Argument

În prezent, studiul debilităţii mintale a depăşit aria interesului strict

medical, formând obiectul de investigaţie al multor categorii de specialişti,

pedagogi, psihologi, sociologi, economişti, politologi şi al tuturor celor interesaţi

de evoluţia omului şi a societăţii în ansamblu.

Preocuparea pentru cunoaşterea oligofreniei a început cu mult înainte ca

psihologia să poată defini mecanismele intelectului. Cercetarea aspectului

cantitativ al potentelor mintale râmase în fază primară a premers abordarea

aspectului calitativ, aşa cum în organizarea asistenţei mintalilor interesele

practice de ordin social au prevalat asupra acelora de natură afectiv-emoţională.

Dar, odată cu progresul investigaţiei ştiinţifice, raportul s-a inversat. Astăzi,

cercetările asupra idioţiei sunt tot mai rare, în schimb un număr tot mai mare de

studii sunt închinate diverselor tipuri de debilitate mintală şi stărilor

asemănătoare. Explicaţia constă în frecvenţa mărită a debililor şi în posibilităţile

de recuperare educaţională şi integrare socio-profesională a lor.

1. Răspândirea debililor mintali

Referindu-se la frecvenţa oligofreniei, experţii OMS arată că din totalul

de 17% al handicapaţilor ea se întâlneşte la 6,3% dintre care 4% sub forma

debilităţii mintale. După ancheta efectuată de P. Baton pe o populaţie de vârstă

şcolară, în 1962, debilitatea atingea 2,26%, incomparabil mai mult decât idioţia

(0,06%) sau imbecilitatea (0,24%). Răspândirea debilităţii apare însă restrânsă în

raport cu intelectul de limită (10%). Aceste procente concordă într-o anumită

măsură cu datele culese de E. O. Lewis în cadrul unei anchete iniţiate în 1924-

1926, potrivit căreia din totalul deficienţilor mintal depistaţi 75% prezentau

debilitate mintală, 20% imbecilitate şi 5% idioţie. În raport cu vârsta cronologică

datele oferite de Baton sunt neconcludente. El găseşte debilitatea mintală la

4,9% dintre copiii deficienţi sub vârsta de 5 ani şi la 15,9% la şcolarii de 11 ani,

ca şi cum frecvenţa debilităţii mintale ar spori odată cu creşterea vârstei. Multe

1

dintre cazurile de după vârsta de 5 ani nu au fost diagnosticate la vreme.

Oricum, autorii care au cercetat latura statistică a problemei în discuţie consideră

că răspândirea oligofreniei sub forma debilitaţii mintale este, în realitate, mult

mai mare faţă de cît e considerată, teoretic, după datele furnizate de aplicarea

curbei lui Gauss. Tot aşa, ea este mai mare în rândul bărbaţilor decât al femeilor,

cu cel puţin 1,5%. Semnificativ rămâne însă faptul că frecvenţa deficienţei

mintale creşte în raport cu scăderea gradului de intensitate care o marchează, iar

procentul sporit ni persoanelor din planul imediat al subnormalităţii ridică

importante probleme de ordin social. Acesta este şi motivul pentru care

debilitatea mintală, considerata multă vreme sub incidenţa medicală şi psiholo-

gica, interesând doar pe specialişti, a determinat o preocupare largă la nivel

social, antrenând atitudini şi motivaţii polarizate în direcţia ideii de asistenţă şi

ocrotire concepută şi realizată în cunoştinţă de cauză.

2. Rezonanţa socială a debilităţii mintale

De la vechea denumire de "făpturi anormale", asociată adesea cu

atitudinea de respingere, debilii apar acum ca un caz particular al deficienţelor

umane, ca un fel de tribut inevitabil al evoluţiei speciei. Existenţa lor a căpătat

însă rezonanţa mare din raţiuni de ordin moral şi de sanitaţie socială.

