Upload
others
View
5
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
MISIUNE
Viitorul Astăzi este o comunitate de credincioși Adventiști de Ziua a Șaptea ce are ca
scop proclamarea ultimei solii de har din partea lui Dumnezeu pentru poporul advent. Aceasta
este Solia Adevărului Prezent. În fiecare generație, Dumnezeu a trimis un mesaj care să
descopere poporului Său timpul cercetării lui. Noi trăim în ultima generație, în cele mai
solemne timpuri din istoria sacră. Venirea Celui Preaînalt în slavă și mărire este chiar la ușă.
Astăzi Dumnezeu are o Solie specială pentru poporul Său. Această Solie are menirea de a ne
pregăti pentru criza legii duminicale ce ne stă în față și de a ne ajuta să vedem mai clar
pericolele care ne amenință.
Acum, chiar înainte de venirea Sa, se petrec evenimente despre care Spiritul Profetic
spune că „sunt puncte de cotitură în istoria popoarelor și în cea a bisericii. În providența lui
Dumnezeu, când aceste crize neobișnuite sosesc, este dată lumina pentru acel timp. Dacă este
primită, atunci are loc un progres pe plan spiritual; dacă este respinsă, urmarea este declinul și
ruina spirituală.” (Ellen White, The Bible Echo, 26 august 1895). După cum observați, a primi
sau a nu primi Lumina despre aceste puncte de cotitură este o chestiune ce ține de viață veșnică
sau de moarte veșnică. Este un lucru teribil a desconsidera Lumina pe care Cerul o trimite
pentru timpul prezent și a neglija privilegiile date pentru o înțelegere mai profundă a planului
de Mântuire. Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea i-a fost oferită cea mai mare cantitate de
lumină în privința profețiilor, a planului de mântuire și a Legii lui Dumnezeu. De aceea, noi
suntem cei mai răspunzători înaintea lui Iehova pentru folosirea acestei Lumini. Dacă vom
neglija să o folosim și să o cercetăm stăruitor, atunci vom primi același răspuns pe care l-a
primit și ispravnicul necredincios: „Rob stricat şi leneş, ai ştiut că secer de unde nu am semănat
şi adun de unde nu am vânturat; De aceea trebuia să dai banii Mei schimbătorilor de bani şi Eu
venind, aş fi primit ce este al Meu cu dobândă. Luaţi de aceea talantul de la el şi daţi-l celui ce
are zece talanţi;” (Matei 25:26-28).
Așadar, scopul acestei reviste este de a extrage din comorile Bibliei și Spiritului Profetic
bijuterii pentru timpul prezent. Cercetând istoriile sacre ale Bibliei, vom înțelege cum acestea
ilustrează experiențele prin care noi vom trece. Astfel vom pricepe mai bine modul de lucru și
principiile caracterului lui Dumnezeu!
Domnul să vă binecuvinteze, iar Duhul Său să vă dea multă înțelepciune și perseverență
în studiu!
Revista Viitorul Astăzi este distribuită gratuit! Costul de tipărire
și expediere al unei reviste este de aproximativ 6 lei. Pentru
donații sau oricare alte întrebări, nu ezitați să ne contactați:
CONTACT
Editor: Edelin Filip Iordan
Telefon: 0773 948 283
Email: [email protected]
Website: viitorulastazi.ro
mailto:[email protected]
2
CUPRINS
Scurtă Recapitulare ................................................................................... 3
Anul Ebraic 1843 ........................................................................................ 5
Norii Persecuției Se Adună ..................................................................... 21
Prima Dezamăgire și Timpul De Întârziere ........................................... 39
A Doua Solie Îngerească ......................................................................... 52
Raționamentul Celei De-a Doua Solii .................................................... 59
3
SCURTĂ RECAPITULARE
4
Continuăm în acest număr studiul despre linia de reformă a Milleriților. În numerele trecute
am studiat despre două subiecte importante: validitatea stâlpilor și temeliei credinței
advente exprimată prin cele două hărți profetice; o parte din pietrele de hotar care
formează reforma exodului Millerit și contextul istoric ce înconjoară aceste pietre de hotar:
Anul 1798: începe „Timpul Sfârșitului” pentru acea generație, așa cum este menționat
în Daniel 11:35,40; 12:4. În același an începe creșterea cunoștinței și desigilarea cărții
lui Daniel profetizată în capitolul 12. Tot atunci sosește prima Solie îngerească din
Apocalipsa 14:6-7.
În anul 1831, William Miller începe să prezinte public dovezile credinței sale, după
cincisprezece ani de studiu
În anul 1838, Josiah Litch, folosind metodologia de studiu a lui William Miller, prezice
încetarea supremației otomane „în anul 1840, în luna August”, ca împlinire a profeției
din Apocalipsa 9.
Pe 1 August 1840, Josiah Litch scrie că perioada celor 391 de ani și 15 zile asociată
celui de-al doilea vai „se va termina la 11 August 1840” - adică peste zece zile. Atunci
supremația Otomană se aștepta să se prăbușească.
Pe 11 August 1840, a avut loc „o împlinire remarcabilă a profeției”. Ellen White scrie
că „chiar la data fixată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protecția puterilor
aliate ale Europei, așezându-se în felul acesta sub controlul popoarelor creștine.
Evenimentul a împlinit profeția cu exactitate”. Ca urmare a împlinirii acestei preziceri,
„mulțimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică
adoptate de Miller și colaboratorii săi”. Dumnezeu a folosit profeția din Apocalipsa 9
și prezicerea făcută de Josiah Litch pentru a confirma metodologia lui William Miller.
Motivul principal pentru care mișcarea Millerită nu a crescut virtuos până la acea dată
a fost metodologia specială pe care ei o foloseau, și concluziile deosebite la care
ajungeau folosind această metodolgie. Însă datorită confirmării metodolgiei de pe 11
August, „un impuls minunat a fost dat Mișcării Advente”. După acel eveniment,
„bărbați de cultură cu poziție s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât și în publicarea
vederilor sale, astfel că, de la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune”. Astfel,
de la 11 August 1840, lucrarea a început să se întindă cu repeziciune, iar prima Solie
îngerească a fost împuternicită prin confirmarea metodologiei de studiu millerite.
Toate aceste evenimente și dovezi profetice ne permit să plasăm sosirea Îngerului din
Apocalipsa 10 la data de 11 August 1840. Inspirația spune că „poziţia îngerului, cu un
picior pe mare şi altul pe uscat, simbolizează vastitatea proclamării mesajului. Ea
va străbate oceanele şi va fi vestită în alte ţări, chiar până la marginile pământului.”
Iar în Tragedia Veacurilor se adaugă faptul că Solia millerită începe să străbată
oceanele până la marginile pământului începând cu anul 1840: „Mișcarea Adventă din
anul 1840-1844 a fost o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu; prima Solie
îngerească a fost dusă la toate stațiunile misionare din lume”. Iar în pasajul în
care dumneaei comentează despre împlinirea remarcabilă a prezicerii profetice a lui
Josiah Litch de pe 11 August 1840, se spune că urmarea acestei împliniri a fost că „de
la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune.”
5
ANUL EBRAIC 1843
6
HARTA 1843 Poporul nostru a primit, în anii 1842 și 1850, două documente pe care sunt inscripționate
stâlpii și temelia credinței noastre. Aceste documente se numesc Harta 1843 și Harta 1850.
În numărul 4 al revistei Viitorul Astăzi, am studiat în detaliu despre aceste documente și
importanța lor în generația finală din care facem parte. Pionierii adventiști au înțeles că
publicarea acestora a fost o împlinire a prorociei din Habacuc 2:
„Și DOMNUL mi-a răspuns şi a zis: Scrie viziunea și lămureşte-o pe table, ca să fugă
cel ce o citeşte.” Habacuc 2:2.
De asemenea, Ellen White ne spune că „schema folosită în 1843 a fost dirijată de mâna
Domnului şi că nu ar trebui schimbată”. Totuși spune că a existat o singură greșeală datorită
faptului că mâna Sa a acoperit „unele cifre”.
„Am văzut că schema folosită în 1843 a fost dirijată de mâna Domnului şi că nu ar
trebui schimbată; că numerele erau întocmai cum a vrut El; că mâna Sa a fost
deasupra şi a ascuns o greşeală în unele cifre, greşeală pe care să n-o poată vedea
nimeni până nu avea să-şi ia El mâna.” Scrieri Timpurii, 74.
În revista numărul 4 am amintit care a fost natura greșelii și lumina pe care Dumnezeu a
oferit-o pentru clarificarea ei. În acest număr vom aprofunda acest subiect.
Probabil că ați realizat că Harta 1843, deși este numită astfel, a fost publicată în anul 1842,
în luna mai. Totuși, motivul pentru care a fost numită Harta '43 a fost că prezicea venirea
Domnului în acel an. Trei profeții de pe acea hartă se terminau, conform milleriților, în anul
1843:
7
PROFEȚIILE DE 2300, 2520 ȘI 1335 DE ANI PE HARTA 1843:
Deși erau unele diferențe între ei cu privire la
data exactă a venirii și cu privire la modul de
calcul al anului calendaristic, milleriții credeau în
unanimitate că Domnul va veni în anul 1843:
„Milleriţii credeau în unanimitate că „anul 1843” era anul Revenirii. Unii, cu toate
acestea, aşteptau ca Domnul Cristos să vină conform calendarului comun Gregorian
(între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1843), iar însuşi Miller anticipase acest eveniment
cândva între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. Miller a presupus că „modul în care
iudeii calculau timpul” era bazat pe calculul de la echinocţiul de primăvară din 1843
la echinocţiul de primăvară în 1844. Mai târziu, în anul 1843, când calcularea anului
iudaic a fost mai profund analizată, s-a descoperit că existau două metode pentru
determinarea anului iudaic. Prima metodă, calcularea rabinică, reglementa
„începutul anului prin calcule astronomice”, şi începea cu „prima zi de lună nouă
cea mai aproape de echinocţiul de primăvară când soarele este în Berbec.”Conform
acestei metode, anul iudaic 1843 începea pe 1aprilie 1843, şi se termina pe 20 martie
1844, o perioadă ce se încadra în limitele anului lui Miller. Cealaltă metodă era
calculul Karait şi provine de la iudeii karaiţi, un mic grup care „încă aderă adliteram
la legea Mosaică, şi încep [anul] cu luna nouă cea mai aproape de recoltarea orzului
în Iudeea ... care este o lună mai târziu față de anul rabinic.” Karaiţii subliniau
Leveticul 23:10-11, care cerea iudeilor să aducă un snop din primele roade ale
8
recoltei lor preotului, ca o jertfă legănată în ziua a 16-a a primei luni, o ceremonie
care, destul de evident, putea fi păstrată doar când recolta de orz era coaptă în
Iudeea. Pe acest principiu, anul iudaic karait 1843 începea pe 29 aprilie 1843 şi se
termina pe 17 aprilie 1844. Milleriţii deasemenea au descoperit că majoritatea
iudeilor urmau calculul rabinic deoarece era mai practic să calculezi anul prin
calcule astronomice asociate cu echinocţiul de primăvară decât prin coacerea orzului
în Iudeea.” P. Gerard Damsteegt, Foundations of the Seventh Day Adventist Message
and Mission, 83.
