Upload
georgianalunca
View
84
Download
2
Embed Size (px)
Citation preview
Pagina 1 din 48
MODIFICAREA SOCIETATILOR COMERCIALE
Ghid practic
1. Societati comerciale. Cerere pentru constatarea nulitatii absolute a
Hotarârii AGEA. Stabilirea unui termen de 32 de zile în actul
constitutiv al societatii pentru exercitarea dreptului de preferinta.
Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a V a Comerciala
decizia comerciala nr.385/22.06.20101
Art.216 din Legea nr.31/1990 rep. si modificata
Modificarea actului constitutiv al societatii si stabilirea unui termen de 32 de zile pentru
exercitarea de catre actionari a dreptului de preferinta la subscrierea noilor actiuni, cu
ocazia majorarii de capital social, nu constituie motiv de nulitate absoluta a hotarârii AGEA.
Nerespectarea termenului de o luna (prevazut de art.261 din Legea nr.31/1990 rep. si
modificata) pentru exercitarea acestui drept de preferinta este sanctionat cu nulitatea
relativa, conform alin.3 al aceluiasi articol.
Prin actiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a VI a Comerciala sub nr.
18335/3/2009 reclamantul persoana fizica a solicitat constatarea nulitatii absolute a Hotarârii
AGEA nr.1/27.02.2009 a SC E SA, cu cheltuieli de judecata.
Prin sentinta comerciala nr. 2019/24.02.2010 s-a respins ca neîntemeiata actiunea formulata
de reclamant.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre judecatorul fondului a retinut, cu privire la articolul 19/1
modificat al actului constitutiv, ca reclamantul nu a facut dovada ca termenul de 32 de zile
stabilit de acest articol ar reprezenta mai putin de o luna asa cum prevede articolul 216 din
Legea nr.31/1990 rep., iar pe de alta parte nerespectarea dreptului de preferinta ar putea fi
doar un motiv de nulitate relativa, nu absoluta.
În ceea ce priveste articolul 19/1 punctul 19/1.3, s-a retinut ca reclamantul nu a dovedit care
sunt dispozitiile de ordine publica nesocotite ce ar putea atrage sanctiunea nulitatii absolute.
De asemenea, dispozitiile articolului 192.7 litera i) ultima liniuta nu încalca dispozitiile
articolelor 98-99 din Legea nr.31/1990 rep., ci dau expresie dreptului de proprietate al
actionarilor asupra actiunilor detinute, drept reglementat de dispozitiile articolului 91 din
acelasi act normativ. Articolul 192.8 din actul constitutiv sanctioneaza actionarii care, desi au
posibilitatea sa opteze în privinta modului de alocare a actiunilor, nu o fac, ci mai mult
exercita ulterior abuziv dreptul de ataca în instanta tocmai modul de alocare a actiunilor.
1 Decizia comerciala nr.385/22.06.2010Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a V a Comerciala, este reprodusa astfel cum este publicata pe web site-ul Curtii de Apel Bucuresti: http://portal.just.ro/JurisprudentaVizualizare.aspx?id_speta=22459&idInstitutie=2
Pagina 2 din 48
Sub aspectul cerintei semnaturii legalizate, tribunalul arata ca aceasta norma a fost adoptata
de majoritatea actionarilor, ca acest act constitutiv este, pentru actionari, un contract ce
reprezinta legea lor, iar dispozitiile legale în vigoare nu interzic si nici nu limiteaza aplicarea
cerintei semnaturii legalizate. Prin urmare, partile contractante, respectiv actionarii, sunt
liberi sa decida daca introduc sau nu aceasta cerinta în contractul ce urmeaza a le guverna
întelegerea.
Fata de toate considerentele aratate, judecatorul fondului a retinut ca dispozitiile introduse la
capitolul "Fuziunea si divizarea societatii" prin hotarârea AGEA nr.1/27.02.2009 de
modificare a actului constitutiv sunt în deplina concordanta cu dispozitiile Legii nr. 31/1990
rep.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel, în termen legal, reclamantul, acesta fiind înregistrat
pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a V a Comerciala sub acelasi numar unic
18335/3/2009.
În motivarea apelului, legal timbrat, apelantul-reclamant a aratat ca modul de calcul si
momentul la care se împlineste termenul de exercitare a dreptului de preferinta sunt prevazute
de articolul 101 Cod procedura civila, dispozitiile legale fiind de ordine publica si neputându-
se deroga de ele prin conventie. Stabilirea termenului de 32 de zile prin modificarea actului
constitutiv poate nesocoti regulile cuprinse în articolul 101 Cod procedura civila si se poate
ajunge la termene de exercitare a dreptului de preferinta mai mici decât cel de o luna
prevazuta de articolul 216 din Legea nr.31/1990 rep.
În ceea ce priveste criteriile de alocare a actiunilor, apelantul-reclamant a aratat ca instanta de
fond nu a precizat cum ar putea fi aplicate în practica criteriile stabilite prin hotarârea atacata,
fara a se încalca drepturile intangibile ale actionarilor. Se mai precizeaza ca articolul 238
alineat 2 si articolul 2501 din Legea nr.31/1990 rep. stabilesc un singur mod de distribuire a
actiunilor în cazul divizarii partiale, nefiind permis un alt mod decât cel reglementat de lege.
Referitor la cerinta semnaturii legalizate, apelantul a sustinut ca aceasta clauza este
inadmisibila, ea aducând atingere dreptului intangibil al actionarului de a ramâne în societate,
pretinzându-se conditii suplimentare si complicându-se voit procedura de exercitare a
dreptului de preferinta.
Apelantul-reclamant a mai precizat ca indisponibilizarea actiunilor prevazuta la articolul
19.2. punctul 7 contravine principiului cesibilitatii actiunilor, iar renuntarea la dreptul de a
invoca dispozitiile articolului 19.2 constituie o limitare inadmisibila a dreptului la aparare.
Fata de motivele aratate, apelantul-reclamant a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot
a sentintei apelate si, pe fond, admiterea actiunii astfel cum a fost formulata.
În drept, apelantul-reclamant a invocat dispozitiile art. 296 Cod procedura civila, art. 216
alin. 2 din Legea nr.31/1990 rep.
Analizând hotarârea atacata sub aspectul motivelor de apel invocat, Curtea a constatat
urmatoarele:
Prin Hotarârea AGEA S.C. E S.A nr.1/27.02.2009 a carei nulitate absoluta s-a solicitat a se
constata s-a dispus modificarea actului constitutiv al societatii intimate, prin introducerea a
doua noi articole, respectiv art.191 referitor la "Majorarea capitalului social" si art.192
referitor la "Fuziunea si divizarea societatii".
Pagina 3 din 48
La art.191.3 s-a prevazut ca termenul de exercitare a dreptului de preferinta al actionarilor la
subscrierea noilor actiuni este de 32 de zile de la data publicarii în Monitorul Oficial al
României a hotarârii AGEA sau a deciziei consiliului de administratie prin care a fost
aprobata majorarea de capital, indiferent daca cea de-a 32-a zi este lucratoare sau nu, prima zi
a termenului fiind considerata ziua publicarii. Articolul mai prevede ca, pentru evitarea
oricarui dubiu, prevederile art.101 Cod procedura civila nu sunt aplicabile.
Potrivit art.216 alin.2 din Legea nr.31/1990 rep., termenul pentru exercitarea dreptului de
preferinta prevazut de actul constitutiv sau stabilit de adunarea generala sau consiliul de
administratie, respectiv directorat, nu poate fi mai mic de o luna.
Fata de aceste dispozitii legale, Curtea a constatat ca modificarile referitoare la stabilirea
termenului de 32 de zile mentionat mai sus nu contravin dispozitiilor art.216 alin.2 din Legea
nr.31/1990.rep.
Referirile la art.101 Cod procedura civila nu au relevanta în cauza, atâta timp cât legea
speciala cuprinde dispozitii în aceasta materie (art.216 Legea nr.31/1990 rep.), dispozitii ce
nu au fost încalcate prin art.191.3 din modificarea actului constitutiv al intimatei. Mai mult,
cum în cauza nulitatea nu este prevazuta anume de lege, potrivit art.105 alin.2 Cod procedura
civila, neobservarea formelor legale referitoare la modul de calcul al termenelor duce la
anularea actelor numai daca s-a pricinuit partii o vatamare ce nu se poate înlatura decât prin
anularea lor. În speta, însa, nu a fost dovedita o asemenea vatamare.
Prin urmare, motivul invocat de apelantul-reclamant pe acest aspect era nefondat. De altfel,
încalcarea art.216 alin.2 nici nu putea sa atraga nulitatea absoluta, sanctiunea fiind stabilita de
alin.3 al aceluiasi articol, respectiv nulitatea relativa.
Nu putea fi primita nici critica referitoare la cerinta semnaturii legalizate pentru exercitarea
dreptului de preferinta, instanta de fond retinând în mod corect ca legea nu limiteaza si nici
nu interzice introducerea acestei cerinte în actul constitutiv al societatii, act ce reprezinta
contractul partilor (adoptat de majoritatea actionarilor) si care urmeaza a le guverna întelegea.
În ceea ce priveste dispozitiile referitoare la criteriile de alocare a actiunilor, Curtea a
constatat ca sunt nefondate criticile aduse acestora deoarece art.238 alin.2 si art.2501 din
Legea nr.31/1990 rep. nu stabilesc limitativ modul de distribuire a actiunilor în cazul
divizarii. Acest lucru rezulta si din dispozitiile art.241 lit.c) din Legea nr.31/1990 rep.,
administratorii societatilor care urmeaza a participa la divizare având obligatia întocmirii
proiectului de divizare, proiect ce trebuie sa cuprinda si conditiile alocarii de actiuni la
societatile beneficiare.
Referitor la sustinerile apelantului-reclamant potrivit carora instanta de fond nu a precizat
cum ar putea fi aplicate în practica criteriile stabilite prin hotarârea AGEA atacata, Curtea a
apreciat ca o astfel de interpretare nu era atributul instantei de judecata în aceasta cauza.
Nici ultimul motiv de apel invocat de apelantul-reclamant, referitor la art.192 pct.7 si 8 având
ca obiect indisponibilizarea actiunilor si renuntarea la dreptul de a invoca dispozitiile art.192
pct.5, 6 si 7, nu a putut fi primit pentru urmatoarele considerente: punctul 7 al art.192
vorbeste de o indisponibilizate temporara a actiunilor pâna la data la care divizarea îsi
produce efectele, ceea ce nu reprezinta o încalcare a principiului cesibilitatii actiunilor
invocat de apelant, caci dobândirea noilor actiuni este consecinta divizarii (conf.art.250 alin.1
Pagina 4 din 48
lit.b din Legea nr.31/1990 rep.), divizare ce îsi produce efectele de la data înregistrarii
hotarârii de adoptare a operatiunii (conf. art.249 din acelasi act normativ).
În ceea ce priveste punctul 8 al art.192 din hotarârea atacata, acesta nu încalca dreptul de
aparare al actionarilor ci reprezinta o sanctiune pentru neîndeplinirea întocmai a procedurii
prevazute de punctul 7. Aceasta sanctiune reprezinta vointa actionarilor si ea nu limiteaza
dreptul la justitie si nici mijloacele de aparare pe care actionarii le-ar putea invoca în fata
instantei.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat criticile aduse sentintei atacate ca fiind
neîntemeiate si, pe cale de consecinta, în baza art.296 Cod procedura civila, a respins apelul
ca nefondat, mentinând în tot hotarârea atacata.