Comunitatea umană are dintotdeauna instinctul ei de apărare care-i ascute

atenţia pentru tot ce iar ameninţa dezvoltarea. Societatea este obligată să apere

pe membrii ei, ferindu-i de agresiuni latente sau de dezechilibru şi involuţie.

Când, în 1840, B. A. Morel avea să lanseze teoria degradării progresive a fiinţei

umane, cunoscută sub denumirea de teoria degenerescentei, el pornea de la

observarea unor generaţii caracterizate prin dezechilibru, trândăvie, delicventă,

până la generaţia următoare, a perversiunii, isteriei, ipohondriei, prostituării şi

tot aşa până la generaţia degenerată a imbecilităţii şi idioţiei. Sensibilizarea

societăţii pentru nesiguranţa echilibrului ei a început odată cu apariţia, la

începutul secolului XX, a unor studii de genealogie (Goddard), care puneau în

2

evidenţă ereditatea clară a mintalilor, asociată cu proliferarea lor iresponsabilă.

Un sentiment de teamă s-a născut dintr-un raţionament simplu: "dacă deficienţii

mintali au mai mulţi copii şi dacă ei tind să-şi transmită deficienţa, indivizii care

o capătă devin tot mai numeroşi cu fiecare generaţie". Ecoul gândirii lui Morel

se amplifică prin Lambroso, Down Crook, Shank şi mai apoi prin însuşi

progresul ştiinţelor medicale care aveau să răstoarne prognoza defavorabilă a

viabilităţii oligofrenilor, adâncind astfel îngrijorarea societăţii şi redeşteptând

vechea atitudine de apărare prin respingere, segregare, sterilizare. Desigur,

Morel nu propusese în mod explicit înlăturarea oligofrenilor ca pe un lest care

grevează viaţa socială, dar la circa 100 de ani de la apariţia lucrărilor sale asupra

degenerescentei se va marca trecerea la practica sinistră a lichidării lor prin

gazare (Germania-1940). Pe de altă parte, în această sută de ani asistăm la

dezvoltarea unui spirit caritabil care întoarce plivirile societăţii către efortul de

recuperare încercat de Itard şi Seguin încă de la începutul secolului al XIX-lea.

Această orientare dobândeşte un impuls considerabil după cel de al doilea război

mondial, când, în statele dezvoltate, s-au adunat fonduri substanţiale pentru

studiul şi educarea tuturor categoriilor de deficienţi, a debililor mintali cu

deosebire pentru că aceştia stânjeneau cel mai mult învăţământul de masă

confruntat cu solicitări cerebrale în continuă creştere.

3. Cunoaşterea debililor mintal

În prezent, ideea de recuperare şi ocrotire care contrabalansează, în forţă,

atitudinea de respingere (conservată uneori sub forme mai subtile) se întemeiază

pe conceptele de cunoaştere şi de valorizare a tot ceea ce fiinţa deficientului

prezintă ea ca om. Aşa se explică creşterea bruscă a interesului pentru studiul

ştiinţific al stărilor de handicap mintal în ansamblu şi al perspectivelor de

formare a mintalilor pentru viaţa socială. De fapt, asistăm la o reactivare a unei

vechi convingeri promovată de revoluţia franceză conform căreia demnitatea

3

umană trebuie postulată în orice individ ca o realitate posibilă de dezvoltat în

sensul unei valorificări a potenţelor neuropsihice, oricât de limitate ar fi ele.

De aici înainte statutul oligofrenilor îşi va înclina balanţa în direcţia

atitudinii de protejare a persoanei lor. Evaluarea stării prezentate de ei nu se va

mai face prin raportare la starea de "nebunie" ca altădată, ci la cea de

normalitate. La rândul ei, asistenţa se va deplasa de la condiţia de asigurare a

supravieţuirii, la condiţia de tratament medico-pedagogic specializat. Drumul

străbătut în asumarea acestei asistenţe nu a fost prea lung dacă ne amintim că în

pragul secolului nostru preocupările specialiştilor erau angajate aproape exclusiv