Practic, acest citat ne spune șase lucruri importante:
1. Milleriții credeau „în unanimitate” că Domnul va veni în anul 1843. Atât calculele de
pe Harta 1843, cât și denumirea acesteia ne arată faptul că Milleriții aveau această
credință.
2. Inițial, o categorie de credincioși credea că „anul 1843” era anul Gregorian.
Calendarul Gregorian este cel pe care noi îl folosim zi de zi. Anul începe iarna, pe 1
Ianuarie, are 12 luni de 28-31 de zile, și 365-366 zile. Treptat, accentul a trecut spre
celelalte tipuri de calcul calendaristic, iar majoritatea milleriților se uita spre calculul
ebraic al calendarului. Este logic ca profețiile care au început în timpul istoriei sacre a
Israelului antic, să continue pe același calcul evreiesc al anilor, iar cele care au început
după ce ușa privilegiilor naționale pentru iudei s-a închis, (de exemplu 1260, 1290,
1335 de ani) să fie calculate în calendarul gregorian.
3. Miller credea că anul ebraic 1843 se calculează de la echinocțiul de primăvară 1843 la
echinocțiul de primăvară 1844. El stabilește limitele de 21 martie 1843 și 21 martie
1844 pentru acest an. Foarte mulți credincioși împărtășeau această vedere a lui
William Miller.
4. „Mai târziu în anul 1843, când calcularea anului iudaic a fost mai profund analizată, s-
a descoperit că existau două metode pentru determinarea anului iudaic.”
5. Prima metodă calcula anul 1843 conform calendarului evreiesc rabinic. Așa cum am
citit, anul rabinic începe în „prima zi de lună nouă cea mai aproape de echinocţiul de
primăvară când soarele este în Berbec.”. Anul rabinic 1843, transpus pe calendarul
Gregorian, „începea pe 1 aprilie 1843, şi se termina pe 20 martie 1844. „De
asemenea, majoritatea iudeilor urmau metoda de calcul rabinică deoarece, spre
deosebire de adoua metodă, începutul anului putea fi stabilit doar prin calcule
astronomice.”
6. A doua metodă provine de la grupul iudeilor karaiți. Anul karait începe „cu luna nouă
cea mai aproape de recoltarea orzului în Iudeea.” Acest grup păstra încă principiile
calendaristice date de Iehova poporului său prin Moise. În ziua a șaisprezecea a lunii
întâi, poporul trebuia să aducă snopul de orz al primelor roade la Sanctuar. Astfel, era
nevoie ca începutul anului să fie potrivit pentru ca orzul în Iudeea să fie copt la
9
șaisprezece zile de la începutul anului. Anul ebraic karait 1843 a început pe 29 aprilie,
spre deosebire de cel rabinic ce a început pe 1 aprilie 1843 - la aproape o lună
diferență.
MILLER: 21 MARTIE 1843 – 21 MARTIE 1844. Așa cum am spus, William Miller a crezut inițial că anul ebraic 1843 se întinde de la 21
Martie 1843 la 21 Martie 1844. Conform Hărții 1843, profețiile de 1335, 2300 și 2520 de ani
se termină în acel an, iar William Miller și-a publicat crezul că Domnul va veni în acel interval
de timp, astfel:
„Niciodată nu am fost convins cu privire la oricare zi anumită pentru venirea
Domnului, crezând că niciun om nu poate ști ziua și ora. În toate prelegerile mele
publicate, se poate citi pe pagina de titlu ‘în jurul anului 1843’. În toate prelegerile
mele orale, am spus întotdeauna audienței că perioadele s-ar termina în 1843, dacă
nu era vreo greșeală în calculele mele; dar că nu puteam spune că sfârșitul nu putea
veni chiar înainte de acel timp, iar ei ar trebui să fie continuu pregătiți. În anul 1842,
unii din frații mei predicau cu mare convingere anul exact, și m-au corectat pentru că
adăugam un „DACĂ”. Presa de asemenea a publicat că eu am fixat o zi exactă, 23
Aprilie, pentru venirea Domnului. De aceea, în luna decembrie a acelui an, pentru că
nu puteam vedea nicio eroare în calculele mele, mi-am publicat crezul, că între 21
martie 1843 și 21 martie 1844 va veni Domnul. Unii aveau mințile fixate asupra unor
zile specifice; dar nu puteam găsi dovezi pentru așa ceva, doar dacă tipurile legii
Mozaice arătau spre sărbătoarea Corturilor.
În timpul anului ’43, au fost aruncate asupra mea și a celor asociați mie cele mai
violente acuzații, atât prin presă, cât și prin unele amvoane. Motivațiile noastre au
fost atacate, principiile noastre au fost prezentate greșit, iar caracterele noastre
calomniate. Timpul a trecut: iar 21 Martie a trecut, fără să fim martori la venirea
Domnului nostru. Dezamăgirea noastră a fost mare, și mulți nu au mai umblat cu
noi.” William Miller, Apology and Defense, 26.
În luna decembrie a anului 1842 William Miller prezice venirea Domnului între 21 Martie
1843 și 21 Martie 1844. Însă această prezicere a întețit opoziția împotriva mișcării. Ea a
provocat „în timpul anului 1843 ... cele mai violente acuzații atât prin presă, cât și prin unele
amvoane”. Mulți credincioși ai celei de-a doua veniri au început să fie „excluși din Sinagogă”
din pricina speranței lor.
10
Citatul se încheie astfel: „Timpul a trecut: iar 21 Martie a trecut, fără să fim martori la
venirea Domnului nostru. Dezamăgirea noastră a fost mare, și mulți nu au mai umblat cu
noi.” În primăvara anului 1844, grupul millerit a fost confruntat cu prima dezamăgire.
Controversa creată datorită prezicerii millerite s-a transformat într-o separare în masă
atunci când această prezicere nu s-a împlinit. Solia Îngerului al doilea a oferit milleriților
înțelegerea și motivația de a se separa de bisericile care au respins Solia Adevărului prezent.
Vom studia mai mult despre aceste subiecte în secțiunile următoare.
Cu toate acestea, prezicerea unei perioade de timp definită pentru a doua venire a fost
condusă de Dumnezeu.
„Eram neclintiţi în încredinţarea că predicarea unui anumit timp aparţinea lui
Dumnezeu. Acest lucru i-a condus pe oameni să cerceteze Biblia cu stăruinţă, pentru
a descoperi adevărurile pe care nu le înţeleseseră mai înainte. Iona fusese trimis de
Dumnezeu spre a proclama pe străzile cetăţii Ninive că, în decurs de patruzeci de zile,
oraşul avea să fie nimicit; însă Dumnezeu a primit umilinţa celor din Ninive şi a
prelungit timpul lor de har. Totuşi, solia pe care o dusese Iona fusese trimisă de
Dumnezeu, iar Ninive a fost pus la probă potrivit cu voinţa Sa. Lumea privea
nădejdea noastră ca o amăgire, iar dezamăgirea noastră ca un eşec ce era firesc să
urmeze.” Mărturii vol. 1, 56.
Care era greșeala din prezicerea lui William Miller? Practic, înțelegerea lui William Miller
despre anul 1843 era greșită din două puncte de vedere:
În primul rând, datele ce delimitau anul ebraic nu erau corecte. Calculul corect de
timp este calculul evreilor Karaiți. Însă William Miller nu a folosit nici calculul
Rabinic, nici Karait pentru a ajunge la datele de 21 Martie 1843 și 21 Martie 1844.
Vom detalia curând acest subiect.
În al doilea rând, modul de numărare al anilor era greșit. De ce? De exemplu, din
vara anului 457 înainte de Cristos până în vara 1843 nu erau decât 2299 de ani.
Explicația stă în modul de calcul al anilor în preajma trecerii dintre anii dinaintea erei
noastre la cei din era noastră. Calendarul Gregorian numără anii dinaintea erei
noastre în sens invers, și pe cei de după era noastră în sens normal. Așadar după
anul 457 î.e.n urmează 456, 455, 454... Dar ce se întâmplă când ajungem la 1 î.e.n? Ce
urmează după? Anul 0? Anul 0 nu există. Urmează, așadar, anul 1 e.n. Așadar, de la
începutul anului ebraic 457 î.e.n. (din primăvară) până la începutul anului ebraic 1
î.e.n., câți ani întregi avem? De la 2 î.e.n. la 1 î.e.n. avem 1 an. De la 3 î.e.n. la 1 î.e.n.
avem 2 ani. De la 4 î.e.n. la 1 î.e.n. avem 3 ani. De la 457 î.e.n. la 1 î.e.n. avem 456 de
ani! Așadar, de la începutul anului ebraic 457 î.e.n până la începutul anului ebraic 1
î.e.n sunt 456 de ani întregi. Câți ani sunt de la începutul anului ebraic 1 î.e.n până la
începutul anului 1 e.n? Anul 0 nu există, deci nu este decât un an. Așadar, de la
11
începutul anului ebraic 457 î.e.n la începutul anului 1 e.n sunt 457 de ani întregi.
Acum, de la începutul anului 1 e.n, mai avem de adăugat 1843 de ani întregi pentru a
împlini totalul de 2300 de ani de la începutul anului 457 î.e.n. De la anul 1 e.n la anul
2 e.n. este 1 an. De la 1 la 3 sunt 2 ani. De la 1 la 1844 sunt 1843 de ani. Așadar,
pentru a număra 457 de ani întregi de la începutul anului 457 î.e.n, trebuie să
ajungem la începutul anului 1 e.n. Iar pentru a număra 1843 de ani întregi de la
începutul anului 1 e.n., ajungem la începutul anului 1844 e.n.! Astfel, de la începutul
anului ebraic 457 î.e.n, 2300 de ani întregi se termină la începutul anului ebraic
1844 e.n. Iar dacă profeția ar începe chiar la începutul anului, atunci s-ar aștepta ca
împlinirea acesteia să fie, conform prezicerii lui William Miller, în primăvara anului
1844. Atunci se termină anul 1843 și începe anul 1844. Dar dacă profeția nu a pornit
de la începutul anului, ci cu câteva luni mai târziu? Atunci cu siguranță că ea nu s-ar
mai fi putut termina în cursul anului ebraic 1843, ci în 1844. Data de sfârșit ar trebui
„împinsă” cu tot atâtea luni în anul ebraic 1844 cu cât a fost împinsă în anul 457 î.e.n.