În baza art.298 rap. la art.274 Cod procedura civila, Curtea a obligat apelantul la plata catre
intimata a sumei de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecata ( S.R.).
2. Majorarea capitalului social. Conversia datoriilor societăţii în
acţiuni. Drept de preferinţă. Inaplicabilitate
Inalta Curte de Casatie si Justitie, Secţia comercială, Decizia nr. 2513
din 30 iunie 20102
Legea nr. 31/1990, art. 127 alin. (1), art. 210 alin. (2), art. 216
Conversia datoriilor societăţii în acţiuni nu reprezintă propriu-zis o compensare, ci o
transformare a creanţei în acţiuni, obligaţia de plată a creanţei de către societate
transformându-se în obligaţia de a emite acţiuni de o valoare egală sau într-un anumit raport
cu valoarea creanţei pe care să le distribuie creditorului.
În situaţia majorării capitalului social prin compensarea împrumuturilor acordate societăţii
de către acţionarul principal (creditorul - n.r.), nu poate opera dreptul de preferinţă,
deoarece acest drept nu se poate exercita decât în legătură cu acţiunile emise în cazul
depunerii în numerar, iar nu în cadrul conversiei datoriilor.
Prin sentinţa nr. 3 din 16 februarie 2008, Tribunalul Prahova a respins acţiunea formulată de
SIF Muntenia SA, în contradictoriu cu pârâta SC C.C.C. SA, acţiune ce a avut drept obiect
anularea Hotărârii AGEA din data de 24 mai 2007.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin hotărârea contestată acţionarii
din cadrul pârâtei au hotărât majorarea capitalului social de la 25.687,50 lei la 522.485 lei,
prin emisiunea unui număr de 198.719 acţiuni, cumpărate în totalitate de C.D.M.
S-a mai reţinut că majorarea capitalului social s-a realizat din împrumuturile făcute de
acţionarul majoritar C.D.M. prin aportul acestuia conform prevederilor contractului nr.
53/2000 încheiat cu societatea.
2 Decizia nr. 2513/30.06.2010, ICCJ – Sectia comerciala, este repodusa astfel cum a fost publicata pe web site-
ul ICCJ: http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202010/SE%20dec%20r%202513%202010.htm
Pagina 5 din 48
S-a apreciat că faţă de dispoziţiile art. 210 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 şi ale art. 216 alin.
(1), reclamantei nu i s-a încălcat dreptul de preferinţă întrucât acest drept nu putea fi
exercitat, având în vedere modalitatea în care s-a realizat majorarea capitalului social.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin decizia nr.
13 din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia comercială şi de contencios
administrativ şi fiscal.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că este nefondată susţinerea reclamantei
potrivit cu care nu şi-ar fi putut exercita dreptul de preferinţă pentru a-şi putea conserva cota
de capital deţinută la societatea pârâtă din moment ce a avut cunoştinţă despre şedinţa AGEA
şi a mandatat-o pe numita R.L.C. să participe la aceasta şi să voteze împotriva operaţiunii de
majorare a capitalului social.
Din copia procesului – verbal de şedinţă rezultă că mandatara nu s-a prezentat la adunare, dar
a anunţat că operaţiunea de majorare a capitalului social nu prezintă interes pentru acţionara
SIF Muntenia ceea ce denotă că reclamanta nu a dorit să-şi exercite dreptul de preferinţă.
De asemenea, s-a mai avut în vedere că operaţiunea de majorare a capitalului social s-a făcut
în contextul în care societatea se afla în pericol de dizolvare ca urmare a acţiunii promovate
de Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Prahova.
Pe de altă parte, instanţa a apreciat că faţă de modalitatea în care s-a efectuat majorarea, prin
compensarea împrumuturilor acordate societăţii de către acţionarul principal, nu putea opera
dreptul de preferinţă, deoarece acest drept nu se poate exercita decât în legătură cu acţiunile
emise în cazul depunerii în numerar, iar nu în cadrul conversiei datoriilor.
S-a constatat că este nefondată şi critica ce a vizat pretinsa încălcare a art. 127 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990 ce nu se aplică în cazul societăţilor pe acţiuni, iar în ceea ce priveşte
sancţiunea prevăzută de lege în această situaţie, prevederile art. 127 alin. (2) instituie
răspunderea pentru daunele aduse societăţii şi nicidecum nulitatea Hotărârii AGEA.
În fine, instanţa de apel a înlăturat şi critica privind nerespectarea formelor de publicitate, în
sensul că nu s-ar fi publicat textul integral privind propunerea majorării capitalului social,
constatându-se că dispoziţiile art. 117 alin. (7) din lege au fost respectate întocmai.
Împotriva deciziei reclamanta a declarat recurs prin care a invocat prevederile art. 304 pct. 9
C. proc. civ., susţinând următoarele:
1.au fost încălcate prevederile art. 211, art. 216 şi 217 din Legea nr. 31/1990, reţinându-se
greşit că a existat o renunţare la dreptul de preferinţă din partea SIF MUNTENIA şi că
dreptul de preferinţă nu se poate exercita decât în legătură cu acţiunile emise, în cazul
depunerii în numerar în contul societăţii.
1.1. Recurenta a susţinut că instanţa a aplicat greşit normele privind reprezentarea atunci când
s-a reţinut că dovada renunţării la dreptul de preferinţă a constat în comunicarea verbală
făcută de mandatara sa, contra mandatului special comunicat societăţii din care rezultă clar
împuternicirea de a vota împotriva operaţiunii de majorare a capitalului social.
1.2. Instanţa apelului a interpretat şi aplicat greşit art. 216 din Legea nr. 31/1990, întrucât
textul nu face nicio distincţie între tipurile de operaţiuni de majorare a capitalului social,
Pagina 6 din 48
adăugându-se la lege, fiind evident că în situaţia în care acordarea dreptului de preferinţă nu
ar fi obligatorie, împrumutarea societăţii şi compensarea creanţelor cu acţiuni ar fi o
modalitate de eludare a dispoziţiilor alin. (3) din art. 216.
1.3. S-au interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 127 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,
reţinându-se greşit că acesta nu are aplicabilitate în cazul societăţilor pe acţiuni.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte a constatat că recursul
este nefondat pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu se constată încălcarea prevederilor legale
incidente de către instanţa apelului.
În speţă, adunarea generală a acţionarilor a hotărât majorarea capitalului social în forma
compensării unei creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni (art. 210 alin. (2) din
Legea nr. 31/1990).
Această operaţiune juridică, denumită şi conversia datoriilor societăţii în acţiuni, nu
reprezintă propriu-zis o compensare, ci o transformare a creanţei în acţiuni, obligaţia de plată
a creanţei de către societate transformându-se în obligaţia de a emite acţiuni de o valoare
egală sau într-un anumit raport cu creanţa, pe care să le distribuie creditorului.
În acest caz, în care majorarea se face prin conversia creanţelor în acţiuni, ea beneficiază
numai creditorului societăţii, iar acest raţionament a stat şi la baza soluţiei date de instanţa
apelului atunci când a analizat prevederile art. 216 din Legea nr. 31/1990 în cauza de faţă.
Aşa fiind, în mod corect s-a reţinut că dreptul de preferinţă priveşte exclusiv majorarea
capitalului social prin subscrierea acţiunilor noi, în schimbul unor aporturi în numerar.
Este adevărat că motivarea instanţei de apel cu privire la interpretarea acelei reţineri din
procesul-verbal al şedinţei, în sensul căreia numita L.C. – deşi a fost mandatată să participe la
şedinţă nu s-a prezentat, dar a anunţat că operaţiunea de majorare nu prezintă interes pentru
acţionarul SIF – excede oarecum problematicii cauzei, însă instanţa de apel nu şi-a
fundamentat soluţia pe această chestiune, urmând a fi înlăturată din motivarea deciziei.
Nici critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 127 alin. (1) din Legea
nr. 31/1990 nu poate fi primită, în condiţiile în care nerespectarea interdicţiei instituite de
textul evocat nu atrage nulitatea hotărârii adunării generale luate cu votul acţionarului aflat în
conflict de interese, ci doar atragerea răspunderii materiale a acestuia dacă prin votul său s-a
format majoritatea necesară şi societatea a fost prejudiciată.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, a respins ca nefondat recursul, conform art. 312
alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta a fost obligată să suporte
cheltuielile de judecată în cuantum de 4.200 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Pagina 7 din 48
3. Acţiune în anulare hotărâre AGA. Majorarea capitalului social prin
conversia datoriilor. Drept de preferinţă. Condiţii de exercitare
Inalta Curte de Casatie - Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3388 din 1
noiembrie 20113
Legea nr. 31/1990, art. 210, art. 216
Este legală hotărârea AGA de majorare a capitalului social prin conversia datoriilor - pe
care societatea le are faţă de un acţionar - în acţiuni, situaţie în care obligaţia de plată a
creanţei de către societate se transformă în obligaţia de a emite acţiuni de o valoare egală
sau într-un anumit raport cu creanţa, pe care să le distribuie creditorului, cu consecinţa că
majorarea capitalului realizată în această modalitate beneficiază numai creditorilor
societăţii.
Astfel, în considerarea specificului acestei variante de majorare a capitalului social, a
mecanismului prin care se realizează conversia datoriilor, rezultă că dreptul de preferinţă
reglementat de art. 216 din Legea nr. 31/1990 este inoperant în această ipoteză.
Prin sentinţa comercială nr. 874/2010 a Camerei de consiliu pronunţată de Tribunalul
Comercial Cluj s-a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta SC I.C. SRL împotriva
pârâtei SC F.C. U. Cluj SA şi, în consecinţă, s-a dispus anularea hotărârii nr. 1212 din 9 iunie
2010 a AGEA a societăţii pârâte, radierea acestei hotărâri din Registrul Comerţului Cluj (…).
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, că prin hotărârea contestată
acţionarii pârâtei au decis majorarea capitalului social prin conversia unei creanţe în cuantum
de 3.000.000 lei, deţinută împotriva societăţii de acţionarul F.W., în acţiuni, în conformitate
cu prevederile art. 210 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi art. 7 alin. (2) din actul constitutiv al
societăţii.
S-a înlăturat motivul invocat de reclamantă pentru anularea hotărârii menţionate constând în
nulitatea absolută a contractului de împrumut din care s-a născut dreptul de creanţă al
acţionarului, cu motivarea că nu s-a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti prin
care să se fi admis o atare acţiune, iar, pe de altă parte, limitele investirii instanţei în acest
dosar privesc doar anularea hotărârii AGEA.(…)
Raportat însă la modalitatea în care s-a efectuat majorarea capitalului, tribunalul a considerat
că hotărârea atacată a fost adoptată cu încălcarea art. 216 alin. (1) din lege, deoarece acţiunile
emise pentru majorarea capitalului nu au fost oferite spre subscriere, în primul rând,
acţionarilor existenţi proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă, situaţie în care
hotărârea este anulabilă potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.
De asemenea, au fost încălcate şi prevederile art. 210 alin. (1) şi art. 215 alin. (2) din actul
normativ menţionat în considerarea faptului că şi în ipoteza în care majorarea capitalului
social are loc prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii trebuie să se
dea eficienţă dispoziţiilor art. 216 alin. (1) din lege prin oferirea spre subscriere a acţiunilor
3 Decizia nr. 3388 din 1 noiembrie 2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Secţia a II-a civilă, este reprodusa astfel cum a fost publicata pe web site-ul ICCJ: http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202011/SC%20II%20dec%20r%203388%2001nov2011.htm
Pagina 8 din 48
emise pentru majorarea capitalului, în primul rând acţionarilor existenţi, proporţional cu
numărul acţiunilor deţinute.