în aria formelor severe ale oligofreniei (idioţie şi imbecilitate) şi nu în sfera

debilităţii mintale, singura susceptibilă de o recuperare importantă. Acţiunea de

educare a acestei categorii de copii, cu oligofrenie în formă uşoara, pune mai

întâi problema depistării lor precoce prin trierea întregii populaţii infantile,

ajunsă la vârsta şcolară, spre a se elabora un sistem de influenţare adecvat. În

acest scop se vor căuta instrumente proprii de determinare a specificului

diverselor aspecte ale structurii lor psihice, ca o modalitate ştiinţifică de a

răspunde primelor exigenţe ale unei asistenţe eficiente. S-au elaborat astfel

probe verbale şi de performanţă manuală, menite să releve cu o precizie sporită

gradul de afectare a capacităţilor mintale.

Cercetările întreprinse pentru conoaşterea debilităţii mintale s-au

dezvoltat rapid conducând la crearea unui sistem de subdiscipline, aflate în curs

de elaborare: oligofrenopsihologia, oligofrenosociologia, oligofrenopedagogia.

Specialiştii antrenaţi în aceste studii s-au constituit în asociaţii mondiale, care

împreună cu asociaţiile de părinţi ai copiilor handicapaţi au fondat Liga

Internaţională a Asociaţiilor pentru Handicapaţi Mintal (LIAHM), aflată în

relaţie directă cu marile organisme ale ONU. În felul acesta s-a constituit cadrul

organizatoric pentru adâncirea şi propagarea informaţiilor dobândite. S-au iniţiat

simpozioane, conferinţe, congrese pentru cunoaşterea, educarea profesională,

recuperarea socială şi asigurarea vieţii în societate a debililor mintali.

4

4. Implicaţii ale factorilor perturbatori

la nivelul psihicului deficientului mintal

In ritmul din ce în ce mai alert impus de condiţiile vieţii actuale, de lupta

pentru existenţa care devine din ce în ce mai acerbă, solicitările care survin

asupra organismului uman sunt din ce în ce mai numeroase.

O solicitare de orice natură care provoacă o reacţie nespecifică a

organismului înseamnă o perturbare a activităţii. Ne confruntăm cu asemenea

situaţii de la primii paşi şi până în ultimele clipe, fie că suntem locuitori

singuratici ai munţilor, fie că trăim în supraaglomerările urbane, în zgomotul şi

agitaţia lor.

Aşadar, factorii perturbatori apar continuu în procesul de adaptare a

omului, pentru că aceasta presupune confruntarea cu noi cerinţe sociale ale

mediului înconjurător, presupune analiza acestor cerinţe şi asimilarea lor

specifică fiecărui individ în parte. Una şi aceeaşi solicitare poate provoca unui

individ o anumită stare stresantă, frustrantă sau conflictualâ, iar pentru alta poate

fi pur şi simplu indiferentă. Cunoaşterea acestor factori, a reacţiilor ca şi a

posibilităţilor de ameliorare pentru anumite categorii de indivizi, normali sau

handicapaţi, pentru diferitele vârste şi medii de viaţă capătă o importanţă sporită.

în consecinţă, nu putem cunoaşte un subiect pe deplin fără să ştim factorii care-1

influenţează şi măsura în care aceştia îi determină comportamentul, în această

viziune frustrarea, conflictul, stresul privite ca factori perturbatori se găsesc în

stare de intercondiţionare reciprocă, fie care din ele putând fi consecinţa

celuilalt. Frustrarea, de exemplu, se dezvoltă din conflict, generăndu-1 la rându-i

mai ales atunci când starea de frustraţie este rezultatul unui act de atribuire

subiectivă, nejustificată, cu o intenţie răuvoitoare.

Din punct de vedere psihologic conflictul apare atunci când se impune o

alegere între motive diferite, mutual exclusive, asupra individului exercitându-se

două sau mai multe foiţe cu valenţe diferite dar de intensitate aproximativ egală.

Un conflict nerezolvat sau cronicizat este o sursă de frustrare. Frustrarea a fost

5

concepută din punct de vedere obiectiv, ca un dezechilibru afectiv rezultat din

blocarea realizării unor dorinţe, aspiraţii.