Deci, singura variantă în care profeția s-ar putea termina în anul ebraic 1843 ar fi
dacă aceasta a început odată cu începutul anului 457 î.e.n. Chiar și așa, terminarea ei
ar fi exact la granița dintre anul 1843 și 1844, și nu se poate spune că s-a terminat cu
adevărat în ultima zi a anului 1843, ci mai degrabă în prima zi a anului 1844. Deși
Milleriții calculau anii terminali ai profețiilor pur și simplu scăzând aritmetic din anii
totali ai acestora anii care trecuseră înaintea erei noastre (ex: 2300-457 = 1843; 2520-
677 = 1843), au existat persoane printre ei care i-au avertizat de greșeala pe
care o fac. Clarificarea care a venit prin aceste voci a fost numită și „conceptul
anului întreg”.
Dr. Damsteegt, în excelenta sa carte de istorie adventă ne vorbește despre faptul că cele
două greșeli fundamentale ale milleriților au fost descoperite chiar înainte de primăvara
anului 1844.
AJUSTĂRILE CALCULULUI DE TIMP „În decursul anul 1843, ca rezultat al analizei atente în ceea ce priveşte calculele
profetice de timp, au fost introduse câteva ajustări care au fost acceptate treptat.
Prima corectare poate fi numită conceptul „anului întreg”. S-a descoperit că era o
greşeală să calculezi perioada dintre anii 457 î.e.n şi 1843 e.n prin simpla adunare a
cifrelor împreună ca şi cum ar fi numerale cardinale. Ele sunt numerale ordinale,
neseparate de un an zero, astfel că doar un an separă 1 î.e.n de 1 e.n. Prin urmare, a
fost recunoscut că pentru a face în total 2300 de ani întregi, este necesar să fie 457 de
ani întregi î.e.n şi 1843 de ani înregi e.n. Este evident că de la un anumit punct in
anul 1 î.e.n la acelaşi punct în anul 1 e.n, nu este decât un an întreg. Pe acelaşi
principiu, de la un anumit punct în anul 457 î.e.n la acelaşi punct în 1843 e.n, ar
trebui să fie decât 2299 de ani întregi; asta înseamnă cu un an mai puţin decât 2300
12
de ani întregi.....dacă, prin urmare, cei 2300 de ani încep la un anumit moment în anul
457 î.e.n aceştia nu se vor temina decât atunci când acelaşi punct este atins în anul
1844 e.n.
A doua corectură a fost în legătură cu anul corect pentru parousia. Anul iudaic al lui
Miller, din 21 martie 1843 până pe 21 martie 1844 a fost la început aproape general
acceptat printre adepții săi. Treptat, cu toate acestea, în timp ce atenţia era atrasă
către diferite calcule iudaice, tendința generală a discuţiilor a favorizat calculul
karait în defavoarea celui rabinic ca fiind mai biblic. Acceptarea calcului karait i-a
condus la corectarea datei crucificării, deoarece Ferguson, anterior autoritatea
millerită primară asupra datei crucificării, a folosit calculul rabinic în determinarea
acesteia. Plecând de la premisele că paştele iudaic, conform calculului rabinic, era
ţinut în ziua apariţiei primei luni noi după echinocţiul de primăvară şi că Domnul
Cristos a fost crucificat într-o vineri, Ferguson a datat crucificarea în anul 33 e.n.. Cu
toate acestea, conform calculului karait, Paştele era ţinut la următoarea lună nouă, o
lună mai târziu, având ca rezultat că nu ar putea să cadă tot într-o zi de vineri în anul
33 e.n, făcând acel an unul imposibil pentru crucificare. În această lumină, viziunea
Dr. William Hales, un preot şi cronologist irlandez, care stabilise ca an al crucificării
anul 31 e.n pe baza izvoarelor istorice în legătură cu întunecarea soarelui, devenise
general acceptată. Dr. William Hales a plasat crucificarea în mijlocul celei de-a 70-a
săptămânână (Daniel 9:27), făcând ca sfârşitul săptămânii să cadă în anul 34 e.n.
Interpretarea sa a devenit în mod special acceptată deoarece se încadra în mutarea
accentuării de la anul 1843 la anul 1844, care avea loc la acea vreme.” P. Gerard
Damsteegt, The Foundation of the Seventh Day Adventist Message and Mission, 89.
Totuși, în ciuda vocilor care existau printre ei, majoritatea Milleriților privea la primăvara
anului 1844 ca timp în care se așteptau să Îl vadă pe Domnul venind pe norii cerului. Prima
corectare nu a fost asimilată decât după dezamăgirea din primăvară. De fapt, chiar faptul că
prima corectare nu a fost asimilată la timp a produs dezamăgirea așteptărilor multora.
Le Roy Edwin Froom, explică modul în care prima corectare a început să fie asimilată la nivel
general de-abia după dezamăgirea din primăvară:
„Dar cu peste un deceniu înainte ca anul ebraic 1843 să înceapă, Miller a realizat că
cel de-al 2300-lea an profetizat nu se va sfârși decât cândva în timpul anului
calendaristic civil, comun 1844, pentru că el a calculat „1843” pe baza „anului sacru
ebraic”, despre care a înțeles că se întindea din primăvară în primăvară. Pe acesta el
13
l-a calculat aproximativ de la echinocțiu la echinocțiu, sau 21 Martie 1843 la 21
Martie 1844. Totuși, nu până când „anul ebraic 1843” al lui Miller s-a sfârșit (în
primăvara anului 1844) că marea majoritatea a Milleriților au început să asculte mai
serios de câteva voci insistente din mijlocul lor. Acestea tot încercau să demonstreze
că cei 2300 de ani din anul 457 î.e.n se vor termina în anul ebraic „1844”, nu în anul
„1843”.” Le Roy Edwin Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol 4, 789.
Așadar, numai după ce au văzut că Domnul nu a venit în primăvara anului 1844, ei au
început să se întrebe dacă nu cumva acei câțiva din mijlocul lor care susțineau că profeția se
va termina în cursul anului ebraic „1844” aveau dreptate. Sylvester Bliss era unul din aceștia:
„Dacă așadar, cei 2300 de ani au început la un anumit punct în anul 457 î.e.n., ei nu
se vor termina până când ajung în același punct în anul 1844 e.n.” Bliss.
"Chronology," Signs of the Times, 21 Iunie, 1843, p. 123.
Este interesant că afirmația de mai sus a fost făcută în Iunie 1843. Totuși, se pare că nu a
fost luată prea mult în seamă, de vreme ce majoritatea Milleriților priveau către anul ebraic
1843 ca fiind anul venirii Domnului. Cum s-a întâmplat acest lucru? Așa cum am citit, „mâna
Sa a fost deasupra şi a ascuns o greşeală în unele cifre, greşeală pe care să n-o poată vedea
nimeni până nu avea să-şi ia El mâna”. Planul său de a-i testa pe Milleriți printr-o dezamăgire
și a-i introduce într-un timp de întârziere a fost îndeplinit:
„I-am văzut pe cei din poporul lui Dumnezeu bucuroşi în aşteptare, uitându-se după
Domnul lor. Dar Dumnezeu intenţiona să-i pună la încercare. Mâna Sa a acoperit o
greşeală care fusese făcută în calculele perioadelor profetice. Cei care priveau după
Domnul lor nu au descoperit această greşeală şi nici oamenii cei mai învăţaţi care se
împotriveau fixării acelei date nu au reuşit s-o observe. Dumnezeu intenţiona ca
poporul Lui să se confrunte cu o dezamăgire. Timpul a trecut şi cei care L-au
aşteptat pe Mântuitorul lor cu nerăbdare s-au întristat şi s-au descurajat, în timp ce
aceia care nu iubiseră venirea lui Isus, ci au îmbrăţişat solia din teamă, au fost
mulţumiţi că nu venise la vremea la care fusese aşteptat. Mărturisirea lor nu atinsese
inima şi nu curăţise viaţa. Trecerea fără evenimente a perioadei fusese calculată
pentru a scoate la iveală astfel de inimi.” Scrieri Timpurii, 235.
14
Între timp, a doua corectare a fost asimilată destul de eficient chiar înainte de dezamăgire.
Milleriții au realizat că modul Karait de a calcula timpul este cel corect, și eventual și-au
corectat data de sfârșit al anului ebraic 1843. Totuși, așa cum am văzut, prima corectare nu
a fost asimilată decât după dezamăgirea din primăvara anului 1844, pentru că Dumnezeu
dorea să-Și testeze și să Își purifice poporul.
DE LA CALENDARUL RABINIC LA CEL KARAIT Haideți să citim un fragment din cartea de istorie profetică a lui Le Roy Edwin Froom care
explică înțelegerea Milleriților a calendarului Karait:
„Presiunea din partea oponenților i-a obligat pe asociații lui Miller care erau școliți
să studieze din nou legat de poziția lor, sau înțelegerea lor cu privire la anul iudaic și
să caute adânc în istorie. În consecință, au fost conduși să facă prima schimbare în
calculul lor - care avea de-a face cu timpul exact pentru începutul și sfârșitul "anului
sacru iudaic", care se întindea din primăvară în primăvară.
Chiar încă din aprilie, apoi în iunie și decembrie 1843, și în februarie 1844, cu luni
înainte ca data inițială fixată de Miller pentru sfârșitul 'anului iudaic 1843' la vremea
echinocțiului de primăvară în 1844 - asociații săi (Sylvester Bliss, Josiah Litch,
Joshua Himes, Nathaniel Southard, Apollos Hale, Nathan Whiting și alții) au ajuns la
o concluzie clară. Și anume, aceea că soluția la profeția lui Daniel este dependentă de
modul vechi și original, luni-solar de calcul al timpului și nu de modul modern
alterat al calendarului iudaic rabinic.
Ei, prin urmare, au început să mute data inițială a lui Miller pentru încheierea celor
2300 de ani (de la echinocțiul de martie), la luna nouă a lunii aprilie, 1844. La
începutul acestei perioade de investigare, un editorial al revistei Semnele Timpului a
declarat:
‘Există o dispută între evreii rabinici și evreii karaiți, legat de timpul corect de
începere a anului. Primii [evreii rabinici] sunt împrăștiați peste tot în lume, și nu pot
observa timpul coacerii recoltei în Iudeea. Prin urmare, aceștia reglementează
începutul anului prin calcule astronomice, și încep cu prima zi a lunii noi care este
cea mai apropiată de echinocțiul de primăvară, atunci când soarele este în Berbec.