Apelul declarat de pârâta SC F.C. U. Cluj SA a fost respins prin decizia civilă nr. 49/2011 a
Curţii de Apel Cluj, Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a arătat că ambele variante de majorare a
capitalului social enunţate de art. 210 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990 se referă la
majorarea capitalului şi la modalităţile de liberare ale acţiunilor noi emise sau a părţii cu care
acestea îşi măresc valoarea.
În acest context, dispoziţiile art. 215 alin. (2) din lege nu sunt incidente în speţă, astfel cum
greşit a reţinut tribunalul, deoarece dispoziţia legală nu se referă la ipoteza unor creanţe
deţinute împotriva societăţii comerciale care îşi măreşte capitalul social, ci la creanţele
deţinute împotriva unor terţi.
Referitor la susţinerea apelantei potrivit căreia dreptul de preemţiune există doar în ipoteza
reglementată de art. 210 alin. (1) din actul normativ evocat, instanţa de apel a reţinut că
prevederile art. 216 alin. (1) din lege nu fac nicio distincţie, fiind deopotrivă aplicabile atât în
cazul unor aporturi noi cât şi în cazul conversiei acţiunilor cu creanţe deţinute împotriva
societăţii, neexistând nicio incompatibilitate între conversia creanţelor în acţiuni şi
exercitarea dreptului de preemţiune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC F.C. U. Cluj SA, criticând-o pentru
motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. derivate din încălcarea
dispoziţiilor art. 216, 210 alin. (2), art. 1361 din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 723 alin. (2)
şi art. 108 C. proc. civ.
În mod concret, recurenta a invocat faptul că decizia recurată este pronunţată cu aplicarea
greşită a dispoziţiilor art. 216 şi 210 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în sensul că, contrar
celor reţinute de instanţele anterioare, respectarea dreptului de preferinţă vizează exclusiv
situaţia în care majorarea capitalului social se efectuează prin aporturi noi, nu şi în ipoteza în
care nu sunt atrase astfel de aporturi, ci societatea îşi măreşte capitalul prin compensarea unor
creanţe certe, lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.
A doua critică vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva modului de aplicare a
prevederilor art. 1361 cu referire la art. 216 din lege, în sensul că dreptul subiectiv instituit
prin acest din urmă text legal - respectiv dreptul de preferinţă al acţionarilor - este supus
condiţiei prevăzute de art. 1361 din lege care instituie obligaţia acţionarilor de a-şi exercita
drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi
ale celorlalţi acţionari. În caz contrar, exercitarea dreptului subiectiv împotriva scopului
recunoscut de lege constituie un abuz de drept în conformitate cu art. 723 alin. (2) C. proc.
civ., sancţionabil în raport cu prevederile art. 108 C. proc. civ.
În acest context, a susţinut recurenta, interesul invocat de reclamanta intimată nu este legitim
fiind în contradicţie cu cel al societăţii care, pentru a evita dizolvarea potrivit art. 15324
alin.
(1) din Legea nr. 31/1990, a ales ca singura modalitate de redresare varianta conversiei
datoriilor societăţii în acţiuni.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiile legale anterior
menţionate, Înalta Curte a constatat că este fondat.
Pagina 9 din 48
Astfel, în conformitate cu art. 210 din Legea nr. 31/1990 ,,capitalul social se poate mări prin
emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în
schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi
articol ,,acţiunile noi sunt liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale,
precum şi a beneficiilor sau a primelor de emisiune, ori prin compensarea unor creanţe
lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia”.
În alţi termeni, majorarea capitalului social se poate realiza fie prin mărirea numărului de
acţiuni, fie prin mărirea valorii nominale a celor existente. Această majorare poate avea mai
multe surse, respectiv prin aporturi noi ale acţionarilor existenţi sau ai celor cooptaţi pe
această cale, prin încorporarea rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisie, cu excepţia
rezervelor legale, sau prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu
acţiuni ale acesteia.
În speţă, adunarea generală a acţionarilor societăţii pârâte a hotărât majorarea capitalului
social în modalitatea compensării unei creanţe certe, lichide şi exigibile deţinute de un
acţionar asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.
Această operaţiune juridică, denumită şi conversia datoriilor societăţii în acţiuni, nu
reprezintă propriu-zis o compensare, ci o transformare a creanţei în acţiuni, situaţie în care
obligaţia de plată a creanţei de către societate se transformă în obligaţia de a emite acţiuni de
o valoare egală sau într-un anumit raport cu creanţa, pe care să le distribuie creditorului, cu
consecinţa că majorarea capitalului realizată în această modalitate beneficiază numai
creditorilor societăţii.
Prin urmare, în considerarea specificului acestei variante de majorare a capitalului social, a
mecanismului prin care se realizează conversia datoriilor, rezultă că dreptul de preferinţă
reglementat de art. 216 din Legea nr. 31/1990 este inoperant în această ipoteză.(…).
În concluzie, recursul a fost admis în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., iar
decizia a fost modificată în sensul admiterii apelului formulat de recurenta pârâtă SC F.C. U.
Cluj SA şi schimbării în întregime a sentinţei tribunalului, cu consecinţa respingerii acţiunii
reclamantei.
4. Societate comercială. Modificarea actului constitutiv. Abuz de
majoritate. Sancţiune aplicabilă
Inalta Curte de Casatie si Justitie, Secţia comercială, Decizia nr. 570 din 11 februarie
20104
Legea nr. 31/1990, art. 8 lit. f
2, art. 94, art. 136
1
Abuzul de majoritate este o formă a abuzului de drept care există mai ales atunci când
deciziile adunării generale a acţionarilor sunt luate cu intenţia de a-i prejudicia pe
minoritari contrar interesului general.
4 Decizia nr. 570 din 11 februarie 2010 A Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Secţia comercială, este reprodusa astfel cum a fost publicata pe web site-ul ICCJ: http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202010/SE%20r%20570%202010.htm.
Pagina 10 din 48
Principiul majorităţii creează doar o prezumţie în sensul că voinţa majorităţii echivalează cu
voinţa socială. În concret, în cadrul voinţei sociale trebuie urmărit interesul social, care la
rândul său trebuie să coincidă cu interesul comun al acţionarilor.
Abuzul de majoritate există atunci când au fost reglementate obligaţii excesive, corelative
dreptului de preemţiune, în sarcina exclusiv a acţionarului minoritar şi în folosul exclusiv al
majoritarului, încălcându-se unul din atributele dreptului de proprietate asupra acţiunilor, şi
anume dreptul de dispoziţie.
Reclamantul D.M. a chemat în judecată S.C. B.C.R. Asigurări de viaţă S.A. şi a solicitat
Tribunalului Bucureşti să pronunţe o hotărâre prin care să anuleze hotărârile A.G.E.A.
societăţii pârâte, nr. 1,2 şi 3 din 22 octombrie 2007 prin care s-au adus modificări actului
constitutiv ca urmare a introducerii articolului 51. Reclamantul şi-a argumentat acţiunea
arătând că prin modalitatea de transmitere a acţiunilor adoptată în AGEA nr. 3, la a cărei
anulare şi-a restrâns pretenţiile, se îngrădeşte dreptul de proprietate asupra acţiunilor.
A mai susţinut reclamantul că prin noile modificări privind transmiterea acţiunilor, singurul
acţionar care are drepturi este B.C.R., restul acţionarilor având doar obligaţii, iar acest
dezechilibru creat trebuie sancţionat. În drept, s-au invocat prevederile art. 94 şi 136 din
Legea nr. 31/1990, potrivit cărora acţiunile acordă posesorilor drepturi egale pe care trebuie
să le exercite cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii
şi ale celorlalţi acţionari.
Soluţionând litigiul, Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa nr.6941/2008 prin care a luat
act de renunţarea reclamantului la judecata capetelor de cerere având ca obiect anularea
hotărârilor A.G.E.A. B.C.R. nr. 1 şi 2/2007, a respins excepţia lipsei de interes invocată de
pârâtă iar pe fond a respins acţiunea în anularea Hotărârii AGEA nr. 3/2007 formulată de
reclamantul D.M., obligându-l la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul a reţinut că prin art.51 introdus în actul adiţional al societăţii pârâte s-a instituit
dreptul de preferinţă al acţionarului majoritar B.C.R., la cumpărarea acţiunilor oferite de
ceilalţi acţionari şi că prin instituirea acestui drept nu se încalcă prevederile art. 94 şi 1361
din Legea nr. 31/1990.
Potrivit instanţei, acţiunile trebuie să fie de valoare egală şi să acorde posesorilor drepturi
egale. Acest principiu instituit de art. 94 din LSC nu presupune o egalitate perfectă în drepturi
a acţionarilor. A mai reţinut instanţa că instituirea dreptului de preferinţă nu împiedică
vânzarea acţiunilor de către acţionarii minoritari, care pot dispune liber de acţiunile pe care le
deţin. Art. 51 introdus în actul constitutiv dă posibilitatea acţionarului majoritar să cumpere el
însuşi acţiunile oferite spre vânzare, fără a interzice totuşi acţionarului minoritar să vândă,
astfel că, dreptul de dispoziţie al acţionarilor minoritari, în opinia instanţei, nu a fost încălcat.
În sprijinul acestei concluzii, tribunalul a făcut trimitere şi la prevederile art. 8 lit. f) din
Legea nr. 31/1990 apreciind că legea societăţilor comerciale permite ca prin actul constitutiv
să se instituie orice restricţie cu privire la transferul acţiunilor, printre aceste restricţii fiind şi
dreptul de preemţiune.
Acesta a constituit şi argumentul tribunalului pentru respingerea susţinerii potrivit căreia
acţionarul majoritar şi-ar fi exercitat cu rea-credinţă drepturile în raport cu acţionarii
minoritari.
Pagina 11 din 48
Sentinţa nr. 694/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, a fost apelată de
acţionarul D.M.
Criticile aduse sentinţei fondului au vizat atât netemeinicia cât şi nelegalitatea soluţiei
pronunţată de tribunal, apelantul structurându-şi susţinerile pe trei aspecte:
- interpretarea greşită a art. 8 alin. (1) lit. f2, art. 94, art. 136
1 din Legea societăţilor
comerciale;
- încălcarea şi limitarea dreptului de proprietate asupra acţiunilor prin introducerea art. 51
în
noul act constitutiv al societăţii;
- cuantumul excesiv al cheltuielilor de judecată. (...)
Prin decizia nr. 54/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia comercială, s-a admis
apelul declarat de reclamantul D.M., s-a schimbat în parte sentinţa, s-a anulat hotărârea
AGEA nr. 3/2007 a SC B.C.R. Asigurări de viaţă S.A. şi s-au menţinut celelalte dispoziţii.
Cu referire la prima critică, ce privea încălcarea dispoziţiilor legale, Curtea de Apel a reţinut
că, în adevăr, s-au încălcat art. 94, 1361 şi art. 8 alin. (1) lit. f
2 din Legea nr. 31/1990, întrucât
prin hotărârea AGEA nr. 3, deşi legea permite instituirea unei restricţii convenţionale, dreptul
de preemţiune a fost reglementat într-un mod excesiv şi abuziv, pentru că funcţionează numai
în favoarea acţionarului majoritar.
