătuţi crunt şi au stat mulţi ani în închisoare. Aplicarea acestor legi era lăsată în responsabilitatea

autorităţilor locale. Preoţii ortodocşi au avut un rol important în “distrugerea” (termen care apare în

documentele oficiale ale cultului) comunităţilor evanghelice. Deoarece creştinii evanghelici refuzau să

renunţe la credinţa lor, mulţi dintre ei au fost încercaţi şi condamnaţi de tribunalele militare la pedepse

severe . Unii au fost trimişi pe frontul de luptă, iar alţii au fost trimişi în închisoare, unde au şi murit.

3. MIŞCAREA FRĂŢEASCĂ DIN 1944 PÂNĂ ÎN 1989.

După căderea regimului lui Antonescu în 1944, a fost restaurat dreptul de a se aduna şi de

proprietate. În 1944, Cultul Creştin a fost încă odată recunoscut ca asociaţie religioasă.

În 1946, revista “Calea Credinţei” a fost publicată oficial de Cult.

De asemenea în 1948, Cultul este recunoscut oficial ca denominaţiune, împreună cu celelalte

13 culte. În 1948, comunişti au consolidat supravegherea ţării. România a devenit Republică. În timpul

celor 40 de ani, regimul comunist, condus de ideologia sa ateistă, în mod sistematic a atacat religia.

Poporul lui Dumnezeu a suferit persecuţie, închisoare iar uneori chiar moartea. Securitatea a

folosit orice mijloc pentru a distruge Biserica. Uneori chiar membrii Biserici au colaborat ca

informatori. Mulţi credincioşi au fost daţi pe mâna securităţii de chiar fraţii lor. Mii de credincioşi au

experimentat Gulagul Român.

Serviciile de închinare puteau fi ţinute doar în locuri aprobate de stat. Activităţile religioase

erau interzise în alte locuri. Candidaţii pentru botez trebuiau să fie înregistraţi la stat. Comuniştii

credeau că noua generaţie nu va urma credinţa părinţiilor, iar o credinţă “materialistă” va reduce

influenţa acestei credinţe. Dar aceste acţiuni au avut efectul opus. Datorită credinţei şi perseverenţei

credincioşilor, Adunările creşteau numeric şi calitativ.

În 1960-1961 Ministerul de Culte a decis să reducă la jumătate numărul de Biserici. Din 668 de

Adunări Frăţeşti în 1958 au rămas doar 360. Această schimbare a creat multe dificultăţi pentru

credincioşi.

Adunările erau foarte aglomerate şi era dificil pentru cei în vârstă şi pentru bolnavi să participe.

Mulţi dintre cei convertiţi nu înţelegeau ce s-a întâmplat cu bisericile lor, au început să se ducă la alte

Biserici sau să cadă de la credinţă.

În 1973, câţiva lideri reprezentaţi ai Cultului Creștin după Evanghelie şi Cultul Baptist au

adresat o scrisoare deschisă preşedintelui Ceauşescu, în care cereau libertate religioasă pentru fiecare

112

român. Această scrisoare a fost scrisă de Silviu Cioată, Pavel Niculescu, Dumitrescu Victor şi pastorul

baptist Iosif Ţon, iar cu eforturi deosebite a fost trimisă la “Europa Liberă” şi difuzată în România.

Rezultatul acestui gest a fost intensificarea persecuţiei.

În această perioadă a lipsit literatura creştină, în special Biblii și cărţi de cântări. Era interzisă

tipărirea literaturii religioase, de aceea mulţi creştinii au riscat să introducă în ţară Biblii, cărţi şi

tratate. Cei prinşi erau pedepsiţi sever.

În 1984, un grup de 9 fraţi din Adunările române şi germane, care au primit de la Viena un

vapor cu Biblii, au fost arestaţi şi condamnaţi la 5 ani închisoare. În urma apelurilor internaţionale, în

special datorită guvernului american, au fost eliberaţi după o perioadă de 6-9 luni. Aceşti fraţi au fost:

Johann Holzmann, Mihai Klauss, Feder Horst, Wagner Klaus, Toader Ioan, Georgescu Constatin,

Furnea Petre, Mircea Cioată și Silviu Cioată.

Autorizaţiile pentru construcţie erau foarte greu de obţinut, de obicei după mulţi ani şi după

multe insistenţe. Deşi, din punct de vedere constituţional aveau libertate să se adune şi să-şi practice

credinţa, presiunile de conformare la ideile seculare ale statului comunist erau foarte puternice.

Activităţile Adunărilor erau foarte greu aprobate, programele pentru copii şi tineri erau foarte limitate,

iar copiii credincioşilor erau oprimaţi la examenele de admitere la liceu şi universitate.

În perioada comunistă, în ciuda persecuţiilor, Adunările Frăţeşti au fost foarte îmbărbătate de

vizitele fraţilor din străinătate ca: Bill Grumbau, Tomas Moris, Mitchel Cargill (din Anglia), Fred

Kelling (Scoţia), Andrew Craig (Irlanda), Erst Schrupp şi Willi Rapp (Germania), Jaques Blandenier şi

Marc Luthi (Elveţia).

4. DEZVOLTAREA MIŞCĂRII FRĂŢEŞTI DUPĂ 1989.

După căderea sângeroasă a regimului comunist din decembrie 1989, evanghelicii au avut parte

de un nou început. Exista o receptivitate mare faţă de Evanghelie. Refuzând ideologia ateistă a

trecutului, mulți români s-a întors să asculte şi să înveţe despre lucrurile spirituale. După decenii de

restricţii, acum puteau să deschidă Biserici noi, şcolii biblice şi de misiune. De asemenea, prin Uniune

a fost posibil să se deschidă 13 orfelinate. Institutele Biblice şi programele creştine de echiparea

pregătesc în prezent şi pentru viitor lideri pentru Bisericile din România.

Numărul Adunărilor Frăţeşti a crescut foarte mult în anii 90. În 1999, când a sărbătorit Cultul

Creștin după Evanghelie o 100 de ani de lucrare în România, exista în fiecare localitate din România o

Adunare Frăţească. În anumite zone, creştinii după Evanghelie sunt numeroşi. În 1989, erau 265 de

Adunări Frăţeşti, azi sunt 665, o creştere de aproape 400 de Adunări. Numărul membrilor a crescut

semnificativ. De la 33.000 în 1992 la 46.000 în 2002. Este o creştere de 39%.

La conferinţa “Evanghelia pentru fiecare persoană, o Biserică pentru fiecare localitate” ţinută în

2001, au fost identificaţi factorii pentru creşterea Adunărilor Frăţeşti în anii 90:

-LIBERTATEA

-DESCHIDEREA OAMENILOR FAŢĂ DE PROBLEMELE SPIRITUALE

113

-MULTE EVENIMENTE EVANGHELICE cu evanghelişti locali sau străini

-ÎNVĂŢĂTURA

-STRUCTURA DE ORGANIZARE

-CONDUCEREA DECENTRALIZATĂ

-RESURSE EXTERNE ca misionari, ajutor financiar .

Aceasta i-a făcut pe Evangheliști să proclame: "Într-adevăr Dumnezeu continuă să facă o

lucrare minunată cu Adunările Frăţeşti din România. Domnul Isus a fost credincios Cuvântului Său:

"Îmi voi construi Biserica şi porţile Iadului nu o vor birui" ". Nimic mai fals (vom vedea când vom

expune Învățătura de credință Ortodoxă).

În perioadele de grea încercare şi în vremurile de libertate, Evanghelia a fost răspândită în mod

constant şi a adus roadă. Şi aceasta datorită oamenilor credincioşi care au arătat că ei cred cuvintele

apostolului Pavel, care spune: "Mie nu îmi este ruşine de Evanghelie, pentru că este puterea lui

Dumnezeu pentru fiecare care crede”. Dacă vom rămâne ascultători în credinţă şi vom continua să

semănăm Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu va creşte Bisericile, aducând o recoltă mare de suflete

pentru Împărăţia lui cerească. Dumnezeu să continue lucrarea Sa bună, până în ziua venirii lui Isus

Hristos, atunci când oricine se va închina şi va recunoaşte că Isus Hristos este Domnul, spre gloria

Tatălui.

Conform site-ului Secretariatului de stat pentru Culte situația, pe scurt, a Creștinilor după

Evanghelie privind organigrama, conducerea și statul de organizare și funcționare este următoarea:

http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1742 - sursă citată la data de 10.10.2010

BISERICA CREŞTINǍ după EVANGHELIE

Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie

Virgil ACHIHAI

Preşedinte 022521, Bucureşti, Şos. Andronache nr. 60 A, sectorul 2 Tel./fax. 021/2407865 Web: http://www.ccev.ro/

Creştinii după Evanghelie consideră că înaintaşii lor sunt acei creştini care, după ce

împăratul Constantin cel Mare a recunoscut creştinismul, au considerat că bisericile legalizate şi-au

pierdut menirea vie de a vesti Evanghelia. Astfel, din acea vreme au existat grupuri de creştini,

autointitulaţi „liberi”, care răspândeau cuvântul lui Dumnezeu. Conturarea lor mai clară are loc odată

cu Reforma religioasă, datorită traducerii Bibliei în diferite limbi.

În România primul grup de “Creştini liberi”, din care s-a format asociaţia şi apoi Cultul Creştin

după Evanghelie, a luat fiinţă la Bucureşti în 1899 sub influenţa unor misionari străini. La început, aria

lor de răspândire a fost limitată la străinii care locuiau în Bucureşti. Ulterior, au cucerit adepţi şi în

rândul românilor.

În anul 1939, Creştinii după Evanghelie, recunoscuţi de stat din anul 1933 ca asociaţie

religioasă, constrânşi de regimul vremii, au fuzionat cu Creştinii după Scriptură, formând Cultul

114

Creştin după Evanghelie, cu două ramuri: ramura I (Creştinii după Evanghelie, propriu-zişi), care

practică botezul la majorat, şi ramura a II-a, care practică botezul la naştere.

Din 1946, Creştinii după Evanghelie au fost recunoscuţi ca având calitatea de cult. După

Revoluţia din decembrie 1989, cele două ramuri ale cultului s-au despărţit, fiecare ramură alegându-şi

organe proprii şi desfăşurând activitate în mod independent. Ramura a doua s-a intitulat Biserica

Evanghelică Română.

În prezent există două culte distincte, Cultul Creştin după Evanghelie şi Biserica Evanghelică

Română. La recensământul din anul 2002, au fost recenzaţi 44.476 de credincioşi ai Cultului Creştin

după Evanghelie.

Sub aspect organizatoric, Cultul Creştin după Evanghelie este structurat astfel: la nivel local

funcţionează comunitatea cu un număr de cel puţin 20 membri majori. În întreaga ţară sunt 678 de

adunări (biserici); adunările au personalitate juridică şi sunt conduse de doi până la cinci „fraţi

bătrâni” (prezbiteri), care sunt şi „vestitori ai Evangheliei” în comunitatea respectivă. În prezent cultul

dispune de 724 vestitori.

În anul 1994 a fost hotărâtă crearea unei structuri organizatorice noi, comunitatea zonală;

funcţionează 16 asemenea organisme, conduse de Sfatul de fraţi zonal, ales de adunarea generală;

Sfatul de fraţi zonal alege un comitet de conducere.

La nivel central, Uniunea Bisericilor Cultului Creştin după Evanghelie este condusă de Sfatul

de fraţi pe ţară, care alege conducerea operativă, formată din preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Organul

suprem al Uniunii este Conferinţa generală ce se întruneşte o dată la 4 ani, care alege Sfatul de fraţi pe

ţară şi confirmă conducerea operativă a Uniunii.

Cultul Creştin după Evanghelie are sub egida sa Institutul Teologic de grad universitar din

Bucureşti „Timotheus” şi 5 şcoli biblice. Editează, din 1949, revista „Calea Credinţei”, precum şi

revista „Ecouri creştine”. De asemenea, a tipărit mai multe lucrări teologice.

Din anul 1990, sub egida Cultului Creştin după Evanghelie funcţionează un număr de aprox. 40

de asociaţii şi fundaţii. Toate sunt persoane juridice şi îşi desfăşoară activitatea cu majoritatea

membrilor cultului, unele având şi secţii de învăţământ, orfelinate, grădiniţe de copii, activităţi

umanitare de ajutorare etc.

După decembrie 1989 s-au reluat legăturile cu multe biserici evanghelice din străinătate, care

s-au manifestat prin evanghelizări şi schimburi de lucrări şi studii biblice, prin acţiuni de caritate.

Cărţi consultate:

1.“Adunările Creştine după Evanghelie în Istoria Creştinismul la Români” (1889-1943), un

manuscript netipărit scris de Eliezer Macesaru, 1997.

2.“Atlas-Ghid: Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti” Vol. 2 Bucharest 2000.

3.“Atlasul Religiilor şi al Monumentelor istorice Religioase din România” de Constantin Cuciuc,

1997.

115

4.“God’s Heart for Romania” de OC International, 2001.

5.“A History of Romania”, Centru de Studii Române, 1996.

A. ROLUL MUZICII ÎN CULT.

Dintotdeauna credinciosul și-a exprimat ardorea și credința arzătoare nu doar prin

rugăciunea rostită ci mai ales prin cea cântată. Pornind de la exemplul vechi testamentar al

psalmistului David, neîntrecut în a cânta din alăută încă din copilărie, credinciosul ortodox de

astăzi își fundamentează mare parte din cult pe cântarea bisericească, muzica fiind un înger ce

înalță ca fumul de tămâie rugăciunea cântată spre Dumnezeu.

Vom arunca o privire de ansamblu asupra muzici bizantine în Biserica Ortodoxă

Română așa cum reiese din lucrarea Biserica Ortodoxa Romana, Monografie-Album, Editura

Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1987.

MUZICA ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMANĂ.

Muzica bizantină la români. – Între Bisericile care au adoptat cultul şi muzica bizantină este şi

Biserica Ortodoxă Română, unde creştinismul a pătruns, după cum se ştie, din primele secole după

Hristos. Noi suntem şi ca popor şi ca Biserică cei mai vechi în aceste ţinuturi răsăritene ale Europei.

Faptul acesta, ca şi situarea geografică în imediata apropiere a Bizanţului, precum şi multiplele legături

economice, culturale şi religioase cu Bizanţul au făcut ca muzica bizantină nu numai să se

transplanteze în Biserica străromânilor şi apoi a românilor, ci să înregistreze un curs şi o dezvoltare

care dau dreptul României să aibă un cuvânt greu de spus în privinţa evoluţiei şi cunoaşterii muzicii

bizantine din trecutul îndepărtat.

Ceea ce face că astăzi să se vorbească, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, de muzica

bisericească românească şi să se arate un interes pentru cercetarea şi cunoaşterea ei cât mai deplină

este, în primul rând, vechimea ei, care în pofida forţelor centrifuge, a reuşit să reziste veacuri la rând,

păstrându-şi nealteralta esenţă şi robusteţea.

Începuturile muzicii bizantine la noi sunt strâns legate de apariţia şi răspândirea creştinismului

oriental pe aceste meleaguri, consemnat în multe documente arheologice şi istorice, cum ar fi

descoperirea unor bazilici străvechi, cimitire, martiri, obiecte şi inscripţii creştine, ori chiar existenţa

unei episcopii în sec. IV, la Tomis (Constantă).

Unele ştiri vorbesc şi despre practicarea muzicii la noi, cum este ştirea despre martiriul

Sfântului Sava de la Buzău († 372), despre care ni se spune că era cântăreţ de psalmi şi cultiva această

cântare cu mult zel. Tot din această perioadă antică ne-a rămas, de la episcopul Niceta de Remesiana

(sec. IV-V), un imn “Te Deum laudamus”, care reprezintă un model de muzică ce a circulat la

populaţia străromâna. Tot o mărturie a prezenţei muzicii bizantine în perioada de început este şi

116

Condacul Naşterii Domnului, creaţie a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat într-o formă

simplă şi a cărui construcţie modală este în Ehul 3 bizantin.

O altă caracteristică a muzicii bizantine pe pământul ţării noastre este unitatea ei. Ca şi muzica

populară, muzica bizantină a avut un caracter unitar la toţi romanii, chiar şi la cei uniţi cu Roma, la

începutul sec. al XVIII-lea, desigur cu unele diferenţieri stilistice datorate, în bună parte, influenţei

creaţiei populare şi mai ales oralităţii, ca în Banat, Transilvania şi Bucovina.

Alături de cântecul popular, cantarea bisericească a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor

muzical pe pământul românesc şi o pârghie de nădejde în apărarea conştiinţei etnice. Şi, ceea ce este şi

mai important, e faptul că el a rămas fidel acestui filon muzical până astăzi.

Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine romaneşti îl constituie descoperirea în

bibliotecile, arhivele şi muzeele din ţară, şi chiar şi în unele de peste hotare, a unui număr impresionant

de mare de manuscrise muzicale bizantine. Cercetătorii romani actuali, care au întreprins o acţiune de

studiere şi valorificare a documentelor muzicale din trecut, au descoperit peste 1.000 de astfel de

documente muzicale, dintre care peste 200 cu muzică şi notaţie veche bizantină, adică anterioară

secolului al XIX-lea, când a avut loc o reforma a muzicii bizantine, cunoscută sub numele de reformă

chrysantică, realizată de trei mari cunoscători ai acestei muzici: Hrusant Mitropolitul, Grigorie Levitul

şi Hurmuz Hartofilaxul, toţi din Constantinopol. Reforma a fost pregătită în timp, dar s-a aplicat în

anul 1814, iar la noi a fost adoptată începând cu 1816. Acest fond de manuscrise muzicale din perioada

medievală reprezintă un tezaur de mare importanţă muzicală şi cultural-natională. Cercetarea lor ne dă

o imagine asupra muzicii bisericeşti pe pământul României, asupra dezvoltării şi rolului cultural-

artistic din perioada medievală şi post medievală a istoriei poporului roman şi a Bisericii Ortodoxe

Române. Între acestea amintim: Lecționarul evanghelic de la Iaşi, manuscris în notaţie ecfonică, care

datează din secolul al XI-lea; trei Stihirare: cel de la Iaşi din sec. XIII, cel de la Bucureşti din sec. XIV

şi cel de la Putna din sec XV; nouă manuscrise rămase de la mănăstirea Putna, unde a existat o vestită

scoală de muzică bizantină. Şi nu numai la Putna, ci şi alte centre româneşti de cultură, ca Suceava,

Iaşi, Bucureşti, Braşov, Făgăraş, Socola, Neamţ etc., aşa se face că în 1558 domnitorul Alexandru

Lapușneanu solicita comunităţilor ortodoxe din Lvov să trimită în Moldova (probabil la Suceava) patru

tineri cu voci frumoase pentru a învăţa cântările greceşti şi sârbeşti (adică muzica bizantină cu text

grecesc şi slavon). Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea patriarhul Dorotei călătorind în ţara noastră,

împreună cu protopsaltul Ieremia de la Constantinopol, ne spune despre domnitorul Petru Şchiopul că:

“El iubea încă şi cântăreţii şi avea un iscusit dascăl de cântări”.

În 1657 Suzana Lorantffy, văduva lui Gheorghe Racoczi I, înfiinţa la Făgăraş o şcoală în care

să se predea şi muzica bisericească în limba romană. În 1715, din gramata patriarhului Samuil al

Alexandriei, reiese clar că la biserica Coltei din Bucureşti exista o şcoală unde se învăţa şi cântărea

bisericească. În 1765, la Academia Domnească din Iaşi, a fost numit un profesor special de muzică

bisericească, iar în 1776, prin hrisovul obştesc al şcolilor dat de Alexandru Ipsilanti, se prevedea

117

pentru colegiul Sf. Sava din Bucureşti: “pentru acei care vor să îmbrăţişeze carierea bisericească

orânduim în prea Sfânta Mitropolie un dascăl pentru sacră teologie… precum şi un dascăl pentru

muzică”. Şi menţiunile istorice pot continua.

Din sec. al XVII-lea se păstrează în bibliotecile din ţară şi de peste hotare peste 20 de

manuscrise, toate cu text grecesc. Din sec. al XVIII-lea au fost catalogate 145 de manuscrise, dintre

care 116 cu text grec, 9 cu text românesc, 19 bilingve (grec-român sau invers) şi unul cu text slav-grec.

Tot din acest secol (XVII), provine şi primul manuscris muzical cunoscut până acum cu textul în limba

română: Psaltichia rumânească scrisă de Iromonahul Filothei sin Agăi Jipei, la anul 1713, în

Bucureşti.

În străinătate exista un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise în ţara noastră, fie donate,

fie înstrăinate, cum sunt cele de la mănăstirea Mahera din Cipru, mănăstirile din Ianina din Grecia, la

Moscova şi Leningrad, la Leipzig, mănăstirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia şi

Manchester, la Copenhaga, la Muntele Athos, existând şi posibile descoperiri în continuare a unor

manuscrise vechi şi în alte locuri, provenind din ţara noastră. Cercetările continuă şi se fac sistematic.

Este aproape de prisos să mai spunem că în afară de importanța strict muzicală, manuscrisele

amintite au şi o importanţă documentar-istorică deosebită. Este bine de ştiut că din cele mai îndepărtate

secole muzica a ocupat un loc important în structura spirituală a poporului nostru. Această artă

minunată a sunetelor, datorită trecerii timpului, a căpătat şi o funcţie informativ-istorică, oferind adesea

argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea şi cunoaşterea trecutului de artă şi cultură al

poporului nostru, stând mărturie vie în favoarea existenţei pe meleagurile noastre, a unei culturi

străvechi, unitare şi în continuă dezvoltare. Cu ajutorul lor, ca şi cu acela al datinilor, poveştilor,

muzicii şi poeziei populare, care constituie cum spunea Alecu Russo, adevărate arhive populare, se

poate reconstitui trecutul îndepărtat, mai puţin cunoscut.

Din analiza acestor manuscrise putem cunoaşte şi unele aspecte privind evoluţia însăşi a

muzicii bisericeşti la noi. Astfel, dată fiind limba în care sunt scrise aceste manuscrise, se poate deduce

clar că originea muzicii este oriental-bizantină. Din secolul X, românii au adoptat în Biserică şi în

cancelarii şi limba slavonă, slujindu-se în ambele limbi, dar ritul şi cântarea au rămas cele bizantine.

Aşa că nu se poate vorbi de o liturghie slavonă, sau de un rit slavon, sau de o cântare slavonă. Putem

vorbi, şi acesta este conţinutul corespunzător al noţiunilor, de forme de cult de tip bizantin cu text

literar în limba slavonă. Aceste concluzii reies clar din analiza simplă a manuscriselor care, toate, fără

excepţie, conţin muzică bizantină, sunt scrise în notaţia bizantină, având doar textul literar mai mult în

limba greacă, dar şi în limba slavă sau romană. Un simplu calcul făcut pe manuscrisele de la Putna este

edificator. Toate aceste manuscrise totalizează 2386 pagini cu text muzical bizantin. Din acest total,

doar 244 pagini au text în limba slavă, dar nu există la noi nici un singur manuscris în notaţie bizantină

cu textul integral în slavona. Muzica acestor pagini este, fără nici o discuţie, toată bizantină, în notaţie

bizantină.

118

Bazaţi pe această realitate incontestabilă, cercetătorii au tras concluzia că nici de o cultură

muzicală slavonă nu poate fi vorba, din moment ce toată muzica strânsă în manuscrise ar fi de tip

bizantin, în notaţie bizantină, cu structura formelor şi a ehurilor specifice muzicii bizantine. Nimic nu

ne îndreptăţeşte să socotim că ar fi existat o muzică de tip slavon, atâta timp cât în manuscrisele

amintite nu este în slavonă decât limba şi textul.

Faptul că notaţia muzicală, ehurile, într-un cuvânt întreaga structură a muzicii conservate în

cele peste 200 manuscrise muzicale vechi aflate în ţară sunt în uz la Bizanţ (dovadă prezenţa unui mare

număr de psalţi bizantini în cuprinsul acestor manuscrise), confirmă că relaţiile românilor cu Bizanţul

şi cu Athosul au determinat nu numai împrumuturi, preluări subiective de muzică, ci au avut şi o

direcţie inversă, din lăuntru în afară: muzica de cult de tip bizantin creată în Ţările Romane, de către

români pentru români, a fost cunoscută şi ea peste hotare, unele cântări fiind preluate de popoarele

vecine ortodoxe. Aşa pot fi menţionate Pripelele, creaţia lui Filothei Monahul de la Cozia, melod

român, fost logofăt al lui Mircea cel Mare (1368-1418), care au circulat la ruşi, sârbi şi la bulgari. Tot

aşa se poate spune despre Stihira Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, creaţie a protopsaltului Putnei

Eustatie, care a circulat în manuscrise ruseşti până în secolul al XVII-lea. La fel, la Lvov au circulat

cântări ale psalţilor putneni, care au pătruns şi la ruşi sub denumirea de “raspev putnevski”.

Primele menţiuni despre executarea muzicii bizantine în limba română se păstrează din secolul

al XVII-lea, iar la începutul sec. al XVIII-lea se consemnează săvârşirea integrală a Sf. Liturghii în

limba romana, la Bucureşti, urmând ca de acum înainte cultul nostru împreună cu cântarea

bisericească, să se săvârşească în limba română. Aceasta nu însemnă însă că practicarea muzicii

bizantine în Biserica Ortodoxă Română s-a făcut în limba naţională numai la datele menţionate, ci cu

siguranţă că ea a intrat în uzul liturgic cu mult timp înainte, mai ales în bisericile de la sate, unde cărţile

şi manuscrisele cu muzica oficială pătrundeau foarte greu şi unde cântarea se practica după auz. Acest

curent muzical neoficial, dar practic şi folositor maselor largi de credincioşi, a mers paralel cu cel

oficial de la bisericile din centrele eparhiale sau din marile mănăstiri.

Astfel, pe la 1640 este semnalată la Iaşi, alături de Şcoală Domnească, existenţa unei şcoli ai

cărei elevi recitau şi cântau, în fața domnitorului, latineşte şi româneşte. Călugărul misionar Marco

Bandini pomeneşte, în jurnalul său de călătorie prin Muntenia şi Moldova, ca în anul 1647, în ziua de

Boboteaza, “copii de 7 ani cu fete frumoase cântau cu voce limpede, în limba romana, “Doxologia”.

Iar diaconul Paul de Alep, însoţind într-o vizită prin Ţările Romaneşti pe patriarhul Antiohiei Macarie,

semnalează cântarea bilingvă în biserica domnească din Târgovişte, astfel: “În ziua de Paşti canonul

Învierii a fost cântat pe muzica bizantină în mod foarte plăcut la strana dreaptă greceşte, iar la strana

stangă româneşte”.

Veacul al XVIII-lea este veacul introducerii depline a limbii române în cult. Muzica s-a tradus

şi prelucrat în limba română pentru toţi, reprezentând prima fază a acţiunii de românizare a slujbelor

bisericeşti, acţiune începută de Filothei Jipa şi continuată tot restul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al

119

XIX-lea. Psaltichia lui Filothei devine manualul tip de traducere şi este preluat de toţi urmaşii săi,

inclusiv de braşoveanul Ion Radu Duma care îl introduce la Braşov, în 1851. Recent, aceasta Psaltichie

a fost transcrisă integral în notaţie modernă pentru uzul tuturor celor interesaţi să cunoască melodiile

bizantine anterioare reformei muzicii psaltice din 1814-1816.

De asemenea au fost tipărite în facsimil, însoţite de studii analitice, câteva dintre cele mai vechi

manuscrise muzicale vechi bizantine (Lecționarul evanghelic de la Iaşi şi două din cele de la Putna).

Datorită înfiinţării unor şcoli de muzică în limba română, la Bucureşti, Neamţ şi la Braşov,

manuscrisele în limba română se înmulţesc, numele psalţilor români apar din ce în ce mai frecvent ca

autori de cântări, dascăli sau copişti. Între aceştia putem numi pe Filothei Jipa, dascălul Șerban, Ioan

sin Radu Duma Braşoveanul, Constantin protopsaltul, Naum Rîmnicarul, Iosif de la Neamţ, Mihalache

Vlahul, Nil Poponea, Visarion Ieromonahul de la Neamţ s.a.

A doua jumătate a veacului al XVIII-lea este o perioadă de frământări pe linie muzicală

bizantină care pregătesc terenul pentru reforma ce va avea loc în 1814 la Constantinopol şi care va fi

adoptată neîntirziat de Biserica Ortodoxă.

La 6 iunie 1817 este atestată documentar înfiinţarea şcolii de muzică bisericească în “sistema

nouă” la biserica Sfântul Nicolae Şelari din Bucureşti, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu (†

1840), care “însuşi se desăvârşise în şcoala nou înfiinţată la Constantinopol”.

Acesta, sprijinit de domnitorul Caragea Vodă, organizează şcoala pe baze noi, mai pedagogice şi mai

ştiinţifice. Aşa se face că în 1820 pune bazele primei tipografii de note muzicale psaltice din lumea

ortodoxă orientală, aici la noi, tipărind două volume de cântări bisericeşti cu textul grecesc: Noul

Anastasimatar şi Doxastarul prescurtat.

Marii protopsalţi români formaţi în această şcoală, apoi ei înşişi instruind pe alţii (la scurt timp

Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru şcoli de psalitichie din Bucureşti), s-au adaptat,

fără şovăieli şi cu toată convingerea, acestui nou sistem muzical plămadit în capitala strălucitorului

Bizanţ de altădată, sistem care, datorită reducerii numărului de semne muzicale, fixării felurilor de

tonuri, ca şi a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric şi papadic) etc., aducea ceva nou în

evoluţia firească a acestei arte.

Aceşti oameni, animaţi de dorinţa lor fierbinte de a cânta “pre limba patriei” şi cu ei tot

românul, au reuşit să impună de la început acestui mod de cântare o notă specific românească, creând

astfel o muzică nouă păstrată cu sfinţenie şi astăzi în Biserica noastră.

Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate cântările bisericeşti pe cele opt moduri, aşa încât

chiar atunci când unii protopsalţi de mai târziu vor încerca să fie cât mai originali în compoziţiile lor

psaltice, nu se vor putea abate de la modelele create de corifeii psaltichiei romaneşti de la începutul

secolului al XIX-lea.

Credem că nu este lipsit de sens să menţionăm câteva figuri dintre marii protopsalţi –

compozitori români din secolele XIX şi XX din toate provinciile româneşti.

120

În Muntenia se impun cu pregnanță marii protopsalţi ca: Macarie Ieromonahul (1775-1836), care

tipăreşte la Viena, în 1823, primele cărţi de muzică bisericească în limba română: Teoreticonul,

Anastasimatariul şi Irmologhionul;Anton Pann (1797-1854), care în numai patrusprezece ani (1841-

1854) a reuşit să dea la lumină, în tipografie proprie, patrusprezece titluri de cărţi de muzică

bisericească, la care, dacă adăugăm numărul volumelor şi al retipăririlor, ajungem la o cifră

impresionantă;Stefanache Popescu (1824-1910) a continuat munca celor doi, lăsând apoi ştafeta

ilustrului sau ucenic Ion Popescu-Pasarea (1871-1943), care l-a depăşit chiar şi pe Anton Pann prin

numărul tipăriturilor muzicale. Tot aici în Muntenia au activat: Varlaam protosinghelul (1808-1894),

cu ale sale inspirate axioane (Vrednică eşti, Îngerul a strigat) şi răspunsuri liturgice pe glasul 5;

Ghelasie arhimandritul (Basarabeanul) († după 1854), creatorul frumoasei şi atât de popularei

Doxologii pe glasul 5; Neagu Ionescu (1837-1917) şi Nicolae Severeanu (1864-1941), reprezentanţii

şcolii buzoiene; Amfilohie Iordanescu (cca. 1870-cca. 1934), Anton Uncu (1909-1976) şi mulţi alţii.În

Moldova se remarca protopsalţii Dimitrie Suceveanu (1813-1898), devenit celebru prin toată

activitatea sa muzicală, dar mai ales prin alcătuirea şi tipărirea în româneşte a Idiomelosului unit cu

Doxastarul, la Neamţ în 1856/1857; Nectarie Frimu, devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († după

1850); Iosif Naniescu (1818-1902), de la care ne-au rămas celebrele răspunsuri liturgice pe glasul 8,

păstrate cu sfinţenie şi astăzi, alături de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, în forma lor neschimbată

– creaţii pur româneşti; Filotei Morosanu (1876-1951), de la mănăstirea Văratec, alcătuitorul melodiei

pe glasul 8 al imnului de la Vecernie “Lumina lină”, melodie ce cunoaşte astăzi cea mai largă

răspândire la români; Victor Ojog (1909-1973), care a alcătuit şi a tipărit Anastasimatarul Sf. Mănăstiri

Neamţ s.a.

În Transilvania şi Banat activează următorii: George Ucenescu (1830-1896), de la școala

românească din Scheii-Brașovului, “student al domnului Anton Pann”; Dimitrie Cuntan (1837-1910),

Trifon Lugojan (1874-1948), Atanasie Lipovan (1874-1947) şi alţii, ca unii care au consemnat în scris

toate cântările bisericeşti care circulau pe cale orală în aceste părţi de ţară, unde muzica bizantină se

răspândise în egală măsură.

Muzica corală în Biserica Ortodoxă Romană. – De a semenea, credem că n-ar fi zadarnică

menţionarea celor mai reprezentativi compozitori de muzică corală bisericească la români în secolele

XIX şi XX. Secolul al XIX-lea este perioada în care pătrunde masiv cântarea corală în Biserica

Ortodoxă Română, dar este şi perioada de tatonare, de căutare a unui stil adecvat. De aceea cei mai

mulţi au tradus sau au compus sub influenţa unor curente străine de tradiţia şi gustul nostru. Noi avem

cantarea noastră de strană bine definită şi trebuie până la urmă ca aceasta să stea la baza celei

armonizate pentru coruri, ceea ce s-a și întâmplat.

Dar chiar în acest secol XIX au răsărit şi compozitori care şi-au dat seama de acest lucru.

Printre ei amintim pe Teodor Georgescu (1824-1880); George Ionescu (1842-1922), autorul primei

liturghii psaltice tradiţionale armonizata integral pentru trei voci egale (Bucureşti, 1885); Alexandru

121

Podoleanu (1846-1907), cu stilul său cvasi-bisericesc, dar pur românesc; Gavriil Musicescu (1847-

1903), în perioada sa de început; Ciprian Porumbescu (1853-1883), Eusebie Mandicevschi (1857-

1905) şi alţii.

În secolul al XX-lea se va accentua mult armonizarea melodiilor noastre tradiţionale de strană,

deci curentul autohton care va avea cei mai străluciţi reprezentanţi în persoană muzicienilor: Dimitrie

Georgescu – Kiriac (1866-1928), Teodor Teodorescu-Iasi (1876-1920), preotul Mihail Berezovschi

(1867-1941), Gheorghe Cucu (1882-1932, Ion Croitoru (1884-1972), Ioan D. Chirescu (1889-1980),

Nicolae Lungu (1900), Paul Constantinescu (1909-1963), preotul Ion Popescu-Runcu (1901-1975),

preotul Timotei Popovici (1870-1950), Liviu Tempea († 1946), Sabin Dragoi (1894-1968), Trifon

Lugojan (1874-1948), preotul Gheorghe Soima (1911-1985) şi ceilalţi tineri muzicieni care activează

în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Compozitorii din secolul nostru au simţit nevoia exploatării la maximum a melosului psaltic,

pur bisericesc; de aceea creaţia lor religioasă este străbătută, ca de un fir roşu, de specificul acestui

melos. Căci răspunsurile de la Sfânta Liturghie, aşa cum le avem şi astăzi, nu sunt traduceri sau

adaptări din muzica neobizantină, ci sunt creaţii româneşti autentice ale lui Anton Pann, Iosif

Naniescu, Varlaam Bărăncescu s.a., creaţii care, fără a se desprinde total de specificul cântării

bizantine, au totuşi un iz național destul de accentuat. Să nu uităm că suntem aproape singura Biserică

Ortodoxă care, alături de cea greacă, păstrăm acest tezaur cu mândrie şi demnitate.

În ultima vreme melodiile noastre de strană au stat la baza unor ample lucrări muzicale vocal-

instrumentale sau numai instrumentale. Ne gândim la celebrele oratorii de Paşti şi de Crăciun ale lui

Paul Constantinescu, lucrări monumentale ce stau alaturi sau, dacă nu, chiar depăşesc prin bogăţia şi

varietatea melodică cele mai vestite lucrări apusene de acest gen. Precizăm, încă o dată, că muzica

noastră bisericească nu s-a depărtat total de cea neobizantină, cum s-a întâmplat la unele popoare

ortodoxe vecine, dar nici n-a rămas încorsetată în tiparele acesteia, ci are un pronunţat specific

autohton, rod al unei evoluţii fireşti, neforțate şi decente.

Muzica bisericească astăzi. Exact la jumătatea veacului nostru a început o nouă reformă în

muzică bisericească, nu de proporţiile celei de la începutul secolului al XIX-lea, dar importantă prin

revizuirea cântărilor de strană (stilizarea şi, în unele cazuri, scurtarea melodiilor prin elimanarea unor

formule prea dificile sau depăşite), prin diortosirea textelor şi prin tipărirea acestor cântări pe ambele

notaţii muzicale suprapuse (psaltică-orientală şi lineară-occidentală). Au fost tipărite până acum şase

cărţi, una conţinând teoria muzicii psaltice (Gramatica muzicii psaltice –studiu comparativ), iar patru

cuprinzând cântările necesare stranii (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cântările Sfintei

Liturghii) şi preoţilor (Cântări la Taine şi Ierurgii), urmând să fie tipărite alte două tot atât de necesare

(Triodul şi Idiomelarul).

Aceste cărţi sunt destinate în primul rând instituţiilor de învăţământ ale Bisericii noastre,

preoţilor, cântăreţilor şi tuturor credincioşilor care vor să cânte sau numai să studieze psaltichia prin

122

comparaţie, confruntând ambele notaţii. În Biserica Ortodoxă Română se poate spune că niciodată nu

s-a dat o mai mare atenţie muzicii bisericeşti că astăzi, când problema ei a intrat în preocupările directe

ale Conducerii Bisericii noastre – Sfântul Sinod. Astăzi, atât pregătirea, cât şi practica muzicii

bisericeşti se fac sistematic în şcolile teologice de toate gradele: Şcolile de cântăreţi bisericeşti şi

Seminariile teologice, ca şi în Insititutele teologice universitare. În cadrul acestor instituţii există

condiţii optime pentru însuşirea muzicii bisericeşti. Dată fiind astăzi şi importanta acţiunii de cercetare

şi cunoaştere a muzicii vechi bizantine, pentru înţelegerea întregului curs de evoluţie a acestei muzici,

la Institutele noastre teologice se predau şi noţiuni de Istoria muzicii şi imnografiei bisericeşti, precum

şi noţiuni de armonizare şi ansamblu coral al melodiilor bisericeşti tradiţionale. La cursurile de

doctorat, în cadrul specialităţii respective, se pregătesc viitorii profesori de muzică pentru şcolile

noastre bisericeşti.

Studenţii teologi sunt, de asemenea, iniţiaţi în cunoaşterea şi culegerea folclorului muzical

popular şi religios, pentru a putea depista valorile muzicale existente în popor, dar necunoscute şi

nevalorificate. În felul acesta se realizează şi o acţiune cultural artistico-patriotica.

123

B. LIBERTATEA RELIGIOASĂ ÎN ROMÂNIA.

Conform ultimului stidiu din perioada 2007-2008 privind libertatea religioasă din

Europa, la capitolul libertatea religioasă din România s-au menționat următoarele aspecte pe

care le vom prezenta mai jos după cum urmează: în prima parte vom cita raportul Comisiei

Europene privind libertatea religioasă din România iar în partea a doua vom demonstra ceea ce

raportul nu ține sau refuză să amintească și anume sacrificiul pe care l-a avut de îndurat

Ortodoxia din România în perioada comunistă cu repercusiuni extreme la adresa Bisericii

strămoșești.

1. Raportul Internaţional privind Libertatea de Religie.

ROMÂNIA. Constituţia şi legile conţin prevederi referitoare la libertatea religioasă. Deşi în

general guvernul a respectat acest drept în practică, unele restricţii au afectat drepturile unor grupuri

religioase.

În perioadă la care se face referire în acest raport, nu a apărut nicio schimbare în ceea ce

priveşte respectarea libertăţii religioase de către guvern. Grupuri religioase minoritare s-au plâns mai

rar decât în anii anteriori că autorităţile guvernamentale de rang inferior le împiedica eforturile de

prozelitism şi se amestecă în alte activităţi religioase. Guvernul a făcut, în continuare, diferenţa dintre

cultele recunoscute şi cele nerecunoscute oficial, iar condiţiile de înregistrare şi recunoaştere au

continuat să ridice probleme grupurilor religioase minoritare.

Retrocedarea proprietăţilor greco-catolice confiscate de guvernul communist în 1948 şi

transferate Bisericii Ortodoxe Române a rămas de asemenea o problemă. Biserica Greco-Catolică a

fost singura minoritate scoasă în afara legii sub regimul comunist şi ale cărei biserici au fost confiscate

şi date altui cult. Guvernul a continuat să înregistreze progrese cu privire la recunoaşterea existenţei

Holocaustului în ţară. Unele grupuri religioase minoritare au susţinut în continuare că autorităţile

locale au amânat emiterea autorizaţiilor de construcţie din motive religioase. Anumite rapoarte au

semnalat existenţa unor abuzuri sau situaţii de discriminare socială din cauza apartenentei, credinţei

sau a practicii religioase. În anumite situaţii, clerici ai Bisericii Ortodoxe Romane au manifestat

ostilitate faţă de membri ai grupurilor religioase non-ortodoxe, a criticat prozelitismul protestanţilor şi

al altor grupuri religioase, s-a opus înmormântării credincioşilor aparţinând grupurilor religioase non-

ortodoxe în cimitire confesionale sau chiar în cele publice şi s-a opus activităţilor de prozelitism. În

general, Biserica Ortodoxă a continuat să refuze să retrocedeze Bisericii Greco-Catolice bisericile pe

care le-a primit în 1948. În numeroase cazuri, Biserica Ortodoxă şi-a folosit influenţă pentru a face

124

presiuni asupra grupurilor mici şi a oficialilor guvernamentali pentru propriul avantaj.

În cadrul politicii sale de promovare a drepturilor omului, Guvernul Statelor Unite poartă

discuţii despre libertatea religioasă cu Guvernul României. Ambasada Statelor Unite a continuat să-şi

exprime îngrijorarea faţă de oficiali cu privire la eşecul Guvernului în ceea ce priveşte retrocedarea

completă a proprietăţilor religioase, inclusiv a bisericilor greco-catolice. Totodată, Ambasadă a

încurajat puternic eforturile Guvernului de a recunoaşte istoria Holocaustului din România, inclusiv în

implementarea recomandărilor raportului Comisiei Wiesel din anul 2004, pregătirea profesorilor

pentru a preda istoria Holocaustului din România, ridicarea unui memorial al Holocaustului precum şi

comemorarea Zilei Naţionale a Holocaustului.

Secţiunea I. Demografia religioasă.

Ţara are o suprafaţă totală de circa 237.500 km² şi o populaţie de aproximativ 21,7 milioane de

locuitori. Potrivit recensământului din 2002, Biserica Ortodoxă Romană (inclusiv Episcopia Ortodoxă

Sârba din Timişoara) reprezenta 86,8% din populaţie. Biserica Romano-Catolică reprezenta 4,7 % din

populaţie, iar Biserica Greco-Catolică mai puţin de 1%. În timp ce Guvernul României a declarat că

rezultatele recensământului sunt corecte, Biserica Greco-Catolică a susţinut că numărul membrilor săi

este mai mare decât cel raportat de recensământ şi a estimat că reprezintă 3,6% din populaţie. În ţară

există de asemenea următoarele grupuri religioase: Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi (Ortodoxă),

Biserica Protestantă Reformată, Biserica Creştină Evanghelică, Biserica Evanghelică Română, Biserica

Evanghelică de Confesie Augustină, Biserica Evanghelică Luterană – Sinodul Prezbiterian, Biserica

Unitariană din România, Biserica Baptistă, Biserica lui Dumnezeu Apostolică (Biserica Penticostală),

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Biserica Armeană, Comunitatea Evreiască, Comunitatea

Musulmană, Martorii lui Iehova, Credinţa Baha’i, Familia (Copiii lui Dumnezeu), Biserica lui Iisus

Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă (Mormoni), Biserica Unificării, Biserica Metodistă, Biserica

Presbiteriană, Meditaţia Transcedentală, Hare Krishna şi Budismul Zen.

Majoritatea religiilor au adepţi în toată ţara, deşi unele comunităţi religioase sunt concentrate în

anumite regiuni. Membrii Bisericii de Rit Vechi (lipovenii) se află în Moldova şi Dobrogea.

Majoritatea musulmanilor se află în partea de sud-est a ţării. Majoritatea greco-catolicilor trăiesc în

Transilvania, dar există greco-catolici şi în Bucureşti şi în regiunile Banat şi Crișana. Credincioşii

protestanţi şi catolici sunt localizaţi în principal în Transilvania, dar mulţi dintre aceştia se află şi în

judeţul Bacău. Etnicii ucraineni ortodocşi sau greco-catolici se află, în mare parte, în zona de nord-vest

a ţării. Etnicii sârbi ortodocşi se află în principal în Banat. Armenii sunt concentraţi în Moldova şi în

sudul ţării, iar membrii Bisericilor Reformate Protestantă, Romano-Catolică, Unitariană şi Luterană

din Transilvania sunt, aproape toţi, de etnie maghiară.

Secţiunea II. Situaţia respectării de către guvern a libertăţii religioase Cadrul

legal/politic.

Deşi Constituţia garantează libertatea religioasă, guvernul exercita o influenţă considerabilă

125

asupra vieţii religioase, prin legi şi decrete. Condiţiile de înregistrare şi recunoaştere impuse de guvern

continuă să creeze dificultăţi minorităţilor religioase. Crăciunul şi Paştele ortodox sunt recunoscute

drept sărbători oficiale de către guvern. Membrii altor culte religioase recunoscute oficial care

sărbătoresc Paştele la o altă dată au dreptul prin lege la o zi liberă în plus. Nu există nicio lege

împotriva prozelitismului şi nicio menţionare clară a activităţilor ce sunt considerate acte de

prozelitism.. Numărul total al religiilor recunoscute oficial rămâne în continuare scăzut. Prevederile

legii din 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor introduc un sistem de

recunoaştere tripartit. Astfel, se face diferenţa între: grupări religioase (care nu au personalitate

juridică), asociaţii religioase şi culte religioase.

Grupările religioase sunt grupuri de persoane care au aceeaşi credinţă, dar nu sunt scutite de

taxe şi nu beneficiază de sprijin din partea statului.

Asociaţiile religioase sunt persoane juridice, care nu primesc fonduri de la guvern, trebuie

înregistrate ca atare şi beneficiază doar de scutiri limitate de taxe. Acest articol al legii referitoare la

libertatea religioasă şi regimul general al cultelor a dat naştere unor confuzii, pentru că asigură scutiri

de impozite „în conformitate cu prevederile Codului Fiscal”. Cu toate acestea, în Codul Fiscal nu

există referiri la scutiri de impozite pentru asociaţii religioase. Grupurile religioase care nu au statut de

cult nu au dreptul să se implice în activităţi aducătoare de profit. Pentru a se înregistra, asociaţiile

religioase trebuie să aibă 300 de membri şi să furnizeze datele personale ale membrilor, în vreme ce

oricare alt tip de asociaţie se poate înregistra dacă are 3 membri. Asociaţiile religioase pot deveni culte

religioase dacă au 12 ani de activitate religioasă neîntreruptă în ţara iar numărul membrilor reprezintă

0,1% din populaţie (aproximativ 22.000 de persoane).

Legea din 2006 recunoaşte doar cele 18 culte care aveau acest statut înainte de intrarea sa în

vigoare: Biserica Ortodoxă Română, Episcopia Ortodoxă Sârbă din Timişoara, Biserica Romano-

Catolică, Biserica Greco-Catolică, Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi (Ortodoxă), Biserica

Protestantă Reformată, Biserica Creştină Evanghelică, Biserica Evanghelică Română, Biserica

Evanghelică de Confesie Augustină, Biserica Evanghelică Luterană – Sinodul Prezbiterian, Biserica

Unitariană din România, Biserica Baptistă, Biserica Penticostală, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea,

Biserica Armeană, Comunitatea Evreiască, Comunitatea Musulmană şi Martorii lui Iehova. Cultele

recunoscute sunt eligibile pentru sprijin din partea statului în conformitate cu procentul de populaţie pe

care îl reprezintă. În plus, au dreptul de a înfiinţa şcoli, de a preda ore de religie în şcolile publice în

care au suficienţi adepţi, de a primi fonduri guvernamentale pentru construirea de lăcaşuri de cult, pot

plăti salariile membrilor clerului şi pot subvenţiona cheltuielile pentru cazarea acestora din fonduri de

stat, pot transmite emisiuni religioase la radio şi la televizor, pot cere licenţe de emisie, pot deţine

cimitire şi beneficiază de scutire de impozite. Legea permite cultelor să îşi înmormânteze morţii, fără

restricţii, în cimitirele altor confesiuni în localităţile în care nu au propriul cimitir şi în care nu există

cimitire comunale (publice). Conform legii privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor,

126

nivelul de finanţare de stat este în funcţie de numărul de credincioşi ai fiecărui cult înregistrat la cel

mai recent recensământ şi de „nevoile cultului” (o prevedere ambiguă). Unele grupuri religioase

minoritare precum greco-catolicii au susţinut că recensământul nu reflectă numărul real al membrilor

comunităţii. Legea ce guvernează drepturile străinilor, revizuita în 2003, a introdus o viză de lungă

durată pentru activităţile religioase. Condiţiile pentru obţinerea vizei includ aprobarea de către

Ministerul Culturii şi Cultelor, furnizarea de dovezi care să ateste faptul că solicitanţii reprezintă o

organizaţie religioasă constituită legal în ţara de origine, dovada existenţei asigurărilor medicale şi un

cazier. Legea prevede posibilitatea extinderii vizei pe o perioadă de până la 5 ani. Există pedepse

pentru orice străin care rămâne în ţară fără viză, dar pedepsele nu sunt legate de activităţile religioase.

Guvernul permite, însă nu impune, prezenta educaţiei religioase în şcolile publice. Prezenţa la orele de

religie este opţională. Pentru a fi scutiţi de aceste cursuri, elevii trebuie să prezinte o cerere în scris.

Cele 18 culte recunoscute au dreptul să predea cursuri de religie în şcolile publice, cu condiţia să aibă

un anumit număr de elevi. Legea permite instruirea în conformitate cu apartenenţă religioasă a

părinţilor elevilor. Constituţia şi legea din 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al

cultelor permit înfiinţarea de şcoli confesionale subvenţionate de stat. Legea interzice autorităţilor să le

ceară indivizilor să-şi declare religia în interacţiunea lor cu statul. În 2005, Guvernul a modificat

legislaţia referitoare la retrocedarea proprietăţilor, cu scopul de a grăbi retrocedările, de a simplifica

procedurile şi de a creşte numărul retrocedărilor. Această lege se referă şi la restituirea terenurilor

arabile şi forestiere şi a altor proprietăţi comunităţilor etnice şi abordează problema retrocedării

proprietăţilor religioase. Legea modificată în 2005, a introdus de asemenea amenzi în cazul oficialilor

care întârzie procesul de retrocedare şi a creat un fond destinat depăgubirii petenţilor cu acţiuni în locul

proprietăţilor (inclusiv terenurile arabile şi forestiere) care nu pot fi returnate în natură. Cu toate

acestea, Fondul Proprietatea nu a fost listat la bursa până la sfârşitul perioadei la care se referă raportul.

O ordonanţă din 2007 prevede plăţi în bani în locul retrocedărilor pentru valori de până la circa

215.000 de dolari (500.000 RON), sume ce vor fi plătite în doi ani. Cererile ce depăşesc această sumă

de 215.000 de dolari (500.000 RON), urmează a fi plătite în bani şi acţiuni la Fondul Proprietatea.

Conform prevederilor legii modificate, clădirile cultelor care sunt folosite de instituţii publice (muzee,

şcoli şi spitale) rămân în folosinţă chiriaşilor pe o perioadă de 3 sau 5 ani, în funcţie de natura

instituţiei publice, perioada în care plătesc chirie cultelor. Majoritatea proprietăţilor deţinute de culte se

încadrează în această categorie. Această lege nu face referire la bisericile greco-catolice confiscate în

1948, sub regimul comunist şi trecute în proprietatea Bisericii Ortodoxe; amendamentele din 2005

specificau faptul că problema va fi tratată separat de o altă lege, care nu a fost adoptată în perioada

inclusă în acest raport. O comisie naţională mixtă formată din reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxă şi

Greco-Catolica şi înfiinţată în 1990 prin decret guvernamental în vederea soluţionării situaţiei fostelor

biserici greco-catolice s-a dovedit ineficientă şi şi-a încheiat activitatea în 2004. O lege din 2005

permite Bisericii Greco-Catolice să recurgă la instanţă în cazul în care dialogul bilateral cu Biserica

127

Ortodoxă pe tema retrocedării bisericilor eşuează. Deşi această lege permite iniţierea acţiunilor

judecătoreşti, ea nu restituţie proprietăţile Bisericii Greco-Catolice, iar aplicarea deciziilor instanţelor

judecătoreşti a rămas problematică. O lege din 2004, modificată şi ea de legislaţia din 2005, prevedea

retrocedarea tuturor clădirilor care au aparţinut comunităţilor etnice şi au fost confiscate între 6

septembrie 1940 şi 22 decembrie 1989. Ca şi în cazul proprietăţilor aparţinând cultelor, clădirile

folosite „în interes public” rămâneau în folosinţă beneficiarilor actuali vreme de 3 sau 5 ani, în funcţie

de destinaţia lor actuală. La cererea comunităţii evreieşti, legea a extins intervalul în care au fost

confiscate proprietăţile pentru a include şi perioada cuprinsă între 1940 şi 1944, când guvernul pro-

nazist a confiscat un număr mare de proprietăţi aparţinând evreilor. Reglementările Ministerului

Justiţiei asigură cultelor recunoscute şi asociaţiilor religioase acces nerestricţionat la orice tip de

instituţii de detenţie, chiar dacă asistența lor nu este solicitată în mod expres. Administraţia Naţională a

Penitenciarelor poate interzice accesul membrilor unui grup religios doar dacă are dovezi solide că

prezenţa grupului în cauză periclitează siguranţa centrului de detenţie. De asemenea, reglementările

interzic implicarea conducerii penitenciarelor în programele religioase şi prezenţa reprezentanţilor

conducerii la întâlnirile dintre reprezentanţii unui grup religios şi deţinuţi. Distribuirea de publicaţii cu

subiect religios nu este restricţionată, iar persoanele care se ocupă de asistența religioasă în închisori nu

pot fi preoţi sau reprezentanţi ai unui grup religios. Legea permite cultelor recunoscute să instruiască

preoţi militari care să ofere asistenţă religioasă militarilor. Pentru construirea de lăcaşuri de cult sunt

necesare autorizaţii locale de construcţie, că în cazul oricărui alt tip de construcţie. O lege din 2006

destinată combaterii anti-semitismului interzice înfiinţarea organizaţiilor fasciste, rasiste şi xenofobe şi

include şi persecutarea rromilor în definiţia Holocaustului. Nu au existat condamnări în baza acestei

legi. Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România (Comisia Wiesel),

din 2004, a inclus recomandări menite să determine o mai bună conştientizare de către public a

evenimentelor care s-au petrecut în ţara în timpul Holocaustului. Printre acestea se numărau: anularea

achitărilor anterioare ale criminalilor nazişti de război, introducerea unei zile naţionale destinate

comemorării Holocaustului, construirea unui memorial şi a unui muzeu naţional al Holocaustului la

Bucureşti şi adoptarea unor măsuri legislative care să transforme negarea Holocaustului în infracţiune.

De asemenea, Comisia a recomandat includerea completă a istoriei exacte a Holocaustului în programa

şi manualele şcolare. În perioada de referinţă, Biserica Ortodoxă Romană a crescut presiunile asupra

parlamentarilor pentru că aceştia să susţină un proiect de lege ce stipula că retrocedarea terenurilor şi a

altor proprietăţi să se facă direct proporţional cu numărul de credincioşi. Proiectul de lege a rămas în

faza de dezbatere în Parlament. Mai multe ONG-uri pentru drepturile omului şi Biserica Greco-

Catolică s-au plâns că autorităţile nu au răspuns criticilor aduse proiectului de lege. Reprezentanţii

Bisericii Ortodoxe Române au menţionat că, dat fiind faptul că ambele Biserici sunt recunoscute

oficial, statul ar trebui să le ajute să-şi rezolve disputa. În replică, Biserica Greco-Catolică a declarat că

dispută de natură patrimonială dintre cele două biserici nu poate fi rezolvată printr-un proiect de lege

128

unilateral care nu ţine cont de legislaţia naţională şi internaţională şi legalizează abuzurile comise în

timpul regimului comunist. Biserica Greco-Catolică este de părere că statul are datoria morală să

retrocedeze conform legii proprietăţile confiscate de comunişti în 1948.

Departamentul de Stat al SUA constată o serie de progrese în ceea ce priveşte România, în

Raportul Internaţional privind Libertatea Religioasă 2010, publicat miercuri pe site-ul său, dar

principalele probleme semnalate în anii anteriori rămân nerezolvate.

Autorităţile respectă în general libertatea religioasă în practică, dar unele restricţii afectează

drepturile unor grupuri religioase, notează raportul, care adaugă că nu au existat schimbări majore de la

raportul precedent. Grupuri religioase s-au plâns mai rar decât în anii anteriori că oficiali de rang

inferior le-au împiedicat eforturile de convertire şi au intervenit în alte activităţi religioase.

Constituţia prevede libertatea religioasă şi alte legi contribuie la libera practicare a religiei.

Totuşi, potrivit raportului, autorităţile au continuat să facă diferenţe între grupurile religioase

recunoscute şi cele nerecunoscute, iar cerinţele de înregistrare şi recunoaştere au continuat să pună

obstacole diferitelor grupuri religioase minoritare.

Administraţia americană discută despre libertatea religioasă cu autorităţile române, în cadrul

politicii sale de promovare a drepturilor omului. Ambasada continuă să îşi exprime preocuparea faţă de

eşecul autorităţilor de a asigura restituirea deplină a proprietăţilor religioase şi încurajează eforturile

României de a recunoaşte istoria Holocaustului în ţară, conchide raportul.

După cum se observă în cele mai multe cazuri Biserica Ortodoxă Română, majoritară și

strămoșească, este pe nedrept prigonită "la ea acasă", trecându-se cu vederea sacrificiul uriaș al clerului

ortodox pentru apărarea dreptei credințe în perioada comunistă a așa zisului gulag românesc (Pitești,

Aiud, Jilava, Sighet, Suceava, Târgșor, Mislea, etc.), unde doar sacrificiul suprem fac astăzi posibilă

credința noastră ortodoxă. Un exemplu edificator în acest sens ne stă mărturia verbală a unuia

dintre clericii care au pătimit cumplit sub tirania regimului. Este vorba de părintele Arsenie

Papacioc de la mânăstirea Sfânta Maria , Techirghiol.

“ Ne-au cerut să ne lepădăm de Hristos şi de sfinţii Lui , şi nu ne-am lepădat , ferească

Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut , măcar că ştiam că au cerut aceste lepădări

insistent şi sistematic , izolaţi în congelatoare ( camere frigorifice ) ca să poată obţine măcar

un cuvânt împotriva învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi nu am cedat. Ne-au dat

condamnări mari , ca tiranii cei mici să creadă cu adevărat că suntem mari criminali. Pe mine

m-au condamnat 40 de ani. M-a distrat acest abuz şi nesocotinţă , dar m-a costat.”

(Arhimandrit Arsenie Papacioc, Cuvânt înainte, Înnoire în Biserică? la Pr.Prof.Ion Buga, Unde a fost

Biserica ,Ed.Sf.Gheorghe Vechi , Bucureşti , 2001, pag.5).Pe bună dreptate Ortodoxia românească este

a neamului român iar românul s-a născut creștin.

Marele nostru poet român Mihai Eminescu , numeşte Biserica noastră Ortodoxă “mama

spirituală a poporului român” şi pe bună dreptate o defineşte astfel , pentru că în sânul

129

Bisericii şi-a găsit mângâierea şi alinarea sufletească tot românul obidit , orpsit şi asuprit de

soartă. Rugăciunea Bisericii i-a fost hrana şi respiraţia sufletului iar cuvântul ziditor al Cărţii

Sfinte a constituit întotdeauna norma, călăuza şi îndreptarul vieţii lui pământeşti.

Celebrul istoric Nicolae Iorga numeşte mânăstirile noastre ortodoxe “universităţile

neamului” , pentru că aici s-au format primii pedagogi ai literaturii noastre. Marile

personalităţi religioase: Dosoftei, Varlaam, A.Ivireanu, Simion Ştefan, diaconul Coresi , au

scris şi au tipărit în tinda bisercii şi în liniştea pioasă a mânăstirilor primele cărţi de

învăţătură în limba poporului , pentru apărarea credinţei şi a spiritualităţii neamului.

În ansamblu Libertatea religioasă este unul dintre drepturile fundamentale ale

omului. Ea cuprinde libertatea religioasă pozitivă și negativă. „Libertatea religioasă pozitivă”

cuprinde mai ales libertatea unui individ sau a unei comunități de a practica orice religie sau

convingere fără nici un dezavantaj. „Libertatea religioasă negativă” cuprinde dreptul de a nu

avea nici o religie respectiv de a renunța la propria religie sau convingere și de a nu fi forțat la

adoptarea sau păstrarea directă sau indirectă a unei religii sau convingeri.

În contradicţie cu tezele mai vechi despre cursul inevitabil al secularizării ca fenomen de

“dezvrăjire” iremediabilă a lumii, ceea ce ar fi dus la pierderea rezonanţei sociale a sacrului,

tematica religioasă este prezentă în mod constant pe agenda dezbaterilor publice la nivel

internaţional. Nici în spaţiul nostru, în cele aproape două decenii de la căderea

comunismului, relaţia generică a cultelor religioase între ele şi a acestora, colectiv sau fiecare

în parte, cu puterea politică, cu statul, nu a încetat să intereseze opinia publică şi pe

cercetătorii domeniului deopotrivă. În plus, etapele prin care au trecut proiectele succesive

ale Legii cultelor, vizita lui Ioan Paul II, schimbările la vârf în Biserica Ortodoxă din România,

scandaluri precum Tanacu, chestiunea colaborării, reale sau presupuse, a ierarhiei ecleziale

(indiferent de confesiune) cu fosta poliţie politică a regimului comunist, polemica din jurul

prezenţei icoanelor în şcolile de stat, utilizarea ilicită a argumentului religios în discursul

electoral, implicarea discutabilă a clerului în politică, polarizarea masivă produsă de

înţelesurile opuse date ecumenismului – aceste teme, alături de altele, au întreţinut viu

interesul pentru fenomenul religios în societatea românească post-comunistă. Tema numită

“Biserică”, fiind avută în vedere mai ales cea ortodoxă majoritară, s-a vândut bine din punct

de vedere mediatic. Polemicile şi acuzele, scenariile şi opiniile, ipotezele şi dezvăluirile,

comentariile pertinente şi cele superficiale deopotrivă au ocupat în mod constant paginile

ziarelor şi timpul de emisie al televiziunilor şi radiourilor, au încins forurile de dialog pe

internet şi au alimentat bloggosfera.

Dincolo de interesul pronunţat mediatic faţă de fenomenul eclezial sau doar faţă de

anumite aspecte sensibile ale acestuia, căderea comunismului a adus după sine revenirea

Bisericilor şi confesiunilor religioase în spaţiul public din Europa de Est. Acest lucru s-a

130

concretizat printre altele în reintroducerea religiei ca disciplină şcolară, în reînfiinţarea sau

înfiinţarea de Facultăţi şi Seminarii, în renaşterea monahismului, tradusă prin numărul

impresionant de noi comunităţi, în construcţia febrilă de lăcaşuri de cult, în reţeaua vastă de

aşezăminte religioase cu caracter social-filantropic, în asistenţa simbolică a liderilor religioşi

la marile momente simbolice şi comemorative ale tânărului stat democratic, în prezenţa

aceloraşi lideri în politica locală şi naţională etc. Cu alte cuvinte, Europa de Est a trecut în

ultimele două decenii printr-un vast program de refacere a structurilor ecleziale şi de

recuperare a domeniilor din care religia a fost evacuată forţat de ateismul de stat. Acest

fenomen poate fi înţeles la adevăratele lui dimensiuni mai ales dacă îl comparăm cu situaţia

Bisericilor şi confesiunilor din Europa de Vest vizibil marcate de dificultăţile aşa-numitei

societăţi post-creştine caracterizată prin scăderea masivă a numărului de practicanţi şi

subţierea în acest fel a legăturii dintre realitatea instituţională şi cea socială a credinţei.

Depăşind specificul confesional sau datele statistice, numitorul comun în Vest şi în Est îl

constituie libertatea religioasă. În virtutea acesteia a fost şi mai este posibilă renaşterea din

Est şi tot datorită ei prezenţa publică a Bisericii (generic vorbind) în Vest se poate păstra în

ciuda eroziunii bazei. Tot libertatea religioasă ne permite să ne interesăm de subiecte

religioase fără teama de represalii, aşa cum actorii religioşi pot la rândul lor să comunice

dezinhibat şi să intre în contact cu actorii sociali. Aceeaşi libertate religioasă, în Est şi în Vest,

înlesneşte dialogul inter-confesional, apariţia comunităţilor în diaspora sau gesturile de

solidaritate în cazuri de criză. În fine, tot în numele libertăţii religioase intervin Bisericile şi

confesiunile în dezbaterea bioetică, în polemica provocată de criza morală a sistemului

financiar-bancar, în discuţiile despre politicile sociale etc. Un numitor comun nu este însă şi

garanţia că înţelegem prin libertatea religioasă acelaşi conţinut. De la o confesiune la alta şi

chiar în interiorul aceleiaşi familii de credinţă, sensurile date libertăţii religioase sunt diverse,

nu de puţine ori contradictorii. Acest lucru este valabil mai ales în ţări precum România

postcomunistă, adică într-un organism social purtând încă traumele totalitarismului.

Libertatea religioasă nu este un caz singular: toate libertăţile şi drepturile lor conexe, alături

de eşafodajul juridico-politic menit să le garanteze şi să le apere, au nevoie de o exegeză

mereu reluată de la capăt, contextualizată obiectiv şi ilustrată convingător.

Dacă la teroare trebuie să te adaptezi cât poţi mai bine încât să nu îţi sacrifici identitatea

şi demnitatea, în democraţie procesul de bază este cel al învăţării, al asumării în cunoştinţă de

cauză, adică inclusiv prin discurs critic, a proiectului de societate la concretizarea căruia eşti

chemat să participi. În democraţia statului de drept, opusul unui principiu nu este absenţa

acestuia, ci aplicarea lui deficitară. În cazul nostru, opusul libertăţii religioase nu este

intoleranţa, imposibil de aplicat juridic de o manieră consecventă, ci libertatea religioasă

prost înţeleasă. Concret, confundată voit sau nu cu libertatea de a face prozelitism, libertatea

131

religioasă se transformă în opusul ei şi din garant al păcii sociale ajunge pricină de conflict.

Mai departe, în relaţiile inter-confesionale, înţeleasă de o manieră eronată, doar ca drept al

majorităţii, libertatea religioasă poate fi recunoscută doar parţial minorităţilor puse astfel în

situaţia de a trăi la limita dintre legal şi ilegal. În cadrul aceleiaşi familii confesionale, de

sensul dat libertăţii religioase depinde în bună parte acceptarea unei situaţii de fapt,

lămurirea sau adâncirea diferendelor legate de jurisdicţia canonică într-un teritoriu locuit nu

de simpli credincioşi reductibili la statistici abstracte, ci de persoane libere. În fine, tot în

seria exemplelor concrete ale unei hermeneutici defectuoase poate fi inclusă şi maniera în

care puterea politică înţelege libertatea religioasă, o respectă sau nu, are un raport

transparent sau complice, neutru sau interesat cu o anumită confesiune sau, la polul opus,

ridică ateismul la rangul unei ideologii oficiale. Într-un cuvânt, faptul că vorbim astăzi de

libertatea religioasă ca despre ceva de la sine înţeles, aşa cum tot anost cităm drepturile

omului de parcă acestea ar exista de când lumea, nu stă în nicio relaţie de univocitate

hermeneutică. Dovadă că, înainte de a fi devenit o expresie periculos de banală, libertatea

religioasă, ca toate celelalte achiziţii pozitive ale modernităţii europene, este rezultatul unui

lung şi dificil drum teologic, cultural, juridic şi politic. Cum ignorarea căii duce în cele din

urmă la pervertirea scopului, avem un motiv foarte serios să ne punem, măcar din vreme în

vreme, chestiunea principiilor şi a înţelesurilor date acestora.

132

C. APĂRAREA DREPTEI CREDINȚE:

*Tehnica manipulării folosită de cultele religioase. Directorul executiv al asociaţiei „Alianţa

Familiilor" domnul Bogdan Mateciuc, întors la Ortodoxie din lumea neoprotestantă, inițiatorul

site-ului Odaia de sus, ne împărtășește experiența sa demnă de citat cu privire la psihologia

folosită de cultele neoprotestante în vânătoarea lor continuă de victime slab întărite de dreapta

credință. El ne vorbește cu experiența omului din interior părtaș al faptelor descrise dar în

același timp studiate de ochiul minuțios al psihologului.