Evreii karaiți dimpotrivă, încă aderă la litera legii mozaice, și încep cu luna nouă cea
mai apropiată de recolta orzului în Iudeea; care este cu o lună mai târziu decât în
anul rabinic. Anul iudaic 1843 e.n., karaiții îl calculează în conformitate cu legea
15
mozaică, prin urmare, acest an a început odată cu luna nouă în a douăzeci și noua zi
a lui aprilie, iar anul iudaic 1844, va începe cu luna nouă în [18-19] luna aprilie ,
când 1843 și 2300 de zile, conform calculului acestora, va expira. Dar, conform
evreilor rabinici, acesta a început cu prima luna nouă din aprilie anul precedent, și va
expira la luna nouă din luna martie a următorului an.’
Prin urmare, ei au socotit că ultima zi a anului iudaic „1843” s-ar încheia cu apusul
soarelui din 18 aprilie1844. Astfel, prima zi a lunii întâi (Nisan) din „1844”,
adevăratul timp iudaic, ar avea echivalentul său civil pe 19 aprilie, totuși începând de
fapt cu apusul de soare din 18 aprilie. Astfel, am putea spune 18/19 aprilie.
Iar Himes, scriind după echinocțiul de primăvară în 1844, a declarat că adevăratul an
iudaic „1843” nu se încheiase încă:
‘După începerea acestuia [anului iudaic 1843], el [Miller] și-a exprimat ca și opinie
a sa că Domnul va veni cândva între 21 martie 1843 și 21 martie 1844. Această
perioadă a trecut deja, iar noi suntem la câteva zile după prelungirea perioadei de
timp prevăzută de el . . . . Deși anul iudaic nu s-a încheiat, ci s-a prelungit până la
luna nouă din aprilie, așa cum am explicat înainte, totuși timpul nostru va fi
considerat de către adversarii noștri ca fiind deja trecut.’
Acest lucru corectat de milleriți, de la începutul anului iudaic sacru, a fost făcut în
mod deliberat și în cunoștință de cauză, pe baza prevederii mozaice inițiale, către
care atenția lor a fost direcționată datorită controversei timpurii a karaiților în ceea
ce privește începerea adevăratului an sacru odată cu "luna nouă a recoltei de orz" în
Iudeea, care cădea de obicei în luna aprilie. Acest fapt a constituit baza argumentului
lor legat de luna octombrie ca fiind luna a șaptea, ca adevărat timp iudaic, pentru
anul sacru iudaic.” Le Roy Edwin Froom, The Prophetic Faith of our Fathers, volume
4, pag.795-797
Pionierii au făcut această corecție la presiunea din partea oponenților. Iar aceasta a fost
„prima schimbare” făcută în sistemul lor de calcul al timpului, exact așa cum am menționat.
A doua urma să fie făcută în vara anului 1844.
De asemenea, s-au prezentat două categorii de evrei care calculează calendarul în două
moduri diferite:
Evreii rabinici „reglementează începutul anului prin calcule astronomice, și încep cu
prima zi a lunii noi care este cea mai apropiată de echinocțiul de primăvară, atunci
16
când soarele este în Berbec.” Fiind împrăștiați peste tot în lume, le este mai
convenabil să delimiteze anul prin calcule astronomice, decât să observe timpul
coacerii recoltei din Iudeea.
Pe de altă parte, evreii karaiți „aderă la litera legii mozaice, și încep cu luna nouă cea
mai apropiată de recolta orzului în Iudeea”. Calendarul karait este calculat conform
instrucțiunilor date de Domnul lui Moise. Este calendarul folosit de evrei în timpul
suveranității lor naționale. Acesta este calendarul ebraic corect. Este important de
reținut că prima zi a lunii întâi a anului ebraic Karait „1844” corespunde cu 19
aprilie 1844 în calendarul civil Gregorian.
Haideți acum să investigăm cu mai multă atenție cine erau karaiții și modul în care
calculează anul mai exact:
CINE ERAU KARAIȚII? „Karaiții, o sectă fondată în secolul al VIII-lea, au refuzat, cu unele excepții, să
recunoască calendarul normativ stabilit și au reintrodus sărbătoarea Lunii Noi. Anii
bisecți erau determinați prin observarea coacerii recoltelor de orz în Palestina. În
consecință, karaiții sărbătoreau adesea festivalele în date diferite de cele stabilite de
rabini.” Encyclopaedia Britannica.
Am înțeles că ei aderă la calculul antic ebraic de timp. Însă cum calculau evreii timpul? Cum
calculau ei lunile noi și lungimea anului?
CALCULUL ANTIC DE TIMP „Dr. Prideaux spune,
În vechime, forma anului folosită era în întregime neartificială; pentru că nu era
stabilită de nicio regulă sau calcule astronomice, însă anul era format din luni lunare
– stabilite prin aparaiția lunii [astronomice n.tr.]. Atunci când vedeau luna nouă, ei
își începeau lunile [calendaristice n.tr.], care câteodată aveau 29 de zile și câteodată
30, conform cu apariția mai devreme sau mai târzie a lunii noi. Motivul pentru
aceasta era durata cursului sinodic al lunii (adică de la lună nouă la lună nouă)
care este de douăzeci și nouă de zile și jumătate. Astfel,jumătatea de zice lipsea lunii
de 29 de zile, era adăugată următoarei luni, ce o făcea lungă de 30 de zile; așa că
lunile lor aveau lungimi de 29 și de 30 de zile alternativ. Niciuna dintre ele nu avea
17
mai puțin de 29 de zile, și de aceea niciodată nu se uitau după luna nouă înainte de
noaptea de după cea de-a 29-a zi; și, dacă atunci o vedeau, următoarea zi era prima
zi a următoariei luni. Nici nu avea vreuna din lunile lor mai mult decât 30 de zile și
de aceea ei niciodată nu se uitau după luna nouă după noaptea următoare celei de-a
30-a zi; dacă ei nu o vedeau, trăgeau concluzia că vederea a fost împiedicată de nori,
și făceau următoarea zi prima a următoarei luni, fără să mai aștepte deloc; anul
comun consta în doisprezece asemenea luni. Însă doisprezece luni lunare erau cu 11
zile mai scurte decât anul solar, iar fiecare dintre anii solari începea cu 11 zile mai
devreme decât cel de dinainte; iar în 33 de ani, va duce începutul anului prin toate
cele 4 anotimpurile la acelaș punct din nou. De exemplu, în Turcia, unde se folosește
acest tip de an, pentru remedierea acestei probleme, se obișnuiește să se adauge a
treisprezecea lună în al doilea sau în al treilea an. Astfel, ei nu permiteau ca anul
lunar să rămână în urmă cu mai mult de o lună față de anul solar. Ei erau forțați să
facă aceasta datorită sărbătorilor: pentru că sărbătoarea Paștelui (a cărei primei zile
era fixată întotdeauna în mijlocul lunii Nisan) era celebrată prin mâncarea mielului
pascal și prin oferirea darului de legănat, ca prim rod al secerișului de orz; iar
sărbătoarea Cincizecimii, ce era ținută în ziua a cincizecea după ziua a 16- a a lunii
Nisan (care era ziua în care snopul de legănat era oferit), trebuia sărbătorită prin
oferirea a două pâini legănate ca primele roade ale grâului, ale secerișului; iar
sărbătoarea corturilor, care începea întotdeauna pe a 15-a Tizri, era fixată în timpul
recoltei fructelor pământului; Paștele nu putea fi ținut până ce mieii nu erau crescuți
potrivit pentru a fi mâncați, și orzul crescut pentru a fi cules; nici Cincizecimea,
până ce grâul nu era copt; Nici sărbătoarea corturilor, până ce adunarea viilor și
măslinilor nu se terminau; și de aceea, aceste sărbători erau fixate în aceste sezoane
din an, iar intercalarea de care am vorbit mai sus era necesară. ’ Hist. Jews Vol.1. p.
51.” Joshua V. Himes, Signs of The Times and Expositor of Prophecy, 5 Decembrie
1843.
Luna se „învârte” în jurul pământului, tot așa cum pământul se „învârte” în jurul soarelui.
Durata de rotație a pământului în jurul soarelui este de 365 zile și 6 ore. Durata de rotație a
lunii în jurul pământului este de 29,5 zile. În timpul acestor 29,5 zile, noi vedem cum luna
aparent „își schimbă forma”. În realitate ea nu își schimbă forma. Ea este o sferă a cărei
jumătate este aproape întotdeauna (cu excepția eclipselor de lună) luminată de soare. Însă
datorită formei sferice, noi nu vedem mereu jumătatea luminată de soare în totalitate. Dacă
am vedea-o întotdeauna, atunci am vedea mereu luna plină. Dar noi vedem că luna plină
apare treptat. De la partea total întunecată, la prima „seceră”, la lună plină, iar apoi iar la
seceră și din nou la partea total întunecată. Acest proces – de la partea total întunecată la
18
partea total întunecată – durează 29,5 zile. Motivul pentru care noi percepem astfel fazele
lunii este că ea se rotește în jurul nostru odată la 29,5 zile, iar atunci când lumina cade
dintr-o anume direcție pe un obiect ce se rotește în jurul observatorului, acesta nu va vedea
întotdeauna aceeași cantitate din partea luminată a obiectului. Tot așa, noi nu vedem
întotdeauna aceeași cantitate din partea luminată a lunii.
Atunci când vedem luna total întunecată, aceasta se numește „lună nouă”. Lunile
calendaristice ale anilor ebraici începeau imediat după luna nouă astronomică și durau
29-30 de zile alternativ, pentru a fi „în pas” cu ciclul lunii astronomice de 29,5 zile.
Anotimpurile sunt determinate de durata anului astronomic. Așa cum am spus, acesta
durează 365 de zile și 6 ore. Dacă anul ebraic ar avea 12 luni întotdeauna, 6 dintre ele ar fi
de 29 de zile și 6 de 30 de zile. În total 354 de zile, mai scurt decât anul astronomic. 12 luni
„lunare” sunt cu 11 zile și 6 ore mai scurte decât un an astronomic. Astfel, fiecare an „lunar”
rămâne în urmă cu 11,25 zile față de anul astronomic. Iar după 8 ani „lunari”, diferența este
de 90 de zile, iar anotimpurile sunt decalate înapoi cu unul. Pe data în care acum 8 ani lunari
începea primăvara, acum începe iarna. Peste încă 8 ani pe aceeași dată va începe toamna,
iar peste încă 8 ani va începe vara, etc. Astfel, un calendar lunar nu este eficient. De aceea,
evreii foloseau un calendar luni-solar. Adică lunile calendaristice erau reglate de ciclul lunii
astronomice, dar anul calendaristic era reglat de ciclul pământului în jurul soarelui. Cum
19
reușeau să facă acest lucru? La 2-3 ani, diferența care deja se acumulase între anii lunari și
anii astronomici se aplatiza prin introducerea unei luni „săltătoare”. În acest fel calendarul
lor recupera timpul rămas în urmă de aproximativ 30 de zile și ținea pasul cu anul
astronomic. Acela era anul lor bisect, întocmai cum și noi, folosind calendarul Gregorian,
recuperăm ziua pierdută în 4 ani adăugând o zi la al 4-lea an, pe care îl numim an bisect.