Prin art. 51 din noul act constitutiv, instanţa de apel a apreciat că s-au încălcat şi două dintre
principiile care guvernează drepturile acţionarilor şi anume, principiul preeminenţei
interesului social şi principiul majorităţii. În continuare, după consideraţiile privind interesul
social şi componenţa acestui interes, Curtea de Apel a observat că prin Hotărârea AGEA s-a
comis un abuz de drept întrucât acţionarul majoritar, prin vot, a stabilit condiţii excesive în
sarcina doar a acţionarului minoritar care ar dori să vândă, acesta fiind obligat să respecte
dreptul de preemţiune şi împuternicirea irevocabilă stabilită în favoarea directorului societăţii
pentru finalizarea vânzării.
Curtea de Apel a făcut trimitere şi la prevederile art. 1361 din Legea nr. 31/1990 care
reglementează la nivel de principiu exercitarea cu bună-credinţă a dreptului de proprietate
asupra acţiunilor, apreciind că acest principiu trebuie să-l ocrotească şi pe acţionarul
minoritar de exerciţiul abuziv al drepturilor acţionarului majoritar. În final, Curtea a înlăturat
susţinerile intimatei privind restricţiile care pot fi aduse dreptului de proprietate asupra
acţiunilor apreciind că, în adevăr, acest drept este recunoscut de lege, numai că în speţă era
vorba de modul cum acţionarul majoritar şi-a impus voinţa asupra modalităţii concrete de
exercitare a acestui drept.
Împotriva deciziei nr. 54/2009 de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia comercială, a
declarat recurs pârâta SC BCR Asigurări de Viaţă SA întemeiat pe motivul de nelegalitate
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
După expunerea sintetică a situaţiei de fapt şi a considerentelor din sentinţa fondului,
recurenta SC BCR Asigurări de Viaţă SA a criticat decizia Curţii de Apel sub cuvânt că
aceasta se fundamentează pe o interpretare eronată a prevederilor legale aplicabile în materia
societăţilor comerciale.
Recurenta a afirmat că a fost respectat principiul egalităţii în drepturi a acţionarilor precum şi
principiul exercitării cu bună-credinţă a drepturilor de către acţionari. Potrivit opiniei sale,
principiul egalităţii în drepturi nu priveşte drepturile convenţionale, ci doar acele drepturi
Pagina 12 din 48
care izvorăsc în mod direct din lege. A dezvoltat în continuare argumente în sprijinul acestei
susţineri referindu-se la prevederile art. 94 alin. (1) din legea societăţilor comerciale. Din
această perspectivă, autoarea recursului a susţinut că prin instituirea dreptului de preferinţă nu
se încalcă dreptul de proprietate şi prerogativa dispoziţiei asupra acţiunilor. Citând doctrina şi
jurisprudenţa, recurenta a ajuns la concluzia că fondul dreptului de proprietate nu este atins
prin aplicarea principiului majorităţii, ci doar exerciţiul acestuia. Procedura de vânzare, în
accepţiunea sa, oferă posibilitatea acţionarului majoritar de a cumpăra el însuşi acţiunile
oferite spre vânzare, fără a interzice acţionarului minoritar să vândă.
Printr-o altă critică s-a susţinut că legea societăţilor comerciale permite în mod expres
instituirea unor limitări privind transferul acţiunilor şi cum dreptul de preferinţă poate fi
calificat ca fiind o astfel de limitare, permisă în mod expres de art. 8 alin. (1) lit. f) din LSC,
introducerea în actul constitutiv a clauzelor referitoare la dreptul de preemţiune nu este
contrară legii.
Recurenta a apreciat că principiul majorităţii determină minoritatea să se supună majorităţii
pentru că voinţele acţionarilor nu pot fi în mod obiectiv asemănătoare. În ce priveşte
principiul majorităţii, recurenta a admis că acesta este limitat de apariţia abuzului de drept în
situaţia în care se încalcă interesul comun social, însă apreciază că eventualul abuz de drept
trebuie raportat la drepturile legale ale acţionarilor şi nu la drepturile derivate din convenţie.
Recurenta a mai arătat că nu a fost dovedită în cauză reaua-credinţă a acţionarului majoritar şi
nici vătămarea efectivă, suferită de intimat, ca acţionar minoritar.(…)
Recursul este nefondat.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ. priveşte aplicarea
greşită a legii. Abordarea analizei acestei critici a avut în vedere dispoziţiile art. 94, 1361 şi 8
lit. f2 din Legea nr. 31/1990 în următoarea ordine:
I- 1.Prima critică a fost argumentată pe aplicabilitatea art. 94 din Legea nr.31/1990.
„Acţiunile trebuie să fie de o egală valoare, ele acordă posesorilor drepturi egale”.
Interpretând aceste dispoziţii, recurenta a ajuns la concluzia că Legea nr. 31/1990 nu instituie
o egalitate perfectă în drepturi între acţionarii unei societăţi, ci, dimpotrivă sunt avute în
vedere numai drepturile izvorâte din lege nu şi cele convenţionale, stabilite între acţionari sau
prin actul constitutiv.
Argumentele recurentei au în vedere numai un aspect care se desprinde din dispoziţiile art. 94
din LSC şi anume cel al egalităţii în drepturi ca principiu care îşi are izvorul în deţinerea
acţiunilor. În realitate, art. 94 instituie o regulă mult mai profundă a dreptului societar care
constă în egalitatea de tratament a tuturor acţionarilor unei societăţi comerciale. În alte
cuvinte, acţionarilor trebuie să li se ofere aceleaşi prerogative în exercitarea drepturilor lor,
sens mult mai larg decât privirea teoretică asupra dispoziţiilor art. 94 pe care a evocat-o în
punctul său de vedere recurenta.
2. Principiul egalităţii în drepturi, potrivit recurentei priveşte numai drepturi izvorâte din lege
nu şi drepturi izvorâte din convenţie.
Pagina 13 din 48
S-a arătat mai sus, că orice măsură care se adoptă în adunarea generală trebuie să coincidă
interesului comun al acţionarilor indiferent dacă sunt majoritari sau minoritari şi indiferent
dacă măsura luată izvorăşte din lege sau din convenţie.
Nu este lipsită de relevanţă observaţia potrivit căreia principiul de guvernare majoritară chiar
şi atunci când legea permite anumite limitări în exercitarea unor drepturi trebuie să folosească
interesului tuturor acţionarilor şi în niciun caz să fie folosit în scopul de a-l favoriza pe
acţionarul majoritar. În sensul aceluiaşi raţionament trebuie observat că puterea pe care
contractul de societate şi organizarea legală a societăţii o acordă unora dintre acţionari nu
trebuie să fie deturnată pe principiul că ,,minoritatea se supune majorităţii” sau altfel spus cu
unicul scop de a favoriza majoritarii în detrimentul minoritarilor, ştiut fiind că o hotărâre este
adoptată pentru că este conformă atât interesului social cât şi intereselor acţionarilor.
II.1. Instituirea dreptului de preferinţă şi corelaţia acestuia cu prevederile art. 8 alin. (1) lit.f2.
În adevăr, art. 8 lit. f2 din legea societăţilor comerciale instituie posibilitatea unor restricţii cu
privire la transferul acţiunilor şi stabileşte totodată obligativitatea ca, în actul constitutiv al
societăţii, să fie menţionate şi aceste restricţii.
Cu privire la aceste critici, recurenta a acreditat ideea că legalitatea unei astfel de clauze pe
care legea o permite nu poate fi pusă la îndoială. Este corectă afirmaţia autoarei recursului, în
sensul că includerea în actul constitutiv a restricţiei este prevăzută de lege şi tot corectă este şi
afirmaţia că legea prevede posibilitatea de a se restricţiona dreptul de transfer asupra
acţiunilor.
Ceea ce este esenţial în legătură cu acest drept, conferit de lege, este însă modul în care se
instituie dreptul (de preemţiune) în cazul în care se apelează la o astfel de restricţie.
Prin art. 51 intitulat ,,Transmiterea acţiunilor” s-a prevăzut: ,,Orice alt asociat în afară de
B.C.R. (ofertantul) care intenţionează să înstrăineze acţiunile deţinute în societate (,,Acţiunile
oferite”) către terţ este obligat să acorde B.C.R. un drept de preempţiune la achiziţionarea
acţiunilor oferite. Pentru evitarea oricărui dubiu, termenul ,,terţ” include pe lângă persoanele
care nu deţin vreo acţiune în societate şi pe ceilalţi acţionari ai societăţii în afară de ofertant şi
B.C.R.”.
Din dispoziţiile de mai sus, s-a observat fără îndoială, faptul că prin art. 51, adoptat prin
AGEA nr. 3/2007, i-a fost acordat exclusiv acţionarului majoritar al societăţii, dreptul de
preemţiune. Întrucât acest drept decurge din calitatea de acţionar şi o astfel de clauză poate
reprezenta un mijloc util pentru acţionari de a-şi mări participaţia în societate, în contextul
arătat, exercitarea drepturilor de către acţionarul majoritar nu respectă drepturile legitime ale
celorlalţi acţionari întrucât preemţiunea a fost instituită într-un singur sens, din moment ce s-a
menţionat expres că această obligaţie este în sarcina oricărui asociat ,,în afară de bancă”.
Este relevant în raport de argumentele de mai sus, faptul că dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. f2
sunt în strânsă corelaţie cu art. 94 din Legea societăţilor şi cu principiul general care se
desprinde din conţinutul său, analizat mai sus.
2. Nu în ultimul rând se impune a fi observat faptul că modificarea statutară care restrânge
libertatea de a cesiona acţiunile prin menţionarea unui drept de preemţiune este doar atributul
adunării generale de a modifica actul constitutiv. Dar, conţinutul modificării actului
constitutiv vizează exerciţiul dreptului asupra acţiunilor şi nu este lipsit de relevanţă să se
Pagina 14 din 48
observe că prin forţa principiului majoritar, exprimată în adunarea generală au fost rezervate
avantaje acţionarilor majoritari în detrimentul acţionarilor minoritari.
Altfel spus, prevederea din art. 8 lit. f2 în sensul obligativităţii ca în actul constitutiv să se
introducă ,,orice restricţii” în legătură cu transferul acţiunilor nu are şi semnificaţia ,,în orice
condiţii”.
Prin urmare, nu legalitatea unei astfel de clauze restrictive este pusă la îndoială, cum a
susţinut recurenta, ci exerciţiul acestui drept.
Din acest punct de vedere s-au înlăturat şi susţinerile recurentei prin care invocă legalitatea
modificării actului constitutiv prin faptul că diferite ,,organe abilitate” au verificat aceste
modificări.
III. - Cea de-a treia critică a fost examinată prin prisma aplicării art. 1361 din Legea nr.
31/1990, abordare în cadrul căreia a fost avut în vedere principiul majorităţii şi abuzul de
majoritate asupra căruia s-a oprit instanţa de apel.
Se observă că în doctrină şi practică se admite ideea potrivit căreia abuzul de majoritate este o
formă a abuzului de drept care există mai ales atunci când deciziile adunării generale a
acţionarilor sunt luate cu intenţia de a-i prejudicia pe minoritari contrar interesului general.
Fără observarea acestor elemente esenţiale în exerciţiul dreptului de a institui o restricţie
permisă de lege în legătură cu transmiterea acţiunilor, recurenta a exprimat opinia că
principiul majorităţii determină minoritatea să se supună hotărârilor luate de persoana care
deţine majoritatea capitalului social.