Fenomenul de stres urmează de regulă stărilor de conflict şi frustrare,

îndeosebi atunci când aceste fenomene persistă o perioadă mai lungă de timp sau

când ating un anumit grad de complexitate şi intensitate. Există posibilitatea ca

stresul să stea la originea fenomenelor de conflict şi frustrare, ca de exemplu, în

acele împrejurări când, fiind într-o puternică stare de depresie, de anxietate,

individul este înclinat să intre mai uşor în conflict cu semenii săi, să interpreteze

diferitele situaţii ca fiind frustrante.

Aşadar, toate aceste trei fenomene, conflict, frustraţie, stres, constituie

tendinţe diferite de manifestare a organismului, în funcţie de rezistenţa psiho-

fiziologică individuală la ameninţări, ceea ce duce la perturbarea activităţii.

învăţarea fiind una din formele activităţii are şi ea de suferit modificări în

desfăşurarea ei. Cel ce învaţă trebuie să se adapteze la mediul în care trăieşte, la

evenimentele de viaţă cu care este confruntat. Indiferent de etapa de şcolarizare,

elevul/tânărul are de înfruntat piedici, e firesc să suporte conflicte, să învingă

frustrări sau să depăşească situaţiile stresante. Fiecare etapă de şcolaritate, pen-

tru orice formă de învăţământ este o perioadă distinctă a dezvoltării şi

maturizării fizice, psihice şi sociale, este şi perioada când se modifică substanţial

regimul de muncă şi de viaţă, care atrage caracteristicile tensionale generate de

evenimentele care domină şi marchează munca de învăţare. Pentru elevul

deficient mintal, mai mult decât pentru cel cu intelect normal, sistemul de

solicitări specifice pe care le aduce şcoala specială îi redimensionează

fundamental universul psihologic şi comportamental. Deşi investigarea

factorilor perturbatori în munca de învăţare reprezintă una din tematicile de

mare complexitate, mereu în actualitate, de importanţa majoră, a rămas cu

numeroase probleme neelucidate, atât teoretic-aplicativ, cât şi metodologic-

experimental, în mod deosebit în ceea ce priveşte handicapaţii. Socotim că

dificultatea abordării fenomenelor de conflict, frustrare şi stres în muncă, de

învăţare la elevii deficienţi mintal este justifeată de necesitatea reconsiderării,

6

redimensionării numeroşilor factori perturbatori şcolari, extra-şcolari, familiali,

sociali etc. întâlniţi la elevii normali.

De altfel, la deficientul mintal, stările conflictuale, stresante, fru3-trante

sunt determinate şi de alţi factori faţă de normal, iar reacţiile lor nu întotdeauna

sunt direct proporţionale cu situaţiile perturbatoare.

7

Model de intervenţii psihologice individuale şi de grup, la copii cu debilitate mintală

- plan de intervenţie -

SCOP

Modificarea şi optimizarea unor efecte psihologice negative datorate

deficienţei mintale, printr-o intervenţie psihologică dirijată.

OBIECTIVE

1) Diminuarea tendinţelor de agresivitate verbală şi fizică, a tendinţelor

impulsive prin intervenţii psihologice de grup.

2) Diminuarea intensităţii atitudinilor şi gândurilor morbide, care generează

conduite autolitice şi comportamente dezadaptative.

3) Antrenarea subiecţilor în activităţi atractive şi dezirabile, pentru a le

forma modele dezirabile de conduită şi comportament.

GRUP ŢINTĂ

Intervenţiile psihologice de grup vor fi aplicate pe un număr de şase

subiecţi cu debilitate mintală, cu vârste cuprinse între 15 şi 17 ani, cu un nivel

ridicat al tendinţelor agresive observate. Toţi sunt elevi ai Şcolii Speciale Piatra

Neamţ.

