MODELUL LUI TOULMIN - APLICATIE

Plan

I. Aspecte preliminare

I.1 Modelul Toulmin. Prezentare generală

II. Actualizarea elementelor modelului în argumentarea cotidiană

III. Concluzii

Bibliografie

Anexă

0

I. Aspecte preliminare

Ca act lingvistic, argumentarea are rolul de a defini poziţia unui vorbitor faţă de o

anumită problemă şi urmăreşte să prezinte celorlalţi participanţi o judecată proprie bazată pe

argumente ce o pot susţine.

Comunicaţional, un text argumentativ este un macroact limgvistic1 produs de un

vorbitor pentru a convinge un auditoriu (real sau fictiv) de validitatea tezei propuse.

Punctul de pornire al unui text argumentativ poate fi o aserţiune faţă de o opinie

(exprimată pozitiv sau negativ) sau faţă de un enunţ al interlocutorului. După exprimarea

opiniei (definirea poziţiei faţă de temă) trebiue să urmeze cel puţin un argument pentru

susţinerea acesteia.

De cele mai multe ori, actele lingvistice sunt forme de comunicare ce doresc să

provoace reacţii din partea interlocutorilor. Astfel, se poate susţine că orice act are două

componente (faze): actul ilocutor şi actul perlocutor.2 În analiza ce urmează ne interesează

numai primul dintre acestea, care va fi analizat cu ajutorul modelului analitic propus de

Stephen Toulmin.

I.1 Modelul Toulmin. Prezentare generală

S. Toulmin optează pentru un model de analiză ce face un compromis între viziunea

aristotelică asupra argumentului (un argument este prezentat ca o relaţie strictă între două

premise şi o concluzie) şi teoria dreptului, unde specificitatea procedurilor de argumentare fac

schema mai complicată dar mai apropiată de real.

Modelul este compus din şase elemente3: teza argumentării (T), temeiurile / raţiunile /

dovezile / datul argumentării (R), fundamentul temeiului argumentării (W= warrant),

modalitatea trecerii de la temei la teză (M), suportul aplicării fundamentului la cazul dat (B=

backing) şi excepţiile (E) la care norma nu se aplică, iar teza rămâne neîntemeiată.

1 Vincenzo Lo Cascio, Gramatica argumentării. Strategii şi structuri, Meteora Press, Bucureşti, 2002, p. 47.2 Idem.3 Stephen Toulmin apud Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Polirom, Iaşi, 2003, p. 72-76.

1

Dintre aceste elemente, numai teza, temeiurile (argumentele) şi fundamentul sunt

esenţiale pentru orice argument4. Celelalte trei au statut facultativ, prezenţa lor fiind

condiţionată de diverşi factori: dacă norma nu asigură trecerea necesară de la temei la teză, se

impune prezenţa excepţiei, iar dacă interlocutorul contestă chiar apicabilitatea fundamentului,

se impune prezenţa suportului5.

Modelul propus de Toulmin are următoarea schemă:

R deci (M) T

W E

B

În continuare, vom analiza un text argumentativ al unui eseist contemporan (A. Pleşu)

încercând să identificăm cat mai exact posibil elementele constitutive ale argumentării şi să

determinăm dacă: (a) datul are forţa necesară să susţină teza; (b) temeiul este de aşa natură

încât să permită trecerea de la argumente le teză; (c) norma este fondată pe un suport; (d) datul

justificator poate fi identificat printre excepţii.

4 The Toulmin Model of Argumentation, p.1 (sursă electronică)5 V. Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 71-72.

2

II. Actualizarea elementelor modelului

în argumentarea cotidiană

Fiind un proces complex, în cadrul argumentării este posibil ca nu toate elementele

modelului să fie prezente explicit. De cele mai multe ori, fundamentul (regula generală care

face legătura între dat şi teză) este omis. Acest element este totdeauna conectorul semanico-

logic dintre R şi T. Prezenţa sa la nivel lingvistic este facultativă, însă, la nivel semantic şi

logic este indispensabilă. Nelexicalizarea fundamentului presupune că acesta este reconstruit

de interlocutor prin deducţie.