Ce este un cult sectant?

Un cult sectant este un grup sau o mișcare caracterizată printr-un devotament sau dedicare

exagerată față de o persoană, o idee sau un lucru, folosind tehnici manipulative de convingere și

control care nu sunt etice (de exemplu, izolarea de prietenii și membrii familiei, debilitare, folosirea

unor metode pentru a mari sugestibilitatea și supunerea, controlul informației, anularea individualității

sau a judecății critice, promovarea dependenței totale față de grup și teama de a-l părăsi, etc.) în scopul

atingerii scopurilor conducătorilor de grup în defavoarea membrilor, a familiilor lor sau a comunității.

(West & Langone, 1986).

Caracteristicile unui cult neoprotestant agresiv.

1. Structură piramidală autoritară, cu puterea de decizie concentrată la vârf.

2. Conducător (i) carismatici sau mesianici (“mesianic” însemnând fie că se consideră dumnezei,

fie că numai ei interpretează Scripturile aşa cum ar voi Dumnezeu; conducătorii sunt auto-numiți.

3. Înșelare pentru racolare și/sau colectare de fonduri.

4. Izolare de societate - nu neapărat o izolare fizică, ci una psihologică: restul lumii nu sunt

mântuiți, nu sunt creștini, nu sunt transformați; singura sursă valabilă de informare este grupul.

5. Folosirea tehnicilor de control al minții (criteriile psihologului american, membru al

Universității Harvard, al Școlii de Psihiatrie din Washington, al Colegiului de Criminalistică și Justiție

al Universitații Yale, domnul Doctor Robert Jay Lifton din cap. 22 al cărții sale Reforma gândirii și

Psihologia Totalitarismului arată cele opt metode psihologice și sociale prezente în cazul unui cult):

1.Controlul mediului: Controlul mediului și al comunicării din cadrul organizației.

2.Manipulare mistică: Caută să promoveze modele specifice de comportament și emotive astfel

încât acestea să pară că provin în mod natural din interiorul mediului, în timp ce conducătorii grupului

133

se afișează ca fiind agenții aleși ai lui Dumnezeu, ai istoriei sau ai unei forțe supranaturale, pentru

îndeplinirea obiectivelor mistice, a “principiilor dumnezeiești”, astfel încât cultul și credințele sale

devin singura cale de mântuire (sau iluminare).

3.Pretenția de curățenie: Lumea este împărțită strict în curați şi păcătoși, între binele absolut

(grupul și învăţătura lui) și răul absolut (orice este în afara grupului). Persoană trebuie să se schimbe în

permanență pentru a se conforma normei grupului; tendințe spre rușine și vină sunt folosite ca pârghii

emoționale pentru a-i influența și manipula pe membri.

4.Mărturisiri: Practica din interiorul grupului depăşeşte căile de exprimare religioase sau

terapeutice, până la punctul în care grupul devine un cult în sine; sesiuni în care o persoană își

mărturisește păcatele, însoțit de modele de criticism și auto-criticism, cu un accent deosebit pus pe

schimbarea personală.

5.Cunoașterea exclusivistă: Mediul totalitar favorizează senzația că învățătura sau ideologia

grupului comportă o aură de sfințenie, cum că aceasta ar reprezenta cea mai înaltă viziune morală

privind viața; chestionarea sau criticarea acestor principii este interzisă; se cere reverența față de

ideologie/doctrină, față de învățătorii grupului, de fondatori; grupul oferă o senzație de siguranță

tinerilor deoarece simplifică foarte mult lumea exterioară și răspunde unor nevoi contemporane,

combinând un set de principii dogmatice cu o pretenție de cunoaștere cu privire la adevăr.

6.Limbaj modificat: Cuvintelor le sunt date noi înțelesuri - lumea din afară nu folosește cuvintele

sau expresiile în același fel; se creează un limbaj al grupului, cu expresii specifice. Dacă învăţătorii

provin dintr-o altă țară, membrii ajung să preia expresii străine limbii lor materne.

7.Doctrina este mai importantă decât persoana: Dacă cineva pune sub semnul întrebării credința

grupului său pe conducătorii acestuia, acela este făcut să simtă că este ceva în neregulă cu el, pentru

simplul fapt că pune întrebări - se creează o atmosferă negativă în jurul celor care pun întrebări, sunt

evitați sau sunt ei înșiși chestionați și criticați, în loc să li se răspundă la întrebări. Se consideră că

doctrina/ideologia grupului este mai valabilă, mai adevărată decât orice alt aspect al caracterului

omului sau decât experiența personală. Fiecare trebuie să-și așeze experiența proprie sub “adevărul”

grupului. Dacă cineva pune întrebări sau chestionează, i se va spune că pune întrebări pentru că el este

mândru, rău sau păcătos. Acceptarea necondiționată a ideologiei cultului este prezentată ca smerenie.

Conflictele interne devin astfel foarte puternice.

8.Așezarea de granițe: Dat fiind că grupul posedă adevărata învățătura despre viață, cei care nu fac

parte din grup sunt răi, păcătoși, nu sunt mântuiți, merg în iad sau își trăiesc viața degeaba; o persoană

începe cu adevărat să-și trăiască viața numai dacă se alătura grupului; manipularea temerii că dacă

cineva părăseşte grupul, atunci aceasta echivalează cu părăsirea lui Dumnezeu, pierderea mântuirii, sau

i se va întâmpla ceva rău. Grupul este “elita”, iar cei din afară sunt “lumea”, “păcătoşii”, cei care nu

au “lumina”, etc.

Premize pentru convertire.

134

Farber, Harlow & West (1957) au lansat termenul de "sindrom DDT" pentru a descrie

transformarea la nivelul gândirii suferită de prizonierii din războiul din Coreea: debilitate, dependența,

teama. Lifton (1961), care a studiat de asemenea modificarea gândirii folosită în universităţile din

China, a demonstrat că procesul nu necesită afecţiuni sau probleme fizice. Cultele contemporane, care

nu dispun de ajutorul statului, au mai multe în comun cu această transformare a gândirii decât cu

situaţia prizonierilor de război, în sensul că ele nu folosesc forţa fizică. Pentru a-şi controla subiecţii,

ele recurg la subterfugii şi la domeniile naturale de intersecţie între ele şi individ. Cultele induc stări de

dependenţa pentru a obţine controlul asupra membrilor şi folosesc metode de pedeapsă psihologică

pentru a întreţine acest control. Procesul, după opinia mea, poate fi descris pe scurt ca un sindrom

DDT modificat: debilitate, dependenta, teama.

Deşi procesul descris aici este complex şi variat, cele de mai jos reprezintă schema clasică de

aderare la un astfel de cult:

-Individul vulnerabil se întâlneşte cu grupul.

-Conducătorul (conducătorii) grupului se prezintă pe sine ca un binevoitor care îi poate îmbunătăţi

viaţa.

-Individul răspunde pozitiv, are parte de o creştere a respectului de sine şi a sentimentului de

securitate, acestea având loc pe fundal psihologic. Individul poate fi considerat ca "racolat".

-Prin intermediul împărtăşirii de experienţă, a mărturisirilor şi a exemplelor individualizate,

conducătorul (îi) grupul capăta acces la punctele tari şi la cele slabe ale individului.

-Prin mărturisiri ale membrilor grupului, prin denigrarea “concurenţei” (alte biserici sau grupuri

religioase), prin accentuarea constantă a amintirilor ruşinoase ale individului şi a altor slăbiciuni, prin

îndoctrinarea treptată cu sistemul de gândire strict şi închis al cultului, superioritatea grupului este

afirmată ca un adevăr fundamental.

Mărturisirile membrilor, întărirea încrederii individului în grup, amintirea discretă a slăbiciunilor

individului şi diferite forme de presiune îi creează individului sentimentul că bunăstarea lui viitoare,

sub toate aspectele, depinde de respectarea credinţelor grupului, mai exact a “programului de

schimbare”.

Aceste tehnici de influenţare sunt însoţite de o minare subtilă a respectului de sine al individului

(de exemplu prin exagerarea păcătoşeniei faptelor pe care individul trebuie să le mărturisească),

suprimarea sau slăbirea gândirii critice prin alocarea de sarcini care să ocupe cât mai mult din timpul

liber al individului şi prin repetarea constantă ca numai lucruri rele se pot întâmpla dacă nu se respectă

reţeta de “transformare” sau mântuire a grupului. Aceste manipulări îl fac pe individ să-şi exprime

loialitatea faţă de grup şi să se angajeze să se schimbe conform cu schema locală. De acum el sau ea va

fi considerat ca fiind “pe cale” (ca mergând pe calea “mântuirii”, “iluminării”, “curăţirii”, etc.).

Dependenţa individului față de grup este deja creată şi afirmată implicit sau explicit. Mai mult, el sau

135

ea acceptă autoritatea grupului în definirea binelui sau a răului, în inima individului precum şi în ceea

ce priveşte lumea.

Convertitul face apoi obiectul aşteptărilor nerealist de mari din partea grupului. Se afirmă “cu

dragoste” potenţialul de care este el capabil, în timp ce membrii grupului mărturisesc cu putere

nivelurile la care au ajuns ei sau idolii lor (conducătorii sau fondatorii grupului). Misiunea de căpătâi a

grupului (o falsă mântuire) justifică toate aşteptările denaturate.

Deoarece cuvântul grupului este întotdeauna adevărat iar gândirea “negativă” nu este acceptată,

eşecurile individului sunt numai şi numai ale lui, în timp ce îndoielile personale sau criticile sunt

eliminate sau redefinite ca păcate personale. Individul are parte de o alienare tot mai mare. Firea lui de

dinainte de a veni în cult este eliminată; îndoielile cu privire la grup sunt eliminate din gândire; este

menţinut sentimentul de vinovăţie de a nu te ridica la nivelul aşteptărilor grupului. Singura adaptare

posibilă este fragmentarea şi compartimentizarea. Nu este surprinzător deci că mulţi doctori consideră

disocierea ca reprezentând miezul tulburărilor şi disfuncţionalităţilor legate de culte (Ash, 1985).

Alienarea individului va atrage după sine ruperea psihologică, dacă nu şi fizică, de lumea

exterioară, în special de familie. Informaţiile din exterior ameninţă să tulbure falsul sistem de valori şi

echilibru al individului, pe care acesta le-a preluat de la grup în încercarea de a se conforma cerinţelor

implicit afirmate ale grupului. Aceasta alienare accentuează dependența individului fata de grup.

Grupul sprijină echilibrul disociativ al individului, încurajând activ dependența acestuia, de

exemplu prin exagerarea “păcatelor” din trecut şi a conflictelor cu familia, prin denigrarea celor din

afară, prin folosirea de cântece/cântări care să abată orice gândire critică şi prin oferirea de posibilităţi

prin care individul poate ocupa un anume loc în structura grupului (de exemplu a lucra în beneficiul

grupului, a vinde reviste pe stradă, a munci pentru construirea/întreţinerea locului de adunare).

Grupul favorizează dependența crescândă a individului, prezentând pericole şi tragedii care se vor

întâmpla dacă individul sau o forţă din afară (vizita unui membru al familiei, de exemplu) tulbură

echilibrul disociativ care îi permite lui sau ei să funcţioneze în acel sistem închis. De obicei pedeapsa

este de natură psihologică sau metafizică. În unele culte, la iniţiativa conducătorului grupului său a

unor membrii “fierbinţi pe cale”, individul este ostracizat, evitat şi catalogat ca având un “duh rău” sau

ca fiind rebel. Mai mult, individul este avertizat că dacă continuă în acea atitudine critică, îşi pierde

mântuirea şi, în general, îl aşteaptă iadul. Trebuie amintit că aceste ameninţări sau pedepse apar în

contextul unei dependențe față de grup şi al unei alienări psihologice (separări) față de sistemul de

suport din trecut. Aceasta face avertizările grupului mult mai puternice decât avertizările folosite de

grupările religioase tradiţionale, de genul “vei ajunge în iad dacă mori având un păcat de moarte”.

Rezultatul acestui proces, atunci când este dus până la capăt, este o persoană care vrea să pară

foarte fericită, dar care ascunde o suferinţă adânca. Cu un zâmbet nenatural pe faţă, persoana va

mărturisi cum i s-a schimbat viaţa şi chiar cum “fraţii” au devenit oxigen pentru ea. În aceste cazuri

dependența este totală iar persoana nu concepe să-şi trăiască viaţa separat. Întâlniri cât mai frecvente,

136

petrecerea timpului împreună presărată cu mărturisiri personale, toate creează un univers închis şi îi

dau individului senzaţia că nici nu ar putea trăi fără grup.

Am discutat cu mulţi foşti membri de culte care, atunci când au părăsit adunarea şi au vorbit cu alţi

foşti membri, a fost surprinşi să constate că mulţi dintre “fraţii” lor zâmbeau şi ei fals, cu toţii crezând

că ei sunt singurii care nu se simt de fapt bine.

Cine aderă la aceste organizații noi religioase și de ce?

Contrar părerii generale că membrii acestor culte sunt “ciudaţi”, cercetările şi dovezile arată că

majoritatea acestor membri sunt persoane relativ normale, deşi o treime se pare că au avut parte de

uşoare tulburări psihice înainte de convertire. Trebuie menţionat, de asemenea, ca un studiu recent

efectuat de Institutul Naţional de Sănătate Mintală arata că aproximativ 20% din populaţia generală are

sau suferă de cel puţin o tulburare psihică.

Membrii de cult includ tineri, bătrâni, bogaţi, săraci, educaţi şi neinstruiţi. Nu este uşor de

identificat tipul de persoană care aderă la un cult. Oricum, experienţele clinice şi studiile efectuate

arată că marea majoritate a celor care au aderat sufereau de un stres semnificativ (deseori legat de

crizele normale ale adolescenţei şi ale primei tinereţi, cum ar fi idile eşuate, eşecuri la şcoală sau

confuzii profesionale) înainte de venirea în aceste culte. Deoarece capacitatea lor de a face faţă

problemelor vieţii era redusă, aceste persoane stresate erau mai deschise decât altele la ofertele de “cai

către fericire”.

Alţi factori care pot indica o persoană influenţabilă de către un cult includ:

• dependență (dorinţa de a fi al cuiva; lipsa de încredere în sine) .

• labilitate psihică (incapacitatea de a spune Nu sau de a manifesta scepticism sau îndoială) .

• naivitate (capacitate redusă de a analiza critic afirmaţiile cuiva, ceea ce vede, aude sau

gândeşte, etc.).

• toleranţă foarte mică față de ambiguitate (nevoie de răspunsuri absolute, nerăbdarea de a obţine

răspunsuri) .

• deziluzie culturală (înstrăinare, nemulţumire de condiţia socială) .

• căutarea de sensuri spirituale .

• singurătatea şi lipsa prietenilor; cultul oferă peste noapte o viaţă socială.

• ignoranța față de felurile în care un grup poate manipula individul.

Atunci când persoanele vulnerabile pentru unul din aceste motive întâlnesc un astfel de grup care

practica tehnici de control al minţii, convertirea se poate produce relativ uşor, în funcţie de cât de bine

se potrivesc doctrina grupului, mediul social şi practicile de control al minţii cu punctele sensibile ale

individului. Persoanele labile, de exemplu, pot fi foarte susceptibile la activitatea de convingere a

grupului deoarece le este teamă să conteste orientarea dogmatică a cultului.

137

Convertirea la aceste culte nu reprezintă rezultatul unei alegeri, ci a unei căderi, alunecări sau

atrageri. Punctele vulnerabile nu sunt de natură să “conducă” individul către un anume grup. Grupul

se foloseşte de aceste puncte slabe şi îi amăgeşte pe indivizi pentru a-i convinge să se alăture şi să

renunţe la modul lor de viaţa anterior. Manipularea de către grup pe baza punctelor slabe ale persoanei

nu este de obicei un lucru raţional, gândit sau planificat, ci un mecanism tacit rezultat din mediul strict

şi închis.

Mentalitate care aderă la cultele noi religioase.

După ce convertiţii se înrolează într-un cult, modul de gândire, de simţire şi de acţiune al cultului

devine o a doua natură, în timp ce aspectele importante anterioare venirii în cult sunt suprimate sau se

atrofiază prin abandonare. Noii convertiţi încep să-şi formeze o carapace datorită asaltului

propagandistic al cultului. Încep să apară ca “defazaţi”, rigizi şi stereotipici în răspunsuri, cu un

vocabular limitat, cu o capacitate redusă de analiză şi făţiş distanţi în relaţiile cu ceilalţi. Mulţi părinţi

au spus: “Acesta nu e copilul meu!”. Astfel de constatări întăresc opinia că membrii unor astfel de

culte sunt un fel de “zombi” sau nişte roboţi. Deşi această descriere este o exagerare, ea reflectă totuşi

faptul că manipulările cultice formează în timp o formă denaturată de conştiinţă la unele persoane.

Cu timpul, convertiţii reduc din distanţa faţă de restul lumii, din “defazaj”. Învaţă diferite metode

sau adopta atitudini de suprafaţă pentru a combate opinia generală despre ei şi pentru a-i minţi mai

uşor pe alţii şi pe sine. Deseori ei pierd legătura cu persoanele cunoscute anterior venirii în grup, ca

rezultat al opoziţiei cultului fata de părinţi şi de societate. Mai mult, în cadrul grupului devin apreciaţi

pentru conformarea cu cerinţele cultului de care au devenit atât de dependenţi. Eventual sunt prezentaţi

noilor veniţi ca “eroi ai credinţei”, modele vrednic de urmat.

Dacă li se permite amintirile suprimate sau îndoielile înăbuşite să vină la suprafaţă, acestea pot

declanşa o anxietate care, la rândul ei, poate favoriza anumite stări de cvasi-transă, cum ar fi vorbirea

în limbi, în scopul apărării sistemului de gândire, de sentimente şi de comportament al cultului. Astfel

de persoane pot avea un comportament normal, cel puţin la suprafaţă. Totuşi, adaptarea lor la societate

depinde de măsură în care şi-au păstrat vechiul mod de gândire, țelurile, valorile şi afectele personale.

Un nivel normal de dezvoltare psihologică şi integrare a personalităţii este foarte greu de atins.

Riscurile celor racolați de diverse culte.

Deoarece sesizează deseori schimbările negative care le scapa noilor convertiţi, familiile acestora

sunt de obicei primele rănite. În încercarea lor de a-şi ajuta rudele căzute în aceste culte, familiile au

parte de frustrări, lipsă de ajutor, vină şi, din cauză că puţini le înţeleg situaţia, de singurătate.

Membrii pot fi afectaţi în sensul că îşi pierd autonomia psihologică. Mai mult, separarea grupului

de restul societăţii, în numele ideii biblice de “ieşire din lume”, îi lipseşte pe membrii de ocazia de a

învăţa din variatele experienţe ale unei vieţi normale. Membrii pot pierde irecuperabil ani într-o stare

de “arest al dezvoltării”. În unele cazuri, ei au parte de căderi psihice. Copiii din astfel de culte sunt

138

supuşi riscului de neglijare din partea părinţilor din cauză că părinţii şi-au modificat sistemul anterior

şi normal de afecte, declinându-şi acum tacit responsabilitatea pe motivul “voii Domnului” sau al unei

entităţi superioare.

Cei care părăsesc grupul au parte de sentimente de anxietate, depresie, mânie, teamă, vină,

tulburări de gândire, “plutire”, trecere de la atitudinea cultică față de lume la una ne-cultică, sau

senzaţia că sunt înţepeniţi într-o stare intermediară. Aceasta tulburare emoţională afectează capacitatea

de a lua decizii şi de a-şi asuma responsabilităţile vieţii.

Într-adevăr, mulţi foşti membri au nevoie de un an sau doi pentru a se întoarce la vechiul nivel de

adaptare, în timp ce unii suferă decăderi nervoase sau rămân afectaţi psihologic ani de zile.

Nu toţi cei care aderă la culte sunt afectaţi din punct de vedere psihologic. Unii se refugiază în cult

din faţă dificultăţilor vieţii, prea mari pentru ei. Alţii au putut păstra o distanţă emoţională şi au urmat

cultul fără a deveni însă cu adevărat o parte din el şi fără a fi prea afectaţi de ideologia grupului. În

fine, unii au tăria de a rezista presiunii propagandistice, ceea ce le permite să-şi păstreze un grad de

autonomie chiar într-un mediu foarte presant.

Motivele celor care părăsesc cultele noi religioase.

Oamenii pleacă din culte pentru o mulţime de motive. După ce au devenit conştienţi de corupţia

şi/sau ipocrizia din interiorul cultului, indivizii care şi-au păstrat un grad de independenţă şi o oarecare

legătură cu vechile lor valori pot pur şi simplu să plece, deziluzionaţi. Alţi membri pleacă pentru că s-

au plictisit de rutină prozelitismului sau a colectării de fonduri, prezența în cult dându-le un sentiment

de “tras barca pe uscat”. Uneori chiar şi cei mai “fierbinţi” membrii ai cultului ajung să se simtă

nepotriviţi în faţă cerinţelor exagerate ale cultului şi pleacă, nu pentru că au încetat să mai creadă, ci

pentru că se simt nişte eşecuri irecuperabile. Alţii pot renunţa la cult după ce se reîntâlnesc cu vechile

valori, ţeluri în viaţă, interese sau relaţii, ca rezultat al vizitelor părinţilor sau a discuţiilor cu foşti

membri.

Efectele părăsirii unui cult restrictiv.

Persoanele care încep să se gândească să părăsească adunarea se văd supuşi anumitor presiuni să

rămână. Unii foşti membri povestesc că au avut nevoie de luni, chiar ani de zile pentru a găsi puterea

să plece. Unii au fost atât de intimidaţi încât au plecat în secret.

Deşi majoritatea membrilor din culte pleacă singuri în cele din urmă, rudele nu trebuie să fie

liniştite. Mai întâi, mulţi, dacă nu majoritatea celor care pleacă singuri sunt afectaţi din punct de vedere

psihologic, deseori într-o manieră pe care ei nu o înţeleg. În al doilea rând, unii din culte nu pleacă

niciodată şi sunt afectaţi foarte grav. În al treilea rând, nu se poate prezice cine va pleca şi cine nu sau

cine va fi afectat. În consecinţă, a renunţa la atenţie din partea rudelor înainte de vreme este ca şi cum

ai renunţa la precauţii în cazul tinerilor care fumează marijuana pe motivul că majoritatea celor care

încearcă marijuana nu devin drogaţi.

Ce este consilierea pentru ieşirea din cultele sectante? Cum diferă aceasta de deprogramare?

139

Consilierea pentru ieşirea din cult şi deprogramarea implica amândouă discutarea cu membrii

cultului (uneori în şedinţe lungi, pe parcursul multor zile), pentru a-i ajuta să identifice practicile

manipulante şi înşelătoare ale cultului, să-şi refacă legăturile avute anterior de convertire şi să-şi reia

capacitatea de a gândi independent şi critic. Aceste două concepte diferă însă printr-un aspect foarte

important.

Deprogramarea, spre deosebire de consilierea pentru ieşire, este asociata unui proces de “salvare”

în care membrii familiei şi prietenii au un rol extrem de important.

Deşi propaganda din interiorul cultului încearcă să contracareze procesul de “salvare”, numindu-l

“cădere de la credinţa”, “părăsire a căii”, “întoarcere la păcat” sau la lumea cea rea, mulţi foşti

membri care au fost ajutaţi să se re-echilibreze au declarat că au fost surprinşi de respectul şi grijă de

care au avut parte.

Riscurile eşuării unui astfel de proces de “salvare” sunt mari. În unele cazuri copiii au dezvoltat o

ură faţă de părinţi şi în general, față de cei din afara cultului. Lipsa de tact şi de răbdare a familiei a fost

atent speculată de cult pentru a întări în mintea persoanei imaginea de răutate a lumii din afară,

persoana devenind în cele din urmă mai legată de grup.

Concluzie:

"...Niciodată nu l-am certat pe un credincios care are îndoieli ; niciodată nu i-am cerut cuiva să

creadă orbește. Dacă făceam astfel, ar fi însemnat să dau dreptate tocmai acelora care-i ceruseră să

creadă ca ei , fără să-și mai pună vreo întrebare.

Dimpotrivă, am socotit întotdeauna că discuțiile, cu idei dintr-o parte și din alta, sunt cât se poate de

folositoare , dacă sunt purtate cu cinste omenească și numai din dorința de a afla adevarul" -Părintele

CLEOPA.

Părintele prof. dr. Nicolae Necula vorbind despre cultele sectare și adepții acestora atrage atenția

în mod explicit asupra pericolului la care ne supunem dar oferă și metoda de combatere a acestora:

"Prezenţa sectelor şi a adepţilor acestora, ca şi activitatea prozelitistă desfăşurată de ei, adică acea

încercare, prin orice mijloace şi în orice ocazie, de a atrage cât mai mulţi sau măcar pe unii aparţinând

altor Biserici sau culte, la credinţa lor, este o realitate în viaţa noastră. După 1989, un număr tot mai

mare de credinţe şi învăţături străine şi îndepărtate de învăţătura Bisericii Ortodoxe au pătruns în

spaţiul românesc, de cele mai multe ori cu intenţia ascunsă, uneori mărturisită pe faţă, de a atrage cât

mai mulţi credincioşi ai Bisericii noastre la aceste noi şi străine învăţături, care nu au nimic comun cu

învăţătura cea adevărată, păstrată în tezaurul sfânt al Ortodoxiei. Aşa-zişii ,,evanghelizatori” de peste

hotare şi mai ales de peste ocean, socotesc că este nevoie să vină să propovăduiască credinţa creştină la

un popor creştin de două mii de ani, prin naştere şi formare.

Nu ne miră că cete de colindători sectanţi, instruiţi special pentru misiunea de racolare sau

prozelitism, au împânzit oraşele, agresând pe credincioşii ortodocşi, împuindu-le capul cu aberaţiile lor

şi dăruindu-le cu prisosinţă o literatură plină de otravă pentru suflet, începând cu Biblia, tradusă şi

140

mutilată după propriile lor rătăciri, sau oferindu-le cu aceeaşi generozitate daruri, atenţii şi unele

ajutoare materiale, uneori greu de refuzat pentru cel sărac şi neştiutor.

Ceea ce trebuie să ştim însă mai întâi despre fenomenul sectar este că acesta a existat de la

începuturile vieţii creştine, pentru că, dintotdeauna cel rău a încercat să întunece minţile oamenilor,

îndepărtându-i de la adevăr. Despre lucrul acesta ne spune Sf. Apostol Pavel când îi avertizează pe

păstoriţii săi şi pe cei care aveau responsabilitatea păstrării credinţei celei adevărate în comunităţile

nou înfiinţate de el. Astfel, el scrie lui Timotei, aşezat de el episcop în Efes: ,,Căci va veni o vreme

când nu vor mai suferi învăţătura cea sănătoasă, ci, dornici să-şi desfăteze auzul, îşi vor grămădi

învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”(II

Timotei 4, 3-4). Aşadar fenomenul sectar a existat dintru început, iar viaţa şi istoria Bisericii creştine

ne arată că toate învăţăturile greşite, ereziile şi schismele au fost abateri de la adevărata credinţă.

La temelia învăţăturilor greşite şi a abaterilor de la adevăr a stat mereu păcatul mândriei, conjugat

în multe cazuri şi cu ignoranţa.

Fenomenul sectar a fost mai puternic în perioadele de criză: economice, politice, religioase, în

vremurile de schimbări în societate şi în viaţa oamenilor şi mai ales după prăbuşirea sistemului

comunist totalitar, în care educaţia religioasă a fost interzisă.

Să nu uităm că în ciuda anilor şi deceniilor de educaţie ateistă, credinţa religioasă s-a păstrat

foarte puternică la poporul român datorită Bisericii Ortodoxe care, prin cultul şi viaţa ei liturgică, i-a

păstrat pe credincioşi în jurul Bisericii. Participarea masivă a credincioşilor la slujbele bisericii era, pe

lângă satisfacerea unor cerinţe sufleteşti şi o formă de luptă şi protest împotriva unui sistem ateu impus

şi nepotrivit cu structura sufletească a românului.

Cu toate că Fiii Bisericii Ortodoxe au rămas foarte ataşaţi de credinţa strămoşească, cu rădăcini

care merg până în vremea apostolilor şi mai ales a Sfântului Apostol Andrei, Cu toată cuminţenia şi

înţelepciunea credincioşilor ortodocşi români care nu au putut să vadă niciodată despărţită calitatea sau

starea de român de cea de ortodox, trebuie să se ştie următoarele lucruri despre fenomenul sectar, care

impune sau aduce după sine şi o anume atitudine:

1. În România, fenomenul sectar este relativ nou şi de import. Sectele sunt produse ale secolelor

XIX şi XX, ca urmare a raţionalismului ateu care a pus stăpânire tot mai mult pe gândirea

oamenilor, ca şi a secularizării care înlătură pe Dumnezeu şi ideea de sfinţenie din viaţa

individului şi a societăţii. Dacă o raportăm la ateism, secta este chiar mai periculoasă căci, dacă

ateul are o atitudine de negare a lui Dumnezeu, secta induce în eroare deoarece, sub impresia

credinţei în Dumnezeu, prin răstălmăcirea adevărului, duce tot la negarea Lui, fiind vorba de o

credinţă falsă. În România, sectele au venit din America prin filieră europeană şi nu s-a potrivit

niciodată cu structura sufletească a credinciosului ortodox.

2. Biserica Ortodoxă cu credinţa ei, în care au trăit moşii şi strămoşii noştri este aşa cum o arată şi

numele Biserica adevărului. Sectele sunt în totalitate abateri de la adevărata credinţă şi

141

răstălmăcire a adevărului revelat. Credinţa Ortodoxă a păstrat unitatea naţională a românilor.

Deci, este firesc ca aceia care doresc să rupă unitatea naţională şi să izbească mai întâi în

credinţa şi Biserica Ortodoxă. Ruperea de Biserica Ortodoxă echivalează cu deznaţionalizarea.

3. Fenomenul sectar are la bază interpretarea greşită, tendenţioasă, care duce la răstălmăcirea şi

denaturarea adevărului, a textelor Sfintei Scripturi, pe care le răstălmăcesc rupte de contextul,

împrejurările, scopul şi intenţia cu care au fost rostite. Cu aceasta sectanţii derutează pe

credincioşii ortodocşi, mai puţin poate familiarizaţi cu textul Sfintei Scripturi. Cei care o

tălmăcesc după capul lor nu se mântuiesc nici pe ei şi nici pe alţii nu lasă să se mântuiască.

4. Biblia întrebuinţată de sectanţi nu are girul sau autoritatea instituţiei bisericeşti, fiind tradusă

greşit sau tendenţios pentru a justifica învăţăturile greşite. Orice Biblie care nu este tipărită de

Patriarhia Română trebuie respinsă, ca şi toată lectura sub formă de cărţi, reviste, broşuri,

pliante, care sunt pline de otrava învăţăturilor greşite. Ele trebuie respinse, aruncate sau arse.

5. Vizitele făcute la casele credincioşilor nu sunt decât încercări de racolare a acestora. Toţi acei

tineri frumos şi curat îmbrăcaţi, ca şi toţi sectanţii, au obligaţia de a face un număr de prozeliţi

sau adepţi de care depinde plata lor sau avansarea pe scara ierarhică a sectei; nu convingerea

religioasă, ci interesul material îi determină să facă o asemenea propagandă. De aceea, aceste

vizite trebuie respinse, căci ele presupun o jignire a calităţii de membru al Bisericii Ortodoxe.

Chiar dacă pretind că vin în numele lui Hristos şi cu Biblia în mână, gândul lor este ascuns,

căci ,,au smerenie făţarnică” (Coloseni 2, 18), ,,îl vestesc pe Hristos….nu cu gânduri curate”

(Filipeni 1, 15-16). ,,De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3, 10).

Iată de ce nu trebuie să ne impresioneze faptul că sectanţii vin la casele credincioşilor cu Biblia

în mână. Şi diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul Hristos tot cu versete din Sfânta Scriptură.

6. Cât priveşte stratagema diabolică de a acuza Biserica Ortodoxă că primeşte bani pentru

serviciile săvârşite în locaşul de cult sau acasă, pe când sectanţii nu primesc nimic, ci,

dimpotrivă, oferă, trebuie să ne ducă imediat cu gândul la faptul că orice adept al sectei, o dată

intrat în ea, este supus plăţii zeciuielii din toate câte câştigă.

7. Nu adevărul este cel care tronează acţiunea sectară, ci minciuna, impostura, necinstea şi dorinţa

de câştig urât. De aceea, atitudinea faţă de secte trebuie să fie tranşantă, din respect faţă da

adevăr, de Hristos şi de Biserică. Sfinţii Părinţi nu s-au îmbrăţişat cu ereticii şi cu cei care au

batjocorit credinţa şi sfinţenia Bisericii, ci i-au condamnat cu toată vehemenţa.

( ,,Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, volumul 2).

142

BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ:

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti 1988;

2.Adevărul vă va face liberi, Editura Asociaţiei Martorii lui Iehova din România, Bucureşti, 1947;

3.Al. N. Constantinescu, Sectologie, op. cit., p. 72-79; 35-37;

4.Alfonso M. Di Nola, Diavolul, Editura Bic All 2001;

5.Antim Radu, ”Societatea Martorii lui Iehova în contextul fenomenului sectar. Nebunia de azi nr.

1, Editura Bludieazană Cluj Napoca, 1996.

6.Anous Furkenstei, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică, Editura Humanitas, 1998;

7.B.P. Haşdeu, Sic Cogita, Bucureşti 1990;

8.Biserica şi sectele, Adevăr şi rătăcire, Bucureşti, 1992, Editura Orthodoxos Kypseli, Tesalonic;

9.Cartea lui Mormon, Editura Gemonia CHB 1998, traducere în limba română;

10.Constantinescu Al. N., Sectolofie, Ed. A III-a, 1935.

11.Credinţa Ortodoxă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Editura Trinitas, Iaşi, 1999;

12.David A. Rud, ”Martorii lui Iehova. Scurt istoric biblic al ereziei lor, 1992, POB 80.

13.Diac P.I. David, Invazia Sectelor, Editura Crist 1, Bucureşti, 1997;

14.Doctrinele principalelor secte ale Creştinismului Contemporan, Timişoara, 1984;

15.F. Bune, Morţii ne vorbesc, Bucureşti, 1994;

16.Fr. Capra, Teofizica: o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, Editura Tehnică

Bucureşti, 1995;

17.G.K. Chesterton, Ortodoxia sau dreapta-Credinţă, Editura Paralela 45;

18.I.P.S. Damaschinos Papandrou, Biserica. Societate. Lume, Ed. Tanitas, Iaşi, 1999. I. Vernette,

Sectele, trad. Rom., Editura Meridiane, Bucureşti, 1996;

19.Law Review, Brigham Zoung University, vol. I, 1999, nr. 2;

20.Manolache Stelian, Martorii lui Iehova... Aleşii lui Dumnezeu, Ed. Tipocarf Braşov, 1996.

21.Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideile religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999;

22.N. Balca, Aspectul patologic al persoanei umane, S.T., VII (1995), nr. 7-8, p.485-510;

23.N. Achimescu, Istoria şi religia la popoarele antice, Iaşi 1998;

24.N. Mladin, Combaterea falselor revelaţii în S.T. II, 1950, nr. 5-6, p. 178-179;

143

25.Nicolae Achimescu, Noile Mişcări Religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002,

26.P. Deheleanu, Sectologie, op.cit., p. 103-117; 50-53;

27.P.I. David, Călăuza Creştină, Editura Episcopia Aradului, 1987;

28.P. Rezuş, Criteriologia falselor teofanii, în S.T., nr. 3-4, p. 226-237;

29.P. Ştefănescu, Spiritismul, Bucureşti, 1994;

30.Parlamentul Europei, istorie privind sectele în Europa din 18.03.1996;

31.Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica-Ortodoxia, vol. I, II, III, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti 1996;

32.Preot dr. P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Diecezana Arad, 1948.

33.Prof. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, Editura inst. Biblic, Bucureşti, 1982;

34.Rev. Conseience et Liberte, nr. 57, 1999;

35.Revista Arena, materiale selecţionate cu privire la doamna Eddy şi Ştiinţa Creştină;

36.Robert Muchembled, O istorie a diavolului, Editura 1 Cartier 2002;

37.Sectele religioase pericol al vieţii, al războiului în societatea contemporană în Glasul

Bisericii, nr. 5/1986, p. 57-83;

38.Simeon Adrian, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi. Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998.

39.Şerban Constantinescu, Năzbâtii teologice sau Falsa mărturie a aşa-zişilor martori ai lui

Iehova, 1990.

40.T.M. Popescu, Privire istorică asupra schismelor, ereziilor şi sectelor, studii Teologice II

(1950) numărul 5-6, p. 347-394;

41.Teodor Ardelean, Fariseii lui Iehova, Bucureşti, 1983;

42.Walter Martin, Împărăţia Cultelor Eretice, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2001.

43. Robert Jay Lifton,Thought Reform and the Psychology of Totalism: A Study of

"Brainwashing" in China, Norton (New York City), 1961.

144

145

V. NOILE MIŞCĂRI RELIGIOASE.

*Ca și în cazul cultelor religioase neoprotestante menționate anterior, noile mișcări

religioase sunt prezentate în curs cu istoria, generalizarea, metodele psihologice, strategiile și

doctrinele proprii, urmând ca tinerii studenți teologi ortodocși, pe baza cunoștințelor acumulate

de la această disciplină și de la cele înrudite să dobândească posibilitatea și capacitatea de a

discerne unde se află Adevărul de credință și să poată realiza acea strategie de apărare a dreptei

credințe în sprijinul Învățăturii noastre de credință, singura adevărată.

Metode folosite de anumite grupări noi religioase (martorii lui Iehova, mormoni şi Ştiinţa

Creştină,etc.) pentru condiţionarea psihologică a adepţilor lor.

I. MORMONII au cu totul alte accente psihologice şi teologice.

a. Ei pun accent pe autoritate cu care investesc preoţii, ritualurile şi simbolurile prezidate de

ierarhia Bisericii. Ei consideră că religia adevărată este doua cea a lor. Ritualurile legate de botezul

pentru cei morţi, strângerile de mână secrete, semnele şi simbolurile secrete îl leagă pe mormonul de

rând şi familia acestuia de “colectivitate”.

b. Programul de asistenţă socială este un stimulent pentru mormoni de a rămâne credincioşi

organizției.

c. Religia centrată pe familie – pun accent pe unitate, fidelitate în familie și natalitate.

Toate acestea la un loc creează un sistem de presiuni şi valori complexe.

Pentru menţinerea unui adept se folosesc mijloace psihologice, economice şi religioase.

II. MARTORII LUI IEHOVA – folosesc pentru aceste condiţionări recuzita Turnul de Veghe

care provoacă un anumit tipar de reflexe religioase.

Ei acuză creştinismul de învăţături false, slujitorii acuzaţi de toate nenorocirile fizice şi

spirituale ale celor săraci, ipocrizie; preoţimea asemănată cu lupi care distrug sufletele cele sfinte şi

urmate de încălcarea legii, vrăjmaşii lui Iehova, de aceea preoţii nu pot fi iubiţi ci trebuie distruşi şi

nimiciţi folosind ca argument (Ps.74:10-11; Ps 29:4-6:11-13: Ps.83:9-18).

Preoţii creştinismului sunt consideraţi răufăcători şi sunt obiectul unei “uri pure”, sunt

consideraţi corupţi, şi că au băgat pe gât oamenilor doctrina de concepţie satanică a Trinităţii,

doctrinele despre iad şi pedeapsă veşnică.

Stanley High scria în The Reader’s Digest din iunie 1940: “martorii lui Iehova urăsc pe toată

lumea şi încearcă să facă sentimentul acesta reciproc. Martorii lui Iehova transformă ura într-o

religie.”

Promovează o eshatologie denaturată cu sentimentul de iminenţă pe care îl răspândesc cu

privire la Armaghedon;

În rarele dialoguri ale iehoviştilor cu creştinii, primii iau o atitudine de martiri sau persecutaţi.

În general nu acceptă discuţii iar pe preoţi îi urăsc şi îi acuză de toate nenorocirile.

146

III. ŞTIINŢA CREŞTINĂ – În plan psihologic este un amestec de teologie gnostică din

primul secol, filozofie hegeliană din sec. al XVIII-lea şi idealism de secol XIX împletite într-un

concept redefinit al teologiei creştine cu un accent pus asupra vindecării.

În ştiinţa creştină apare o separare completă între lumea obiectivă a realităţii fizice (materia) şi

lumea spirituală, cu existenţa supranaturală (mintea). Există în Ştiinţa Creştină aberaţii psihologice

grave – adepţii sunt condiţionaţi să creadă în existenţa lumii materiale, deşi simţurile lor confirmă

realitatea obiectivă. Întreţin o schizofrenie religioasă și aplică o religie care neagă materialitatea

trupului deşi au slăbiciuni ale trupului evidente.

Cunoscând toate acestea se poate vorbi în plan psihologic de un comportament anormal din

partea grupărilor religioase noi menţionate care acţionează în plan intern asupra adepţilor lor şi a

mentalităţii acestora şi îi determină să-şi construiască sistemul teologic pe un criteriu de evaluare

precondiţionat şi artificial. Analiza şi observaţiile au fost făcute atât în plan general privind psihologia

acestora dar şi exemplificând cu trei din grupările noi religioase care sunt răspândite în întreaga lume

iar două din ele fiind prezente şi în ţara noastră. De aceea, în continuare vom analiza apariţia, istoricul

și doctrina celor 3 organizaţii religioase.

I. MORMONISMUL – SFINŢII ZILELOR DIN URMĂ.

Această grupare nou religioasă activează şi în ţara noastră cu statut de Asociaţie religioasă de

cult sub numele de Liahona. Din statisticile prezentate numără în jur de 2 000 de adepţi cu răspândire

preponderent în Bucureşti, Braşov şi Ploieşti. Oraşul Piteşti aflat la 100 km de capitală este în

preocuparea Asociaţiei din România privind răspândirea învăţăturii mormone. Ca structură

organizatorică are în ţară un preşedinte de misiune pentru 2 ani însă conducerea, având în vedere

numărul mic de adepţi în ţară, şi-au construit "câteva tabernacole" (săli de rugăciune) şi au în proiect

construirea unui templu în care vor avea loc ritualurile de consacrare, de botezare în numele celor

morţi şi de oficiere a căsătoriilor. Sunt prezenţi în ţară şi prin misionari americani cu vârste cuprinse

între 19 - 21 de ani numiţi elderi care fac un stagiu de iniţiere de 2 ani prin misiune zilnică și program

de racolare a noi membrii pe toată această perioadă după care devin membri cu drepturi depline prin

consacrarea în templu. Mormonismul este originar din America şi a început să se răspândească din

secolul XX cu repeziciune în toate ţările din lume.

Potrivit unei statistici făcută de un post de televiziune american şi de organizaţii în domeniu

astăzi mormonii au 30.000 de misionari şi la fiecare 3 minute câştigă un nou adept, iar din cei racolaţi

cei mai mulți sunt proveniţi dintre creştini. Având aceste câteva elemente privind situaţia lor statistică

în ţară şi în lume, vom aborda perspectiva istorică a acestora.

a. PERSPECTIVĂ ISTORICĂ.

Denumirea corectă a lor este “Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor zilelor din urmă”. Este

diferită această “biserică” de celelalte secte religioase din S.U.A. datorită istoriei ei diferite. Mormonii

sunt împărţiţi în două:

147

1. Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor zilelor din urmă cu sediul în Salt Lake City Utah şi

2. Biserica reorganizată a lui Iisus Hristos a Sfinţilor zilelor din urmă cu sediul în Independence

Missouri considerată fundamentalistă. Ea numără 200 000 de mormoni.

Fiind dizidentă ea creează tensiuni celor din Utah căci se consideră adevărata biserică şi acest

lucru a fost validat prin hotărâre judecătorească, cea schismatică fiind considerată cea din Statul Utah.

Acestora din Missouri nu le place să fie numiţi mormoni.

Cei mai puternici sunt mormonii din Utah care au peste 5,5 milioane de adepţi în toată lumea,

au facultate în oraşul Provod şi în Salt Lake City. De la întemeiere Biserica Mormonă a fost

caracterizată prin proprietate şi astăzi deţine un rol important în agricultura şi în industria Americii. În

al doilea război mondial aveau 2 000 de mormoni activi. Are o politică de încurajare a tinerilor între

19-21 de ani, să facă 2 ani activitate mormonă prin autofinanţare. În unele cazuri îi întreţin părinţii.

Biserica mormonă are o cotă anuală de convertiri de 200 000 adepţi şi au un indice de

natalitate de 28,1 la mie faţă de cel al S.U.A. de 15,9. Nu consumă alcool, ceai, cafea sau coca-cola.

În 1982 bunurile acumulare de biserică erau de peste 2 miliarde dolari căci au zeciuială. Astăzi

au peste 20 de temple şi încă 20 în faza de proiectare şi construcţie.

Are peste 27.000 de studenţi în 2 campusuri universitare. Pentru finanţare mai au “Jertfa de

post” – renunţarea la 2 mese în prima duminică a primei săptămâni din fiecare lună – costul lor fiind

transferat bisericii drept contribuţie voluntară pentru susţinerea săracilor. Are 50 de şcoli în afara

graniţelor, majoritatea în Mexic şi în zona Pacificului de Sud.

Au un cor numit Corul Tabernacolului format din 350 cântăreţi cu 810 imnuri în repertoriu şi

are 50 de ani de existenţă. Ei reprezintă o puternică forţă de influenţă în S.U.A. Au avut 3 ministere

dintre care unul la finanţe: 2 trezorieri, un guvernator în Michigan, trei ambasadori şi 12 senatori în

Congres.

b. ORGANIZAREA.

Preşedinţia primară – (preşedinte Spencer W. Kimball de 88 ani şi 2 consilieri, asistaţi de

Consiliul celor Doisprezece Apostoli, Primul Cvorum al Celor Şaptezeci şi preşedintele lui, un

Episcop Prezident). Autoritatea rezidă în “preoţia” mormonă consacrată cu 2 ramuri:

-cea aaronică (cea inferioară).

-cea melchisedică (cea superioară).

Biserica este împărţită în circumscripţii şi raioane. Circumscripţiile – 8 900 la număr sunt

alcătuite din 500-1000 adepţi prezidată de Episcop şi 2 consilieri. Raioanele – În număr de 1.400,

formate din mai multe circumscripţii conduse de un preşedinte şi 2 sfătuitori și 12 mari preoţi.

Mormonul activ de rând este caracterizat prin trăsături morale sănătoase amabil şi ospitalier,

devotat familiei şi Bisericii sale dar într-o totală ignoranţă la îndoielnicele origini istorice şi teologice

ale religiei lor.

Când descoperă originile necreştine ale Bisericii mormone adepții rămân şocaţi ceea ce s-a

148

întâmplat şi cu Ed Deckes extramormon, care acum istoriseşte despre ritualurile din templu ale

acestora sau Doctorul Haraald Goodmen.

c. ISTORIA MORMONĂ TIMPURIE.

Întemeietorul este Joseph Smith numit “Profetul”, născut la data de 23 decembrie 1805 în

Sharom, Vermont, al patrulea copil al lui Lucy şi Joseph Smith.

Tatăl, mistic, cauta comori imaginare şi îşi bătea propriile monezi, ceea ce l-a adus în conflict

cu autorităţile locale. Mama era înclinată către păreri religioase extreme şi cu o credinţă puternică în

banale superstiţii.

Anul 1820 este anul de început al aşa-zisei chemări a “Profetului” Joseph Smith jr.,

considerând că a fost destinatarul unei viziuni în care Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul S-au

materializat şi i-au vorbit când acesta se ruga într-o pădure lângă casă. Tatăl și Fiul materializați i-ar fi

spus că au o părere nefavorabilă despre biserica creştină şi că el, Joseph Smith jr., a fost educat să

restabilească adevăratul creştinism. Interesant este că după aceea el nu a fost impresionat de această

viziune şi a căutat comori în continuare, dar fără rezultat. Ba chiar şi-a atribuit puteri supranaturale în

căutarea comorilor şi a condus adevărate expediţii soldate cu nici un rezultat.

Abia în 1823 apare viziunea cu îngerul Moroni când el era bolnav şi tremura în pat şi începe

să aibă de a face cu tabletele de aur care vor deveni mai târziu “Cartea lui Mormon”. Potrivit cărţii

sale, Perla de mare preţ, îngerul Moroni este fiul glorificat al unui oarecare Mormon.

În 1927 a afirmat Joseph Smith că a primit tabletele de aur. El susţine că tabletele au fost

dezgropate pe dealul Cunofah în apropiere de Palmyra New York. El a tradus hieroglifele care erau

în egipteana reformată, care după părerea specialiştilor este o limbă neexistentă. Moroni (îngerul) i-a

dat ochelari speciali numiţi “Urim şi Tummim” pentru a putea avea clarviziune în traducere.

Traducerea a durat 2 ani, 1827-1829, ajutat de Oliver Cowdery, care va deveni unul din mulţii "scribi"

ce aşterneau pe hârtie ce le spunea “Profetul”. Există o așa zisă mărturie a trei martori (cf. Cartea lui

Mormon, f.e.Utah, SUA,1998.):

1.Oliver Cowdery.

2.David Whitemer.

3.Martin Harris.

Preoţia aaronică a celor doi – Joseph şi Oliver - … le-a fost oferită de Petru, Iacob şi Ioan,

trimişi de Ioan Botezătorul la 15 mai 1829. După aceea s-au botezat unul pe altul.

În 1830 se publică Cartea lui Mormon – an în care se încheie şi traducerea tabletelor de Aur.

La 6 aprilie 1830, împreună cu fratele său Hyrum şi Samuel cu Oliver şi Peter Wlhitner (în casa

căruia încheie traducerea) au fondat "o nouă societate religioasă intitulată iniţial Biserica lui

Hristos". La 1 iunie 1830 “profetul" convoca prima conferinţă la care participau 30 de bărbaţi şi au

hotărât începutul eforturilor misionare.

Au fost convertiţi Sidney Rigdon, Parley Pratt şi Ordon Prott, Young Brigham, Charles Penrose

149

şi James Talmage care au şi scrieri ce pledează în favoarea cauzei mormone.

Din 1833 persecutaţi datorită predicii incendiare intitulată Predica Sării a lui Sidney Regdan

care era pornită împotriva cetăţenilor din Missouri au fost izgoniţi şi s-au mutat în Kirtland Ohio şi în 6

ani au ajuns la 16.000 de suflete. Aici au stabilit primul raion al Sionului şi au ales doisprezece

apostoli cu prima preselecţie alcătuită din 3 apostoli.

Între 1831-1844 profetul a avut chipurile a 135 de revelaţii deviate de la Dumnezeu. Practica

poligamiei a fost instituită la Kirtland şi anunţată ca “revelaţie divină”.

Colecţia Beriian din Biblioteca Publică din New York cuprinde cărţi scrise de bărbaţi şi femei

mormone care confirmă poligamia lui Joseph Smith. Pentru a pune capăt poligamiei extinse în toată

biserica mormonă guvernul S.U.A. le-a confiscat toate propietăţile iar în 1890 preşedintele Wilford

Wloodruff a abolit oficial poligamia.

E.D.Howe, contemporan cu Smith a făcut cercetări în viaţa acestuia şi într-o declaraţie

semnată de 62 locuitori din Palmyra New York aceştia consideră pe profet şi familia lui “…lipsiţi de

acele trăsături morale de corector, vestiţi pentru proiectele himerice, săpând după comori…îndeosebi

Joseph Smith jr. împreună cu fiul lui Joseph erau consideraţi ca fiind în întregime lipsiţi de caracter

moral şi dedaţi unor obiceiuri vicioase” (cf. Mormonism, Unveiled Zanesville, Ohio, 1834, p. 261

citat din Walter Martin Împărăţia Cultelor Eretice, Ed. Cartea Creştină, Oradea 2001, p. 224).

Mutaţi în Nauvoo, Statul Ilinois, comunitatea mormonă a început să aibă încredere în Joseph

Smith. Publicaţia The Nauvoo Expositor a luat atitudine împotriva “Profetului” şi a poligamiei, iar

acesta o distruge. Este arestat împreună cu fratele său Hyrum la Carthage aşteptând procesul. Însă la 27

iunie 1844 o gloată de 200 persoane îl asasinează pe Joseph şi pe fratele lui Hyrum, aşezând cu forţă

coroana martirajului timpuriu pe capul “Profetului” asigurându-i nemurirea în cadrul istoriei mormone

şi calitatea de “adevărat clar-văzător”.

Conducerea este preluată de Brigham Young, al cărui nume îl poartă și astăzi Universitatea din

Provo, în vârstă de 43 de ani care în 1846 părăseşte cu mormonii Nauvoo şi în 1847 ajunge în Utah la

marele “Lac Sărat” unde exclama “Acesta este locul!” pecetluind destinul mormonilor care şi astăzi au

sediul central în Statul Utah în Salt Lake City.

“Manifestarea spirituală” care îi va îndreptăţi la posesiunea văii marelui Salt Lake va fi

acordată în iunie 1848 când primele semănături mormone au fost salvate de la o invazie a lăcustelor de

către un imens strat de sare considerat eveniment ca o binecuvântare vizibilă a lui Dumnezeu peste

Biserica Sfinţilor Zilelor din urmă”.

Young a fost om curajos, perseverent, chibzuit dar de o cruzime foarte mare. El a dat ordinul

pentru masacrarea a peste 100 de imigranţi nemormoni. Acţiunea este cunoscută ca “Masacrul de la

Muntele Meadows”. Episcopul John D. Lee a primit ordin să-i anihileze deşi imigranţii se aflau într-

un tren de marfă, lipsiţi de orice mijloc de apărare. Lee, peste 20 de ani, a fost executat de guvernul

S.U.A. pentru această acţiune.

150

Istoria mormonilor este un subiect vast şi complex iar mormonismul din zilele noastre este la o

mare distanţă şi deosebire de priceperile şi predicile primilor lui întemeietori. Istoria este împotriva

versiunii mormone a Bibliei, mai ales când este vorba de Smith şi Young. De aceea vom analiza în

continuare Biblia mormonă – o nouă descoperire ?

-Scopul şi combaterea Cărţii lui Mormon.

Mormonii acceptă ca parte a Cuvântului lui Dumnezeu versiunea Bibliei King Jones “în

măsura în care este tradusă în mod corect la Biblie ei au mai adăugat:

1. Doctrina şi legăminte.

2. Perla de mare preţ.

3. Cartea lui Mormon (cronică considerată sfântă despre oamenii vechi ai Americii).

Ne vom opri asupra Cărţii lui Mormon care a fost cercetată de mai mulţi savanţi şi organizaţii

competente. Din 1988 această carte este tradusă şi în limba română. Cartea lui Mormon pretinde a fi

istoria a două civilizaţii antice localizate pe continentul american. Prima a părăsit Turnul Babel (în

jurul anului 2250 î.Hr.) a trecut în Europa şi a emigrat în America Centrală – (numiţi Iarediţi). A doua

a părăsit Ierusalimul în preajma anului 630 î.Hr. înainte de nimicirea oraşului şi de captivitatea

babilonică a lui Israel. Aceştia au traversat Oceanul Pacific şi s-au aşezat pe coasta de vest a Americii

de Sud (2 neamuri Nefiti şi Lamaniţi).

După mii de ani Iarediţii şi Nefiţii au fost distruşi şi au rămas Lamaniţii care sunt strămoşii

indienilor americani (conform datelor din “Cartea lui Mormon", Introducere, pag.V). Cartea este

“traducerea rezumatului celor consemnate în legătură cu aceste civilizaţii”. Mai cuprinde un scurt

sumar al istoriei primilor oameni iarediţi făcut de Moroni, fiul lui Mormon.

De asemenea cuprinde “mărturia celor trei martori şi mărturia celor opt martori în legătură cu

veridicitatea plăcilor de aur. Iarediţii au fost distruşi ca urmare a “concepţiei" şi au fost pedepsiţi

pentru apostazia lor, civilizaţia fiind nimicită, aceeaşi soartă au avut şi nefiții.

Documentul pretinde că Hristos a vizitat continentul american şi s-a revelat nephiţilor cărora

le-a predicat Evanghelia, a instituit botezul şi termenul de împărtăşanie, dar acestea nu au fost pe

măsura Pananiţilor şi au fost nimiciţi în jurul anului 385 d.Hr. (nephiti).

Au fost patru categorii de plăci : a) plăcile lui Nephi; b) plăcile lui Mormon; c) plăcile lui Ether

şi 4) “ plăcile de aramă” ale lui Laban.

Primele au consemnat istoria seculară a oamenilor, al doilea grup este un rezumat al tăbliţelor

lui Nephi făcut de Mormon, al treilea cuprinde istoria iarediţilor rezumată de Moroni care a adăugat

propriile comentarii iar al patrulea set se pretinde a fi aduse de la Ierusalim de poporul lui Lehi sub

formă de segmente şi sunt pline de citate din Scripturi şi genealogii ebraice.

Scopul Cărţii lui Mormon – pretinde că este acela "de a fi un martor în slujba adevărului pentru

a arăta acţiunile şi lucrările lui Dumnezeu în folosul oamenilor nu numai de pe continentul estic cum

o face Biblia ci şi de pe continentul vestic (american) şi folosesc textul de la (Ioan 3:16): ”Atât de

151

mult a iubit Dumnezeu lumea”.

Scopul declarat al Cărţii lui Mormon (în introducere) este universal "să mărturisească lumii

adevărurile şi demnitatea lui Iisus Hristos, smerenia Lui salvatoare prin Evanghelia pe care a

propovăduit-o".

Iată ce spun în introducere: “noi îi invităm pe toţi oamenii de pretutindeni să citească Cartea

lui Mormon, să chibzuiască în inimile lor mesajul pe care îl conţine şi după aceea să-L întrebe pe

Dumnezeu, Tatăl Veşnic, în numele lui Hristos dacă este adevărată cartea” (Moroni 10 : 3-5) .

Merg mai departe şi pretind că Biblia prezice Cartea lui Mormon interpretând o profeţie a

Vechiului Testament de la (Isaia cap. 29), versetele 11-12, unde vorbeşte de “cartea pecetluită” şi de

aceea susţin că este prezisă prin proorocie biblică ca o revelaţie suplimentară, fiind un nou legământ

cu Israel.

Răspunsul Ortodox:

Ideea că această carte a lui Mormon este considerată “parte a unui legământ” este o

presupunere îndrăzneață și greșită.

În textul de la (Isaia cap.29) versetele 11-12, prin “carte pecetluită” se înţelege Scriptura care

se cere în ultimă instanţă completă lăuntric prin existenţa Duhului Sfânt. Căci Sfântul Simeon Noul

Teolog ne încredinţează: “pentru cel care citeşte superficial, doar dacă o învaţă pe dinafară Scriptura

rămâne o carte inclusă, sau pecetluită". De asemenea capitolul 29 se mai referă şi la formalismul

religios al celor care cinstesc pe Dumnezeu “cu buzele iar inima lui e departe de Mine”. (Isaia 29 :

13).

Despre cartea pecetluită se vorbeşte şi la Daniel cap.12-4 preluată de la “pecetluirea vedeniei”

Daniel cap 8-26 şi se vorbeşte despre dimensiunea mesianic-eshatologică a revelaţiei venită prin

îngerul Gavriil către Fecioara Maria care comunică voia lui Dumnezeu (Luca 1:19,26). Sfântul Apostol

Pavel în capitolul 3 vorbeşte de slujitorii Noului Legământ adică ai Noului Testament “cu încredinţare

prin Hristos faţă de Dumnezeu”. (2 Cor 3:4)

- Dovezi ştiinţifice împotriva cărţii lui Mormon.

A. Joseph Smith pretinde că a tradus tabletele cu caracter egiptean reformate ajutat de Martin

Harris. Acest Martin ar fi obţinut o modelare a traducerii de la profesorul Charles Anthon de la

Columbia University, ceea ce acesta nu recunoaşte şi chiar trimite o scrisoare lui E.P. Howe în data de

17 februarie 1834 în care neagă afirmaţiile lui Smith spunând că “este un şiretlic, probabil o farsă”

iar hârtia prezentată a considerat-o "un bilet bizar – cu caractere încârligate….cu litere greceşti şi

ebraice cruciuliţe şi înflorituri …hârtia conţinea orice altceva numai hieroglife egiptene nu. Acest

Anthon consideră că fermierul Martin Harris a căzut pradă unei şarlatanii".

Scrisoarea profesorului Anthon este revelatoare şi distruge credibilitatea lui Smith şi a lui

Harris.

B. Dovezi arheologice.

152

Cartea descrie apariţia şi dezvoltarea a doua mari civilizaţii:

- cu oameni numeroşi ca şi nisipul mării (Mormon 1:7) cu clădiri în care au folosit: lemnul,

instalaţii mecanice, fier, cupru, bronz oţel şi aveau: cereale, mătăsuri, vite: boi, vaci, oi, porci, capre,

cai, măgari, elefanţi (Ether 9:17-19).

- au murit 2 milioane de iarediţi.

- aveau flotă, construcţii navale, temple sinagogi sanctuare (2 Nephi 5:15) iar ca arme: săbii,

iatagane, platoşe, scuturi, coifuri, armuri.

Toate acestea sunt prezentate în Cartea lui Mormon plus 38 de cetăţi la o asemenea civilizaţie

măruntă a antichităţii ar fi trebuit să existe numeroase dovezi arheologice şi enorme descoperiri.

De aceea cercetătorii şi arheologii au respins afirmaţiile Cărţii lui Mormon referitoare la

existenţa acestor civilizaţii.

Secţia de Antropologie a Universităţii Columbia din New York îi scrie reverendului Brown, un

cercetător pasionat al manuscrisului deşi pastor metodist, următoarele: “nu cred să existe în Cartea lui

Mormon nici măcar un singur lucru de valoare privitor la preistoria indienilor americani….cartea

este neadevărată din punct de vedere biblic şi ştiinţific” – 14 ian.1957.

Institutul Smithsonit din Washington şi-a ridicat glasul împotriva pretenţiilor arheologice ale

Cărţii lui Mormon: "Institutul Smithsonit nu a folosit niciodată, în nici un fel Cartea lui Mormon ca şi

îndreptar ştiinţific. Arheologii Institutului nu văd nici o legătură între arheologia Lumii Noi şi

subiectul acestei cărţi, caracteristicile fizice ale indianului american sunt mongoloide, fiind înrudit

mai îndeaproape cu popoare din estul, centrul şi nord-estul Asiei. Dovezile indică faptul că primii

oameni care au atins acest continent au fost scandinavii în N-E Americii de Nord în jurul anului 1000

d.Hr".

Documentul Institutul mai combate faptul că toate animalele ca şi armele şi metodele

enumerate de mormoni ca aparţinând celor două civilizaţii nu au existat în Lumea Veche a Americii, ci

au apărut după 1492. Documentul Institutului a fost elaborat în vara anului 1979.

În lumina acestor dovezi este clar că cetăţile menţionate în Cartea lui Mormon sunt imaginare.

Misionarii mormoni evită să discute astfel de probleme întrucât sunt combătute de arheologii şi

specialiştii în domeniul cercetărilor istorice şi arheologice.

-Factorul mongoloid – controversă a teologiei mormone.

Mormonii susţin că indienii americani sunt descendenţii Lamaniţilor, iar aceştia au fost de rasă

semită. Ei se contrazic deoarece descoperirile reuşite ale antropologilor şi specialiştilor în genetică

atestă faptul că rasa iudaică îşi are obârşia în rasa mediteraneeană iar indienii americani sunt

consideraţi mongoloizi la origine, iată de ce teoria lor cade , întrucât indienii americani ar trebui să

aibă acelaşi factor sanguin şi fenotip identic cu iudeii.

Betley Gloss, geneticianul de la Jalns Hopkins University, dezvăluie faptul că pretenţiile

mormone nu sunt în armonie cu descoperirile geneticienilor şi antropologilor.

153

Cartea mai conţine: corectări, anacronisme, contradicţii, erori, plagieri, profeţii false.

- Din 1830 până în prezent a suferit corectare extensivă. Exemplu: În ediţia iniţială în cartea lui

Mosia cap. 21:28 se spunea că VENIAMIN a primit un dar de la Dumnezeu, iar acum numele a fost

înlocuit cu al lui Mosia – este o greşeală majoră nu de tipar, ci de traducere (Cartea lui Mormon, ed.

1998, Germania).

Au fost făcute 4000 de modificări de cuvinte. Prin urmare Cartea lui Mormon nu trebuie

acceptată drept cuvânt al lui Dumnezeu deoarece Sf. Apostol Petru spune “Cuvântul Domnului

rămâne în veac” (I Petru 1:25) şi acesta se găseşte în Sfânta Scriptură iar Mântuitorul nostru Iisus

Hristos a spus: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).

Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu cum însuşi Domnul a spus “cercetaţi Scripturile că

ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).

Sfântul Atanasie cel Mare ne încredinţează că: ”Scopul şi rostul Sfintei Scripturi este acea

vestire îndoită despre Mântuitorul. Că El a fost pururea Dumnezeu şi Fiu, fiind Cuvântul şi

Strălucirea şi Înţelepciunea Tatălui şi că pe urmă luând trup pentru noi din Fecioara Maria,

Născătoarea de Dumnezeu S-a făcut om”. (Sf.Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor

XXXIX: Scrieri, Partea I, P.S.B., Bucureşti, 1987, p. 397).

Apostolul Pavel ne îndeamnă să umblăm după învăţătura Sfintei Scripturi: “şi câte vor umbla

după dreptarul acesta pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu” (Galateni 6:16)

O serie de texte ale Sfintei Scripturi ne arată că aceasta este însuflată de Dumnezeu în Vechiul

Testament (Ieşire 4:12: II Regi 23:2; Isaia 6:1-8)

Iisus Hristos, apare și în Vechiul Testament drept Cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 7:13). El e

descoperirea neamurilor (Luca 2:32, Evrei 1:1-2). El descoperă pe Dumnezeu (Matei 11:27, Ioan 17:6-

8). Evanghelia e revelaţia lui Dumnezeu (I Cor 2:9-10:11; 23;15,3). Astfel Sf. Apostol Pavel ne învaţă

că “toată Scriptura este de Dumnezeu însuflată şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre

îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate" (II Timotei 3:16).

Toţi cei consideraţi “profeţi” ai mormonilor ar fi trebuit să cunoască ce ne arată Sf. Apostol

Petru, că: “niciodată proorocirea nu s-a făcut din voia omului ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au

grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1:21

Mormonii, dacă ar fi cunoscut cu adevărat înţelesul Sfintei Scripturi, nu ar mai vorbi de o nouă

revelaţie prin Cartea lui Mormon, întrucât insuflarea dă Sfintei Scripturi autoritate dumnezeiască. Este

ceea ce întăreşte Mântuitorul când zice despre Legea Vechiului Testament: “Atunci zic vouă: înainte

de a trece cerul şi pământul o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce se vor face toate”. (Matei

5:18)

De aceea ideile lor că ceea ce s-a scris în Cartea lui Mormon ar fi un alt martor al adevărului

Evangheliei cade prin ceea ce ne-a încredinţat chiar Mântuitorul Iisus Hristos. La toată falsa lor

învăţătură li se potrivesc cuvintele Mântuitorului Hristos când zice: “vă rătăciţi, neştiind Scripturile,

154

nici puterile lui Dumnezeu” (Matei 22:29)

Plagieri: potrivit unei analize a Cărţii lui Mormon ea conţine 25 000 de cuvinte din Biblia

King Jonnes, citate cuvânt cu cuvânt.

Ex.: Moroni 10:1 = Corinteni 12:1.11; Nephi 14 = Isaia 4; 2 Nephi 12 = Isaia 2; Mosiah 4 =

Isaia 53:3; Nephi 13:1-8 = Matei 6:1-23. Ei argumentează în chip naiv Hristos a apărut pe continentul

american şi le-a predicat nephiţilor a folosit aceeaşi limbă ca şi cea consemnată de Biblie.

Sau altă variantă că Nephi când a venit în America a adus copii ale Scripturilor Ebraice.

O plagiere grosolană este următoarea: În Fapte cap. 3 predica lui Petru din ziua Cincizecimii

parafrazează Deuteronom 18:15-19. În redactarea cărţii 3 Hephi, Joseph Smith pune parafrazarea lui

Petru pe seama lui Hristos.

Prezenţa Cărţii lui Mormon este o problemă și o eroare istorică şi teologică şi o provocare la

adresa Bibliei întrucât ea se adaugă la Cuvântul lui Dumnezeu şi la singura lui revelaţie; fiind o

revelaţie contrafăcută ea trebuie respinsă ca osândită de două ori de către Dumnezeu prin glasul

Apostolului Pavel care spune despre cei ce ar predica o altă Evanghelie: “Dar chiar dacă noi sau

îngerii din cer v-ar propovădui altceva decât ceea ce v-am binevestit noi, să fie anatema” (Galateni

1:8) şi voi repeta pentru a întări cele spuse “Dacă cineva vă propovăduieşte altceva decât ceea ce aţi

primit anatema să fie!” (Galateni 1:9). Căci tot El mărturiseşte: “Evanghelia cea binevestită de Mine

nu este după om……ci prin descoperirea lui Iisus Hristos” (Galateni 1:12-13).

d. TEOLOGIA MORMONILOR.

1.Preoţia.

- pretind că posedă preoţiile care se trag din Aaron şi Melchisedec primite prin mâna lui Ioan

Botezătorul şi prin slujirea lui Petru, Iacov şi Ioan.