Este adevărat că în baza principiului majorităţii, aşa cum a susţinut recurenta, s-a creat o
prezumţie că voinţa majorităţii echivalează cu voinţa socială. Numai că voinţa socială nu este
abstractă cum s-ar deduce din argumentele sale, ci, aceasta trebuie să coincidă cu interesul
comun al acţionarilor care este dat de contractul de societate şi de organizarea societăţii.
2. - În aceeaşi ordine de idei, trebuie observat că organizarea societăţii are în vedere
egalitatea de statut juridic a acţionarilor, aşa cum rezultă din art. 94 alin.1 din Legea nr.
31/1990 care se raportează la drepturile ataşate acţiunilor. Egalitatea de statut juridic nu se
referă la o egalitate perfectă în drepturi, independentă de participaţia la capital, ci la egalitate
de tratament în exerciţiul dreptului. Aşa se explică de ce principiul majorităţii creează doar o
prezumţie în sensul că voinţa majorităţii echivalează cu voinţa socială. În concret, în cadrul
voinţei sociale trebuie urmărit interesul social care la rândul său trebuie să coincidă cu
interesul comun al acţionarilor.
În caz contrar, prin deturnarea funcţiilor şi principiului majorităţii se ajunge la abuzul de
majoritate săvârşit în cadrul adunării generale a acţionarilor şi la prejudicierea intereselor
legitime ale minoritarilor.
Prin urmare, se poate trage concluzia că interacţiunea dintre voinţa individuală şi cea a
majorităţii nu conduce inevitabil la înfrângerea celei dintâi, astfel că forţa principiului
majorităţii nu este absolută pentru a putea fi opusă în orice situaţie.
3. Recurenta a susţinut că nu a săvârşit un abuz de majoritate prin introducerea art. 51 în actul
constitutiv, întrucât un astfel de abuz se analizează prin raportare la drepturile legale ale
Pagina 15 din 48
acţionarilor, drepturi care derivă din acţiunile deţinute şi nu cu referire la drepturile derivate
din convenţii prin care se instituie drepturi inexistente anterior în patrimoniul acţionarului.
Susţinerea nu a fost primită. Transmiterea acţiunilor şi restricţiile convenţionale pentru
exerciţiul acestei transmiteri derivă din calitatea de acţionar şi orice măsură, indiferent că se
instituie drepturi care ar putea să privească în viitor patrimoniul acţionarului, vizează
interesul legitim al acţionarilor, care se traduce, în speţă, în recunoaşterea dreptului de
preemţiune şi a procedurii instituită pentru valorificarea acestui drept în favoarea acţionarilor
care doresc să-şi transmită acţiunile, respectând dispoziţiile mai sus analizate.
IV. - Revenind la critica de nelegalitate prin prisma săvârşirii abuzului de majoritate a cărui
inexistenţă a fost invocată de recurentă:
Art. 1361 din Legea nr. 31/1990 reglementează în domeniul societar principiul exercitării cu
bună-credinţă a dreptului de proprietate asupra acţiunilor. Din acest punct de vedere trebuie
precizat mai întâi că restricţia instituită prin art. 51 în adunarea generală priveşte exerciţiul
dreptului de proprietate. În al doilea rând trebuie observat dacă a existat elementul
intenţional de a impune numai în sarcina acţionarului minoritar anumite obligaţii, acţionarul
majoritar fiind favorizat prin măsura luată.
Sub ambele aspecte subliniate s-a constatat că abuzul de majoritate a existat întrucât au fost
reglementate obligaţii excesive, corelative dreptului de preemţiune, în sarcina exclusiv a
acţionarului minoritar şi în folosul exclusiv al majoritarului – (în acest sens prin procedura
instituită s-au acordat puteri directorului B.C.R. peste voinţa acţionarului minoritar),
încălcându-se unul din atributele dreptului de proprietate asupra acţiunilor, şi anume dreptul
de dispoziţie.
2. Opunând o astfel de clauză nu se poate reţine că acţionarul majoritar şi-a exercitat
drepturile în adunarea generală cu bună-credinţă şi cu respectarea intereselor legitime ale
societăţii şi ale celorlalţi acţionari. Chiar, dacă în legea nr. 31/1990 nu sunt prevăzute
interdicţii în legătură cu poziţia acţionarului majoritar prin care folosirea poziţiei de majoritar
să fie interzisă, (ca în cazul legii nr. 297/2004), dispoziţiile art. 1361 din LSC sunt suficiente
pentru a se aprecia dacă acţionarul majoritar, care guvernează societatea, acţionează în interes
social şi cu bună-credinţă. În concret, această poziţie a acţionarului majoritar se raportează la
avantajele obţinute în AGEA în detrimentul celorlalţi acţionari. În aceste condiţii, corect
Curtea de Apel prin decizia criticată a procedat la sancţionarea abuzului de drept prin
anularea Hotărârii AGEA.
3. În privinţa exerciţiului drepturilor în adunarea generală, recurenta a înţeles să demonstreze
că nu a fost dovedită reaua-credinţă în exercitarea dreptului, motivat de faptul că nu există
nicio dispoziţie legală care să-i limiteze sau să-i condiţioneze un astfel de drept.
Raţionamentul recurentei se bazează pe natura convenţională a dreptului de preferinţă la
cumpărarea acţiunilor oferite spre vânzare, care, în opinia sa, îl exclude de la regula egalităţii.
A justificat această excludere pe faptul că dreptul de preferinţă nu este conferit de calitatea de
acţionar. Această susţinere a fost înlăturată. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor şi
atributele acestui drept decurg din calitatea de acţionar astfel că toate măsurile care vizează
acest drept sunt în legătură sau decurg din calitatea de acţionar. În cazul de faţă transmiterea
acţiunilor a fost restricţionată prin instituirea dreptului de preemţiune, iar în exercitarea
dreptului de preemţiune au fost stabilite condiţii excesive, care au fost îndreptate într-un
singur sens (către acţionarul minoritar) prin folosirea poziţiei majoritare care constituie o
manifestare a abuzului de drept, a poziţiei dominante în luarea deciziilor în societate.(...)
Pagina 16 din 48
Prin urmare, nu simpla poziţie dominantă generează abuz de drept, ci nerespectarea
cerinţelor privind exerciţiul drepturilor.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, constatând că decizia Curţii de apel a fost dată cu
aplicarea corectă a legii, conform art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca
nefondat.(…)
5. Modificarea actului constitutiv în cazul unei SRL cu asociat unic
CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A V-A CIVILA,
DECIZIA CIVILA NR.140 din 20.03.20125
Art.194 si art.1961 din Legea nr. 31/1990 republicata
În cazul societatii cu raspundere limitata, potrivit Legii nr. 131/1990, vointa sociala se
formeaza în adunarea generala, legea prevazând la art. 194 atributiile acesteia, printre
care si cea de a modifica actul constitutiv. Pentru cazul societatilor cu raspundere limitata
cu asociat unic, la art. 1961 se prevede ca acesta va exercita atributiile adunarii generale,
consemnând de îndata, în scris, orice decizie adoptata în conformitate cu cele de mai sus.
Fata de cele de mai sus reiese ca majorarea capitalului social al J A SRL (aceasta fiind de
altfel o modificare a actului constitutiv) trebuia sa fie luata prin decizia asociatului unic J A
M SRL, în conformitate cu dispozitiile legale precitate.
Aceasta nu reprezinta o chestiune de ordin pur formal, fara însemnatate, ci din contra, este o
problema esentiala, legata de existenta sau nu a vointei sociale a Jetran Air SRL de
modificare a actului constitutiv.
Un aspect semnificativ este faptul ca, Jetran Air SRL având asociat unic, majorarea
capitalului social nu putea fi dispusa decât printr-o decizie (iar nu hotarâre a adunarii
generale) si, evident, doar cu unanimitate (iar nu cu votul reprezentând 55% din capitalul
social).
Deliberând asupra apelului de fata :
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a VI-a Comerciala la data de
16.09.2009, sub nr.36403/3/2009, reclamanta J L.L.C. a chemat în judecata pe pârâta SC J A
M SRL, solicitând ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna anularea partiala a
Hotarârii Adunarii Generale a Asociatilor societatii din data de 31.08.2009, respectiv cu
privire la numirea administratorului unic în persoana d-lui Nicolae Petrisor si modificarea
corespunzatoare a Actului constitutiv, precum si cu privire la majorarea capitalului social al
SC J A SRL, persoana juridica la care societatea J A M detine 100% din capitalul social si la
împuternicirea d-lui S C pentru a semna decizia asociatului unic al J A si Actul constitutiv
5 Decizia Civila nr.140/20.03.2012 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a V-a Civila, este reprodusa astfel cum a
fost publicata pe web site-ul C.Ap. Buc.: http://portal.just.ro/JurisprudentaVizualizare.aspx?id_speta=35166&idInstitutie=2
Pagina 17 din 48
actualizat al J A în sensul majorarii capitalului social, aceasta fiind contrara legii, cu
cheltuieli de judecata.
Prin sentinta comerciala nr. 13903 din 07.12.2009 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia
a VI-a Comerciala în dosarul nr. 36403/3/2009, s-a respins ca neîntemeiata actiunea
formulata de reclamanta J L.L.C. în contradictoriu cu pârâta SC J A M SRL.
Pentru a hotarî astfel tribunalul a apreciat ca nu poate fi retinut primul motiv de nulitate
invocat de reclamanta, deoarece chiar atunci când un asociatul cu interese contrare a încalcat
obligatia prevazuta de art. 79 lin 1 din Legea nr. 31/1990, respectiv obligatia de a se abtine de
la vot, valabilitatea hotarârii astfel adoptate nu este afectata, sanctiunea aplicabila fiind
angajarea raspunderii asociatului conform alin. 2 al aceluiasi articol.
Cât priveste al doilea motiv de nulitate invocat de reclamanta, respectiv adoptarea hotarârii cu
încalcarea prevederilor art. 36 si art. 52 din Legea nr. 85/2006, nici acesta nu a putut fi
retinut.
În speta de fata nu a fost vorba despre nesocotirea prevederilor art. 36 prin continuarea unei
actiuni judiciare de recuperare a creantelor de catre creditor de la debitorul aflat în insolventa
si nici de încalcarea art. 52 care face referire la compensarea creantelor reciproce atunci când
la data deschiderii procedurii sunt îndeplinite conditiile prevazute de lege în materie de
compensare legala.
În fapt, compensarea unor creante lichide si exigibile asupra societatii cu parti sociale ale
acesteia reprezinta o modalitate de majorare a capitalului social, conform prevederilor art.
210 alin 2 din Legea nr. 31/1990, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare si în
acelasi timp un mod de stingere a pasivului societatii.
Or, în contextul în care SC J A SRL se afla în procedura insolventei, Hotarârea AGA din data
de 31.08.2009, nu putea produce nici un efect, câta vreme nu exista acordul administratorului
judiciar privind majorarea capitalului social al SC J A SRL în modalitatea mai sus aratata si
încuviintarea judecatorului sindic cu privire la un plan de reorganizare al societatii în acest
sens.
De altfel pârâta nu a efectuat niciun demers pentru înregistrarea la registrul comertului a
mentiunii privind majorarea capitalului social, asociati si cota de participare a acestora la
beneficii si pierderi, iar SC T SA s-a înscris la masa creditorilor cu creanta pe care pretinde ca
o detine împotriva SC J A SRL.