Textul Mândria de a fi român are următoarea structură: o secvenţă de captatio (negaţia

fiind folosită pentru captarea atenţiei), urmată de câteva argumente mai mult sau mai puţin

explicite.

Astfel, în incipit, raţionamentul ar fi următorul: a fi român nu este o alegere deci

mândria, jena, recunoştinţa nu sunt sentimente condiţionate de faptul că eşti român. Legătura

dinte T şi R se face cu ajutorul W (fundament de principiu6): un om nu poate fi mândru de

ceva ce nu depinde de el.

A fi român nu este o

alegere personală (R)

deci

Acest raţionament complex se poate descompune mai departe dacă vom considera

temeiul argumentării de mai sus o opinie ce trebuie la rândul său susţinută prin alte

argumente:

deci

6 Toulmin Model of Argumentation, p.6.

3

nici mândria, nici jena ...

nu au ce căuta aici (T)

nu poţi fi mândru de ceva ce nu este numai al tău (W)

A fi român nu este o alegere

personală (T)

Nu ai fost declarat român de un

juriu şi nici nu ai fost întrebat în

prealabil (R)

Acest tip de

argumentare pune unele probleme. A fost semnalat7 că distincţia clară între W şi R nu se poate

face într-o argumentare cotidiană. De asemenea, fundamentul din prima schemă nu este

cvasiuniversal. El poate fi valabil, în cazul de faţă, numai la nivelul concepţiei filozofice a lui

Pleşu. Fundamentul nu are forţă totală de justificare8, de fiecare dată putând să existe o

excepţie de la regula generală (forma nasului, culoarea ochilor se pot schimba cu ajutorul

diverselor proceduri medicale).

Astfel, un raţionament complex poate avea o schemă asemănătoare cu cele folosite în

gramatica generativă. Pentru a organiza schematic raţionamentul, vom renunţa, pentru

moment, la modelul grafic propus de Toulmin şi îl vom folosi pe cel extins, propus de Lo

Cascio9.

7 Marie-Jeanne Borel apud Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 79.8 Bart Verheij, Evaluating arguments based on Toulmin's scheme, în D. Hitchcock, B. Vertheij, Arguing on the Toulmin model, Springer, Dordrecht, 2006, p.181.9 Vincenzo Lo Cascio, op. cit., p. 129

4

Sunt unele lucruri pe care nu le poţi alege (nasul, culoarea ochilor etc) (W)

nici mândria, nici jena ...

nu au ce câuta aici (T)

A fi român nu este o

alegere personală (R) / (T)

nu poţi fi mândru

de ceva ce nu este

numai al tău (W)

Nu ai fost declarat român de un

juriu şi nici nu ai fost întrebat în

prealabil (R)

Sunt unele lucruri pe

care nu le poţi alege

(nasul, culoarea

ochilor etc) (W)

Eminescu face parte din

categoria oamenilor reuşiţi /

Drăghici sau Râmaru fac

parte din categoria ticăloşilor

(R)

Al doilea paragraf al textului conţine, chiar la început, o argumentare din care lipseşte

chiar datul (element indispensabil în modelul lui Toulmin). Chiar dacă nu sunt lexicalizate, la

nivel logico-semantic ele există şi sunt considerate argumente implicite sau premise

neexprimate10. Acest tip de argumente pune probleme în ceea ce priveşte reconstrucţia

argumentării fiindcă nu ar fi de ajuns să identificăm ce avea autorul în minte, ci acea

componentă din context pe care autorul a avut-o în vedere pentru a crea un argument valid11.