METODOLOGIE

1) Metode şi tehnici pentru investigare:

n Metoda biografică

n Testul arborelui Koch-Storra

n Testul familiei

n Matricele Progresive Raven Color

n Observaţia

n Interviul

8

2) Metode psihoterapeutice aplicate:

n Desenul

n Training-ul autogen

n Role playing

n Dramaterapia

Aceste metode au fost aplicate la nivel de grup.

DURATA PRECONIZATĂ

Activităţile acestui program au debutat la data de 7 ianuarie, cu trei

şedinţe pe săptămână. Durata unei şedinţe este de 30 – 45 minute. Acest

program va înceta o dată cu sfârşitul anului şcolar, adică la data de 15 iunie.

ANALIZA DE CAZ

În continuare voi prezenta două studii de caz, semnificative pentru

dinamica programului.

B.A., băiat, născut în municipiul Roman pe 26 august 1990. A fost

diagnosticat cu debilitate mintală, la intrarea în clasa întâi.

I. Anamneza

Sarcina toxică, mama fiind consumatoare de alcool. Naştere naturală dar

prematură (7 luni şi 2 săptămâni). Copilul s-a născut subponderal, cu o greutate

de 1,3 kilograme. Nu a suferit de boli semnificative.

Fiind cel mai mic din cei trei copii ai familiei, a crescut până la vârsta de

7 ani cu părinţii, în condiţii necorespunzătoare. Ambii părinţi fiind alcoolici,

atmosfera din familie era una tensionată, cu certuri şi violenţe fizice. In clasa

întâi, B.A. a fost înscris la Şcoala Specială Roman în regim de internat, fiind

diagnosticat cu debilitate mintală. Pe parcursul acestui an, părinţii au divorţat,

băiatul fiind încredinţat în custodie, tatălui. In clasa a II-a copilul a fost

transferat la Şcoala Specială Piatra Neamţ, tot în regim de internat. La vârsta de

10 ani, tatăl copilului este arestat pentru uciderea concubinei cu care locuia.

9

Relaţiile cu mama naturală se răcesc, aceasta locuind cu un concubin, dar şi din

cauza faptului ca tatăl trimite sistematic scrisori din închisoare, în care

denigrează imaginea mamei în ochii copilului. Pe timpul vacanţelor, B.A. este

îngrijit de bunica paternă şi de cei doi fraţi mai mari.

II. Investigare psihologică

Inteligenţa – testată cu MPR (color) relevă un QI = 54; orientarea în viaţa de

toate zilele şi în mediul ambiant este relativ corespunzătoare; deficit în funcţia

de abstractizare şi generalizare.

Memoria – memorarea nu dobândeşte un caracter suficient de voluntar.

Atenţia – labilă, fluctuantă, putere mică de concentrare.

Voinţa – slabă, tonus psihic scăzut; lentoare în mişcare şi în gândire.

Afectivitatea – imaturitate, labilitate, anxietate.

Comportamentul – agresivitate verbală şi fizică atunci când întâmpină obstacole

în îndeplinirea propriilor interese, dorinţe; negativist, refuzând iniţial să

colaboreze; se integrează relativ uşor într-un mediu nou, devenind rigid,

negativist, ostil dacă nu îi sunt confirmate aşteptările şi nu îi sunt satisfăcute

nevoile.

Testul Koch - Storra

Trăsăturile de personalitate ale subiectului, relevate prin aplicarea testului

Koch-Storra, se circumscriu în sfera timidităţii, nesiguranţei de sine, inhibiţiei afective

şi a celei de teamă, prin plasarea arborelui în partea de sus-stânga a paginii, cât şi

prin lipsa de ancorare prin rădăcină. Realizarea arborelui cu linii ascuţite denotă

iritabilitate şi agresivitate.

Desenul unui arbore uscat, care moare, scoate în evidenţă o

concepţie pesimistă şi necesitatea de a se simţi protejat.

Desenarea arborelui prin trăsături simple, drepte, înfipte

în baza coroanei denotă o inteligenţă minoră, rigiditate şi

iritabilitate.