- Atât ordinul lui Melchisedec cât şi cel al lui Aaron sunt considerate o singură preoţie

“neavând nici început al zilelor nici sfârşit al anilor” (Doctrină şi legăminte 84:17)

Ei susţin că Dumnezeu a stabilit în cadrul Bisericii apostoli mari preoţi pe cei şaptezeci

prezbiteri şi fiecare are o împuternicire specifică .

În teologia mormonă preoţia ocupă un loc de mare importanţă şi include pe orice membru de

parte bărbătească din biserică ce a depăşit 12 ani.

În cap. 7 de la Evrei, Pavel demonstrează că Melchisedec este superior lui Avraam şi urmaşul

lui Levi (începătorul castei preoţeşti), şi preoţia lui este superioară celei a lui Aaron şi implicit a lui

Levi care era din spiţa lui Avraam şi Aaron. Levi plăteşte zeciuială prin Avraam lui Melchisedec.

Esenţa cap. 7 de la Evrei constă în faptul că Iisus Hristos care este “preot în veac, după

rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 7:17) a schimbat prin jertfa de pe cruce preoţia lui Aaron instaurând

propria Lui preoţie netrecătoare în veac de felul celei a lui Melchisedec. El este Arhiereul care

aducându-Se Jertfă pe Sine Însuşi a făcut-o o singură dată.

Ierarhia bisericească harică sau sacramentală îşi are originea în creştinism în însăşi preoţia sau

155

Arhieria lui Hristos, Arhiereul nostru în veac la Tatăl (Evrei 4:14; 5:5-6; 7:16-17) căci “El este şi

Mijlocitor al unui testament mai bun, care a fost întemeiat pe mai bune făgăduinţe” (Evrei 8:6, iar

investirea arhiereilor şi a preoţilor cu toată puterea Duhului Sfânt s-a făcut în ziua Cincizecimii (Luca

24:49; Fapte 1: 13-14; 2:1-4)). Sfânta Scriptură ne prezintă şi faptele ierarhiei bisericeşti: diaconi

(Fapte 6:3-6; I Tim 3:8-12), preoţi (fapte 14:23; I. Tim. 5:17; Tit 1:5), Episcopi (Fapte 20:28; I Tim

3:1-7). Treptele ierarhiei care sunt mărturisite şi de Sfânta Tradiţie.

În Biserica Ortodoxă cea mai mare autoritate sunt episcopii ca urmaşi direcţi ai Sf. Apostoli

adunaţi în Sinod iar pentru întreaga Ortodoxie Sinoadele Ecumenice (Învăţătura de credinţă, p. 143).

Mormonii, negând adevărata divinitate a lui Iisus Hristos şi a naturii lui Dumnezeu, nu pot avea preoţie

sacramentală. Walter Martin în lucrarea Împărăţia Cultelor Eretice analizând cu foarte multă atenţie

întreaga învăţătură a mormonilor, constata următoarele:

“Cu panteonul ei de dumnezei, cu punctul de vedere pervertit în legătură cu naşterea din

Fecioară şi cu făţişa ei condamnare a tuturor bisericilor drept o “urâciune” (Joseph Smith - Istoria

1:19) - teologia mormonă se exclude pe sine însăşi de la orice considerare serioasă ca formă a

creştinismului” (pag. 255).

2. Învăţătura despre Dumnezeu.

- Cercetătorii documentaţi ai creştinismului recunosc existenţa singurului Dumnezeu adevărat –

al Scripturii. Este Unic iar creştinismul este monoteist. În concepţia mormonă despre Dumnezeu, apare

o modificare subtilă şi radicală, căci ei susţin existenţa mai multor dumnezei, deci politeism.

- Cred că Dumnezeu a fost om ca şi noi… că există un conducător al Dumnezeilor şi un sfat al

lor prin care au realizat planul de creare a lumii;

- Totul are trup ca noi, la fel Fiul, numai Duhul Sfânt este “o persoană de duh” (Doctrină şi

legăminte 130:22).

- Atât Fiul cât şi Tatăl Lui sunt în posesia unui duh organizat şi are un trup superb şi nemuritor

din carne şi oase;

- Dumnezeii au coborât şi au alcătuit cerul şi pământul;

- Dumnezeu a fost cândva copil şi muritor şi prin perfecţiune a progresat la nivelul la care se

află acum;

- Consideră că Adam este Dumnezeu şi în Eden a avut pe Eva şi mai multe soţii şi copii pe care

i-a adus din lumea spirituală pe pământ;

- Susţin ideea de pluralitate a dumnezeilor şi că bărbaţii mormoni pot ajunge la stadiul de

divinitate.

Concluzionând, teologia mormonă este politeistă, universul este locuit de diferiţi dumnezei care

procreează copii spirituali şi sunt îmbrăcaţi cu trupuri diferite pe diverse planete. “Elahmi” este

dumnezeul acestei planete.

Smith a început ca unitarism, a progresat la triteism şi a încheiat în politeism. Mormonii nu au

156

acceptat niciodată doctrina creştină a Trinităţii, de aceea nu au fost niciodată acceptaţi de nici un

consiliul al bisericilor creştine.

3. Concepţia despre Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt este considerat “persoană de duh” , posedă puteri, sentimente personale, învaţă şi

călăuzeşte pe Tatăl şi pe Fiul, condamnă, mustră, vorbeşte, porunceşte, împuterniceşte, prin aceasta

arătând atributele şi caracteristicile Duhului Sfânt.

Mormonul Patt – o sursă oficială a teologiei mormone, consideră că Duhul Sfânt este în acelaşi

timp o substanţă, un fluid şi o persoană, deci o Fiinţă eternă omnipotentă, omniprezentă şi omniscientă.

4. Naşterea din Fecioară a lui Hristos.

Învăţătura mormonă cu privire la naşterea lui Iisus Hristos este o denaturare revoltătoare a

Bibliei.

Iisus Hristos nu ar fi fost conceput de Duhul Sfânt ci printr-o relaţie fecundă efectivă între “un

Tată nemuritor sau înviat şi glorificat şi Maria". Aceasta este de altfel un fel de blasfemie, nu departe

de mitologia greacă.

5. Învăţătura despre Mântuire şi judecată la mormoni.

- Mântuirea personală este foarte accentuată şi implică credinţa în Hristos şi botezul prin

scufundare, supunerea faţă de învăţătura Bisericii mormone, faptele bune şi trecerea poruncilor lui

Dumnezeu.

Învăţătura mormonă despre mântuire este opusul celei revelate de Sfânta Scriptură. Pentru că

în Ortodoxie Duhul Sfânt, prin harul dumnezeiesc, cu ajutorul credinţei şi al faptelor bune personale,

face posibilă lucrarea de mântuire.

Omul conlucrează în chip liber cu harul la mântuirea sa dar Dumnezeu aşteaptă de la om

"credinţă şi fapte bune" (Iacov, 2:24; Ioan 2:26). Acolo unde omul este lăsat numai cu Legea fără harul

lui Iisus Hristos se înmulţeşte păcatul (Romani 3:20, 23,24). Faptele bune trebuie să le săvârşească

deci credinţa în Iisus Hristos cu ajutorul harului. Credinţa însă trebuie să fie generată de dragoste

pentru Hristos (I Cor.13:2).

6. Concepţia despre Iisus Hristos.

Potrivit învățăturii ortodoxe știm că există un singur Dumnezeu (Deuteronom 6:4, I Corinteni

8:4-6) iar Iisus Hristos este Cuvântul Întrupat, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi

(Ioan 3:16).

Dumnezeu este unul după Fiinţa Lui, întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi aceste

Persoane sau Ipostasuri dumnezeieşti alcătuiesc Sfânta Treime (Matei 28:19; Isaia 6:3). Aceste trei

Persoane sunt Una (Ioan 10:30), sunt o singură Fire în trei prezentate (Sf.Grigore Teologul, Contra

Armenilor şi despre sine, 16 Migne P.G.XXXVI Col 236 A), cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi

există din veşnicie.

Mântuitorul mormonilor este o persoană diferită căci ei resping doctrina Trinităţii şi atunci nu

157

este a doua persoană. În teologia mormonă Hristos în calitate de spirit preexistent a fost fratele

Spiritual al Diavolului, Perlă de mare preţ, (Moise 4:1-4), a fost căsătorit cu Maria şi Marta şi a văzut

sămânţa înainte de a fi răstignit iar Jertfa Sa pe Cruce a fost ineficace pentru curăţirea unor păcate.

De aceea Brigham a propovăduit doctrina “ispăşirii sângelui” pe care astăzi o resping dar nu oficial.

Hristosul mormonilor nu poate mântui pentru că este “Iisus-ul” unei “altei Evanghelii şi

iniţiatorul unui alt duh”.

Susţin că toţi oamenii sunt mântuiţi doar prin har fără nici o acţiune din partea lor, iar harul

înseamnă pur şi simplu îndurarea, dragostea şi bunăvoinţa pe care Dumnezeu o are pentru copiii Lui.

Cu alte cuvinte aceasta se cheamă mântuirea prin har cuplată cu ascultarea de legile şi poruncile

Evangheliei. Acceptarea lui Hristos ca “Mântuitor” este “un nonsens atât de mare” şi un fals atât de

evident şi neagă faptul că sângele lui Hristos “fără o altă acţiune decât numai credinţa ne curăţeşte”.

(McConlae, p. 31).

În concordanţă cu învăţătura despre preexistenţa sufletelor, mormonii cred că ei sunt deja fiii

lui Dumnezeu şi că acceptarea lui Dumnezeu le dă numai posibilitatea să “continue să fie fiii lui

Dumnezeu”.

Susţin cu îndrăzneală mântuirea universală şi că toţi oamenii vor fi mântuiţi, dar fiecare în

propriul lui ordin. Învăţătura mormonă despre “căsătoriile celeste” derivată din poligamie susţine că

unitatea familiei va domni în veci de veci, de aici insistenţa lor asupra căsătoriei pe bază de

“legământ” a bărbaţilor mormoni cu mai multe femei. De aici existenţa unor ritualuri ca:

- ceremonii speciale în folosul morţilor (a rudelor în special).

-practicarea botezului pentru cei morţi.

-punerea mâinilor pentru acordarea darului Duhului Sfânt.

7. Eshatologia mormonă.

- Cred în a doua înviere “literală” a lui Hristos şi susţin că la revenirea Lui evreii se vor aduna

în Palestina iar mormonii se vor aduna în Missouri şi că judecata lui Dumnezeu se va revărsa pe tot

pământul cu excepţia Vechiului şi Noului Testament;

- Cred în învierea în trup a tuturor oamenilor într-un rai trietajat:

1.destinat păgânilor care au respins Evanghelia şi vor suferi în iad aşteptând ultima înviere.

2.terestru – locuit de creştini care nu au acceptat mesajul mormon şi de mormonii care nu au

trăit la nivelul cerinţelor bisericii şi oamenii de bine ai altor religii.

3.celest – în trei nivele iar cel superior – stadiu de divinitate împreună cu familia pentru cei ce

au fost pecetluiţi cu căsătoria celestă şi printr-un proces lent vor ajunge dumnezei.

Cunoscând toate acestea: istoric, doctrină, teologie, vom avea o imagine clară şi evidentă

despre mormoni şi dorinţa acestora de a se deghiza în biserică creştină cu mesaj exclusiv şi profeţi

infailibili.

Am insistat mai mult asupra Cărţii lui Mormon întrucât spre deosebire de alte grupări noi

158

religioase pe lângă Biblie ei vin cu o revelaţie suplimentară cuprinsă în această carte şi pe învăţătura

din Cartea lui Mormon ei îşi argumentează teologia şi doctrina. De aceea, pentru cel care va combate

un adept mormon este absolut necesar să cunoască veridicitatea sau falsitatea celor discutate.

Nu m-am oprit foarte mult asupra învăţăturii de credinţă ortodoxă şi la răspunsurile date

obiecţiunilor lor deoarece după studierea şi celorlalte grupări religioase: martorii lui Iehova şi Ştiinţa

Creştină vom avea un capitol special cu învăţătura ortodoxă pentru toate capitolele doctrinare greşite

ale grupărilor studiate.

159

VI. A. MARTORII LUI IEHOVA ŞI SOCIETATEA BIBLICĂ ŞI PENTRU

TRACTATE TURNUL DE VEGHERE

*Ca şi în cazul mormonilor vom prezenta istoricul, apariția, psihologia și doctrina

iehovistă așa cum o susțin ei.

Martorii lui Iehova sunt o grupare religioasă cu rădăcini pe continentul american şi care au

ajuns în ţara noastră ceva mai devreme decât mormonii. Ei au fost prezenţi dar interzişi în perioada

comunismului , de aceea pentru a supravieţui au funcţionat şi sub alte denumiri ca: Studenţi în Biblie,

milenişti, Russelişti. Ei au intrat în România printr-un român Ioan, denumit John, care a plecat în

America, în Statul Pensylvania. Ardelean, pe numele său Ioan Sima, se întoarce în 1920 în Ardeal

după reîntregirea României. Se pare că el s-a întâlnit cu Russel , întemeietorul iehovismului. Deşi din

1920 prezenţi în România, martorii lui Iehova astăzi numără numai 32.000 de adepţi, chiar dacă ei

declară că au 36.000. Sunt percepuţi, şi pe bună dreptate, ca cei mai agresivi şi insistenţi în prozelitism

deşi statistica ne încredinţează că nu au un impact îmbucurător asupra celor spre care îşi îndreaptă

acţiunea de racolare.

Au construite mai multe case de rugăciuni numite “săli ale regatului”, funcţionează ca un

cultrecunoscu mai nou , deşi refuză categoric anumite facilități pe care le au celelalte culte. Procesul de

recunoaștere s-a desfăşurat de-a lungul mai multor ani, iar în 2001 Curtea Supremă de Justiţie le-a dat

câştig de cauză, obligând Statul român prin instituţiile sale să-i recunoască şi în acelaşi timp instanţa a

declarat Decretul 177/1948 ca neconstituţional. Zonele din ţară unde au răspândire sunt: Cluj,

Maramureş, Craiova, Banat, Harghita, Covasna apoi Moldova, Dobrogea şi mai târziu Oltenia şi

Muntenia. Ei se găsesc atât printre români dar şi printre maghiari, ucrainieni şi sârbii din ţară. Zona

societăţii pe care o vizează sunt tinerii în special, apoi cei săraci şi nevoiaşi.

a. ISTORIC.

Fondatorul martorilor lui Iehova este Charles Taze Russel. Numele de “martorii lui Iehova” l-

au luat în 1931 pentru a-i deosebi de Mişcarea Laică a Misiunii Interne. Russel s-a născut la 16

februarie 1852, fiul lui Joseph şi Ana Eliza Russel, a trăit la Pittsburgh şi Penssylvania şi la 25 de ani

era administratorul mai multor magazine de îmbrăcăminte bărbătească. Fiind congregaţionist a

respins doctrina chinului veşnic şi a pornit o luptă puternică împotriva “religiilor organizate”.

În 1870, la 18 ani, a organizat o clasă de studii biblice la Pittsburgh iar în 1876 a fost ales

“pastor” al grupului. A fost redactor al mai multor publicaţii. În 1879 fondează “Solul dimineţii” din

care s-a dezvoltat revista Turnul de veghere. Editată iniţial în 6000 de exemplare care astăzi a ajuns la

17,8 milioane de exemplare în 106 limbi. Mai are o altă publicaţie a Turnului de veghere intitulată

“Awakel” (Treziţi-vă) cu tiraj 15,6 milioane în 34 de limbi lunară.

În 1884 Russel organizează la Pittsburgh (Pensylvania) “Societatea Sionului pentru Tractate

Turnul de Veghere. În 1896 au înfiinţat Societatea Biblică şi pentru Tractate Turnul de Veghere care în

160

1981 avea filiale în peste 100 de ţări iar lucrări misionare îndeplineau în peste 250 de ţări cu

literatură distribuite în 110 limbi şi cu 563453 voluntari.

În 1908 centrul iehovismului se muta la Broklin Nev York unde au cumpărat o proprietate

numită Tabernacolul din Brooklyn. Astăzi au multe proprietăţi, fabrici, tipografii, imobile cu birouri

moderne, o “Fermă a Regatului”, şcoli biblice şi multe intreprinderi. Russel moare la 31 octombrie

1916 într-un tren transcontinental în Texas. Fostul pastor a avut o viaţă ieşită din comun, cu situaţii

juridice încurcate cu un caracter îndoielnic. Căsătorit cu Maria Ackley în 1879 iar în 1897 ea

divorţează şi “pastorul” a fost aspru penalizat.

Banii obţinuţi din scrieri erau controlaţi de el personal, a avut societăţi subsidiare, a făcut multe

speculaţii economice vânzând grâu la 1$ livra pretinzând că acesta este grâu miraculos şi creşte de 5

ori mai mult ca cel normal.

Publicaţia Eagle defineşte cultul religios al lui Russel ca “un aranjament rentabil pentru a

strânge bani. Din Societatea Turnului de Veghere Russell poseda 990 acţiuni din 1000. A scris o serie

de articole prin care arată că guvernele şi legile pământeşti sunt organizaţii ale diavolului.

În procesele sale pe care le şi prezida avea ca avocat pe J.F.Rutherford. Pierde un proces de

calomnie intentat de el pastorului baptist J.J. Ross care îi scrie un pamflet usturător în care denunţa

teologia şi viaţa personală a lui Russell. Era plin de contradicţii şi mincinos (întrebat într-un proces

dacă cunoaşte limba greacă spune că da, dar testat recunoaşte că nu). Scrie 7 volume cuprinzând studii

ale Bibliei dar despre care are îndrăzneala să le numească “Biblia într-o formă aranjată” (Turnul de

Veghere, 15 septembrie 1910, pag.298). Egocentrismul sau impertinenţa lui Russell consta în faptul că

el pune cele 7 volume “Scripture Studies” mai presus de Biblie , ceea ce se întâmplă şi astăzi în

modalitatea martorilor lui Iehova.

După moartea lui Russell conducerea a fost preluată de Rutherford care creşte în ochii

adepţilor prin atacul puternic asupra “religiilor organizate”, manifestând dispreţ total faţă de toate

“religiile” şi conducătorii acestora. Lucrările lui Rutherford au fost net superioare lui Russell şi

răspândite dublu faţă de cele ale “profetului”. El a scris 100 de cărţi şi pamflete şi traduse în 80 de

limbi. O trăsătură a iehoviştilor este nepăsarea lor de împrejurările istorice şi agresivitatea faţă de toţi

adversarii religioşi consideraţi ca “vrăjmaşi ai lui Dumnezeu”. Despre moartea lui Russell, Rotherford

spune că el a fost schimbat de la natura umană la cea divină. Astăzi martorii lui Iehova nu vor să

recunoască că sunt urmașii lui C.T. Russell dar învăţătura lor dovedeşte contrariul.

Puncte “doctrinare” iehoviste .

Se pretind cunoscători “precişi ai venirii celei de a doua…”. Recomandă împărăţia de 1000

de ani cu cei drepţi, cei aleşi (care sunt numai iehovişti). Nu acceptă şi nu cred în Sfânta Treime, totuşi

arată că:

-există un Dumnezeu idee;

-Iisus Hristos nu este Dumnezeu ci o creatură a lui Dumnezeu. El a fost un simplu om, a fost

161

acuzat şi condamnat ca orice profet în afara legii mozaice, a fost răstignit şi a murit ca om pentru

totdeauna dar el pentru supunere a căpătat numirea.

-Duhul nu este Dumnezeu, o persoană, ci numai o energie a Tatălui.

-Dumnezeu nu are început şi nici sfârşit, este nemuritor.

-Omul este o simplă fiinţă cu raţiune. Nu există nemurire, nu există suflet nemuritor. Învierea

este un dar deosebit dat de Dumnezeu celor aleşi (iehoviştii) şi ascultarea (de sectă), aşa cum a făcut

Iisus, este condiţia “alegerii”.

-Satan a fost un înger măreţ care s-a răzvrătit împotriva lui Iehova şi I-a contestat suveranitatea.

Soarta lui este anihilarea.

-Sufletul omului nu este veşnic, ci e muritor şi poate muri. Animalele au şi ele suflete, deşi

omul are provenienţa prin creaţia lui specială.

-Iadul nu există, aceasta este o doctrină a “religiei organizate” şi nu a Bibliei. Iadul este un “loc

al odihnei în nădejde”, unde răposaţii dorm până la învierea lor de către Dumnezeu Iehova.

-Pedeapsa veşnică este o pedeapsă fără sfârşit dar nu este duhul veşnic al sufletelor vii.

Anihilarea, a doua moarte, este soarta tuturor acelora care-l resping pe Dumnezeu Iehova şi ea este

veşnică.

-Iisus Hristos s-a întors pe pământ în 1914 d.Hr., l-a dat afară pe Satan din cer şi urmează să-i

răstoarne organizaţia lui Satan şi să întemeieze “Regatul teocratic milenar” şi să reabiliteze numele lui

Dumnezeu Iehova. Este invizibil şi imaterial în calitate de Logos.

-Regatul lui Iehova este suprem şi nu poate fi compatibil cu prezenta guvernare umană

(organizaţia vizibilă a Diavolului) şi orice supunere faţă de aceasta este o încălcare a Scripturii.

b.“TEOLOGIA” IEHOVISTĂ.

Am enumerat unele din punctele doctrinare iehoviste; acum vom realiza o abordare pe teme

pentru a vedea mai clar rătăcirile şi greşelile.

I. SFÂNTA TREIME.

Iehoviştii susţin că sunt trei dumnezei în: putere, esenţă şi eternitate. Satan este iniţiatorul

doctrinei Tanizoh. Susţin că este dificil să iubeşti şi să te închini unui Dumnezeu complex cu aspect

ciudat tricefal.

Orice încercare de a judeca învăţătura cu privire la Trinitate conduce la confuzia minţii. Nu

există Trinitate.

II. DIVINITATEA LUI HRISTOS.

- El este “un Dumnezeu”, este un “dumnezeu puternic”, dar nu un Dumnezeu atotputernic care

este IEHOVA. Hristos este prima creaţie nemijlocită a lui “Dumnezeu Iehova”.

- Biblia arată că există un singur Dumnezeu mai mare decât Fiul Său şi că Fiul ca Întâiul-

născut, singurul zămislit ca şi “creaţie” prin Dumnezeu a avut un început. Faptul că Hristos a fost

trimis dovedeşte că nu a fost egal cu Dumnezeu , ci mai mic decât Dumnezeu, Tatăl Său.

162

III. DUHUL SFÂNT – este forţa activă a lui Dumnezeu , nu este o persoană prin el, Dumnezeu

Atotputernic îşi realizează scopurile şi îşi îndeplineşte voia.

IV. NAŞTEREA DIN FECIOARĂ.

Maria a fost fecioară. Iehova a luat viaţa perfectă a singurului Său Fiu Zămislit şi a transferat-o

din cer în pântecele fetei nemăritate, Maria. Naşterea lui Iisus pe pământ nu a fost o încarnare, ci

transferat din cer prin miracol. El a fost carne.

V. ISPĂŞIREA - MÂNTUIREA.

Ceea ce este mântuit sau răscumpărat este ceea ce a fost pierdut, adică viaţa omenească

perfectă. Iisus pentru ea a prezentat în cer preţ de răscumpărare, poate elibera pe descendenţii lui

Adam de neputinţa sub care toţi suntem născuţi.

Viaţa omenească pe care Hristos şi-a dat-o jertfă este egală cu acea viaţă asupra căreia Adam a

pierdut dreptul.

VI. MÂNTUIREA PRIN HAR.

Nemurirea este o răsplată pentru credinţă care se atribuie la naşterea omului. O persoană poate

cădea fie acum, fie la Armaghedon, fie în timpul celor 1000 de ani sau fie la sfârşitul testării finale -

consecinţa pentru o astfel de persoană este “nimicirea veşnică”.

VII. ÎNVIEREA LUI HRISTOS.

El a fost înviat ca duh. A fost înviat de Iehova ca Fiu nemuritor spiritual şi măreţ, iar după 40

de zile S-a materializat pentru a se arăta viu oamenilor. În cer nu şi-a luat trupul omenesc pentru a nu

fi mai prejos decât îngerii şi să fie umilit ca veşnic om carnal. A apărut în trup pentru că Toma n-a

crezut.

VIII. VENIREA LUI HRISTOS.

El va reveni ca persoană spirituală glorioasă. Ideea de persoană umană din Biblie este o

formulare simbolică, o împlinire literală. Fiindcă nimeni nu a văzut pe Tatăl nici pe Fiul cel glorificat

nu-l vor vedea. Hristos deja a venit, este aici.

IX. GUVERNAREA OMENEASCĂ.

Steagul naţional este simbolul sau imaginea puterii suverane şi sunt interzise (Simbolurile,

steagurile) prin ieşire 20:2-6 ca idolatrie. Oricărui martor al lui Iehova îi este interzis să acorde onoruri

şi să creadă în valoarea lor pentru că încalcă porunca lui Iehova.

X. EXISTENŢA IADULUI ŞI A PEDEPSEI VEŞNICE.

Iadul de care vorbeşte Biblia este mormântul comun al omenirii încât şi un copil mic şi

nevinovat ar putea să înţeleagă aceasta.

Răspunzător de doctrina cu Iadul, loc al chinurilor veşnice, este însuşi Satan, care a introdus-o

cu scopul de a-i înspăimânta pe oameni ca să nu mai studieze Biblia şi să-i determine să urască pe

Dumnezeu. Omul care este imperfect nu torturează nici un câine turbat, ci îl ucide iar preoţii atribuie

lui Dumnezeu care este iubire de a tortura creaturile umane, că au avut ghinionul de a se naşte

163

păcătoase.

Aduc 4 motive împotriva învăţăturii că iadul este locul suferinţei veşnice:

1.Învăţătura este neconformă cu Scriptura.

2.Este iraţională.

3.Este în contradicţie cu dragostea lui Dumnezeu.

4.Contravine dreptăţii.

XI. OMUL CA SUFLET, NATURA ŞI DESTINUL LUI.

Omul este combinaţie a două lucruri anume “ţărâna pământului” şi “suflarea de viaţă” şi

această combinaţie a produs creatura vie, omul. Ideea că omul are suflet nemuritor şi că prin aceasta

diferă de dobitoace nu este conformă cu Scriptura, el are suflet muritor. Folosesc textul de la Ezechiel

18:4: “Sufletul care păcătuieşte acela va muri”.

Natura sufletului este muritoare, chiar şi omul Iisus Hristos a murit deci nici El nu a avut suflet

nemuritor. Şarpele a imitat doctrina cu privire la nemurirea înnăscută a sufletelor omeneşti. Destinul şi

soarta omului păcătos este moartea, numai cei ce îl caută pe Dumnezeu iehova şi îi urmează căile vor fi

salvaţi.

XII. REGATUL CERURILOR.

Susţin ideea unui regat ceresc şi care potrivit apocalipsei vor intra un număr limitat de 144 000

şi vor sta în Regatul ceresc pe Muntele ceresc Sion. Martorii lui Iehova în calitate de “preoţi şi regi”

ai lui Dumnezeu va domni 1000 de ani cu Hristos Iisus.

Hristos le-a pregătit un loc ceresc lor care sunt “trupul lui Hristos” şi vor fi moştenitori

împreună cu El fiindcă vor fi “creaturi spirituale invizibile”. Va exista o lege teocratică cu Regele

Hristos Iisus iar copii credincioşi ai lui (iehoviţi) vor fi “prinţi pe întregul pământ. Cei nedrepţi care

vor fi murit atunci trebuie să se supună legii teocratiei a Regatului. Cei care se vor răzvrăti şi vor fi

necredincioşi în timpul domniei de 1000 de ani cât Satan va fi dezlegat vor fi anihilaţi cu Satan

Diavolul.

Obiectivul lui Dumnezeu Iehova de întemeiere a unui regat a fost împlinit din anul 1914 d.Hr.

De aceea cei care vor să intre în regat trebuie să se grăbească pentru că timpul este scurt întrucât

regatul cerurilor s-a apropiat.

Martorii lui Iehova sunt foarte tulburaţi ori de câte ori li se spune ruselişti deşi cele două

sisteme sunt identice. Cel puţin cinci dintre învăţăturile principale ale iehoviştilor sunt aceleaşi cu ale

lui Russell. Acestea sunt: divinitatea trinitară, demnitatea lui Iisus Hristos; învierea lui Hristos; venirea

lui Iisus Hristos şi existenţa iadului considerat de ambele sisteme ca mormânt comun al omenirii şi nu

loc de drumuri veşnice.

XIII. CONCEPŢIA DESPRE SCRIPTURĂ.

Pentru că folosesc interpretarea greşită a Bibliei şi-a terminologiei acesteia ei sunt foarte

periculoşi; manifestând o atitudine potrivnică înţelesurilor reale ale Scripturii. Ei susţin că au folosit un

164

singur criteriu pentru evaluarea credibilităţii oricărei doctrine biblice. Acest criteriu a fost logica.

Logica pentru ei a fost considerat “marele dumnezeu” în faţa căruia toţi adepţii mişcării “Zorii

mileniului”(russellişti) se închinau. Ei fac distincţie între termenii taină şi mister. Turnul de Veghe

declara că “Biblia nu conţine mistere divine”. Inversează înţelesuri căci afirmă: o taină este pur şi

simplu ceva ce nu a fost făcut cunoscut, în timp ce misterul este ceva ce nu poate fi înţeles, însă

Dicţionarul Explicativ al limbii române Ediţia 1984 arată înţelesul celor doi termeni: mister = ceva ce

este (încă) necunoscut, neînţeles sau nedescoperit , taină, secret ; iar la taina = ceea ce este neînţeles,

nedescoperit, nepătruns de mintea omenească; mister.

Deci aceşti doi termeni sunt sinonimi şi nu elimină destinaţia însăşi neacceptarea doctrinei

Trinităţii este o negare a Scripturilor cât şi a raţiunii din partea iehoviştilor. Turnul de veghere a reluat

vechea erezie ariană prin subordonarea lui Iisus Hristos. Dacă ar renunţa această erezie ar conştientiza

gravele erori şi iadul de care se tem în subconştient ar fi locul chinurilor veşnice.

Pentru mai multă siguranţă au tradus Biblia şi această traducere se numeşte “Noua Traducere

Mondială a Sfintelor Scripturi (New World Translation NWT)” în 1950 revizuită şi 1951 şi 1961 –

vândută între 5-10 milioane exemplare.

Ei au pretenţia ca traducerea lor este munca unor oameni de ştiinţă competenţi “şi că oferă

multă claritate". Analizate de specialişti şi cercetători avizaţi au ajuns la concluzia că sunt multe

fraude şi erori.

În prefaţa Bibliei (NWT) ei acuză influenţa amăgitoare a tratatelor religioase ce au rădăcini în

păgânism care a dat un anume colorit Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu, căzând în “tradiţionalism

omenesc”. Prin aceasta ei refuză şi neagă importanţa izvoarelor după care au fost tradusă Biblia:

septuaginta, itala şi ebraica (V.T), la procesul intentat lor, unul din traducătorii lor Franz Fred întrebat

dacă ştie ebraica mai întâi a afirmat că ştie apoi a negat.

Cercetătorii şi analiştii au enumerat 5 exemple de eroare ale Turnului de veghere în traducerea

Noului Testament:

1. folosirea numelui divin Iehova în Noul Testament motivând că în Septuaginta copişti au

folosit în locul lui cuvintele kyrios şi theos.

Răspuns:. Mărturia lor este bazată pe un sul de papirus al Septuagentei ce conţine a II-a

jumătate a cărţi Deuteronom şi care foloseşte de la un capăt la altul tetragrama YHWH (iahve). Deşi

Noul Testament nu foloseşte deloc tetragrama.

2. La textul de la Coloseni 1:16… cu ajutorul Lui au fost create toate ei au adăugat în paranteză

termenul “celelalte” fiind o ingenioasă denaturare prin care încerca să scoată în evidenţă faptul că

Iisus Hristos este creatura şi nu “Creator” al tuturor lucrurilor, aşa cum îl preamăreşte Sfântul Apostol

Pavel.

3. La textul de la Matei 27:50 “Iisus strigând iarăşi cu glas mare Și-a dat duhul” ei au

schimbat termenul grecesc “Duh” (pnevma) cu termenul “suflul” care diferă de termenul grecesc şi

165

care le dă lor posibilitatea să respingă natura spirituală din om pe care o numesc: “suflu”, “viaţa”,

dispoziţie mentală sau “ceva asemănător vântului”. În interpretarea corectă este vorba de duh şi ei

folosesc termenul duh la Luca 23:46 unde se spune : “Părinte în mâinile Tale încredințez Duhul Meu”.

4. În textul de la Filipeni 1: 21-23 – în special în versetul 23 Apostolul spune “doresc să mă

despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” iar ei traduc cu fraza “însă ceea ce doresc eu este

eliberarea…” Aici este vorba de un scop suspect şi o impostură grosolană asupra exegezei greceşti.

Ei susţin că prin eliberare “apostolul nu a vorbit de moartea lui iminentă ci trebuia să se refere

la evenimentele din timpul reuniunii lui Hristos…”.

5. În textul de la Matei 24:3 – cuvintele “spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul

venirii Tale şi al sfârşitului veacului ?” Au fost traduse eronat astfel: Spune-ne când se vor întâmpla

aceste lucruri şi când va fi semnul prezenţei tale şi al sfârşitului “ acestei ordini a lucrurilor?”

Parusia nu poate fi tradusă prin prezenţă dar ei o fac fiindcă susţin: că din 1914 Hristos este

aici doar că este invizibil pentru cei necredincioşi şi vizibil pentru iehovişti. Textele pe care ei îşi

întemeiază argumentaţia prezenţei lui Hristos: Fapte 1:9 (NWT) Luca 24:39, Ioan 14-19 (NWT ):

(Matei: 23:39) (NWT).

În acţiunea de racolare de noi adepţi ei creează confuzie şi ezită să se identifice ca emisari ai

Turnului de veghe până nu stabilesc un contact favorabil.

XIV. ARMAGHEDONUL.

Iehovişti împart istoria omenirii în trei perioade:

1.de la creaţie până la potop lumea condusă de îngeri (II Petru III-6)

2.de la potop până la a II-a venire a Domnului (1874) condusă de Satana.

3.de la 1874 = patruzeci de ani de încercări şi război până la 1914 când a venit Hristos.

Armaghedonul este războiul universal (Har Maghedon = Muntele de la Megiddo) în apropierea

Ierihonului (Isus Navi cap.VII) ce va avea loc în Israel în valea dintre Megiddo şi ruinele vechiului

oraş Megiddo. Va fi ultimul război din lume după care va urma o pace de 1000 de ani. Războiului îi

vor supravieţui numai iehoviştii. Vor participa toate popoarele cu toate forţele interne. Punctul

strategic va fi oraşul Megiddo care are dublu simbol:

a) luptă pentru înfrângerea duşmanului – glorioasa victorie a lor.

b) pacea care va urma.

Dumnezeu va folosi şi El forţa şi va realiza pe pământ rolul Său.

Victoria va aduce împărăţia lui Iehova şi va produce supravieţuitorilor iehovişti o imensă

bucurie: Rezultatul va fi şi eliberarea întregului pământ de sistemele politice comparate de iehovişti cu

o fiară – ideea “împărăţiei lui Iehova” aparţine lui Rutherford.

Analizând toate aceste se poate constata că iehovişti promovează principii şi practici violente.

În cadrul grupării ţin evidenţă foarte riguroasă a membrilor şi cine părăseşte organizaţia sunt tracasaţi,

traumatizaţi. Au zi de odihnă “Sâmbăta”, ei sunt “aleşii” şi “profeţii” vremurilor de astăzi; practică

166

zeciuiala, interzic consumul de carne, neagă existenţa statului; a formelor sociale şi administrative. Nu

acceptă transfuzia de sânge, produc anarhie acolo unde se instalează.

Având în vedere tactica lor de a crea confuzie şi de a nu se identifica de la început trebuie

foarte mare atenţie din partea teologilor şi-a preoţilor pentru a-i depista căci ei folosesc diverse

prezentări ca: pocăiţi, milenişti, mileranişti. Numai unde stabilesc o colaborare şi o acceptare pozitivă

se identifică.

Sunt cunoscuţi în toate ţările ca cei mai insistenţi şi agresivi în propagarea prozelitismului. Au

creat stări conflictuale în peste 40 de state cu guvernele ţărilor respective pentru recunoaşterea lor

oficială pe care o solicită prin hotărâri ale instanţelor de judecată întrucât potrivit învăţăturii lor nu

recunosc instituţiile administrative ale statului. Creştinismul şi în special BOR trebuie să privească cu

foarte multă responsabilitate şi seriozitate agresivitatea iehoviştilor, să nu ignore activitatea şi strategia

acestora şi să stăm neclintiţi în apărarea adevărurilor de credinţă, a izvoarelor acestora: Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Despre metodologia şi strategia martorilor lui Iehova şi a Turnului de veghe ne vorbeşte

W.J.Schnell fost membru al societăţii Turnul de veghe în cartea Thirty Years a Watchtower Slave

1956: citez:

“Conducerea Turnului de veghere şi-a dat seama că în sânul creştinismului există milioane de

creştini declaraţi, care nu sunt bine intenţionaţi în adevărurile date sfinţilor o dată pentru totdeauna”

şi că va fi uşor să-i aducă într-o organizaţie a Turnului de veghere nouă şi revitalizată.(p.19) Aceasta s-

ar putea realiza dacă vor aborda un atac susţinut şi vor aborda problema cu multă abilitate şi

înţelepciune. Situaţia lor în România nefiind una îmbucurătoare în privinţa racolării de noi adepţi şi

faptul că sunt în descreştere, a început să fie preocupaţi de atragerea tinerilor care nu doresc să

satisfacă stagiul militar. Calitatea lor de ministru au asimilat-o cu cea clericală din Biserica Ortodoxă,

deși nici această strategie nu îi mai avantajează deoarece stagiul militar nu mai este obligatoriu.

Pentru a se răspândi în ţară au nevoie de construirea a cât mai multe case de rugăciuni, săli ale

regatului. De aceea urmăresc cu foarte mare atenţie funcţionari ai administraţiei locale corupţi cu

ajutorul cărora să obţină terenuri şi autorizaţii de construcţie. Au evidenţă clară aspra localităţilor cu

populaţie majoritar săracă pe care îi ajută condiţionat să treacă la iehovism. Tinerilor dotaţi dar fără

posibilitatea unui loc de muncă în ţară le oferă sprijin prin societatea lor să plece în SUA. Este necesar

să privim aceste aspecte cu toată seriozitatea.

Situația actualaă a Martorilor lui Iehova:

ORGANIZAŢIA RELIGIOASĂ „MARTORII LUI IEHOVA“

167

Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova”

Dumitru OUL

Preşedinte 021468, Bucureşti, str. Teleajen nr. 84, sector 2, Tel. 021/302.76.00

Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova“ din România se consideră o denominaţiune

creştină şi aparţine grupării religioase mondiale a Martorilor lui Iehova, care, potrivit propriilor

mărturii, numără circa 6,5 milioane de membri activi.

În România, înainte de Primul Război Mondial au început să-şi intensifice activitatea Studenţii

în Biblie, aderenţi ai pastorului Charles Taze Russel. Acesta fondase în 1881 Societatea Turnul de

Veghe. C.T. Russel a murit în anul 1916, iar în perioada 1925-1930, o parte din aderenţii mişcării care

nu l-au agreat pe noul lider Joseph Franklin Rutherford, neacceptând inovaţiile acestuia, au format

comunităţi separate, respectând principiile formulate de Russel. Astfel de comunităţi, care păstrează

titulatura veche de Studenţi în Biblie există şi în ţara noastră până în prezent (de pildă, Asociaţia

Creştină „Studenţii în Biblie”). În 1931, cei care l-au urmat pe J.F. Rutherford au adoptat denumirea de

Martorii lui Iehova atribuindu-i un fundament scripturistic, fiind luat din declaraţia consemnată în

Isaia 43:10 – „Voi sunteţi martorii mei, zice Domnul (Iahve/Iehova)”. Adoptând şi o serie de alte

modificări doctrinare şi organizatorice, Societatea Turnul de Veghe (Watch Tower Bible and Tract

Society) a cunoscut o semnificativă creştere numerică. În România există, în prezent, circa 38.000 de

membri ai Organizaţiei Religioase „Martorii lui Iehova”, conform anuarului acestei organizaţii. Sediul

central se află în Bucureşti. Organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova”, care s-a legalizat în anul

1990 ca asociaţie religioasă, a obţinut recunoaşterea unui nou statut prin Ordinul Ministerul Culturii

şi Cultelor nr. 2657/22.05.2003, în urma Deciziei civile nr. 769 din 7 martie 2000 a Curţii Supreme de

Justiţie.

În fundamentarea ideilor lor doctrinare, Martorii lui Iehova pornesc de la acceptarea autorităţii

Bibliei, întrebuinţând, cu predilecţie, o ediţie tradusă după principii de exegeză specifice propriei

doctrine şi tipărită în tipografiile proprii – Traducerea Lumii Noi a Sfintelor Scripturi.

Această organizaţie respinge dogma „Sfintei Treimi” acceptată de majoritatea confesiunilor

creştine prin Simbolul de Credinţă Niceeo-Constantinopolitan. Pe Dumnezeu îl înţeleg strict în

persoana Tatălui Ceresc, folosind în închinare Tetragramatonul - numele divin pe care-l traduc prin

„Iehova”. Martorii lui Iehova cred în Isus Cristos ca Fiu şi început al creaţiei lui Dumnezeu, prin care

Dumnezeu şi-a continuat opera de zidire a lumii şi prin care desăvârşeşte răscumpărarea credincioşilor

de sub robia păcatului, în perspectiva restabilirii unui paradis terestru, fără a-l considera, însă, egal în

dumnezeire şi demnitate divină cu Iehova (Tatăl). În acelaşi timp, se referă la Duhul Sfânt ca la o forţă

activă prin care Dumnezeu lucrează în lume.

168

Pe baza unor considerente doctrinare nu agreează o serie de practici precum salutul drapelului,

depunerea de jurăminte, transfuzii de sânge. De asemenea, nu participă la acţiuni ecumenice, sunt

supuşi, cel puţin formal, autorităţilor seculare, dar sunt neutri din punct de vedere politic, nu votează şi

nu participă la războaie.

Printre serviciile religioase ale Martorilor lui Iehova se numără botezul prin cufundarea în apă,

„Comemorarea” anuală a morţii Domnului Isus Cristos, oficierea căsătoriilor şi serviciile funerare. Pun

un deosebit accent pe o activitate dinamică de predicare, conform înţelegerii pe care o au despre Biblie.

Mărturisirea de credinţă propusă de Martorii lui Iehova afirmă că în rândurile acestora nu există

clerici şi laici. Fiecare Martor al lui Iehova este considerat un ministru (slujitor) ordinat al lui

Dumnezeu. Realitatea arată însă că şi aici întâlnim deosebite tipuri de servicii în cadrul congregaţiilor

(aşa-numiţii miniştri cu timp integral, „bătrâni”, pionieri speciali, supraveghetori itineranţi, misionari

etc.). Sunt organizaţi în „congregaţii” şi ţin cu regularitate întruniri sau servicii religioase, care se

concentrează asupra studierii Bibliei. Intrarea este liberă şi nu se fac colecte. Un număr de aproximativ

20 de congregaţii constituie o circumscripţie, iar mai multe circumscripţii alcătuiesc un district.

Structura administrativă cuprinde 569 de congregaţii, 30 de circumscripţii şi 2 districte. În România,

activitatea tuturor congregaţiilor este supravegheată de un grup de „bătrâni” numiţi de Corpul de

Guvernare, care slujesc la sediul central din Bucureşti. Organizaţia are 265 de lăcaşuri de cult (săli ale

Regatului) şi 111 spaţii închiriate unde se oficiază serviciile religioase.

Periodicele editate de Martorii lui Iehova, Turnul de veghe şi Treziţi-vă! apar bilunar, în 148,

respectiv 87 de limbi, fiecare ediţie având peste 20 de milioane de exemplare.

169

B. ŞTIINŢA CREŞTINĂ.

*Abordarea și prezentarea acestei organizații noi religioase se face din perspectiva ei

doctrinară și religioasă.

Deşi o grupare religioasă mai puţin cunoscută în ţara noastră şi datorită faptului că se

adresează unui anume mediu al societăţii dar şi pentru că spre deosebire de mormonism şi iehovism

are mai puţini adepţi ea merită studiată datorită învăţăturilor pe care le susţine. Originea ştiinţei

creştine aparţine tot continentului american, specifică secolului al XIX-lea ca şi cele două studiate

anterior ( mormonii şi iehovism), datorate unor cauze sociale specifici acestui secol. M-am ferit să

folosesc termenul de cult deoarece aceste denumiri în România se utilizează pentru cei care au

recunoaştere oficială din partea statului. În Occident şi în America noţiunea de cult este folosită în mod

peiorativ de aceea am folosit formularea de grupare nou religioasă; asociaţie religioasă sau organizaţie.

Termenul de nou l-am folosit de asemenea în ideea că ele au apărut mai târziu în ţara noastră, astfel din

istoricul lor observăm că au peste un secol şi jumătate de la întemeiere.

În cartea sa Împărăţia cultelor eretice cercetătorul Walter Martin foloseşte pentru mai multe

grupări religioase expresia de “cult eretic” pe care o şi motivează şi o explică. Astfel citând pe dr.

Braden înţelege prin “cult eretic” orice grupare religioasă care diferă în mod semnificativ în una sau

mai multe privinţe ale credinţei “sau o definiţie ce-i aparţine: un cult eretic poate fi de asemenea

definit ca un grup de oameni adunaţi în jurul unei anumite persoane sau răstălmăcirii a Bibliei din

partea unei persoane” (W.Martin Cap.I, p.11).

Din punct de vedere teologic cultele eretice sunt cele care s-au abătut de la credinţa iniţială.

Cultele acestea constituie o orientare din ce în ce mai accentuată în America – orientare care

este departe de Bisericile creştine consacrate şi de învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Este

mai mult o dorinţă de înregimentare a oamenilor în afara revelaţiei biblice şi liderul religios devine

centrul întregii grupări religioase pe care o influenţează mental, religios şi psihic. Negarea revelaţiei

dumnezeieşti prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi pretenţia unei noi revelaţii care să stabilească

adevăratul mesaj creştin este o dovadă că toate aceste grupări religioase se opun Biserici lui Hristos şi

ele fac parte din “dumnezeul acestei lumi”.

a. ISTORIC .

Ştiinţa creştină timp de zeci de ani a fost matriarhatul “ştiinţelor minţii”. Considerată “Biserica

Mamă” cu o mare avere a deţinut o poziţie predominantă în mişcarea “ştiinţelor minţii”. Au mai

170

existat grupuri ca: Şcoala Creştină a unităţii, Ştiinţa Minţii, Ştiinţa Religioasă, Ştiinţa Divină. În anii

1970 a fost în declin Ştiinţa Creştină, iar în 1976 “Biserica Mamă” a fost zguduită de un scandal

public (corupţie financiară, lipsă de moralitate) dar la începutul anilor 80 ea şi-a regrupat forţele iar

astăzi sunt chiar puternici.

Întemeietoarea Stiinței Creştine este Mary Baker Eddy considerată “Mamă”, “Conducător”,

Descoperitoarea şi întemeietoarea acesteia. S-a născut în 1821 în Bow, New Hampshire, părinţii

fermieri, educată în spirit congregaţionalist. Până la 22 de ani viaţa sa a fost marcată de frecvente

îmbolnăviri de natură emoţională şi fizică.

În decembrie 1843 la 22 de ani se căsătoreşte cu George W. Glouer, om de afaceri care moare

de friguri galbene, lucru care a afectat-o emoţional pe Mary Eddy urmând tratament îndelungat cu

morfină devenind astfel “toxicomană” . În 1853 la 21 iunie se recăsătoreşte cu dr. Daniel Patterson

stomatolog, deşi era afectată emoţional. După câţiva ani divorţează acuzându-l că a abandonat-o.

La 56 de ani se recăsătoreşte cu Assa G. Eddy care moare de tromboză coronariană. Ea acuză

medicul acestuia că l-ar fi otrăvit cu arsenic, apare un mare scandal, investigaţii iar medicul este

închis 10 ani pentru că practica avorturi fără să aibă diplomă de practică medicală.

Un alt personaj a fost P.P.Quimby care era total atașat ştiinţei creştine și care şi-a intitulat

sistemul de vindecare mintală “Ştiinţa omului (The Science of Man) şi a folosit denumirile de “Ştiinţa

lui Hristos” şi tot el a folosit denumirea de Ştiinţa Creştină.

Quimby o tratează pe Eddy de o inflamaţie spinală şi ea trâmbiţează tuturor că a vindecat-o de

infirmitate în mai puţin de o săptămână. Mai târziu Eddy îl va cataloga “un om foarte neinstruit”.

Quimby îşi va intitula ideile “Ştiinţa Vindecării (Science of Health) iar Eddy scrie o carte “Science and

Health with key to the Scripture” plină de plagieri din manuscrisele lui Quimby.

Ea a mai plagiat şi pe editorul şi eruditul american de origine germană, Francis Lieber care a

publicat un material despre Religia metafizică a lui Hegel deşi şi la el s-a pus problema autenticităţii

materialului. Eddy pretinde că ceea ce a scris nu este de origine omenească, ci divină. Ea a aspirat la

egalitatea cu Hristos şi a acceptat pretenţia adepţilor ei înflăcăraţi să aibă calitatea de succesor ales cu

Hristos. În cartea Christ and Christmas (apărută în 1884) apar ilustrate care o înfăţişează pe Eddy cu

Iisus – de aici faptul că erau consideraţi de acelaşi nivel.

Ficţiunea originii divine a scrierilor este dată de mărturia celor care o contrazic în susţinerea ei

că s-ar fi lovit la spate şi era aproape moartă dar că prin minune în două zile s-a ridicat din pat.

Susţinere este inexactă pentru că doctorul Cushing a declarat că în acea perioadă se bucura de o

sănătate viguroasă.

Ştiinţa Creştină a pornit de la 50 de persoane iar din 1896 avea peste 400 membri care ulterior a

crescut în procentaj de 800 până la 900%.

Eddy era caracterizată de o lăcomie nesăţioasă şi conducea organizaţia cu o autocraţie

nemaiîntâlnită . A strâns foarte mulţi bani de la adepţi obligându-i să-i cumpere scrierile şi să cotizeze.

171

La moartea ei averea depăşea 3 milioane de dolari, dar nici un dolar nu a fost lăsat pentru scopuri

caritabile.

După moartea ei conducerea Ştiinţei Creştine a fost preluată de un comitet de conducere care s-

a dizolvat şi pentru o perioadă conducerea a fost preluată de Annre C. Bill iar din 6 februarie 1924

numele lui Eddy (moartă fiind) a fost scos de pe lista Comitetului de Conducere.

b. STRUCTURA TEOLOGICĂ A ŞTIINŢEI CREŞTINE.

Cercetătorii au enumerat 16 puncte majore din învăţăturile Ştiinţei Creştine cu idei

contradictorii şi au clasificat Ştiinţa Creştină drept un cult eretic anticreştin.

I. Inspiraţia Bibliei – Creaţia omului este considerată minciună, ca şi inspiraţia Bibliei datorită

greşelilor, redărilor diferite ale V.T. şi N.T. şi noile sensuri care s-au strecurat în consemnarea divină şi

ţin de zona efemerului şi a materialului.

II. Despre Trinitate susţine că au fost trei dumnezei şi că ideea de Trinitate înseamnă Trinitate

deci politeism.

Criticul care crede în cea dintâi poruncă este monoteist. Iisus Hristos nu este Dumnezeu ci fiul

lui Dumnezeu.

Hristos spiritual este infailibil iar Iisus ca natură – materială nu a fost Hristos.

III. Doctrina despre Dumnezeu şi despre Duhul Sfânt.

Dumnezeul lui Iuda era un Dumnezeu ca proiecţie a minţii omeneşti, predispus la mânie,

pocăinţă omenească.

Ştiinţa creştină îl numeşte pe Dumnezeu, Marele Eu Sfânt care este atotştiutor, atotvăzător,

atotînţelegător, atotiubitor şi etern. Este Principiul, Mintea, Sufletul, Spiritul, Viaţa, Adevărul,

Dragostea. Dumnezeu este Totul în toate, e bun. Duhul Sfânt este Principiu, Spirit, Minte.

IV. Naşterea din Fecioară.

O parte din Dumnezeu nu a putut să intre în fecioară căci El ar fi fost Spirit, ar fi prevalat

caracterul divin. Iisus Galileanul este născut din gândurile spirituale ale Fecioarei Maria, gânduri ale

vieţii şi ale manifestării ei.

V. Concepţia despre minuni.

Ştiinţa Creştină consideră că minunile din Sfânta Scriptură nu sunt supranaturale, nici nefireşti.

Iisus a considerat normală starea binelui iar răul stare anormală. El e considerat materia ca pe un

capriciu al credinţei muritoare şi a îngenunchiat-o.

VI.Viziunea despre boală.

Adepţii Ştiinţei Creştine au o viziune specială despre existenţa bolilor deşi întâlnim contradicţii

grosolane între ceea ce susţin şi cum se manifestă persoanele.

Cei bolnavi, în concepţia lor, se pot vindeca prin cunoaşterea că nu există boală şi nu este

suficient doar să declari inexistenţa ei. Boala este definită ca o eroare pe care Adevărul o îndepărtează

căci nu poate eroarea să îndepărteze eroarea. Ştiinţa Creştină se considera “ Legea Adevărului” care

172

vindeca pe bolnavi pe baza singurei Minţi (Duhul Sfânt) sau a lui Dumnezeu.

Mintea omenească nu poate vindeca boala ci dimpotrivă ea determină credinţa în boală.

Durerile şi plăcerile sunt ireale.

VII. Mântuirea în Iisus Hristos.

Ei susţin că sângele material al lui Iisus nu a fost mai eficace atunci când a curs la răstignire

decât când curgea în venele Lui. Pentru adevărata mântuire Dumnezeu pretinde sânge omenesc pentru

a-Şi împăca dreptatea şi a-Şi revărsa mila şi îndurarea. Crucea este considerată “Lemn blestemat”.

VIII. Moartea şi Învierea lui Hristos.

Despre ucenici lui Hristos cred că au săvârşit lucruri miraculoase abia după răstignire când au

considerat că Iisus nu murise. Nu cred în învierea lui Hristos căci nu acceptă că a înviat ci că a fost

ascuns viu în mormânt demonstrând din mormânt puterea Spiritului de a stăpânii Spiritul muritor şi

material.

IX. Înălţarea şi a II-a venire a lui Iisus Hristos.

În concepţia lor înălţarea lui Iisus înseamnă creşterea lui în înţelegerea Spiritului Dumnezeu.

Condiţia fizică după momentul răstignirii şi a ceea ce păruse moarte a fost urmat de ridicarea lui

asupra oricărei condiţii materiale: ridicare = înălţare. Prin înălţare El s-a ridicat deasupra cunoaşterii

fizice a ucenicilor iar simţurile materiale nu L-au mai perceput.

X. Satan şi existenţa răului.

Fiul este considerat o iluzie, o credinţă falsă. Părintele ipotetic al răului este o minciună, răul nu

este real. Dumnezeu ca Unul şi Totul neagă existenţa reală a materiei şi a răului.

XI. Iadul.

Ei cred că cel păcătos îşi locuieşte propriul iad prin săvârşirea răului, iar Sfântul propriu rai prin

săvârşirea dreptăţi; iadul este acceptat ca un chin mental pentru că şi suferinţa nu este fizică ci una

aparţinând minţii muritoare.

XII. Împărăţia cerurilor.

Raiul este definit ca armonie, domnia Spiritului, spiritualitate, extaz, atmosfera sufletului. Raiul

mai este definit Sfânta Armonie, MÂNTUIREA VEŞNICĂ. Omul fiind o idee a lui Dumnezeu, este

mântuit cu mântuire veşnică. Nu este suficient o singură jertfă pentru a şterge natura păcatului.

XIII. Rugăciunea.

Accepta ca model rugăciunea interioară dar nu consideră că prin Rugăciune omul poate

schimba planurile şi hotărârea divină. Dimpotrivă susţin că dacă rugăciunea alimentează credinţa că

păcatul este anulat şi că prin ea omul devine mai bun, atunci rugăciunea este ceva rău. Cine păcătuieşte

şi crede că va fi uitat ajunge mai rău.

XIV. Crearea materiei şi realitatea ei.

Singura filosofie adevărată şi reală este convingerea că nu există păcat inteligent, minte rea sau

materie. Materia nu conţine viaţă, adevăr, inteligenţă sau substanţă, fiindcă Dumnezeu este Totul în

173

Toate. Tot ce există este Minte infinită cu o manifestare infinită.

XV. Omul.

Omul nu are o natură materială el nu s-a născut din ţărână – ci una spirituală – născut în mod

spiritual. El este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul are aceleaşi posibilităţi ca şi Dumnezeu ca

imagine reflectată a lui Dumnezeu.

XVI. Existenţa păcatului şi a bolii. Concepţia despre moarte.

Diavolul este prefigurarea răului, a minciunii, a erorii, nu are existenţă corporală şi este opusul

Adevărului. Moartea este o iluzie, minciuna vieţii în materie, este irealul şi neadevărul: opusul vieţii.

Moartea pentru ea nu are viaţă nu are existenţă reală: Mintea în schimb este nemuritoare. Carnea se

află în război cu spiritul. Orice dovadă materială a morţii este falsă deoarece contrazice existenţa

spirituală.

Aceste 16 puncte creionează în bună parte învăţătura şi concepţia Ştiinţei Creştine despre teme

importante care sunt prezente în doctrina creştinismului. Având această imagine se impun câteva

considerente: toate învăţăturile Ştiinţei Creştine sunt foarte diferite de învăţătura fundamentală a

creştinismului istoric. Ba chiar sunt deviaţii grave şi maladive de la teologia biblică.

Întâlnim un amalgam de surse falsificate şi făcute accesibile minţii de rând prin scrierile lui

Mary Eddy, în special prin cartea ei de căpetenie Ştiinţa Vindecării, Cheia Scripturii (Science and

Healthly with key to the Scriptures).

Filozofia Ştiinţei Creştine este silogistica, folosind toate labirinturile logice, prin care a rătăcit

mintea bolnavă a lui M. Eddy. Din tot ceea ce a propagat ca învăţătură a reieşit faptul că M.Eddy a fost

o idealistă absolută care neagă cu desăvârşire existenţa materiei însă din punct de vedere practic şi a

dovezilor din viaţa ei a fost o materialistă calculată, care s-a bucurat de tot confortul material, deşi

paradoxal afirmă în permanenţă inexistenţa acestor bunăstări materiale.

M.Eddy nu a definit niciodată materia. Despre Biblie şi autoritatea acesteia susţin că Biblia

este Cuvântul lui Dumnezeu şi că toate învăţăturile se bazează pe aceasta. M.Eddy practica că singura

autoritate după care s-a călăuzit este Biblia, deşi de multe ori a respins aceste afirmaţii ba mai grav ea

şi adepţii ei au pervertit învăţăturile clare ale Bibliei.

Adepţii Ştiinţei Creştine susţin că în Biblie sunt multe confuzii dacă nu există un interpret care

să le înţeleagă şi să le explice de aceea M.Eddy este persoana desemnată în mod divin să împlinească

această sarcină. Aici Sfintele Vindecări (Science and Health) ea a “redescoperit principiul de

vindecare al lui Iisus şi al ucenicilor Săi, care fusese pierdut încă de la începutul erei creştine”.

O altă susţinere cu multă îndrăzneală este afirmaţia lor că “Dumnezeu a binecuvântat lumea cu

Ştiinţa Creştină. Observăm că în Ştiinţa Creştină termenul “Dumnezeu” este relativ şi El alternează cu

termenii Viaţa, Dragoste, Principiu, Minte, Substanţă, Inteligenţă, Spirit, Mono. De asemenea susţin că

Dumnezeu este “impersonal”, fără personalitate şi fără natură personală. Ei au o concepţie despre un

Dumnezeu panteist şi are următoarele capacităţi: Dumnezeu îşi poate aminti, poate vorbi oamenilor,

174

aude, vede şi creează, cunoaşte adică “El are o Minte” va judeca lumea; este duh personal, are voinţă.

M.Eddy a tăgăduit persoana şi rolul Duhului Sfânt şi în locul lucrării Lui a substituit Ştiinţa Creştină.

Faptul că promovează o învăţătură mai ciudată, multă vreme Ştiinţa Creştină a fost ignorată pe

continentul american şi lipsa de atitudini împotriva ei a dus la proliferarea ei rapidă în trecut dar şi

astăzi. Ciudatele interpretări ale lui Mary Eddy a dus la apariţia unei grupări religioase care neagă

aproape în întregime valorile creştinismului. Posibil să nu avem în ţară încă adepţi ai Ştiinţei Creştine,

sau să avem, ceea ce şi într-un caz şi în altul este necesar să cunoaştem aceste idei greşite şi să le

desfiinţăm atunci când le vom întâlni în pastoraţie. Să nu încetăm să trăim într-o societate deschisă în

plin proces de globalizare cu o mass-media ce joacă un rol important în domeniul informaţional, un

internet prin care tinerii por afla cu multă uşurinţă despre toate ofertele noi religioase.

Pentru răspândirea acestora sunt concepute strategii care ţin seama de educaţia psihologică a

tinerilor, căutările lor în plan ideal şi pot cădea uşor pradă noilor oferte religioase mai ales că-i

eliberează de orice responsabilitate a conştiinţei moral religioase în faţa păcatului. De aceea tinerii

teologi ortodocşi ca şi actualii pastori de suflete au datoria să cunoască toate aceste concepţii noi

religioase chiar dacă nu au prezenţa fizică şi organizatorică în ţara noastră pentru a le combate şi

anihila prin cunoaşterea, răspunderea şi punerea în valoare a tezaurului inestimabil al ortodoxiei,

valabil în toate timpurile şi locurile. G.R.Chesterton în lucrarea Ortodoxia sau Dreapta credinţă

vorbind despre cei ce doresc liberalizarea teologiei “aproape fiecare propunere contemporană de a

introduce libertatea în biserică este pur şi simplu o propunere de a aduce tirania în lume” (p.203).

175

VII. PSEUDO – RELIGIOZITATEA UN PERICOL AL SOCIETĂŢII MODERNE.

Interesul crescând al societăţii pentru pseudo-religiozitate este dat de:

- argumente psiho-sociologice;

- disponibilitatea tinerilor spre protest;

- civilizaţia tehnică;

- secularismul modern – ofertă către ocultism.

În contextul actual valorile pe care le-a promovat societatea patriarhală în trecut astăzi sunt

negate, respinse sau mai puţin respectate. Familia creştină ca bază a societăţii s-a diversificat şi chiar

din tipul clasic s-au desprins alte tipuri de familie: modernă (tip occidental), cu diversitate în unitate:

uniformizată (căsătorii între persoane de acelaşi gen: homosexualii, lesbiene etc.) de probă (fenomenul

francez) şi astfel pe zi ce trece îşi pierde semnificaţia de altădată.

Rolul şi atribuţiile clar precizate ale soţului faţă de soţie şi invers stabilite de Apostolul Pavel

s-au modificat; relaţiile între părinţi şi copii s-au deteriorat. Astăzi, societatea pune cel mai mare accent

pe valorile materiale în detrimentul celor spirituale şi morale.

Tinerii sunt astăzi îndrumaţi spre noi experienţe religioase.

Succesul noilor mişcări religioase este caracterizat de elaborarea unor strategii, oferte care ţin

seama de realitatea în care societatea se desfăşoară şi de năzuinţele în special ale tineretului şi

nemulţumirile acestora.

În trecut tinerii nu erau preocupaţi de problemele religioase şi de diversificarea acestora, sau de

diferitele experienţe religioase deoarece şi mijloacele de informare erau limitate la fel ca şi literatura

religioasă, nu ajunsese la acea explozie care este astăzi influenţată de atmosfera comercială a

societăţii.

Psihologul şi teologul catolic Roman Bleistein consideră că succesul noilor mişcări religioase

în rândul tinerilor constă în faptul că ele încearcă să facă o ofertă alternativă – de descoperire a propriei

identităţi.

Aceste “oferte” prezintă trei riscuri specifice în procesul de căutare a propriei identităţi: 1)

confuzia de identitate, 2) totalizarea şi 3) regresia.

1. Confuzia de "identitate" apare atunci când multitudinea de oferte privind “ideologiile” şi

obiectele de identificare nu mai este ordonată de societate. Supraoferta neselectată creează efecte ca:

incapacitatea omului de a fi statornic, lipsa de profesionalism, confuzie de roluri şi atribuţii, lipsa

echilibrului religios sau chiar sexual. Primul risc devine garantul celui de al doilea risc , totalizarea.

176

2. Tânărul, în loc să-şi găsească o sinteză în propriul eu şi în mediul în care trăieşte, el alunecă

spre o altă alternativă. Datorită nesiguranţei şi lipsei echilibrului şi a încrederii el aderă cu uşurinţă la

unele din doctrinele totalitare, extremiste devenind datorită slăbiciunii rob sau supus total acestora.

Dependenţa voinţei sale de un grup religios extremist nu este o soluţie de durată pentru că el îşi

caută în continuare propria identitate. Formele prin care se manifestă totalizarea sunt: supralicitarea

identităţii colective; supraidentificarea cu eroi sau “lideri” idealizaţi. Cele două elemente vor genera

fenomenul dispariţiei propriei identităţi. Astfel, al doilea risc naşte pe cel de al treilea risc, regresia.

3. Aceasta se manifestă prin eludarea din prezentul situaţiei şi reîntoarcerea la vechile tipuri de

comportament.

Dificultăţile şi conflictele din perioada adolescenţei pot fi eliminate printr-o cantonare

puternică şi la adăpostul mediului de viaţă anterior. Comportamentul regresiv al tânărului îl poate

conduce într-un fel de ghettou, într-un cerc ezoteric sau din cauza unor suprasolicitări în plan

emoţional îl poate duce la fanatism religios.

Riscurile amintite mai sus cauzate de descoperirea sau căutarea propriei identităţi sunt

exploatate prin strategii şi oferte de către grupările noi religioase care se bazează în reuşita lor mai

mult pe incultura religioasă a celor vizaţi.

Aceste grupuri religioase aflate la periferia societăţii oferă tinerilor un aşa zis remediu salvator;

un mediu entuziast sub aura falsă a unor valori prin care tânărul să-şi definească identitatea; un spaţiu

de viaţă organizat după criterii drastice din punct de vedere religios-emoţional cu accent pe relatările

interumane dar cu circuit închis şi cu graniţe bine delimitate: în plan religios cu o ideologie teologică

simplă. Normele oferite de aceste grupări sunt foarte uşor percepute şi acceptate în comparaţie cu

normele şi orientările de viaţă oferite de societate.

Potrivit unor analize a psihologilor majoritatea adepţilor noilor mişcări religioase sunt

necăsătoriţi, adolescenţi ce traversează o perioadă de criză.

Aceştia sunt absolvenţi de liceu, studenţi, absolvenţi de studii superioare în faza de început a

unei profesii sau în perioada de tranziţie între două profesii sau în perioada de desprindere de casa

părintească. Psihologic ei sunt marcaţi de o anumită stare de depresie şi dezrădăcinare temporară. Este

o afectare nu nativă ci “situativă”.

Tinerii prinşi într-o astfel de situaţie ajung să se canalizeze către două direcţii diferite: unii

sunt marginalizaţi dând dovadă de fanatism şi teribilism, iar alţii rupându-se de influenţa acestora s-au

integrat şi se reintegrează în “lumea normală”.

Cei care nu s-au rupt cad într-o supunere patologică faţă de grupările respective îngroşând

rândurile acelor marginalizaţi extatici şi isterici de la periferia societăţii.

Psihologia contemporană la interesul crescând al tinerilor faţă de noile mişcări religioase mai

adaugă o cauză – aceea a noului tip de socializare şi în sindromul psihic desemnat ca narcisism.

Datorită evoluţiei social-politice societatea patriarhal-tradiţională – a decăzut ceea ce a

177

generat transformări profunde dintre care amintim: renunţarea la vechile valori morale, apariţia unei

scene religioase juvenile, apariţia unui comportament regresiv narcisist. Pe fondul acestui narcisism

apar curente meditative, extatice, mişcări guru, modele de viaţă şi conştiinţa liberă. Ea se extinde de la

mişcările cu caracter meditativ, cum ar fi Meditaţia transcedentală, de la grupările cu caracter mistic,

cum ar fi sofismul apusean până la curentele şi cercurile esoterice, de la reminiscenţele religioase din

scena drogurilor şi până la lumea juvenilă – a culturii pop şi de discotecă.

Este necesar să amintim despre un produs al lumii occidentale şi anume civilizaţia tehnică –

care influenţează gândirea tinerilor prin apariţia umanismului ateist ce încearcă să înlocuiască

civilizaţia precedentă caracterizată pe drept cuvânt ca o “civilizaţie creştină” bazată şi fundamentată

pe principiile, normele de comportament şi valorile credinţei creştine.

Nu se poate preciza cu exactitate când o civilizaţie se suprapune celeilalte. Analiştii au

poziţionat perioada de tranziţie de la o civilizaţie la alta între începutul primului război mondial şi

sfârşitul celui de al II-lea între anii 1914-1945 sau 1950.

Noua civilizaţie tehnică este marcată prin introducerea computerelor, automatizarea completă,

emigraţiile unor mase de oameni pe plan intercontinental şi telecomunicaţiile, explozia informațională.