Dar evreii erau obligați să „țină pasul” cu anotimpurile, adică să mențină fiecare anotimp
aproximativ în aceleași limite calendaristice prin introducerea lunii săltătoare. De ce? Pentru
că Dumnezeu le stabilise sărbători pe care să le țină nu doar la date fixe în an, ci și în
anotimpuri fixe. Astfel, anotimpurile trebuiau să se încadreze în acele date în care
săbătoarea trebuia ținută.
Sărbătorile rânduite de Dumnezeu se țineau în două anotimpuri:
Primăvara: Era anotimpul secerișului de grâne, în special a orzului. Atunci s-au stabilit
patru sărbători:
Sărbătoarea Paștelui - în ziua a 14-a a lunii întâi. (Leviticul 23:5)
Sărbătoarea Azimelor - începea în ziua a 15-a a lunii întâi, și dura 7 zile. (Leviticul
23:6-8)
Sărbătoarea Primelor Roade - în ziua a 16-a a lunii întâi. (Leviticul 23:9-14). În
această sărbătoare poporul trebuia să aducă „la preot un snop din primele roade
ale secerișului”. Snopul trebuia legănat înaintea Domnului, ca semn al
recunoștinței și consacrării lor pentru binecuvântările temporale pe care El le
revărsa peste ei. Snopul legănat aici provine de la secerișul orzului. Orzul era
prima cultură de cereale ce se cocea în iudeea, și era urmată de grâu. De aici
apare necesitatea începerii anului ebraic în timpul secerișului orzului - primăvara.
De aceea era nevoie ca la 2 sau 3 ani să se introducă o lună în plus, pentru a se
asigura că anul nu începe prea devreme și că în ziua a 16-a a lunii întâi secerișul
este gata. După serbarea acestei ceremonii, evreii puteau începe secerișul
propriu-zis. Sărbătoarea primelor roade era cea care inaugura începutul
secerișului.
Sărbătoarea Cincizecimii, sau a săptămânilor - erau numărate 7 săptămâni după
sărbătoarea azimelor, iar în ziua următoare acestor 7 săptămâni, a 50-a zi, era
ținută această sărbătoare. (Leviticul 23:15-22). Această sărbătoare inaugura
începutul recoltei de grâu.
Toamna: era anotimpul recoltei de vii și pomi fructiferi. Atunci Dumnezeu a stabilit trei
sărbători:
Sărbătoarea Trâmbițelor - începea în ziua întâi a lunii a 7-a. Aceasta prevestea
apropierea Zilei Ispășirii. (Leviticul 23:23-25)
20
Ziua Ispășirii - în ziua a 10-a lunii a 7-a. Probabil alături de Paște, cea mai importantă
sărbătoare a anului. Atunci păcatele poporului care fuseseră transferate asupra
Sanctuarului erau curățite și se făcea ispășire atât pentru Sanctuar, cât și pentru
popor. Atunci evreii trebuiau să se umilească înaintea Domnului, altminteri erau
sârpiți din rândul poporului. Era, într-adevăr, o zi a judecății. (Leviticul 16:29-34,
23:26-32).
Sărbătoarea Corturilor - începea în ziua a 15-a a lunii a 7-a și dura 7 zile. Atunci se
celebra bunătatea providenței lui Dumnezeu atât în timpul celor 40 de ani de
pribegie în pustie cât și în recolta bogată pe care au avut-o în sezonul de toamnă. Ca
simbol al pribegiei lor în pustie și pe acest pământ, Israeliții trebuiau să locuiască în
corturi în timp ce se adunau la Ierusalim pentru a celebra. (Leviticul 23:33-36, 39-43).
Grace Amadon ne explică mai bine modul în care era stabilit începutul anului ebraic și
anotimpul în care acesta începea:
„În timpurile din vechime, legea cerea de la poporul Israel ca o legătură din primele
roade ale țării să fie prezentată preotului pentru a fi un dar în timpul Paștelui înainte
ca orice pâine, grâu copt sau spice verzi să fie mâncate de popor. Aceasta trebuia să
fie o lege veșnică din neam în neam în toate locurile unde urmau să locuiască (Levitic
23:10-14). Prin această lege se stabilea anul ebraic, și luna plină a seceratului
orzului marca prima lună a anului, care era numită Abib, însemnând roade noi sau
'spice verzi' (Deuteronom 16:1). Prin urmare, secerea a devenit semnul primei luni și
al sezonului pascal.
Legea primelor roade nu putea să funcționeze în luna martie din Palestina datorită
vânturilor reci și a zăpezilor, prin urmare este sigur faptul că Paștele original nu
avea loc așa devreme, adică în luna martie. În regiunea Ierusalimului, cea mai
timpurie recoltare a orzului are loc în aprilie, spre sfârșitul primei săptămâni, iar
secerișul în sine dura cam până prin 1 iunie.” Grace Amadon, Ancient Jewish
Calendation, 9-10.
Așadar, prima lună a anului, Abib, marca începutul secerișului. Este important de notat încă
o dată că anul începea cu recoltarea orzului, care „are loc în aprilie”, nu în martie. Așa cum
am citit, anul ebraic 1844 a început pe 19 Aprilie 1844.
21
NORII PERSECUȚIEI SE ADUNĂ
22
„Cu cât se apropia anul 1843, cu atât eforturile misionare Millerite au devenit mai
mari și opoziția și antagonismul au crescut. Încă din 1841 a fost raportată o mulțime
care a încercat să oprească întâlnirile unui învățător care predica despre Strigătul de
la Miezul Nopții. În următorul ani, unii oponenți i-au acuzat pe Milleriți de ultraism,
câteva biserici au acționat oficial împotriva membrilor care simpatizau cu sau aderau
la ideile lui Miller, și multe biserici și-au închis ușile în fața învățătorilor milleriți. În
articolul „Criza a venit!” Himes a spus că situația, odată favorabilă, s-a schimbat și
că „opoziția a început în general să își folosească energia pentru a zdrobi susținătorii
Strigătului de la Miezul nopții, și să înăbușe vocea de avertizare ale fecioarelor
aproape adormite.” Pentru unii dintre Milleriți se părea că biserica și lumea s-au unit
pentru a le dărâma crezurile și că „Ortodocși, Heterodocși, Universaliști și Calviniști,
Unitarieni și infideli, Metodiști și Baptiști, bețivi, înjurători și jucători de noroc, de
orice fel, toți sunt prieteni de năpastă, dacă pot să dărâme pe Miller și Millerismul.”
În ciuda sentimentului anti-millerit puternic, poziția oficială a liderilor Mișcări chiar
înainte de 1843 a fost că - exceptând persecuția adevărată, Milleriții ar trebui să stea
în bisericile de care aparțin pentru a-și îndeplini sarcina de a-i avertiza pe frații lor
membri ai bisericilor.” P. Gerard Damsteegt, The Foundations of The Seventh Day
Adventist Message and Mission, 79.
Ne înreptăm spre apogeul mișcării de reformă a Milleriților, iar una dintre pietrele de hotar
ce nu lipsește din nicio linie de reformă este contra-reforma vrăjmașilor. De fiecare dată
când Dumnezeu mișcă inimile credincioșilor Săi spre a duce cu putere Solia Sa pentru o
generație, Satana face tot posibilul să arunce vălul descurajării și confuziei între ei.
Arhiamăgitorul face acest lucru prin aprinderea focului persecuției. Oameni neconsacrați își
folosesc influența Satanică pentru a inventa raționamente false, zvonuri neadevărate și
acuzații josnice. Ei încearcă prin acestea să îi convingă pe cei care nu sunt încă deciși pentru
Adevăr să renunțe la studiul Cuvântului, slăbind astfel mâinile lucrătorilor de pe Zidurile
Sionului.
Prin Duhul inspirației, apostolul Pavel îi arată lui Timotei modul în care cei evlavioși sunt
persecutați, oferindu-i o ilustrație din propria-i experiență:
„Tu, însă, ai cunoscut pe deplin doctrina mea, comportarea mea de viaţă, scopul,
credinţa, îndelunga răbdare, dragostea creștină, răbdarea, persecuţiile, nenorocirile
care mi s-au întâmplat în Antiohia, în Iconia și în Listra; știi ce persecuţii am îndurat,
dar Domnul m-a scăpat din toate. Într-adevăr, toţi cei ce voiesc să trăiască evlavios
23
în Cristos Isus vor fi persecutaţi. Dar oamenii răi și impostorii vor crește din rău în
mai rău, înșelând și fiind înșelaţi.” 2 Timotei 3:10-13.
Ar trebui să reținem că „toţi cei ce voiesc să trăiască evlavios în Cristos Isus vor fi
persecutaţi.” Indiferent de veac, principiul acesta a fost valabil. De fapt, putem să vedem că
el își are originea pe pământ încă de la căderea în păcat:
„Solia proclamată de Îngerul care zbura prin mijlocul cerului este Evanghelia
Veșnică, aceeași Evanghelie care a fost proclamatăîn Eden, când Dumnezeu i-a zis
șarpelui: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta ș i Sămânța ei.
Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3:15).” Solii Alese,
cartea 2, 106.
Așadar, în prima manifestare a Evangheliei Veșnice se vorbește despre o vrăjmășie. Practic,
prima predică profetică a Evangheliei Veșnice, rostită de Însuși Mântuitorul, stabilește
condiția în care se va desfășura Planul de Mântuire. Această condiție este vrăjmășia sau
conflictul. Între cine și cine va fi vrăjmășie sau conflict? Între șarpe (Satana) și femeie
(biserică). Între sămânța șarpelui și sămânța femeii. Între Cain și Abel. Între fariseu și vameș.
Între Iuda și Domnul Cristos. Între neghină și grâu. Domnul Cristos i-a avertizat pe ucenicii
Săi de persecuția pe care o vor avea de înfruntat din partea lumii:
„Eu le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât pentru că ei nu sunt din lume, după
cum Eu nu sunt din lume.” Ioan 17:14.
Motivul pentru care servitorii Cerului au fost persecutați de la un veac la altul a fost
Cuvântul pe care L-au proclamat. Acest Cuvânt este Evanghelia Veșnică, și noi știm că
produce două categorii de închinători.
William Miller și colaboratorii lui vesteau Evanghelia Veșnică din Apocalipsa 14:6, iar efectele
acestei Solii profetice de separare au fost la fel ca în toate timpurile. Ellen White scrie despre
prima ocazie în care a avut privilegiul să asculte prezentările lui William Miller:
„În iunie 1842, domnul Miller a ţinut a doua serie de conferinţe în Portland. Am
simţit că este un mare privilegiu să pot participa la aceste prelegeri, deoarece
căzusem în descurajare şi nu mă simţeam pregătită să mă întâlnesc cu Mântuitorul
meu. Această serie de conferinţe a produs mai multă vâlvă în oraş decât prima.