Împotriva sentintei comerciale nr. 13905 din 07.12.2009 data de Tribunalul Bucuresti- Sectia
a VI-a Comerciala în dosarul nr. 36403/3/2009 a formulat apel reclamanta J L.L.C., solicitând
admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentintei comerciale nr. 13903/2009 iar pe
fondul cauzei sa se dispuna anularea partiala a hotarârii AGA din 31.08.2009, respectiv cu
privire la numirea administratorului unic în persoana d-lui N P si modificarea
corespunzatoare a Actului constitutiv, precum si cu privire la majorarea capitalului social al
SC J A SRL, persoana juridica la care J A M detine 100% din capitalul social si la
împuternicirea d-lui S C pentru a semna Decizia asociatului unic al J A si Actul Constitutiv
actualizat al J A în sensul majorarii capitalului social, aceasta fiind contrara legii, cu
obligarea pârâtei la plata cheltuielilor aferente litigiului.
În cadrul motivelor de nelegalitate a aratat ca cererea de chemare în judecata a fost respinsa
Pagina 18 din 48
atât ca neîntemeiata cât si ca lipsita de interes, fara însa ca instanta sa faca vreo mentiune în
hotarâre cu privire la invocarea vreunei exceptii a lipsei de interes de catre partea adversa sau
de catre instanta din oficiu si fara sa se faca referire la eventualele sustineri ale partilor sub
acest aspect.
Apelanta considera ca hotarârea atacata a fost data cu aplicarea gresita articolului 79 din
Legea nr. 31/1990 si cu nesocotirea articolului 132 alineat 2 din acelasi act normativ,
ignorându-se faptul ca prin dispozitiile alineatului 2 din articolul 79 nu au fost limitate
posibilitatile de anulare a hotarârilor AGA contrare legii.
S-a mai sustinut ca hotarârea atacata a fost data cu încalcarea dispozitiilor imperative ale
articolului 36 si 52 din Legea nr. 85/2006, ignorându-se faptul ca împotriva debitorilor aflati
în insolventa creantele se pot realiza doar potrivit acestei proceduri speciale, chiar si
compensarea putându-se realiza doar în anumite conditii speciale neîndeplinite în cauza.
Se arata ca societatea J A SRL, la care societatea J A M detine 100% din capitalul social, se
afla în procedura de insolventa prevazuta de Legea nr. 85/2006, împrejurare în care toate
formele de realizare a creantelor, ca si modificarile în structura capitalului social, trebuie sa
tina cont de situatia speciala a societatii, dar si de dispozitiile imperative ale Legii nr.
85/2006.
Contrar celor retinute de instanta, art. 36 nu este incident doar în cazul actiunilor
contencioase deduse judecatii - prin care s-ar urmari recuperarea unor creante de la
debitoarea aflata în insolventa, ci în toate cazurile în care, prin orice procedura sau mecanism
juridic, altul decât cel reglementat de Legea nr. 85/2006, creditoarea ar urmari un astfel de
scop prohibit de lege.
Or, compensarea, astfel cum este reglementata de articolului 1143 si urm. Cod civil si
definita de practica si literatura de specialitate, este o forma de plata, o forma de stingere a
obligatiilor si intra astfel în categoria formelor de realizare a creantelor în acceptiunea
articolului 36 din Legea nr. 85/2006.
De asemenea, din interpretarea per a contrario a dispozitiilor articolului 52 din Lege se
deduce fara putinta de tagada ca deschiderea procedurii insolventei afecteaza dreptul unui
creditor de a invoca compensarea creantei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când
conditiile prevazute de lege în materie de compensare legala nu sunt îndeplinite la data
deschiderii procedurii, adica fie cele doua creante nu exista deopotriva, fie una sau amândoua
nu sunt certe, lichide sau exigibile.
Compensarea dupa deschiderea procedurii nu poate avea ca obiect creante nascute dupa
aceasta data, ci numai creante care îndeplineau conditiile de certitudine, lichiditate si
exigibilitate la data deschiderii procedurii.
Din informarile facute de asociatul T SA cu prilejul tinerii sedintei Adunarii Generale, în
marea lor parte, creantele cu care se doreste majorarea capitalului social al societatii aflate în
insolventa sunt înregistrate deja la masa credala a acestei societati si evident nu pot fi
valorificate nici de doua ori si nici pe cale separata.
Contrar celor sustinute de instanta, Hotarârea Adunarii Generale din 31.08.2009 a fost deja
depusa spre înregistrare la Oficiul Registrul Comertului si a devenit aplicabila si opozabila
partilor de la data adoptarii sale iar fata de terti de la data la care le-a fost adusa la cunostinta.
Pagina 19 din 48
Sub acest aspect trebuia observat ca, astfel cum rezulta din planul de reorganizare al SC J A
SRL, a fost adus la cunostinta judecatorului sindic aspectul majorarii capitalului social al
societatii ca efect al compensarii aprobate prin Hotarârea AGA contestata, iar de la data
aducerii la cunostinta publica a acestei operatiuni, prin publicarea Planului de reorganizare si
prin depunerea acestuia în fata judecatorului sindic, Hotarârea AGA contestata a devenit
aplicabila.
Intimata SC J A M SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de J
L.L.C. si mentinerea hotarârii apelate ca fiind temeinica si legala.
Prin decizia comerciala nr. 311 din 18 mai 2010 Curtea de Apel Bucuresti Sectia a V-a
Comerciala a admis apelul formulat de reclamanta J L.L.C. împotriva sentintei comerciale nr.
13903/07.12.2009, a desfiintat sentinta apelata si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi
instante.
Împotriva deciziei nr. 311 din 18 mai 2010 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti- Sectia a
V-a Comerciala în dosarul nr. 36403/3/2009 a formulat recurs pârâta J A M SRL, iar prin
decizia nr. 4043 din 23.11.2010 Înalta Curte de Casatie si Justitie a dispus admiterea
recursului declarat de recurenta pârâta, a casat decizia recurata si a trimis cauza pentru
rejudecare aceleiasi instante.
În rejudecarea cauzei în apel dupa casare, prin decizia comerciala nr. 179 din 19 aprilie 2011
pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti- Sectia a V-a Comerciala în dosarul nr. 445/2/2011,
s-a dispus respingerea apelului formulat de apelanta reclamanta J L.L.C. împotriva sentintei
comerciale nr. 13903/07.12.2009 ca nefondat, împotriva acestei decizii formulând recurs
reclamanta J L.L.C SUA.
Prin decizia nr. 3645 din 16 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casatie si Justitie a dispus
admiterea recursului declarat de recurenta reclamanta J LLC SUA împotriva deciziei
comerciale nr. 179 din 19 aprilie 2009 a Curtii de Apel Bucuresti- Sectia a V-a Comerciala, a
casat decizia recurata si a trimis cauza pentru rejudecare aceleiasi instante.
Pentru a hotarî astfel Înalta Curte de Casatie si Justitie a retinut ca maniera în care instanta de
apel a procedat la solutionarea apelului atrage incidenta dispozitiilor articolului 315 alineat 3
Cod procedura civila, în contextul în care parte din motivele de apel nu au fost cercetate în
concret, iar altele au fost omise.
S-a mai retinut ca, în plus, instanta avea de lamurit si anumite particularitati ale cauzei, legate
de faptul ca hotarârea de majorare a capitalului social al SC J A si de compensare a creantei
detinute împotriva acesteia de SC T SA aflate în insolventa a fost emisa de reclamanta în
cadrul adunarii generale a actionarilor acesteia), reclamanta fiind actionar cu 100% al SC J A
SRL, aflata la rândul ei în insolventa.
Ca urmare a deciziei de casare cu rejudecare cauza a fost din nou înregistrata pe rolul acestei
instante la data de 01.03.2012 sub nr. 445/2/2011*.
Deliberând asupra apelului prin prisma criticilor formulate de apelanta si fata de dispozitiile
art. 294 si urm. C.proc.civ., Curtea apreciaza ca apelul nu este fondat si îl va respinge.
În primul rând, se impune observatia ca fata de faptul ca prezenta cauza a trecut prin mai
multe cicluri procesuale si ca problema de drept referitoare la presupusa încalcare a
Pagina 20 din 48
prevederilor art. 79 din Legea nr. 31/1990 a fost rezolvata deja cu putere de lucru judecat, ca
si fata de precizarile apelantei formulate anterior casarii cu rejudecare, astfel cum s-a retinut
de altfel si în decizia de casare nr. 3645/16.11.2011, în prezent Curtea are a analiza doar
criticile referitoare la încalcarea dispozitiilor art. 36 si 52 din Legea nr. 85/2006 prin raportare
la art. 1143 Cod civil si la efectele hotarârii de deschidere a procedurii generale a insolventei
împotriva SC J A M SRL.
Curtea retine ca la data de 31.08.2009 a avut loc sedinta Adunarii Generale a Asociatilor SC J
A M SRL, sedinta la care au participat asociatii reprezentând 100% din capitalul social, în
cadrul careia s-au discutat o serie de puncte înscrise pe ordinea de zi, printre care si majorarea
capitalului social al S.C. J A S.R.L. la care S.C. J A M SRL detinea 100% din capitalul
social, prin compensarea creantelor certe, lichide si exigibile detinute de SC T SA împotriva
SC J A SRL si emiterea unui nr. de 78.538 parti sociale noi.
Ca urmare a votului asociatilor reprezentând 55% din capitalul social al J A M SRL, prin
Hotarârea AGA din 31.08.2009 a acestei societati, s-a decis majorarea capitalului social al SC
J A SRL prin compensarea creantelor certe, lichide si exigibile în valoare de 1.963.450 lei pe
care SC T SA le are împotriva SC J A si emiterea unui nr. de 78.538 parti sociale noi, în
conformitate cu disp. art. 201 alin 2 coroborate cu art. 221 din Legea nr. 31/1990 modificata
si republicata. Totodata s-a decis împuternicirea numitului C S pentru a semna Decizia
asociatului unic al J A si Actul constitutiv actualizat cu privire la majorarea capitalului social
si pentru a lua toate masurile necesare în legatura cu înregistrarea si publicarea deciziei
asociatului unic si a actului constitutiv actualizat.
Mai retine Curtea ca, anterior acestei Hotarâri AGA, prin sentinta comerciala nr.
5548/16.12.2008 a Tribunalului Bucuresti Sectia a VII-a Comerciala s-a dispus deschiderea
procedurii insolventei împotriva SC J A SRL, în raport de aceasta situatie sustinându-se de
catre apelanta-reclamanta încalcarea dispozitiilor art. 36 si 52 din Legea nr. 85/2006 prin
hotarârea atacata.
Curtea considera ca un aspect deosebit de important ce se impune a fi analizat (si la care chiar
Înalta Curte prin decizia de casare a facut referire) îl reprezinta faptul ca hotarârea de
majorare a capitalului social a SC J A SRL nu a fost luata în adunarea generala a acestei
societati, ci în cea a J A M SRL (acesta fiind asociatul unic al J A SRL).
Are în vedere Curtea ca, având personalitate juridica, societatea comerciala are o vointa de
sine-statatoare, care nu se confunda cu vointele asociatilor sai, iar vointele individuale ale
asociatilor, prin manifestarea în adunarea generala, devin o vointa colectiva, care constituie
vointa sociala, adica a societatii ca persoana juridica.
În cazul societatii cu raspundere limitata, potrivit Legii nr. 131/1990, vointa sociala se
formeaza în adunarea generala, legea prevazând la art. 194 atributiile acesteia, printre care si
cea de a modifica actul constitutiv. Pentru cazul societatilor cu raspundere limitata cu asociat
unic, la art. 1961 se prevede ca acesta va exercita atributiile adunarii generale, consemnând
de îndata, în scris, orice decizie adoptata în conformitate cu cele de mai sus.