Dacă civilizaţia creştină l-a raportat pe om întotdeauna la Dumnezeu, dacă ea şi-a extras normele

morale şi principiile de acţiune din Sfânta Scriptură şi Tradiţia creştină, civilizaţia tehnică, în schimb,

îl raportează pe om la propriile sale sentimente şi la existenţa actuală. În cazul celei din urmă, orice

norme de comportament şi acţiune izvorăsc şi se fundamentează pe un aşa-numit “cod raţional”, care

vizează satisfacţiile şi realizările imediate. Aşa se explică faptul că civilizaţia creştină are o tendinţă şi

un caracter profund eshatologic, în vreme ce civilizaţia tehnică este strict orientată spre prezent.

Spiritualitatea promovată de prima vizează împărăţia lui Dumnezeu, pe când cealaltă se ancorează în

momentul trăit exclusiv aici şi acum.

Civilizaţia tehnică secularizată porneşte de la premisa că omenirea poate trăi şi fără Dumnezeu

(cultura autonomă) sau cel puţin fără acel Dumnezeu propovăduit de către Biserică. În acest timp,

secularizarea presupune ca o consecinţă inevitabilă descreştinarea lumii: în măsura în care dispare forţa

integratoare a Bisericii, se clatină şi orientarea de până acum a societăţii împreună cu valorile creştine

păstrate în şi prin Biserică, lipsa discernământului datorită unei slabe și inexacte cunoașteri.

Cu toate acestea, între timp, a devenit tot mai evident faptul că procesul de secularizare atrage

după sine, într-adevăr, o transformare profundă în plan spiritual şi social, dar aceasta nu înseamnă nici

pe departe sfârşitul religiei. “Formele se schimbă, dar problematica religioasă rămâne”, remarcă

sociologul Gerhard Schmidtchen, pentru ca mai departe să sublinieze această constatare cu următoarea

teză: Religia reprezintă o constantă umană şi totodată socială, deci o dimensiune perenă. Oamenii şi-ar

putea schimba, într-adevăr, “conştiinţa lor religioasă”, ar putea chiar atenta la ceea ce este religios în

178

ei, dar nu vor putea niciodată ignora sau ieşi din problematica religioasă fundamentală a existenţei lor1.

Noua civilizaţie tehnică contribuie, într-un fel sau altul, la configurarea unei noi forme de

religie, care ar putea fi desemnată ca o “religie post secularistă”, evidentă mai ales în cadrul

mişcărilor meditative de origine asiatică, cum ar fi Meditaţia transcendentală sau Bhagwan, sau în

acela al “globalismului” religios promovat de New Age Scientologic, ca să luăm doar câteva exemple.

Acest tip de “religie post secularistă”, aşa cum o arată şi denumirea în sine, are o configuraţie

dublă, sincretică, întrucât include în structura ei, pe de o parte, elemente cu caracter iluministo-

secularist iar, pe de altă parte, elemente religioase tradiţionale. această formă de religiozitate este tot

mai specifică orizontului experimental în care se găseşte omul din societatea modernă industrializată,

în căutarea sa permanentă după răspunsul la problemele existenţiale pe care şi le pune. Paradoxal, se

pare că el nu găseşte un răspuns credibil nici în religia tradiţională, în mediul căreia trăieşte şi îşi

desfăşoară activitatea, dar nici în atitudinea secularistă tot mai resimţită în lumea de astăzi. Căutarea sa

reprezintă un protest faţă de ambele.

Practic, el nu găseşte vreo posibilitate de împlinire a propriului “eu” nici în normele şi

scopurile pe care i le propune “lumea modernă” – progres, bunăstare, putere – despre fragilitatea

cărora s-a convins deja, dar nici în adevărurile şi prescripţiile religiei tradiţionale, deci ale Bisericii

creştine, atacată permanent de către anumiţi reprezentanţi ai criticii ştiinţifice ori de către materialismul

societăţii de consum.

Într-o atare situaţie, el nu face altceva decât să încerce să iasă realmente din “sistem”, urmărind

să-şi descopere propria cale, propria alternativă la lumea în care trăieşte, propria religiozitate sau

pseudo religiozitate. Pentru el, toate acestea converg, în fapt, în “redescoperirea” propriului sine, o

redescoperire cu valenţe individualiste şi pseudo-religioase.

Obiectul eforturilor civilizaţiei tehnice îl reprezintă însuşi omul, şi nu Dumnezeu, omul care n-

are nici o responsabilitate faţă de Dumnezeu, ci doar faţă de sine însuşi. Obiectul societăţii moderne de

consum este eul uman existent aici şi acum, nu vreo anume existenţă în lumea de dincolo şi cu atât mai

puţin împărăţia lui Dumnezeu. Dacă cineva se întreabă în legătură cu “mântuirea” omului noii

civilizaţii tehnice şi consecinţele acesteia, aceasta este sintetizată foarte lapidar: realizarea sau

descoperirea propriului eu şi experienţa directă şi imediată.

Din aceeaşi perspectivă, acest lucru înseamnă progresul personal în condiţii optime,

valorificarea tuturor posibilităţilor în plan personal şi depăşirea tuturor obstacolelor care ar putea apare

în acest demers. În termenii individualismului modern, acest fapt s-ar putea exprima astfel: “trebuie

să ofer şi să fac doar ceea ce pot”, “să-mi găsesc locul care mi se cuvine sub soare”, “să mă

emancipez”, “să am grijă de mine însumi” etc. Eu sunt acum şi aici propriul meu obiect. Trecutul şi

viitorul nu au nici o semnificaţie, retrospectiva şi perspectiva nu au nici o valoare. Descoperirea şi

1 Apud L.Schreiner, M. Mildenberger (Hrsg.), Christus und die Gurus, Asiatische religiöse Gruppen in Westen. Information und Orientierung,, Stuttgart, 1980, p.23sq;

179

realizarea sinelui sunt, din acest motiv, conţinutul multor psihologii, terapii şi teologii proprii

civilizaţiei tehnice.

Pe de altă parte, deviza celui ce se conduce exclusiv după principiile civilizaţiei tehnice

surprinde şi un alt aspect: "de ceea ce am experiat eu însumi este real". Trăirile şi experienţele

personale imediate reprezintă piatra de temelie a realizării sau împlinirii propriului “eu”. Călătoriile şi

excursiile excesive, cultul starurilor şi consumul exagerat de cinematografie şi televiziune se înscriu

exact pe aceeaşi linie2.

Tot în contextul problematicii abordate până acum este necesar să abordăm problema

ocultismului şi oferta acesteia în atragerea tinerilor cauzate de apariţia secularismului modern.

Este ştiut faptul că Revoluţia Franceză (1789) a reprezentat un punct de vârf al perioadei

iluministe. Unul dintre titlurile iluminismului a fost eradicarea ocultismului şi a practicilor sale.

Astăzi se constată o revenire în forţă a ofertei ocultismului pentru cei dezamăgiţi de lozincile

iluminismului secularizat. Oferta ocultistă se bazează pe instaurarea unui nou mod de gândire (cf. New

Age), pe existenţa mijloacelor mass-media care încearcă să inoculeze ideea disponibilităţii lumii de

astăzi: ex. mişcarea postmodernă şi harismatică, apetitul spre ocultism; mişcarea New Age.

Un motto al iluminismului ce caracterizează modernismul secular este acesta: în perspectiva

religiei va fi anihilată de către ştiinţă. Adepţii omului faţă de anumiţi factori politici, religioşi sau

bisericeşti ci şi fericirea materială şi progresul nelimitat.

De aceea credinţa şi progresul ştiinţific se substituie religiei, iar mai târziu sociologul francez

Auguste Comte, reprezentanţii marxismului şi unii gânditori pozitivişti au ajuns la reconstituirea unui

cult propriu al umanităţii care are în centrul preocupărilor “cinstirea umanului” ca “esenţă

supremă”.

2 Fr. W. Haack, Jugend-Religionen…., p.70;

180

TEOZOFIA(Apariţia mişcării esoterico-neognostice).

a. Prezentare.

Teozofia ca sistem de cult eretic şi derivă numele din termenul grec theosophia, care înseamnă

literar înţelepciune divină. Şi, conform lui J.H.Fussell, învăţăturile ei sunt: în acelaşi timp religioase,

filosofice, …(postulând) un principiu etern, imuabil, atotcuprinzător, sursa oricărei manifestări. Prin

urmare, teozofia poate fi recunoscută la începuturile ei ca o formă panteistă a gnosticismului antic, care

încearcă să reunească adevărurile religioase, filozofice şi ştiinţifice, aşa cum se găsesc ele în toate

sursele religio-filozofice. După părerea teozofilor, societatea lor “este un sistem de gândire în

dezvoltare, rezultatul unui studiu şi al unei cercetări atente” şi în plus “nu este nimic altceva decât

temelia solidă pe care se întemeiază toate fazele gândirii şi activităţii lumii”.3 Ca religie, teozofia este

contrară efectiv oricărei doctrine de bază a credinţei creştine şi nu găsesc nici un fel de sprijin din

partea celor mai multe religii mondiale, cu excepţia budismului şi hinduismului. Atât creştinismul, cât

şi iudaismul şi islamismul mărturisesc un Dumnezeu personal; toţi adepţii acestor religii cred în

învierea trupului şi în autoritatea Vechiului Testament.

Este interesant că teozofia vorbeşte în termeni entuziaşti despre cultul antic al gnosticismului

care a reuşit să aducă pagube ireparabile credinţei creştine istorice. Aşadar teozofii sunt mari

admiratori ai gnosticismului, şi acest fapt nu este deloc surprinzător, de vreme ce ei au adoptat o mare

parte din terminologia şi vocabularul gnosticismului antic, care privea cu desconsiderare

caracteristicile materiale ale lumii.

Teozofia nu ezită să declare că:

Dumnezeu şi omul sunt cele două faze ale unei singure vieţi şi conştiinţe eterne ce constituie

universul nostru !

În teologia teozofiei există şapte niveluri distincte în univers. Cel fizic este cel mai dens dintre

aceste niveluri; cel care îi succede este denumit nivelul Astral, iar deasupra lui este cel Mintal. Mai

există încă patru niveluri superioare, dar acestea sunt deocamdată pentru toţi oamenii, cu excepţia 3 Irving S.Cooper, Theosophy Simplified, Wheaton, IL, The Theosophical Press, 1964 (ed.7), p.22-23;

181

iniţiaţilor, nişte “simple nume”.

b. Istoric şi surse istorice.

O particularitate ciudată a epopeii cultelor eretice este faptul că unele dintre ele au fost fie

iniţiate de către femei, fie influenţate într-o mare măsură de aşa-zisul sex slab: Ştiinţa Creştină de Mary

Baker Eddy; spiritismul de surorile Fox; martorii lui Iehova de Marie Russell; teozofia de Helena

Blavatsky şi de Annie Besant; mişcarea “misiunea păcii” (Părintele Divin), de sora Penny şi de Maria

cea credincioasă (Viola Wilson). Această modernă formă de filozofie hindusă şi budistă, popularizată

în epoca noastră sub denumirea de Societatea Teozofică, a fost fondată şi ea de o femeie. Termenul

“teozofie” a fost introdus, după câte ştiu cercetătorii care se bucură de o reputaţie bună, în secolul al

III-lea de către un filozof de seamă, Ammonius Saccas, învăţătorul lui Plotinus, mare filosof roman.

Totuşi teosofia are un trecut îndepărtat, care poate fi urmărit direct până în Orient, mai ales în India,

unde Upanişadele şi Vedele, sau Scripturile hinduse, formează temelia unei părţi însemnate a

doctrinei. Teozofia pretinde a fi o religie universală, distinctă, diferită de tot ce există. Dar orice studiu

atent al fondului ei eclezistic dezvăluie de îndată că o mare parte din “teologia ei originală” este

împrumutată din surse uşor de recunoscut. Istoria americană modernă a teozofiei a început în anul

1875, în New York City, odată cu activităţile unei tinere doamne de naţionalitate rusă, cu înclinaţii

mistice, doamna Helena Blavatsky. Helena Petrovna se născuse în anul 1831, în Ekaterinoslav, Rusia,

fiind fiica lui Peter Hahn, fiul familiei de nobili Von Hahn din Germania. La numai 17 ani Helena s-a

căsătorit cu generalul ţarist Blavatsky, un gentleman cultivat, care era cu mult mai în vârstă decât ea şi

pe care l-a părăsit după numai trei luni de căsnicie. Cel puţin unul dintre biografii ei susţine că ea s-a

căsătorit cu generalul Blavatsky numai pentru a-i face în ciudă causticei ei guvernante, care, într-un

moment de sarcasm, a declarat că nici chiar nobilul gentleman bătrân nu se va căsători cu o scorpie ca

Helena.

La scurt timp după separarea ei de generalul Blavatsky, Helena s-a îmbarcat pentru o lungă

călătorie, care în cele din urmă a introdus-o în domeniul religiei mistice, pe care a studiat-o din Tibet,

India, Egipt, până în Texas, Louisiana, Cuba şi Canada, ajungând în cele din urmă la New York, cu

mult înainte de a întemeia, în anul 1875, împreună cu W.Q.Judge şi colonelul H.S.Olcott, doi adepţi

devotaţi şi înflăcăraţi, Societatea teozofică. În anul 1879, doamna Blavatsky a părăsit Statele Unite ale

Americii, îndreptându-se spre India şi a murit mai târziu, în anul 1891, la Londra, Anglia.

W.Q.Judge a dezbinat “Societatea” în 1895, dar mai târziu şi-a văzut propria organizaţie

divizată în “Frăţia Universală şi Societatea Teozofică” şi în “Societatea Teozofică din America”.

Doamna Blavatsky a mai fondat la Londra, în anul 1888, Şcoala Esoterică de Teozofie, iar în

timpul călătoriilor ei în India şi Anglia ea a influenţat-o profund pe o anume Annie Wood Besant, care

a preluat frâiele conducerii după moartea doamnei Blavatsky, a lui Judge şi a succesoarei lui, Catherine

Tingley.

Annie Besant (1847-1933) a fost cea mai proeminentă dintre toţi luminatorii teozofi britanici,

182

destinată să devină o stea strălucitoare pe firmamentul şanselor politice din India

În 1889, doamne Besant, originară din Londra, a fost subjugată de personalitatea şi de

învăţăturile doamnei Blavatsky, devenind concomitent o elevă şi o adeptă devotată. Doamna Besant a

crezut cu fermitate învăţăturile doamnei Blavatsky, iar scrierile ei reprezintă cel mai bine adevăratele

doctrine ale cultului şi sunt întotdeauna laudative la adresa răposatei clarvăzătoare de naţionalitate

rusă.

Doamna Besant nu avea nici ea puţine particularităţi temperamentale şi era cât se poate de

mistică atât în abordarea vieţii, cât şi a religiei, fapt evidenţiat în anul 1925, când a revendicat pentru

fiul ei adoptiv, Krishnamurti, un indian mistic, titlul de “Conducător Mesianic şi Reîncarnare a

Învăţătorului lumii”. Totuşi, noul mesia a renunţat la o asemenea grandoare pe 20 noiembrie 1931, la

Krotana, California, la vremea aceea sediul central al filialei americane a teozofiei.

Trebuie amintit faptul că apostolul Pavel a impus cu stricteţe Bisericii creştine să-i interzică

femeii uzurparea autorităţii capului ei bărbătesc şi că este mai bine ca rolul de conducere să fie

împlinit de către bărbat.

Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i da voie să înveţe pe alţii, nici să se

ridice mai sus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a

fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii ( Timotei 2:11-14).

Etape în evoluţia teosofiei (Noile mişcări religioase) J. Frohnmeyer4 distinge patru faze sau

etape în evoluţia generală a mişcării teosofice: 1. teosofia sub impactul spiritismului, 2. budismul, 3.

hinduismul şi, în fine, sub acela al 4. ştiinţei occidentale. Prima etapă este legată de numele

E.Blavatskaia. A doua etapă, sub impactul budismului, începe cu prezenţa E. Blavatskaia şi a

colonelului Olcott în India, ca şi cu speranţa lor într-o conlucrare şi contopire a Societăţii teosofice şi a

mişcării Ărya Samaj, lucru care nu se va întâmpla niciodată.5 A treia etapă, sub semnul hinduismului,

este legată de persoana şi opera fiicei unui medic din Anglia, A. Besant, născută în anul 1847.

Ultima etapă istorică a Societăţii teosofice îl are în centru pe Rudolf Steiner, care s-a detaşat de

acesta în anul 1913 şi a întemeiat Societatea antroposofică, asupra căreia îşi va pune o puternică

amprentă. Sub influenţa sa, mute dintre trăsăturile ocultist-indiene, care se regăsesc în doctrina

teosofică, vor dispare, deşi el însuşi a cultivat concepte importante de această natură, cum ar fi legea

karmică şi doctrina despre ciclul reîncarnărilor.6

c. Doctrina.

Ca reprezentanţi de seamă, potrivit literaturii cultului eretic teozofic există o mare frăţie de

“Mahatmas” sau “maeştri”, care sunt nişte exemple foarte evoluate de reîncarnare avansată, a căror

4 J. Frohnmeyer, Die theosophische Bewegung, inhe Geschichte, Darstellund und Beurteilung, Stuttgart, p.7sq; 5 C.S.Braden, The Also Believe: A Study of Modern American Culta and Minority Religious Movements, New York, 1949, p.235 sq; 6 J.W.Hauer, Werden und Wesen der Anthroposophie. Eine Wertung und eine Kritik, Stuttgart, 1922, p.116 sq;

183

reşedinţă este undeva în regiunile greu accesibile ale îndepărtatului Tibet.7

Aşa cum pretind reprezentanţii teosofiei, aceasta ar fi o concepţie având drept scop de a deveni

esenţa, rezultatul şi finalitatea oricărei religii. Prin teosofie, întreaga lume trebuie să devină o

“Biserică a lui Dumnezeu, în care răsare soarele înţelepciunii”, întrucât religia viitorului se

fundamentează pe cunoaşterea structurii umane şi va fi o religie a unei umanităţi pătrunse de duhul

divin al cunoaşterii de sine. Ţinând seama de acest scop, teosofia împrumută o serie de elemente foarte

amalgamate, cum ar fi :

-doctrina emoţionistă şi gândirea în trepte din neoplatonism şi gnosticism;

-teoria despre lumea ideilor şi materializarea acestora din platonism şi neoplatonism;

-cosmogonia şi antropogonia din religiile misterice antice, gnosticism, hinduism şi budism;

-diviziunea omului şi contemplaţia cosmică din religiile mistice, din mistica şi pansofia Evului

Mediu;

-transfigurarea şi îndumnezeirea din magia naturală, din alchimie şi din doctrina

rosicrucienilor;

-mistica numerelor de la Pitagora şi din Kabbala;

-doctrina despre reîncarnare şi legea Karmică din budism şi hinduism; de asemenea, astrologia

joacă şi ea un anume rol.

Cunoaşterea unităţii fiinţiale a tuturor lucrurilor presupune înlăturarea vălurilor iluziei şi

culminează în acea identificare cu Absolutul din mistica upanişadică: Tat tvam asi – “Acesta eşti tu”.

Însă, pentru a realiza cunoaşterea unităţii fiinţiale cu tot ceea ce există, este necesar să fie recunoscută

legitatea tuturor emanaţilor, involuţiilor şi evoluţiilor, cărora este subordonată orice fiinţă. Orice formă

vizibilă reprezintă un simbol, în care sunt întruchipate în plan fizic însuşirile fiinţei sale invizibile.

Natura umană constă din trupul grosier şi încă alte şase principii, de reţinut fiind faptul că, în

această ecuaţie, materia se transfigurează totdeauna de jos în sus, respectiv dinspre exterior spre

interior. Astfel, trupul eteric, ca model al trupului fizic, este purtătorul sau suportul forţei de viaţă

(prana). Karma, trupul astral sau trupul mental este sediul gândirii concrete şi, împreună cu cele trei

principii inferioare, constituie personalitatea omului, eul inferior. Buddhi-manas sau trupul cauzal, ca

purtător al raţiunii, al gândirii abstracte şi al sufletului uman, este principiul etern în om, este

individualitatea sa. Orice om are îndatorirea de a recunoaşte şi de a lăsa să domnească în sine cele două

principii superioare, buddhi şi atma; abia atunci va reuşi să atingă cunoaşterea unităţii sale fiinţiale cu

Absolutul.

Omul îşi predetermină propriul destin, în sensul că produce karma prin gândurile sale,

exprimate prin voinţa şi actele sale, karma care la rândul ei se va materializa într-una dintre

reîncarnările sale viitoare. În acest fel, omul este autorul propriul său destin, dat fiind faptul că

reîncarnarea sa imediată reprezintă rezultatul actelor sale anterioare. 7 Vezi lucrarea lui Blavatsky, The Theosophical Glassary, op.cit.;

184

În concepţia teosofică, detaşarea de materie şi spiritualizarea fiinţelor presupune un drum lung,

un parcurs care vizează uneori milioane de reîncarnări. Calea propusă de către teosofie pentru om este

o cale a evoluţiei.

-Dumnezeu şi omul în teozofie.

În comun cu Ştiinţa Creştină, Unitatea şi alte teologii panteiste, teozofia Îl cunoaşte pe

Dumnezeu în termeni exclusivi impersonali, susţinând în acelaşi timp că, în sens spiritual, omul este

parte din Dumnezeu. L.W.Rogers a exprimat aceasta în felul următor:

În esenţa divină, puterea latentă şi spiritualitatea lui potenţială, omul este un chip al lui

Dumnezeu, întrucât el face parte din El. “Omul este inteligenţă spirituală, un fragment de divinitate

înveşmântat în materie”.

Aceste puncte de vedere panteiste despre Divinitate sunt atrase din fatala trinitate alcătuită de

hinduism, budism şi gnosticism.

În ceea ce priveşte divinitatea lui Iisus Hristos şi poziţia Lui unică în calitate de singurul

Mântuitor al lumii, teozofia declară că toţi oamenii sunt intrinsec divini, “aşa că în timp toţi oamenii

vor devenii cristoşi”8.

Teozoful, depersonalizându-L pe Dumnezeu, nu recunoaşte că omul este un eu cunoscător şi

reflexiv, că el este o creaţie a lui Dumnezeu, creat după chipul spiritual divin, deşi corupt de păcat.

Biblia aduce multe dovezi în acest scop, punând accent pe personalitatea lui Dumnezeu în

termenii unor calităţi pe care doar o personalitate le poate manifesta. 1. Dumnezeu îşi aminteşte; 2.

Dumnezeu creează; 3.Dumnezeu cunoaşte; 4. Dumnezeu este un Spirit personal; 5. Dumnezeu are

voinţă.

-Jertfa lui Hristos.

Teozofia este opusă nu numai adevăratelor învăţături biblice despre personalitatea şi natura lui

Dumnezeu, precum şi despre divinitatea Fiului Său, ci ea neagă de asemenea cu hotărâre şi jertfa

substituţionară a lui Hristos pentru întregul păcat (I Ioan 2: 2).

În spatele doctrinei străvechi a ispăşirii substituţionare este un adevăr profund şi frumos, însă a

fost degradat într-o învăţătură care pe cât este de falsă, pe atât este şi de egoistă.

Teozoful nu are nevoie deloc de jertfa lui Iisus; de fapt, aceasta îi stârneşte aversiune. După

propria lui mărturisire, el consideră că a ne putea arunca păcatele asupra altuia este “o credinţă

dezonorantă”. Însă tocmai aceasta ne îndeamnă Noul Testament să facem !

Pe de altă parte, teozofia refuză să accepte ispăşirea substituţionară a lui Iisus Hristos pentru

iertarea tuturor păcatelor. În locul acesteia, teozofia propovăduieşte legea inexorabilă a karmei

(cantitatea acumulată a acţiunilor rele ale omului, care poate fi “ispăşită” doar prin acţiuni bune,

personale şi individuale în timpul unei succesiuni de vieţi (reîncarnări) şi care este uneori numită

“Legea Cauzei şi Efectului”. 8 Annie Besant, Is Theosophy Anti-Christian, Londra, Theosophical Publishing Society, 1901, p.16;

185

Aşadar, prin aplicarea legii karmei, doctrina biblică a ispăşirii este abil înlocuită, iar autoritatea

Scripturii eliminată sau negată. “Ispăşirea realizată de Hristos nu stă în substituirea unei individ cu un

altul…”9

În consecinţă, pentru teozofi dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu personal, aşa cum este

ea revelată în jertfirea substituţionară a celei mai preţioase posesiuni a Lui, Fiul Său Iisus Hristos, este

cu desăvârşire inutilă şi ea nu este calea mântuirii. Acest singur fapt ar exclude orice considerare

serioasă a compatibilităţii teozofiei cu creştinismul şi putem fi fericiţi că în zilele noastre acest cult

eretic este atât de nesemnificativ numeric, încât nici măcar nu apare în anuarul American and Canadian

Churches 1975, deşi filiale sau centrale ei pot fi găsite în multe oraşe importante din Statele Unite şi

din lumea întreagă. Rata de creştere a teozofiei pare a fi cu mult mai înceată decât în jurul anului 1920

şi putem spera că tocmai complexitatea şi vocabularul ei încurcat folosit pentru a-şi descrie teologia

derutantă pot să o facă încă şi mai ineficace într-o epocă în care exactitatea definirii a ajuns în sfârşit să

ocupe locul ce se cuvine.

Pentru a fi creştin trebuie să te conformezi Scripturilor. Teozofia nu reuşeşte să îndeplinească

această cerinţă şi trebuie să fie considerată anticreştină.

-Păcatul, mântuirea şi rugăciunea.

Concepţia creştină despre păcat, mântuire şi rugăciune necesită să fie menţionată numai în

treacăt, în relaţie cu reinterpretarea pe care a primit-o de la scriitorii teozofi. Învăţătura teozofiei asupra

acestor principale doctrine creştine este foarte clară şi importantă şi trebuie înţeleasă.

De vreme ce teozoful nu are nevoie deloc de jertfă răscumpărarea de pe cruce şi de vreme ce el

tăgăduieşte că păcatul personal trebuie ispăşit de către o putere din afara lui, ca orașul Petra din

vechime (simbol al auto-încrederii prin aroganță), el este indus în eroare de mândria din inima lui

(Obadia 3). Fără îndoială că teozofii, asemenea unitarienilor, ajung la mântuire perfecţionându-şi

caracterul şi prin ascensiune. Dumnezeul lor trebuie să fie un Dumnezeu al dragostei, care îngăduie ca

pedeapsa pentru păcat să fie rezolvată în ciclul reîncarnărilor şi printr-o ascensiune infinită. El nu

judecă; El nu poate să judece, fiindcă ideea unui principiu impersonal judecând acţiunea unei fiinţe

personale este prea de tot pentru oricine studiază cu seriozitate filozofia religiei, inclusiv pentru

teozofi!

Rugăciunea este comuniunea personală cu un Dumnezeu personal şi nu cu o forţă abstractă sau

o conştiinţă cosmică. Iisus Hristos Însuşi ne-a încurajat adeseori să ne rugăm. El a accentuat în repetate

rânduri calităţile şi avantajele rugăciunii.

Păcatul omenesc face necesară această răscumpărare supremă şi, întrucât teozofia îl neagă,

rezultă că este necesară şi negarea răscumpărării. De vreme ce teozofia Îl respinge pe Dumnezeul

Bibliei sau orice concepţie referitoare la un Dumnezeu personal, rugăciunea în sens biblic devine

imposibilă, iar nevoia cea mai disperată a păcătosului – care este de “a chema numele Domnului” ca să 9 Besant, Anti-Christian, op. cit., p.11;

186

poată fi mântuit nu de un ciclu de încarnări, ci de o veşnică separare conştientă, spirituală şi eternă de

viaţă şi de părtăşia lui Dumnezeu Însuşi – este ignorată sau negată.

În contrast cu această prezentare biblică a păcatului, şi rugăciunii, teozofia Îl pune pe

Dumnezeu Tatăl pe acelaşi plan cu zeii păgâni, cu Buddha şi Vishnu10, şi defineşte rugăciunea nu ca pe

o apelare la milă şi har divin (Filipeni 4:6, 7), ci ca pe “o meditaţie concentrată”11. Teozofii mai cred

că păcatul personal este înlăturat doar prin suferinţa în Kamaloka, “nivelul semimaterial, pentru noi

subiectiv şi invizibil, unde rămân … personalităţile fără trup, forme astrale… Este Hadesul grecilor

antici şi acel Amenti al egiptenilor, tărâmul umbrelor tăcute…”12 Mântuirea personală este obţinută

prin diferite reîncarnări, sfârşind prin absorbţia eului individual. Acestea nu pot fi considerate ca nişte

alternative agreabile la revelaţia biblică, însă ele reprezintă tot ceea ce ne poate oferi teozofia.

-Înviere versus reincarnare.

Teozofia nu oferă păcătosului deloc speranţa deplinei răscumpărări de păcat, ci doar nişte

reîncarnări fără sfârşit; ea nu garantează o relaţie cu un Tată ceresc personal şi iubitor şi nu face altceva

decât să ignore complet adevărata natură, persoană şi lucrare a Domnului Iisus Histos.

Întregul sistem al teozofiei este de origine orientală; este hindus şi budist în teologie, gnostic în

vocabular şi creştin doar în terminologia li de bază, care are tocmai intenţia de a imita conţinutul

adevărat al Evangheliei. Teozoful respinge cu mândrie jertfa de pe cruce, preferând să se încreadă în

propria lui îndreptăţire (şi în ducerea la bun sfârşit a legii karmei) .

d. Creştinismul teosofic, o interpretare bizară a învăţăturii creştine.

Teosofii susţin că, în orice mare religie, există un dram de adevăr, adepţii acesteia având

obligaţia de a cunoaşte acest adevăr şi de a ignora tot ceea ce este inutil.

Dumnezeu nu este altceva decât un spaţiu indefinit, nelimitat, o Fiinţă eternă, o “unitate fără

referinţă”. În consecinţă, nu este nevoie de existenţa lui Dumnezeu personal, fiindcă Dumnezeu trebuie

căutat şi se regăseşte exclusiv în esenţa oricărei fiinţe vii.

Doctrina teosofică nu-l exclude nici pe Iisus Hristos, dar îl interpretează într-o manieră cu totul

bizară. Astfel, prima emanaţie a lui Dumnezeu este Atman, Logos-ul, “Fiul lui Dumnezeu întrupat”

care este de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu şi, totuşi, obiect. În ipoteza în care a avut o existenţă istorică,

susţin teosofii, el a fost cu siguranţă un drept, un Budda, un om, a cărui conştiinţă persoanlă a fost

pătrunsă de conştiinţa Logos-ului şi s-a contopit cu acesta.13.

Incapacitatea iudeilor de a distinge între conştiinţa divină şi de cea personală, afirmă teosofii,

avea să-l conducă pe Iisus la crucificare. Naşterea, patimile şi învierea sunt simple alegorii pentru

renaşterea spirituală a omului şi nu au nici o putere justificativă şi mântuitoare, întrucât pentru om nu

10 Annie Besant, The Seven Principles of Man, Londra, The Theosophcal Publishing Society, 1902, p.58; 11 Annie Besant, The Changing World, Londra, The Theosophcal Publishing Society, 1902, p.68; 12 H.P.Blavatsky, op. cit., p.172; 13 F.Hartmann, Mysterien, Symbole und mogisch wirkende Kräfte, 1902; p.113;

187

există “nici o altă mântuire decât propria cunoaştere”14. După aceea, Biserica a făcut din Iisus Hristos

un fel de “mijlocitor”, de “ţap ispăşitor”, asupra căruia păcătoşii şi-au transferat toate păcatele.15

Oricum, în acţiunea teosofică, credinţa în Iisus Hristos, ca Mântuitor istoric, nu este inutilă,

dacă persoana sa este privită ca ideal, pentru că dragostea faţă de ideal conduce la realizarea lui în noi

înşine.16

Tainele sau sacramentele Bisericii fac şi ele obiectul hermeneuticii teozofice, deşi nu sunt

oficiale. Astfel, apa folosită la desăvârşirea botezului reprezintă un simbol al gândirii, iar împărtăşania

simbolizează sălăşluirea lui Dumnezeu în om, prin acare se contopeşte cu Dumnezeu şi devine una cu

fiinţa divină.17

Dogmele şi mărturisirile de credinţă nu-şi au nici un rost pe calea care conduce spre

cunoaşterea lui Dumnezeu. Adevărul nu este nici pe departe un concept obiectiv, o doctrină sau o

mărturisire, ci fundamentul indiscutabil al tuturor lucrurilor, prin urmare Dumnezeu, care poate fi

cunoscut şi înţeles doar în interior subiectiv.

Legat de aceasta, “rugăciunea teosofică” nu este decât un dialog al omului cu “sinele

superior”, cu adevăratul său eu. O asemenea rugăciune nu înseamnă nicidecum o revărsare undeva spre

exterior, ci dimpotrivă o interiorizare, o ancorare în propriul sine.

Biblia nu este decât un manual de ştiinţă ocultă, fără nici o legătură cu vreo revelaţie divină, dar

care conţine adevărurile supreme în materie de filosofie a religiilor. Biserica este acuzată că ar fi

falsificat Biblia. În aceeaşi opinie a teozofilor, Bisericile şi confesiunile, datorită credinţei şi

clericalismului lor, se află foarte apropiate de magia neagră. Ele sunt acceptate de teosofie doar în

măsura în care se dovedesc a fi un fel de “cârjă pentru subdezvoltaţi”, “călăuză” spre o religie

universală.

Concluzii.

Teozofia nu oferă păcătosului deloc speranţa deplinei răscumpărări de păcat, ci doar nişte

reîncarnări fără sfârşit; ea nu garantează o relaţie cu un Tată ceresc personal şi iubitor şi nu face altceva

decât să ignore complet adevărata natură, persoană şi lucrare a Domnului Iisus Hristos.

Întregul sistem al teozofiei este de origine orientală; este hindus şi budist în teologie, gnostic în

vocabular şi creştin doar în terminologia lor de bază, care are tocmai intenţia de a imita conţinutul

adevărat al Evangheliei.

Teozoful respinge cu mândrie jertfa de pe cruce, preferând să se încreadă în propria lui

îndreptăţire (şi în ducerea la bun sfârşit a legii karmei) . În comun cu alte religii necreştine ale lumii,

teozofia nu oferă nici un răscumpărător viu, nici o eliberare de puterea păcatului şi, în cele din urmă,

nici o speranţă pentru lumea care va veni.

14 Idem, Jehoshua, derProphet von Nazareth, 1897, p.14sq; 15 Idem, Mysterien…p.59; 16 Idem, Die weisse…p.180; 17 Idem, Lehoshua…p.110;

188

După cum se poate constata, legea karmică şi teoria reîncarnărilor nu sunt decât o expresie sau

o formă mascată a evoluţionismului naturalist. Contemporanul nostru european sau de aiurea,

raţionalist sau materialist, în convingerile sale interioare, nu face decât să încerce să împace teoria

evoluţionistă cu teozofia evoluţionistă18.

Ocultismul teosofic se adresează totdeauna lumii creaturale, creaturii în sine, ci nu lui

Dumnezeu Creatorul, lumii lui Dumnezeu. Mai precis, teosofia se plasează în afara experienţei

religioase şi în afara lui Dumnezeu.

18 Vezi N.Berdjaev, Der Sinn des Schaffens. Versuch einer Rechtfertigung des Menschen , Tübingen, 1927, p.330sg;

189

VIII.A. MIŞCAREA NEW – AGE (Mişcare cu caracter religios, filosofic şi psihologic).

Astăzi, mai mult ca oricând, omul a intrat într-un conflict acut nu doar cu Dumnezeu, ci şi cu

natura. Tocmai de aceea, consecinţele unui atare conflict se resimt din plin atât în relaţia cu Dumnezeu,

în plan spiritual, cât şi în relaţia cu natura.

Secularizat şi fără Dumnezeu, omul de astăzi îşi caută proprii săi “profeţi”, care să-l conducă

spre ieşirea din această stare de criză. Din păcate, nu este vorba de profeţii biblici, consacraţi, pentru că

secularismul modern a închis “poarta” spre cer, spre Dumnezeu, mai ales că cel secularizat socoteşte

că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Asemenea “profeţi”, cu un mesaj specific, revendică şi mişcarea

New-Age (Noua Eră), pornind de la premisa că lumea de astăzi nu mai “funcţionează” aşa cum trebuie

şi că, în consecinţă, trebuie schimbată.19

New-Age este o denumire generală pentru o serie de curente şi idei foarte variate, care îşi au

rădăcinile în tradiţii cu totul diferite, de multe ori chiar contrapuse. Totuşi, toate converg într-un

anumit punct, susţinând că omenirea traversează astăzi o aşa-numită “perioadă de cotitură”, care

presupune o schimbare reală în toate domeniile, şi anume în cel personal, profesional, social, ştiinţific,

pedagogic, terapeutic şi religios. Această schimbare trebuie să se realizeze prin “transformarea

conştiinţei”, şi anume atât în plan individual şi general uman, cât şi la nivelul întregului cosmos.

Una dintre cele mai de seamă reprezentante ale gândirii de tip new-age-ist, Marilyn Ferguson,

însumează toate grupările, mişcările şi persoanele particulare care pledează pentru o schimbare pe

această linie într-un sistem reţetar unic, în sensul unei “reţele” (ger. Netzwerk; engl. Network)

echivalând cu o “conspiraţie blândă”.20 Această “conspiraţie” acţionează, în viziunea autoarei,

“transformarea personală şi socială în era Vărsătorului”, conform principiului: “să gândim global,

să acţionăm local”. Specialistul în fizică atomică, Fritjof Capra21 , foloseşte noţiunea de “perioadă de

cotitură” (Wendezeit) şi vorbeşte, în acelaşi context, de o “nouă gândire”, şi de o “nouă imagine

despre lume”. În opinia sa, vechea ştiinţă mecanicistă, elaborată în spiritul cartezian-newtonian, este

desuetă, e deja depăşită. Vechea paradigmă, respectiv vechia formă de explicare a realităţii, este

eliminată în prezent de o alta nouă, aceasta din urmă fiind desemnată de către Capra ca una holistică22,

ecologică şi feministă. În locul fragmentării realităţii şi naturii în tot felul ei de entităţi statice şi

distincte, Capra şi alţi fizicieni moderni susţin “plenitudinea lumii”23, structura holonomică a acesteia,

19 N.Achimescu, New-Age şi ecologia. Consideraţii critice din perspectivă creştină, în Teologie şi viaţă, nr.1-6, 1997, p.107; 20 M. Ferguson, Aquarian Conspiracy, Los Angeles, 1980; ger.: idem, Die Sanfte Verschwörund. Persönliche und Gesellschaftliche Transformation im Zeitalter des Wassermanns, München, 1984; 21 F.Capra, Wendezeit. Baustein für ein neues Weltbild, Bern ş.a., 1987; idem, Das neue Denken, München, 1987; 22 Noţiunea de “holism” datează din 1926, fiind lansată de către omul politic şi filozoful sud-african dr. Jan Smuts în cartea sa Holism and Evolution, în care acredita teza unei evoluţii a materiei în structuri de organizare a energiei mereu progresive. Vezi J.Smuts, Holism and Evolution, ed.by E.W.Sinnot, New-York, 1961; 23 Cf. David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Bucureşti, 1995;

190

potrivit noului principiu al intercorelaţiei componentelor cosmosului: “Totul se intercorelează cu

toate”.

Între multe alte obiective propuse de această nouă mişcare, ar fi următoarele: înlocuirea vechii

ere a “Peştilor cu cea a Vărsătorului” (Acuaris), o religie unică şi universală, schimbarea cursului

istoriei umane actuale, restabilirea unităţii om-cosmos, o nouă viziune despre realitate, transformarea

omului printr-o aşa-numită revoluţie spirituală, generalizarea concepţiei holiste, revigorarea practicilor

esoterice, o politică vizionară globală, depăşirea procesului de individualizare şi a egoismului care

marchează societatea contemporană occidentală, reuniunea cu sinele cosmic, promovarea mişcării

orientale, spiritualitatea şi gândirea în categorii şi conexiuni cosmice, o lume nouă într-o spiritualitate

nouă etc.24

a. Generalităţi.

Aşa numita mişcare New-Age a apărut în secolul al XX-lea în USA. Dacă în privinţa spaţiului

putem specifica statul California, problema datei de naştere a mişcării e mai controversată. În funcţie

de perspectiva astrologică, antropologică sau psihologică, diferiţi cercetători au plasat momentul

incipient fie în anul 1904 sau 1910 sau 1917, după alţii la 5 februarie 1962 . Potrivit psihologului

C.G.Jung, era Vărsătorului începe în 1997 sau 2154 (!). Există şi o enciclopedie care expune o

cronologie a mişcării. Aceasta ar începe în anul 1875 cu formarea Societăţii Teozofice la New York de

către Helena Petrovna Blavatsky, HenrySteel Scott şi William Quan Judge.

-Analiza contextului religios şi social :

Ambiţia de stăpânire a lumii s-a conturat pe deplin după victoria repurtată în anul 1945 asupra

celor două imperii păgâne rivale: al treilea Reich şi imperiul Soarelui Răsare. Totodată a fost întrecut

şi imperiul aliat, cel britanic a cărei stea începe să decadă treptat. Va rămâne un singur rival redutabil,

şi el în mod conjunctural fost aliat, imperiul păgân sovietic. Începe războiul rece. Din punct de vedere

confesional SUA se prezintă ca un mozaic în care puterea totuşi desprinde cu ajutorul datelor statistice

furnizate de enciclopedia Encarta '98 următoarea structură: “La jumătatea secolului trecut, populaţia

SUA era predominant protestantă; ea includea relativ puţini romano-catolici şi evrei, şi aproape nici

un aderent al religiilor necreştine cum ar fi islamul sau budismul. Printre noile fenomene religioase

ale secolului trecut se număra fondarea mai multor denominaţiuni americane originare religioase

printre care Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Ultimile Zile, cunoscută popular ca Mormonii;

Biserica lui Hristos, Scientista; Biserica adventistă de ziua a 7-a şi Martorii lui Iehova. După anuarul

statistic din 1998, cel mai mare grup religios american este cel mai romano-catolic, aproximativ 25%

din populaţie. Printre grupurile majore protestante sunt baptiştii (19,4%), metodiştii (8%),

prezbiterienii (2,8%), pentiscostalii (1,8%) şi episcopalienii (1,7%). Biserica Ortodoxă are un număr

neînsemnat (n.n nu este indicat în procente !). Cea mai răspândită religie necreştină din SUA este

24 Vezi R.Ruthe, Medien, Mogier, MäCHTE, Aberglaube und Okkultismus im Zeitalter des Wassermanns, Brendow Verlag, Moers, 1988, p.28;

191

iudaismul (2%), dar şi islamul, budismul şi hinduismul cu adepţi numeroşi”. Potrivit unui sondaj

Gallup în februarie 1978, 10 milioane de americani, tineri de toate categoriile erau adepţii unor religii

orientale; 9 milioane erau angrenaţi în ceea ce se cheamă “spiritual healing” (vindecare spirituală – o

formă tipică a practicilor terapeutice de tip New Age inspirată din religiile orientale şi practicile

şamanilor nord-americani). În anul următor, 1979, 500.000 de catolici americani erau practicanţi ai

healing-ului carismatic de influenţa penticostală. Aici este cazul să menţionăm apriga concurenţă

dintre new-ageri şi carismatici, conflictul şi contradicţia lor datorându-se mijloacelor lor diferite

folosite în acest scop: bunăstarea pământească aici şi acum.

-Istoric.

Fenomenul social cunoscut ca New Age a luat amploare vizibilă în anii '60 în mediile hippy de

pe coasta de vest, statul California, având ca centru oraşul San Francisco, capitala “contraculturii”,

supranumit şi “laboratorul noilor idei”. Cartierul unde îşi avea sediul această mişcare se numea

Height-Ashbury, dar a fost supranumit parodic Height-Hashbury, aluzie străvezie la consumul intensiv

de droguri psihedelice practicat de personajele dubioase adunate aici din toate colţurile ţării.

La data de 14 ianuarie 1967 s-au adunat 10.000 de tineri îmbrăcaţi într-o ţinută Kitsch

pseudohinduistă, autointitulaţi “flower-power children” în Golden Gate Park. Evenimentul a fost

salutat în ziarul “underground” The City of San Francisco Oracle ca fiind inaugurarea unei noi epoci.

Euforia nu a durat însă “decât o vară”, cu toată răspândirea masivă – 250.000 de hippies numai în

SUA.

Expresia (luată din filmul suedez cu acelaşi nume) trebuia luat ad-literam, deoarece în

octombrie 1967 mişcarea a fost declarată moartă şi înmormântată simbolic ! Motivul principal al

acestei dispariţii rapide au fost drogurile şi amorul liber practicate fără oprelişte de aceşti tineri

iresponsabili, printre care s-au strecurat elemente subversive sau de-a dreptul criminali odioşi ca

Charles Manson. Această contra-cultură era caracterizată de cunoscutul simbol al păcii “Make love,

not war”, în realitate un străvechi simbol ocult satanist. Muzica flower-power şi combinaţia de droguri

psihedelice cu variantele de yoga occidentalizată au trecut în zilele noastre la stadiul de cultură oficială

şi chiar considera corectă din punct de vedere politic.

Întrucât caracteristica esenţială a mişcării este structura de reţea, au existat simultan în acei ani

şi alte centre de egală importanţă ca: Esalen şi Comunitatea Ananda (California), Findhorn Community

(Scoţiei), Lama Foundation (New Mexico), Lebensraum-Zentrum (Zürich) şi altele.

Institutul Esalen din Big Sur, California, s-a înfiinţat în anul 1962 şi este socotit a fi Unum din

leagănele mişcării. Sub conducerea lui Michael Murphy şi Richard Price, institutul s-a orientat către

experimentarea de noi terapii şi spiritualitate alternativă de orientare asiatică. Ambiţia participanţilor

era aceea de a conferi acestor experimente de meditaţie, medicina holistică şi diverse forme de masaj

cu alură intelectuală academică. Aici s-au perindat figuri de seamă ale “noii spiritualităţi” ca Fritz

Perls, întemeietorul gestalt-terapiei, apoi Ida Rolf cu a sa terapie rolfing, Roberto Assagioli, părintele

192

psiho-sintezei, precum şi Rollo May, Carl Rogers, Alexander Lowen, Christina şi Stanislav Grof. Pe

lângă aceştia au mai fost prezente personalităţi politice ca M.Gorbaciov, Mark Satin şi cercetători ai

noii fizici (Fritjof Capra, Gary Zukav). În fiecare an 5.000-7.000 de cursanţi participă la gama largă de

oferte new-age: psihologie transpersonală, psihologie budistă, şamanism, hipnoza, yoga, tantra, intuiţie

practică, gestalt-terapie, metoda feldenkrais, rolfing şi Cursul miracolelor.

Findhorn Community a fost fondat în Scoţia de nord în anul 1962 de soţii Peter şi Eileen Caddy

împreună cu Dorothy Maclean. În mod asemănător Helenei Skutch, autoarea celebrului Curs al

Miracolelor, Eileen Caddy a auzit începând cu anul 1953 în timpul meditaţiilor o voce lăuntrică ce-i

dădea directive de conduită spirituală şi practică. Fără “a cerceta duhurile”, ea a luat această voce

drept Dumnezeu şi a urmat-o întocmai. Astfel cei doi soţi împreună cu secretara Dorothy Maclean au

fondat o fermă experimentală model în care s-au obţinut nişte rezultate extraordinare în urma

meditaţiilor asupra plantelor.

În anul 1970 a apărut la Findhorn o altă figură reprezentativă a New Age-lui, tânărul american

David Spangler. Acesta a continuat cu dubioasele practici de transă spiritistă, contribuind totodată prin

lucrurile sale la prestigiul acestui fief al mişcării New Age.

Din aceste centre mişcarea s-a răspândit cu repeziciune mai întâi în SUA şi Europa de vest

(spaţiul aşa-zis “euro-atlantic”), pătrunzând apoi la sfârşitul anilor 70 şi în Europa de răsărit, deci şi în

România. Aici desigur că New Age-ul a întâmpinat de multe ori dificultăţile inerente sistemului

totalitar: cenzura vigilentă a sistemului mass-media aflat sub controlul statului-partid.

-Lideri şi autori New-Age.

Prezentarea “corifeilor” mişcării are un caracter selectiv. Alegerea reprezentanţilor şi a

lucrărilor celor mai semnificative se loveşte de obstacolul următor: în căutarea unor legitimităţi şi

autorităţi cel puţin cultural-ştiinţifice, în cataloagele şi enciclopediile oficiale New Age apar nume de

personalităţi care nu s-au declarat nicicând a face parte din mişcare. Aşa ar fi nume ca Rudolf Steiner,

Carl Gustav Jung, Teihard de Chardin, Mircea Eliade şi alţii. Pe de altă parte, mişcarea îşi poate

revendica nişte “prooroci” şi chiar “înainte-mergători”, care pe drept cuvânt i-au pregătit – cu ştiinţă

sau fără ştiinţă, cu voie sau fără voie – cărările.

-Denumiri ale mişcării New-Age.

Denumiri în afară de New-Age (Era Nouă), cum ar fi: Era Solară, Era Ecologică, Era de Aur,

Era Experienţialităţii, Era Răspândirii, Era Principiului Yin (principiul feminin din spiritualitatea

taoistă, în opoziţie cu principiul masculin yang), Era Androgină (în opoziţie cu patriarhul de până

acum), Era Ioaneică (în opoziţie cu mileniile pauline), Era Acvariană, Era Vărsătorului, Era Holistică,

Era Păcii, Unităţii şi Armoniei Universale etc. Fireşte, prin noţiunea aceasta de eră trebuie să se

înţeleagă atât o epocă viitoare, care o va înlocui pe cea actuală, a “Peştilor” (Pisces), cât şi mişcarea în

sine, care va promova noile principii pe care acestea le presupune.

-Autori români şi străini.

193

Autori sau savanţi ce propaga idei vădit de tip New Age, însă din anumite principi se leapădă

deschis de apartenenţa la mişcare, ba mai mult, o critică vehement. Aici se pot încadra nume cunoscute

autohtone ca Gregorian Bivolaru, Vasile Andru, Mario Vasilescu , Ion Ţugui, Constantin Negulescu,

Pavel Coruţ, Marian Zidaru.

Iată o listă cu nume “fierbinţi” de autori New Age în vogă: Lynn Andrews, Jose Arguelles,

Sun Bear, Don Campbell, Ram Dass, Wayne Dyer, Louise Hay, Jean Houston, Barbara Marx Hubbard,

Sue Hubbell, Laura Huxley, J.Z Knight, Lohn Randolph Price, James Redfield, John Robbin, Elisabeth

Kubler Ross, Jamie Sams, Virginia Satir, David Spangler, Whitley Strieberg, George Trevelyan,

Marianne Williamson.

-Lucrări semnificative.

1. New Age journal fondat acum 100 de ani de George Bernard Shaw şi prietenii săi vizionari.

Aceştia se considerau a fi pionieri în domeniul aspectelor societăţii moderne ca: educaţia, tehnologia,

sănătatea şi spiritualitatea. Această revistă de avangardă şi-a încetat activitatea în 1922. La 50 de ani

după aceasta un grup eclectic de editori şi jurnalişti “alternativi” au hotărât continuarea lui New Age

Journal, de data aceasta în maniera post-modernistă a anilor 70 caracterizată de cultura globalistă.

2. Cursul Miracolelor pretinde că nu are autor (pentru a suscita interesul unor cercuri cât mai

largi), totuşi urmărind cu atenţie sursele indicate de înşişi propagatorii acestui curs se pot descoperi

persoanele implicate în alcătuirea şi distribuirea sa. În 1998 un interviu pe marginea Cursului acordat

de psihologul american Judith Skuth Whitson doctorului Jeffrez Mishlove. J. S. Whitson este printre

altele preşedinta Foundation for Inner Peace, organizaţie ce se ocupa cu publicarea şi răspândirea

acestui curs. Dar adevăraţii autori se numesc Helen Schucman (a murit în 1981) şi William Thetford,

autori care din “smerenie” se numesc “canalizatori”, folosind un termen contemporan ce înlocuieşte

demodatul “medium” spiritist. Aceşti doi psihologi (Helen Schucman s-a declarat evreică şi atee

militantă, iar Bill se considera agnostic !), au avut în 1975 o relaţie personală ce s-a deteriorat, iar în

această situaţie tensionată Helen a primit următorul mesaj: “Acesta este un curs de miracole. Vă rog

nu luaţi notiţe”. Mesajul venea din partea unei entităţi ce s-a recomandat a fi Iisus! Aici putem face o

paralelă cu mesajul “tolle, lege” primit de Fericitul Augustin, mesaj cu adevărat dumnezeiesc ce a dus

la convertirea acestuia. Dar ateii şi agnosticii de care ne ocupăm n-au avut darul deosebirii duhurilor, şi

nici precauţia de a consulta pe cei competenţi ce ar fi putut să-i ferească de rătăcire. Şi acestea în

situaţia când în America exista de zeci de ani milioane de ortodocşi organizaţi în diverse eparhii,

publicaţii ortodoxe şi Institutul St.Vladimir din Crestwood, New York, cu teologi de prestigiu, sau

chiar şi mănăstiri californiene cu viaţă ascetică exemplară.

Astfel în ianuarie 1987 existau în circulaţie 300 000 de copii ale cursului Judith Skutch

caracterizează acest curs – să reţinem, una din cărţile “canonice” ale mişcării New Age! – ca fiind un

sistem metafizic de psihoterapie.

Pe internet se poate citi o producţie literară înrudită, şi anume The Celestine Journal. Dar tot pe

194

internet n-au întârziat să apară şi recenzii critice, în special venite din zona neo-protestantă. Una din

cele mai pertinente critici se intitulează “Reflections ON A Best-Seller” de Polf Nosterud. Acolo se

arată între altele că: "Prin deghizarea conceptelor oculte într-o terminologie creştină, cărţile New Age

au introdus, înşelător, mulţime de aşa zişi creştini în cercuri New Age şi neo-păgâne…"

Aceste recenzii urmăresc – şi realizează – o poziţie creştină apologetică, dar din păcate ele

eşuează în zona eterodoxiei propunând soluţii ce trădează carenţele duhovniceşti tipic neoprotestante:

lipsa ierarhiei şi continuităţii apostolice, neînţelegerea sobornicităţii şi a Sfintelor Taine, critica cultului

sfinţilor şi liturgicii bisericeşti în general, subiectivismul în interpretarea (adesea literală,

fundamentalistă) a Scripturii, considerată ca autoritate supremă şi suficientă. Aceste grave abateri

dăunează chiar şi celor cu cele mai bune intenţii cum ar fi C. Cumbey, C. Matrisciana, D. Hunt sau

L.Gassman.

-Mişcarea New-Age în România.

Psihosectele se leagă direct de universul atât de variat, cunoscut sub numele New Age, această

mişcare sau mentalitate în expansiune, complexă şi articulată, descrisă ca o “propunere existenţială” de

sincretism exacerbat, uimitor, între filosofiile orientale, psihologia inconştientului, ufologie şi religii

primitive. O astfel de “cloacă universală”, cum a numit-o cineva, şi în care poţi găsi orice, pentru a-ţi

construi un “crez pe măsură”.

Psihosectele, auto intitulate “mişcări pentru dezvoltarea mentalului”, creează preocupări nu

atât prin numărul crescând de aderenţi, cât mai ales prin potenţialul de pericol social. Vorbind de

acesta din urmă aspect, documentele statistice ale unor ţări occidentale le consideră în stare să opereze

o “destructurare mentală” la adepţii lor, conducându-i sistematic şi la ruină economică. De aceea, sunt

numite uneori şi “culte destructive”.

De obicei, între aceste psihosecte găsim sistematic unele care activează şi în ţara noastră, chiar

dacă, de regulă, au un număr limitat de adepţi. Între acestea amintim:

-Scientologia.

-Live Discover Principles.

-Silva and Mind Control.

-Centru Român de Psihologie şi Hipnoză Aplicată (Evo Cris).

-Valter Bredeon Seminars.

-Cultural and Spiritual Association (Casa).

-Asociaţia de Ontopsihologie.

-Hormony Body Mind.

Psihosectele sunt o realitate în întregime occidentală, prezentând un amestec de intuiţii

psihanalitice, precepte morale, metode pseudo-ştiinţifice, practici iniţiatice, centrate, de obicei, pe

credinţa într-o Fiinţă supremă şi pe speculaţii eshatologice. Ceea ce au în comun aceste secte este

pretenţia de a dezvolta pe deplin capacităţile mentale şi psihologice ale omului, prin eliberarea şi

195

condiţionările mentale, de boală şi de nefericire.

Riscul constă şi în faptul că, adesea, se ascund sub masca unor aşa-zise centre psihoterapeutice,

institute de cercetare şi şcoli formative, sau de-a dreptul în cursuri pentru manageri sau de dezvoltare a

memoriei. Frecventarea acestor “cursuri” se face cu plata unor taxe adesea exorbitante, dacă nu cu

punerea întregului avut la dispoziţia comunităţii respective şi cu angajarea “cu norma întreagă” în

activităţile organizaţiei.

Dintre structurile religioase amintite, pare că Scientologia ar fi cea care isca preocupările cele

mai serioase, mai ales că activează în România încă din anii comunismului. Caracteristica majoră a

acestei mişcări e ambiţia de a crea o “democraţie scientologică” la scară planetară, mizând pe

“purificarea” tuturor indivizilor. Când acest lucru se va realiza, în proporţie de 80%, nu va mai fi

nevoie de alegeri şi dezbateri politice, iar cine va continua să se opună mişcării va fi privat de statutul

de cetăţean. Cercetările făcute asupra acestei mişcări au subliniat gravele repercusiuni asupra

familiilor care au un membru devenit adept al sectei. Terapia tinde să reducă adepţii la o stare totală de

aservire, folosindu-se de sisteme de condiţionare mentală. “Confesiunile” adepţilor privind viaţa lor

privată, obţinute în urma şedinţelor de terapie, sunt apoi folosite împotriva lor, ca instrumente de

şantaj.

Se cunosc numeroase cazuri în Europa, dar şi la noi în ţară, când diverse mişcări psihoagresive,

aparţinătoare mişcării New Age, au tendinţe să intre în şcoli fie prin intermediul elevilor şi studenţilor,

fie al unor profesori deveniţi adepţi ai psihosectelor. A creat senzaţie cazul unei şcoli din Toscana

(Italia), în care directorul a cerut profesorilor să participe la un astfel de curs, care ulterior ar fi fost

echivalent cu unul de reciclare. Consiliul profesoral a cerut demisia directorului şi a solicitat

retragerea dreptului de a mai profesa.

Nu trebuie uitat ca şi lumea politică şi cea a afacerilor sunt poluate de New Age. Într-o lume

ambiguă, e greu să lupţi contra universului New Age, care are elemente “nevinovate” şi periculoase la

un loc. Ne lipsesc elementele culturale pentru a-i face faţă. Singura posibilitate este discernământul

duhovnicesc, care ne ajută să nu ne oprim la suprafaţă, fascinaţi de aparenţe, ci “să aruncăm mai la

adânc”, în marea tulbure pe care navigăm, şi să vedem toate acele elemente ambigui şi controversate,

care spun că nu acolo este Hristos.

b. Elemente de doctrină.

-Ontologie, cosmologie, antropologie.

Conform New-Age, lumea trebuie percepută ca o “ţesătură” dinamică de relaţii, în care nici o

parte nu este mai importantă decât celelalte. În ansamblul ei, existenţa şi echilibrul ei sunt determinate

de cele două principii aparent opuse, dar complementare, şi anume yin şi yang, unul feminin şi celălalt

masculin, preluate din taoism şi completate de către fizicianul F.Capra cu idei din cartea chineză I-

196

Ging. Alte elemente au fost preluate din filosofia greacă a lui Heraclit.25

În viziunea filosofiei şi misticii chineze, interacţiunea celor două principii complementare

conduce la instaurarea ordinii şi armoniei universale, cosmice şi individuale, denumite tao. Dar tao

reprezintă un proces într-o permanentă schimbare şi transformare. Toate fenomenele participă la

procesul cosmic, fiind prin natura lor absolut dinamice. Această ordine cosmică, morală şi fizică, cu un

caracter implacabil, se desfăşoară nu linear, ci ciclic.

Ordinea naturii nu este altceva decât echilibrul dinamic dintre aceste principii. La nivelul

omului, yang şi yin simbolizează raţionalul şi intuitivul, celor două forme complementare ale spiritului

uman. Gândirea umană este analitică, liniară, ea operează cu distincţii, sisteme logice, fragmentând

realitatea.

F. Capra susţine, pe de altă parte, că nu există nici o cunoaştere absolută a lucrurilor în fiinţa

lor. Într-un mod similar mişcării electronilor în atom, întreaga existenţă nu se află într-o mişcare şi

activitate continuă. Determinată de yin şi yang, dinamica se transmite mai departe de la molecule, prin

intermediul celulelor, spre organe, în continuare spre om, de la om spre familie, de acolo spre

societate şi, în sfârşit, spre naţiuni. În fond doctrina new-age-istă, îmbinată de elemente mistice

orientale, nu face altceva decât să încerce să-şi justifice propriile idei pe baza unor teorii vehiculate

frecvent de o anumită parte a fizicii moderne.

Conform aceluiaşi fizician, F.Capra26, o analiză atentă a proceselor de observare în fizica

atomică ne conduce la concluzia că particulele subatomice nu pot fi percepute ca entităţi izolate, ci

doar ca intercorelări între procesele de pregătire a experimentului şi măsurătorile propriu-zise. În acest

fel, teoria cuantică demonstrează unitatea Universului, arătând că lumea nu se compune din entităţi

statice, îndepărtate între ele.

Teoria relativităţii, lansată de către Einstein, a schimbat profund concepţia despre materie,

conducând la o altă viziune despre particulele “elementare”. Teoria relativităţii a demonstrat că masa

nu are nimic de-a face cu substanţa, ea nefiind altceva decât o formă de energie. Faptul că masa unei

particule corespunde, în fapt, unei anumite cantităţi de energie arată că particula nu poate fi percepută

ca un obiect static, ci ca o entitate dinamică.27

Se vorbeşte astăzi în lumea fizicienilor de o anume “paradigmă vibratorie”, conform căreia

universul este conceput ca un complex de vibraţii, numite stringuri. Potrivit acestui concept, însuşit de

new-age-işti, procesele, oricare ar fi ele, se desfăşoară demonstrând o structură ritmică, şi nu una

statică. Ele sunt fluctuaţii, oscilaţii, unde, vibraţii (teoria stringurilor, o teorie care îl exclude pe

Dumnezeu).

Imaginile de obiecte şi entităţi statice, separate, “există” doar în mintea noastră, în lumea

25 S.Leuenberger, Die theosophischen Wurzeln von New Age, în P.Beyerhaus/Lutz E von Padberg (Hrsg.) Ein Welt-eine Religion ? Die synkretistische Bedrohung unseres Glaubens im Zeichen von New Age, Asslar, 1988, p.158; 26 F.Capra , Teofizica: o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, Bucureşti, 1995, p.59; 27 Ibidem, p.66 sq.

197

noastră interioară, pe care ne-o proiectăm fiecare cu ajutorul simbolurilor, reprezentărilor şi ideilor.

În consecinţă, opinia conform căreia ar exista obiecte statice, separate între ele prin spaţiu, nu

are, potrivit acestei doctrine, nici o bază ştiinţifică, ci doar una de recompunere, “fotografică”. Aceasta

este şi motivul pentru care new-age-iştii insistă pe necesitatea înlocuirii modelului “fotografic” cu

modelul “holografic”, conform căreia perceperea senzorială, intrarea în contact cu lumea exterioară,

nu se mai realizează după criterii “fotografice”, ci “holografice”.

Doctrinarii New-Age concep universul ca întreg, susţinând că materialitatea lui se întrepătrunde

în mod absolut cu spiritualitatea sa. Pentru ei, nu există două substanţe distincte, spiritul şi materia, ci

doar două sau mai multe aspecte de profunzime diferită ale uneia şi aceleiaşi “substanţe cosmice”.

În concepţia New-Age, teologia şi antropologia nu-şi găsesc locul, întrucât Dumnezeu şi omul

sunt percepuţi ca parte integrantă a cosmosului, sunt absorbiţi de acesta, nu au o identitate proprie. Din

această cauză, teologia şi antropologia nu sunt parte componentă a cosmosului. Reprezentanţii New-

Age afirmă că nu există un Dumnezeu în sensul de Creator, nici un Dumnezeu ca persoană distinctă de

creaţie. Ba mai mult, el îl identifică pe Dumnezeu cu “dinamica autoorganizatorică a cosmosului”28.

Paradoxal, însă, Dumnezeu este desemnat şi ca “spirit cosmic”, această concepţie apropiindu-se foarte

mult de viziunea panteistă a lui Spinoza, de aceea a panteismului upanişadic, sau, într-o altă

perspectivă, chiar de cea a pancosmismului budist. Prin urmare, din moment ce acest “Dumnezeu”

impersonal nu se deosebeşte şi nu se detaşează de cosmosul din care face parte, în sensul unui Creator

suveran şi atotputernic, el evoluează simultan cu acesta. Este şi motivul pentru care cosmosul este

socotit divin şi sacru. 29

Am amintit mai înainte că nici antropologia nu apare ca parte distinctă de cosmologie în

concepţia New-Age. Din perspectiva acestei doctrine, omul, ca şi Dumnezeu de altfel, reprezintă nici

mai mult nici mai puţin decât un aspect mai important al cosmosului, iar cosmosul nu este altceva

decât trupul extins (“corpus estensium”) al acestuia.

Nu se face nici o distincţie între dimensiunea materială şi spirituală a omului, ci ambele sunt

privite ca un întreg indestructibil. Omul este parte integrantă a acestui “spirit” care sălăşluieşte în

cosmos şi, drept urmare, este divin.30

- New-Age, ecologism, feminism şi pacifism31.

New Age nu vizează doar “interiorizarea” omului, ci, aşa cum subliniază F.Capra, şi o

“exteriorizare” a acestuia, cu multiple repercursiuni în plan social, politic şi mai ales ecologic.

“Ecologia abisală”,32 îşi propune “transformarea personală şi socială”, mutaţia la nivelul conştiinţei

28 F.Capra, Wendezit, p.324; 29 S.Leuenberger, Die theosophischen Wurzeln…, în P. Beyerhaus / Lutz E. von Padberg (Hrsg.), op. cit., p.159; 30 S. Leuenberger, ibidem, ibidem; 31 Acest subcapitol a fost preluat din studiul New Age şi ecologie. Construcţii critice din perspectivă creştină, apărut în Teologie şi viaţă, nr. 1-6, 1997, sub numele de Interferenţe New Age – ecologism, pp.116-120. 32 De exemplu, în noile ediţii ale cărţii sale Wendezeit…, Capra a adăugat o anexă cu titlul Die ökologie – und Alternativbewegung - beispielhafte Entwicklungen und Projekte; vezi F.Capra, Wendezit …p.475 – 484;

198

ecologice, toate trebuie să se completeze reciproc.33 New-age-işti consideră că multe mişcări

ecologiste, feministe, pacifiste etc. vor adera şi vor susţine programul şi ideologia New Age: “Avem

nevoie de o perspectivă ecologică şi feministă, care în fiinţa ei cea mai intimă este de natură spirituală

şi care va implica schimbări profunde în structurile noastre sociale şi politice”34. Pornind de la o

viziune holistică şi ecologică despre viaţă, respingând sistemul actual de valori, care domină cultura

contemporană şi care este susţinut prin instituţiile sociale şi politice actuale, astfel de mişcări tind – ca

şi New Age – spre crearea unei noi culturi35.

Promotorii New Age îşi pun speranţe în legătura “Noii Stângi”(neomarxistă) cu mişcările

adepte ale religiozităţii New Age. Drept prototip al acestei colaborări este considerată legătura cu

Partidul “Verzilor” (der Grünen) din Germania. În opinia lui F.Capra, “Verzii” ar reprezenta

“manifestarea cea mai puternică” a noii “culturi care ia amploare” în sensul doctrinei New Age36.

Aşa cum remarca F.Capra “punctul de plecare al politicii Verzilor îl reprezintă cunoştinţa ecologică,

conştiinţa…independenţei tuturor fenomenelor, a îndreptării tuturor indivizilor şi societăţilor în

procesele ciclice ale naturii, ceea ce converge pe deplin cu imaginea globală new-age-istă despre

existenţă în general”. Capra vorbeşte de o “ecologie abisală”, aflată la celălalt pol faţă de “gândirea

ecologică superficială”.

De fapt, pentru new-age-işti verdele reprezintă culoarea vieţii şi a speranţei, culoarea

supravieţuirii şi a ultimei speranţe. Verdele mai e şi principiu vital, dar fiind faptul că se poate renunţa

la orice această lume, de pildă la creşterea economică liniară, la exploatarea prădalnică a naturii, la

disproporţiile demografice, la competiţii. Filosofia New Age susţine că verdele este un simbol pentru

lumea “globală”, exprimând depăşirea momentului eshatologic şi năzuinţa după o nouă “eră”.

După cum afirmă acelaşi analist al complementarităţii dintre doctrina New Age şi ideologia

“verde”, F.Capra, “Alianţa Prieteniei Ecologice” (“Oko-Friends-Alianz”) a reprezentat impulsul

esenţial spre apariţia Verzilor. Pentru această Alianţă, “următorul pas esenţial l-a constituit legătura

cu Mişcarea feministă şi, odată cu aceasta, cunoaşterea profundă a relaţiei strânse dintre ecologie şi

feminism”.37 În viziune a lui F. Capra “conţinutul spiritual al concepţiei ecologice ”şi-ar găsi

“expresia sa ideală în spiritualitatea feministă promovată de Mişcarea feministă”. Aceasta şi-ar avea

fundamentul în “ conştiinţa unităţii tuturor formelor de viaţă şi a ritmului lor ciclic dintre viaţă şi

moarte”, adică exact în mesajul New Age.