24
Diferitele denominaţiuni, cu câteva excepţii, au închis uşile bisericilor lor domnului
Miller. Multe predici ţinute la diferite amvoane căutau să expună aşa-zisele erori
fanatice ale oratorului; însă o mulţime de ascultători interesaţi participau la
adunările sale, unii dintre ei nereuşind să pătrundă în sala de conferinţe datorită
afluenţei neaşteptate.” Mărturii, vol 1, 21.
Vedem cum valul persecuției se intensifică începând cu iunie 1842, când „diferitele
denominaţiuni, cu câteva excepţii, au închis uşile bisericilor lor domnului Miller.” Închizând
ușile lor pentru solii Cerului, protestanții au închis ușa Domnului Cristos. Despre judecata
viitoare, stă scris:
„Atunci îi vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau
însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare și nu Te-am servit? Atunci le
va răspunde, zicând: Adevărat vă spun: Întrucât nu aţi făcut acestea unuia dintre cei
mai neînsemnaţi din aceștia, Mie nu Mi le-aţi făcut. Și aceștia vor merge în pedeapsă
veșnică; dar cei drepţi în viaţă eternă.” Matei 25:44-46.
William Miller era unul „dintre cei mai neînsemnați dintre aceștia”. El era servitorul
Domnului, cu care el însuși se identifica. Astfel, respingerea și batjocura pe care el a
primit-o este de fapt pusă în dreptul Domnului Isus. Iar respingătorii soliei Sale sunt
respingătorii Domnului Cristos.
Cu siguranță că majoritatea acestor batjocoritori ai Soliei Adevărului prezent erau creștini
bine văzuți în societate și în biserică, oameni care cred că Îl iubesc din toată inima pe
Domnul Isus. Însă „DOMNUL nu se uită cum se uită omul, pentru că omul se uită la
înfăţișare, dar DOMNUL se uită la inimă.” (1 Samuel 16:7)
În Scrieri Timpurii, Ellen White ne oferă mai multe detalii despre acești oameni răzvrătiți :
„Mulţi privesc cu oroare la calea urmată de iudei când L-au respins şi L-au răstignit
pe Cristos; iar când citesc istorisirea ruşinoasei Lui maltratări, ei cred că Îl iubesc şi
nu L-ar fi tăgăduit ca Petru sau răstignit ca iudeii. Dar Dumnezeu, care citeşte inimile
tuturor, a pus la probă acea iubire pe care ei mărturiseau că o simt faţă de Isus. Tot
cerul a privit cu cel mai adânc interes primirea primei Solii îngereşti. Dar mulţi care
au mărturisit că-L iubesc pe Isus şi care au vărsat lacrimi când au citit povestea
crucii, au luat în râs vestea cea bună a venirii Sale. În loc să primească Solia cu
bucurie, au declarat că este o amăgire. I-au urât pe cei care iubeau venirea Sa şi i-
25
au dat afară din biserici. Cei care au respins prima Solie nu au putut avea vreun
avantaj de la cea de-a doua; şi nu au avut nimic de câştigat nici prin Strigătul de la
Miezul nopţii, care trebuia să-i pregătească să intre cu Isus în Locul Preasfânt din
Sanctuarul ceresc. Și, respingând primele două Solii, ei şi-au întunecat în aşa
măsură priceperea, încât nu pot vedea nici urmă de lumină în cea de-a treia Solie
îngerească, care arată calea către Sfânta Sfintelor. Am văzut că, după cum iudeii L-au
răstignit pe Isus, tot aşa bisericile cu numele răstigniseră aceste trei Solii şi nu au,
prin urmare, nici cea mai vagă cunoştinţă în ce priveşte calea către Sfânta Sfintelor şi
nici nu pot beneficia de mijlocirea săvârşită de Cristos acolo.” Scrieri Timpurii, 260.
Este foarte interesant faptul că Dumnezeu „a pus la probă acea iubire pe care ei
mărturiseau că o simt faţă de Isus” prin Solia profetică a lui William Miller. Acești oameni,
„care au mărturisit că-L iubesc pe Isus şi care au vărsat lacrimi când au citit povestea crucii
... i-au urât pe cei care iubeau venirea Sa şi i-au dat afară din biserici.” Acești oameni nu erau
decât niște farisei. Ei doar „au mărturisit că-L iubesc pe Isus”, însă nu Îl iubeau cu adevărat.
Ce bine că avem un Dumnezeu „care citeşte inimile tuturor”! El a citit inimile acestor oameni.
El știa cine erau de fapt. Totuși, dacă El deja știa, de ce a mai trimis o Solie care să le încerce
inimile? Era nevoie ca dreptatea lui Dumnezeu să fie manifestată în fața a tot Universul. Era
nevoie ca toate ființele credincioase Lui să vadă adevăratul caracter al acestor oameni. Iar
prin această Solie, caracterul acestor oameni, dragostea de sine, ura, egoismul, lăcomia lor,
au fost manifestate public.
Ellen White a primit o viziune care ilustrează modul în care a fost respinsă prima Solie
îngerească în general de către biserici, și modul în care conducătorii au încercat să îi
împiedice pe alții să ajungă la Lumină. Aceeași istorie se repetă de fiecare dată când
Dumnezeu are o Solie pentru poporul Său.
„Am văzut un număr de grupuri care păreau legate unele de altele prin frânghii. Mulţi
care aparţineau acestor grupuri se aflau în întuneric profund; ochii le erau
îndreptaţi în jos, către pământ, şi nu părea că există vreo legătură între ei şi Isus.
Împrăştiate, însă, printre aceste grupuri diverse erau şi persoane ale căror feţe arătau
luminoase şi ai căror ochi erau ridicaţi spre cer. Le-au fost oferite de la Isus raze de
lumină, asemenea razelor soarelui. Un înger m-a îndemnat să privesc cu atenţie şi
am văzut un alt înger care veghea asupra fiecărei persoane care avea o rază de
lumină, în timp ce îngerii răi îi înconjurau pe cei care erau în întuneric. Am auzit
glasul unui înger care striga: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a sosit
ceasul judecăţii Lui!”
26
Apoi o lumină strălucitoare s-a lăsat peste aceste grupuri pentru a-i lumina pe cei
care ar fi vrut s-o primească. Unii dintre cei care se aflau în întuneric au primit
lumina şi s-au bucurat. Alţii s-au împotrivit luminii din cer spunând că a fost trimisă
pentru a-i duce în rătăcire. Lumina s-a stins de la ei şi au fost lăsaţi în întuneric. Cei
care primiseră lumina de la Isus s-au bucurat de sporirea luminii preţioase care
fusese revărsată asupra lor. Feţele lor străluceau de o bucurie sfântă, în timp ce
privirea le era îndreptată în sus, cu un mare interes, către Isus, şi vocile lor au fost
auzite în armonie cu glasul îngerului: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a
sosit ceasul judecăţii Lui!” În timp ce înălţau acest strigăt, i-am văzut pe cei care erau
în întuneric împingându-i cu şoldul şi cu umărul. Atunci mulţi care îndrăgeau
lumina sacră au rupt frânghiile care îi ţineau legaţi şi au ieşit în afara grupului lor.
În timp ce făceau acest lucru, bărbaţi care aparţineau unor grupuri diferite şi care
erau respectaţi în aceste formaţiuni şi-au făcut loc, unii cu cuvinte plăcute, alţii cu
priviri mânioase şi gesturi ameninţătoare şi au strâns frânghiile care slăbeau. Aceşti
bărbaţi spuneau neîncetat: „Dumnezeu este cu noi. Ne aflăm în lumină. Avem
adevărul.” Am întrebat cine sunt aceşti oameni şi mi s-a spus că erau pastori şi
fruntaşi care respinseseră ei înşişi lumina şi nu voiau ca alţii s-o primească.”
Scrieri Timpurii, 240.
Ce ilustrație izbitoare a principiului vrăjmășiei întemeiat în Geneza 3:15! Oare care să fie
motivul pentru care acești pastori și conducători au respins atât de îndârjit Adevărul prezent
pentru acel timp? Răspunsul îl aflăm din următorul pasaj:
„Dar bisericile, în general, n-au primit avertizarea. Slujitorii lor, care erau străjeri
„asupra casei lui Israel” ar fi trebuit să fie primii în cunoașterea semnelor venirii lui
Isus. Dar ei n-au învățat adevărul nici din mărturia profeților și nici din semnele
timpurilor. Pentru că nădejdile și ambițiile pământești le umpluseră inimile, iubirea
față de Dumnezeu și credința în Cuvântul Său s-au răcit. Iar când a fost prezentată
doctrina adventă, ea n-a făcut decât să trezească prejudecățile și necredința lor.
Faptul că Solia era, într-o mare măsură, predicată de laici a fost folosit ca argument
împotriva ei. Ca și în vechime, mărturia lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu a fost
întâmpinată cu întrebarea: „A crezut vreunul din conducători sau farisei?” Și văzând
cât de grea era sarcina de a combate argumentele scoase din perioadele profetice,
mulți descurajau studiul profețiilor, învățând că aceste cărți profetice erau pecetluite
și nu puteau fi înțelese. Mulțimile, încrezându-se orbește în pastorii lor, au refuzat să
27
asculte avertizarea; și alții, deși convinși de adevăr, nu îndrăzneau să-l mărturisească
spre a nu fi „scoși afară din sinagogă”. Solia pe care Dumnezeu o trimisese pentru
încercarea și curățirea bisericii a descoperit cu toată siguranța cât de mare era
numărul acelora care își lipiseră sentimentele de acest pământ, mai mult decât de
Hristos. Legăturile care-i țineau prinși de pământ erau mai puternice decât
atracțiile cerului.Ei au ales să asculte de glasul înțelepciunii omenești și s-au
îndepărtat de Solia adevărului venită să cerceteze inima.” Tragedia Veacurilor, 380.
Este izbitoare asemănarea dintre istoria respingerii iudeilor și istoria respingerii bisericilor
protestante. Atât conducătorii iudeilor, cât și cei ai bisericilor protestante, au fost orbiți de
„nădejdile și ambițiile pământești” și au acceptat o interpretare greșită a profeției,
persecutându-i pe aceia care o proclamau pe cea corectă. Este interesant că și sora White
face referire la istoria iudeilor în acest pasaj, atunci când citează întrebarea: „A crezut
vreunul dintre conducători sau farisei?” Oare astăzi, în poporul advent, nu suntem noi orbiți
de „nădejdile și ambițiile pământești”? Pentru că suntem, Satana va schimba și astăzi
interpretarea corectă a profețiilor în așa fel încât să nu fim nevoiți să renunțăm la plăcerile și
ambițiile pe care le iubim atât de mult. Să ascultăm așadar de sfatul apostolului:
„Luaţi seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu depravare și
beţie și cu îngrijorările acestei vieţi și acea zi să vină peste voi pe neașteptate.” Luca
21:34.