În cazul de faţă, argumentul implicit poate fi considerat acesta: Eminescu face parte din

categoria oamenilor reuşiţi (pentru opinia poţi fi mândru de Eminescu) respectiv Alexandru

Drăghici sau Râmaru fac parte din categoria ticăloşilor (pentru opinia nu poţi fi mândru de

Alexandru Drăghici sau Râmaru).

deci

10 Frans H. van Eemeren, Argumentation: an overview on theoretical appoaches and research themes, 2002, p.10. (sursă electronică)11 Ibidem, p. 11

5

poţi fi mândru de Eminescu /

nu poţi fi mândru de

Alexandru Drăghici sau

Râmaru (T)

majoritatea oamenilor îl consideră pe Eminescu un om reuşit /

majoritatea oamenilor îi consideră pe Drăghici sau Râmaru oameni

nereuşiţi (W)

În acest caz, putem spune că fundamentul trecerii de la argument la susţinerea tezei este

puternic. Notorietatea personajelor invocate (pozitive sau negative) permite acestuia să nu fie

contestat şi probabilitatea necesităţii unui suport este minimă.

În schimb, în cadrul secvenţei:

deci

fundamentul trecerii de la argument la susţinerea tezei nu mai este atât de puternic. În acest

caz, interlocutorul ar putea să nu fie convins şi să conteste aplicabilitatea normei. Dacă acest

lucru se întâmpă, trebuie să-i fie prezentat suportul (arată condiţiile materiale prin care se

poate sau nu susţine teza prin datul propus).

Al treilea paragraf, văzut în totalitate ca o secvenţă argumentativă, are o structură ce se

apropie extrem de mult de prototipul modelului:

deci (M)

6

e cu totul nedrept ca românii

nereuşiţi să se simtă mândri că fac

parte din aceeaşi categorie cu

românii reuşiţi (R)

e scandalos ca Mischie să fie mândru că face parte din

neamul lui Ştefan cel Mare (T)

Mischie este un om nereuşit(W)

Chibiţul e mândru de talentul

celui din teren şi ajunge să se

identifice cu el (R)

Românii de anvergură, românii de bună calitate slujesc frecvent de

paravan, sau de instanţă legitimatoare pentru tot soiul de derbedei,

grabiţi să-şi asume merite cu care n-au nimic în comun. (T)

Unii se comportă ca şi cum meciul câstigat de

o echipă românească e o victorie personală, o

isparavă a muşchilor proprii.(W)

Nu toţi românii (E)

Pe o astfel de secvenţă, este mai dificil de identificat fiecare element al modelului din cauză că

acestea pot să apară în diverse combinaţii: R +T + W, W+T+R sau T+W+R (ca în situaţia de

mai sus).

III. Concluzii

Aplicarea modelului Toulmin poate fi productivă pentru secvenţe argumentative de mici

dimensiuni, unde cel puţin elementele principale (R, T) sunt prezente. Pentru situaţiile diferite

de cele ideale (nelexicalizarea argumenelor, dubla funcţionalitate a unei componente, etc.),

este nevoie de o extindere a modelului la nivel teoretic.

Ambiguitatea funcţională a unor elemente pune de asemenea probleme. Este destul de

dificil de distins între fundament şi raţiunile argumentării iar, uneori, acestea două sunt

conţinute de o singură propoziţie, confundându-se.

Argumentările ramificate (unde o componentă are dublă funcţionalitate) au nevoie de o

reprezentare grafică diferită (extinsă) de cea prototipică.

7

Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o

notorietate transnaţională sunt resimţiţi ca alibiuri ale valorii proprii ./ Românul e când Hagi,

când Nadia Comăneci, când Ţiriac, când Brancuşi, când Mircea Eliade (B)

Bibliografie

Hitchcock, D., Vertheij, B., Arguing on the Toulmin model, Springer, Dordrecht, 2006.

Lo Cascio, Vincenzo, Gramatica argumentării. Strategii şi structuri, Meteora Press,

Bucureşti, 2002.

Sălăvăstru, Constantin, Teoria şi practica argumentării, Polirom, Iaşi, 2003.