În continuare, acelaşi autor mai subliniază că numeroşi reprezentanţi feminişti au reliefat că

“imaginea unei divinităţi feminine pare să întruchipeze acest fel de spiritualitate mult mai mult decât 33 Cf. Subtitlul şi programul din lucrarea lui M. Ferguson, Die sanfte Verschworung. Persönliche und Gesellschaftliche Transformation… (“Transformare personală şi socială…”); L.Gassmann, Die politiche Transformation, der New-Age-Bewegung, în: P.Beyerhaus / Lutz E.v. Padberg (Hrsg.) op. cit., p.168; 34 Vezi F.Capra, Wendezeit …p.11; 35 Ibidem, p.331-332; 36 F.Capra, Die Bedeutung der Grünen für die Welt, în Ch. Spretnak, Nicht links, rechts, sondern vorne: Die Studie einer amerikanischen Aktivistin über die Grünen Politik in der USA, München, 1985, p.9; 37 F.Capra, Wendezeit…, p.480,483;

199

cea a unei divinităţi masculine”. “Adorarea divinităţilor feminine în multe culturi, inclusiv în cultura

noastră”, ar fi precedat “adorarea divinităţilor masculine”, nefiind exclus ca ea să fi fost şi “o

trăsătură a misticii naturale din vechea tradiţie taoistă”.38

Trebuie consemnat faptul că feminismul “verde” şi, se poate spune “new-age-ist”, nu este

identic cu cel apărut prin anii '60. Este o luptă dusă împotriva “patriarhatului” şi pentru feminizarea

întregii societăţi, o luptă pentru libertatea sexuală totală, inclusiv lesbianismul, uranismul şi incestul –

o strădanie antifirească şi anticreştină de a crea “omul androgin” al viitorului. Este o luptă nu numai

pentru ocrotirea vieţii ci şi pentru libertatea de a distruge viaţa în germene, având în vedere poziţia

feministelor faţă de avort.39.

Aşa-zisei “revoluţii verzi” i s-a afiliat şi mişcarea pacifistă. Verzii sunt în realitate pacifişti şi

toţi pacifiştii sunt verzi, chiar dacă ei contestă această aparenţă. De fapt această problemă este tratată

de foarte mulţi autori precum W.Bienert, K.Motschman, G.Rohrmoser, G.Rumler, W.Veeser etc.40

Adepte ale “globalismului” new-age-ist, concepţiile ecologiste extreme merg până la

solidarizarea şi identificarea cu tot ce este viu, deci şi cu animalele, asemenea idei provenind clar din

mistica hindusă, budistă şi jainistă. S-ar putea spune, însă, că surse similare de inspiraţie în acestă

privinţă pentru ei există şi în Europa: Francisc de Assisi vorbea, de pildă, de o comunicare cu “fratele

animal”, A. Schopenhauer pleda pentru o “estetică a compasiunii”, în stil budist, iar Albert

Schweitzer enunţase principiul său normativ fundamental al “respectului pentru viaţă” – exact pe

această linie.41 Extremismul ecologist invocă argumentul că situaţia actuală reprezintă, în fapt, o

deteriorare pe plan moral, pentru că religiile antice au cultivat chiar zoolatria.

Astfel, Ch. Spretnak, unii dintre promotorii “Verzilor”, urmează prin concepţiile sale exact

linia new-age-istă: “totul este o singură unitate, toate formele de viaţă sunt părţi ale unui dans

(shivaist? n.n.) neîntrerupt al materiei-energiei, care creşte şi descreşte”42. Crezul “spiritual” al

politicii “verzi” este magia orientală, holismul à la F.Capra, feministul, transformismul43 aflate în

strânsă legătură cu învăţătura New Age.

- Fizică şi mistică în gândirea New-Age-istă.

Aşa cum susţin fizicienii contemporani44, lumea atomică şi subatomică se plasează dincolo de

limitele perceperii senzoriale. Încercând să pătrundă în structura atomului, ştiinţa transcende limitele

percepţiei senzoriale, ea nu se mai poate baza pe logică. Teoria cuantică şi teoria relativităţii, care sunt

bazele fizicii moderne, au demonstrat că “realitatea” căutată de fizicieni, ca şi Absolutul postulat de

mistici, transcende orice logică de tip aristotelic; în faţa ei, limbajul convenţional devine neputincios,

38 iIbidem, p.469sq.; 39 Cf. B.Würtz, op. cit., p.145; 40 Cf. L. Gassmann, Die Grünen – eine Alternative ?, p.34; 41 Vezi B.Würtz, Filosofia anticipării, III, p.81-84; A. Schweitzer, Aus meinem Leben und Denken, Leipzig, 1937; 42 Ch. Spretnak, Nicht links …, p.325; 43 K.Berger, Ausweg oder Irrweg, Asslar, 1987, p.120; 44 Cf. Capra, Taofizica, p.44;

200

într-un fel chiar inutil, aşa cum subliniază Heisenberg.45

Logica şi raţionamentul au fost principalele instrumente folosite în formularea ideilor filosofice

nu doar de către promotorii diferitelor şcoli filosofice, ci chiar de către exponenţii scolastici din

Occident. Filosofii şi misticii au manifestat totdeauna o aversiune, devenită clasică, faţă de orice

logică, gândire analitică şi discursivă, faţă de orice distincţie şi fragmentare a realităţii.

Aşa cum afirmă fizicianul F. Capra46, Unul dintre cei mai consecvenţi susţinători ai paralelei

dintre fizica modernă şi mistica orientală, esenţa misticii orientale este conştiinţa unităţii şi

intercomuniunii tuturor lucrurilor şi evenimentelor, experienţa fenomenelor ca manifestări ale unei

unice “entităţi primordiale”.

În faţa realităţii pe care o experimentează, fizicienii şi misticii trebuie să adopte un mod de a

gândi, eliberându-se din “prizonieratul” schemei rigide a logicii clasice.

Spre deosebire de filosofia greacă, cea orientală susţine că spaţiul şi timpul sunt simple creaţii

ale mentalului nostru. De aceea, misticii le cataloghează ca fiind, asemenea tuturor celorlalte concepte,

relativ limitate şi iluzorii.

În opinia lui F.Capra47, ceea ce face ca viziunea misticilor orientali asupra lumii să se asemene

mult mai mult cu concepţia ştiinţifică modernă decât cu aceea a grecilor antici, este intuiţia

atemporalităţii. În genere, filosofia naturală a grecilor – subliniază autorul – este esenţial statică şi are

la bază geometria.

Deşi aparent complect diferite, viziunea fizicii moderne şi cea a misticii orientale au multe

puncte în comun. De aici şi întrebările pe care şi le pun tot mai mulţi dintre cei care se apleacă asupra

unor asemenea probleme. Redescoperă cumva ştiinţa, folosindu-se de un instrument sofisticat,

străvechea înţelepciune a filosofilor mistici din Orient ? Este posibil oare o sinteză a ştiinţei şi misticii?

Cel mai bun răspuns nu poate veni decât din partea unui fizician, ba chiar din partea unuia

dintre cei mai avizaţi48: “Eu văd mistica şi ştiinţa ca pe două manifestări complementare ale

mentalului, ale facultăţilor sale intuitive şi raţionale. Fizicianul contemporan cercetează lumea printr-

o extremă rafinare a raţiunii; misticul, printr-o extremă rafinare a intuiţiei. Sunt două mentalităţi de

abordare complet diferite, care implică mult mai mult decât o anumită concepţie despre lumea fizică.

Dar ele sunt – aşa cum ne-a învăţat fizica să le numim – complementare. Nici una din ele, nu poate fi

înţeleasă în contextul celeilalte, nici una nu poate fi redusă la cealaltă; amândouă sunt necesare

înţelegerii totale a lumii, completându-se reciproc”.

- Tranziţia de la “eroare” spre “adevăr”: realizarea “supraomului” prin psihologie şi educaţie

transpersonală.

New-age-iştii afirmă că, în prezent, omenirea este încă prizoniera unei aşa-numite “gândiri

45 W.Heisenberg, Physics and Philosophy, London, 1963, p.177; 46 F.Capra, Taofizica, p.105; 47 F.Capra, Taofizica, p.143; 48 F.Capra, Taofizica, p.267;

201

false”. Această gândire constă într-o viziune asupra lucrurilor care nu corespunde realităţii, de acest

fapt fiind vinovată, în primul rând, tradiţia iudeo-creştină imprimată de biblie.

Doctrina New-Age concepe tranziţia de la “gândirea falsă” la o “gândire corectă” ca pe o

schimbare de paradigmă. “Gândirea corectă” se concretizează, de fapt, în afirmarea sintezei şi

sincretismului la toate nivelele şi pe toate planurile. Cei care nu acced spre un asemenea mod de

gândire sunt catalogaţi de către new-age-işti drept “saboţi de frână” (Bremsklotz)49. “Bremskloz”

sunt, de fapt, toţi acei oameni care separă materia de spirit, care se consideră şi se percep ca indivizi

distincţi de natură şi lume, în sensul sintagmei subiect-obiect, de origine carteziană.

Metodele psihotehnice şi de meditaţie utilizate de către New-Age îşi propun cu toate laolaltă

anihilarea sentimentului de “eu” şi experienţa contopirii cu Universul, crearea unei noi conştiinţe şi

anume acea conştiinţă a identităţii cosmice.

Doctrinarii mişcării au recurs la îmbinarea tehnicilor psihologice cu cele fiziologice şi le

recomandă în scopul unei pretinse “transformări” a omului, în scopul aşa-numitei tranziţii de la

“eroare” spre “adevăr”. Însă nu numai individul trebuie “transformat”, spun ei, ci întreaga umanitate,

fiind “bolnavă”, are nevoie de această “transformare”; tot la fel, economai şi societatea au şi ele

nevoie de un om “transformator” pentru a putea salva ecosistemul în care trăim. Toate psihotehnicile

propuse în acest sens (bio-feed-back, antrenamentul autogen, hipnoza şi autohimnoza, meditaţia de

orice fel – zen, budism tibetan, creştină, cabalistică, Kundalini, Raja-Yoga etc., psihosinteza,

istorisirile sufi, Koan-urile, tehnicile şamaniste, Siva Mind Control Actualizations, teosofia şi siatemul

Gurdjieff, logoterapia lui Victor Frankl, terapia gestaltistă, terapia Reich, bioenergetica, kinesiologia

aplicată, Taichi, Ch'uan, Aikido etc.) nu urmăresc, de fapt, o revenire a individului la vechea

normalitate, considerată de new-age-işti morbidă, ci accesul lui la o stare aşa-zis nouă, la

“transformarea” lui, în sensul de a deveni apt pentru “Noua Eră”50.

Conform principiilor psihoterapiei transpersonale, pentru a se vindeca, purifica şi elibera,

individul nu are nevoie de mijlocitori, ci doar de el însuşi. Terapeutul are doar un ghid exterior, un

însoţitor, eventual un îndrumător.

Un auxiliar foarte recomandabil în această terapie este muzica, prin care se facilitează accesul

în starea de transă auto-terapeutică. Dacă rezistenţa pacientului este puternică, terapeutul poate face

apel la diferite tehnici care determină “fluidizarea energiilor blocate”. În toate tehnicile folosite,

accentul se pune pe trup: masarea polarităţilor, surescitări de tip bioenergetic, Rolfing etc. De

asemenea, pot fi utilizate inclusiv tehnici extrem-orientale, cum ar fi Taicki, Aikido sau meditaţia cu

caracter mistic, care nu are nimic în comun cu intelectul, ci, dimpotrivă, urmăreşte abolirea tranzitorie

a gândirii discursiv-analitice, în vederea integrării omului în “câmpurile de forţă” ale cosmosului; la

capătul “urcuşului” nu se află vreo treaptă oarecare, ci pretinsa identitate cosmică a individului. În

49 S. Leuenberger, Die theosophischen Wurzen…, în P.Beyerhaus / Lutz E.von Padberg (Hrsg.), op. cit., p.161; 50 B.Würtz, New Age, p.209 sq.;

202

fond şi la urma urmei, nu este vorba decât de o nouă formă de depersonalizare a omului.51

-Reîncarnarea.

Pacientul, în stare de hipnoză, e condus de terapeut regresiv până dincolo de momentul naşterii

sale. Metoda se încearcă a fi acreditată nu doar pentru persuasiune orală, ci terapeuţii care o practică

dispun acum şi de mii de benzi magnetice înregistrate cu acordul pacienţilor. Ei afirmă că există, în

cazul respectivilor, o serie de traume psihice moştenite din existenţele anterioare, care pot fi vindecate

exclusiv prin rememorarea lor, adică printr-o regresie spre începuturi, realizată în stare de hipnoză52

Conform New-Age, un om “transformat” nu mai este un om în sensul tradiţional, ci un fel de

supra-om, o altă specie; el nu mai este acel homo sapiens, ci homo noeticus, fiindcă are parte de un fel

de “autorevelaţie” pancosmică a dimensiunii transmateriale, spirituale a fiinţei, pentru că are acces la

ceea ce se cheamă “ordinea înfăşurată” a cosmosului.53

Pledând pentru o “educaţie transpersonală”, new-age-iştii susţin că învăţământul ar trebui să

renunţe la vechile sale tipare, că educaţia în general trebuie să fie individualizată până la maxim.

Programele analitice unice, sistemele de evaluare unice, manualele şi materiile învechite, problemele

cu răspunderi dinamice pregătite reprezintă un obstacol în calea educaţiei transpersonale şi

demonstrează incompetenţa organizatorilor învăţământului.54 Şcolile “Waldorf”, a apărut după 1989 şi

în România sunt un exemplu în acest sens.55

În acelaşi timp, însă, “transformarea” individului trebuie să se resimtă şi în planul căsătoriei şi

familiei: “Deprinderi cu privire la căsătorie, familie, sexualitate şi instituţii sociale sunt zdruncinate

prin alternative radical noi sau radical vechi”.56

- Unitatea impersonală cu Dumnezeu şi cosmosul .

New-Age se străduieşte să realizeze o reintegrare impersonală a omului în cosmos şi o

“revrăjire” a naturii şi lumii. În viziunea New-Age, omul trebuie să redevină conştient de faptul că nu

este o fiinţă autonomă, ci că se află într-o relaţie de dependenţă faţă de miturile ancestrale, de diferite

forţe sau energii cosmice, ca şi de anumite predeterminări de ordin astrologic, care contravin oricărei

idei de libertate şi acţiune personală responsabilă.

Vehiculând, însă, anihilarea conştiinţei eului personal, New-Age ne propune, din perspectivă

biblică, contestarea ideii că, în concepţia new-age-istă, Dumnezeu nu reprezintă vreun subiect, un “tu”

în relaţia cu omul, ci doar o simplă energie cosmică impersonală.57

În religiile creştine orientale, din care New Age îşi trage originile, Dumnezeu reprezintă o

“unitate” impersonală şi nediferenţiată, pancosmică, cu absolut nimic distinct de creaţie.

51 Cf. B.Würtz, New-Age, p.190 sq; 52 R.Ruthe, op. cit., p.48; 53 Ibidem, p.212 sq; 54 Ibidem, p.218; 55 Ibidem, p.220; 56 M.Ferguson, Die sanfte Verschwörung…, p.448; 57 D.Benrath (Hrsg.), New Age. Eine einführende Information und kritische Beurteilung, Lübeck, 1989, p.22;

203

Pe de altă parte, în viziunea New-Age, unitatea este reprezentată ca o simplă formă de

manifestare a divinului, lucru care nu apare nicăieri în textele biblice. Mulţi new-age-işti afirmă că şi ei

acceptă istoria biblică despre creaţie, dar privesc creaţia doar ca pe o “emanaţie” din “Dumnezeu”,

ceea ce contravine evident primelor cuvinte din cartea Facerii: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi

pământul” (Facerea 1.1).

Spiritualitatea new-age-istă promovează, după cum am observat, un impersonalism total. Dar

fiinţa noastră nu se poate împlinii decât în comuniune cu alte persoane de aceeaşi natură cu ea.

Pentru învăţătura creştină, însă, aşa cum subliniază părintele prof. Dumitru Stăniloae, “nu

există un lucru despărţit de altele şi nici o unitate fără o distincţie în ea. În consecinţă, toate numerele

sunt în acelaşi timp un număr şi orice unu este şi multiplu şi unu. Şi una şi alta sunt relative.

Realitatea este dincolo de unu şi de multiplu”58.

Privit din perspectivă creştină, omul este simultan natură, dar şi ipostas sau subiect, este

subiect, ca natură subzistentă, ca centru subzistent unitar al actelor sau reacţiilor sale, ca fond ce-şi

actualizează potenţele sale; pe de altă parte, el este natură, ca instrument sau fond pus în valoare de

aspectul ei de subiect, sau de faptul că subzistă real ca ipostas.

Fiind persoană, omul se realizează doar în relaţia sa cu alte persoane, dar fără a se pierde în

acestea în mod pancosmistic, aşa cum descoperim în doctrinele holistice sau în fenomenologia budistă.

Doctrina holistă pretinde, de asemenea, că cele mai mici elemente constitutive ale cosmosului

s-ar afla într-o permanentă mişcare, într-o dinamică ritmică. De aici s-ar putea trage concluzia că şi la

nivelul microcosmosului ar fi valabil acelaşi principiu al mişcării, ca şi la nivelul macrocosmosului.

Din cauza fluidităţii analoge, în ambele planuri n-ar mai exista nici pentru om, nici pentru gândire, nici

pentru orice act în sine criterii sau principii absolute. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură arată limpede

că Dumnezeu a rânduit în univers o ordine incontestabilă: “Pusu-le-ai pe ele în veac şi în veacul

veacului; lege le-a pus şi nu o vor trece” (Psalm 148,6)59.

Constatăm, în viziunea New-Age, o deplasare ciudată a concepţiilor, şi anume de la teocentrism

la antropocentrism şi, de aici, la “cosmocentrism”, un termen de astfel neadecvat, întrucât esenţa sa

panteistă nu permite prezentarea logică de “centru”, ci semnifică identificarea holistă cu “realitatea

înfăşurată a universului”, în ultimă instanţă cu ceea ce se cheamă depersonalizarea sau

dezindividuaţia.

-Evaluare .Concluzie.

În anii '60, în Occident, a apărut o serie de curente anticulturale, acestea propunându-şi să facă

o deosebire clară între religie şi viaţa spirituală. A început să se vorbească de atunci încoace, tot mai

mult de spiritualitate şi mai puţin de religie. Ba mai mult decât atât, religia a început să capete o

conotaţie negativă, lipsită de interes, în vreme ce “viaţa spirituală”, făcând abstracţie mai mereu de

58 Pr.prof. D.Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, Bucureşti, p.306; 59 N.Achimescu, New Age şi ecologia, loc.cit., p.124;

204

normele moral-religioase, s-a bucurat de o tot mai mare popularitate. Această atitudine vădeşte

limpede ascensiunea secularismului modern în dauna experienţei creştine. Un atare context a fost

speculat, indiscutabil, de către new-age-işti, mai ales că aceştia şi-au propus dintotdeauna să fie în pas

cu “cererea” venită din partea societăţii, faţă de care au încercat să răspundă, de fiecare dată, cu o

“ofertă” corespunzătoare.

Oferind acest amalgam de ştiinţă şi mistică, în funcţie de preferinţele omului modern, New-Age

nu face altceva decât să devină un fel de “religie-marfă”, ca orice produs al societăţii de consum în

care trăim. Treptat, însă, această “ofertă” este tot mai prezentă în marile oraşe, inclusiv în ţara noastră,

îndeosebi în rândurile intelectualilor.60

Potrivit unui sondaj realizat de Mynarek în rândul new-age-iştilor, consecinţele fenomenului se

prezintă astfel: 92% resping Bisericile; 78% resping, în acelaşi timp, Bisericile şi creştinismul; 2%

recunosc Bisericile şi creştinismul; 95% se consideră religioşi.61

60 Cf.Pr.D.Bădulescu, op. cit., p.19; 61 K.Lederberger, P.Prieri, Nouvel Age et Christianisme, Paris, 1992, p.25;

205

B. MIŞCĂRI CU FUNDAMENT RELIGIOS ORIENTAL

I. Meditaţia transcendentală.

II. Credinţa baha’i.

I. Meditaţia transcendentală.

Meditaţia transcendentală este o practică spirituală sau yoga, prezentată pentru prima dată lumii

occidentale de către întemeietorul ei, Maharishi Mahesh Yogi, ca fiind un exerciţiu religios sau o

filosofie. Lovindu-se de scepticism din partea occidentalilor nereligioşi, Maharashi şi-a restructurat

programul meditaţiei transcendentale. În anii ’70 el şi-a provocat mişcarea ca exerciţiu psihologic

nereligios, corect din punct de vedere ştiinţific, fiind destinat să îndepărteze stresul, să aducă pacea

omului interior, având prin aceasta un efect pozitiv asupra societăţii, şi să dea posibilitatea

practicantului avansat să participe la proiecţii astrale (sufletul lui părăsindu-i trupul) şi să realizeze

levitaţia.

În zilele noastre meditaţia transcendentală continuă să-şi pună eticheta seculară pe tot ceea ce

promovează, şi majoritatea occidentalilor nu sunt conştienţi da natura şi implicaţiile ei religioase.

Fondatorul Meditaţiei transcendentale Mahesh Prasad Warna, s-a născut la Jabalpur (India), în

anul 1918, autonumindu-se mai târziu Maharişhi Mahesh Yogi şi fiind venerat de către adepţii săi cu

titulatura de “Sfinţia Sa”.După ce o perioadă s-a dedicat studiului Fizicii, pe care – aşa cum el însuşi

declară – l-a întrerupt în 1942, s-a întâlnit cu Brahamananda Saraswati (1869-1953), un călugăr hindus,

cunoscut sub numele de ”Guru-Dev” (“învăţător divin”). În continuare el devine discipolul acestui

guru, care îl va iniţia în tradiţia hindusă non-dualistă a Vedantei, promovată de filosoful indian

Shankara (sec.VIII – IX d.Hr.). Moartea maestrului său spiritual, survenită în 1953, i-a tulburat foarte

tare viaţa, mai ales că era discipolul preferat al acestuia. Drept urmare, în anul 1953, se retrage pentru

doi ani la Uttar Kashi62, după care îşi va începe activitatea publică în Madras şi în alte părţi ale Indiei.

Se afirmă chiar că, înainte de moartea sa, maestru şi-ar fi mandatat discipolul să dezvolte o formă

simplă de meditaţie, pe care să o poată învăţa şi practica oricine doreşte. De asemenea, tot la îndemnul

acestuia, Mahesh Yogi va fonda “Spiritual Regeneration Movement” (Mişcarea de Reînnoire

Spirituală), devenită funcţională după sosirea la San Francisco (SUA)probabil.

După ce s-a stabilit în Occident, Mahesh Yogi a continuat să-şi propovăduiască doctrina sa,

într-o primă fază, tot într-o formă religioasă, lucru demonstrat mai ales de titlurile lucrărilor sale

apărute în acea perioadă.63 Puţin mai târziu, însă, prima sa lucrare fundamentală, apărută în 1963 în

ediţie indiană, şi în 1966 într-o ediţie engleză revizuită, ne arată intenţia sa clară de a detaşa această

practică de încărcătura sa religioasă şi de a o prezenta şi interpreta în contextul mai larg, secularizat-

ştiinţific al gândirii apusene. Această tendinţă a fost urmat de fondarea, în anul 1965, a “Students

62 Maharişhi Mahesh Yogi, Liebe und Gott, Stuttgart, 1973, p.8; 63 Cf. Der dűrstige Fisch im See, Stuttgart, 1961; Die Schatzhammer und der Markt, Bonn, 1962 etc.;

206

Internaţional Meditation Society” (“Societatea de Meditaţie Internaţională a Studenţilor”), care nu

face altceva decât să reflecteze succesul acestei mişcări de pe la mijlocul anilor '60 în rândul

universităţilor americane. Prin toate măsurile întreprinse de către promotorii ei, mişcarea Meditaţiei

transcendentală a încercat să se adapteze, de fapt, necesităţilor şi metodelor occidentale, fiind

recomandată ca antidot împotriva stresului şi dinamicii aproape insuportabile din societatea

apuseană.64Fireşte, cursurile de iniţiere erau predate în schimbul unor taxe, conform uzanţelor din

această societate. Pe aceeaşi linie, în anul 1966, s-a desfăşurat primul curs de iniţiere şi formare a

maeştrilor în Meditaţia transcendentală, care a avut loc în recent întemeiata Academie de Meditaţie de

la Shankarcharya Nagar (Rishikesh), de la poalele munţilor Himalaya.

În acelaşi demers, respectiv de a conferi acestei practici şi doctrinei o coloratură ştiinţifică şi de

a o adapta contextului şi atmosferei academice, începând cu anul 1969, Meditaţia transcendentală a

primit o nouă denumire: “Science of Creative Intelligence” (“Ştiinţa Inteligenţei Creatoare”)65, o

denumire agreată de însuşi Mahesh Yogi, deşi nu el este autorul ei. Eforturile de a integra mişcarea în

lumea academică s-au materializat ulterior în organizarea a tot felul de simpozioane ştiinţifice şi de

pretinse cercetări experimentale privind stările meditative ale conştiinţei, iar în 1971 în organizarea

treptată a “Universităţii Internaţionale Maharishi”, pentru început în California (Santa Barbara) şi

apoi în Iowa (Fairfield). Tot la fel, în Europa, mai precis la Weggis (Elveţia), a fost fondată

“Universitatea Maharishi pentru Cercetări Europene”, având acelaşi scop de propagare a Meditaţiei

transcendentale. De fapt, ambele instituţii şi-au propus realizarea unui aşa-numit “plan mondial”,

înscrie pe linia mondializării sau globalizării societăţii umane.66 Acest proiect, schiţat în 1972, îşi

propunea ambiţiosul scop de a crea 3600 de centre locale şi 36 de centre de coordonare, în vederea

convertirii în toate ţările la Meditaţia transcendentală a unui procent din populaţie, ceea ce ar fi

echivalent cu apartenenţa a un milion de persoane la fiecare centru local. Conform predicţiilor

reprezentanţilor acestei mişcări, practicarea acestui exerciţiu de către un procent din populaţie ar fi

suficientă pentru diminuarea criminalităţii şi pentru realizarea unei societăţi cât de cât ideale. Apogeul

premergător acestui proiect, în opinia promotorilor mişcării, l-ar constitui inaugurarea în 1975 a

“Evului iluminării” şi crearea în 1976 a “Guvernului Mondial pentru Evul iluminării”, cu sediul la

Seelisberg (Elveţia). După părerea aceloraşi promotori, realizarea unei societăţi ideale în întreaga lume

nu poate fi decât opera a zece “ministere” constituite în acest scop: pentru Dezvoltarea Conştiinţei,

pentru Legea naturală şi Ordine, pentru Integritate culturală şi Armonie universală, pentru Educaţie

şi Iluminare, pentru Festivităţi şi Împlinire, pentru Bunăstare şi Progres, pentru Informaţie şi

Inspiraţie, pentru Cercetare şi Dezvoltare, pentru Capitalele Evului Iluminării şi pentru Sănătate şi

Nemurire. În afară de miniştri, există guvernatori responsabili pentru toate “capitalele” Evului

64 Fr.W.Haach, Th.Gandow, op. cit., p.40; 65 Vezi J.Forem, Transcendental Meditation, Maharishi Mahesh Yogi and the Science of Creative Intelligence, New York, 1974, p.216 sq.; 66 Fr.W.Haack, Th. Gandow, op.cit., p.40;

207

Iluminării, respectiv aşa-numitele “epoci” ale Meditaţiei transcendentale.

Între anii 1976-1977, nu se mai consemnează nici un fel de noi iniţiative organizatorice, ci doar

preocupări energice în domeniul fenomenelor parapsihologice, cum ar fi levitaţiile etc., care au fost

făcute, în cele din urmă, publice.67Această mişcare a resimţit un puternic recul în anul 1977, când un

tribunal din New Jersey (SUA) a sesizat caracterul religios al acesteia şi a interzis predarea unor

cursuri de meditaţie transcendentală în acest stat american. Dacă s-ar fi recurs la o hotărâre similară şi

în celelalte state americane, probabil că această mişcare neoreligioasă ar fi putut eşua în demersul să pe

teritoriul american.68

Centru mondial al acestei mişcări se află în apropiere de New Delhi (India), iar centru european

la Vlodrop (Olanda). Conform unor statistici, astăzi ar exista în lume în jur de 3,5 milioane de

practicanţi ai acestui tip de meditaţie, dar dacă avem în vedere faptul că meditaţia în sine are un

caracter privat, este foarte dificil de stabilit numărul exact al practicanţilor.

a. Elemente de Doctrină.

- Ideea de absolut. Gândirea lui Mahesh Yogi se fundamentează pe problema legată de

monismul indian, de relaţia existentă între Absolut şi relativ, între unitatea şi varietatea existenţei.

Mergând pe linia filosofiei vedantine nondualiste, el porneşte de la premisa că Absolutul şi relativul

reprezintă aceeaşi realitate unică, Brahman.

“Un procent de 100% din Absolut şi 100% din existenţa relativă se unifică într-o proporţie de

100% viaţă în creaţie”.69 Această afirmaţie contravine unei tradiţii aproape dominante în tradiţia

indiană, potrivit căreia relativul este minimalizat în raportul său cu Absolutul. Din acest punct de

vedere, concepţia lui Maharishi se înscrie pe linia generală a neohinduismului.

Din punct de vedere terminologic, atitudinea lui Yogi se dovedeşte oarecum inconsecventă.

Astfel, mergând pe o linie tradiţionalist-conservatoare, el defineşte Absolutul ca existenţă, conştiinţă şi

fericire, îl desemnează ca sursă, origine şi fundament al creaţiei, ca realitate a vieţii, ca existenţă şi

potenţialitate pură, ca o stare de conştiinţă pură, respectiv non-obiectuală, în fine ca Dumnezeu.

Apariţia lumii fenomenale este descrisă de către Mahesh Yogi în termenii cosmologiei

Sāmkhya, în sensul că Existenţa absolută ne manifestă şi se manifestă pentru început în forme subtile,

eterice, însă după aceea în unele tot mai grosiere; astfel, se ajunge la apariţia spiritului, a eului, a

conştiinţei, a simţurilor, a sistemului nervos şi, în cele din urmă, a trupului şi materiei, în ordinea

amintită. Drept consecinţă a acţiunii “legii cosmice”, se ajunge la un ciclu constând din apariţie,

conservare, evoluţie şi distrugere.

-Ideea de Dumnezeu. Meditaţia transcendentală se concentrează asupra acelor scrieri hinduse

67 Cf.Experiences of Higher States of Conciousness through the Transcendental Meditation Program, în Creating an Ideal Society. A Global Undertaking, 1976, p.76 sq:; 68 R.Hummel, Indische Mission und neue Frőmmigheit im Weaten, Religiose Bewegungen Indiens in westlichen Kulturen, Stuttgart ş.a., 1980, p.97; 69 Ibidem, p. 45.

208

care prezintă un punct de vedere panteist despre Dumnezeu. Din acest motiv, în meditaţia

transcendentală Dumnezeu este panteist, iar scopul individului este să-şi piardă propria personalitate în

unitatea lui Dumnezeu. Acest fapt, bine înţeles, fură din personalitatea unică şi distinctă a lui

Dumnezeu: “Fiinţarea este prezenţa vie a lui Dumnezeu, realitatea vieţii. Este adevărul etern. Este

absolutul în libertatea eternă” .70

-Iisus Hristos. Meditaţia transcendentală Îl ignoră pe Iisus Hristos aproape în întregime, deşi

Maharishi învaţă că oricine poate deveni la fel de iluminat ca Iisus Hristos prin aplicarea tehnicilor

meditaţiei transcendentale. Din neglijarea lui Iisus Hristos de către Maharishi şi din concepţia lui

despre lume este limpede că el nu-L consideră pe Iisus Hristos drept unicul Fiu al lui Dumnezeu,

Dumnezeu manifestat în carne.

-Mântuirea. În meditaţia transcendentală mântuirea se realizează prin înţelegerea faptului că

omul este unitate cu Inteligenţa creatoare: “Răspunsul la orice problemă este că nu există probleme.

Lăsaţi ca omul să perceapă acest adevăr şi atunci el nu va mai avea probleme”.71 Omul ajunge la

această înţelegere practicând meditaţia transcendentală: “…un munte uriaş de păcate, ce se întinde pe o

suprafaţă kilometrică este distrus prin Unirea înfăptuită cu ajutorul meditaţiei transcendentale, fără de

care nu există cale de ieşire”.72 Mântuirea aproape că este un termen impropriu, de vreme ce omul nu

este cu adevărat păcătos, ci uită numai unitatea lui cu divinul.

- Practici. Adepţii mişcării susţin că Meditaţia transcendentală ar fi o metodă naturală,

ştiinţifică, care îşi propune eliminarea stresului şi stărilor de nervozitate, înlăturarea afecţiunilor

psihosomatice şi insomniilor, îngrijirea sănătăţii, dezvoltarea bunei dispoziţii şi a inteligenţei creative.

De asemenea, ei promit diminuarea ratei criminalităţii din societate, reducerea costurilor ridicate

pentru programul de educaţie şi sănătate, ca şi realizarea unei ordini sociale paradisiace. În plus, spun

aceştia, metoda utilizată este uşor de deprins şi nu necesită decât doar 15-20 de minute zilnic.

Cine doreşte să cunoască mai îndeaproape această metodă, trebuie să se adreseze unui centru de

Meditaţie transcendentală sau unui iniţializator autorizat în această “tehnică”. După aceea, el va fi

invitat să participe la două comunicări obligatorii de iniţiere, chiar dacă mai târziu nu va dori să

practice această tehnică.

- Cele două comunicări:

1). “Fă mai puţin, dobândeşte mai mult – a acţiona în conformitate cu natura” şi

2).“Mecanismele evoluţiei spirituale” sunt opera lui Mahesh Yogi şi sunt reproduse întocmai de către

referent; ocazional, ele sunt prezentate şi ca material didactic cu caracter ştiinţific despre “meditaţie” în

cadrul unor şcoli populare, secţii ale Universităţii şi unor fundaţii popular-ştiinţifice.

- Program de iniţiere în şapte trepte în această formă de meditaţie:

70 Maharishi Mahesh Yogi, The Science of Being and the Art of Living, New York, The New American Library, 1968, p. 22. 71 Maharishi Mahesh Yogi, Maharishi Mahesh Yogi on the Bhagavad-Gita, New York, Penguin Books, 1967, pag. 257. 72 Ibidem, pag. 299.

209

În eventualitatea în care cineva, după participarea la cele două comunicări, se hotărăşte să

continue cursul de iniţiere, atunci el trebuie să depună o cerere similară unui chestionar.

În fine, urmează o discuţie scurtă a patentului cu iniţiatorul, o verificare a cererii şi stabilirea

ultimelor detalii înaintea cursului de iniţiere.

Iniţierea propriu-zisă în această tehnică de meditaţie nu se realizează în cadrul unei grupe, ci

exclusiv în compania instructorului. Detalii preliminare ritualului de iniţiere: în primul rând, novicele,

purtând în mână un buchet de cel puţin şase flori, fructe, un prosop şi banii necesari într-un plic, este

condus într-o cameră semiîntunecată, luminată doar de lumânări şi parfumată de mirosul acestora.

Apoi, neofitul este invitat de maestru să-şi lase deoparte încălţămintea; pe o mică masă a altarului se

află chipul lui Guru Dev (maestrul lui Mahesh Yogi) şi deseori chiar al lui Yogi însuşi. În faţa celor

două chipuri se află tot felul de ofrande (orez, apă, lumânări etc.), lângă care sunt aşezate darurile

aduse de neofit.

După aceea, maestrul îi reaminteşte celui care se iniţiază că trebuie să ţină secret tot ceea ce

vede acolo, tot ceea ce experimentează şi învaţă. Apoi, se îndreaptă spre altar şi-şi invită discipolul să

se aşeze lângă el. Rostind cuvintele “Doriţi o floare?” acesta îi oferă o floare neofitului, pentru a-l

determina în acest fel, chipurile, să-şi exprime recunoştinţa faţă de tradiţia maeştrilor Meditaţiei

transcendentale.73

În continuare, iniţiatorul cântă în limba sanscrită aşa-numita “liturghie” – puja, un serviciu

divin sacrificial.74 Acest ritual puja este oficiat de către un maestru în Meditaţia transcendentală şi cu

alte ocazii, cum ar fi, de pildă, în momentul transmiterii mantrei către cei ce se iniţiază, în cadrul unor

cursuri ulterioare, cu prilejul unor sărbători sau chiar înaintea unei înmormântări. Însă, o semnificaţie

cu totul specială şi o valoare spirituală deosebită are acest ritual pentru maestru atunci când îşi iniţiază

discipolul în tradiţia Meditaţiei transcendentale.75

În cadrul ritualului de iniţiere, maestrul îngenunchează în faţa altarului, invitându-l şi pe novice

să se aşeze lângă el. Prosternându-se împreună în faţa altarului consacrat lui Guru Dev, maestrul îi

încredinţează discipolului “mantra”, respectiv silaba asupra căreia va trebui să mediteze de acum

înainte. Mai departe, maestrul îi cere celui ce se iniţiază să reproducă de vreo 2-3 ori mantra

comunicată, pentru a verifica dacă pronunţarea ei e cea corectă. După aceea, cel iniţiat începe deja să

mediteze asupra mantrei respective. El are, însă, obligaţia de a nu o face cunoscută vreodată cuiva,

pentru că acest lucru ar avea consecinţe deosebit de negative asupra sa şi a celui căruia I-a comunicat-o

în plan spiritual şi în alte planuri.

După ritualul puja, cel tocmai iniţiat va trebui să se prezinte în următoarele trei seri la maestrul

său, pentru ca acesta să verifice modul cum acesta meditează şi dacă experienţele dobândite de el

73 Fr. W. Haack, Th. Gandow, op. cit., p. 21. 74 Vezi textul apud ibidem, p. 20. 75 Vezi traducerea textului ibidem, pag. 22-25.

210

corespund întocmai învăţăturii mişcării Meditaţiei transcendentale. În acest scop, maestrul se foloseşte

de trei chestionare, câte Unul pentru fiecare seară, prin ele urmărind să dirijeze experienţele şi

percepţiile începătorului în direcţia dorită. Iată, în continuare, câteva din întrebările cuprinse în primul

chestionar:

-Cât de des aţi meditat de la ultima dumneavoastră verificare?

-Cât timp aţi meditat de fiecare dată?

-Vi s-a întâmplat vreodată să nu mai fiţi conştient de propriul trup şi de ceea ce este în jurul

dumneavoastră?

-Aţi trăit uneori sentimentul că sunteţi fericit?

-Aţi simţit în timpul meditaţiei modificări ale respiraţiei?

-V-aţi simţit în timpul meditaţiei atât de relaxat, încât aţi devenit somnoros?

-Cum vă simţişi astăzi comparativ cu celelalte zile?

-Sunteţi mulţumit până acum de meditaţia dumneavoastră?”76

După un an şi jumătate de practică regulată a meditaţiei, iniţiatul este introdus într-o nouă

tehnică, accesibilă doar celor progresaţi şi cunoscută sub numele de “tehnica siddhi”. Aceasta are

rostul de a facilita şi armoniza evoluţia personalităţii.

-Concluzii. Făcând o analiză atentă a doctrinei promovate de către Mahesh Yogi, este limpede

că el merge pe linia tiparelor de gândire neohinduistă: esenţa tuturor religiilor este, în principiu, una şi

aceeaşi; însă, religiile au uitat acest lucru şi au rămas înţepenite într-un dogmatism exagerat. Din

această cauză pentru revigorarea lor, au nevoie de practica Meditaţiei transcendentale.

Într-un dialog purtat cu monahii creştini din SUA, el îşi exprima părerea că, într-adevăr, toate

marile tradiţii religioase ar conţine un anumit sâmbure de înţelepciune, dar că nu pot fi receptate de

către cineva nai puţin evoluat din punct de vedere spiritual, pentru că acestuia i s-a diminuat

capacitatea de percepţie datorită stresului şi altor obstacole pe care le întâmpină. De asemenea, el

încearcă să acrediteze ideea că meditaţia de tip transcendental ar putea elimina aceste obstacole

inclusiv în lumea creştină şi ar stimula o mai bună înţelegere a Evangheliei lui Hristos.77

O atare argumentaţie este, însă, cu totul contradictorie şi derutantă, pentru că e greu de înţeles

cum una şi aceeaşi tehnică de meditaţie poate fi simultan esenţă şi “împlinire” a tuturor religiilor, iar pe

de altă parte o tehnică de relaxare neutrală din punct de vedere religios.78

-Urmări negative cu impact în societate:

“Acţiunea pentru libertate spirituală şi psihică” (Bonn, 1978) subliniază, între altele: afecţiuni

în planul relaţiilor sociale, izolarea de familie, pierderea simţului realităţii în urma concentrărilor

asupra mantrelor, renunţarea la şcoală şi studiu, pierderea simţului critic, autoizolare etc.

76 Vezi Erhahrungsbogen des ersten Tages nach der Einführung, MIU Press Publication Number G 259, Copzright Maharishi International University, 1975, Printed in West Germany by MIU Press; apud ibidem, p. 29. 77 P.Marechal, Transcendental Meditation and the Monastic Life, în Creative Intelligence, H.5, August 1974, p.27; 78 R.Hummel, Indische Mission…, p.166;

211

Prof. D. Langen, directorul Clinicii de Psihoterapie a Universităţii din Mainz, subliniază pe larg

aceste pericole la care se supun cele trei categorii de persoane pe care el le are în vedere: tinerii,

persoane cu un psihic labil şi cei în vârstă. Această practică poate conduce la diferite afecţiuni de

natură psihică.79

79 Senatsverwaltung für Schule, Jugend und Sport, Information über… p.18;

212

II. CREDINŢA BAHA’I.

Credinţa Mondială Baha’i este un cult eretic necreştin de origine vădit străină, care a început în

Iran în secolul al XIX-lea, printr-un tânăr şi religios om de afaceri iranian, cunoscut sub numele de

Mirzá’ Ali Muhammad, care a ajuns să creadă că este o manifestare divină proiectată în lumea limitată

în timp şi spaţiu în calitate de “Bab” (Poartă) ce deschide o nouă eră pentru omenire.

După cum creştinismul a avut la începuturile lui parte de eretici şi erezii, tot aşa şi islamului i-a

fost menit să cunoască aceleaşi forţe favorabile fragmentării. Mirzá’ Ali Muhammad, alias “Babul”, a

devenit astfel unul dintre ţepuşii cei mai sfredelitori în carnea ortodoxiei islamice; într-o măsură încât

în anul 1850, la vârsta de 31 de ani, a fost asasinat de către nişte islamici fanatici.

Istoric.

Istoria Credinţei Mondiale Baha’i a început cu uimitoarele pretenţii ale unui tânăr iranian,

pretenţii conform cărora “liderii religioşi ai lumii şi-au uitat originea comună … Moise, Isus şi

Mahomed au fost profeţi de acelaşi rang, reflectând gloria lui Dumnezeu, mesageri purtând amprenta

Marelui Creator”80.

Este vorba de o nouă “religie”, care vizează constituirea unei comunităţi mondiale fără clase, cu

o limbă şi o conducere universală, Centru mondial al mişcării se află la Haiffa (Israel). 81

Istoria acestei mişcări religioase debutează în anul 1844, când Mirza Ali Mahomed, cel

autointitulat “Bab” (“poartă de acces la Dumnezeu”), s-a proclamat trimis al lui Dumnezeu pe

pământ şi premergător al unui trimis divin mai important, superior.

Mirzá Ali Mahomed, întemeietorul babismului – curent cu pretenţii de înnoire, plin de

elemente panteiste, gnostice şi comunitariste, s-a născut la Siraz, în sudul Persiei, la 20 octombrie

1819. Era un sayya, adică pretindea că descinde din profetul Mahomed. Tatăl său, un negustor bine

cunoscut, a murit la puţină vreme după naşterea lui, şi atunci el a fost dat în grija unui frate al mamei

sale, negustor din Siraz, care l-a crescut. Devenind ucenicul unei comunităţi şiite, a crescut într-o

admiraţie mistică exagerată a imamilor şi a lui Mahdi, un fel de Mesia islamic. Imamii se considerau

ca ipostaze ale forţelor binelui. În comunitatea aceasta, el s-a învrednicit de o mare cinstire, mai ales

datorită râvnei, talentului şi darului său oratoric. Ca adolescent era renumit pentru marea sa frumuseţe,

pentru purtarea sa frumoasă şi, totodată, pentru evlavia şi nobleţea caracterului său.82 S-a căsătorit de la

vârsta de 22 de ani. La vârsta de 25 de ani, el susţinea că “Dumnezeu l-a ales pentru menirea de

Bab”83 De acum înainte, el a început să se considere ca “poartă” prin care se făcea cunoscută

oamenilor doctrina imamului ascuns (Mahdi). Bab susţine că ar fi cel care, la sfârşitul primului

mileniu, s-a arătat ca noul Mahdi, ca revelaţia spiritului universal, ca dreptatea cea mai înaltă, care în el

80 Richard Mathison, Faith, Cults and Sects in America, New York, Scribners, 1952, pag. 105. 81 J.Vernette, Sectele, trad. rom., Bucureşti, 1996, p.86; 82 Cf.H.Masse, L’islam, Paris, 1930, p.86; 83 F.Şandor, Curente înnoitoare în islamul contemporan, în Studii Teologice, nr.9-10, p.555;

213

ar fi primit o formă corporală. El ar fi cel în care au apărut din nou Moise şi Iisus, fiind încarnarea

tuturor profeţilor.

În învăţătura sa, exerciţiile islamului şi legile curăţeniei rituale au pierdut din însemnătatea lor,

iar judecata dumnezeiască, raiul, iadul şi învierea islamică au primit un alt sens. Ceea ce încerca el,

însă, nu era doar o reformă pe tărâm religios, ci şi de înnoire în plan social. Astfel el susţinea

fraternizarea tuturor oamenilor, scoaterea femeilor, prin egalizare, din situaţia josnică în care se aflau,

desfiinţarea obligativităţii voalurilor cu care femeile îşi acopereau faţa, refuzul concepţiei tradiţionale

grosolane a căsătoriei etc.

Alte învăţături babiste se referă la o nouă reglementare, a moştenirii, prohibirea consumului

vinului, abolirea circumciziunii. De asemenea, Bab cerea ca locurile sfinte de la Mecca să fie distruse

şi înlocuite cu 19 sanctuare, simboluri ale lui Bab şi ale celor 18 discipoli ai săi. Întreaga sa învăţătură

se află, de altfel, expusă într-o carte religioasă, Bayan, respectată ca sfântă şi socotită Coranul

babismului.

La început, guvernul persan a manifestat toleranţă faţă de babişti84, mulţumindu-se doar cu

arestarea lui Bab, dar ulterior, din cauza nesupunerii lor faţă de autorităţi şi răzvrătirii lor împotriva

acestora, au fost condamnaţi cu toţii la moarte, fiind vorba de vreo 20.000 de adepţi. “Profetul”,

împreună cu ucenicul său credincios, Lollah Mahommed Ali, au fost executaţi în anul 1849, la

Tabrez.85

Îndată după moartea fondatorului, în babism s-a produs o schismă. Conducătorul comunităţii

mai mici, Babul nou, a fost Mirza Yahya, care şi-a impus să nu schimbe cu nimic din linia trasată de

către Mirza Ali Mahommed.

Conducătorul comunităţii babiste mai mari, rezultate în urma schismei, a fost Mirza Husein

Ali, cunoscut sub numele de Baha Ullah (“splendoarea lui Dumnezeu”), cu reşedinţa în Nur, undeva

la maizăzi de Marea Caspică.

Deşi îşi are fundamentele în babism, noul curent promovat de către Baha Ullah, cunoscut sub

numele de bahaisn, se înstrăinează mult de islam.

Mirza Husein Ali sau Baha Ullah era fiul cel mai mare al lui Mirza Abbas din Nur, care era

vizir, adică ministru. Familia lui era bogată şi vestită, mulţi dintre membrii săi având slujbe însemnate

în administraţia civilă şi militară a Persiei. El s-a născut la Teheran, capitala Persiei, în ziua de 12

noiembrie 1817. N-a urmat nici şcoala elementară, nici liceul, ci toate studiile şi le-a făcut acasă.

Totuşi încă din copilărie, a manifestat o deosebită înţelepciune.86

Ideile lui Baha Ullah nu puteau fi pe placul guvernului turc, care l-a exilat. Aflat în exil, şi-a

petrecut viaţa în simplitate şi seninătate, până când, în urma unor friguri, s-a stins din viaţă în ziua de

84 Ph.Aziz, Les sectes secretes de l’Islam, Paris, 1983, p.272; 85 F.Şandor, loc.cit., p.558; 86 Ph. Aziz, op.cit., p.280;

214

28 mai 1892, în Akka, în vârstă de 75 de ani.87

Fiul mai mare al lui Baba Ullah, care şi-a luat supranumele de Abdul Baha (“servitorul

splendorii”) a preluat, după aceea conducerea bahaismului, subliniind caracterul umanitar şi pacifist al

doctrinei mişcării.

Meritul lui Abdul Baha este, în primul rând, acela de a face cunoscută doctrina bahaistă în

Occident. Cu prilejul întrunirii aşa-numitului “Parlament al religiilor” la Ghicago (1893), de pildă,

doctrina bahistă reuşeşte să pătrundă pe piaţa americană. În anul 1912, el s-a stabilit pentru opt luni în

S.U.A., transmiţând tot felul de mesaje, idei şi experienţe legate de noua “religie” cu pretenţii

universale. Americanca Martha Root a devenit una din cele mai entuziaste misionare a noii doctrine,

călătorind şi participând la nenumărate întruniri organizate în diferite ţări de pe toate continentele.

Între alţii, ea a reuşit să convertească la noua credinţă bahaistă pe regina Maria a României şi

pe fiica sa Ileana, în anul 1926.88

În afara unor ţări europene, bahaismul a prins rădăcini în Egipt, unde au fost convertiţi la

această doctrină unii studenţi şi profesori de la renumita universitate Al-Azhar din Cairo, apoi în India

şi Birmania.

Sediul mişcării este la Haiffa – Israel şi, astăzi, există în lume peste 5.000.000 de credincioşi şi

la nivel naţional în Adunările Spiritelor Naţionale, iar pe plan mondial în Casa Universală a Dreptăţii.

Deşii în România despre existenţa acestei mişcări existau referiri încă din perioada interbelică, totuşi

abia după 1990 reprezentanţi ai bahaismului şi-au făcut simţită prezenţa, înregistrându-se ca asociaţie

la Cluj-Napoca.

-Doctrină. După cum am văzut, religia Bahai se revendică a fi o religie cu un caracter

universal, în care şi-ar găsi împlinirea toate celelalte religii şi curente istorico-religioase. În

argumentaţia lor pe această linie, mentorii mişcării pornesc de la premisa că viaţa lumii s-ar derula

etapizat, în cadrul a diferite perioade sau cicluri istorice de dimensiuni impresionante.

Dumnezeu se adresează omenirii şi se descoperă în diferite forme. Aceste “cicluri ale

revelaţiei” se succed până urmează o “revelaţie” universală, care reprezintă o sinteză şi o desăvârşire

a revelaţiilor anterioare şi care confirmă că umanitatea a ajuns la o deplină maturitate din toate

punctele de vedere. În opinia bahaiştilor, acest ultim ciclu a început cu Adam şi se va încheia cu

revelaţia universală a lui Baha Ullah. Aceasta reprezintă împlinirea tuturor revelaţiilor religioase

precedente, dar şi apogeul tuturor evoluţiilor, “înţelepciunilor” şi doctrinelor mântuitoare de până

acum: Moise şi Iisus, Mahomed şi Budda. Toţi aceştia au fost “profeţi” ai unicului Dumnezeu şi au

87 F.Şandor, loc.cit., p.559; 88 În mod surprinzător, în timpul unei vizite în SUA, regina Maria a României afirm ă următoarele despre Baha Ullah: “Scrierile lor sunt o chemare insistentă spre pace, care se plasează deasupra tuturor dezbinărilor, riturilor şi dogmelor. Este vorba de o religie care îşi are fundamentul în cel mai pur spirit al lui Dumnezeu, în acel mare şi nebiruit adevăr, că Dumnezeu este iubire, în sensul desăvârşit al cuvântului… Este vorba de un nou mesaj al lui Hristos, exprimat cu aproape aceleaşi cuvinte…” ; vezi The Toronto Daily Star, 4 mai 1926; apud H.Zimmer, Die Wiederkunft Christi von der die Prophezeiungen sprechn…, Freie Bahai – Waiblingen, f.a., p.46; cf.K.Hutten, Seher, Grübler, Enthusiasten, p.260;

215

descoperit adevăruri cu un caracter veşnic, dar adevărurile propovăduite de ei au un caracter parţial.

Baha Ullah nu anihilează aceste adevăruri, ci le însumează, le eliberează de condiţia lor temporală, le

conferă perenitate. Tocmai de aceea, susţin adepţii Bahai, bahaismul reprezintă revelaţia definitivă şi

cea mai pură a lui Dumnezeu, suma tuturor religiilor.89 Conform doctrinei bahaiste , Dumnezeu este

lumină şi iubire. În sine, el este inaccesibil lumii, dar din el iradiază voinţa primordială, lumea însăşi

reprezentând o consecinţă a iradierii acestei voinţe primordiale divine.

În accepţiunea bahaistică, omul se plasează la limita dintre lume şi Dumnezeu, pentru că, pe de

o parte, acesta face parte integrantă din lume, iar pe de altă parte este purtător al voinţei primordiale

divine şi are misiunea şi capacitatea de a dobândi mântuirea, prin eliberarea spiritului divin,

“prizonier” al propriului trup. Dumnezeu l-a creat pe om, pentru ca acesta să-l cunoască şi să-l

iubească.90 Nu există decât un singur Dumnezeu şi o singură familie umană; şi această familie va trebui

să trăiască în armonie şi pace universală.

Pornind de la această idee, bahaismul consideră că misiunea sa este, în acelaşi timp, de a

structura o nouă ordine a lumii, care să ţină seama realmente de aceste principii. În consecinţă interesul

acestei mişcări nu este orientat atât de mult spre interesul individului, cât mai ales spre exterior; este

vorba de relaţiile politice, sociale, culturale, este vorba de contactul cu toate acele mişcări

“progresiste”, care îşi propun detaşarea de orice reflexe conservatoare, de orice tradiţii dogmatice şi

canonice.

Nu este întâmplător campania susţinută a “profeţilor” bahaişti, cu un caracter absolut

propagandistic, îndreptată spre tot felul de lideri, regi sau oameni politici, înalte personalităţi din aceea

vreme, sensibilizaţi cel puţin pentru un timp de conţinutul mesajelor de acest tip. Adept al unei

reconcilieri mondiale, Abdul Baha se adresa omenirii astfel: “Sunteţi toţi roadele aceluiaşi arbore. Nu

sunt doi arbori, Unul al milostivirii dumnezeieşti şi celălalt al lui Satan. În ochii lui Dumnezeu nu

există nici o deosebire între felurite rase”.

Mergând pe aceiaşi linie a realizării armoniei universale între popoare, Baha Ullah vorbeşte

chiar de alcătuirea unei limbi auxiliare universale. Dacă am stăpâni o limbă universală, afirmă el,

cărţile occidentale ar fi uşor traduse în acea limbă şi popoarele orientale ar lua cunoştinţă de conţinutul

lor.

Legile fundamentale pe baza cărora poate fi realizată viitoarea ordine mondială sunt cuprinse,

în concepţia Bahai, în lucrarea Kitab Akdas. În acest “document pentru viitoarea civilizaţie

mondială”, Baha Ullah apare ca judecător, legiuitor, unificator şi mântuitor al întregii lumi, el

desemnează pe toţi regii lumii ca pe nişte vasali ai săi şi se autointitulează drept “regele regilor”.

Idealurile lumii propuse de această mişcare sunt sintetizate în aşa-numitele “douăsprezece

89 K.Hutten, op.cit., p.262 sq; 90 Ibidem, p.264 sq;

216

principii ale religiei universale Bahai.91: 1. întreaga umanitate trebuie privită ca o unitate; 2. toţi

oamenii trebuie să caute adevărul prin ei înşişi; 3. toate religiile au un fundament comun; 4. religia

trebuie să fie izvorul unităţii între oameni; 5. religia trebuie să se pună în acord cu ştiinţa şi raţiunea; 6.

bărbatul şi femeia au aceleaşi drepturi; 7. abţinerea de a judeca pe alţii; 8. realizarea păcii mondiale; 9.

atât bărbaţii cât şi femeile trebuie să primească cea mai bună instrucţie şi educaţie spirituală şi

intelectuală; 10. rezolvarea problemelor sociale; 11. promovarea unei limbi şi unei scrieri universale;

12. realizarea unui tribunal universal.

-Practici. În plan practic, bahaismul nu prescrie vreun “botez” sau vreun alt ritual de iniţiere

pentru ca cineva să poată accede în rândul comunităţii. Este suficient ca cel ce doreşte să adere la

mişcare să-l recunoască pe Baha Ullah ca profet şi să declare, sub semnătură, că se va supune întrutotul

regulilor organizaţiei bahaiste. Accesul în cadrul comunităţii poate avea loc începând cu vârsta de 15

ani, dar credinciosul respectiv dobândeşte aşa-numitele “drepturi administrative” abia la 21 de ani,

aceste drepturi însemnând posibilitatea ca respectivul să poată exercita anumite funcţii publice în

cadrul comunităţii.

Deşi se declară o “religie laică”, fără a emite pretenţii în realizarea vreunor performanţe

spirituale ale adepţilor, aşa cum se întâmplă în cadrul religiilor consacrate, totuşi bahaismul dispune

de o ierarhie bine organizată. În vârful piramidei se plasează liderii, care reprezintă “elita spirituală” a

comunităţii şi întruchipează în sine “principiul aristocratic”92.

Fiecare membru al comunităţii trebuie să manifeste o supunere necondiţionată faţă de

conducerea “infailibilă” a acesteia. Orice opinii critice la adresa liderilor sau principiilor doctrinei sunt

interzise şi se soldează, automat, cu excluderea din comunitate. 93

Reglementările cultice bahaiste se pliază pe aşa-numiţii “cinci stâlpi” ai religiei islamice: a)

mărturisirea credinţei (ahahada); b) rugăciunea (salat); c) postul (saum); d) milostenia (zakat); e)

pelerinajul la locurile sfinte (hadji). Spre deosebire de calendarul islamic obişnuit, rugăciunea ritualică

are loc doar de trei ori, în loc de cinci ori pe zi: dimineaţa, la amaiză şi seara. Aceste rugăciuni sunt

precedate de spălarea rituală a feţei şi a mâinilor. Perioada de post în bahaism se derulează pe parcursul

a 19 zile din ultima lună a propriului calendar. Se posteşte de la răsăritul până la apusul soarelui.

Sfârşitul perioadei de post reprezintă sărbătoarea Anului Nou (nauruz), la 21 martie. Daniile prescrise

de religia islamică reprezintă în bahaism un procent de 19% din venit, transferat către comunitate.

-Evaluare . Atitudinea bahaismului faţă de creştinism nu este diferită de aceea manifestată faţă

de religiile creştine. Asemenea celorlalte religii, creştinismul este privit ca o etapă religioasă depăşită,

care, în mod normal, spun adepţii mişcării, ar trebui să înceteze cu orice pretenţii de religie absolută,

mai ales după revoluţia “definitivă” adusă de către Baha Ullah.

91 Religia Bahai. Ocale spre pace, Baha’i Verlag, Hofheim – Langenheim, 1990, p.2; 92 U. Schaefer, Die Grundlagen der Verwaltungsordnung der Baha’i, Dissertation , 1957, p.122; apud H.Reller, M.Kiessing (Hrsg.), Handbuch…p.634; 93 Ibidem, p.163; apud ibidem.

217

Iisus Hristos este privit de către bahaişti ca unul care revelează Cuvântul lui Dumnezeu, dar

nici pe departe ca Fiul lui Dumnezeu întrupat. Bahiştii resping categoric dumnezeirea lui Iisus şi ideea

despre întruparea lui Dumnezeu în om. Hristos este înscris de către Baha Ullah în seria marilor

întemeietori de religii: Moise, Zoroastru, , Budda, Mahomed.

Între Hristos şi Baha Ullah există o deosebire profundă. Dacă Baha Ullah caută oricând şi peste

tot prilejul de a-şi demonstra puterile sale supranaturale, încercând să arate celor din jur superioritatea

sa faţă de Iisus94, nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul lui Hristos. Întreaga lor activitate subliniază

contrastul între cei doi, respectiv contrastul dintre smerenia întruchipată de Hristos şi gloria afişată de

Baha Ullah.95 Astfel, fiul lui Dumnezeu îşi asumă firea umană, se întrupează în condiţii modeste, luând

“chip de rob”, în timp ce Baha Ullah pretinde că exprimă “măreţia”,”splendoarea”, fapt ce reiese din

nenumăratele nume pe care le-a primit: “Lumina supremă”, “Numele suprem”, “Orizontul suprem”,

“Steaua de zi a universului” etc. Toate “minunile” pe care le săvârşeşte Baha Ullah nu sunt decât

simple mijloace de a-şi demonstra propria glorie în faţa celor din jur, lucru pe care Hristos îl refuză

categoric: “Învăţătorule, voim să vedem de la Tine un semn. Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean

şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul…” (Matei 12, 38 sq;

cf.4,5 sq.; 26,53; 27,40). Iisus a văzut în aceasta o încercare a diavolului. Chiar atunci a săvârşit

minuni, n-a făcut-o pentru a-şi demonstra propria slavă, ci în primul rând pentru a-i ajuta pe oameni.

Nu oamenii, nici anumiţi reformatori religioşi, politici sau sociali vor reuşi să întemeieze

această nouă lume a armoniei, ci doar Iisus Hristos, Mântuitorul.

În mod cert, imaginea despre lume, pe care ea doreşte s-o sugereze, nu este decât o simplă

iluzie. Astfel, concepţia sa despre Dumnezeu nu oferă nici un răspuns convingător la multele probleme

care ţin de destinul uman şi al istoriei în general.

În consecinţă, această amalgamare de elemente noi, diverse, eterogene, în cazul Bahai, nu

produce o religie nouă, ci o doctrină care prezintă multe similitudini cu ceea ce s-a creat într-un alt

domeniu: esperando96. Aici, a fost creată o limbă artificială, prin folosirea mai multor cuvinte din limbi

cu largă circulaţie internaţională; s-a configurat, astfel, un nou vocabular şi un fel de gramatică. La fel

şi în Bahai: este vorba de o compoziţie sincretică, de un amalgam religios, de un produs artificial, care

îşi propune, în mod fals, să răspundă la toate problemele, pierzând orice dimensiune a misterului,

prezent în fiecare religie.

-Concluzii. Dacă revedem analiza făcută baha’ismului, putem învăţa câteva lucruri despre acest

ciudat cult eretic: 1. în primul rând putem desluşi că, deşi are o origine islamică, baha’ismul s-a ascuns

cu grijă în spatele unei terminologii apusene, imitând în forme şi ceremonii creştinismul, oriunde acest

lucru a fost posibil, cu scopul de a deveni atrăgător pentru mintea occidentală; 2. în al doilea rând,

94 Cf. Shogi Effendi, op.cit., p.164 sq; apud ibidem, p.279; “Sunt gata, spune Baha Ullah, să săvârşesc orice minune pe care o cereţi şi doresc să vă supun oricărei verificări pe care o propuneţi”; 95 Cf. Pe larg K.Hutten, op.cit., p.279 sq; 96 Ibiden, p.282-283;

218

baha’ismul este dornic să nu intre în conflict cu principiile fundamentale ale Evangheliei, aşa încât

adepţii baha’i sunt întru totul de acord ca creştinii să-şi păstreze formal credinţa, atâta timp cât îl

recunosc pe Baha’u’llah şi principiile generale ale Credinţei Mondiale Baha’i.

219

IX. A. SCIENTOLOGIA SAU BISERICA SCIENTOLOGICĂ.

Gândită a fi un fel de “religie a secolului al XX-lea” nici o altă grupare existentă n-a atras

asupra sa mai multe critici decât aceasta. Majoritatea criticilor o consideră o “iluzie” izvorâtă dintr-o

lume “sciente-fiction”, mai ales datorită faptului că doctrina promovată de ea este opera uni autor de

“science-fiction”.

Noţiunea de “scientologie”, din punct de vedere etimologic, derivă din verbul latinesc scire – a

cunoaşte, şi din substantivul grecesc logos – cuvânt, având semnificaţia de învăţătura despre

cunoaştere.97

Caracterul ambiguu al acestei doctrine rezultă chiar din pretenţiile fondatorului ei, care susţine

uneori că ar fi vorba despre o simplă filosofie, alteori că avem de a face cu o religie sau, în fine, cu o

formă de amalgamare sincretică a ambelor:

“Scientologia este o filosofie, prin filosofie înţelegând năzuinţa după cunoaşterea cauzelor şi

legilor tuturor lucrurilor. Cunoaşterea promovată de scientologie poate fi aplicată practic şi în

totalitate în viaţă. Întrucât scientologia, prin tehnicile sale, se adresează fiinţei umane ca atare şi, în

acest mod, extinde libertatea personală şi capacităţile fiinţei umane, ea este o filosofie religioasă

aplicată. Ea nu este o practică religioasă”.98

Scientologia este un cult eretic ce prosperă în urma unor promisiuni strălucitoare cu efect

ameţitor asupra celor singuri, derutaţi, neputincioşi şi a celor bolnavi mintali sau emoţional. Pentru un

onorariu considerabil, scientologia pretinde că îi poate “ajuta pe oameni să pună capăt frământărilor

şi trudei vieţii. Speranţa şi fericirea se pot reîntoarce cu ajutorul scientologiei”99.

De ce se numeşte această mişcare “scientologie” ? Ea pretinde a fi o “biserică” şi o “filosofie

religioasă aplicată”. Dar cum se raportează învăţăturilE ei la învăţăturile Bibliei ? Ce fel de trecut şi

ce fel de calificare are întemeietorul ei, L. Ron Hubbard, pentru a dezvolta un sistem ce se pretinde a fi

“cea mai importantă mişcare de pe pământ din zilele noastre” ?100

În această scurtă analiză asupra unui sistem religios şi filosofic complex, voM căuta câteva

răspunsuri la aceste întrebări. Vom oferi o privire de ansamblu asupra scientologiei şi, prin contrast,

vom arăta punctele principale în care afirmaţiile din materialele scientologice contrazic învăţătura

biblică.

1. Istoric.

Întemeietorul scientologiei, L. (Lafayette) Ron Hubbard, s-a născut în Nebraska, la data de 13

martie 1911. Publicaţiile scientologice au afirmat de multă vreme că Hubbard a absolvit, în calitate de

97 L. Ron Hobbard, Scientology, die Grundlogen des Denkens, Kopenhagen, 1973, p.89; 98 Ibidem, p.88; 99 Ralph Lee Smith, Menace to Mental Health, în Today’s Health, decembrie, 1968, p.34; 100 L. Ron Hubbard, The Aims of Socientilogy, Hollywood, CA, The Church of Scientology Celebriti Center, 1977, pagin ă volantă;

220

fizician nuclear, facultatea de construcţii civile la Universitatea George Washington, deşi documentele

universităţii atestă că el a urmat cursurile doar timp de doi ani, şi că în al doilea an el a susţinut un

examen academic de verificare a cunoştinţelor, nepromovând examenul de fizică. S-a spus că titlul de

doctor în filosofie i-a fost conferit de Universitatea Sequoia din California, deşi nu există nici o dovadă

că ar fi existat vreo instituţie acreditată în California care poartă acest nume şi care să aibă dreptul să

acorde doctorate.

În orice caz, prin anii 1930, Hubbard a devenit un scriitor bun (chiar dacă nu foarte încununat

de succes) de science-fiction şi de romane. Unele dintre ele comune scientologiei au apărut pentru

prima dată în 1938 în manualul său intitulat Excalibur. În mai 1950, Hubbard a adunat şi a publicat

multe din aceste idei într-un articol din Astounding Science Fiction. În acelaşi an a fost publicată

prezentarea sistematică a ideilor lui cvasipsihoterapeutice şi religioase, într-o lucrare de nonficţiune,

Dianetics: The Modern Science of Mental Health. Până în prezent cartea s-a vândut în milioane de

exemplare, iar Hubbard a scris zeci de cărţi scientologice pe tema noii şi revoluţionarei lui metode de

promovare a perfecţiunii mentale, emoţionale şi spirituale.

Mişcarea lui Hubbard a fost cunoscută sub denumirea de “Dianetics” până în anul 1952, când

Hubbard a reorganizat-o, redenumind-o scientologie şi declarând-o sistem religios, iar centrele ei de

instruire, au fost denumite biserici.