Conflictul dintre Adevăr și rătăcire de pe pământ este foarte atent supravegheat de
inteligențele cerești. Îngerii privesc cu cel mai mare interes cum este primită Solia lui
Dumnezeu pentru timpul prezent:
„Mi-a fost arătat interesul pe care-l manifestase tot cerul faţă de lucrarea care se
afla în desfăşurare pe pământ. Isus însărcinase un înger puternic să coboare şi să-i
avertizeze pe locuitorii pământului să se pregătească pentru cea de-a doua Sa venire.
Când îngerul a plecat de la Isus din cer, o lumină nespus de puternică mergea
înaintea lui. Mi s-a spus că misiunea lui era de a lumina pământul cu slava sa şi de a-i
avertiza pe oameni de apropiata mânie a lui Dumnezeu. Mulţimi au primit Lumina.
Unii dintre aceştia păreau să fie foarte solemni, în timp ce alţii erau bucuroşi şi
extaziaţi. Toţi cei care au primit Lumina şi-au întors feţele către cer şi I-au dat slavă
lui Dumnezeu. Deşi era revărsată peste toţi, unii nu au făcut decât să vină în raza ei
de influenţă, dar nu au primit-o din toată inima. Mulţi erau plini de o mare mânie.
28
Pastori şi popor s-au unit cu cei răi şi s-au împotrivit crâncen Luminii revărsate de
îngerul cel puternic.
Dar toţi cei care au primit-o s-au retras din lume şi au fost strâns uniţi unii cu alţii.
Satana şi îngerii lui erau absorbiţi de lucrarea de a distrage mintea cât mai multora
de la Lumină. Grupul celor care o respinseseră a fost lăsat în întuneric. L-am văzut pe
îngerul lui Dumnezeu privindu-i cu cel mai profund interes pe cei ce mărturiseau că
sunt poporul Său, pentru a nota ce caracter îşi dezvoltau în timp ce le era prezentată
Solia de origine cerească. Și, în timp ce mulţi, care mărturiseau dragostea faţă de
Isus, şi-au întors feţele cu dispreţ, batjocură şi ură de la Solia cerului, un înger care
avea un pergament în mână a înregistrat raportul cel ruşinos. Tot cerul era indignat
că Isus a fost insultat în felul acesta de către cei ce spuneau că Îi sunt urmaşi.” Scrieri
Timpurii, 245-246.
Observați propoziția de mai sus: „L-am văzut pe îngerul lui Dumnezeu privindu-i cu cel mai
profund interes pe cei ce mărturiseau că sunt poporul Său, pentru a nota ce caracter îşi
dezvoltau în timp ce le era prezentată Solia de origine cerească.” Atunci când oamenilor le
este prezentată o Solie „de origine cerească”, ei își dezvoltă un caracter. În funcție de modul
în care primesc acea Solie, caracterul lor este pregătit fie pentru viața veșnică, fie pentru
moartea veșnică. Cu câtă grijă ar trebui să analizăm astăzi toate „duhurile dacă sunt de la
Dumnezeu”. Iar atunci când găsim Solia adevărului prezent, care nu contrazice adevărurile
vechi, cu câtă considerațe ar trebui să ne-o însușim!
Este important de observat că în ambele ilustrații din Spiritul Profetic de mai sus se
vorbește despre o separare între cei persecutați și persecutori. În Scrieri Timpurii 240, am
citit:
„Atunci mulţi care îndrăgeau Lumina sacră au rupt frânghiile care îi ţineau legaţi şi
au ieşit în afara grupului lor.”
Iar în aceeași carte, câteva pagini mai târziu am citit:
„Dar toţi cei care au primit-o s-au retras din lume şi au fost strâns uniţi unii cu
alţii.”
Într-adevăr, așa cum am studiat, în fiecare veac vrăjmășia profetizată în Geneza 3:15 a dus
la separare. Aceasta este lucrarea Evangheliei Veșnice. Aceeași lucrare de despărțire a
făcut-o și Domnul Isus. Folosind sabia Evangheliei, El urma să despartă pe cei credincioși de
cei necredincioși, și să întemeieze această vrăjmășie și despărțire între Lumină și întuneric.
29
„Să nu gândiţi că am venit să trimit pace pe pământ; nu am venit să trimit pace, ci
sabie. Fiindcă am venit să întorc pe om împotriva tatălui său și pe fiică împotriva
mamei sale și pe noră împotriva soacrei sale. Și dușmanii omului vor fi cei din casa
lui. Cel ce iubeşte tată sau mamă mai mult decât pe Mine, nu este demn de Mine; şi
cel ce iubeşte fiu sau fiică mai mult decât pe Mine, nu este demn de Mine. Şi cel ce nu
îşi ia crucea şi nu Mă urmează, nu este demn de Mine.” Matei 10:34-38.
Așa cum am văzut mai sus, respingerea sau acceptarea Soliei adevărului prezent va
produce un caracter pregătit pentru moarte veșnică sau viață veșnică. Cei care resping
Adevărul vor începe să decadă iremediabil și progresiv în virtute creștină. Acest lucru este
un efect natural, întrucât Însuși Mântuitorul a spus că prin Adevăr suntem sfințiți:
„Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevăr.” Ioan 17:17.
Așadar, respingerea Adevărului face imposibilă sfințirea. De asemenea, am studiat cum
Cuvântul lui Dumnezeu este asemănat cu hrana (Deut 8:3, 32:1-2; Isaia 55:9-11, Ioan 6).
Hrana fizică construiește sau distruge omul fizic, iar hrana spirituală - Cuvântul lui
Dumnezeu sau cuvântul omului - construiește sau distruge „omul dinăuntru”. Refuzând
hrana Cuvântului lui Dumnezeu și alegând cuvântul omului, omul spiritual ajunge
nesănătos, subnutrit și până la urmă moare. Pe 11 August 1840, Dumnezeu a pregătit un
ospăț pentru acea generație. A trimis Îngerul din Apocalipsa 10 cu o cărticică pe care
poporul trebuia să o mănânce. O categorie de închinători a mâncat acea hrană sănătoasă și
au fost pregătiți pentru a intra în Legământ cu Dumnezeu, iar cealaltă categorie a refuzat să
mănânce și a murit din punct de vedere spiritual.
Separarea produsă de Solia Evangheliei Veșnice are loc între aceste două categorii de
închinători. Dumnezeu dorește să-i separe pe cei care înaintează activ în lupta pentru
dobândirea unui caracter desăvârșit prin lucrarea Adevărului prezent, de cei care și-au
sigilat destinul prin respingerea Adevărului. Progresul primei categorii este împiedicat de
apostazia celei de-a doua. De aceea, separarea nu este o decizie arbitrară a lui Dumnezeu, ci
una făcută din dragoste pentru copiii Săi care se luptă să ajungă „la unirea credinţei şi a
cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui
Cristos.” În acest fel milleriții au început să se separe de bisericile pe care le iubeau, fie
pentru că erau excluși, fie pentru că se retrăgeau pentru a-și putea exercita în libertate
credința în cea de-a doua venire a Domnului. Aceste evenimente erau destul de izolate la
începutul Mișcării. La început, lucrarea a fost primită chiar cu favoare din partea clerului
bisericilor protestante. Pe parcurs însă, în anii 1842, 1843 și mai ales 1844, tensiunile au
crescut progresiv și au dus la separare. În Tragedia Veacurilor, Ellen White vorbește despre
acest proces progresiv:
30
„În toate lucrările mele”, spunea Miller, „niciodată n-am avut dorința sau gândul să
acord vreun interes deosebit uneia dintre denominațiunile existente sau să avantajez
pe una în detrimentul celeilalte. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toți
creștinii se vor bucura în perspectiva venirii lui Isus și că aceia care nu vedeau, cum
vedeam eu, nu îi vor iubi mai puțin pe aceia care vor îmbrățișa această învățătură,
n-am conceput că ar fi fost nevoie de adunări separate. Scopul meu era dorința de a
întoarce sufletele la Dumnezeu, de a duce lumii vestea despre judecata viitoare și a-i
determina pe concetățenii mei la acea pregătire a inimii care urma să-i aducă în stare
să-L întâmpine pe Dumnezeu în pace. Marea majoritate a acelora care s-au convertit
în urma lucrării mele s-au unit apoi cu diferitele biserici existente.” (Bliss, p. 328)
Atâta timp cât lucrarea lui a ajutat la întărirea bisericilor, a fost privită cu
bunăvoință. Dar când slujitorii și conducătorii religiei au început să fie ostili
învățăturii advente, dorind să pună capăt oricărei agitații cu privire la acest subiect,
nu numai că i s-au împotrivit de la amvon, dar le-au interzis și membrilor privilegiul
de a participa la predicile unde se prezenta a doua venire sau chiar să vorbească
despre nădejdea lor în adunările bisericii. În felul acesta credincioșii se aflau într-o
mare încercare și încurcătură. Ei își iubeau bisericile lor și le era greu să se despartă
de ele. Dar când au văzut că mărturia Cuvântului lui Dumnezeu le este interzisă și
dreptul de a cerceta profețiile este imposibil, au judecat că loialitatea, credința față de
Dumnezeu îi oprea să se supună. Pe aceia care căutau să interzică mărturia
Cuvântului lui Dumnezeu nu-i puteau socoti ca fiind biserica lui Cristos, „stâlpul și
temelia Adevărului”. De aceea s-au socotit îndreptățiți să se despartă de ei. În vara
anului 1844, aproximativ cincizeci de mii de persoane s-au retras din biserici.”
Tragedia Veacurilor, 375.
URMĂRILE RESPINGERII SOLIEI MILLERITE Separarea adevăraților închinători de bisericile protestante din care făceau parte nu a fost
fără urmări pentru biserici. Acestea au fost, așa cum am menționat mai devreme, decăderea
morală și confuzia doctrinară.
„Există lecții care trebuie învățate din istoria trecut ului; și trebuie atrasă atenția
asupra acestor lucruri, pentru ca toți să înțeleagă faptul că Dumnezeu lucrează acum
după aceleași linii după care a lucrat dintotdeauna. Mâna Lui poate fi văzută și acum
în lucrarea Lui și în cadrul popo arelor, la fel cum a fost încă din momentul în care
Evanghelia i-a fost proclamată pentru prima dată lui Adam în Eden.
31
Există perioade care sunt puncte de cotitură în istoria popoarelor și cea a bisericii. În
providența lui Dumnezeu , când ace ste crize neobișnuite sosesc , este dată Lumina
pentru acel timp . Dacă este primită , atunci are loc un progres pe plan spiritual ;
dacă este respinsă , urmarea este declinul și ruina spirituală .” The Bible Echo, 26
august 1895, par. 10.