Fata de cele de mai sus reiese ca majorarea capitalului social al J A SRL (aceasta fiind de
altfel o modificare a actului constitutiv) trebuia sa fie luata prin decizia asociatului unic J A
M SRL, în conformitate cu dispozitiile legale precitate.
Aceasta deoarece din înscrisurile aflate la dosar reiese (aceeasi situatie de fapt fiind de altfel
sustinuta si de parti) ca J A SRL avea la data respectiva ca asociat unic pe J A M SRL.
Pagina 21 din 48
Fata de cele de mai sus, Curtea considera ca Hotarârea Adunarii generale a asociatilor J A M
SRL din data de 31.08.2009 nu a fost de natura sa aiba ca efecte juridice modificarea actului
constitutiv al J A SRL cu privire la majorarea capitalului social si cresterea numarului de
parti sociale, câta vreme o asemenea hotarâre nu era de competenta adunarii generale a
asociatilor J A M SRL, ci trebuia dispusa prin decizia asociatului unic al J A SRL.
Aceasta nu reprezinta o chestiune de ordin pur formal, fara însemnatate, ci din contra, este o
problema esentiala, legata de existenta sau nu a vointei sociale a J A SRL de modificare a
actului constitutiv.
Un aspect semnificativ este faptul ca, J A SRL având asociat unic, majorarea capitalului
social nu putea fi dispusa decât printr-o decizie (iar nu hotarâre a adunarii generale) si,
evident, doar cu unanimitate (iar nu cu votul reprezentând 55% din capitalul social).
Mai mult, se constata ca persoanele care au participat la adunarea generala si care au votat
sunt J LLC, T SA, D M, M C G, V G si D B, în conditiile în care potrivit art. 191 si urm. din
legea nr. 31/1990 doar detinatorii de parti sociale au drept de vot iar cei enumerati mai sus nu
aveau nici o parte sociala la J A SRL.
Faptul ca Hotarârea Adunarii generale a asociatilor J A M SRL din data de 31.08.2009 nu a
produs modificarea actului constitutiv al J A SRL este subliniat, o data mai mult, de faptul ca
înregistrarea în registrul comertului a majorarii capitalului social s-a produs abia ulterior si în
temeiul unui alt act juridic.
Reiese astfel, din înscrisurile depuse la filele 15 si urm. dosar 445/2/2011 al Curtii de Apel
Bucuresti ca înregistrarea în registrul comertului a mentiunii privind capitalul social a fost
efectuata prin mentiunea nr. 108487/11.03.2010 în baza Hotarârii Adunarii generale a
asociatilor J A SRL din data de 10.03.2010, prin care s-a decis totodata si modificarea
corespunzatoare a actului constitutiv al societatii.
Cât priveste sustinerile din apel în sensul ca în planul de reorganizare al J A SRL întocmit de
administratorul judiciar si adus la cunostinta judecatorului sindic s-a facut referire la
Hotarârea din 31.08.2009, acestea nu sunt de natura a conduce la concluzia ca aceasta
hotarâre a putut majora capitalul social, câta vreme înregistrarea în registrul comertului a
acestei modificari s-a facut în baza unei alte hotarâri, respectiv cea din 10.03.2010.
Mai apreciaza Curtea, ca fata de faptul ca din cele de mai sus reiese ca Hotarârea Adunarii
generale a asociatilor J A M SRL din data de 31.08.2009 nu a avut ca efect majorarea
capitalului social al J A, nu se mai pune nici problema încalcarii prin aceasta hotarâre a
prevederilor art. 36 si 52 din Legea nr. 85/2006 sau a analizarii tipului si conditiilor
compensarii.
Altfel spus, fata de faptul ca apelanta a sustinut prin motivele de apel încalcarea acestor
dispozitii legale la adoptarea hotarârii din 31.08.2009 în considerarea premisei ca prin aceasta
hotarâre s-a majorat capitalul social al J A, câta vreme situatia premisa avuta în vedere în
cererea de chemare în judecata si în motivele de apel (respectiv faptul ca hotarârea a avut ca
efect juridic majorarea) nu exista, reiese ca nici încalcarile invocate nu pot exista, criticile
formulate fiind astfel neîntemeiate.
Pagina 22 din 48
6. MODIFICAREA SEDIULUI SOCIAL
Decizia comercială nr 1060R din 09 Octombrie 2008, Curtea de Apel
Bucuresti, Secţia a VI a Comercială6
OBIECT: Recurs împotriva încheierii judecătorului delegat la ORCTB
Dreptul de liberă circulaţie sau stabilire a societăţilor comerciale constituite potrivit
legislaţiei unui stat membru al Uniunii Europene. Limite.
Tratatul UE: art. 42 , 48
Dreptul comunitar şi, prin urmare, dreptul intern garantează dreptul la libera circulaţie şi
libera stabilire din cuprinsul art. 42, 44, 46 şi 48 din Tratatul UE, inclusiv pentru societăţile
comerciale, dar numai sub forma înfiinţării de agenţi, sucursale, filiale, sedii secundare. Este
inexistent, însă, în raport cu legislaţia română şi cu dreptul comunitar, dreptul de liberă
circulaţie/stabilire a societăţilor comerciale constituite potrivit legislaţiei unui stat membru al
UE în sensul de a îşi transfera sediul social într-un alt stat membru.
În interpretarea articolelor menţionate din Tratat trebuie reţinut că statele membre urmau să
angajeze negocieri pentru a facilita, prin adoptarea unor convenţii, soluţionarea problemelor
rezultate în urma înlăturării legislaţiei naţionale privind recunoaşterea mutuală a societăţilor
şi păstrarea personalităţii juridice a acestora în cazul transferului sediului lor dintr-o ţară în
alta. Or, astfel de negocieri nu au fost finalizate, în condiţiile complexităţii demersului de
armonizare a opiniilor divergente privind dreptul internaţional privat, iar la acest moment o
convenţie asupra aspectelor în discuţie nu este în vigoare. (Categoria aşa-ziselor "societăţi
europene" constituie o excepţie, iar petenta nu se include în această categorie de
societatecomercială). Legislaţiile naţionale sunt în vigoare şi nu se poate considera că ele
trebuie să asimileze dreptul comunitar decât în măsura în care acesta este stabilit.
În stadiul actual al dreptului comunitar, în virtutea unei ordini juridice naţionale, societăţile
comerciale nu îşi pot menţine existenţa, personalitatea juridică dacă renunţă la diferitele
legislaţii naţionale care le-au determinat constituirea şi funcţionarea.
Prin urmare, articolele 42 şi 48 din Tratat trebuie interpretate în sensul că nu conferă, în
stadiul actual al dreptului comunitar, unei societăţi comerciale constituite în conformitate cu
legislaţia unui stat membru, unde are sediul statutar, dreptul de a-şi transfera sediul într-un alt
stat membru.
Prin cererea înregistrată sub nr.252047 din data de 22.05.2008 la Oficiul Registrului
Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, petenta U... S.R.L., cu sediul social în Italia ...,
înregistrată la Camera de Comerţ, Industrie, Artizanat şi Agricultură din Forli - Cesena sub
numărul de înregistrare ..., prin împuternicit ..., a solicitat înregistrarea în Registrul
Comerţului a menţiunilor din decizia (fără număr) din data de 03.03.2008 a asociatului unic
al petentei - U... BV, persoană juridică olandeză.
6 Decizia comercială nr 1060R din 09 Octombrie 2008, Curtea de Apel Bucuresti, Secţia a VI a Comercială este
reprodusa astfel cum a fost publicata pe web site-ul Curtii de Apel Bucuresti: http://portal.just.ro/JurisprudentaVizualizare.aspx?id_speta=11398&idInstitutie=2
Pagina 23 din 48
Prin cererea formulată separat şi ataşată cererii indicate mai sus, denumită "Notă de
fundamentare juridică privind transferul sediului social al S.C. U... S.R.L.", petenta şi-a
precizat obiectul cererii, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se admită:
1) mutarea sediului său situat în Italia, localitatea ..., în România, Bucureşti, ...;
2) înregistrarea S.C. U... S.R.L. la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul
Bucureşti, prin acordarea elementelor de identificare în conformitate cu Legea nr.31/1990,
operaţiune care se va concretiza prin transferul sediului social fără lichidare.
Prin încheierea nr.47337 pronunţată la 16.06.2008 în dosarul nr.252047/2008, judecătorul
delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a respins cererea
de înregistrare formulată de petentă ca neîntemeiată.
Pentru pronunţarea acestei încheieri s-a reţinut în principal, că prin cererea formulată, S.C.
U... S.R.L. din Italia a solicitat înscrierea transferului de sediu al societăţii din Italia în
România, fără lichidare şi înregistrarea acesteia la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă
Tribunalul Bucureşti. În motivarea cererii s-a arătat că societatea petentă este înregistrată din
anul 1997 în Italia, iar România, aderând la Uniunea Europeană, nu îi poate nega dreptul de a
emigra din statul său de reşedinţă direct, doar în baza articolelor referitoare la libertatea de
stabilire, art.43, 44, 46, 48 din Tratat.
Petenta a mai invocat şi jurisprudenţa CEJ pe care a considerat-o relevantă, respectiv cazurile
"Daily Mail", "Centros", "Uberseeing", "Inspire Art", susţinând că deşi acestea nu au avut
drept scop explicit transferul de facto al sediului social al unei societăţi comerciale dintr-un
stat membru în altul, totuşi, tangenţial au concluzionat că nu trebuie exclusă stabilirea
primară.
Petenta a apreciat că refuzul de a înregistra această companie într-un alt stat membru este
echivalentul negării dreptului de stabilire atâta timp cât aceasta respectă cerinţele minime de
capital în România, iar ambele state recunosc transferul de sediu.
Din analiza înscrisurilor depuse la dosar judecătorul delegat a reţinut că petenta a făcut
dovada că ar întruni toate cerinţele prevăzute de legea română pentru constituirea unei
societăţi cu răspundere limitată, dar chestiunea esenţială rămâne admisibilitatea transferului
de sediu dintr-un stat membru UE în altul, fără lichidarea anterioară a patrimoniului în statul
de origine.
Petenta este organizată şi funcţionează ca societate comercială de naţionalitate italiană, având
o sucursală în România prin care desfăşoară activităţi economice pe teritoriul ţării noastre.
Cererea de faţă urmăreşte modificarea actului constitutiv al societăţii, întocmit potrivit legii
italiene şi cu respectarea cerinţelor de publicitate prevăzute în acest stat, dar şi o înregistrare a
sediului pe teritoriul României ce ar avea drept finalitate o recunoaştere a naţionalităţii
române.
Acest dublu scop ridică două probleme juridice, dreptul judecătorului român de a da gir unei
modificări de act constitutiv pentru o societate guvernată de legislaţia unei alte ţări, respectiv,
posibilitatea păstrării personalităţii juridice cu prilejul transferului dintr-un stat UE în altul, în
absenţa unei convenţii pentru recunoaşterea reciprocă a societăţilor conform art.293 din
Tratat.
Pagina 24 din 48
Cu privire la primul aspect petenta nu a dovedit că modificarea actului constitutiv în sensul
transferului sediului în România a fost aprobată potrivit legii italiene.