Timp de mai mulţi ani, cartierul general internaţional al scientologiei s-a aflat în Saint Hill,

Anglia. Din anul 1966 până în anul 1975, Hubbard a locuit la bordul cartierului general plutitor al

grupei, pe ambarcaţiunea Apollo, care măsura 945 de metri. El a condus organizaţia din spatele unui

zid aproape impenetrabil, alcătuit din asociaţi şi ajutoare de încredere, petrecându-şi cea mai mare

parte a timpului din 1975 până în 1979 izolat în deşert (probabil în California). Nimeni, nici măcar

soţia lui sau vreun sociolog, nu vrea să recunoască faptul că l-ar fi văzut personal pe Hubbard din

martie 1980 încoace.

În anul 1983, fiul înstrăinat al lui Hubbard, Ron De Wolf, a încercat zadarnic să obţină

declararea oficială a morţii tatălui său şi transferarea averii pe numele lui. În cele din urmă, tribunalul a

decis că o declaraţie, ce se părea a fi scrisă de Hubbard şi care a fost autentificată de experţi grafologi,

constituie dovada legală a faptului că Hubbard este încă în viaţă şi este încă competent din punct de

vedere mental să-şi conducă propriile afaceri. Totuşi, până şi unele eşaloane superioare ale

scientologiei şi-au exprimat îndoiala că Hubbard ar mai fi în viaţă.

Judecătorul Paul G.Breckenridge jr., de la curtea supremă din Los Angeles, l-a încriminat în

mod usturător pe Hubbard, scientologia şi tactica lor de înăbuşire a criticii, exprimându-şi părerea

juridică într-un proces în care era implicat un critic al scientologiei şi a fost scientolog, Gerald

Armstrong, care la un moment dat a fost împuternicit să scrie biografia oficială a lui Hubbard.

2. Organizare.

Mişcarea scientologică dispune de două organizaţii de elită, aşa-numitele Sea-org şi Guardian

221

Office,101 care îşi propune să garanteze un viitor pozitiv întregii mişcări: “Cele două arme active ale

Dianeticii şi Scientologiei sunt Sea-Org şi Guardian Office …Hubbard a fondat, în marie 1966,

inclusiv Guardian Office (Biroul de pază), ca organizaţie de sine. Aceasta însemnă că ea nu se

subordonează funcţionarilor scientologiei locale. Principala linie de conducere trece direct de la un

aşa-numit Guardia World-Wide la soţia lui Hubbard, Mary Sue Hubbard, care are rangul unui

controller Worid-Wide, deci un controlor care supervizează întreaga lume…”102 Între altele, Guardian

Office are sub observaţie pe toţi criticii organizaţiei şi doctrinei sciontologice.103

Atât în ceea ce priveşte sistemul său de cursuri cât şi în privinţa organizării, Sciontologia

dispune de o structură conform unei scheme foarte precise, având şapte secţii sau divizii şi douăzeci şi

una de departamente.104

De asemenea, un mare număr de organizaţii auxiliare, un fel de organizaţii camuflate, ţin tot de

structura sau domeniul Scientologiei. Iată câteva dintre acestea: Colegiul pentru filosofie aplicată,

Colegiul de Dianetică, Centrul de celebritate, Institutul pentru filosofie aplicată, , Biserica Noii

Credinţe, Centrul de comunicare… etc.

În plus, există o serie de grupări cu ajutorul cărora Scientologia, respectiv scientologii încearcă

să realizeze anumite lucruri, cum ar fi, de pildă, în Germania: Comisia pentru protecţia cetăţeanului,

împotriva abuzului de informaţii, Comisia pentru reforma poliţiei, Asociaţia pentru umanizarea

conflictelor ideologico-religioase, Uniunea pentru umanitate în relaţia cu religiile şi minorităţile,

Societatea pentru promovarea toleranţei religioase şi relaţiile inter-umane, Narconon etc.105

În anul 1975, conducătorii scientologi au întemeiat o asociaţie mondială a intreprinderilor

scientologice, cunoscută sub numele de WISE (World Institute of Scientology Enterprises), având

drept scop o intervenţie planificată a Scientologiei în viaţa economică, la scară planetară. Mai concret,

WISE îşi propunea să impună în economie “tehnologia administrativă de tip standard a lui L. Ron

Hubbard”106. Prin aceasta se urmăreşte, de fapt, implementarea principiilor eticii hubbardiene şi a

mecanismelor de control dezvoltate de el în cadrul fiecărei întreprinderi economic aflate sub influenţa

mişcării scientologice.

Astăzi, Scientologia este o organizaţie bine structurată din punct de vedere ierarhic, condusă de

către David Miscavige, care operează în multe ţări ale lumii. Conform datelor oferite de reprezentanţii

mişcării, în 107 ţări ale lumii există 3100 “Biserici” scientologice, “misiuni” şi organizaţii auxiliare,

numărând cca. 8 milioane de adepţi. Centrul de management se află în Los Angeles, iar cartierul 101 Cf. Pe larg Freie und Hansestadt Hamburg Behörde für Inneres Landesamt fürVerjassungsshutz, Der Geheimdienst der Scientology – Organisation, Grundlagen, Aufgaben, Strukturen, Methoden und Ziele, Hamburg, 1998; 102 Fr.-W. Haach, Verführte Sehnscucht, München, 1978, p.37sq; 103 Cf. Idem, Jugend-religionen, p.175 sq; 104 Cf. HCO/PL din 21.10.1971, Organisietafel für einen Scientologen, Wiedervervielfältigung (HQS Kurs), pp.5-7; apud ibidem, p.162 sq; 105 Fr.-W Haack, Jugend-religionen, p.164; 106 Cf. M. Yager, Vortrag auf der 6. Jaheresfaier der IAS am 05.10.1999 în Lausanne, citat dup ă Bürgerschaft der Freien und Hansestadt Hamburg, Drucksache 15/4059, p.14; apud Bundesverwaltungsamt (Hrsg), Die Scientology – Organisation – Gefahren, Ziele und Praktiken, 1996, p.27;

222

general spiritual în Clearwater (Florida). În Europa, centrul mişcării se găseşte în Copenhaga

(Danemarca).

3. Doctrină.

-Concepţia despre om.

În concepţia lui L.R.Hubbard, omul constă din trup (corp), minte (mind), înţeleasă ca raţiune,

spirit sau simţire, şi thetan (un fel de suflet al spiritului, adevăratul eu). Esenţial este, însă, doar acest

thetan care, în accepţiunea lui Hubbard, este veşnic şi parcurge un lung şir de reîncarnări. De

asemenea, aceea se poate separa de trup.

În viziunea hubbardiană, “mind”107 constă din trei părţi principale: 1. un mind analitic; 2. unul

reactiv şi, în fine, 3. un altul somatic. Cel analitic este pozitiv.

1.În cel analitic, adică în adevăratul mind, ale cărui capacităţi incredibile sunt obstrucţionate

de către mind-ul reactiv, se află unitatea de comandă a individului, care este persoana propriu-zisă.

2.Mind-ul reactiv este un fel de mecanism de supravieţuire a trupului, a structurii celulare.

Hubbard îl priveşte ca pe un “răufăcător primordial al sufletului uman” 108.

Noţiuni determinante pentru doctrina dianeticii şi scientologiei lui Hubbard:

Termenul artificial MEST – materie, energie, spaţiu şi timp, care semnifică părţile componente

ale universului fizic.109

3.”Theta” pe care Hubbard o foloseşte în locul cuvântului englezesc “thought”, având

semnificaţia de “gândire”, respectiv “capacitatea de gândire”. De la theta nu mai rămâne decât un mic

pas până la thetan, sufletul spiritului, căruia i se atribuie energia theta.110

„Thetan-ul” şi stările principale:

-Nu se află în nici un trup, nici în preajma vreunuia, ci într-un alt univers;

-Deşi se află în afara oricărui trup, dirijează totuşi trupul în mod conştient;

-El sălăşluieşte în trup, şi anume în cap;

-El nu se poate afla în trupul pe care a trebuit să-l părăsească prin constrângere.

În concepţia scientologilor, toate “aberaţiile” pe care le manifestă un individ şi care ţine, în

general, de orice tip de comportament iraţional sunt cauzate de aşa-numitele engrame, un fel de reacţii

iritante pentru şi împotriva supravieţuirii.

Engramele reprezintă, în concepţia lui Hubbard, promotorii tuturor nevrozelor, psihozelor şi

suicidurilor, tuturor comportamentelor “aberante”. Dianeticienii pretind că metoda lor terapeutică

este îndreptată tocmai împotriva acestor engrame.

Un alt termen vehiculat frecvent în scientologie este acela de “dinamică”. Prin aşa-numitele

107 De regulă, autorii folosesc denumirea în engleză, şi anume mind, pentru a evita dificultăţile privind interpretatea exactă a semnificaţiei noţiunii; 108 L. Ron Hubbard, Dianetik – Die moderne Wissenschaft der geistigen Gesundheit, Kopenhagen, 1974, p.60; 109 Cf. Fachwortsammlung für Dianetics und Scientology , 110 Ibidem, p.97 sq;

223

“dinamici”, scientologia înţelege un fel de impulsii, de forţe sau impulsii instinctive, care acţionează la

diferite nivele ale vieţii, respectiv în diferite direcţii ale vieţii. Hubbard le numeşte pe acestea “motive

sau motivaţii”.

În dianetică, Hubbard se raportează la patru asemenea domenii, pe care le defineşte ca

“subcompartimente ale energiei primordiale”:

-Impulsul spre supravieţuirea de sine, spre “existenţa pentru sine însuşi”;

-Impulsul spre supravieţuirea prin sex (în urmaşi);

-Impulsul spre supravieţuirea în interesul grupei, spre “existenţa în grupe şi indivizi”;

Impulsul spre supravieţuirea în interesul întregii omeniri, spre “existenţa ca umanitate”.

Ulterior, Hubbard mai adaugă la acestea încă alte patru “dinamici”:

-Impulsul spre existenţa întregii vieţi organice (plante şi animale);

-Impulsul spre existenţa ca univers fizic;

-Impulsul spre existenţa ca fiinţe spirituale;

-Impulsul spre existenţa infinită, definită şi ca existenţă supremă.111

L. Ron Hubbard include în sistemul său doctrinar, de asemenea, învăţătura despre reîncarnare,

pe care o preia din religiile orientale.

-Câteva din învăţăturile scientologiei:

1. Despre Dumnezeu.

Scientologia afirmă: “Există dumnezei deasupra tuturor celorlalţi dumnezei, şi dumnezei de

dincolo de dumnezeii universurilor”.112

2. Iisus Hristos.

“Veţi întâlni crucea ca simbol peste tot în univers, şi LEGENDA LUI HRISTOS ca implant în

pre-clari, ca existând cu un milion de ani în urmă”.113

“Potrivit dovezilor, nici Domnul Buddha şi nici Iisus Hristos nu au fost TO (thetani operanţi,

nivelul scientologic cel mai înalt). Ei erau doar cu o nuanţă deasupra clarilor”.114

3. Păcatul şi mântuirea.

“Este un fapt condamnabil şi o ocară cât se poate de josnică să spui unui om că trebuie să se

pocăiască, că este rău…”115.

“…mântuirea personală în decursul unei vieţi (este) independentă de ciclul naşterii şi al morţii

(al reîncarnării)… Practica religioasă a tuturor Credinţelor este calea universală spre Înţelepciune,

Înţelegere şi/sau mântuire.”116

4. Pedeapsa veşnică (Iadul). 111 Vezi Fachwortsammlung, p.24; 112 L. Ron Hubbard, Scientology 8 – 8008, Los Angeles, CA., Publications Organization, 1953, 1967, p. 73. 113 L. Ron Hubbard, Professional Auditor’s Bulletin # 31, foaie volantă. 114 L. Ron Hubbard, Certainty Magazine,, Los Angeles, CA, Publications Organization, Vol. 5, numărul 10, nd. 115 Prof.Aud., op. cit. 116 Scientology: A World Religion, op. cit., p. 16, 35.

224

“…iadul este un mit absolut, o invenţie care are doar scopul de a-i face pe oameni foarte

nefericiţi; este, de asemenea, o minciună răutăcioasă”.117

-Metode şi practici.

a. Auditing.

“Auditing”(de la verbul latinesc audire – a asculta ) reprezintă un exerciţiul de bază în practica

scientologică, în cadrul căruia cel ce este iniţiat îşi mărturiseşte, prin repetare continuă, în faţa unui

aşa-numit “auditor” sau instructor, experienţele sale dureroase (“engrame”) acumulate de-a lungul

timpului. Repetarea, prin confesiune, a unor asemenea fapte se face până în momentul în care novicele

însuşi, epuizat din cauza suprasolicitării nervoase, ajunge să râdă şi să-şi ridiculizeze propriile acte.

b. Prescripţii.

El trebuie să facă cunoscute examinatorului sau “directorului de procedură” vizitele medicale

la care s-a supus şi “drogurile” (adică medicamentele) prescrise de către medic:

Să nu mănânce nimic din ceea ce nu-i place;

Să bea zilnic cel puţin 8-9 pahare cu lichide;

Să doarmă cel puţin 7-8 ore pe noapte;

Să nu consume alcool;

Indiferent de fel sau formă, drogurile sunt strict interzise. Nu consumaţi aspirină, nici tablete

împotriva răului de maşină sau avion, nici vreo altă formă de droguri sau medicamente fără

permisiunea directorului de procedură.

“Nu discutaţi cu nimeni din afară despre situaţia dumneavoastră şi despre exerciţiile pe care

le parcurgeţi, cu excepţia examinatorului sau consultantului cu care lucraţi”. De asemenea, pe

parcursul perioadei de auditing, sunt interzise practici precum meditaţia, şedinţe psihiatrice, yoga, băi

artificiale de soare sau şedinţe spiritiste.118 Procedeul terapeutic în sine se realizează, chipurile, cu

ajutorul unui aşa-numit electrometru (un fel de detector de minciuni).

Prof.dr. Hans Kind caracterizează acest exerciţiu ca pe o “procedură impersonală şi inumană”,

care în cazul unor oameni instabili din punct de vedere psihic conduce la diferite pericole majore, cum

ar fi: stări de anxietate, depresii, crize şi căderi psihice, manipularea celui intervievat printr-o manieră

abilă de adresare a întrebărilor. Cei ce apelează la auditing-ul scientologic se expun şi unui alt pericol,

ţinând seama de faptul că cel ce conduce exerciţiul nu trebuie să se supună nicidecum regulii

secretului, ca în cazul preoţilor şi medicilor.

117 Prof.Aud., op. cit. 118 Citat după HCO/PL of 29 January 1972 – PC Hat; apud Fr. W.Haak, Jugend-religionen…, p. 149-150.

225

-Antrenamentul în vederea comunicării. Regulile hubbardiene de comportament:

Dintre aceste reguli de comportament fac parte “confruntarea” şi “confirmarea”. Ambele au

rolul de a ajuta la o mai bună comunicare. Una dintre posibilităţile de confruntare constă în a-ţi privi

partenerul direct în ochi, fără a clipi, prin aceasta demonstrându-i celui din faţa ta “capacitatea de a fi

prezent”. “Confirmarea” are scopul de a-i semnaliza celui cu care dialoghezi “deplina atenţie” pe car

o ai şi pe care i-o acorzi.

Deşi scientologii susţin că acest antrenament are ca finalitate un adevărat “succes în materie de

comunicare”, totuşi există experţi care confirmă că unele exerciţii prezintă riscuri, întrucât pot

conduce la diferite modificări ale conştiinţei şi la anumite stări de epuizare. Este adevărat, unii dintre

aceia care au abandonat mişcarea relatează că anumite exerciţii ar declanşa un fel de stres, care i-ar

transpune într-o stare de confort interior, încât n-ar mai percepe nici o suferinţă şi ar avea imagini

halucinatorii. Într-o parte teoretică a cursului de comunicare, participanţii trebuie să-şi însuşească

limbajul de specialitate al Scientologiei, care constă din cuvinte nou create, iar pe de altă parte, prin

redefinirea unor noţiuni cunoscute (de exemplu, etică).

-Programul de purificare.

Potrivit Scientologiei, acest program ar fi “cel mai eficient program de dezintoxicare”. După

ce s-a supus acestui program şi apoi a părăsit rândurile Mişcării scientologice, cineva afirmă că un

asemenea program, presupunând utilizarea unor doze superioare de vitamine şi petrecerea unui timp

de până la cinci ore în saună, îl poate aduce pe beneficiar realmente într-o stare de halucinaţie.119

Parchetul din Hamburg, de pildă, consideră că scientologii apelează la acest tip de tratament

pentru a provoca o stare de euforie pe bază hormonală, făcându-l astfel pe respectivul dependent de

Scientologie.

-“Oferta” pentru copii.

Spre deosebire de alte curente, Scientologia nu se adresează doar adulţilor, ci şi copiilor.

Întrucât fondatorul organizaţiei scientologice porneşte de la premisa că un “copil” nu este altceva decât

un thetan într-un trup tânăr, întregul program de cursuri de iniţiere este absolut obligatoriu şi pentru

copii. În lucrarea anumită, fantezia legată de vârsta copilăriei este definită ca o boală psihică.

L. Ron Hubbard consideră că “nu este surprinzător faptul că copiii par să manifeste asemănări

cu cei bolnavi psihic şi cu schizofrenii”120. Pentru a fi vindecaţi de acest comportament maladiv al

copilăriei, scientologii propun ca şi copii să fie supuşi tehnici “auditing-ului”. Prin aceasta, susţin ei,

sunt eliminate experienţele dureroase şi împovorătoare de care copiii sunt marcaţi, anulându-se

totodată aşa-numitul “mind” reactiv.

Copiii sunt obligaţi să urmeze un program zilnic de instruire, cu privire la care ei întocmesc un

119 N. Potthof, Scientology – Techniken aus der Perspektive eines Betroffenen, în : SPD – Landtagsfraktion Baden – Württemberg, loc. cit., p.4; 120 Citat după “Kinderdianetik, Kopenhagen, 1983, p.76;

226

fel de jurnal statistic, în baza căruia sunt evaluaţi în mod sistematic.

Din toate mărturiile oferite de către persoane care au părăsit organizaţia, reiese limpede că

asemenea copii, încă de mici trebuie să absolve un program zilnic similar celui al părinţilor în cadrul

organizaţiei. În primul plan activităţilor părinţilor trebuie să se afle totdeauna contribuţia şi utilitatea

lor pentru organizaţie.

Semnificativă în acest sens este o regulă interioară referitor la unitatea de elită “Sea-

Organization” (Sea-Org), prin care li se cere părinţilor să-şi sacrifice chiar acea perioadă scurtă de

timp zilnic, pe care în mod normal ar trebui s-o dedice familiei, în favoarea organizaţiei, mai precis

prosperării acesteia.121 În acest mod, relaţiile dintre părinţi şi copii trec în plan secundar, ele sunt

aproape ignorate, iar copiii află, prin intermediul propriilor lor părinţi, încă din copilărie, că activitatea

pentru organizaţia scientologică reprezintă prioritatea absolută. Neglijându-şi copiii, părinţii se

consacră exclusiv scopului suprem al organizaţiei, şi anume expansiunea acesteia, fiind totodată de

părere că fiii şi fiicele lor trebuie educaţi în acest sens.122

-Evaluare.Concluzie.

Organizaţia scientologică se pretinde a fi o comunitate religioasă, ba mai mult decât atât chiar

“Biserică”. Cu toate acestea, dintr-o mulţime de afirmaţii ale lui L.R.Hubbard rezultă clar că în centrul

gândirii şi preocupărilor scientologice nu se află vreun anume conţinut religios, ci în permanenţă

acumularea a cât mai multe bunuri materiale: “Faceţi bani, faceţi mai mulţi bani, determinaţi-i şi pe

ceilalţi oameni să producă, aşa încât să facă bani”.123 Pe de altă parte, organizaţia se autointitulează

“Biserică” pentru a face să crească vânzările, mai ales atunci când este vorba de difuzarea cărţii despre

Dianetică.124

Joseph Hopkins, profesor de filosofie şi de Biblie la Westminster College, a prezentat în

Christianity Today un rezumat al uneia dintre cele mai bine întemeiate critici la adresa neputinţei

scientologiei de a da dovadă de preocupări sociale altruiste:

O deficienţă a scientologiei este lipsa ei totală de preocupare socială. Cu greu ar pitea fi

criticată din cauza acestei omisiuni, dacă ar abandona pretenţia de a fi o religie. Însă a poza drept

biserică, în timp ce neglijează responsabilităţile unei biserici în cadrul comunităţii, naţiunii şi lumii,

este un fapt reprobabil. Scientologia nu oferă nimic altceva decât o metodă scumpă şi cât se poate de

dubioasă de psihoterapie, al cărei scop este autoperfecţionarea, autostăpânirea şi fericirea personală.

Uşa către mântuire este închisă pentru cei care nu-şi pot permite să plătească preţul acestui proces. Nu

se spune nimic despre condiţia celor săraci, a celor bolnavi, a celor fără de adăpost, a celor asupriţi.

Biserica scientologică se pretinde, în primul rând, ca un fel de sistem de predare, care, în

121 Cf. K.H.Eimuth, op. cit., p.84 sq; 122 Endbericht der Enquete – Kommission, Neue religiose und ideologische …, p.172 – 173; 123HCO Policy Letter din 09. 03. 1972, citat după Barb G., Beschluss vom 22.03. 1995, Az. 5 AZB 21/94; apud Bundesministerium für Familie, Senioren… Die Scientology – Organisations, p.8; 124 L.Ron Hubbard, Führungsanweisung vom 10. 05. 1982, revidiert 21. 10. 1982, LRH ED 344R INT; apud ibidem;

227

funcţie de necesităţi, îi conduce pe adepţii săi la realizarea şi eliberarea de sine, iar apoi îi supune la

continuarea unor cursuri costisitoare din punct de vedere financiar.

Ceremoniile cultice au apărut, probabil, mai degrabă ca nişte concesii şi acţiuni secundare.

Prin urmare, Biserica scientologică nu poate face parte din rândul comunităţilor creştine. Tehnologia ei

este discutabilă din punctul de vedere al asistenţei sociale. Aşa cum susţin diferite persoane care au

avut tangenţă cu mişcarea, faptul că scientologii se autodesemnează ca “Biserică” se datorează din

motive de ordin fiscal.125 Într-o lucrare de analiză foarte documentată, Fr. w. Haack 126 afirmă textual

că “ar fi mai potrivit ca scientologia să fie înţeleasă ca magia secolului XX” ţinând seama mai ales de

ideile şi metodele promovate de L.R.Hubbard.

Întregul sistem scientologic se fundamentează pe o iraţionalitate magică. Baza acestuia o

reprezintă povestea science-fiction, destul de fascinantă de altfel pentru naivi, despre suprafiinţe

nemuritoare (aşa-numiţii thetani). În fine, un instrument magic îl reprezintă, fără îndoială, şi aşa-

numitul “electrometru”, cu ajutorul căruia, chipurile, îi pot fi confirmate thetan-ului potenţele magice

amintite, respectiv cu ajutorul căruia discipolul sau cel ce se iniţiază poate reveni la starea sa

primordială de atotputernicie. Fireşte, Scientologia se poate autodefini ca religie, se poate autointitula

ca filosofie sau nouă ştiinţă, ea poate fi înţeleasă ca pseudo-medicină, ca pseudoştiinţă, dar înainte de

orice ea este o formă mascată de magie, este “magia secolului XX”.

4. Sincretismul scientologic.

Doctrina şi practicile scientologice au un caracter absolut sincretist. Acest lucru îl recunoaşte

însuşi L.R. Hubbard.; în concepţia sa, filosofia pe care o promovează cuprinde patrimoniul de

înţelepciune al întregii lumi: “Veda; tao al lui Laotzî; Charma şi învăţăturile lui Gautama Buddha;

cunoaşterea generală despre viaţă, prezentă în mănăstirile lamaiste din Tibet; tehnologiile şi direcţiile

de credinţă caracteristice diferitelor culturi barbare; diferitele componente ale creştinismului;

metodologiile matematice şi tehnice ale vechilor greci, romani şi arabi; ştiinţele naturale şi diferitele

concepţii ale filosofilor apuseni, precum Kant, Nietzche, Schopenhauer, Herbert Spencer, ca şi

diferitele tehnologii existente în civilizaţia orientală şi occidentală în prima jumătate a secolului al

XX-lea…”127.

Fireşte, după cum se observă, Scientologia aduce în prim plan o multitudine de elemente

sincretiste. Vom analiza, însă, doar câteva dintre cele mai confuze şi contradictorii. Astfel, într-o

lucrare intitulată “Imnul Asiei”, L.R. Hubbard pune bazele unui cult foarte confuz, de natură guruisto-

mesianică, al cărui obiect este el însuşi. Este vorba de o lucrare, respectiv o poezie cuprinzând 1046

versuri, răspândită în toată lumea. Acest text începe cu o întrebare care revine mereu pe parcurs,

formulată de către însuşi autorul acestuia, L. Ron Hubbard, şi anume: “Sunt eu Metteya ?”., Desigur,

125 ABI, Die Scientology – Sekte und ihre Tarnorganisationen, p.26; 126 Fr. w. Haack, Scientology, p.12; “Es wird treffender sein, Scientology als Magie des 20. Jahrhunderts zu verstehen; 127 Ursprung – Das Magazin der Scientology Kirche Deutschland , HSO Munchen e.V., Juli 72; apud H. Reller, M. Kiessig (Hrsg.), Handbuch Religiose Gemeinschaften , p. 690.

228

autorul foloseşte această întrebare retoric, pentru a putea sugera şi formula în permanenţă un răspuns

pozitiv, ca mijloc stilistic. În acelaşi timp, sunt reiterate tot timpul diferite promisiuni, care ne amintesc

de tipul de mesaj scientologic:

“Noi putem să-i civilizăm pe barbari.

Putem să-i determinăm pe criminali să respecte legea.

Putem să-i însănătoşim pe bolnavi.

Putem să ne eliberăm pe noi înşine.

Putem să-i facem pe cei marginali sociali” etc.

Întregul imn în sine nu reprezintă altceva decât începutul unei divinizări oficiale a fondatorului

dianeticii şi Scientologiei. Este cert că acest lucru nu s-ar fi putut petrece fără aprobarea sa. Dar,

divinizarea şi autodivinizarea lui Hubbard nu reprezintă nici un temei pentru a conferi Scientologiei

caracterul de religie, în accepţiunea curentă. Este vorba mai degrabă de venerarea sau idolatrizarea

unui personaj, aşa cum se întâmplă în rândul tinerilor care-şi cinstesc starul muzical sau în rândul unor

comunităţi care cinstesc cu savoare pe magicianul care îi face părtaşi la diferite acte de magie.

Inspirându-se tot din religiile orientale, Scientologia pledează pentru conceptul de reîncarnare.

Interpretarea istorică a acestuia o face, însă, tot dintr-o perspectivă sincretistă, susţinând că

reîncarnarea ar fi fost “o dogmă fundamentală în Biserica Romano-Catolică până în anul 553 d.Hr.”

În opinia lui L.R. Hubbard, care dovedeşte carenţe mari în ceea ce priveşte Istoria Bisericii

Universale, înlăturarea concepţiei despre reîncarnare s-ar fi produs atunci “când o grupare de patru

călugări a organizat sinodul de la Constantinopol (la care papa n-a participat) şi a decis că această

credinţă (în reîncarnare, n.n.) nu poate exista (…), din acest moment referirile la aceasta fiind

eliminate din Biblie.”128

În acest text, Hubbard face referire, evident, al V-lea Sinod ecumenic de la Constantinopol, la

care a participat nu doar “o grupă de patru călugări”, ci cincizeci de episcopi, dintre care, conform

documentelor, mulţi din “Italia, Africa şi Iliria”.

Autodesemnarea Scientologiei ca Biserică are pentru creştini, în nu puţine cazuri, un caracter

blasfemiatoriu. În acest sens, ar fi de amintit, de exemplu, purtarea unor veşminte ritualice în cadrul

unui pretins cult, ca şi folosirea unui simbol al crucii, care s-ar dori a semnifica “cele opt dinamici”.129

Ambele practici lasă impresia că ar fi vorba de o preoţie în sensul Bisericilor creştine.130

De asemenea, în aşa-numita “ceremonie a punerii numelui”131, prin iniţierea unui “naş”, ni se

prezintă, între altele, un ritual care poate fi perceput ca o imitaţie blasfemică a ritualului botezului.

Ritualul a fost tipărit sub titlul de “Forme ale Serviciului Divin” în Cartea de ceremonialuri a

128 L. Ron Hubbard, Have You Lived before this Life? A Study of Past Lives Trough Dianetic Engrams, f.l., 1968, p. 2. 129 L. Ron Hubbard, Modern Management Technology Defined, Los Angeles, 1976, p. 120 130 ABI, Die Scientology – Sekte und ihre Targorganisationen, Stuttgard, f.a., p. 105-128. 131 The Church ef Scientology of California, World Wide, Der Hintergrund und die Zeremonien der Scientology Kirche, East Grinstead, Sussex, 1973.

229

organizaţiei scientologice.132

Scientologii consemnează, tot la fel, un “serviciu divin” pentru înmormântare. Aşa-numitul

“necrolog pentru homo sapiens” din cadrul acestuia începe cu următoarele cuvinte:

“Atunci când coborai din copaci în întunericul iadului,

Cine se temea pe atunci de tine, omule ?

Probabil că sălbăticiunile care îţi înfulecau copiii ? (…)”.

-Atitudine agresivă faţă de critici.

După cum am observat, în autocaracterizarea pe care şi-o face, organizaţia scientologică se

pretinde a fi o comunitate religioasă. Scopul Scientologiei este aşa-numita “purificare” a planetelor şi

oamenilor. Dintr-o atare perspectivă, noi toţi trebuie să devenim scientologi.

Este evident că Scientologia are o imagine “unilaterală” despre lume, ea pretinde a avea

monopolul absolut asupra adevărului şi “mântuirii”.

Pericolele care apar pentru orice individ, care se asociază organizaţiei sunt numeroase.

Exclusivismul scientologic conduce la o gândire şi mentalitate de tip adversiv, prieten-duşman, amic-

adversar, care presupune inclusiv separări şi renunţări la familie şi prieteni.

Aşa cum se comentează într-o lucrare elaborată din însărcinarea Ministerului Federal pentru

Familie, Bărbaţi, Femei şi Tineri, Köln, intitulată Organizaţia scientologică – Pericole, scopuri şi

practici133, L.R.Hubbard refuză dreptul ca “aplicare a legii”.

În general, etica vizează faptele bune ale omului. Însă, definiţia pe care o dă Hubbard eticii

arată că dreptul, în accepţiunea sa, reprezintă exclusiv dreptul din perspectiva Scientologiei, şi nu din

aceea a individului.

Etica scientologică foloseşte excluderea oricărei gândiri din afara organizaţiei, pentru ca

aceasta să supravieţuiască cu orice preţ. Moral este doar ceea ce se recomandă şi utilizează

Scientologia.

Orice deviaţie de la principiile scientologice este supusă unui control foarte strict. În acest sens,

un rol important îl joacă obligaţia fiecărui adept al mişcării de a oferii informaţii scrise despre

contestarea acestor principii, întrucât astfel sunt socotiţi “coautori ai infracţiunii”.134

Exclusivismul scientologic în privinţa adevărului şi “mântuirii” provoacă o polarizare între

ideologia scientologică, pretins “bună”, dar închisă, claustrată, şi lumea exterioară, din afară, care

chipurile ar întruchipa răul, neadevărul.

132 Ibidem, p. 7. 133 Bundesministerium…, op.cit., p.16; 134 Cf. Idem, ibidem, p.187;

230

231

B. SPIRITISMUL.

Spiritismul este o doctrină filosofică creștina apărută în Franța la mijlocul sec. al XIX-lea,

aparținând pedagogului Denizard Rivail, sub pseudonimul Allan Kardec.Termenul a fost atribuit ca

distinctiv doctrinei pe care urma să o publice, dar datorită faptului că derivă dintr-un cuvânt din

limbajul comun a fost repede încorporat în uzul normal și este folosit pentru a numi și alte doctrine.

În 1855 Denizard Rivail a început să cerceteze un fenomen relativ cunoscut în acea vreme – "mesele

care se rotesc" sau "mesele care vorbesc": e vorba de mese și obiecte în general care păreau a se

umple cu o stranie vitalitate. După doi ani dedicați investigării, nu a considerat că fraudele evidente pe

care le-a întâlnit pe parcurs sunt motive suficiente pentru a concluziona că toate acele fenomene sunt

erori sau șarlatanii. Convins personal de realitatea existenței fenomenului și de posibilitatea ca acesta

să fie provocat de suflete ale morților, Rivail a mai făcut un pas: în loc de a se dedica "dovedirii

științifice" a existenței acestor fenomene, Kardec și-a mutat atenția asupra posibilității, pe care o

considera reală, existenței unei explicații de natură spirituală sau mediumnică, cu beneficii pentru

umanitate.

Natura sa puternic umanistă, formată în anii de studenție și de susținere a pedagogului elvețian

Pestalozzi, discipol al lui Rousseau, l-a împiedicat să se limiteze la o simplă cercetare naturalistă.

Necesitatea susținerii spiritualității omenești în timpuri caracterizate de o puternică expansiune a

științei și de un declin al religiei l-a motivat pe Kardec să imagineze o noua formă de a privi realitatea,

care punea laolaltă știința aflată în ascensiune și religia în declin, mediate de raționalitatea filosofică.

Astfel, Kardec a folosit empirismul științific pentru a cerceta fenomenul, raționalitatea filosofică pentru

a discuta cu ce părea a fi suflete și a analiza ce comunicau, și a căutat o cale de a extrage din aceste

dialoguri concluzii de natură socială și etică, folositoare pentru om. Astfel a pus bazele spiritismului,

sistematizat în prima versiune a Cartea Spiritelor, apărută în 18 aprilie 1857.

Cele două caracteristici principale ale mișcării spiritiste sunt:

• propunerea de a asigura accesul la cunoaștere pentru toți oamenii (cf. Comenius), în locul

ermetismului care înconjura cunoașterea științifică și filosofică la acea vreme;

• convingerea că relația dintre om și spiritual nu are nevoie de mediere instituționalizată; o

spiritualitate naturala (cf. Rousseau) este de ajuns și mai potrivită pentru om.

O parte a intelectualității din Europa și Statele Unite a îmbrățișat spiritismul ca explicație logică a

realității, incluzând teme legate de transcendență, ca Dumnezeu și viața de apoi. Au fost înființate mii

de societăți spiritiste în ambele continente, iar ideile spiritiste au fost răspândite în așa măsură încât în

unele țări au apărut voci care susțineau includerea spiritismului în programa școlară. Cu toate acestea,

o dată cu ascensiunea regimurilor totalitare în prima jumătate a secolului al XX-lea, în Europa a avut

loc o puternică opresiune a spiritismului, ca și a altor mișcări filosofice și politice. În America de Sud,

totuși, activitatea câtorva propovăduitori a reușit să se constituie într-o fundație solidă, deși spiritismul

a devenit aici mai mult o doctrină religioasă și mistică. Această transformare a fost mai puternică în

232

Brazilia, unde mai mult de 4 milioane de oameni se declară "spiritiști Kardeciști" (conform ultimului

recensământ al Instituto Brasileiro de Geografia e Estatistica), ceea ce face din Brazilia cea mai mare

țară spiritistă din lume. Spiritismul a influențat în Brazilia sincretisme ca Umbanda, Raționalismul

creștin, União do Vegetal și Valea Răsăritului (Vale do Amanhecer).

Caracteristicile esenţiale ale mişcărilor oculte, în ipostaza lor de “religii-surogat” cu un

caracter secularist, se reliefează în mod paradigmatic în spiritismul modern. K.Hutten a demonstrat că

aceste mişcări oculte îşi au originile în societatea modernă, ele se vor un fel de răspunsuri la arorile

elementelor ale lumii contemporane şi îşi conturează propriu mesaj pe baza motivelor.

În acest sens, spiritismul este mai mult decât o doctrină despre lumea spiritelor, tinzând să

devină pe parcursul ultimelor 200 de ani o “religie ocultă” a noului ev în care trăim.

Spiritismul este pe departe cea mai veche formă de cult religios existent în prezent şi cu

siguranţă una dintre cele mai fatale când este vorba de siguranţa judecăţii divine, fiind cunoscut adesea

eronat, şi sub denumirea de “spiritualism”. Totuşi, atunci când se vorbeşte despre acest cult eretic, este

uneori necesar să se folosească şi acest termen cu scopul de a comunica în limbajul zilelor noastre.

În 1949 dr. Charles Braden scria că în America liderii spiritişti “estimează (că există) între

500.000 şi 700.000 de spiritişti în Statele Unite ale Americii şi… 1.500.000 până la 2.000.000 în lume

(These Also Believe, New York; Macmillan Company, 1960, p.356).

Această apreciere, în ceea ce priveşte Statele Unite, este foarte depăşită. Adunarea Generală

Internaţională a Spiritiştilor, Alianţa Naţionalistă Spiritistă a Statelor Unite ale Americii şi Asociaţia

Naţională Spiritistă a Bisericilor a raportat (ultimele date fiind din 1976) mai mult de 200 de biserici,

cu un număr total de membri de peste 10.000 şi peste 200 de preoţi. Aceasta nu include şi statisticile

altor state ale lumii, mai ales din Europa şi America de Sud, unde mişcarea este mult mai puternică

decât în Statele Unite. Numai în America de Sud există peste 4.000.000 de spiritişti. Spiritismul

cunoaşte un nou avânt tocmai într-o perioadă cunoscută drept epoca ştiinţifică a fizicii şi a mecanicii

cuantice !

1.Spiritismul ieri şi azi.

De la Primul Război Mondial încoace, orizontul religios al omenirii a fost martorul ascensiunii

rapide a mai multor forme de spiritism, o religie unică prin faptul că oferă contactul cu fiinţe de

dincolo de mormânt şi informaţii de la ele. O mare parte din practicile spiritiste contemporane au fost

demascate de către specialiştii competenţi ca fiind făcute din înşelăciune. Un exemplu clasic de

demascare este cea realizată de Houdini şi Dunninger (Magic end Mystery, New York: Weathervane

Books, 1967). Între alte demascări se numără aceea a “mediumului” M.Lamar Keene (The Psychic

Mafia, New York: St. Martin's Press, 1976) şi o cerecetare comună efectuată de Paul Meier, un medic

creştin, şi Danny Krem, un magician devenit creştin (The Fakers – Grand Rapids: Baker Book House,

1980).

Dar nu toate fenomenele metafizice sau spiritiste pot fi demascate ca fiind făcute prin

233

înşelăciune. Există o dimensiune spirituală care nu poate fi ignorată. Spiritiştii autentici îşi trag puterea

din acela pe care Biblia îl numeşte “un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită”(1 Petru 5:8) şi

care este Satan. Spiritismul aşa după cum vom vedea, contrazice Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. În

aceeaşi măsură în care constituie ceva înrudit cu înşelătoria publică, spiritismul constituie şi o erezie

biblică.

Un rol deosebit de important în istoria premergătoare spiritismului actual din Europa l-a jucat

F.A.Mesmer (1734-1815). În această privinţă, E.Benz, specialist în istoria Bisericii de la Universitatea

din Marburg, susţine că apariţia spiritismului modern se află într-o relaţie nemijlocită cu mesmerismul,

acea mişcare terapeutică de mare amploare, fundamentată pe învăţătura lui F.A.Mesmer,

descoperitorul magnetismului animalic.135

Adepţii lui Mesmer, care se recomandau terapeuţi magnetici, se ocupau, în principal în Franţa,

inclusiv cu fenomenele parapsihologice, acestea jucând un rol semnificativ în cadrul procedeelor

terapeutice mesmeriene. Amintim în această privinţă, în mod deosebit, aşa-numitele stări de transă

specifice somnambulilor sau situaţiilor de “posesie”, în care s-ar părea că un al doilea eu pătrunde şi

se instalează în persoana aflată în transă. Aceste cercuri mesmeriene aveau o orientare mai mult

practică, decât religioasă, dacă avem în vedere faptul că foloseau somnambulismul, respectiv starea de

transă a pacientului respectiv, pentru a ajunge la stabilirea diagnosticului şi conduitei terapeutice pe

parcursul acestei stări.

În anul 1856, în cercul mesmerian de la Paris, a pătruns un anume Léon Denizard Rivail (1804-

1869). Iniţial, discipol al pedagogului J.H.Pestalozzi, Rivail scotea la Paris, în 1858, prima revistă

spiritistă şi organiza, din 1855, diferite şedinţe spiritiste, coordonate de el însuşi. Importanţa sa

deosebită pentru mişcarea spiritistă modernă a fost aceea de a reuşi conturarea unui sistem unitar, pe

baza tuturor mărturiilor venite din partea spiritelor prin intermediul mediumurilor practicanţi.136

După ce, în cadrul unei şedinţe spiritiste, un “spirit protector” al său i-a comunicat că, într-una

dintre existenţele anterioare, l-ar fi întâlnit şi că l-ar fi cunoscut sub numele de Allan Kardec, L.D.

Rivail a adoptat acest nume ca un pseudonim literar. Lucrările publicate de către Allan Kardec au avut

drept consecinţă răspândirea cu o mare rapiditate în Europa şi în America a practicilor spiritiste.137

Totuşi, spiritismul n-ar fi putut să se răspândească între timp atât de mult, dar n-ar fi devenit o

mişcare de anvergură. Un rol deosebit de important în această privinţă l-a jucat faptul că în S.U.A., pe

la mijlocul secolului al XIX-lea, spiritismul s-a conturat cu o mişcare populară, în curând pătrunzând şi

în Anglia.

Momentul care a declanşat mişcarea l-au constituit zgomotele neînţelese, un fel de lovituri care

135 Fr.W.Haack, Rendevous mit dem Jenseits. Der moderne Spiritismus / Spiritualismus und die Neuoffenbarungen. Bericht und Analyse, Hamburg, 1973, p.36; 135 H.Bender, Umgang mit dem Okkulten, Freiburg, 1984, p.110; 136 Ibidem, p.110; 137 Ibidem, p.110;

234

răsunau prin zid, pocnituri în mobilă, ciocănituri în uşă şi altele de acest fel, receptate în casa

pastorului Bisericii metodiste din Hydesville (S.U.A.), de către fiicele acestuia, Margaret (12 ani) şi

KATE (9 ani), în noaptea dinspre 1 aprilie 1848. Comisia constituită pentru a cerceta aceste

evenimente ciudate a ajuns la concluzia că ele nu pot fi explicate pe cale naturală. În cele din urmă,

folosindu-se de un “alfabet al pocniturilor”, s-a stabilit o legătură cu “spiritul” care le producea şi,

odată decodificat, a fost descoperit în beciul casei un schelet uman îngropat. De fapt, acesta este

momentul apariţiei mişcării spiritiste în lumea occidentală, un moment care se înscrie în istoria anului

1848, în care, întâmplător sau nu, Marx şi Engels publicau Manifestul comunist, iar Ludwig Feuerbach

denunţa credinţa în existenţa unei vieţi dincolo de mormânt în opera sa Esenţa creştinismului. 138

O contribuţie importantă în dezvoltarea mişcării spiritiste din S.U.A. a fost adusă de A.J.David

(1826-1910), un medium renumit, care a conferit spiritismului şi un fundament teoretic prin două

lucrări fundamentale ale sale, dintre care ultima este socotită ca un fel de “Biblie a spiritismului”139.

Dacă spiritismul provocat de către A.Kardec îşi trage seva din cercurile mesmeriene, la

A.J.Davis, deşi poartă amprenta doctrinei lui F.A.Mesmer, se simte o mai mare apropiere de

E.Swedenborg (1688-1722) şi de J.H.Jung-Stilling, consideraţi a fi, alături de A.J.Davis, părinţii

ideologici ai spiritismului modern.

În consecinţă, trebuie făcut o distincţie între un “spiritism anglo-american”, întemeiat pe

A.J.Davis, şi un “spiritism romantic”, legat de numele lui A.Kardec.140 Influenţa lui Kardec în Brazilia

este cu mult superioară celei asupra spiritismului din Europa, chiar dacă acolo spiritismul “kardecistic”

cunoaşte un număr mai mic de adepţi comparativ cu “spiritismul Umbanda”.141

O deosebire fundamentală între spiritismul de tip american şi romantic rezidă, în primul rând,

în atitudinea celor două direcţii faţă de doctrina reîncarnării, o atitudine diferită, existentă astăzi.

Astfel, adepţi lui Kardec acceptă ciclul reîncarnărilor, în vreme ce urmaşii lui David îl resping.

Explicaţia constă în influenţa puternică a lui Swedenborg asupra lui Davis, ştiut fiind că Ewedenborg

nu acorda nici o atenţie reîncarnării, susţinând că fiecare om este o creatură nouă.142

Felul în care ştiinţele naturii şi ocultismul se regăseşte într-un punct comun, o demonstrează o

serie întreagă de oameni de ştiinţă şi inventatori din secolele XIX – XX, între care zoologul englez

Alfred Russel Wallace (1823-1913), care a elaborat împreună cu Darwin teoria evoluţionistă. De

asemenea, inginerul american, Thomas Alva Edison (1847-1931), inventatorul fonografului, era

preocupat de fenomenele paranormale, pretinzând că a descoperit un aparat, prin intermediul căruia s-

ar putea realiza un contact cu cei decedaţi.143 La fel, profesorul fizician de la Universitatea din Dublin,

Sir William Fletcher Barett (1845-1926), recunoscut pentru contribuţia sa în domeniul răspândirii 138 H.Reller, M.Kiessig (Hrsg.), Handbuck…, p.448; 139 Vezi H.J.Ruppert, Okkultismus. Geisterwelt oder neuer Weltgeist?, Wiesbaden, 1990, p.64; 140 H.Bender, Parapsychologie und das Fortleben nach dem Tode, în A.Resch (Hg.), op.cit., p.209; 141 În Brazilia, spiritişti umbandişti sunt în număr de circa 35.000.000; H.Kiessig (Hrsg.), Handbuch…p.505; 142 Cf. J.H.Jung-Stilling, Theorie der Geisterkunde, Nördlingen, 1987, p.347; 143 W.F.Bonin, Lexicon der Parapsychologie und ihrer Grenzgebiete, Frankfurt a.M, 1981, p.149;

235

telefoniei, a aderat la spiritism. Una din lucrările sale l-a convertit la spiritism şi pe fondatorul

Societăţii Astronomice Franceze, Nicolas Camille Flammarion (1842-1925). Chimistul german

KarlLudwig Fraiherr von Reichenback (1788-1869) nu este doar descoperitorul parafinei, ci şi

teoriticianul cel mai important al doctrinei fundamentale ocultiste, prin învăţătura sa despre forţa

fluidică, forţa de viaţă care iradiază şi penetrează, în toate fiinţele şi lucrurile. Inclusiv expresia

folosită astăzi în parapsihologie, “senzitiv”, care se referă la cei cu o deosebită receptivitate faţă de

“radiaţiile” sau bioenergiile oculte, a fost elaborată de el.144

Fondatorul şi precursorul mişcării spiritiste în România este, în mod indubitabil, academicianul

Bogdan Petriceicu Haşdeu (1834-1907), originar din Cristineşti, Judeţul Hotin. Provine dintr-o veche

familie moldovenească, ale cărei urme se regăseşte în hrisoavele de prin 1597, care pomenesc despre

un Gavrilă Haşdeu. Studiile universitare le-a făcut la Universitatea din Harcov, unde s-a specializat în

domeniul juridic, iar ca autodidact a acumulat vaste cunoştinţe istorice, filosofice şi lingvistice. Fost

ofiţer în garda ţaristă şi membru al Academiei imperiale din Petersburg, din cauză că, în urma

Tratatului de la Paris, a optat pentru cetăţenia de origine, i s-au confiscat toate moşiile părinteşti, după

care s-a stabilit ca magistrat la Ceahlău, pentru ca din 1858 să ajungă la Iaşi, unde este numit profesor

la Academai Mihăileană.

În general, Haşdeu a studiat trecutul sub toate aspectele sale: filosofia istoriei, istoria dreptului,

istoria limbii, istoria obiceiurilor şi datinilor, etimologia, folclorul etc.

În ultimii ani de viaţă, moartea unicei sale fiice, geniala poetă, Iulia Haşdeu, avea să-i schimbe,

dacă nu destinul, cel puţin preocupările de până atunci. Fără a gândi că în spiritism ar putea găsi vreo

mângâiere, probabil chiar fără să-şi dorească acest lucru, el pretinde că a primit o comunicare spiritistă,

prin scriere automată, de la spiritul propriei fiice decedată. Este, de fapt, momentul convertirii sale la

spiritism. 145

În prezent în lume, pot fi distinse patru forme de spiritism:

“Spiritismul vulgar”, respectiv acea formă de spiritism în cadrul căreia pot fi contactaţi cei

decedaţi prin intermediu levitaţiilor (ridicarea meselor, paharelor sau altor obiecte etc.)146

Aşa-numitul “spiritism revelaţional”, provocat de mediumi aflaţi în transă, care intră în

legătură cu cetele îngereşti superioare sau cu însuşi Dumnezeu Tatăl.147

Un spiritism cu o coloratură religios-morală, cunoscut în lumea creştină sub numele de

“spiritualism”, iar în America Latină întâlnit ca un “surogat religios”.148

Aşa-numitul “spiritism ştiinţific”, detaşat în mod absolut de orice premise religioase, preocupat

preponderent de problema existenţei unui suflet independent de trup. Ceea ce îşi propune o anume

144 Ibidem, p.426; 145 Vezi B.P.Hasdeu, Sic Cogito, Bucureşti, 1990, p.305; cf. P.Ştefănescu, Spiritismul, Bucureşti, 1994, p.61; 146 Cf. H.J.Ruppert, op. cit., p.71 sq.; 147 Ibidem , p.84.; 148 Ibidem p.108 sq.;

236

ramură a ştiinţei, în această privinţă, este să demonstreze că există o separaţie tranzitorie a sufletului de

trup; 149 altfel spus, este vorba de o distincţie clară între cercetarea lumii de dincolo şi de dincolo de

mormânt. 150

2. Renaşterea spiritismului modern.

După părerea celor mai mulţi istorici ai bisericii, spiritismul modern s-a născut la 31 martie

1848.La acea dată, doamna John Fox din Hydesville, New York, a auzit nişte zgomote ciudate în

camerele de la etaj şi în beciul locuinţei sale. Margaret şi Kate Fox păreau a fi deosebit de sensibile la

aceste zgomote şi, datorită acestei sensibilităţi, ele au devenit cu timpul medii, iar comunicările lor au

ajuns cunoscute drept “răpirile de la Rochester”.

Lista celor interesaţi de spiritism nu este neglijabilă. Dr. Bach înşiră o mulţime de “nume

mari” interesate în fenomenele şi cercetarea parapsihologică, nume cum ar fi James Fenimore Cooper;

William Cullen Bryant; Robert Dale Owen; Daniel Webster; Harriet Becher Stowe; Elisabeth Barrett

Browning; Horace Greeley; Elisha Cane; Sir Oliver Lodge, fizician şi autor englez; E. Lee Haward,

fost pastor al Bisericii istorice congregaţionale din Painesville, Ohio; Sherwood Eddy, scriitor şi

persoană care a călătorit prin toată lumea; Arthur Conan Doyle şi Sir William Crooks, acesta din urmă

fiind onorat prin atribuirea unor titluri academice din partea a cel puţin cinci universităţi engleze, a fost

inventatorul tubului Crooks şi descoperitorul taliului. Conform lui Bach, “Crooks a relatat că « a

văzut manifestări de levitaţie şi că a auzit acordeoane cântând fără ca să fie atinse de mâini omeneşti;

că a văzut o mână luminoasă scriind pe perete şi un mediu atingând cărbuni aprinşi fără a avea

mâinile protejate de mănuşi ››. El a supus toate acestea unor cercetări ştiinţifice pentru a dovedi că

este vorba despre nişte forţe a căror lucrare nu poate fi explicată prin nici o lege fizică ştiută”.

- Teologia spiritismului:

Cele “Şapte Principii” ale ei au fost stabilite după cum urmează:

-Paternitatea lui Dumnezeu.

-Fraternitatea omului.

-Existenţa neîntreruptă.

-Comuniunea spiritelor şi slujirea îngerilor.

-Responsabilitatea personală.

-Recompensa şi pedeapsa în viaţă de apoi pentru binele şi răul făcut pe pământ.

O cale a progresului infinit.Secretarul Uniunii Naţionale a Spiritiştilor. The Seven Principles of

Spiritualism :

1. Spiritismul reprezintă Ştiinţa, Filosofia şi Religia ce propovăduieşte o viaţă

neîntreruptă, bazată pe adevărul demonstrat al unei comunicări, cu ajutorul mediilor, cu cei care trăiesc

în lumea spiritelor.

149 H.Bender, Parapsychologie und… în : A. Resch (Hg9, op. cit., p.600 sq; 150 H.J.Ruppert, op.cit., p.101 sq;

237

2. Spiritistul este cel care crede, ca bază a religiei lui, în comunicarea dintre lumea

aceasta şi cea a spiritelor cu ajutorul mediilor şi care se străduieşte să-şi modeleze caracterul şi

conduita în conformitate cu cele mai înalte învăţături derivate dintr-o astfel de comuniune. (Asociaţia

Naţională a Spiritiştilor, Definitions, 1914, 1919).

a) Doctrină.

În general nu se poate vorbi de o doctrină spiritistă unitară. Făcând o analiză a învăţăturii

spiritiste, se poate uşor constata cât de variate sunt anumite elemente de doctrină, mai ales în funcţie de

religiile dominante şi de credinţele populare, în spaţiul cărora acestea au fost cultivate. Astfel întâlnim

tot felul de elemente distincte în spaţiul creştin ortodox, catolic şi protestant, şi cu atât mai diferite în

spaţiul religiilor necreştine.

Pentru a înţelege mai bine ce învaţă promotorii acestei doctrine, cel mai important lucru este să

facem distincţie între “spiritism” şi “spiritualism”. De fapt, “spiritismul” trebuie privit mai mult ca o

cercetare cu caracter empirico-sistematic a lumii de dincolo.

“Spiritualismul” îşi fundamentează doctrina pe rezultatele obţinute din cercetarea vieţii de pe

pământ şi dezvoltă o concepţie sui generis despre lume.

b) Cosmologia.

În accepţiunea spiritistă, lumea materială sau “grosieră” este doar o parte, relativ mică, din

realitatea universului, din întregul cosmic. Ea este învelită în lumea astrală, “eterică”, care este la fel

de reală ca şi lumea materială, dar nu poate fi percepută cu ajutorul organelor senzoriale fizice, motiv

pentru care nici nu poate face obiectul cercetării ştiinţelor naturii.

În fond “spiritul” şi “materia” sunt doar diferite forme aparente ale unei “bioenergii”, care în

feluritele spaţii culturale poartă denumiri distincte.

Cuvântul magic “energie”, concepţia despre o “bioe-nergie”, care penetrează întregul cosmos,

reprezintă explicaţia pentru fascinaţia existentă faţă de ideile şi practicile oculte. Aceasta, întrucât,

concepţia ocultă, magică despre fluiditatea unei “energii cosmice” universale constituie fundamentul

oricărei practici oculte, inclusiv Yoga, ca şi a nenumăratelor terapii moderne.

Acelaşi lucru îl reliefează, însă, în primul rând, adevărata “explozie” a aşa-numitelor terapii

corporale, dar în special “bioenergetica”, atât de prezentă pe piaţa alternativă a psihoterapiilor.151

Spiritiştii de astăzi utilizează o serie de noţiuni şi cunoştinţe din fizica atomică şi descriu

materia astrală ca pe o substanţă constând din fascicole de raze.

c) Antropologia.

Potrivit doctrinei spiritiste, omul este constituit din trei componente: trupul sau fiinţa materială,

similară celei a animalelor, animată de acelaşi principiu vital; sufletul sau spiritul, întrupat în acest

trup, şi principiul intermediar, trupul eteric, astral sau perispiritul, o substanţă semi-materială, care are

rolul de a înveli spiritul şi de a unii sufletul cu trupul. 151 Vezi H.Hemminger, în Materialdienst der EZW, 29, Stuttgart, 1989, p.257 sq;

238

Spiritele nu sunt toate de acelaşi fel. Ele se ierarhizează totdeauna în funcţie de gradul de

perfecţiune la care au ajuns. Astfel spiritele din prima categorie au atins o stare de desăvârşire maximă;

cele dintr-o a doua categorie au ajuns abia la mijlocul drumului spre o desăvârşire deplină, în vreme ce

cele din ultima categorie sunt spiritele imperfecte ale oamenilor ignoranţi, vicioşi, răi, criminali, hoţi

etc.

În opinia spiritiştilor, spiritul se află într-o permanentă activitate, inclusiv în timpul somnului.

Somnul este o stare de odihnă şi refacere a forţelor noastre animale. În acest interval, spiritul se află

într-o stare de veghe; legăturile sale cu trupul se diminuează în aşa fel, încât se poate elibera aproape

total de acesta şi, părăsindu-l, străbate spaţiul şi intră în legătură cu celelalte spirite. În acelaşi mod, se

încearcă şi explicarea proceselor de telepatie: spiritele comunică direct între ele, fără vreo intermediere

din partea simţurilor. De asemenea, somnambulismul este privit de spiritişti ca un somn, în timpul

acestei manifestări sufletul obţinând faţă de corp o libertate şi mai mare decât în somnul natural.152

d) Viaţa pământească şi moartea.

Spiritiştii susţin că viaţa de pe pământ nu este decât un simplu popas al spiritului spre drumul

său spre desăvârşire. Este vorba de un fel de “şcoală” în care sufletul reîncarnat poposeşte pentru a se

instrui, pentru a se supune la câteva examene şi a se maturiza în vederea continuităţii drumului spre

starea finală de desăvârşire. Reîncarnarea de după moarte a spiritului corespunde întocmai stării de

evoluţie spirituală atinsă de acesta în existenţa anterioară. Succesiunea stărilor de existenţă şi evoluţie

este aplicată cu ajutorul doctrinei despre legea karmică. Moartea nu semnifică, pentru spiritişti, nici

sfârşitul, nici un fel de aneantizare, ci doar o tranziţie, o trecere despre viaţa pământească spre o post-

existenţă, spre un alt plan al existenţei umane.

e) Spiritualismul creştin.

Deşi doctrina spiritistă are prea puţine lucruri în comun cu învăţătura creştină, totuşi

reprezentanţii spiritismului au evitat şi evită o ruptură cu creştinismul. Motivul principal îl reprezintă,

în primul rând, credinţa comună, în existenţa unei vieţi după moartea fizică. În plus, trebuie subliniat

faptul că, pe parcursul timpului s-au construit tot felul de asociaţii şi “Biserici” care încearcă să

promoveze un aşa-numit “spiritualism creştin “, străduindu-se să demonstreze că multe texte biblice

ar conţine învăţături spiritiste, că multe Biserici creştine s-ar fi detaşat de asemenea concepte şi, în

consecinţă, n-ar mai avea acces la o interpretare exactă a Bibliei .

În afara unui “spiritualism creştin” există o formă de “spiritism sincretist”, respectiv o serie de

neoreligii sincretiste. Revenind la “spiritualismul creştin”, menţionăm că, în SUA, există sute de

asociaţii cu un caracter spiritualist-creştin, constituite în mai multe mari uniunii. 153 Tot la fel, în

Anglia, există aproximativ 900 de comunităţi spirituale, dintre care 100 doar în Londra. De asemenea,

Biserica Anglicană a fondat în 1954 o comunitate de lucru a Bisericii în vederea cercetării

152 Cf. Ibidem, p.13; 153 J.Gordon Melton, The Encyclopedia of American Religions, vol.II, Wilmington, p.96 sq;

239

spiritismului: Societatea Bisericii pentru studii fizice şi spirituale (C.F.P.S.S.).154

Şi în spaţiul de limbă germană au apărut şi s-au răspândit anumite comunităţi spiritiste şi

spiritualiste cum ar fi: Biserica ioaneică, Loja spirituală din Zűrich / Pro Beatrice, Ordinul Fiat Lux,

Uniunea mihaelică, Comunitatea în Iisus Hristos, Şcoala din Bieberau, Comunitatea Izvorul prieteniei,

Viaţa universală.

Am amintit mai înainte de neoreligiile spiritiste. Cele mai importante sunt următoarele:

spiritismul kardecistic şi cel umbandistic din Brazilia, caodaismul din Vietnam şi “Biserica

unificării”, fondată de către coreanul Sun Myung Moon şi cunoscută şi sub numele de secta

“Moon”.155

-Evaluare.Concluzie.

În esenţa sa, spiritismul face parte din rândul mişcărilor oculte, apropiindu-se mai mult de

magie decât de religie. Ritualul magic pe care-l presupune apropie spiritismul de magia evocatoare, în

cadrul căreia fiinţa supranaturală este chemată afară din mediu său şi convocată la acela al oamenilor.

Tot la fel, mediumii spiritişti invocă spiritele celor morţi spre a intra în contact cu cei rămaşi în

viaţă.156

În mare măsură, spiritismul poate fi asimilat şamanismului, fiind o formă veritabilă de

neoşamanism. Pe de altă parte, spiritismul reprezintă o contramişcare în interiorul secularismului

modern. Întrucât nevoile omului nu sunt satisfăcătoare în această lume, spiritismul încearcă să ofere o

lume de dincolo, dominată de aceleaşi motive ca şi acestea. Mesajul spiritist se constituie dintr-o

combinaţie de elemente seculariste şi concepţii oculte.

Considerând că poate oferi omului mai multe detalii despre lumea spiritelor, despre existenţa

de după moarte, mai ales celor apropiaţi, spiritismul ar putea fi catalogat ca un fel de scientism religios,

ca o “religie scientificată”. 157

De asemenea ca şi alte învăţături oculte spiritismul împărtăşeşte o viziune evoluţionistă despre

divinitate, incompatibilă cu Revelaţia. După cum s-a putut observa, Mântuitorul Hristos nu este, în

accepţiunea spiritistă, decât un om superior, un “fiu al lui Dumnezeu” între alţi mulţi, un iniţiat, ba

chiar un mediu spiritist,158 ci nu Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.159

O deosebire foarte importantă între creştinism şi spiritism constă în faptul că, în concepţia

creştină, nu poate fi făcută nici pe departe o separaţie totală între Biserica luptătoare (a celor vii) şi cea

triumfătoare (a celor morţi), pentru că ambele se constituie în Trupul lui Hristos.

În fine, mai trebuie subliniat că antropologia spiritistă, prin concepţia ei trihotomică (trup,

154 Cf. Esotera. Neue Dimensionen des Bewusstseins, 77, 1966, p.607; 155 H.J.Ruppert, Okkultismus…, p.108 sq; 156 Cf. P. Ştefănescu, op. cit., p.18 sq; 157 P.Ştefănescu, op. cit., p.7 cf. F.Brune, Morţii ne vorbesc, Bucureşti, 1994, p.255; 158 Cf. K.Hutton, Seher, Grűbler, Enthusiasten. Das Buk der tradiţionellen Sekten und prligiosen Sonderbewegungen, Stuttgart, 1989, p.515; 159 Gh.Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Iaşi, 2000, p.289;

240

perispirit şi spirit), prin accentuarea planului astral de existenţă şi promovarea doctrinei despre ciclul

reîncarnărilor, prin evoluţia spirituală, până la starea divină, nu este compatibilă cu învăţătura creştină,

care exclude orice desăvârşire prin propriile puteri.

X. A. OCULTISM ŞI SATANISM (Partea I).

1.Generalităţi.

În ultimele decenii, diavolul pare să fi trecut, de la izolarea la care-l supusese teologia şi din

labirintul discursurilor doctrinare, la o prezenţă îngrijorătoare în viaţa cotidiană, părând să ateste

neaşteptata invazie a ocultului şi a iraţionalului la nivelul mass-media, al imaginarului, într-o certă

opoziţie cu mentalitatea logică şi ştiinţifică.

Gustul demonismului şi insidioasa sugerare a unor energii incontrolabile care exercită o

puternică presiune asupra subconştientului şi pătrund până în profunzimile insondabile ale naturii şi

ale societăţii umane, sunt acum la modă din ce în ce mai evident, dând naştere multor reacţii şi, la cei

care încă mai cred în rigoarea raţiunii, apar destule tulburări şi semne de nesiguranţă.

În dezorientarea actuală, pe care ştiinţa umană nu reuşeşte încă s-o cuantifice şi să aducă

limpezime în aspectele sale mereu schimbătoare, persistă, în fond, întrebarea dacă invazia

demonologică actuală este doar un moment al evoluţiei noastre istorice sau poate, în acest prezent pe

care îl trăim, se repetă o fantasmagorie mitică proprie tuturor erelor şi culturilor.

Din punct de vedere al unei percepţii laice şi raţionale a fenomenului, nu poate fi trecută cu

vederea semnalarea unor premise epistemologice care atacă bazele întregii credibilităţi a sistemului

demonic, clarificând efectul său alienant şi contrar istorismului. Datorită groazei provocate

intenţionat, delirurilor mistice, terorii, a apărut inutilitatea căutării unor lanţuri cauzale, inexistente, de

fapt, în realitate. În cazul unor stări de disconfort, de suferinţă, considerate generic ca “rău” şi în

prezenţa dezastrului cosmic care este moartea, acceptarea condiţiei naturale a omului, care îi oferă

momente de împlinire şi momente de criză vitală, a făcut loc chinuitoarei întrebări asupra “cauzei”

răului. În toate culturile, realitatea, aflată nemijlocit sub puterea unor semne contradictorii, unele

pacifice, altele generatoare de dezordine, a fost împărţită între polii opuşi, rău/bine şi între proiecţiile

acestora demon/zeu. În ultima analiză, toţi demonii sunt ca o vrajă rea care face să dispară concretul

natural şi istoric.

2. Ideea despre Diavol la populaţiile primitive.

Figura demonică, atât de bine fixată în cadrul culturilor care posedă scriere, este prezentă, chiar

dacă numai la nivelul simbolurilor răului deja descrise, în complicata evoluţie a populaţiilor numite

“primitive” şi care asociază culturile fără scriere. Şi aici Diavolul ia fiinţă dintr-un sentiment al

insuportabilităţii lumii prezente, ceea ce se proiectează într-o ideologie legendară şi mitică, variabilă la

diferite etnii.

241

În unele culturi care, într-un anumit mod, par să anticipeze teme frecvent întâlnite în elaborările

gnostice orientale şi occidentale, actul de creaţiune al lumii actuale este atribut nu Fiinţei supreme, ci

unui personaj secundar animal, erou sau fiinţă umană, cu rol de demiurg.

Etnologii semnalează ca un prim exemplu, deosebit de interesant, acela al călugăriţei care, la

boşimani, cu numele Kaang, Kaggen, Cagne, are rol demiurgic precis, autoare a unor acte de creaţie,

apoi, orientată spre rău şi dă naştere lunii, ca un corp ceresc negativ, opus soarelui.

E. Damman160 semnalizează importanţa pe care o capătă unii eroi civilizaţi, aceştia devenind

părtaşi la creaţie. Au o asemenea caracteristică, de exemplu, câinele legendar la ruandezi; străbunii

Laki şi Dribidu la populaţia lugbara; Matanga, care l-a ajutat pe zeu, poruncind munţilor să se înalţe

din pământ, trimiţând ploaia şi săpând cu mâna albia râului, şarpele care participă la creaţiune la

populaţia ewe; Obatala care îl detronează pe zeul ceresc Ilorun, la populaţia yoruba.

Dar ariile geografice în care, în mod clasic, mitologia zeului creator şi a fiinţei demiurgice,

animal sau demon, capătă aspecte net dualistice, sunt Asia de Nord, arctic-siberiană şi America de

Nord. Corbul, cu numele de Yehl, face să se usuce pământul atunci când bate din aripi, conform

mitului populaţiei tlingit; este considerat strămoş al populaţiei haida din Insulele Regina Charlotte;

apare ca personaj mitologic creator la ciucci şi la eschimoşi acţionează ca un erou culturalizator,

aducând speţei umane lumina şi focul, după ce a învins prin şiretenie Fiinţa supremă şi zeii care erau în

posesia acestor bunuri. În California centrală apare răspândirea relevantă a mitului coyotului care face

parte din poveşti rituale complexe, referitoare la creaţiune.

Tot în California centrală apare, sub forma mitică specifică zonei, legenda începuturilor, care

situează în centrul cosmogoniei doi fraţi gemeni, temă cunoscută şi în aria irocheză, aflată la o distanţă

de câteva mii de kilometri.

La populaţia pomo din est, Marunda şi fratele său Kuksu locuiesc în Casa Norilor şi au creat

împreună lumea, în timp ce pomo din vest povestesc cum coiotul l-a înlocuit pe creator, dând naştere

lumii conform propriilor gânduri şi dorinţe.

Demonul este frecvent responsabil de apariţia bolilor, conform unei linii de interpretare

demonologică proprie şi culturilor occidentale. Populaţia akikuyu din Africa are un ritual de

“vomitare a păcatelor”, numit potahikio; când vrăjitorul a diagnosticat prezenţa unui spirit sau a unui

demon în corpul bolnavului, acesta e nevoit să bea o poţiune din apă, un praf şi intestine de capră.161

În alte părţi, formele de vrăjitorie demonică şi malefică par mult mai simplificate. La ainu,

populaţie care locuia în insula japoneză Hokkaido, demonii exprimă expoziţia culturală între siguranţa

satului şi nesiguranţa pădurii.

La populaţiile talàing sau mon din Birmania inferioară există tema originii demonice a bolilor

160 Mntis religiosa – insectă carnivoră din clasa Mantidae, de culoare verde-cafenie, cu membrele anterioare mult dezvoltate în lungime; este denumită astfel după poziţia, ca pentru rugăciune, pe care o ia când îşi pândeşte prada; 161 Gen. Rabb. 22, 6;

242

şi, în ceremonia de “mântuire a satului”, cu tentă evident şamanică, se desfăşoară un dans violent, prin

care participanţii întruchipează spiritele maligne (tasé), balaurii (balu), vrăjitoarele, câinii şi porcii.