Anul 1798 și 11 August 1840 au fost „puncte de cotitură în istoria popoarelor și cea a
bisericii.” Aceste două date marchează încetarea susținerii civile a Catolicismului și încetarea
supremației otomane. Ele sunt puncte de cotitură în istoria popoarelor, adică din punct de
vedere extern. De asemenea, sunt puncte de cotitură în istoria bisericii, întrucât corespund
cu evenimente interne importante care dau naștere la reforma millerită. În anul 1798 începe
timpul sfârșitului, cartea lui Daniel este desigilată și cunoștința despre profeții începe să
crească. Iar pe 11 August 1840 Îngerul din Apocalipsa 10 coboară să confirme regulile de
interpretare millerite și să împuternicească mișcarea. Astfel, putem să vedem că reforma
millerită este constituită în jurul unor puncte de cotitură în istoria popoarelor și cea a
bisericii. Dumnezeu a dat Lumina despre aceste puncte de cotitură, iar bisericile în general
au respins-o. Care este urmarea? „Urmarea este declinul și ruina spirituală.”
În Tragedia Veacurilor, sora White a dedicat un capitol întreg acestui subiect. Aici este
redată o bună parte din acel capitol. Veți observa că dumneaei vorbește despre faptul că
Solia celui de-al doilea înger a sosit ca urmare a respingerii Soliei Millerite. Vom discuta mai
în detaliu despre ce-a de-a doua Solie în capitolele următoare, însă acest pasaj pune o
temelie foarte bună subiectului:
„Refuzând să ia seama la avertizarea primului înger, ei au respins mijloacele pe care
Cerul le prevăzuse spre îndreptarea lor. Ei au disprețuit solul harului care le-ar fi
corectat greșelile care-i despărțeau de Dumnezeu și, cu o înverșunare mai mare, s-au
întors să caute prietenia lumii. Aceasta era cauza acelei stări îngrozitoare de iubire
pentru lume, apostazie și moarte spirituală care exista în bisericile anului 1844.
În Apocalipsa capitolul 14, primul înger este urmat de al doilea care vestește Solia:
„A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare care a adăpat toate neamurile din vinul
mâniei desfrânării ei”. (Apocalipsa 14, 8). Termenul Babilon este derivat de la
„Babel” și înseamnă confuzie. Este folosit în Scriptură pentru a desemna diferitele
forme ale religiei false sau apostate. În Apocalipsa capitolul 17, Babilonul este
reprezentat printr-o femeie — o metaforă care este folosită în Biblie ca simbol al
bisericii, o femeie virtuoasă reprezentând o biserică curată, iar o femeie stricată
reprezentând o biserică decăzută.
32
În Biblie, caracterul sfânt și durabil al legăturii care există între Cristos și biserica Sa
este reprezentat prin unirea căsătoriei. Domnul S-a unit cu poporul Său printr-un
legământ solemn, El făgăduind să fie Dumnezeul lor, iar ei legându-se să fie ai Lui și
numai ai Lui. El declară: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu
Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare” (Osea 2, 19). Și iarăși:
„Eu sunt Stăpânul vostru” (Ieremia 3, 14). Iar Pavel întrebuințează același tablou în
Noul Testament când zice: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui
Cristos ca pe o fecioară curată”. (2 Corinteni 11, 2)
Necredincioșia bisericii față de Cristos, îngăduind ca încrederea și dragostea ei să se
îndepărteze de la El și făcând ca iubirea față de lucrurile pământești să ocupe
sufletul, este asemenea călcării jurământului căsătoriei. Păcatul prin care Israel s-a
depărtat de Domnul este prezentat prin această comparație; iar iubirea minunată a
lui Dumnezeu pe care ei au disprețuit-o în felul acesta, este descrisă în mod mișcător
astfel: „Ți-am jurat credință, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, și ai
fost a Mea! Erai de o frumusețe desăvârșită, ba ajunseseși chiar împărăteasă. Ți s-a
dus vestea printre neamuri pentru frumusețea ta, căci erai desăvârșită de tot, datorită
strălucirii cu care te împodobisem, dar te-ai încrezut în frumusețea ta și ai curvit, la
adăpostul numelui tău cel mare”. „Ai fost femeia prea curvă, care primește pe străini
în locul bărbatului ei.” „Cum este necredincioasă iubitului său o femeie, așa Mi-ați
fost necredincioși voi, casa lui Israel, zice Domnul!” (Ezechiel 16, 8.13-15.32;
Ieremia 3, 20)
În Noul Testament, o vorbire asemănătoare este adresată celor care se numesc
creștini, dar care caută prietenia lumii mai presus de favoarea lui Dumnezeu.
Apostolul Iacov spune: „Suflete preacurvare, nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie
cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu
Dumnezeu.”
Femeia (Babilonul) din Apocalipsa capitolul 17 este descrisă ca fiind împodobită în
purpură și stacojiu și gătită cu aur, cu pietre prețioase și diamante, având în mână o
cupă de aur plină cu stricăciuni și necurății ... iar pe frunte avea scris un nume:
„Taină, Babilonul cel mare, mama desfrânatelor”. Profetul spune: „Am văzut pe
femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinților și de sângele ucenicilor lui Isus”.
Babilonul este descris mai departe ca fiind „cetatea cea mare care are stăpânire peste
împărații pământului”. (Apocalipsa 17, 4-6.18). Puterea aceea care timp de multe
secole a exercitat o guvernare despotică asupra monarhilor creștinătății este Roma.
33
Purpura și stacojiul, aurul, diamantele și pietrele prețioase descriu în mod viu
măreția și pompa, mai mult decât împărătească, desfășurată de scaunul trufaș al
Romei. Și despre nicio altă putere nu s-a putut spune în realitate că a fost „îmbătată
de sângele sfinților” ca despre această biserică, care i-a persecutat cu atâta cruzime
pe urmașii lui Cristos. Babilonul mai este încărcat și cu păcatul legăturii nelegiuite cu
„împărații pământului”. Biserica iudaică devenise deja o desfrânată, ca urmare a
depărtării de Domnul și a alianței cu păgânii; iar Roma care a decăzut în același fel,
deoarece a căutat sprijin la puterile pământești, va primi aceeași condamnare.
Despre Babilon se spune că este „mama desfrânatelor”. Prin fiicele ei sunt
simbolizate bisericile care țin învățătura și tradițiile ei și urmează exemplul ei de
sacrificare al Adevărului și a aprobării lui Dumnezeu, pentru a stabili o alianță
nelegiuită cu lumea. Solia din Apocalipsa capitolul 14, care anunță căderea
Babilonului, trebuie să se aplice grupărilor religioase care odinioară au fost curate,
dar care s-au stricat. Și întrucât această Solie urmează după avertizarea cu privire la
judecată, ea trebuie să fie vestită în zilele din urmă, de aceea ea nu se poate referi
numai la biserica Romei, deoarece această biserică a fost într-o stare decăzută timp
de multe veacuri. Mai mult decât atât, în capitolul optsprezece din Apocalipsa poporul
lui Dumnezeu este chemat să iasă din Babilon. Conform acestui text, mulți oameni din
poporul lui Dumnezeu se găsesc încă în Babilon. Dar în care grupări religioase se
găsește acum cea mai mare parte dintre urmașii lui Cristos? Fără îndoială, în
diferitele biserici care mărturisesc credința protestantă. La data apariției lor, aceste
biserici au luat o poziție nobilă pentru Dumnezeu și pentru Adevăr, iar
binecuvântarea Lui a fost cu ele. Chiar și lumea necredincioasă a fost constrânsă să
recunoască rezultatele binefăcătoare care au urmat după primirea principiilor
Evangheliei. În cuvintele prorocului către Israel se spune: „Ți s-a dus vestea printre
neamuri pentru frumusețea ta; căci erai desăvârșită de tot datorită strălucirii cu care
te împodobisem, zice Domnul Dumnezeu”. Dar ele au decăzut din cauza aceleiași
dorințe care a constituit blestemul și ruina lui Israel — dorința de a imita practicile și
căutarea prieteniei celor necredincioși. „Te-ai încrezut în frumusețea ta și ai curvit la
adăpostul numelui tău cel mare.” (Ezechiel 16, 14.15)
Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei de legătură nelegiuită cu
„împărații pământului” — ca biserici de stat prin legăturile lor cu conducerile
pământești la fel făcând și alte denominațiuni care caută favoarea lumii. Deci,
termenul de „Babilon” — confuzie — se poate aplica pe drept și acestor grupări, care
34
susțin că își iau învățăturile din Biblie și totuși sunt divizate în secte aproape fără
număr, cu crezuri și teorii contradictorii.
Pe lângă unirea vinovată cu lumea, bisericile care s-au despărțit de Roma mai
prezintă și altele din caracteristicile ei.
O publicație romano-catolică susține că: „Dacă biserica Romei a fost vreodată
vinovată de idolatrie în legătură cu sfinții, fiica ei, Biserica Anglicană, este vinovată
de același păcat deoarece are zece biserici închinate Mariei și doar una dedicată lui
Cristos.” (Richard Challoner, The Catholic Christian Instructed, Preface, pp. 21, 22)
Iar Dr. Hopkins, în lucrarea sa Tratat asupra Mileniului, declară: „Nu există nici cel
mai mic motiv să apreciem că spiritul și practicile antihriste și-ar trage în totul
originea de la aceea care se numește biserica Romei. Bisericile protestante au în ele
mult din spiritul lui Anticrist și sunt departe de a fi complet reformate de ...
stricăciune și nelegiuire.” (Samuel Hopkins, Works, vol. 2, p. 328)
Cu privire la despărțirea Bisericii Prezbiteriene de Roma, Dr. Guthrie scria: „Acum
trei sute de ani, biserica noastră a ieșit pe porțile Romei cu o Biblie deschisă pe
steagul ei și cu următorul motto pe banderolă: «Cercetați Scripturile!»”. Apoi pune
întrebarea plină de semnificație: „Dar au ieșit ei curați din Babilon?” (Thomas
Guthrie, The Gospel in Ezechiel, p. 237)
„Biserica Anglicană”, spunea Spurgeon, „pare că este roasă complet de
sacramentarism; dar nonconformismul pare să fie aproape tot atât de rău primit de
necredința filozofică. Aceia despre care am gândit lucruri mai bune se depărtează
unul câte unul de la temelia credinței. Din ce în ce mai mult, cred că însăși inima
Angliei este îmbibată de o necredință vrednică de condamnat și care îndrăznește să
urce amvonul și să se numească creștină.”
Care a fost originea marii apostazii? Cum s-a depărtat prima biserică de simplitatea
Evangheliei? Asemănându-se practicilor păgânismului pentru a ușura primirea
creștinismului de către păgâni. Apostolul Pavel declara că în zilele sale „taina
fărădelegii începe deja să lu