10

Testul familiei

Desenarea familiei in partea din stânga a paginii, spaţiu al trecutului care e

preferat de cei ce au tendinţa de a regresa spre copilărie.

Tendinţa şi mecanismul de apărare a Eului subiectului se exprima prin

valorizarea personajului principal. Subiectul pune in valoare persoana pe care o

considera cea mai importanta, pe care o admira, o invidiază sau li provoacă teama,

cea in care investeşte afectiv cel mai mult, şi anume tatăl acestuia. Acesta este

desenat primul, in stânga paginii, in locul in care subiectul ar dori sa fie.

Micşorarea şi poziţionarea celorlalte personaje in raport cu primul

personaj desenat, toate proporţiile fiind păstrate presupune devalorizarea

acestora.

Apropirea subiectului de

mamă şi soră, in planul de jos al

desenului indica apropierea şi relaţia

existenta intre cei trei, dar şi

inferioritatea faţă de frate şi tată.

Desenarea separata a părinţilor este

semnul absentei, divorţului acestora

sau dorinţei de disociere a cuplului.

Prin desenul familiei, subiectul scoate in evidenta atât tendinţele pozitive

cat şi cele negative existente.

III. Intervenţii psihologice

Cum am menţionat, am abordat ca şi metode psihoterapeutice: desenul,

training-ul autogen (tehnica Shultz) şi role playing-ul.

B.A. nu a fost prea receptiv la cerinţa de a desena liber, orice ii trece prin

minte, invocând oboseala, plictiseala ca şi scuze. Atunci când a dorit sa

deseneze, a realizat peisaje funerare, cu o tema morbida: cruci, morminte,

cadavre dezgropate, asta fiind dealtfel şi tema cu care intra in discuţie sau cu

11

care iese dintr-o discuţie. Chestionat fiind in legătura cu ceea ce desenează,

spune ca aşa ii place. Cuvintele adesea folosite: cimitir, cruce, mort, morga,

atrag atenţia colegilor şi profesorilor şi îl fac remarcat, îl fac sa se distingă de alţi

colegi.

Şedinţele de psihoterapie de relaxare la care a participat subiectul au fost

pe placul acestuia, el căutând sa simtă şi sa trăiască sugestiile exprimate.

In jocul de roluri la care subiectul in cauza a fost parte activa, sugestiile subtile

a conduitelor şi comportamentelor dezirabile au fost receptate pozitiv, creându-

se sentimentul de idee şi voinţa proprie aspra celor exprimate. Astfel creşte

posibilitatea acceptării unor comportamente pozitive care sa înlocuiască o parte

din comportamentele indezirabile existente la începutul formarii grupului de

intervenţie.

IV. Prognostic

Prin observaţiile sistematice asupra subiectului, de la începutul intervenţiei

şi pana in prezent, se remarca o evoluţie sensibila, favorabila îndreptării

subiectului şi recuperării sale psihice şi psihosociale.

O.M., fata născută în oraşul Piatra Neamţ pe data de 13 iunie 1991. A

repetat de doua ori clasa întâi şi făcându-i-se o evaluare psihologică, a fost

diagnosticată cu deficienţă mintală uşoară, fiind înmatriculată la Şcoala Speciala

Piatra Neamţ.

I. Anamneza

Sarcina a evoluat normal, fără complicaţii. Naştere la termen, făt de 3,2

kilograme. Dezvoltarea staturală, ponderală şi toracală este normală.

Fiind crescută in condiţii improprii, la vârsta de 6 ani este victima unui

accident de circulaţie, in urma căruia dezvoltarea psihica este încetinita pana la

12

blocaj şi, in spital este infectata cu virusul HIV. Alţi doi fraţi mai mari decât

subiectul insa la vârste mici, mor din cauza neglijenţei părinţilor (accident auto

şi suicid). La Şcoala Speciala Piatra Neamţ urmează clasa I in regim de internat,

pentru ca din clasa a II-a sa se întoarcă in familie. In luna noiembrie 2006 are o

tentativa de suicid, înghiţind o mare cantitate de pastile. Înainte de sărbătorile de

iarna părinţii se despart în fapt, O.M. rămânând cu tatăl. In luna aprilie 2007 are

o noua tentativa de suicid. Ocazional consuma alcool.