În mitologia tătarilor din Altai, în lumea morţilor, aceştia sunt guvernaţi de un spirit care trmite

bolile spre pământ. El se numeşte Arlik, numele lui nu e pronunţat niciodată, ci se preferă epitetele

speciale (de exemplu “ceva negru”); este prezentat ca un bătrân respectabil, cu ochii negri precum

cărbunele şi cu barba lungă. Pluteşte pe apele infernului sau călăreşte pe un taur cu capul întors înapoi

şi ţine în mână un şarpe sau o secure în formă de semilună.

Şamanii, pentru a ajunge în împărăţia lui Arlik, trebuie să treacă prin diferite obstacole,

prezentate mitic de cei şapte sau nouă fii ai acestuia, care conduc mulţimea de spirite devenind apoi

intermediari între şamani şi principele morţii. Nu există imagini ale lui Arlik, totuşi, i se oferă tauri sau

vaci negre.

3.Ocultism şi satanism.

Orice societate umană îşi pune problema Răului şi încearcă să o rezolve. Dacă e să adoptăm

punctul de vedere filozofic, chestiunea se poate formula în raport cu ceea ce înţelegem prin conceptul

naturii umane, răspunsul variind în funcţie de optimismul sa de pesimismul gânditorului: omul poate

fi, aşadar, un lup sau un miel pentru semenul său.

Satan intră în forţă în cultura occidentală într-o epocă târzie. Elemente disparate ale imaginii

demonice existau din totdeauna, dar abia la răscrucea secolelor XII – XIII ele ocupă un loc decisiv în

reprezentările şi practicile umane, înainte de a se dezvolta un imaginar teribil şi obsedant la finele

Evului Mediu. Departe de a se limita la domeniile teologic şi religios, aceste fenomene sunt direct

legate de emergenţa, dureroasă şi viguroasă, a unei culturi comune. Soluţiile instabile, în suspensie

încă din vremea Imperiului Roman, se precipită în laboratoarele unei Europe în plină schimbare, care-

şi făureşte principalele trăsături distinctive, producând un soi de limbaj simbolic identitar capabil a se

impune încetul cu încetul pe un continent deosebit de fragmentat din punct de vedere politic şi social,

un veritabil turn Babel lingvistic şi cultural.

Ceea ce se înţelege astăzi, în general, prin satanism reprezintă o creaţie sau un “produs” mai

nou. Astfel renumitele “liturghii negre” au apărut abia pe la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Prin secolele XVIII – XIX, s-au constituit tot felul de cercuri şi ordine, ale căror doctrine şi

practici au facilitat apariţia satanismului. Fondatorul propriu-zis ala satanismului modern este socotit

Aleister Crowley, a cărui doctrină, conturată pe la începutul secolului al XX-lea, avea să exercite o

puternică influenţă asupra anumitor cercuri. Cu toate acestea, există doar câteva culte realmente bine

structurate. Două dintre acestea sunt mai importante şi anume: Prima Biserică a lui Satan (“First

Church of Satan”) şi Templul lui Set (“Temple of Set”).

4.Satan şi mitul luptei primordiale.

Diavolul a dus o existenţă discretă pe parcursul primului mileniu al erei creştine. Teologii şi

243

moraliştii se interesează de el, dar arta nu-i acordă nici o atenţie162 ceea ce constituie un indice, printre

numeroasele altele, al absenţei unei mari obsesii demonice în inima societăţii.

Numeroase reprezentări se vor topi încetul cu încetul în fluxul marii demonologii de la sfârşitul

Evului Mediu, nu fără a adăuga trăsături diverse şi adeseori contradictorii imaginii lui Lucifer, rege al

infernului. Înşişi teologii, întâmpinau mari dificultăţi în încercarea lor de a unifica particularităţile

satanismului, între lecţiile Vechiului Testament şi multiplele dispoziţii testamentare orientale pe

aceeaşi temă. O dată cu edificarea unui sistem teologic capabil să-l combată pe cel al păgânilor, al

gnosticilor sau al maniheiştilor, Părinţii Bisericii s-au străduit să dea un sena coerent diverselor tradiţii

diabolice provenite din surse diferite.

Sfântul Augustin transformase într-o manieră cât se poate de subtilă această viziune a luptei

cosmice, afirmând că Dumnezeu a permis Răul pentru a extrage Binele. Păcatul este lăsat pentru a

deveni o structură a universului, dar o structură benignă pentru cine dobândeşte graţia divină.

În linii mari, istoria Diavolului în Occident este cea a unei lărgiri progresive a impactului său

asupra societăţii, lărgire însoţită de o mutaţie de amploare a caracteristicilor sale presupuse. Sfinţii

Părinţi ai Bisericii şi teologii l-au definit într-o manieră deosebit de intelectuală drept un principiu, un

arhanghel căzut, ajuns un fel de zeu zburător în ceruri în compania demonilor deghizaţi în îngeri de

lumină. Reprezentarea sa concretă nu a fost niciodată satisfăcătoare, ceea ce explică fără dar şi poate

de ce arta catacombelor îl ignoră cu desăvârşire. El se va insinua, totuşi, în însăşi inima vieţii

monastice a Evului Mediu timpuriu, câştigând astfel o nouă vigoare într-un univers care stabilea

normele religioase şi transmitea esenţialul fenomenului cultural al epocii.

Nu e deloc de mirare să descoperim numeroase şi foarte variate descrieri ale demonului în

Europa până în secolul al XII-lea sau al XIII-lea.

Satan, Lucifer, Asmodeu, Belial sau Belzebuth în Biblie ori în literatura apocaliptică, diavolul

în numeroase alte nume, uneori chiar supranume, pretutindeni în Europa.

Înainte de sfârşitul Evului Mediu, numele diavolului este varietate. Fluxul unitar al

creştinismului conţine multiple elemente străine a căror origine istorică şi geografică exactă, în

general, nu poate fi reperată. Explicaţia conform căreia răul e capabil a se transforma în orice se

dovedeşte insuficientă. Mai degrabă se poate vorbi de o luptă milenară a creştinismului împotriva

credinţelor şi practicilor păgâne.

5.Reprezentări ale Diavolului.

Diavolul ia numeroase aspecte. Ca animal, el ezită între tradiţia creştină şi zeii asociaţi unor

forme vitale de către păgâni. Dacă puternica amprentă creştină exclude mielul, respectiv boul sau

măgarul, ea nu reuşeşte să impună opinia sfântului Petru conform căreia Lucifer ar fi un leu care rage.

Într-un alt registru, şarpele genezei se confundă cu dragonul păgân. Ţapul, una din formele preferate

162 Jacques Levron,Le Diable dans l’art, Paris, Picard, 1935. A se vedea şi Roland Villeneuve,La Beauté du diable,Paris,Pierre Bordas et fils,1994,p.17– 22

244

ale diavolului, datorează prea poate acest privilegiu mai vechii sale asociaţii cu Pan sau Thor. Câinele

constituie o altă formă privilegiată de înfăţişare163. Reprezentarea câinelui cu picioare de gisant, în

special de sex feminin, cu precădere în ultimele secole ale Evului Mediu, dovedeşte altminteri

dificultatea de a defini principalele coordonate în acest domeniu, deoarece imaginea patrupedului

exprimă în acelaşi timp fidelitate şi credinţă. În tot cazul, nu trebuie să avem încredere într-o

interpretare fixistă a lucrurilor, pornind de la câteva exemple sau supoziţii culturale tardive. Maimuţe,

pisici, balene, albine sau muşte, sunt ele oare animale demonice prin excelenţă în Evul Mediu

superior? Aproape acelaşi lucru se poate spune despre ansamblul regnului animal, cu menţiuni

particulare în cazul cucuvăii, porcului, salamandrei, lupului sau vulpii. Prudenţa pretinde în acest

domeniu studii precise, locale, fără prejudecăţi, fără a încerca sesizarea filiaţiilor şi rupturilor încă din

vremurile precreştine.

Demonul avea reputaţia de a fi capabil a se prezenta sub toate formele umane imaginabile, cu o

preferinţă vădită pentru formele ecleziastice. Astfel el putea lăsa impresia interlocutorilor săi că ar fi un

înger de lumină. Având o statură de gigant, vorbind ca un înger, suflându-şi veninul printr-o rafală de

vânt, el nu-şi manifestă de fiecare dată alteritatea, nici monstruozitatea. De la zeul Pan pare să fi

împrumutat anumite trăsături iconografice cum ar fi coarnele, blana de ţap care-I acoperă corpul,

puterea falică şi nasul enorm164. Adeseori de culoare neagră, în conformitate cu un simbolism frecvent

în numeroase civilizaţii, şi nu doar la creştini, în anumite cazuri putea fi de culoare roşie, îmbrăcat în

roşu sau purtând o barbă din flăcări, uneori chiar verde. Conciliul de la Toledo, din 447, îl descrie ca

pe-o fiinţă mare şi neagră, cornorată, cu gheare, cu urechi de măgar, cu ochi scânteietori şi cu dinţi

ascuţiţi, înzestrat cu un falus enorm şi răspândind un miros de pucioasă. Culoarea verde a diavolului

se raportează mai curând la străvechile amintiri ale zeului fertilităţii, cum ar fi Omul Verde al celţilor

sau al teutonilor. Verdelet sau Verdelot este astfel Unum din numele diavolului în Artois în secolul al

XVII-lea.

Capabil de a fi pretutindeni în acelaşi timp, demonul preferă totuşi anumite locuri şi anumite

momente. Noaptea constituie regatul său, în opoziţie cu lumina divină strălucind pe pământ. Locurile

dezolate şi reci, animale nocturne sunt, din acest punct de vedere, legate direct de el. Dintre cele patru

părţi ale lumii, este preferat Nordul, domeniu al frigului şi al obscurităţii. Toate civilizaţiile se tem de

pericolele legate de acest sector dezolant, cum ar fi aztecii din secolul al XVI-lea pentru care Nordul

este teritoriul zeului lor al morţii. Autorii creştini adaugă o explicaţie, logică doar pentru ei: bisericile

sunt orientate spre est, deci intrând în ele, ai nordul în partea stângă; or, această parte a corpului uman

sau a universului creat de Dumnezeu este dedicată diavolului, sinistru în sensul propriu al termenului

latin care desemnează stânga. Dedat seducerii celor vii, în special a femeilor şi a păcătoşilor inveteraţi,

163 Barbara Allen Woods, The Devil in Dog Form. A Partial Type-Index of Devil Legends, Berkeley, University of California Press, 1959. 164 Patricia Marivale, Pan and Goat-God, Cambridge, Cambridge UP, 1969 (lucrarea vizeaz ă în special o perioadă posterioară).

245

Cel Rău este totodată o reprezentare a zeilor păgâni ai morţii. Această traiectorie e una dintre cele mai

durabile în cultura occidentală până-n zilele noastre, cel puţin sub forma legendelor şi istorioarelor

literare, fără a uita de şareta morţii sau de Ankou-ul breton.

6. Diavolul şi lumea contemporană.

Prima constatare ce se impune este cea referitoare la persistenţa fenomenelor de demonizare pe

care le credeam dispărute odată cu epocile trecute şi care, însă, sunt prezente şi în secolul nostru şi

apar la ora actuală în toată gravitatea lor.

Când, prin făurirea Regatului Italiei, a luat sfârşit puterea temporară a papilor şi au apărut

mişcări democratice puternice, nu întotdeauna scutite de formulele naive şi primitive ale

anticlericismului, diavolul a devenit o nouă preocupare a gânditorilor, patrioţilor şi a luptătorilor care

contribuiseră la unificarea ţării. Este suficient să parcurgem paginile buletinului Civilizaţia catolică din

acele timpuri, între 1970 şi 1875, ca să descoperim demonizarea acestei lumi în intervenţiile papale şi

în dezbaterile purtate în cadrul mediilor legate de puterea temporară. În 1871, ia fiinţă la Roma o

Societate a Liberilor Cugetători care devine “noua şcoală a Satanei, fondată la Roma sub egida

libertăţii câştigate cu tunurile de Cadorna165 şi Boxio166. Prin ea se proclamă că, aşa cum Roma a fost

şi este centrul catolicismului şi oraş al lui Dumnezeu, tot astfel Diavolul, demn reprezentat prin aceşti

apostoli ai gândirii libere, doreşte să-şi aibă aici tronul şi să-şi impună propriile legi… Aceşti apostoli

ai lui Satan au găsit deja susţinere printre adepţii cei mai săraci”167. În acelaşi an, la 27 noiembrie,

papa adresează nobililor Romei obişnuitului său mesaj, “în timp ce tunurile cuceritorilor Romei

bubuiau pentru a anunţa inaugurarea solemnă a Parlamentului italian”. Şi, pentru că fuseseră făcute

primele tentative de împăcare dintre cele două tabere, papa “cu glas hotărât, a protestat solemn

împotriva oricărei împăcări, care nu putea fi nicicând posibilă, între Hristos şi Belial, între lumină şi

întuneric, între adevăr şi minciună”.168

Întotdeauna, de-a lungul istoriei, omul a căutat Binele, a năzuit după el, în măsura în care a

putut şi a reuşit acest lucru, încercând în acelaşi timp să evite Răul, să se detaşeze de acesta şi de

forţele acestuia. Prin urmare, Binele şi Răul, dincolo de semnificaţiile lor, fac parte din istoria

omenirii; indiferent cum au fost reprezentate sau receptate; indiferent de ceea ce particularizează

istoria religioasă a diferitelor popoare ale lumii, Binele şi Răul sunt prezentate pretutindeni.

Răul, ca realitate personală şi existenţială, nu este decât antipodul Binelui. Ca realitate morală,

el este produsul propriei libertăţi a omului, este rezultatul opţiunii personale. Atât ca realitate personală

cât şi ca realitate morală îl descoperim, exprimat în multe locuri şi timpuri în forme similare, la greci,

romani şi germani, de la indieni şi chinezi până la iudei şi creştini. 165 Raffaele Codorna – general distins în campaniile lui Crimeea şi comandat al trupelor care au intrat la 20 septembrie în Roma, moment important al realizării unităţii Italiei. 166 Geromalo Boxio – general din Statul Major al lui Garibaldi participant la expedi ţia celor O Mie, erou la Custozza în 1866 şi senator al Italiei unite în 1870. 167 Civilt cattolica, serie VIII, vol. I, pp. 490 ss. 168 Ibidem, serie VIII, vol. IV, pp. 79 ss.

246

7. Satan şi demonii în Vechiul şi Noul Testament.

De la început, trebuie subliniat că este necesară o distincţie clară între Satan sau diavol, pe de o

parte, şi demoni, pe de altă parte, întrucât în ambele cazuri avem de-a face cu probleme care ţin de un

conţinut şi de o sorginte diferite.

Figura lui Satan apare pentru prima oară în unele scrieri vechi-testamentare alcătuite relativ

târziu. În limba română, această noţiune şi acest nume înseamnă “adversar”, “potrivnic”. De acest

nume auzim, pentru prima dată în istorie, pe la sfârşitul secolului al VI-lea î. Hr. şi anume în cartea

profetului Zaharia 3, 1-2, unde apare în ipostaza de acuzator ceresc al oamenilor: “Şi mi-a arătat pe

Iosua, marele preot, stând înaintea Îngerului Domnului, şi pe Satan, stând la dreapta lui ca să-l

învinuiască. Şi a zis Domnul către Satan: <<Ceartă-te pe tine Domnul, diavole, ceartă-te pe tine

Domnul, Cel care a ales Ierusalimul>>”. Puţin mai târziu, s-a scris cartea lui Iov, în al cărei prolog (Iov

1,6 sq.) Satan apare din nou, rugându-l pe Dumnezeu să-I permită să-l ispitească pe Iov cel aflat în

suferinţă. Aici, Satan vine împreună cu îngerii lui Dumnezeu înaintea Domnului, el se furişează cumva

şi apare în rândul cetei cereşti a îngerilor lui Dumnezeu169: “Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au

înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei” (Iov 1,6). Concepţia despre asemenea

fiinţe spirituale ne duce cu gândul la faptul că zeii cananeeni din vecinătatea Israelului fuseseră

degradaţi de poporului lui Israel şi consideraţi spirite subordonate lui Dumnezeu. Deşi imaginea sa

iniţială din paginile Scripturii este una mai puţin prietenoasă în relaţiile cu oamenii, totuşi ea nu are

nimic în comun cu acea imagine pe care ne-am făcut-o noi despre Satan încă din anii copilăriei.

Oricum, inclusiv în Sfânta Scriptură, ulterior, chipul său s-a conturat tot mai pregnant în această

direcţie exprimând tot ceea ce poate fi mai hidos şi mai pervertit sub toate aspectele. Conform I

Paralipomena 21,1, Satan îl ispiteşte pe regele David şi îl convinge să facă un recensământ al

poporului, împotriva voii lui Dumnezeu. În Cartea Înţelepciunii lui Solomon 2,24, scrisă în sec. I î.

Hr., invidia diavolului apare ca temei al venirii morţii în lume: “Iar prin pizma diavolului moartea a

intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască”; cuvântul grecesc utilizat aici

pentru Satan, şi anume diábolos, care în lb. română a trecut ca “diavol”, înseamnă literal “cel ce

aruncă claie peste grămadă”, “cel ce crează dezordine”. De fapt, aici avem o aceeaşi semnificaţie

pentru Satan pe care o întâlnim în perioadele nou-testamentară şi patristică.

În Noul Testament, Satan apare mai evident în postura sa de adversar al lui Dumnezeu.

Asemănarea făcută între şarpele care-i ispiteşte pe Adam şi Eva în paradis, pe de o parte, şi diavol, pe

de altă parte, este o interpretare a autorilor creştini. Cartea Facerea îl prezintă pe şarpe doar ca pe o

creatură deosebit de vicleană, “cea mai vicleană dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse

Domnul Dumnezeu” (Facerea 1,3). Totuşi, în Noul Testament se afirmă: “Şi a fost aruncat balaurul

cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a

169 R. Schnackenburg, Das Problem des Bösen in der Bibel, în: idem (Hg.), Die Match des Bösen und der Glaube der Kirche, Düsseldorf, 1979, p. 27.

247

fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (Apocalipsa 12,9).

Prin urmare, ceea ce sugera doar vag Noul Testament, descoperind doar într-o mică măsură, cu

privire la Satan, a fost concretizat de creştinismul timpuriu într-o formă plastică şi foarte clară.

“Adversarul” omului s-a transformat în “adversarul” lui Dumnezeu. Acesta îi împiedică pe oameni să

păstreze şi “să facă să rodească cuvântul lui Dumnezeu în inimile lor” (Marcu 4,15); el îi cerne “ca pe

grâu” (Luca 22,31); îi leagă şi aduce boală asupra lor (Luca 13,16); el este “duşmanul” lumii,

reprezentată de ţarina din parabola rostită de către Iisus (Matei 14,36 sq.) dar şi “minciuna” însăşi şi

“părintele” acesteia (Ioan 8,44). După ce a eşuat în ispitirea lui Iisus în pustiul Carantaniei (Matei 4,1-

11), “a intrat în Iuda, cel numit Iscarioteanul”, determinându-l să-l trădeze pe Mântuitorul (Luca

22,3).

Fariseii îi reproşau lui Iisus “că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii”.

Răspunsul lui Iisus: “Cum poate satana să alunge pe satana?” (Marcu 3,22-23) arată limpede că

Beelzebul şi Satana aveau aceeaşi semnificaţie, erau una şi aceeaşi persoană. Din punct de vedere

etimologic, Beelzebul înseamnă “Dumnezeul grămezii de gunoi” sau chiar “Dumnezeul muştelor”,

probabil cu referire la sacrificiile murdare aduse zeilor păgâni.

Satan primeşte un contur foarte exact în Apocalipsa Sfântului Evanghelist Ioan, unde apare ca

“un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti.

Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ” (Apocalipsa 12, 3-4).

Acum, el apare ca Antihrist, care se revoltă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos, încercând să

distrugă întreg planul de mântuire a lumii. “Fiara care se ridică din adânc” (Apocalipsa 11,7) va

conduce la pieire întreaga umanitate; este vorba de “îngerul adâncului, al cărui nume, în evreieşte,

este Abaddon, iar în elineşte are numele Apollion” (Apocalipsa 9,11).

8. Satan în literatură.

De-a lungul timpului, impactul teologic asupra imaginii consacrate lui Satan s-a diminuat.

Emanciparea multora de sub tutela Bisericii şi criteriilor valorice oferite de către aceasta, mai ales în

urma dialecticii crescânde survenite între religie şi ştiinţă, I-a determinat pe unii scriitori şi artişti şi să-

l privească şi să-l prezinte pe individ detaşat de cadrul şi spaţiul Bisericii.

Momentul preliminar al acestei detaşări a lui Satan de spaţiul şi contextul pur teologic l-a

reprezentat apariţia, în 1667, a romanului “Paradisul pierdut”, scris de englezul John Milton.

În perioada iluminismului şi odată cu separaţia totală dintre teologie şi ştiinţele naturii,

învăţătura teologică dintre Satan n-a mai avut acelaşi impact asupra oamenilor. Astfel, eroii romanului

marchizului de Sade (1740-1814) acţionează cu cruzime şi fără scrupule, fiind interesaţi exclusiv de

satisfacerea instinctelor şi pasiunilor lor anormale.

În lucrarea sa, Faust, Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) ni-l prezintă pe diavol sub

chipul lui Mefisto, ca pe un spirit “care vrea tot timpul răul, care face totdeauna binele”; el nu este,

deci, distrugătorul, ci conservatorul creaţiei lui Dumnezeu, şi anume prin forţa sa “iluminatorie” pe

248

care o exercită asupra lui Faust.

William Blake (1757-1827), un pictor şi un poet englez, îl privea pe Satan ca pe un purtător de

speranţă pentru vremuri mai bune.

În drama sa, intitulată Cain, Byron tematizează noua conştiinţă în sine a omului, dobândită în

perioada iluministă, manifestând totuşi serioase îndoieli în privinţa certitudinilor acumulate şi

normelor cunoscute.

Drama “Cain” a lordului Byron marchează, de fapt, punctul de cotitură în reprezentările

literare despre Satan . Pentru prima dată, omul nu mai apare manipulat de către Satan asemenea unui

obiect lipsit de voinţă, ci trebuie să se pregătească şi să decidă el însuşi dacă vrea să devină sau nu un

discipol al lui Satan.

Satanişti literari în sensul strict al cuvântului, pot fi socotiţi Eliphas Lévi (1810 – 1875), după

numele său adevărat Alphonse Luise Constant, şi Charles Baudelaire (1821 – 1867). E Levi a fost unul

dintre cei mai renumiţi şi productivi ocultişti din vremea sa. El făcea o distincţie strictă între Lucifer şi

Satan, atribuind ambilor caracteristici proprii. Lucifer era considerat ca cel ce luminează, iar Satan ca

personificare a tuturor greşelilor şi slăbiciunilor.

Ch. Baudelaire avea aceeaşi concepţie despre om ca și marchizul de Sade, el îl considera rău

prin însuşi natura sa şi compara femeia cu animalele, care se conduc şi trăiesc conform legilor

instinctului. Prin urmare, după cum s-a putut observa, spaţiul de proiecţie oferit de diavol este

extraordinar de amplu.

Anatole France (1844 – 1924), în Revolta îngerilor, ilustrează tocmai această capacitate de

dedublare a diavolului. Practic, Lucifer renunţă la o adevărată victorie definitivă, zice A. France,

asupra lui Dumnezeu, pentru că în această situaţie nu s-ar produce decât o simplă schimbare a

rolurilor.

249

B. OCULTISM ŞI SATANISM (Partea a II-a).

1. Promotorii satanismului: Aleister Crowley.

Aleister Crowley (1875-1947) poate fi socotit, în ciuda unor reţineri mai mult sau mai puţin

obiective, strămoşul satanismului modern. Experimentele sale magice şi noile interpretări spirituale ale

sistemelor prezente au adus ocultismului corecturi şi inovaţii fundamentale.

Th. Schweer spune că A. Crowley era preocupat mai degrabă de lupta sa împotriva

creştinismului decât de cinstirea lui Satan. Într-adevăr numele acestuia apare în scrierile sale, dar nu

neapărat în prim plan. Faptul acesta reiese mai ales din Imnul lui Pan, compus de el însuşi, care, la

cererea sa, a fost recitat la înmormântarea sa.

Am observat puţin mai înainte că există păreri conform cărora A.Crowley nu şi-ar fi propus în

mod deosebit cinstirea lui Satan, ci mai degrabă o revoltă împotriva creştinismului şi valorilor sale.

Totuşi, Crowley însuşi se identifică sau se numeşte pe sine “Marea fiară – 666”, cu aluzie

clară la textul din Apocalipsă 13, 18: “Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr

de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. Acest text îl identifică cu “marea fiară” pe

împăratul Nero şi îl înfierează ca instrument al diavolului, pentru că îi ura foarte tare pe creştini.

Crowley, la rândul său, se credea o întrupare a lui Satan, motiv pentru care pseudo-religia sa poate fi

caracterizată ca un panteism satanism, mai ales că principiul divin întruchipat de el este tocmai Satan.

2. Tipologii sataniste.

Aşa cum recunosc cei mai mulţi cunoscători ai fenomenului, o delimitare exactă a

componentelor şi a particularităţilor acestora este foarte dificilă. Cu toate acestea, în literatura de

specialitate, descoperim o mulţime de încercări de catalogare şi tipizare, care pornesc de la diferenţieri

între satanismul reactiv, gnostic, integrativ, autarhic şi sincretist, apoi satanismul individual şi pe

grupări, ajungându-se până la cel diferenţiat pe diferite criterii aproape “dogmatice”.

Conform acestor criterii, tipologiile se stabilesc în funcţie de amprenta pe care o poartă forma

respectivă de satanism, şi anume: raţionalist (ca expresie a unei atitudini de pildă hedonismul,

senzualitatea), ocultist (cinstirea lui Satan ca adversar al lui Dumnezeu), orgiastic (folosirea de droguri

şi agresivitate) sau luciferic (gnostic). O altă împărţire ar consta în satanism istoric (anticlerical),

ritualic (având structura organizatorică a unui ordin), latent (cu “liturghii” sau sacrificii ritualice

spontane), cultural (exprimat în literatură sau film) şi iluzoriu (liber-născocit).

Forme:

-Reactiv, paradigmatic, conform.

-Reevaluat din perspectivă gnostică.

-Interactiv.

-Autarhic, secundar ahristic.

-Sincretist.

250

Conţinut:

.Satanism ca atitudine de protest, orientat către concepţia creştină despre diavol.

-Inversiunea evaluării: Dumnezeu este opresorul omului, iar Satan eliberatorul său.

-Dumnezeu şi Satan reprezintă o unitate, fiind cei doi poli ai unui întreg.

-Provenit din creştinism, dar conturându-şi o formă proprie, specifică, care nu mai are nimic în

comun cu creştinismul.

-Satan nu se află singur în centrul unui sistem, dar joacă un rol important.

Exemplu:

-Clasicele pacturi cu diavolul, câteva formaţii de muzică rock.

-Grupări în cadrul cărora Lucifer apare în centru, ca cel ce iluminează: Satan – iluminatorul.

-Charles Mason, conducătorul criminal al unei grupări sataniste din anii ’60, care se vroia o

întruchipare a lui Iisus şi Satan într-o singură persoană.

-Prima biserică a lui Satan, Templul lui Set.

-Culte thelemice, fundamentate pe doctrina lui A. Crowley.

Organizaţii sataniste:

Între organizaţiile care se autointitulează sataniste, două sunt, într-adevăr, foarte cunoscute

publicului larg: Prima Biserică a lui Satan (“First Church of Satan”) şi Templul lui Set (“Temple of

Set”).

Desigur, există şi alte grupări sataniste, mai ales în spaţiul american, dar doctrina insuficient

conturată, organizarea sau existenţa lor doar pentru o scurtă durată de timp determină o cunoaştere mai

restrânsă din partea opiniei publice.

Cele mai importante grupări sataniste:

-Church of Satan – SUA

-The Black Order – Noua Zeelandă

-Brotherhood of the Ram – SUA

-Order of the Circle – SUA

-Nemeton – SUA

-Church of all Worlds – SUA

-The Luciferian Light Group – SUA

-Orlo Angolis Interstellaris – SUA

-Orlo Saturni – Germania

-Bambini di Satani – Italia

-Ordo Tempi Orientis – SUA

-Grotto ODM – SUA

-The Four P.Movement – SUA

-Process Church of the Final Judgement – SUA

251

-Shrine of Sothis – SUA

-Illuminati of Satan – SUA

-Order of the Evil Eye – SUA

-Ordo Sisistra Vivendi – Noua Zeelandă

-Thelma-Orden des Argentum Astrum – Germania

-Temple of Set – SUA

-Satan Senate – SUA

-The Chingons – SUA

-Order of Thelema – SUA

-Temple of Truth – SUA

-The Infernal Garrison – SUA

-Order of Nine Angels – SUA

-The Worldwide Church of Satanic Liberation – SUA

-Fraternitas Saturni – Germania

-First Church of Satan

Prin organizaţie satanistă, recunoscută ca “Biserică” în SUA, a fost fondată în anul 1966 de

către Anton Szandor La Vey, un fost fotograf de poliţie. După cum mărturiseşte el însuşi, în timp ce

lucra la Poliţie, i-a devenit tot mai limpede cât de animalic poate deveni omul în comportamentul său.

3.“Mărturisirea de credinţă” a “Bisericii lui Satan”.

-Satan întruchipează satisfacerea dorinţelor în locul abstinenţei.

-Satan întruchipează existenţa vitală în locul himerelor spirituale.

-Satan întruchipează înţelepciunea pură în locul iluziei ipocrite.

-Satan întruchipează amabilitatea faţă de cei care o merită în locul iubirii irosite pentru un

nerecunoscător.

-Satan întruchipează răzbunarea în locul «întoarcerii şi celuilalt obraz».

-Satan întruchipează responsabilitatea faţă de cei responsabili în locul grijii faţă de şantajişti

spirituali.

-Satan întruchipează toate aşa-numitele păcate, fiindcă toate acestea conduc la o satisfacţie

trupească, spirituală sau sentimentală...170

După cum reiese din doctrina împărtăşită de la Vey, satanismul devine un instrument care, în

fapt, îi ajută pe cei puternici să supravieţuiască mai bine. Acest aspect este confirmat mai ales de cele

“Unsprezece reguli satanice ale Pământului”, aşa cum au fost ele numite şi prezentate de către însuşi

La Vey:

„1.Nu-ţi exprima părerea neîntrebat şi nu da sfaturi necerute.

170 Citat după F.-W. Haack, Von Gott und der Welt verlassen. Der religiöse Untergrund in unserer Welt, Düsseldorf – Wien, 1974, p. 132.

252

2.Când vorbeşti, asigură-te că eşti şi ascultat.

3.Respectă într-o casă străină pe stăpânul casei sau nu te mai duce acolo.

4.Dacă te deranjează cineva în propria ta casă, alungă-l fără milă.

5.Nu te culca cu cineva, dacă n-ai fost invitat.

6.Nu te îngriji deloc de lucruri care nu te privesc, chiar dacă cineva s-ar simţi împovărat şi ţi-

ar cere ajutor.

7.Confirmă şi recunoaşte puterea magiei după ce ai folosit-o cu succes pentru a-ţi impune

dorinţele. Dacă îi conteşti puterea, după ce ai apelat la ea cu succes, pierzi tot ceea ce ai realizat.

8.Să-ţi pese de lucrurile murdare din jur, de care tu însuţi nu eşti afectat.

9.Nu vătăma copiii mici.

10.Nu ucide animale, dacă nu te-au atacat în prealabil şi dacă nu doreşti să le mănânci.

11.Nu agresa pe nimeni în public. Dacă cineva te agresează, spune-i să înceteze. Dacă n-o

face, nimiceşte-l”.

Comparativ cu alte ritualuri sataniste, cele practicate de către La Vey par destul de simple.

Parţial, ele amintesc mai degrabă de anumite şedinţe psihoterapeutice decât de aşa-numitele “liturghii

negre.

4.Templul lui Set.

Fondatorul noii organizaţii sataniste a fost Michael Aquino, un fost general-colonel al armatei

americane şi un consilier al preşedintelui S.U.A. din acea vreme, Ronald Reagen. Pe linie ierarhică, el

ocupa locul al doilea, după La Vay, în cadrul organizaţiei Biserica lui Satan.

După schisma apărută, din motivele amintite, aproape toţi funcţionarii au părăsit organizaţia

alături de M. Aquino, care a început construcţia propriei organizaţii şi a unui nou sistem. Acesta şi-a

elaborat principiile noii sale doctrine încă din vremea când era membru al Bisericii lui Satan. M.

Aquino pretinde că învăţătura sa a primit consacrarea în timpul unui ritual desfăşurat în anul 1975, cu

prilejul solstiţiului de vară. El afirmă că, în timp ce-l implora pe Satan, acesta ar fi intrat în contact cu

el şi i s-ar fi descoperit ca Set, veche divinitate a panteonului egiptean, cel care l-a tăiat în bucăţi pe

fratele său, Osiris, stăpânul împărăţiei morţilor. Ca să-l convingă, Set alias Satan I-ar fi spus că ar fi

mai încântat să fie adorat sub vechiul său nume egiptean. Cartea celor vii, chipurile dictată lui Aquino

de către Set cu prilejul descoperirii, care s-ar dori un fel de contrapondere la Cartea egipteană a

morţilor, publicată pentru întâia dată de către egiptologul Richard Lepsius (1842), avea să devină

lucrarea fundamentală pentru această organizaţie satanistă.

5.Gradele de iniţiere.

Gradul I: Satanist, respectiv setian.

Oricine aderă la Biserica lui Satan dobândeşte automat primul grad. El este un simplu satanist,

fără a avea obligaţii speciale, şi recunoaşte principiile organizaţiei. Templul lui Set a schimbat numele

acestui grad din satanist în “setian”, după numele lui Set. Cineva poate rămâne în acest grad cel mult

253

timp de doi ani de zile, după care fie accede la gradul următor, fie părăseşte organizaţia.

Gradul al II-lea: magician, respectiv adept.

După un examen, un simplu membru poate accede la treapta de magician, respectiv adept. El

trebuie să depună mărturie că şi-a însuşit conţinutul Bibliei satanice a lui La Vey şi că este apt să

devină magician satanist. Conferirea celui de-al II-lea grad înseamnă recunoaşterea satanismului,

respectiv setianului de către organizaţia respectivă.

Gradul al III.lea: sacerdot al lui Mendes.

În Biblia satanică se afirmă că un membru poate fi recunoscut ca un “ales”, dar nu de alte

fiinţe umane, ci de forţele Întunericului. Conducătorii organizaţiei au obligaţia de a stabili această

alegere. Alesul respectiv poate accepta sau refuza consacrarea. Dacă o acceptă, are dreptul de a

conduce singur grupări regionale şi de a face iniţieri. Numele “Mendes” se referă la un vechi oraş

egiptean.

Gradul al IV-lea: magistru.

În funcţie de cât de mult stăpâneşte învăţăturile sataniste şi cât de mare este forţa sa magică, un

sacerdot poate fi numit de către Marele sacerdot “maestru al cavoului”, “maestru al Templului” sau

“mare maestru”.

Gradul al V –lea: mag.

Acest grad suprem trebuie să reflecte însăşi voinţa “Principelui” întunericului, a lui Satan. Ca şi

în cazul gradului al IV-lea, activitatea sa nu are legătură cu niscaiva competenţe organizatorice

speciale.

Organizaţia Templului Set a adăugat la acestea un al VI-lea grad, respectiv acela de

“ipsissimus”. Atât în Biserica lui Satan cât şi în Templu lui Set, bărbaţii şi femeile au drepturi egale.

6.Practici sataniste.

În general, sataniştii provin din rândul tinerilor, având vârste cuprinse între 12 – 25 de ani. Cei

mai mulţi sunt elevi şi studenţi, numărul celorlalţi fiind mai mic.

După cum s-a putut constata, deşi nu toţi rockerii sunt satanişti, toţi staniştii sunt adepţii

muzicii rock (death metal, black, trash etc.).

Acest curent îşi are începuturile pe la sfârşitul anilor ’60, când apare pe piaţă, de pildă piesa

lansată de Rolling Stones “Sympathy for the Devil” (Simpatie pentru diavol). Din 1970 a apărut o nouă

formaţie, Black Sabbath, care a adus în faţa publicului o serie de alte teme sataniste. Texte sataniste

(“I’m in league with Satan”, “Good of Thunder”, “Mr. Crowley”. “The Number of the Beast”,

“Friend of Hell”, God bless the Children of the Beast”, “Sons of Satan” şi numele discului “At War

with Satan” etc.).

-Pactul cu diavolul.

Ritualurile sataniste presupun la iniţiere depunerea unui jurământ de credinţă a lui Satan, de

denigrare şi lupta împotriva lui Dumnezeu. Cinstirea lui Satan se realizează, între altele, prin consum

254

excesiv de alcool, droguri, prin jertfirea unor animale, practicarea sexului în grup şi invocarea

spiritelor malefice.

După depunerea jurământului, un alt moment important îl reprezintă iniţierea, în cadrul căreia

un adept mai vechi îl tatuează pe novice pe braţe cu anumite însemne specifice, ritualul încheindu-se

prin sacrificiul grotesc al unui animal, îndeosebi câine sau pisică. Făcând o incizie în pieptul

animalului, tinerii iniţiaţi îi smulg inima şi o storc deasupra unei icoane a Sfintei Treimi, recitind aşa-

zise “rugăciuni” din Biblia satanică. De asemenea, tânărul care a depus jurământul trebuie să se

lepede de Hristos de trei ori, după care urinează pe cruce.

Mai concret, trebuie spus că orice persoană care îşi propune să adere la această organizaţie

ocultă trebuie să încheie realmente un adevărat “pact cu diavolul”, un pact care presupune condiţii

foarte precise candidatului. Iată, în cele ce urmează, câteva extrase dintr-un asemenea pact, care a

circulat în mai multe locuri din sudul Germaniei:

-să fie scris “cu propriul sânge”;

-să fie încheiat în prezenţa unui “vrăjitor sau magician, ca reprezentant al diavolului";

-să “se dezică de credinţa” pe care a împărtăşit-o până în acel moment;“Novicii depun

jurământul de supunere şi ascultare faţă de diavol şi se obligă să nu se mai întoarcă niciodată la

credinţa creştină, să nu mai respecte poruncile, să se subordoneze doar lui Satan şi să frecventeze

sabaturile sale pe cât de frecvent posibil”;

-să promită că “ se va îngriji din toate puterile sale să-i aducă lui Satan alţi slujitori din rândul

femeilor şi bărbaţilor”;

Foarte macabru sună o altă prescripţie din acest pact: - “slujitorii lui Satan promit să-i aducă,

în anumite perioade, ofrande şi daruri, iar în cadrul unui ceremonial festiv, cel puţin o dată pe lună,

să jertfească un copil şi să-i aducă ofrandă sângele lui. Acest sânge va servi ca hrană, în nopţile cu

lună plină, vampirilor, vârcolacilor şi demonilor”;

Simbolurile sataniste sunt aplicate “la bărbaţi sub pleoape, la subţioară, pe buze, pe umeri şi

pe şezut, iar la femei pe sâni şi pe buze”.

După depunerea jurământului şi iniţiere, orice organizaţie satanică, grupă sau ordin cultivă o

formă de “disciplină arcană”. Sub ameninţarea cu diferite pedepse (de exemplu, tortură, agresare,

moarte etc.), iniţiaţii nu au voie să ofere în afară nici un fel de informaţii privind infrastructura şi

gradul de organizare al grupei, lojii sau ordinului respectiv. De asemenea, nu au voie să relateze nimic

despre treptele de iniţiere, despre derularea exactă a ritualurilor sau a altor practici. Ritualul de iniţiere

la care au fost supuşi îi obligă să rămână fideli faţă de organizaţie până la sfârşitul vieţii. Ei nu pot

părăsi rândurile grupării respective chiar dacă s-ar întâmpla ca aceasta să fie în prag de dizolvare sau

dacă se apropie de obştescul sfârşit. Dacă totuşi ar îndrăznii să o facă, sunt ameninţaţi cu tot felul de

agresiuni fizice şi psihice. De pildă, ei primesc pachete, expediate cu pisici şi cocoşi negri pe jumătate

descompuşi, sau li se aşează în faţa uşii de la casă şobolani morţi în formă de pentagramă. În această

255

privinţă, nu importă faptul dacă adeptul respectiv face parte din rândurile “satanismului tradiţional”,

vulgar, sau “satanismului raţionalist”, care are în componenţa sa intelectuali de ţinută academică.

-Liturghiile negre şi alte practici. “Liturghia” neagră face parte din practica ritualică a oricărei

grupări sataniste. De fapt, ea reprezintă inversiune a ritualului creştin, mai precis a misei romano-

catolice. Ustensilele folosite în sfârşitul ritualului sunt, între altele, un acoperământ negru, odăjdii şi

insigne, cărţi de rugăciune, simboluri, cum ar fi pentagrama, crucea întoarsă şi numărul 666, lumânări

negre şi un altar. Derularea ritualului nu poate fi tipizată.

Conducători ai unor centre de consultanţă au relatat despre faptul că, în cadrul unor asemenea

aşa-zise “liturghii”, se apelează la sacrificii de animale, vătămări corporale (tăieturi pe braţe sau în

zona organelor genitale, rupturi). De altfel, în satanism, forţa de a suporta suferinţele reprezintă dovada

progresului spiritual, desigur de tip satanic.

În foarte multe cazuri, inclusiv la noi în ţară, sataniştii recurg la profanarea de morminte. După

cum aflăm din ziarul Evenimentul zilei un grup de satanişti a devastat cimitirul ortodox din satul

Parcheş, com. Sadova, Jud. Tulcea, în noaptea de sâmbătă spre duminică (8-9 martie 1997), profanând

aproape 50 de morminte. În urma anchetei desfăşurate la faţa locului, s-a constatat că aproape toate

crucile din centrul cimitirului fuseseră dărâmate sau călcate în picioare cu o sălbăticie inimaginabilă. În

cazul mormintelor mai simple, crucile din lemn fuseseră smulse şi înfipte invers în pământ, în timp ce

altele fuseseră atârnate în copaci.

Ceea ce este cu mult mai alarmant la ora actuală, e faptul că în anumite cercuri sataniste din

România a început să se apeleze la sacrificii umane, în ideea că astfel se poate intra mai uşor în graţiile

forţelor Răului, că se pot dobândi chiar aşa-numite forţe supranaturale. De pildă, în Constanţa, în anul

1995, au fost prinşi şi condamnaţi trei tineri, autori a două crime oribile. Victimele aveau gâtul tăiat,

iar cadavrele fuseseră inscripţionate cu însemnele satanice pe obraz, frunte şi piept – “666” şi

“triunghiul morţii”. Ancheta a arătat că tinerii ucigaşi făceau parte dintr-un grup satanist. De

asemenea, în oraşul Tulcea au fost descoperite cazuri de suicid în numele lui Satan.

Atunci când se analizează actele criminale au un caracter ritualic-ocult trebuie avute în vedere

următoarele aspecte:

-Simboluri, în special pentagrame, la care două vârfuri indică spre răsărit sau un vârf spre un

altar sau spre victimă;

-Îmbucăţirea cadavrelor;

-Mutilarea animalelor; sataniştii cred că Satan foloseşte membrele din faţă ale animalelor

pentru a merge pe pământ. Alături de acestea mai lipsesc deseori: limba, anusul, organele genitale;

-Tatuaje, în special: panteră neagră, capete de ţap, figuri din mitologia greacă, o cruce întoarsă

şi / sau un păianjen, cap-de-mort, oase de mort dispuse pe cruce, un Baphomet (figură bărbătească cu

chip de cap de capră), un şarpe sau un cuţit, din care picură sânge;

-Lumânări în jurul victimei;

256

-Obiecte ritualice: clopot, gonguri, parfumuri, căldări sau cupe (pentru ritualuri), pietre de

altar, o cruce întoarsă sau argint (de un anumit tip şi formă, întrucât culoarea argintie este preferată de

către satanişti ca o contrapunere la aurul “creştin”);

-Schelete: “Unii ocultişti cred că în părţile osoase mai mari ar sălăşlui sufletul, respectiv

spiritul celui decedat”. Di acest motiv, mai precis din pricina, chipurile, a “forţei” care rezidă în

acestea, sataniştii recurg la profanarea mormintelor;

-Plante erbacee, între care şi haşişul sau ciuperca cunoscută sub numele de “scaunul ielelor”

(psilocyle mushroom);

-Răni prin împunsătură.

7.Evaluare.

Lumea în care trăim astăzi este, deopotrivă, o lume a binelui şi a răului. Încă de la căderea

primilor oameni în păcat şi până astăzi, existenţa umană şi creaţia în ansamblul ei au fost marcate, mai

mult sau mai puţin, în funcţie de momentele şi etapele pe care le-au parcurs, de această realitate.

Din nefericire, Satan continuă şi astăzi şi va continua cât va exista lumea să fie călăuză: o

călăuză a celor care aleg şi preferă răul în locul binelui. Practicile sataniste la care ne-am referit, acest

exerciţiul dezgustător al propriei libertăţi, ca expresie a răului, ne arată că Satan nu numai că n-a

renunţat să călăuzească spre împărăţia sa, dar chiar şi-a ales noi călăuze, noi drumuri care conduc spre

acelaşi loc al Întunericului.

După cum spuneam, revolta satanistă este îndreptată nu doar împotriva instanţelor pământeşti,

ci şi împotriva lui Dumnezeu. Adepţii satanişti pornesc de la ideea că în spatele acestor instanţe se află

însuşi Dumnezeu, care le conferă putere şi sprijin. De aceea, în cele din urmă, revolta lor îl fixează pe

El. Este şi motivul pentru care ei se identifică cu Satan, care este adversarul lui Dumnezeu.

De asemenea, în numele lui Satan, ei luptă deopotrivă împotriva oricăror principii morale, deci

împotriva a tot ceea ce omul experimentează ca pe o îndatorire pentru a cărei împlinire este

responsabil în faţa lui Dumnezeu.

257

Învățătura Bisericii Ortodoxe:

"...Niciodată nu l-am certat pe un credincios care are îndoieli ; niciodată nu i-am cerut

cuiva să creadă orbește. Dacă făceam astfel, ar fi însemnat să dau dreptate tocmai acelora care-i

ceruseră să creadă ca ei , fără să-și mai pună vreo întrebare.

Dimpotrivă, am socotit întotdeauna că discuțiile, cu idei dintr-o parte și din alta, sunt cât se

poate de folositoare , dacă sunt purtate cu cinste omenească și numai din dorința de a afla

adevarul" Părintele CLEOPA

Părintele prof. dr. Nicolae Necula vorbind despre cultele sectare și adepții acestora atrage

atenția în mod explicit asupra pericolului la care ne supunem dar oferă și metoda de combatere a

acestora. Prezenţa sectelor şi a adepţilor acestora, ca şi activitatea prozelitistă desfăşurată de ei, adică

acea încercare, prin orice mijloace şi în orice ocazie, de a atrage cât mai mulţi sau măcar pe unii

aparţinând altor Biserici sau culte, la credinţa lor, este o realitate în viaţa noastră. După 1989, un număr

tot mai mare de credinţe şi învăţături străine şi îndepărtate de învăţătura Bisericii Ortodoxe au pătruns

în spaţiul românesc, de cele mai multe ori cu intenţia ascunsă, uneori mărturisită pe faţă, de a atrage cât

mai mulţi credincioşi ai Bisericii noastre la aceste noi şi străine învăţături, care nu au nimic comun cu

învăţătura cea adevărată, păstrată în tezaurul sfânt al Ortodoxiei. Aşa-zişii ,,evanghelizatori” de peste

hotare şi mai ales de peste ocean, socotesc că este nevoie să vină să propovăduiască credinţa creştină la

un popor creştin de două mii de ani, prin naştere şi formare.

Nu ne miră că cete de colindători sectanţi, instruiţi special pentru misiunea de racolare sau

prozelitism, au împânzit oraşele, deranjând cu obrăznicie şi persistenţă pe credincioşii ortodocşi,

împuindu-le capul cu aberaţiile lor şi dăruindu-le cu prisosinţă o literatură plină de otravă pentru suflet,

începând cu Biblia, tradusă şi mutilată după propriile lor rătăciri, sau oferindu-le cu aceeaşi

generozitate daruri, atenţii şi unele ajutoare materiale, uneori greu de refuzat pentru cel sărac şi

neştiutor.

Ceea ce trebuie să ştim însă mai întâi despre fenomenul sectar este că acesta a existat de

la începuturile vieţii creştine, pentru că, dintotdeauna cel rău a încercat să întunece minţile oamenilor,

îndepărtându-i de la adevăr. Despre lucrul acesta ne spune Sf. Apostol Pavel când îi avertizează pe

păstoriţii săi şi pe cei care aveau responsabilitatea păstrării credinţei celei adevărate în comunităţile

nou înfiinţate de el. Astfel, el scrie lui Timotei, aşezat de el episcop în Efes: ,,Căci va veni o vreme

când nu vor mai suferi învăţătura cea sănătoasă, ci, dornici să-şi desfăteze auzul, îşi vor grămădi

învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”(II

Timotei 4, 3-4). Aşadar fenomenul sectar a existat dintru început, iar viaţa şi istoria Bisericii creştine

ne arată că toate învăţăturile greşite, ereziile şi schismele au fost abateri de la adevărata credinţă.

258

La temelia învăţăturilor greşite şi a abaterilor de la adevăr a stat mereu păcatul mândriei,

conjugat în multe cazuri şi cu ignoranţa.

Fenomenul sectar a fost mai puternic în perioadele de criză: economice, politice,

religioase, în vremurile de schimbări în societate şi în viaţa oamenilor şi mai ales după prăbuşirea

sistemului comunist totalitar, în care educaţia religioasă a fost interzisă.

Să nu uităm că în ciuda anilor şi deceniilor de educaţie ateistă, credinţa religioasă s-a

păstrat foarte puternică la poporul român datorită Bisericii Ortodoxe care, prin cultul şi viaţa ei

liturgică, i-a păstrat pe credincioşi în jurul Bisericii. Participarea masivă a credincioşilor la slujbele

bisericii era, pe lângă satisfacerea unor cerinţe sufleteşti şi o formă de luptă şi protest împotriva unui

sistem ateu impus şi nepotrivit cu structura sufletească a românului.

Cu toate că Fiii Bisericii Ortodoxe au rămas foarte ataşaţi de credinţa strămoşească, cu

rădăcini care merg până în vremea apostolilor şi mai ales a Sfântului Apostol Andrei, Cu toată

cuminţenia şi înţelepciunea credincioşilor ortodocşi români care nu au putut să vadă niciodată

despărţită calitatea sau starea de român de cea de ortodox, trebuie să se ştie următoarele lucruri despre

fenomenul sectar, care impune sau aduce după sine şi o anume atitudine:

8. În România, fenomenul sectar este relativ nou şi de import. Sectele sunt produse ale secolelor

XIX şi XX, ca urmare a raţionalismului ateu care a pus stăpânire tot mai mult pe gândirea

oamenilor, ca şi a secularizării care înlătură pe Dumnezeu şi ideea de sfinţenie din viaţa

individului şi a societăţii. Dacă o raportăm la ateism, secta este chiar mai periculoasă căci, dacă

ateul are o atitudine de negare a lui Dumnezeu, secta induce în eroare deoarece, sub impresia

credinţei în Dumnezeu, prin răstălmăcirea adevărului, duce tot la negarea Lui, fiind vorba de o

credinţă falsă. În România, sectele au venit din America prin filieră europeană şi nu s-a potrivit

niciodată cu structura sufletească a credinciosului ortodox.

9. Biserica Ortodoxă cu credinţa ei, în care au trăit moşii şi strămoşii noştri este aşa cum o arată şi

numele Biserica adevărului. Sectele sunt în totalitate abateri de la adevărata credinţă şi

răstălmăcire a adevărului revelat. Credinţa Ortodoxă a păstrat unitatea naţională a

românilor. Deci, este firesc ca aceia care doresc să rupă unitatea naţională şi să izbească mai

întâi în credinţa şi Biserica Ortodoxă. Ruperea de Biserica Ortodoxă echivalează cu

deznaţionalizarea.

10. Fenomenul sectar are la bază interpretarea greşită, tendenţioasă, care duce la răstălmăcirea şi

denaturarea adevărului, a textelor Sfintei Scripturi, pe care le răstălmăcesc rupte de contextul,

împrejurările, scopul şi intenţia cu care au fost rostite. Cu aceasta sectanţii derutează pe

credincioşii ortodocşi, mai puţin poate familiarizaţi cu textul Sfintei Scripturi. Cei care o

tălmăcesc după capul lor nu se mântuiesc nici pe ei şi nici pe alţii nu lasă să se mântuiască.

11. Biblia întrebuinţată de sectanţi nu are girul sau autoritatea instituţiei bisericeşti, fiind tradusă

greşit sau tendenţios pentru a justifica învăţăturile greşite. Orice Biblie care nu este tipărită de

259

Patriarhia Română trebuie respinsă, ca şi toată lectura sub formă de cărţi, reviste, broşuri,

pliante, care sunt pline de otrava învăţăturilor greşite. Ele trebuie respinse, aruncate sau arse.

12. Vizitele făcute la casele credincioşilor nu sunt decât încercări de racolare a acestora. Toţi acei

tineri frumos şi curat îmbrăcaţi, ca şi toţi sectanţii, au obligaţia de a face un număr de prozeliţi

sau adepţi de care depinde plata lor sau avansarea pe scara ierarhică a sectei; nu convingerea

religioasă, ci interesul material îi determină să facă o asemenea propagandă. De aceea, aceste

vizite trebuie respinse, căci ele presupun o jignire a calităţii de membru al Bisericii Ortodoxe.

Chiar dacă pretind că vin în numele lui Hristos şi cu Biblia în mână, gândul lor este ascuns,

căci ,,au smerenie făţarnică” (Coloseni 2, 18), ,,îl vestesc pe Hristos….nu cu gânduri curate”

(Filipeni 1, 15-16). ,,De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3, 10).

Iată de ce nu trebuie să ne impresioneze faptul că sectanţii vin la casele credincioşilor cu Biblia

în mână. Şi diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul Hristos tot cu versete din Sfânta Scriptură.

13. Cât priveşte stratagema diabolică de a acuza Biserica Ortodoxă că primeşte bani pentru

serviciile săvârşite în locaşul de cult sau acasă, pe când sectanţii nu primesc nimic, ci,

dimpotrivă, oferă, trebuie să ne ducă imediat cu gândul la faptul că orice adept al sectei, o dată

intrat în ea, este supus plăţii zeciuielii din toate câte câştigă.

14. Nu adevărul este cel care tronează acţiunea sectară, ci minciuna, impostura, necinstea şi dorinţa

de câştig urât. De aceea, atitudinea faţă de secte trebuie să fie tranşantă, din respect faţă da

adevăr, de Hristos şi de Biserică. Sfinţii Părinţi nu s-au îmbrăţişat cu ereticii şi cu cei care

au batjocorit credinţa şi sfinţenia Bisericii, ci i-au condamnat cu toată vehemenţa.

( ,,Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, volumul 2).

Creştinismul este religia revelată, întemeiată de Iisus Hristos sau Mântuitorul Hristos (Mesia,

Unsul lui Dumnezeu). Această religie s-a răspândit, încetul cu încetul, la toate popoarele lumii, prin

misonari, dar nu cuprinde pe toţi oamenii din lume. Totuşi este religia care număra cei mai mulţi

credincioşi, dacă se face comparaţie cu oricare altă religie contemporană. Cuvântul creştinism este

derivat din numele - Christus - Unsul, adică Cel uns să fie Mântuitorul lumii. Iisus Hristos este

Dumnezeu Fiul întrupat pentru mântuirea lumii. Numele de creştin s-a dat mai întâi credincioşilor din

Antiohia (azi Antakia), potrivit textului din Faptele Apostloilor 11, 26, deşi cei dintâi ucenici ai lui Isus

Hristos au făcut parte din poporul evreu din Palestina secolului I. Cum era şi firesc, misiunea creştină a

început din centrul vieţii religioase a evreilor de atunci, Ierusalimul, şi a ajuns curând în marile

metropole ale lumii antice mediterneene şi pontice. Învăţătura creştină s-a răspândit mai întâi în

mediile urbane, iar mai târziu a pătruns şi în mediile rurale. În acestea din urmă, credinţele religioase

idolatre au persistat îndelung, iar răspândirea noii rleigii s-a făcut adeseori prin martiriu: misionarii

noii credinţe erau ucişi, uneori după chinuri prelungite, de către adepţi ai vechilor credinţe idololatre.

Şi în prezent, în unele ţinuturi ale pamantului creştinismul se răspândeşte de către misionari care,

uneori, risca să plătească chiar cu viaţa curajul lor de a veşti băştinaşilor Evanghelia.

260

Izvoare.

Despre creştinism se poate afla mai în amănunt din Scrierile sfinte ale sale: Sfânta Scriptură a

Vechiului şi Noului Testament sau Biblia şi cărţile ce compun Sfânta Tradiţie şi Tradiţia Bisericii

(tradiţie dogmatică, liturgică şi canonică).

a. Sfânta Scriptură cuprinde, în Vechiul Testament, următoarele cărţi:

Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul (care formează Pentateuhul sau Cărţile lui Moise),

Iosua Navi, Judecătorii, Rut, 1 Regi, 2 Regi, 3 Regi, 4 Regi, 1 Paralipomena, (1 Cronici), 2

Paralipomena (2 Cronici), 1 Ezdra, Neemia (2 Ezdra), Estera, Iov, Psalmii, Pildele lui Solomon,

Ecclesiastul, Cântărea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos,

Miheia, Ioil, Avdie, Ioana, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi. Urmează o serie de

cărţi socotite drept <<bune de citit>>: Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui

Ieremia, Cântărea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra (a patra este socotită apocrifa), Cartea

înţelepciunii lui Solomon, Cartea lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecclesiastul), Istoria Suzanei, Istoria omorârii

balaurului şi a sfărâmării lui Bel, Cartea întâi a Macabeilor, Cartea a doua a Macabeilor, Cartea a treia

a Macabeilor, Rugăciunea regelui Mânase.

În Noul Testament se cuprind cărţile: Sfânta Evanghelie după Matei, Sfânta Evanghelie după

Marcu, Sfânta Evanghelie după Luca, Sfânta Evanghelie după Ioan, Faptele Sfinţilor Apostoli,

Epistolele Pauline (către: Romani, Corinteni I şi II, Tit, Filimon şi Evrei); Epistolele soborniceşti (a Sf.

Apostoli Iacob, Petru I şi II, a Sf. Ioan I, II şi III; a Sf. Iuda) şi Apocalipsa sau Revelaţia (Descoperirea

făcută Sf. Ioan Teologul şi Evanghelistul).

b. Sfânta Tradiţie propriu-zisă este formată din conţinutul învăţăturii de credinţă însuşit de

Sfinţii Apostoli direct de la Mântuitorul Iisus Hristos în decursul predicii Sale şi consemnat în scris în

Sfintele Evanghelii şi în celelalte scrieri ale Noului Testament, scrieri care nu au putut cuprinde tot:

Ioan 21, 25.

c. Tradiţia Bisericii. Cuprinde tot ceea ce s-a scris şi s-a reţinut, sub inspiraţie dumnezeiască,

după moartea Apostolilor, şi a ucenicilor lor (în mare parte), astfel încât noua credinţă, credinţa

adevărată, să strălucească puternic în bezna idolatriei şi să întoarcă pe oameni la credinţa în adevăratul

Dumnezeu. Amintim aici scrierile Părinţilor apostolici, ale Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti, ale

asceţilor şi, mai ales, ale martirilor, ale teologilor şi mărilor inspiraţi de Dumnezeu (imnologi, liturgişti

şi canonişti). Evident, esenţa creştinismului nu poate fi cunoscută decât din Evanghelii, deoarece acolo

sunt citate ipsa verba Domini (înseşi cuvintele Domnului).

Învăţătura.

Dumnezeu este Unul în Fiinţă, dar întreit în Persoane; Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dumnezeu-

Tatăl este principiul dumnezeirii, naşte din veci pe Fiul şi purcede din veci pe Duhul Sfânt. Fiul Se mai

numeşte şi Cuvântul său Logosul Tatălui. Prin El s-au creat toate. El S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi

261

din Fecioara Maria, pentru noi oamenii, a pătimit, a fost răstignit, a murit şi S-a îngropat, dar a înviat

omorând moartea şi eliberând din iad pe toţi drepţii Vechiului Testament, de la Adam şi Eva (primii

oameni) şi până atunci și oferind posibilitatea răscumpărării noastre. S-a înălţat la cer şi stă de-a drepta

Tatălui. Va veni iarăşi (la sfârşitul veacurilor) să judece viii şi morţii. Va întemeia o împărăţie veşnică,

dumnezeiască, într-un pământ nou şi un cer nou. Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, a trimis pe Duhul Sfânt

în lume pentru a-i continua lucrarea până la a doua Sa venire. Prin Duhul Sfânt s-a întemeiat cea dintâi

mare comunitate creştină la Ierusalim, în jurul Apostolilor, Biserica. Biserica era condusă de Apostoli,

prin Duhul Sfânt. Ea a propovăduit şi propovăduieşte lumii adevărul dumnezeisc, nouă religie şi

dispariţia închinării la idoli.

Lumea.

A fost creată din nimic, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai întâi au fost creaţi îngerii, în zece

cete. Una dintre cete, împreună cu mai marele ei, Lucifer, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu vrând

să fie ca Dumnezeu. Trudindu-se, aceştia au căzut din vrednicia pe care au avut-o şi şi-au înrăit firea

devenind diavoli. Lucifer, împreună cu diavolii săi, lucrează răul în lume. Ei vor fi pedepsiţi şi trimişi

în focul iadului după judecata universală. Din toată lumea materială numai omul nu a fost creat prin

cuvânt. Trupul său a fost modelat din ţărînă de către Dumnezeu şi i s-a dat suflare de viaţă său suflet.

Întâi a fost adus la existenţa bărbatul (Adam ) şi după aceea femeia, din coasta lui, pe când Adam

dormea. Cea dintâi pereche de oameni a primit poruncă să rămână în rai (Eden) , să stăpânească peste

toate vieţuitoarele pământului, să îngrijească raiul, să mănânce din oricare pom în afară de pomul

cunoştinţei binelui şi răului. Diavolul, prefăcut în şarpe, a îndemnat mai întâi pe Eva să mănânce din

pomul oprit. Eva a dat apoi şi lui Adam să mănânce. Astfel, cei dintâi oameni au călcat porunca lui

Dumnezeu. Ei au fost alungaţi din rai, unde avuseseră toate de-a gata, şi au fost lăsaţi să-şi câştige

existenta (pe pământul sărăcăcios şi blestemat) prin sudoarea frunţii. Cei dintâi oameni au primit însă

făgăduinţă unui Mântuitor. Aceasta făgăduinţă, păstrată cu greu în sufletele oamenilor, a fost mereu

reamintita lumii prin patriarhii şi profeţii Vechiului Testament, prin Ioan Botezătorul - ultimul profet al

Vechiului Testament. Făgăduinţă mântuirii s-a împlinit când la Roma domnea împăratul Augustus şi

când Palestina se află sub stăpânire romană. Atunci S-a născut Iisus Hristos (Mesia ), Fiul lui

Dumnezeu şi Fiul Omului, Mântuitorul lumii.

Fiecare om care crede în Iisus Hristos trebuie să se boteze în numele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul

şi Sfântul Duh, şi să nu mai păcătuiască. Prin Botez i se şterge păcatul strămoşesc şi devine parte din

Trupul lui Hristos - Biserica. În afara Bisericii nu există mântuire pentru că oricine se află în afara

Bisericii nu este în Iisus Hristos. El a recapitulat întreg neamul omenesc în Sine. Pentru creşterea lui

Hristos, după Botez, Biserica pune la dispoziţia credincioşilor încă şase Sfinte Taine: Mirungerea

(Pecetluirea sau însemnarea cu pecetea harului Duhului Sfânt), Pocăinţă (celor ce au greşit după Botez

şi au nevoie de iertare pentru a reintra în comuniune cu Hristos), Sfânta Împărtăşanie sau

Cuminecătura (împărtăşirea cu Hristos sub forma pâinii şi a vinului devenite Trupul şi Sângele lui

262

Hristos prin puterea Sfântului Duh), Nunta (Cununia sau Căsătoria), Preoţia (în trei trepte: arhiereu,

preot şi diacon, pentru cei pregătiţi special în vederea slujirii preoţeşti) şi Maslul (pentru vindecarea

trupului şi a sufletului, prin rugăciunea preoţilor Bisericii şi prin ungere cu untdelemn sfinţit).

Pentru sfinţirea naturii înconjurătoare se oficiază diverse slujbe speciale sau lucrări sfinţitoare,

desemnate cu termenul general de ierurgii.

Religia creștină în raport cu celelalte religii.

Creştinismul actual cunoaşte trei mari confesiuni: Ortodoxă, Romano-Catolică şi Protestantă.

Confesiunea Ortodoxă sau Biserica Ortodoxă cuprinde acele Biserici care au păstrat neştirbit tezaurul

de credinţă primit direct de la Mântuitorul Hristos prin Sfinţii Apostoli. De aceea, în Biserica Ortodoxă

conducerea este sinodală (sau colegiala, după exemplul apostolic). Confesiunea sau Biserica Romano-

Catolică înglobează acea parte din creştinism care a evoluat în tradiţia apuseană de limba latină, având

centrul la Roma. Conducerea Bisericii este monarhică, piramidală, având în vârf pe episcopul Romei,

intitulat Papă şi socotit <<locţiitorul lui Hristos pe pământ>> (Vicarius Christi). Clerul este celib. În

Confensiunea Protestantă cunoaştem mai multe Biserici, rupte din romano-catolicism prin reformele

iniţiate de Martin Luther, Jean Calvin, Ulrich Zwingli, Henric al VIII-lea (Anglia), John Wesley

(Anglia). Anglicanismul şi Bisericile luterane scandinave au o ierarhie similară romano-catolicismului,

dar cu dreptul de a se căsători. Din Protestantism au apărut o mulţime de denominaţiuni, care mai de

care mai independente şi lipsite de ierarhia tradiţională.

În prezent există o tendinţă generală creştină spre refacerea unităţii, prin eforturi conjugate.

Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor Europene, Conferinţa Creştină pentru Pace,

Federaţia Mondială Lutherana şi Alianţa Mondială Reformată sunt doar principalele organisme

creştine vizând refacerea unităţii. Faţă de celelalte religii, creştinismul constituie o noutate

extraordinară în viaţa religioasă a umanităţii. Raportul dintre om şi Dumnezeu se schimbă prin însăşi

legătura creată între Dumnezeu şi om prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, întrupare reală, atestata

istoric. De aici înainte Dumnezeu Se revelează ca părtaş la viaţa omului, în măsura în care omul vrea

ca Dumnezeu să Se facă părtaş la viaţa Lui şi înţelege rostul comuniunii cu Dumnezeu. Fiul lui

Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, asumindu- Şi firea omenească prin întrupare, devine

Hristosul (Unsul, Mesia cel aşteptat) şi reface, restaurează ființial (ontologic) firea oamenilor. Acest

lucru nu este întrevăzut în nici una dintre religiile lumii, în afară de creştinism. Omul devine co-părtaș

la iubirea dumnezeiască. El nu mai este robul idolilor care, prin hidoşenia lor, inspirau groază şi acte

cultice dintre cele mai sângeroase. De asemenea, întreaga viaţă spirituală şi cultică se transformă într-

un şuvoi de iubire lucrătoare, de pace şi bună înţelegere între oameni, spre deosebire de impulsurile

războinice prezente în toate mitologiile vechi. Iarăşi, relaţiile dintre oameni, bazate în primul rând pe

modul de a gândi despre Dumnezeu se schimbă total în creştinism. Semenul nostru poartă în sine

chipul lui Dumnezeu. Creştinismul înseamnă restaurarea omului, aşezarea omului în starea lui dintâi,

263

ba, mai mult, îndumnezeirea lui prin har. Natura umană rămâne creaturală, dar viaţa omului poate

dăinui în veşnicia fericită la care omul a fost chemat de către Dumnezeu.

Creștinismul își are sorginte divină.

Una dintre caracteristicile esenţiale şi fundamentale ale creştinismului o constituie originea sa

dumnezeiască. Această caracteristică sau trăsătura este evidenţiata expres în cuvintele de început ale

Evangheliei după Ioan, unde se specifică şi se mărturiseşte totodată co-eternitatea Fiului, a Cuvântului

lui Dumnezeu cu Tatăl. Acelaşi Cuvânt sau Logos din veci şi Dumnezeu a venit în lume, S-a întrupat

şi i-a învăţat pe ai Săi ucenici, străpungând şi risipind întunericul necunoştinţei că o Lumină. Acelaşi

Cuvânt sau Logos întrupat pentru mântuirea noastră, a oamenilor, a venit din Cer pe pământ,

coborându-Se că pâine a vieţii, ca Pâinea Vie datatore de viaţă: "Pentru că M-am coborât din cer, nu ca

să fac voia Mea, ci voia Celui Ce M-a trimis pe Mine... Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.

Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este

trupul Meu. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua

cea de apoi" (Ioan 6, 38, 51, 54). Dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost clar descrisă în

cele patru Evanghelii, precum şi în toate celelalte scrieri din care este alcătuit Noul Testament. Mai

întâi, Evangheliile arata că întruparea şi Naşterea între oameni a Fiului lui Dumnezeu a avut loc la

plinirea vremii prezise de Duhul Sfânt prin gura proorocilor Vechiului Testament. Faptul a fost

precedat de incunoștiințare prin înger, pentru a se înţelege că Fiul născut fără de mamă, din veci, din

Tatăl, ia trup şi Se naşte fără tată pământesc din Fecioară Maria. De aceea, Întruparea Fiului, venirea

Logosului în lume constituie un moment crucial în istoria mântuirii. Pe tot parcursul vieţii Sale printre

oameni ca Dumnezeu adevărat şi om desăvârşit, Domnul nostru Iisus Hristos a vestit credincioşilor

întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţie spirituală în care pot intra efectiv, prin Botez, toţi cei

care vor să se mântuiască. Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia cerurilor, ea nu este din lumea

aceasta, dar este pentru oamenii din lumea aceasta. Ea este împărăţia care va să vină şi "care nu va

avea sfârşit", cum se afirmă în Simbolul credinţei.

Întreaga Sa învăţătură a fost pecetluită prin fapte reale, prin minuni la care au fost de faţă Sf.

Apostoli şi oameni de tot felul şi în diverse prilejuri. De aceea, Mântuitorul a uşurat povara suferinţelor

fizice şi morale ale unora dintre credincioşii care veneau la El: a vindecat bolnavi, orbi, şchiopi,

slăbănogi, îndrăciţi. De asemenea, El a înviat morţi (tânărul din Nain, fiica lui Iair şi pe Lazăr) numai

ca să se preamărească şi să se cunoască puterea lui Dumnezeu. Mai mult, minunile săvârşite de

Mântuitorul şi relatate în amănunt de cei patru evanghelişti s-au petrecut în faţa oamenilor, nu într-

ascuns, tocmai pentru că ele să fie de netăgăduit. Marea şi vântul s-au liniştit la cuvintul-poruncă al

Fiului lui Dumnezeu Întrupat, trupul Său şi-a dezvăluit strălucirea în transfigurare la Schimbarea la

Faţă, dar a şi înviat din morţi după Patima cea de bună voie. Iar toate acestea s-au făcut tocmai pentru a

dezvălui taina iubirii neţărmurite faţă de lume a lui Dumnezeu cel unul în Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul

Duh. "Căci însuşi Tatăl vă iubeşte pe voi, fiindcă voi M-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că de la

264

Dumnezeu am ieşit. Ieșit-am de la Tatăl şi am venit în lume: iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl" (Ioan

16, 27-28). Apostolii au reţinut sensul dumnezeiesc al minunilor săvârşite de Mântuitorul Hristos în

lume şi s-au convins ei înşişi de dumnezeirea Lui şi a religiei pe care o întemeia: "Acum ştim că Tu ştii

toate şi nu ai nevoie să întrebi pe cineva. De acea credem că ai ieşit de la Dumnezeu" (Ioan 16, 30).

Scopul misiunii Fiului lui Dumnezeu întrupat pe pământ, în lumea de aici a fost şi a rămas în

continuare un scop dumnezeiesc. Astfel, într-o lume în care curajul, vitejia omului, se măsurau prin

capacitatea lui de a răpune într-un fel sau altul pe aproapele şi semenul sau, Iisus Hristos aduce dorul

după viaţa veşnică, după cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iubirii Sale faţă de toţi oamenii, faţă de cei

drepţi şi faţă de cei căzuţi în păcat. "Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul

Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). Acest adevăr a fost prezis

prin profeţi: "Ca să se plinească ce s-a spus prin proorocul care zice: Deschide-voi în pilde gura Mea,

spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii" (Matei 13, 35).

Dumnezeu S-a înomenit pentru că omul să se îndumnezeiască - aşa cum spune un sfânt părinte

al Ortodoxiei creştine. De aceea se poate afirma direct ca în creştinism înălţarea omului spre

Dumnezeu este posibilă tocmai pentru că Dumnezeu, prin întruparea Fiului, a venit în lume ca să

refacă legătura cea dintâi dintre Sine şi om, dar şi pentru ca printr-o cale dumnezeiască şi omenească

totodată să facă din om o fiinţă cu totul vrednică de "harul Domnului nostru Iisus Hristos, de dragostea

lui Dumnezeu- Tatăl şi de împărtăşirea Sfântului Duh" pe calea continuă a desăvârşirii. Aşa cum lesne

se observă, creştinismul înseamnă îndumnezeirea omului prin Fiul lui Dumnezeu întrupat, pârgă

omenității îndumnezeite, veriga unirii noastre prin har cu Dumnezeu în Hristos cel ce a fost răstignit, a

murit şi înviat. Certitudinea dumnezeirii Mântuitorului Hristos înseamnă în acelaşi timp certitudinea

posibilităţii îndumnezeirii celor ce s-au îmbrăcat prin moarte şi înviere cu Hristos la Botez, adică la

intrarea lor în creştinism. Prin urmare, creştinismul nu este o simplă religie: el înseamnă trăire în

Hristos, în Dumnezeu întrupat, biruitorul morţii şi dătătorul vieţii veşnice.

Rolul Bisericii în păstrarea dreptei credințe Ortodoxe.

Sfânta Scriptură este, în teologia ortodoxă, primul izvor al descoperirii dumnezeieşti, al arătării

lui Dumnezeu "cu toată puterea Sa de ajutor şi de dragoste". Ea a rămas o mărturie permanentă despre

îndemnul la continua apropiere între semeni, dat de Mântuitorul ucenicilor Săi. Venirea Lui în lume

înseamnă posibilitatea progresului moral, prin renunţarea la patimile egoiste, fiindcă prin El am fost

puşi în legătură cu viaţa lui tainică de jertfă. Viaţa Lui este tainică atât sub aspectul bogăţiei ei, ce

provine din îndumnezeirea naturii umane asumate de ea, cât şi sub cel al aducerii dragostei jertfelnice

între oameni.Sfintele Evanghelii proclamă şi accentuează caracterul tainic al vieţii de jertfă a

Mântuitorului, ca izvor al vieţii noastre de jertfă. Creştinii au toţi tezaurul comun al cuvântului lui

Dumnezeu, păstrat în Scriptură. Din el ne tragem învăţăturile mântuitoare şi la El apelăm pentru

orientarea pe o cale creştină în lume. Iar prin Biserică, pătrundem în înţelesurile mereu noi şi esenţiale

ale rostirilor scripturistice, tocmai pentru că Biserica trăieşte viaţa întemeietorului Său, tălmăcită în

265

Sfânta Scriptură. Biserica este "învăţătoare şi folositoare" pentru că ne leagă de viaţa lui Hristos cel

înfăţişat prin cuvântul Scripturii. Mântuitorul însuşi a întemeiat Biserica pentru ca membrii ei să

ajungă următori ai Cuvântului, mădulare ale trupului Său tainic. Aici stă înţelesul cuvintelor "nu va

trece neamul acesta până ce nu veţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind intru slavă".

I. Rolul Scripturii în raport cu Biserica și Învățătura acesteia.

Începutul Bisericii este legat de momentele iconomiei divine şi de promisiunile care însoţeau

orice act al descoperirii dumnezeieşti. După înălţarea Domnului, apostolii aşteptau încrezători

împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, transmisă lumii prin Iisus Hristos (Fapte I, 4). Făgăduinţă a fost

că, prin Duhul, ei îl vor avea pe Hristos viu până la sfârşitul veacurilor. Ea a avut efectul nu numai de a

produce, în martorii vieţii pământeşti şi ai învierii Mântuitorului, o stare de aşteptare a vieţii veşnice,

pe care o vor introduce şi în Biserică, ci şi o aşteptare a înţelegerii "tainei celei din veac"; "După

evenimentul învierii, înălţării, pogorârii Sfântului Duh şi după efectul uriaş al predicii despre Iisus şi al

lucrării Sfântului Duh, arătat în întemeierea comunităţilor, Apostolii au văzut momentele vieţii Lui

într-o altă lumină." 1 (Cf. Ioan XII, 16). Pogorârea Sfântului Duh în chipul limbilor de foc (Fapte II, 3)

a fost şi începutul Bisericii ca unitate a celor ce credeau şi propovăduiau, luminaţi de îndrăzneala

cunoaşterii adevărului. Cuvintele "îndrăzniţi, Eu am biruit lumea". (Ioan XVI, 33) arată efectele

răscumpărătoare ale operei lui Hristos, dar şi misiunea pentru care sunt chemaţi Apostolii să-şi depună

tot zelul lor. Acest zel este încălzit de darul Sfântului Duh. Biserica se întemeiază şi se extinde prin

coborârea Sfântului Duh. Ea se naşte că mărturisitoare a faptelor, a vieţii, învierii şi înălţării

Mântuitorului şi că participanta la ele. Mărturisind sacramental şi doctrinal pe Capul ei, Biserica este

încheierea Revelaţiei neo-testamentare şi devine posesoare a descoperirii dumnezeieşti. Acesta este

efectul esenţial al coborârii Sfântului Duh. Acum apostolii înţeleg pe deplin predica lui Iisus şi

sensurile adânci ale iconomiei. Prin Biserică, Hristos ridică lumea decăzută prin Adam. Întemeierea

Bisericii înseamnă valorificarea revelaţiei dumnezeieşti ca forţă de înălţare a credincioşilor spre

Dumnezeu. Biserica însăşi urmăreşte ridicarea membrilor ei pe culmile îndumnezeirii, căci ea devine

propovăduitoare a descoperirii divine. Cei ce primesc pe Hristos devin prin Biserica "lumina lumii,

sarea pământului" (Matei V, 13-14). Pătrunşi de Sfântul Duh, Apostolii fac să crească zilnic Biserica

prin predicarea lui Iisus cel înviat. Constituirea Bisericii ca scop al revelaţiei dumnezeieşti aduce o

lumină deosebită şi asupra revelaţiei care pune în evidenţă puterea ei de reliefare a dispoziţiei

credinciosului de maximă apropiere de Dumnezeu. Sămânţa aruncată de Apostoli a dat naştere

Bisericii pentru că a găsit pământ roditor. Acest pământ a fost fertilizat de aşteptarea întreţinută atât de

făgăduinţă desăvârşirii viitoare, dar şi de conţinutul cuprins în revelaţie.

O imagine mai completă a făgăduinţei, o dobândeşte revelaţia lui Dumnezeu, prin constituirea

poporului israel în Biserică a vechiului Testament. Această Biserică a fost pregătitoare a Bisericii

Noului Testament prin caracterul ei mesianic. Ea reprezintă o etapă a realizării descoperirii

dumnezeieşti, căci nu se bucura de caracterul teandric al Bisericii. Căci "legea prin Moise s-a dat, dar

266

harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan I, 17). De aceea, din Vechiul Testament, lipseşte

ideea de biserică în înţelesul creştin, de organ al harului. Dar ideea de neam ales anticipează Biserica în

care se împlineşte revelaţia lui Dumnezeu. Momentele realizării revelaţiei divine din Vechiul

Testament au premers fixării lor în scris, fiindcă Dumnezeu a făcut prin ele repetate alegeri dintre

oameni pe care îi trimitea în numele lui pentru a pregăti în acest chip masa din care să se aleagă

primitorii revelaţiilor ulterioare 2. Este explicabil de ce Revelaţia vechitestamentară este astfel strâns

unită cu istoria unui popor a cărui istorie prefigura împlinirile viitoare din Biserică. Noul Testament

reia ideea de neam (I Petru II, 9), considerând Biserica mijlocul mântuirii şi evidenţiind universalitatea

ei. Biserica creştină continuă Biserica Vechiului Testament fiindcă aşteptarea din Vechiul Testament

rămâne şi în Biserica creştină. Ceea ce face deosebirea între poporul israel şi Biserică este caracterul

sacramental-tainic al Bisericii, dar mai ales funcţia mărturisitoare a ei, în faţa tuturor. S-ar părea că

predica profeţilor lărgeşte comunitatea poporului ales. Câteva consideraţii asupra misiunilor profetice

aduc lumină în această privinţă. Profeţia este o harismă a Duhului, acordată unor persoane la momente

cruciale din istoria poporului evreu, fără a adăuga prin această elemente esențial-noi în Revelaţia şi

alegerea lui Dumnezeu. Profeţii ţin să precizeze aceasta când spun că Dumnezeu a văzut necazurile sau

fărădelegile lor (Exod III,7; Estera VIII, 6; Isaia LVII, 18; Avacum I, 13) şi nu-i părăseşte , trimiţându-

i pe profeţi, pentru a-i redresa . Profeţii predică, în primul rând, împotriva abaterilor fiilor lui Israel de

la calea Domnului. Ei prevăd şi pedepsele pentru neascultare, dar totodată, arata că Dumnezeu este

credincios făgăduinţelor Sale mesianice. Dar ei nu extind propovăduirea la alte popoare. Predica lor nu

lărgeşte comunitatea lui Israel şi n-o ridică din starea de aşteptare, ci doar o readuce la conformarea cu

prescripţiile anterioare ale Legii. Tendinţele de răspândire a religiei mozaice nu se vor ivi decât în

epoca sincretismului religios. Religia Vechiului Testament este marcată mai mult de elementul

etnicoteocratic. Ea nu predica legea şi proorocii la "popoarele ce erau întru întuneric" (Isaia IX, 2). De

abia la plinirea vremii" (Galateni IV, 4) s-a văzut că Dumnezeu "putea să ridice fii ai lui Avraam şi din

pietre" (Matei III, 9), adică din neamurile care nu vedeau şi nu mărturiseau făgăduinţă. De aici se

explică neînţelegerea iudeilor pentru extinderea universală a revelaţiei neotestamentare în Biserica aşa

cum cere Iisus Hristos 3, pentru lărgirea perspectivei Împărăţiei cerurilor, în vădit contrast cu

înţelegerea rigidă a Împărăţiei. Întemeierea bisericii înseamnă întruchiparea ideii de Împărăţie a lui

Dumnezeu. Începe arătarea slavei divine, prin lucrarea deosebită a Duhului şi prin unirea cu El, a celor

ce dobândesc îndrăzneală din priceperea rostului şi naturii operei Mântuitorului.

Văzând pe Învăţătorul prins, panica şi frica îi cuprind pe Apostoli, fiindcă nu s-au legat de El

prin înţelegerea deplină a iconomiei divine. Poate cuvântul Apostolului Petru, "nu-L cunosc pe omul

acesta" (Matei XXVI, 12) reprezintă mai mult decât o timorare în fața precipitării evenimentelor care

duc la răstignirea Domnului. Învierea şi Înălţarea, însă, au avut darul de a edifica pe apostoli: prin viaţa

Lui, s-a pus începutul mântuirii. De aceea primul efect al pogorârii Sfântului Duh a fost că "părţi şi

mezi şi cei ce locuiau în Mesopotamia...şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi" (Fapte

267

II, 9-11) au înţeles şi au primit cuvântul propovăduirii apostolice. Prin Duhul Sfânt Apostolii lucrează

spre înmulţirea credinţei în învierea neamului omenesc. Prima etapă a însuşirii credinţei este auzirea

(Rom. X, 17), căci prin auzire sufletul devine receptiv la cuprinsul Evangheliei. Biserica înseamnă

însuşirea comună a credinţei, pătrunderea tainică a revelaţiei în suflete. Ea este martoră permanentă (şi

prin această mereu apostolică) a operei Mântuitorului. Ea este încredinţată de valorificarea Revelaţiei

cuprinsă în Sfânta Scriptură. "Înmulţindu-se cu ajutorul Duhului Sfânt" (Fapte IX, 31), Biserica se

afirmă că unitate în duh, viaţă şi credinţa, fiindcă pretutindeni ea trebuie să păstreze în sine pe acelaşi

Hristos şi să trăiască din aceeaşi revărsare de har din El. După înălţarea Domnului, se punea problema

predicării cuvântului la cei ce nu l-au auzit, precum şi a menţinerii viitoarelor comunităţi în unitatea de

doctrină şi de viaţă. Predicarea cuvântului de misionari singuratici impunea un plus de autoritate a

predicatorului, printr-o precizare scrisă şi rezumativa a Revelaţiei. Aşa s-au născut Sfintele Evanghelii.

Cât priveşte epistolele, este evidentă destinaţia lor bisericească. Problemele rezolvate în ele sunt

ridicate de o intensă viaţa bisericească. Elementele următoare ne îndreptăţesc să acceptăm ca epistolele

apostolilor accentuează ideea de Biserica ca realitate spre care se orientează toată activitatea

Apostolilor. Apostolii au căutat ca nouă comunitate să nu se resimtă de stările vremii 4. Începând cu

Faptele Apostolilor, Noul Testament ne vorbeşte despre biserici constituite, evidenţiind şi duhul de

rugăciune frăţesc ce le străbătea. Scriptura Noului Testament s-a dat după constituirea comunităţilor şi

pentru comunităţi. Când s-a constituit prima comunitate bisericească (la Cincizecime), nu apăruse încă

vreo carte nou-testamentară. În scrierile lor, Apostolii ţin la unitatea Bisericii (Rom. X, 12; I Cor. I, 10-

17; Filip. III, 2-3; Colos. II, 1-8; II Tes. II, 1-12; I Tim. I, 3-7; IV, 1-3; II Tim. I, 13-15; II, 16-18; Tit.

III, 9-11; II Petru ii, 1-3; I Ioan II, 18-24; II Ioan I, 9-10), ameninţată de schisme şi erezii.

Constituindu-se prin predica orală 5 , comunităţile îşi însuşesc pe această cale credinţa în Hristos şi

împărtăşirea de El. Se vădeşte astfel caracterul ocazional şi parţial al scrierilor nou-testamentare 6 .

Părţile doctrinale ale epistolelor reiau unele probleme implicate în credinţa Bisericii, dar insuficient de

lămurite. În sfârşit, chiar ideea de Biserica comportă în epistole precizări. Biserica era în fapt, o

comunitate de credincioşi 7 , stăruind în rugăciuni, în frângerea pâinii, în împărtăşirea cu Trupul şi

Sângele Domnului, în fapte de caritate. Fără îndoială, credincioşii aveau imaginea bisericii deţinătoare

a harului împărtăşit lor prin Euharistie şi credeau că formează toţi un trup în Hristos. Cuvintele

Sfântului Apostol Pavel, "au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos?" (I Cor. VI, 15;

Efes. V, 23) confirmă această convingere a Bisericii primare. Sfânta Scriptură lămureşte taina Bisericii

în epistola Sf. Pavel către Efeseni, cap. IV. Numind-o trupul lui Hristos 8 , Apostolul o arată drept

sursă teandrică a binefacerilor lui Hristos (IV, 10-11). Ea este trupul, iar noi mădularele lui Hristos,

care trăim viaţa Lui într-un mod specific (IV, 16). Scrierea Noului Testament trebuie concepută ca un

proces determinat de necesitatea mărturisirii de credinţă a Bisericii 9 şi de menţinerea unităţii

diferitelor comunităţi creştine, cu Biserică de la Cincizecime. Apelurile Apostolilor la unitate, reţinute

în scrisul lor, reflectă conştiinţa adunării tuturor în aceeaşi viaţa a Bisericii, în aceeaşi credinţă şi

268

propovăduire, toate comunităţile având aceeaşi credinţă 10 . Încă înainte de apariţia primelor scrieri ale

Apostolilor, Biserica există, întemeiată de Apostoli, iar desele referiri ale Scripturii la un cult al

Bisericii, la organizare, la învăţătură şi mai ales la credinţa că Biserica este trupul lui Hristos, ne

întăresc convingerea că Scriptura Noului Testament a apărut pentru Biserică.

II. Relaționalitatea dintre Biserică și Scriptură.

Încheindu-se procesul de fixare în scris a Scripturii, aceasta devine un bun al Bisericii, menit să

întreţină conştiinţa Revelaţiei în Biserică. Prin nimic n-ar putea să-şi exercite Biserica funcţiunile sale

învăţătoare, sfinţitoare şi conducătoare, decât prin menţinerea permanentei legături cu Hristos care

singur sfinţeşte, învaţă şi conduce prin tainele Bisericii. Revelaţia va rămâne în Biserică, cu atât mai

mult cu cât Biserica este încheierea Revelaţiei. Creştinul trăieşte în Biserica gama raporturilor posibile

între el şi Dumnezeu, a simţămintelor religioase produse de situaţiile principale ale vieţii 11 .

A. Scriptură în cultul şi viaţa Bisericii. - Credinciosul rămâne în cadrul Bisericii, numai când ea

îi pune la îndemână un "mediu" de realizare, "accesibil naturii omeneşti şi, în acelaşi timp, compatibil

cu spiritualitatea divină" 12 . Cultul bisericii este mediul cel mai potrivit, fiindcă, prin el, Biserica

lucrează mântuirea credincioşilor, identificând lucrarea sa cu expresia revelaţiei divine din Sfânta

Scriptură, continuând prin taine, faptele mântuitoare din perioada vieţii lui Hristos 13 . Biserica trăieşte

în cultul sau Revelaţia divină în două moduri: prin introducerea Scripturii în cult şi prin simbolismul

liturgic. Primul mod accentuează diferitele momente ale descoperirii dumnezeieşti, al doilea exprima

orientarea întregii Revelaţii în timp. Astfel, tot ceea ce este omenesc participă la divin, dar într-o

varietate de manifestare şi de noi determinări ale momentelor scripturistice, înţelese în lumina Duhului

din Biserică. Valoarea scripturistică a cultului se descoperă pe măsură înaintării omului credincios în

Revelaţia care prezintă pe Dumnezeu transcendent-imanent, chiar în persoană Domnului Iisus Hristos.

Sfânta Scriptură este cultică prin originea, destinaţia şi cuprinsul ei. Caracterul ei cultic se reflectă în

definirea cultului ca un dialog între credincioşi şi Dumnezeu, în care partea omenească şi divină se

susţin în comuniune. Rugăciunea credinciosului este legată de har, deoarece harul însuşi este răspunsul

divin la solicitările credincioşilor. Rugăciunea apare că principalul element constitutiv al cultului. Însă,

întemeiată scripturistic, ea dobândeşte o mai mare eficienta. Rugăciunea scripturistică este stăruitoare

şi verificată cu adevărul Revelaţiei. Destinaţia Sfintei Scripturi spre folosul credincioşilor îndreptăţeşte

folosirea ei în cult, în scop didactic-sacramental. Cultul Bisericii ne pune în legătură cu învăţătura şi

viaţa Mântuitorului şi formează un adevărat izvor al darurilor ce curg din memorabilele pilde

scripturistice. Funcţia educativă şi învăţătoare, Biserica o îndeplineşte într-un mod superior prin cultul

său. Cultul îşi are o origine în bună parte biblică, deoarece el urmăreşte reluarea momentelor Revelaţiei

şi actualizarea lor într-o formă umană edificatoare. Momentele cultului corespund unor necesităţi mai

adânci ale sufletului creştin. Aducerea la înţelegerea credincioşilor a adevărurilor revelate nu rămâne

prin aceasta o acţiune de natură pur intelectuală, ci caută să dezvăluie semnificaţiile lor afectiv-

voluntare, după caracterul imboldului divin, cuprins în Revelaţie. Astfel întruparea şi toate

269

evenimentele vieţii lui Hristos ar apărea fără înţeles, sau chiar în întrupare, jertfă Lui s-ar exclude de la

început. Dumnezeu a dat pe Fiul Său să moară pentru păcatele oamenilor. Copleşiţi de iubirea lui

Hristos, noi Îl urmăm, retrăind starea lui de suferinţă, moarte şi înviere. Aceasta înseamnă să

conformăm în cult viaţa noastră după viaţa lui Iisus. Aşa ajungem să exprimăm conştiinţa creştină a

comunităţii şi a Bisericii 14 , să auzim cuvântul Domnului, să retrăim istoria Lui 15 , să ne aflăm

aproape total în tainele Revelaţiei 16 . De fapt, în Biserica Ortodoxă primul contact cu Biblia,

credinciosul nu-l ia prin lectura ei, ci prin doxologia cultului, după cum observă un autor protestant:

"primul contact al unui credincios al Bisericii Ortodoxe cu Biblia se face prin mijlocirea Liturghiei" 17 .

Credinciosul ortodox trăieşte tainele iconomiei divine prin participarea activă la cultul divin în care se

citesc pericope din Vechiul şi Noul Testament. Prin folosirea Sfintei Scripturi în cult, i se dă acesteia

cinstea cuvenită, de prim izvor al credinţei şi al cultului 18 . Despărţindu-se de sinagogă, Biserica şi-a

format cultul propriu fără să renunţe la principiul scripturistic al cultului. Instituirea cultului pe baze

scripturistice a impus valorificarea frumoaselor modele de rugăciune din Sfânta Scriptură. Psalmii lui

David, care formează partea principală a rugăciunii scripturistice 19 , introduc spiritul Revelaţiei

dumnezeieşti în cultul public şi privat, corespunzător cu diferitele momente ale cultului divin 20 . Prin

ei, se exprima toate momentele esenţiale ale simţământului religios 21 şi căutările omului pentru

satisfacerea celor mai adânci năzuinţe ale spiritului său 22 . Căci speranţa cu care se leagă creştinul de

toate actele lui Dumnezeu în raport cu semenii săi 23 se întregeşte în psalmi prin viziunea despre

Dumnezeu că Tata şi Stăpân. În psalmi, găsim atmosfera de rugăciune creştină, în care "grijă cea

lumească" este depăşită de semnificaţiile teandrice ale rugăciunii care uneşte pe om cu Hristos.

Preluarea Vechiului Testament în cultul creştin 24 răspundea nevoii cultice a Bisericii, la începutul ei

de organizare. Lecturile şi cântările scripturistice reamintesc, reactualizează şi lămuresc momentele

iconomiei dumnezeieşti. Unele din cărţile Sfintei Scripturi se citesc în cult permanent încă din perioada

de început a Bisericii, adaptate lucrării liturgice pastorale. Sfânta Scriptură n-a fost niciodată un text

oarecare, ci un cuvânt citit (Colos.IV, 16) şi predicat în Biserică, deci interpretat 25 . Integrată în

constituţia Bisericii 26 , ea explică Biserica şi fixează calea şi scopul spre care va merge. Simbolismul

liturgic prezintă o semnificaţie deosebită pentru Biserică, întrucât Biserica se consideră pe sine trup

tainic al lui Hristos. Prin cultul său, Biserica trăieşte "taina mântuirii noastre" 27 de la creaţie până la

întemeierea ei, ca organ teandric al mântuirii. Cultul repetă, prin realismul sau simbolic, Revelaţia lui

Dumnezeu în Iisus Hristos. Liturghia Bisericii nu numai că ne uneşte cu Hristos, şi în El, ci aminteşte

neîncetat şi actualizează venirea şi jertfă fiului lui Dumnezeu 28 . Dar, pe când Revelaţia în Hristos este

unică, actualizarea ei în cult are un caracter ciclic. Aceasta din necesitatea că timpul liturgic al Bisericii

să se umple de mulţimea harurilor Revelaţiei. Hristos domină întreaga istorie spirituală a lumii 29

tocmai datorită semnificaţiilor pe care revelaţia le aduce şi le descoperă. "Să se bucure făptura, cerurile

să se veselească", "marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi", "pământul peştera celui

neapropiat aduce", "ziua învierii să ne luminăm popoare", se aude când amintirea faptelor mântuitoare

270

se uneşte cu bucuria firească a celor ajunşi la înţelegerea tainelor credinţei. Actualizând şi

sensibilizând actul suprem din sacerdoţiul Mântuitorului 30, liturghia prelungeşte în invizibil (lumea

sensibilă) înţelesurile simbolice 31 ale lumii pe care Dumnezeu o umple de puteri înnoitoare. Repetarea

liturgică a Revelaţiei are scopul de a ne uni total cu Hristos şi cu întregul lanţ al momentelor operei

Fiului lui Dumnezeu şi nu este deci o simplă repetare ciclică exterioară. Noi suntem uniţi permanent cu

Hristos, în toate stările vieţii Lui pământeşti şi trăim continuu în ambianţa eshatologică a lui Hristos cel

înviat. Aceasta ne dă conştiinţa unei stări de înviere şi înălţare până la "statura plinătăţii lui Hristos"

(Efes.IV, 13). Cu fiecare retrăire a planului revelaţiei, câştigăm în înţelegerea scripturii şi ne fixăm pe

linia induhovnicirii. În Biserică înţelegem Scriptura că o dovadă a interesului divin pentru om 32 şi a

coborârii lui Dumnezeu la noi, prin întrupare. Folosită în cult, ea devine un factor de viaţă în Biserică 33 şi aşează cultul pe baza teandrica a Bisericii. De asemenea susţine misiunea propovăduitoare a

Bisericii necesară permanentei sale identităţi.

B. Scriptură, temei al învăţăturii ortodoxe. - În definirea Bisericii că trup tainic al Domnului,

noţiunea de adevăr dobândeşte semnificaţiile revelaționale ale Noului Testament. Într-adevăr,

propovăduirea lui Hristos se conturează că o învăţătură spre viaţa lumii, de vreme ce Domnul se

numeşte pe Sine "calea, adevărul şi viaţa" (Ioan XIV, 6). Prin adevărul vieţii Lui, noi ajungem la

înţelegerea lui Dumnezeu că supremă persoană. Toate se umplu de lumină, privind la arătarea "tainei

celei din veac", fiindcă Dumnezeu ne învredniceşte de viaţa veşnică, prin reala Sa păşire între oameni.

Voinţa lui Dumnezeu de a mântui lumea şi toate actele prin care se împlineşte ea corespund unui plan

divin de apropiere a creaturii, de redescoperire a chipului şi de realizare a asemănării ei cu Dumnezeu.

Cunoaşterea lui Dumnezeu e unul din scopurile Scripturii, dacă ne gândim că mântuirea adusă de

Dumnezeu este participarea la El. Persoana Cuvântului ne aduce dragostea lui Dumnezeu care-L

mărturiseşte credincioşilor, care-L proslăvesc. Predicarea revelaţiei înseamnă, în primul rând, învăţarea

credincioşilor despre viaţa pe care ne-o dă Dumnezeu iar fundamentarea ei ontologic-divină se

întregeşte cu o viziune despre Dumnezeu şi lume. Prin oferirea unor cunoştinţe despre Dumnezeu,

Revelaţia dumnezeiască se completează cu raţiunile veşnice ale lui Dumnezeu de a crea lumea şi de a o

ţine în planul său, manifestându-şi structura sa de relaţie supremă. Prin iubirea Sa cea mare, Dumnezeu

intră în dialog înălţător cu iubirea credinciosului. Dar aceasta în acord cu "caracterul său personal-

treimic" şi prin Persoana Cuvântului purtătoare a raţiunilor divine din lumea creată. Cuvântul a

descoperit dispoziţia lui Dumnezeu spre comuniunea cu omul credincios, "s-a făcut trup şi s-a sălăşluit

între noi" (Ioan I, 4). Cuvântul apropie către omul credincios, în modul cel mai potrivit, structura de

comuniune personală a lui Dumnezeu prin calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură îl

mărturiseşte ca Fiu al lui Dumnezeu, legând speranţele mântuitoare de îndoita sa filiaţie: divină şi

umană. Proorocul Isaia în capitolul IX prevesteşte bucuria adusă de Părintele veacurilor şi de Domnul

271

păcii prin întruparea Sa pentru oameni, ca un cuvânt al Domnului către Israel (IX, 7). Pacea Lui fără

hotar (IX, 6) covârşeşte toate, fiindcă este deplină stabilire între credincioşi ai comuniunii lui

Dumnezeu, prin care aceştia se ridică la cunoaşterea de Dumnezeu. Dogmatizarea face din învăţăturile

Scripturii un factor de viaţă deplin înţeles şi determină o sinteză iconomica a mulţimii datelor

Revelaţiei. Întregeşte, totodată, viziunile scripturistice prin mărturia Duhului de viaţă şi Biserica.

Întregirea diferitelor date ale Revelaţiei în procesul dogmatizării exprimă iconomia divină în baza

structurii şi a atributelor eterne ale lui Dumnezeu. Proclamând dogme, Biserica se va baza pe Scriptura

care conţine esenţialul descoperirii dumnezeieşti. Unele din învăţăturile de credinţă sunt expuse cu

toată claritatea în însăşi Sfânta Scriptură (ex. învăţătura despre creaţie). Dar dezvoltarea Scripturii în

formule clare dogmatice pentru conservarea adevărului 34 o aşează în dreptul de izvor sigur, permanent

şi inspirat al Revelaţiei. Adâncimea mărturiei sale îi conferă plinătatea adevărului 35 , conform naturii

şi voinţei divine. Învăţătura Bisericii se întemeiază pe Evanghelie 36 , ca exprimare a mărturisirii de

credinţă a Bisericii apostolice 37 din nevoia că adevărul ei să aibă autoritatea originii divine.

Dogmatizarea şi fixarea învăţăturii pe baze scripturistice introduc Scriptura şi mai mult în viaţa

Bisericii şi asigură baza bisericească a exegezei biblice. Scriptura deţine un primat asupra Tradiţiei,

prin caracterul său normativ iniţial: "Sfânta Scriptură a avut totdeauna un loc special în Biserica

Ortodoxă şi a constituit totdeauna temelia prima şi principală a credinţei" 38 .

III. Consolidarea adevărului de credință prin Scriptură și Biserică.

A. În Biserica s-a alcătuit Scriptura. Indicaţiile epistolelor apostolice despre Biserici

constituite, cărora li se adresau, pun problema raportului de origine între Biserică şi Scriptură.

Comunităţile creştine, constituite la apariţia epistolelor se îmbogăţesc din lumină precizării scrise a

conţinutului revelat, de către martorii şi următorii Cuvântului. Scriptura s-a alcătuit în sânul Bisericii şi

e mărturie a Bisericii, dovadă a experienţei şi credinţei ei 39 . Scriptura s-a alcătuit dintr-o necesitate

bisericească, din grijă Bisericii ca descoperirea dumnezeiască să rodească în naşterea de noi comunităţi

în acelaşi duh de viaţă şi cu acelaşi fond al Revelaţiei. Aşadar scrierile nou-testamentare pot fi

considerate daruri ale unei comunităţi bisericeşti pentru altă comunitate, mişcându-se în aria de

creştere a Bisericii. Conştiinţa originii apostolice a comunităţilor evidentă în scrierile noutestamentare,

permite fixarea scrierii Noului Testament în aria propovăduirii apostolice ce a dat naştere Bisericii.

Calitatea apostolică este considerată în multe cazuri norma autorităţii Bisericii. Apostolul Pavel ţine

mult la unitatea tuturor în Hristos. Apostolicitatea are menirea de a susţine fiinţă unitară a Bisericii pe

temelia unităţii apostolice. Apostolii scriu că intemeitori de comunităţi, dar modul lor de atestare lasa

să se întrevadă spiritul sobornicesc, întărit de vestirea credinţei în toată lumea (Rom. I, 8). Procesul de

formare a Scripturii ține de natura divină şi de caracterul apostolic al Bisericii 40 şi urmăreşte întărirea

acestui caracter prin mesajul apostolilor în Biserica spre preîntâmpinarea dezordinelor şi păcatelor ivite

în lipsa lor 41 . Felul de adresare duce la înţelegerea hotărârii Apostolilor de a lăsa înscrise dovezile

apostolice ale Bisericii. Apostolul lui Hristos scrie Bisericii pentru a lămuri problemele ridicate de

272

unele frământări ale ei. Cel "chemat de Domnul, rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu"

(Rom. I, 1-2; Efes. I, 2; Colos. I, 1), "prin voia lui Dumnezeu"(I Cor. I, 1; II Cor. I, 1) "prin Iisus

Hristos şi prin Dumnezeu-Tatăl"(Galat. I, 2), cel care "mustră, ceartă, îndeamnă"(II Tim. II, 23) nu este

mai mult decât un Apostol (folosirea nearticulată a cuvântului Apostol are aceeaşi însemnătate) care

vesteşte "ce era dintru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre

au pipăit" (I Ioan I, 1) în concordanţă deplină cu mărturia comună, prelungită în împărtăşirea tuturor de

viaţa de veci cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos (I Ioan I, 2-3). Punerea în scris a celor referitoare la

Iisus şi mărturiile Apostolilor se face în viaţa de comuniune a Bisericii. Alcătuirea canonului nou-

testamentar se prezintă drept o dovadă despre natura comunitar-harică iniţială a Bisericii. E o grijă a

Bisericii "ca să fie asigurate generaţiilor viitoare, nu numai formele scurte ale mărturisirii de credinţă

(memorabile datorită expunerii lor scurte şi rezumative şi datorită râvnei credinciosilor-n.n.), cât şi cele

dezvoltate, care nu puteau fi ţinute minte şi predate cu fidelitate oral, de la om la om şi de la generaţie

la generaţie 42 . Apărută la oarecare timp după întemeierea Bisericii 43 , Sfânta Scriptură se determina

prin învăţătură, predică şi viaţa trăite deplin în Biserică. Cuprinsul Scripturii creşte din trăsăturile

doctrinale şi de viaţă definitivate ale Bisericii. Baza bisericească a scrierilor neo-testamentare se

vădeşte în caracterul lor ocazional 44 şi în comunicările lor reciproce între comunităţi 45 . Fixarea în

scris a Noului Testament vizează efectele lucrării Apostolilor, credinţa în Hristos şi în iconomia divină

că o orientare ziditoare pe calea îmbogăţirii spirituale a aptitudinilor receptive şi deci de valorificare a

Revelaţiei. Alcătuirea Sfintei Scripturi tine de natură teandrica a Bisericii 46 , iar inspiraţia autorului

trebuie legată de procesul de desfăşurare a Bisericii. Sfântul Apostol Pavel stăruie că prin toate "să se

zidească şi să se întărească Biserica" (I Cor. XIV, 5) pe aceeaşi temelie pusă de Hristos prin răstignire

(I Cor. I, 23), Înviere şi Înălţare. Făgăduită sub numele de Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica cuprinde

în sine pe cei în care amintirea şi trăirea faptelor mântuitoare au creat făpturi noi (Galat. VI, 15).

Argumentarea Apostolilor prin exemplificări dovedeşte încă o dată zelul lor pentru edificarea Bisericii

şi încadrează Scriptură în operă misionara a celor ce au înţeles la Cincizecime taina vieţii divinului

Întemeietor al Bisericii.

B. Biserica a dat mărturie despre Scriptură. - Alcătuirea Sfintei Scripturi în Biserică, duce în

mod firesc la întrebarea rolului şi recunoaşterii ei în Biserică. Apostolii au scris spre zidirea Bisericii

dând o orientare misionară scrierilor lor (Evangheliile) dar ţinând seama şi de creşterea fiinţei Bisericii.

Tainele, disciplina de cult , organizarea Bisericii formează imaginea unităţii teandrice a ei. În Scriptură

Biserica recunoaşte principiile identităţii sale şi anume: unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi

apostolicitatea, aşa cum va stabili mai târziu sinodul al II-lea ecumenic. Aceasta înseamnă

recunoaşterea unui cadru teandric şi identificarea principiilor Bisericii în orice act al său. Soluţiile

scripturistice la problemele Bisericii sunt doar aspecte şi norme ale dezvoltării Bisericii, dar în întregul

lor reunesc principiile teandrice ale Bisericii. Recunoaşterea şi mărturia Bisericii referitoare la

273

Scriptură intră în constituţia ei. Prin Scriptură ajungem la Biserică şi prin Biserică la Scriptura

deoarece numai Biserica a identificat Scriptura 47 care s-a născut din unitatea credinţei ei 48 . Mărturia

Bisericii despre Scriptură este diferită după aspectele conformării sale cu Scriptura. Mărturia primă şi

hotărâtoare în viaţa Bisericii este recunoaşterea inspiraţiei biblice şi fixarea canonului neotestamentar.

De aici rezultă poziţia de autoritate a Scripturii în Biserică. Biserica a recunoscut cărţile neo-

testamentare şi a fixat canonul scripturistic după criteriul inspiraţiei. Esenţa criteriului l-a constituit

adecvaţia cuprinsului scrierii cu conţinutul unitar-comunitar al vieţii şi doctrinei comunităţilor creştine

deplin coerente şi confirmate de Duhul lui Hristos păstrat de la Apostoli. Criteriul inspiraţiei conduce

la apostolicitatea comună Scripturii şi Bisericii. Introducând mereu pe credincioşi în operă de mântuire 49 Sfânta Scriptură îndeplineşte rolul de călăuză a credinţei în care este aşezată prin judecată şi

interpretarea conţinutului ei de către Biserica 50 . De fapt, interpretarea şi judecarea conţinutului

Scripturii de către Biserică începe chiar cu recunoaşterea inspiraţiei prin care Biserica dobândeşte

prerogativa infailibilităţii şi menţine autoritatea Scripturii. Recunoaşterea inspiraţiei că o convingere

intimă a Bisericii despre adecvaţia dintre cuprinsul Scripturii cu conţinutul vieţii şi doctrinei ei, ne

apropie de formula lui Vicentiu de Lerin "quod semper quod ubique, quod ab omnibus creditum est",

completată cu motivarea normativă a canonicităţii Noului Testament. În fond, în ideea de continuitate

din formula lui Vicentiu, găsim atitudinea Bisericii de a se referi în toate manifestările ei la normă ce

şi-a recunoscut-o 51 . Viaţa, cultul şi învăţătura Bisericii sunt roadele cuvântului scripturistic altoit pe

aşteptările omenirii după mesajul salvator, iar Tradiţia este mişcarea Scripturii în varietatea de

posibilităţi formale ale împlinirii necesitaţilor omeneşti. Prin introducerea Scripturii în cult, prin

predica ei, prin fixarea caracterului normativ pentru credinţa al conţinutului Scripturii, Biserica

mărturiseşte ponderea deosebită a cuvântului scris, destinat păstrării permanente. Ea manifestă prin

aceasta o grijă deosebită pentru precizie şi consecventă. Prin această cuvântul scris şi-a păstrat

importanta revelațională şi de inspiraţie în toate confesiunile. Aceasta fiindcă, pe lângă o preocupare

intensă a autorului uman, de a reda fidel descoperirea păstrată în Biserică, asupra lui se exercită şi

îndemnul şi supravegherea Sfântului Duh. Indicaţiile eclesiologice ale Scripturii deschid perspectivele

unei continui dezvoltări doctrinale şi cultice în Biserică sub forma Tradiţiei. Tradiţia bisericească

reprezintă, sub forma unui răspuns uman dezvoltat mărturia veşnicei posibilităţi a spiritului

scripturistic de a menţine pe credincios deschis spre deschiderea divină. În cult, în doctrină, în viaţa

Bisericii, învăţătura Scripturii introduce în realismul eficient al evenimentelor revelaţiei.

C. Biserica înviorează Scriptura.- Rămas în Biserica drept normă de credinţă şi de viaţă,

cuvântul Scripturii câştigă din viaţa Bisericii. Biserica aduce Scriptura la cunoştinţă credincioşilor,

nedespărţită de formele vii de transmitere a vieţii divine 52 şi apropiată de nevoile credincioşilor 53 .

Aducerea Scripturii la înţelegerea credincioşilor echivalează cu o reliefare a momentelor evanghelice

că fapte ale adresării divine către om. Prin amintire, "toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu" apropie pe

om de evenimentele biblice, cu speranţa Învierii, îl arată situat în bunăvoinţa divină, şi îl îndeamnă la

274

trăirea faptelor lui Iisus după modelul Apostolilor 54 . Amintirea acţiunii lui Dumnezeu pentru oameni

se face în Biserică, ţinându-se seama de încheierea Revelaţiei şi de faptul că în Biserica revelaţia

capătă o lumină aparte prin care se valorifică posibilitatea de maximă apropiere de Dumnezeu.

Cuvântul Scripturii aduce rod şi creşte în Biserica 55 , iar conştiinţa Bisericii se dezvoltă că reflex al

experienţei teandrice a comunităţii care adânceşte tezaurul revelaţiei 56 , după natura ei sacramentală 57.

Sacramentalitatea conformează lucrarea Bisericii la cuprinsul Revelaţiei. Amintirea faptelor şi vieţii

Mântuitorului se întregeşte în cult prin identificarea în alt plan a efectelor vieţii pământeşti a

Întemeietorului Bisericii. Trăirea într-o conştiinţă colectivă a amintirii Patimilor 58 , dar nepătrunsă de

harul Sfântului Duh, nu adăugă nimic la sensul răstignirii lui Hristos. Abia prin evenimentul învierii şi

al înălţării, Apostolii au ajuns să cunoască efectul patimilor că har, ca un har pentru Înviere, prezent în

Biserica prin Sfântul Duh. Acest har face posibilă asemănarea noastră cu Hristos, după măsură

chenozei Lui şi a înălţării Trupului tainic prin identificarea noastră ca mădulare tainice ale Trupului lui

Hristos. Ridicarea la îndumnezeire, posibilă prin folosirea mijloacelor oferite de întruparea Cuvântului,

se realizează prin împărtăşirea de harurile momentelor mântuitoare care ne transpun în aceleaşi stări

prin care a trecut firea umană a lui Hristos, care s-a dovedit aptă de patimă şi îndumnezeire. Patimă

mântuitoare ridică pe credincios la starea de dăruire jertfelnica prin desfiinţarea închiderii în sine.

"Toată grija cea lumească acum să o lepădăm" sunt cuvinte creatoare de o dispoziţie capabilă să-şi

însuşească starea de jertfă a lui Hristos prin împărtăşirea de jertfă euharistică. Cultul Bisericii nu

reproduce Revelaţia în mod simplu imitativ, ci o actualizează prin identificarea omului cu

evenimentele Revelaţiei. Scriptura folosită în cult devine un factor de viaţă cu Hristos în Biserică, face

permanent posibile şi vii momentele Revelaţiei. Cuvântul ei dobândeşte autoritatea mărturisirii de

credinţă comună prin însuşirea posibilităţilor lui de îndumnezeire a comunităţii bisericeşti. Biserica

face vie Scriptura şi prin stăruirea în înfăptuirea prescripţiilor morale ale Noului Testament prin care e

imitat Hristos. Virtuţile creştine şi teologice ale credinciosului ridicat până la acceptarea lui Dumnezeu

cel Atotputernic în sine, au entuziasmat pe Apostoli, au întărit pe mărturisitori şi menţin pe creştini în

comunitate de dragoste şi rugăciune. Biserica e ea însăşi comunitate de dragoste şi simţire a celor care

se unesc cu Hristos prin credinţă şi eforturile de depăşire a egoismului. Tainele Bisericii conduc viaţa

credinciosului spre modelul lui Hristos. Ele ajută efortul spre înduhovnicire întărind hotărârea de

îmbunătăţire morală în Biserică. Înscrierea credinciosului în descoperirea dumnezeiască se face printr-

o anumită redescoperire şi realizare autentică a sa, mai precis a capacităţii sale de înaintare continuă

spre modelul sau divin. Înaintarea se face în Biserică unde sufletul se înnoieşte prin puterea dăruită de

Duhul Sfânt. Trecând în Biserica prin toate etapele mântuirii, credinciosul se învredniceşte de darul

tuturor momentelor operei lui Hristos. Interesul lui Dumnezeu faţă de credincios îl atrage pe acesta 59 ,

prin lucrarea puterii Lui revendicative. Hristos însuşi este revelaţia că permanenta relaţie dinamică

între Dumnezeu şi om ca izvor infinit de har. Prin Biserica Hristos se sălăşluieşte în întreaga umanitate

primitoare a realităţii Sale întrupate şi înviate, iar dispoziţiile omeneşti de comuniune se convertesc

275

după modelul dragostei lui Hristos. Lucrarea lui Hristos, actualizata în Biserică, apare ca un dar ce

întăreşte dorinţa de a lucra pentru întâlnirea cu Dumnezeu, ce transpune pe cel credincios în toate

stările lui Hristos. Pe Hristos Îl putem numi "darul învierii noastre". Biserica având forţa ce duce spre

Înviere, produce în fiecare membru al său starea de înviere dând o orientare ascendentă faptelor vieţii

proprii. Două sunt metodele îmbunătăţirii moral-spirituale în Biserică. În primul rând, ridicarea firii

omeneşti a Mântuitorului până la Înviere, oferă modelul cel mai potrivit pentru viaţa creştinului,

confruntată cu multe prilejuri de verificare a calităţii de creştin. Situarea pe o poziţie egoistă, atitudinea

de conformare a faptelor cu propriul interes sau încadrarea în circumstanţele contextuale sunt eliminate

de la început. În al doilea rând, motivarea supremă şi unică a faptelor creştine, - iubirea - duce la

efortul de întoarcere a tot lucrul spre bine, de convertire a răului în fapte de apropiere şi înţelegere ("nu

te lasa biruit de rău, ci biruieşte raul cu binele" Romani XII, 21). Biserica face aceasta prin menţinerea

Scripturii în amintire, prin oferirea spre meditaţie a pildelor scripturistice. Pildele Scripturii străbătute

de căldură puterii divine sunt tot atâtea invitaţii de a intra în dragostea Tatălui prin fapte vrednice de

această dragoste.

IV. Biserica, Scriptura şi Revelaţia. Temeiul Ortodoxiei.

A. Biserica şi Scriptură că produse şi păstrătoare ale Revelaţiei.- Scopul principal al revelaţiei

este mântuirea tuturor celor ce cred în Hristos. El se împlineşte prin primirea de către credincioşi a

cuvântului evanghelic în comunitatea celor ce au recunoscut pe Mântuitorul în persoana lui Iisus

Hristos 60 . Predica Evangheliei mântuitoare are ca prim efect constituirea comunităţii creştine 61 , iar

Biserica există mai departe în cadrul de învăţătura revelată şi de har. Propriu-zis, harul sacramental al

lui Hristos este prezent numai în comunitatea de credinţă realizată în condiţiile Bisericii, care primeşte

Scriptura pentru menţinerea naturii sale revelaționale. Se petrece astfel în Biserică nu numai o aplicare 62 a Revelaţiei, ci şi o precizare a naturii Bisericii că permanentă mijlocitoare a harurilor revelaţiei.

Conştiinţa de sine a Bisericii, ca întruchipare omenească a revelaţiei, câştiga în intensitate odată cu

deschiderea caii spre mântuire. Biserica are conştiinţa de sine a ei că depozitara a tezaurului revelat şi

că mijlocitoare a harului înnoitor. Întemeierea Bisericii dovedeşte excepţionalitatea evenimentelor de

până la Cincizecime cu care începe în istorie epoca de întoarcere la armonia iniţială prin Biserică. În

Biserica credincioşii merg pe calea efortului înălţător spre Cuvântul Întrupat. Aceasta permite formarea

unei teologii ca rezultat al capacităţii de interpretare a Bisericii. Biserica s-a considerat pe sine o

unitate de acţiune dar numai în cadrul revelat. Revelaţia s-a dat spre folosinţă tuturor credincioşilor şi

de aceea apare imperioasa păstrarea nealterată a întregului său cuprins precum şi valorificarea lui în

timp prin transmitere. Pentru împăcarea acestor cerinţe intervine acţiunea Bisericii, de precizare a

esenţei descoperirii dumnezeieşti. Revelaţia se actualizează haric în Biserică prin învăţătură, viaţă şi

cult. Deţinerea de către Biserică a harurilor principalelor momente ale Revelaţiei o aşează ca loc de

condensare a Revelaţiei Vetero- şi neo-testamentara şi că loc permanent de lucrare a Sfântului Duh.

Biserica rămâne credincioasă mesajului divin revelational pe care îl considera principalul element

276

constitutiv al său. Desigur, nu este vorba de un paralelism care ar permite noi determinări în sfera

noţiunii de Biserică, ci de stabilirea unui raport necesar între cuprinsul descoperirii dumnezeieşti şi

structura teandrică a Bisericii. Mai ales raportul din perioada de formare permite identificarea Bisericii

veacurilor cu Biserica Apostolilor fiindcă menţinerea Bisericii prin acelaşi duh şi conţinut constitutiv

oferă putinţă păstrării identităţii ei. Aceasta înţelegerea a Bisericii prin principalul său act constitutiv o

dă Revelaţia dumnezeiască, fiindcă Apostolii au întemeiat Biserica prin predica lor despre intervenţia

lui Dumnezeu în lume 63 , prin predicarea descoperirii depline a lui Dumnezeu prin întrupare.

Posibilitatea maximă a iniţiativelor relaţionale, arătată odată cu întruparea, devine prezentă în Biserica

întemeiată prin primirea descoperirii dumnezeieşti. Mai mult, structura sacramentala a Bisericii repetă

Revelaţia şi o oglindeşte în acţiune, în lucrarea de întemeiere a Bisericii şi de menţinere şi dezvoltare a

raporturilor intime dintre subiectul divin şi uman 64 . Ideea de legământ, prezent la toată Scriptura 65 ,

se exprimă în Biserică în lucrarea ei sacramentală, în definirea ei ca organ al mântuirii prin

împărtăşirea de harurile lui Hristos. Biserica este martorul permanent al adevărului şi al semnificaţiei

depline a mesajului revelat, întrucât ea însăşi aparţine Revelaţiei că Trup al Cuvântului. Ea ne

descoperă permanent şi redă credincioşilor prin actualizarea Revelaţiei în viaţa sa, Cuvântul lui

Dumnezeu păstrat în Scriptură. Mântuirea anunţată în Scriptură este actualizata în Biserică prin

prezenţă continuă a lui Hristos că Răscumpărător şi Cap al ei 66 . Parte integrantă a Revelaţiei, Biserica

foloseşte Scriptura, care cuprinde esenţa descoperirii dumnezeieşti, deci şi temeiurile revelate ale

existenţei Bisericii. Evenimentele istorico-religioase reţinute de Scriptură sunt izvorul credinţei şi

nădejdii creştine, iar predarea lor de către Biserică nu este o simplă amintire, ci intră în lucrarea de

zidire a Bisericii, cu atât mai mult cu cât ea există print-o iniţiativa divină. Destinată pentru lumânarea

credincioşilor, Scriptura cuprinde descoperirea dumnezeiască ce-şi are izvorul în iubirea treimica. Iar

contribuţia omenească din Sfânta Scriptură se arată nu numai în dubla ei origine ci şi în prezenţă

continuă a ideii largi de legământ 67 . Legământul ultim este făcut cu Biserica fără de care n-am avea

astăzi o revelaţie autentică sigură şi demnă de încredere 68 .

B. Rolul Tradiţiei în Biserică şi Scriptură. - Rolul Tradiţiei începe după moartea Apostolilor,

când Revelaţia divină era încheiată şi nu se mai putea repeta. Se impunea o precizare a conţinutului

Revelaţiei 69 şi realizarea acesteia înfăptuită prin Tradiţia Bisericii credincioase cuprinsului revelat. În

ce măsură se identifica Tradiţia cu viaţa Bisericii, ne-o arată cercetarea noţiunii de Tradiţie. Termenul

tradiţie în accepţia cea mai proprie înseamnă încredinţare 70 , adică transmiterea unui fond cu păstrarea

identităţii nealterate. Conştiinţa deplinei identităţi vine din însuşirea totală a cuprinsului Revelaţiei

pentru a-l reda fidel prin mărturisirea lui permanentă în faţa lumii. Noţiunea Tradiţiei bisericeşti

trebuie legată de originea Bisericii, deoarece Apostolii au predicat ceea ce şi ei au văzut şi au auzit (I

Ioan I, 1). Ei au transmis iar Bisericile au primit prin harul Sfântului Duh 71 , predica lor despre viaţă şi

învăţătura şi opera Mântuitorului. Această transmitere nu este totuşi numai menţinerea esenţei

descoperirii dumnezeieşti, care se păstrează în Scriptură ca Revelaţia restrânsă (cristalizată), fiindcă

277

Biserica s-a format în cadre concrete, iar năzuinţele ei de întindere peste tot pământul au impus

primirea în sine a nenumărate mulţimi de forme şi materii din lumea înconjurătoare 72 . Străbătând un

drum măreţ 73 Biserica primară începe un proces de învăţare a credinţei şi a moştenirii duhovniceşti a

Apostolilor 74 . Odată cu conţinutul Revelaţiei se transmitea prin taine plinătatea vieţii harice 75 . La

baza Tradiţiei stă Revelaţia 76 dar Tradiţia nu constă în simplul act de transmitere a cuvintelor şi

faptelor Domnului, consemnate la un moment dat în scrierile scripturistice 77 , ci exercită o influenţă

considerabilă asupra modului de a înţelege Cuvântul divin 78 . Tradiţia asigură Bisericii posibilitatea

adaptării la concret a conţinutului descoperirii dumnezeieşti, menţinându-i totuşi integritatea prin

realizarea în timp a lecturii Sfintei Scripturi 79 . Tradiţia arată Scriptura că o parte restrânsă a ei şi

născându-se din necesitatea transmiterii autentice a Revelaţiei generaţiilor următoare de creştini.

Caracterul permanent şi viu al Tradiţiei asigură identitatea Bisericii şi Scripturii şi stabileşte raportul

dintre acestea. Din Tradiţie ştim că Scriptura s-a născut în Biserică şi pentru Biserică şi deci

inserţiunea exegezei biblice în Tradiţie este necesară 80 , prin Tradiţie Biblia intrând în viaţa concretă a

Bisericii 81. Sfânta Scriptură ca formă principală de păstrare şi transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti nu

trebuie despărţită de întreaga lucrare mântuitoare a Bisericii. Prin însuşirea descoperirii dumnezeieşti

dintrînsa, se ajunge la cunoaşterea tainei Bisericii. Predica permanentă a Bisericii este predica

Scripturii, ea este o continuă oferire spre meditare a învăţăturii dumnezeieşti. Din Sfânta Scriptură

activată în Biserică ne îmbogăţim de darurile Revelaţiei fiindcă lucrarea Bisericii este necontenită

actualizare a descoperirii şi forma concretă de răspuns la îndemnurile scripturistice. Cunoscând

împrejurările apariţiei Scripturii şi naşterii Bisericii, ne convingem că Biserica şi Scriptura sunt

necesare una celeilalte în mod complementar. Mijlocul prin care Biserica exprimă adresarea divină, cu

posibilităţile de zidire a credinciosului, este sfânta tradiţie ca formă vie a vieţii Bisericii susţinute de

Sfântul Duh. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt tezaurul integral al descoperirii dumnezeieşti pe

care se întemeiază Biserica. Stabilirea canonului scripturistic este un act al Bisericii pe când Tradiţia

este însăşi viaţa Bisericii fără nevoia unei sancţionări de autoritate. Tradiţia arata Biserica în năzuinţele

îmbogăţirii şi având Scriptura ca bază, justificare şi conţinut permanent.

În concluzie se recomandă cu strictețe însușirea de către studentul teolog a Învățăturii de

Credință Ortodoxă, având ca baza și celelalte discipline teologice înrudite și anume Dogmatica,

Morala, Teologia Fundamentală, Spiritualitatea, Apologetica și Istoria și Filozofia Religiilor având ca

finalitate formarea celor mai buni misionari și slujitori și apologeți ai Bisericii în viața ei de zi cu zi.

278

Note: 1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Sfanta Traditie. Definirea notiunii si intinderii ei, in "Ortodoxia",

XVI (1964), nr. 1, p. 77

2. E. Jacquier, Le Nouveau Testament dans l'Eglise chretienne, tome I, Paris, 1911, p. 15.

3. Alfred Loisy, L'Evangile et l'Eglise, Bellevue, 1903, p. 135.

4. A. Boni, Le probleme de l'Eglise, Lausanne, 1934, p.95

5. Antoniades, M. E., Die Orthodoxen Hermeneutischen Grundprinzipien und Methoden der Auslegung des Neuen

Testaments und ihre teologischen Voraussetzungen in "Proces Verbaux du premier congres de theologie orthodoxe a

Athenes, 29 Novembre -6 Decembre 1936". Athenes, 1939, p. 146.

6. Ibidem, p. 147

7. Vezi Fapte II, 46-47; VIII, 3; XIV, 23; Rom. XVI, 1, 5, 23; I Cor. I, 2; VI, 4; X, 32; XI, 18-22; XIV,

4-5; XII, 23-40; XV, 9, XVI, 19; Gal. I, 13; Efes. III, 10, 21; Filip. III, 6; IV, 15; Col. IV, 15-16; Filimon I, 2; Apoc. I, 4;

XI, 20; II, 1; XXII, 17.

8. Denumirile izolate fara comentarii prin alte locuri scripturistice cum ar fi: I Cor. III, 16; XII, 27;

VI, 15; XII, 12; Efes. 1, 23; V, 23; Col. I, 18, 24; Apoc. XIX, 7; XXI, 9; XXII, 17-dovedesc ca exista

deja constiinta Bisericii de trup al lui Hristos.

9. Diac. Asist. Ion Bria, Scriptura si Traditie, in "Studii Teologice", XXII (1970), nr. 5-6, p. 385.

10. Prot. P. Gnedici, Despre sensul ortodox al Traditiei, in "Jurnal Moscovscoi Patriarhii", 1963, nr. 3, p. 46

11. Dr. Vasile Mitrofanovici, Prelegeri despre Liturgica Bisericii dreptcredincioase rasaritene, prelucrate, completate si

editate de Prof. Dr. Teodor Tarnavschi, 1909, p. 299.

12. Petre Vintilescu, Misterul liturgic, Bucuresti, 1929, p. 3.

13. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 52.

14. Dr. Vasile Mitrofanovici, op. cit., p. 383.

15. Ibidem, p. 382

16. Max Thurian, L'unite visible des chretiens et la Tradition, Paris, 1961, p.64.

17. S. de Dietrich, Le Renouveau biblique, ed. II-eme, 1949, p. 111, apud Pr. Prof. Vladimir Prelipcean si Pr. Prof. Gr. T.

Marcu, Cuvantul lui Dumnezeu in Viata Bisericii, in "Studii Teologice", XXII (1971), nr. 1- 2, p. 39.

18. Dr. Vasile Mitrofanovici, op. cit., p.383

19. Ibidem, p. 299.

20. Ibidem, p. 292.

21. Ibidem, p. 299.

22. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Revelatia ca dar si fagaduinta, in "Ortodoxia", XXI (1969), nr. 2, p.

187.

23. Idem, Revelatia prin acte, cuvinte si imagini, in "Ortodoxia", XX (1968), nr. 3, p. 349.

24. Diac. Asist. Ion Bria, op. cit., p. 386.

25. Thurian Max, op. cit., p. 64.

26. Bria I., op. cit., p. 385.

27. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 76.

28. Petre Vintilescu, op. cit., p. 8.

279

29. Ibidem, p. 10.

30. Ibidem, p. 17.

31. Ibidem, p. 25.

32. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Pozitia d-lui Lucian Blaga fata de crestinism si Ortodoxie, Sibiu, 1942, p. 62

33. Idem, Sfanta Traditie…, p. 92.

34. Ibidem, p. 54.

35. Ibidem, p. 74.

36. Diac. Asist. Ion Bria, op cit., p. 38.

37. Ibidem, p. 393.

38. Gherasim Papadopulos, The Revelatory character of the New Testament and Holy Tradition in the

Orthodox Church, in "The Greek Orthodox Theological Review", Brookline, Mass., Vol. II, ian. 1956,

p.41, apud Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Sfanta Traditie, p. 57.

39. Archipretre G. Florovsky, La Bible et l'Eglise, in "Contacts", 1958, nr. 24 nov.-dec. p. 103.

40. Diac. Asist. I. Bria, op. cit., p. 385.

41. C. Constantinov, Sfanta Scriptura a Noului Testament despre Traditia apostolica, in "Jurnal

Moscovscoi Patriarhii", 1957, nr. 9, p. 47.

42. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 74.

43. P. Gnedici, op. cit., p. 45.

44. C. Constantinov, op. cit., p. 47.

45. E. Jacquier, op. cit., p. 18.

46. Diac. Asist. I. Bria, op. cit., p. 385.

47. M. E. Antoniades, op. cit., p. 149.

48. M. Thurian, op. cit., lp. 49.

49. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 77

50. M. E. Antoniades, op. cit., p. 149.

51. A. Loisy, op. cit., p. 160.

52. C. Constantinov, op. cit., p. 49.

53. A. Loisy, op. cit., p. 159.

54. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 84.

55. C. Constantinov, op. cit., p. 46.

56. Pr. Prof. D. Staniloae, Revelatia ca dar…, p. 193.

57. Idem, Sfanta Traditie…, p. 67.

58. M. Thurian, op. cit., p. 51.

59. G. Florovsky, op. cit., p. 100

60. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 72

61. Diac. Asist. I. Bria. Op. cit., p. 389.

62. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 82.

63. G. Florovsky, op. cit., p. 100, vezi si Diac. Asist. I. Bria, op. cit., p. 389.

64. Ibidem.

65. Ibidem, p. 101

66. Ibidem, p. 104.

67. Ibidem, Passim.

68. M. E. Antoniades. Op. cit., p. 150.

280

69. P. Gnedici, op. cit., p. 47.

70. Ibidem, cf. Sf. Irineu.

71. Ibidem.

72. Kartaschoff, Die Freiheit der teologischwissenschaftlicher Forshung und die Kirchliche Autoritat,

in "Proces-verbaux"…, p. 177, vezi si G. Florovsky, op. cit., p. 100

73. Kartaschoff, op. cit., p. 100.

74. C. Constantinov, op. cit., p. 45.

75. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 75.

76. C. Constantinov, op. cit., p. 44.

77. E. Jacquier, op. cit., p. 17-18.

78. A. Loisy, op. cit., p. 160.

79. M. Thurian, op. cit., p. 11.

80. Ibidem, p. 12.

81. P. Gnedici, op. cit., p. 47.

281

BIBLIOGRAFIE GENERALA:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti 1988;

2. Adevărul vă va face liberi, Editura Asociaţiei Martorii lui Iehova din România,

Bucureşti, 1947;

3. Al. N. Constantinescu, Sectologie, op. cit., p.72-79; 35-37;

4. Alfonso M. Di Nola, Diavolul, Editura Bic All 2001;

5. Antim Radu, Societatea Martorii lui Iehova în contextul fenomenului sectar. Nebunia

de azi nr.1, Editura Bludieazană Cluj Napoca, 1996.

6. Anuos Furkenstei, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică, Editura Humanitas, 1998;

7. B.P.Hasdeu, Sic Cogito, Bucureşti 1990;

8. Biserica şi sectele, Adevăr şi rătăcire, Bucureşti,1992, Editura Orthodoxos Kypseli,

Tesalonic;

9. Cartea lui Mormon, Editura Gemonia CHB 1998, traducere în limba română;

10. Constantinescu Al. N., Sectologie, Ed. a III-a, 1935.

11. Credinţa Ortodoxă, Editura Trinitas, Iaşi, 1999. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei;

12. David A. Rud, Martorii lui Iehova. Scurt istoric biblic al ereziei lor, 1992, POB 80 .

13. Diac P.I.David, Invazia Sectelor, Editura Crist, Bucureşti, 1997;

14. Doctrinele principalelor secte ale Creştinismului Contemporan, Timişoara, 1984;

15. F.Bune , Morţii ne vorbesc, Bucureşti, 1994;

16. Fr. Capra, Teofizica: o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, Editura

Tehnică Bucureşti, 1995;

17. G.K.Chesterton, Ortodoxia sau dreapta-Credinţă, Editura Paralela 45;

18. I.P.S. Damaschinos Papandrou, Biserica. Societate. Lume, Ed. Trinitas, Iaşi, 1999.

19. Vernette, Sectele, trad. rom., Editura Meridiane, Bucureşti, 1996;

20. Law Review, Brigham Young University, vol.I, 1999, nr.2;

21. Manolache Stelian, Martorii lui Iehova… Aleşii lui Dumnezeu, Ed. Tipocarf Braşov,

1996.

22. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideile religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1999;

23. N. Balca, Aspectul patologic al persoanei umane, S.T, VII (1955), nr.7-8, p.485-510;

24. N.Achimescu, Istoria şi religia la popoarele antice, Iaşi 1998;

25. N.Mladin, Combaterea falselor revelaţii în S.T II, 1950, nr.5-6, p.178-179;

26. Nicolae Achimescu, Noile Mişcări Religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002;

27. P.Deheleanu, Sectologie, op.cit., p.103 – 117; 50-53;

282

28. P.I.David, Călăuza Creştină, Editura Episcopia Aradului, 1987;

29. P.Rezuş, Criteriologia falselor teofanii, în S.T., nr.3-4, p.226-237;

30. P.Ştefănescu, Spiritismul, Bucureşti, 1994;

31. Parlamentul Europei, istorie privind sectele în Europa din 18.03.1996;

32. Pr.Pof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica-Ortodoxia, vol I, II, III, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti 1996;

33. Preot dr. P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Diecezana Arad, 1948.

34. Prof. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, Editura Inst. Biblic, Bucureşti, 1982;

35. Rev. Conseience et Liberte , nr.57, 1999;

36. Revista Arena, materiale selecţionate cu privire la doamna Eddy şi Ştiinţa Creştină;

37. Robert Muchembled, O istorie a diavolului, Editura 1 Cartier 2002;

38. Sectele religioase pericol al vieţii, al războiului în societatea contemporană în Glasul

Bisericii, nr.5/1986, p.57-83;

39. Simeon Adrian, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi. Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998.

40. Şerban Constantinescu, Năzbâtii teologice sau Falsa mărturie a aşa-zişilor martori ai lui

Iehova, 1990.

41. T. M. Popescu, Privire istorică asupra schismelor, ereziilor şi sectelor, S. T. II (1950)

nr. 5-6, p.347-394;

42. Teodor Ardelean, Fariseii lui Iehova, Bucureşti, 1983;

43. Walter Martin, Împărăţia Cultelor Eretice, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2001;