The Toulmin Model of Argumentation (sursă electronică).

Van Eemeren, Frans, Argumentation: an overview on theoretical appoaches and

research themes, 2002 (sursă electronică).

Anexă

MÂNDRIA DE A FI ROMÂN, eseu de Andrei Pleşu

Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat, în prealabil, virtuţile. Te-ai trezit român, aşa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund. A spune, aşadar, „sunt mândru că sunt roman” e totuna cu a spune „sunt mândru că am nasul cârn”, sau „sunt mândru că am ochi albaştri”. Întrucât a fi român nu e o alegere personală şi nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare înnăscută, nici mândria, nici jena, nici recunoştinta, nici insatisfacţia n-au ce căuta aici. Mai departe: nu poţi fi mândru de a aparţine unei categorii atât de largi, încât ea conţine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poţi spune „sunt mândru că sunt om”. Există oameni care justifică, eventual, mândria de a fi om, dar există şi căzături, ticăloşi, rebuturi, care fac specia de râs. La fel, există români de a căror concetăţenie poţi fi flatat, şi există alţii care ne strică firma.

8

Poţi fi mândru de Eminescu, dar nu poţi fi mândru de Alexandru Drăghici sau de Râmaru. În cel mai bun caz, ai putea fi deci îndreptăţit să fii mândru că eşti om cumsecade (nu om în general), sau român de ispravă (nu român în general), deşi a fi „mandru” de o calitate proprie, chiar reală, e oricum un comportament discutabil. Pe de altă parte, e cu totul nedrept ca românii nereuşiţi să se simtă mândri că fac parte din aceeaşi categorie cu românii reuşiţi. E scandalos ca Mischie să fie mândru că e din neamul lui Ştefan cel Mare. Dacă românii sunt P.P. Carp, Brătienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Enescu şi Brâncuşi, mă bucur să fac parte din aceeaşi comunitate cu ei. Dar dacă românii sunt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea şi alţii că ei, nu sunt prea încântat de vecinătate.

Românii de anvergură, românii de bună calitate slujesc frecvent de paravan, sau de instanță legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grăbiți să-și asume merite cu care n-au nimic în comun. Unii se comportă ca și cum meciul câștigat de o echipă românească e o victorie personală, o ispravă a mușchilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnațională sunt resimțiți ca alibiuri ale valorii proprii. Chibițul e mândru de talentul celui din teren și ajunge să se identifice cu el.

Au câștigat „ai noştri”, i-au bătut „românii noştri”, „suntem cei mai buni” sunt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurdă că cel care le proferează e el însuși subiectul succesului. Nea Ghiță îl aplaudă pe Ilie Năstase, ca pe un delegat al competenței proprii. Ilie nu e decât prelungirea pe teren a lui nea Ghiță, instrumentul lui de luptă, mâna lui dreaptă. Românul e când Hagi, când Nadia Comăneci, când Țiriac, când Brâncuși, când Mircea Eliade. Epuizat de atâtea performanțe, el adoarme, în cele din urmă, obosit, dar mândru. A învins pe toate fronturile. În dimineața următoare, lucrurile reintră, pentru o vreme, în normal: mici chiuluri și trișerii cotidiene, străzi cu gropi, prețuri mari, politicieni mincinoși etc. („Treaba românească...”) Întrebat, în particular, ce mai face, românul răspunde cu obidă: „Fac pe dracu! Nu vezi în ce hal suntem? Ce țară e asta?”. Dar întrebat de un reporter, în față camerei de luat vederi, el se recompune, își aduce aminte de strămoși și zice, fără să clipească: „Sunt mândru că sunt român!”.

Câtă vreme vom trăi de pe urma meritelor altor români, ale marilor români, nu vom face din România o țara de care să fim mândri. Fiecare român ar trebui, dimpotrivă, să-și pună problema meritelor sale personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mândria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămâne ceea ce este de multă vreme: un drog și un somnifer.

9