II. Investigare psihologica

Inteligenta – testata cu MPR (color) releva un QI = 59; orientarea în viata de

toate zilele şi in mediul ambiant este marcata de tulburări asociate; deficit in

funcţia de abstractizare şi generalizare.

Memoria – memorarea nu dobândeşte un caracter voluntar.

Atenţia – labila, fluctuanta, putere mica de concentrare.

Voinţa – slaba, tonus psihic scăzut; lentoare in gândire.

Afectivitatea – imaturitate, labilitate, anxietate.

Comportamentul – agresivitate verbală şi fizică atunci când este provocata de

persoane din exterior; agresivitate îndreptată împotriva propriei persoane atunci

când nu i se face dreptate; episoade maniacale succedate de stări de tristeţe,

depresie.

Testul Koch - Storra

Plasarea arborelui in centrul paginii cu ocuparea întregii suprafeţe denota

dorinţa de a atrage atenţia, iar aspectul stilizat al părţii superioare relevă agresivitate,

timiditate, nesiguranţă şi dificultăţi adaptive. Liniile ascuţite şi întretăiate ale

ramurilor coroanei invoca instabilitatea şi lupta dintre tendinţele contrare interioare,

iar centrarea pe verticala traduce lipsa de energie şi trauma psihica.

Lipsa rădăcinii vădeşte, in fapt, lipsa de siguranţă, inhibiţie afectivă.

Prefigurarea in dreapta trunchiului a excrescenţei ne trimite la raportul tulburat cu

ambianta, la discordanta cu lumea exterioara, accentuarea parţii inferioare deduce

13

imaturitate, întârziere intelectuala. Trasaturile drepte de la baza trunchiului

semnalizează infantilismul, bradipsihismul şi imaturitatea subiectului.

Coroana cu ramurile

configurate centrifug şi pe alocuri

încâlcite confirma agresivitatea,

inconstanta, superficialitatea, confuzia

şi slaba capacitate de concentrare,

observabile de altfel şi in relaţiile

directe ale subiectului. Iar ramurile de

tip reţea simbolizează

impenetrabilitatea şi slaba capacitate de

a suferi frustrări.

Testul familiei

Testul familiei scoate in evidenta relaţiile dintre copil şi părinţii săi. In acest

desen, subiectul şi-a proiectat dorinţele, sentimentele. Poziţia desenului pe foaie

este esenţială, confirmând o sărăcie intelectuala, o "înrădăcinare" a subiectului.

Echilibrarea psihologica se traduce prin utilizarea nepreferenţială a liniilor drepte şi a

unghiurilor care releva un copil realist.

Desenarea personajelor nude reflectă

sărăcia intelectuala a subiectului şi indicele

unui conflict. Având in vedere ca tatăl a

fost primul personaj desenat, este relevant

faptul ca avem de-a face cu o situaţie

oedipiana normala, copilul acordându-i o importanta deosebita tatălui, în ciuda

separării dintre părinţi. Copilul îi simte lipsa foarte mult mamei, dorind sa aibă o

altfel de relaţie cu aceasta decât cea de pana acum. Separarea mamei de către tata

14

prin copii denota preocupările copilului faţă de conflictele cuplului şi cât de

mult îl afectează pe copil separarea părinţilor. Nesiguranţa de sine este

sesizabilă prin faptul ca subiectul s-a prezentat la o vârsta la care nu îşi poate

asuma nici o responsabilitate.

III. Intervenţii psihologice

O.M. a fost receptiva la cerinţa de a desena liber. Atunci când a dorit sa

deseneze, a realizat scene în care existau case, flori, oameni veseli. Chestionata

fiind in legătura cu ceea ce desenează, spune ca ii este dor de mama ei, ca nu

mai vrea sa plângă, ca îşi aminteşte ca îi era mai bine in internat. Prin

conversaţiile purtate cu ea am încercat o apropiere de subiect. Aparent

tentativele de suicid au avut ca şi cauza certuri şi neînţelegeri cu colegii din

şcoală. Acest fapt denotă slabe capacităţi de a socializa. Atmosfera tensionată

din familie, pedepsele corporale administrate de tata, părăsirea căminului de

către mama au luat forma in gesturi disperate de suicid şi automutilare.

Şedinţele de psihoterapie de relaxare la care a participat au adus momente

de acalmie interna, care au curmat şi agitaţia psihomotorie ce caracterizează

subiectul.

De asemenea, fata a fost solicitată să joace în câteva scene de role-playing

care se pliază pe problemele sale. Intr-unul din aceste scenarii trebuia să înfrunte

acuzaţiile unui coleg care afirma, pe nedrept, ca i-a spart mingea. La început

subiectul acţionează aşa cum este obişnuit: neagă fapta şi repetă într-una: “ştiu

eu ce am de făcut!”. Este rugată sa întrerupă jocul şi să se mai gândească la o

altă modalitate de comportament în situaţia dată. Negăsind o altă modalitate de

răspuns este îndrumată să ceară părerea colegilor, ce ar face în locul ei? Cineva

spune că s-ar adresa instructorului de educaţie, altcineva directoarei, pentru a

media problema. Răspunsul “aş ruga colegii care au fost împreună cu mine în

momentul spargerii mingii, să-mi fie martori în faţa colegului acuzator” o

mulţumeşte şi continuă scena, terminând-o în acest mod. “Ştiu ce am de făcut!”

15

nu mai sunt cuvintele ce duc la sinucidere ci la o soluţie simplă, pe care o poate

aplica imediat.

IV. Prognostic

În general, subiectul a participat regulat la şedinţele psihologice propuse,

fiind receptivă la activităţi. Conduita subiectului s-a ameliorat, cu toate acestea,

tentativa de suicid din perioada intervenţiei psihologice mă face să cred că o

recuperare psihică şi psihosocială completă nu se va putea realiza, nu atât din

cauza subiectului cât a mediului în care trăieşte şi învaţă.

Concluzii

Aruncând o privire în urmă, la mai bine de o lună şi jumătate de când a

început acest program, constat cu surprindere şi satisfacţie, o serie de schimbări

la nivelul comportamentului unor adolescenţi „problemă” în instituţia în care

învaţă şi nu numai. Agresivitatea nu se mai manifestă la fel de uşor ca înainte,

izbucnirile isterice sunt mai rare, actele de violenţă ale celor ce iau parte la acest

program, nu mai sunt atât de periculoase. E drept, a trecut puţin timp de la

începutul activităţilor însă, suntem abia la jumătatea drumului şi am speranţa că

odată cu finalizarea programului, subiecţii să nu revină ceea ce au fost.

16

Bibliografie:

1. Birch, A., Hayward, S., Diferenţe interindividuale, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1999.

2. Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996.

3. Creţu, E., Psihopedagogia şcolară, Ed. Aramis, Bucureşti, 1999.

4. Gherguţ, A. Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura

Polirom, Iaşi, 2006.

5. Gherguţ, A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale –

Strategii de educaţie integrată, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

6. Grigore, M., Trăiri afective şi compensări, Editura Sapienţia, Bucureşti,

2002.

7. Mitrofan, I., Terapia unificării, Ed. SPER, Bucureşti, 2004.

8. Neamţu C., Gherguţ, A. Psihopedagogie specială, Editura Polirom, Iaşi,

2000.

9. Popescu – Neveanu, P., Psihologie şcolară, Editura Universităţii din

Bucureşti,

10.Şchiopu, U., Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1967.

11.Sima, Ioan, Psihopedagogie specială – studii şi cercetări, E.D.P.R.A.,

Bucureşti, 1998.

12.Străchinaru, Ion, Psihopedagogie specială, Editura Trinitas, Iaşi, 1994.

17