Referitor la al doilea aspect, în cazul societăţilor comerciale dreptul comunitar recunoaşte
doar un drept secundar de stabilire, art.43 şi 48 din tratat instituind doar dreptul societăţilor
constituite potrivit legislaţiei unui stat membru de a stabili agenţii, sucursale sau sedii
secundare în cadrul Comunităţii, fără restricţii sau discriminare în raport cu societăţile
înfiinţate potrivit legii statului în care intenţionează să-şi înfiinţeze sediile secundare.
În absenţa convenţiei la care fac trimitere dispoziţiile art.293 din Tratat societăţile comerciale
nu pot beneficia de o regulă comunitară care să le ofere dreptul efectiv de transfer al sediului
social dintr-un stat în altul, deoarece existenţa lor este recunoscută doar în temeiul legii
naţionale care le guvernează constituirea şi funcţionarea.
Dreptul comunitar nu permite renunţarea la jurisdicţia unui stat pentru a dobândi
naţionalitatea unui stat fără încetarea personalităţii în statul de origine, nefiind vorba în acest
caz de fuziune transfrontalieră sau de constituirea unei societăţi europene.
De altfel, parcurgerea jurisprudenţei CEJ conduce la aceeaşi concluzie. Hotărârile în cazurile
"Centros" sau "Inspire Art" se referă expres la dreptul secundar de stabilire, iar decizia
pronunţată în cazul "Daily Mail" constituie premisele concluziilor prezentate anterior,
deoarece Curtea a statuat în mod expres că societăţile beneficiază doar de libertatea de a
stabili sedii secundare sau de a participa la constituirea unei noi societăţi în alt stat, iar art.43
şi 48 nu oferă dreptul de transfer al sediului social în alt stat, pornind de la argumentul că
societatea este o ficţiune juridică, creaţie a dreptului naţional şi nu se poate desprinde de
legislaţia naţională care îi reglementează constituirea sau funcţionarea.
Judecătorul delegat la Registrul Comerţului nu ar fi putut adresa o întrebare preliminară
organelor jurisdicţionale comunitare pentru interpretarea prevederilor tratatului, această
competenţă revenind exclusiv curţii de apel în cazul declarării căii de atac a recursului. În
raport cu dispoziţiile Legii nr.26/1990 şi 31/1990, instituţia judecătorului delegat nu poate fi
asimilată conceptului comunitar de "instanţă", ca entitate capabilă să se adreseze CJCE cu o
întrebare preliminară, procedura dată în competenţa sa neavând caracter contencios.
Împotriva acestei încheieri petenta S.C. U... S.R.L. a declarat recurs, timbrat şi în termen
legal, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cereri astfel cum a fost
formulată.
În motivarea recursului s-a arătat, în raport cu prevederile art.3041 Cod procedură civilă, că
încheierea atacată este netemeinică şi nelegală.
Astfel, în primul rând, susţinerea judecătorului delegat în sensul că nu poate proceda la
modificarea unui act constitutiv al unei societăţi guvernată de legislaţia altei ţări este în
contradicţie cu prevederile art.149 pct.2 din Legea nr.105/1992. După cum se menţionează
chiar în cuprinsul încheierii atacate, petenta-recurentă este organizată şi funcţionează ca
societate comercială de naţionalitate italiană dar deţine o sucursală în România, astfel că
judecătorul delegat român este competent să se pronunţe pe o cerere formulată de o societate
care are o sucursală pe teritoriul ţării. Prin urmare, invocarea necompetenţei judecătorului
delegat contravine prevederilor legale. Mai mult, invocarea lipsei dovezii modificării actului
constitutiv în sensul transferului sediului pe teritoriul României, potrivit legislaţiei italiene,
Pagina 25 din 48
este greşită în condiţiile în care nici o normă de drept nu impune existenţa unei astfel de
dovezi.
În al doilea rând, în egală măsură susţinerea judecătorului delegat în sensul că dreptul
comunitar nu permite renunţarea la jurisdicţia unui stat pentru a dobândi naţionalitatea unui
lat stat fără încetarea personalităţii în statul de origine este eronată şi contravine prevederilor
legale.
În raport cu prevederile legale referitoare la capacitatea civilă şi încetarea persoanelor
juridice, mutarea sediului unei persoane juridice dintr-o ţară în alta nu se regăseşte printre
modurile de încetare a acesteia, neconducând la încetarea calităţii de subiect colectiv de drept
sau a aptitudinii de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte juridice.
Întrucât sediul societăţi comerciale se stabileşte potrivit voinţei organelor statutare,
schimbarea lui este supusă principiului simetriei, trebuind să fie rezultatul voinţei aceloraşi
organe statutare, încheierea atacată aducând atingere principiului menţionat şi afectând
dreptul de decizie al organelor statutare.
Prin încheierea recurată se încalcă dreptul de liberă stabilire, reglementat de art.43, 44, 46 şi
48 din Tratatul UE, proiectul UE - Directiva 14, Legea nr.31/1990, deciziile CEJ în cazurile
"Centros", "Uberseeing", "Daily Mail" şi "Inspire Art", doctrina mobilităţii societăţilor,
legislaţia în ceea ce priveşte activităţile Registrelor Comerţului, libera concurenţă, doctrina
înregistrării societăţilor şi teoria sediului social.
În raport cu articolele menţionate anterior şi teoria migraţiei societăţilor, un stat membru nu
poate nega dreptul unei societăţi de a se muta, în condiţiile în care în acelaşi timp recunoaşte
dreptul persoanelor fizice de a părăsi statul de reşedinţă.
În raport cu art.48 din Tratat, societăţile înfiinţate conform legii unui stat membru vor fi
tratate în acelaşi fel cu persoanele fizice care aparţin statelor membre. Potrivit cazurilor
"Centros" şi "Uberseeing" nici o limitare a exercitării libertăţii de stabilire depline, inserate
prin art.43, 48 din Tratatul UE nu poate depinde de lipsa vreunei convenţii despre
recunoaşterea reciprocă a societăţilor care să intre în sfera art.293 din Tratatul UE. Prin
urmare, nu există obstacole în acceptarea dreptului unei societăţi de a emigra din statul său de
reşedinţă, direct, doar în baza articolelor referitoare la libertatea de stabilire conform
Tratatului UE şi în limitele art.46 din acest tratat. În cadrul cazului "Inspire Art" CEJ a statuat
că articolele 43, 44, 46 şi 48 nu pot fi interpretate în sensul conferirii societăţilor înregistrate
în conformitate cu legislaţia unui stat membru, a dreptului de a-şi transfera managementul
central, controlul şi administraţia centrală într-un alt stat membru şi în acelaşi timp să se
reţină statutul lor de societăţi înregistrate sub legislaţia primului stat membru.
Dreptul de liberă stabilire capătă două valenţe: dreptul de stabilire primar, adică al sediului
social, şi dreptul de stabilire secundar, referitor la libertatea de a înfiinţa sucursale, filiale în
alt stat decât cel unde este înregistrat sediul societăţii.
Judecata în cazurile "Centros" şi "Inspire Art" a avut legătură cu stabilirea secundară,
concluzionându-se însă că nu trebuie exclusă stabilirea primară. Ceea ce este interzis într-un
stat membru care a adoptat teoria stabilirii primare nu poate fi permis într-un stat doar pentru
că a adoptat teoria stabilirii secundare; or, în România, nu este interzis, iar în Italia este
permis, ceea ce conduce la premisa posibilităţii efectuării transferului de sediu social.
Pagina 26 din 48
În cazul "Centros" CEJ a statuat că un stat membru (statul gazdă) trebuie să permită unei
societăţi înregistrate valid în alt stat membru unde are înregistrat oficiul, să înregistreze o altă
înfiinţare (în acest caz o filială) în statul gazdă, din care îşi va putea exercita întreaga
activitate economică. În acest sens, statul gazdă nu poate impune societăţii care a fost
înfiinţată în mod valid într-un alt stat membru să nu se stabilească în statul gazdă şi de
asemenea, că "o societate există în virtutea legislaţie naţionale care îi determină modul de
înregistrare şi funcţionare". Cererea de reînregistrare a aceleiaşi companii în alt stat membru
este, din acest motiv, echivalentul unei negări evidente a dreptului libertăţii de stabilire.
Desigur, pentru obţinerea transferului sediului în sensul solicitat de petentă trebuie avute în
vedere anumite criterii generale care să nu conducă la conflicte de legi: să fie vizate două
state membre ale Uniunii Europene, capitalul social valabil în ambele state, legislaţia ambelor
state să permită transferul sediului, strategii de politici publice, securitatea publică, etc. Or,
astfel de criterii sunt îndeplinite de societatea petentă conform înscrisurilor depuse, cu
precizarea că atât legea italiană cât şi cea română (art.134 din Legea nr.31/1990, în mod
indirect) recunosc transferul sediului social.
S-a mai susţinut de către petenta-recurentă că hotărârea recurată creează o situaţie
discriminatorie între persoanele fizice şi juridice sub aspectul dreptului la libera circulaţie,
încălcându-se dispoziţiile Tratatului referitoare la acest drept (art.54), deşi prevederile
acestuia asimilează din punct de vedere al dreptului la libera circulaţie, societăţile comerciale
cu persoanele fizice.
Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a înaintat la dosarul cauzei
copii certificate de pe înscrisurile din dosarul nr.252047/2008 în care a fost pronunţată
încheierea recurată.
Recursul este nefondat.
Astfel, în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, referitor la competenţa instanţelor române
în soluţionarea cererii de înregistrare, este de apreciat că în realitate judecătorul delegat la
Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nu a reţinut, astfel cum
susţine recurenta, că nu poate proceda la modificarea unui act constitutiv al unei societăţi -
petenta în speţă - guvernate de legislaţia altei ţări şi nici nu a invocat necompetenţa sa în
soluţionarea cererii petentei.
În concret, judecătorul delegat a reţinut că în contextul chestiunii privind admisibilitatea
transferului de sediu dintr-un stat membru al Uniunii Europene în altul trebuie lămurite
aspectele vizând dreptul judecătorului român de a da girul unei modificări de act constitutiv
pentru o societate guvernată de legislaţia unei alte ţări şi, respectiv, posibilitatea păstrării
personalităţii juridice cu prilejul transferului.
Mai mult, judecătorul delegat, fără să fi invocat necompetenţa sa în judecata cererii de
înregistrare a petentei, s-a pronunţat, soluţionând cauza în raport cu netemeinicia cererii
respective.
Or, atât aspectul referitor la admisibilitate cât şi cel privind netemeinicia cererii de
înregistrare nu implică în vreun mod chestiunea competenţei de judecată, ceea ce înseamnă că
existenţa acesteia din urmă a fost subînţeleasă, inclusiv în raport cu dispoziţiile art.148, 149
pct.2 din Legea nr.105/1992.
Pagina 27 din 48
De asemenea, judecătorul delegat a apreciat cu privire la lipsa dovezii de modificare - în
sensul probării modificării actului constitutiv potrivit legii italiene, în contextul în care a
reţinut că cererea de înregistrare implică, pe lângă obiectul său expres şi o modificare în sine
a actului constitutiv al societăţii comerciale petente, act întocmit potrivit dispoziţiilor legi
italiene din moment ce petenta s-a constituit şi funcţionează sub imperiul acestei legi
naţionale.
Desigur, în limita unei probaţiuni formale, iar nu de conţinut, a actului pe care se bazează
cererea petentei, cerinţa dovedirii aprobării potrivit legii italiene a actului de modificare în
condiţiile în care şi actul constitutiv iniţial este întocmit în baza aceleiaşi legi, reflectă o
continuitate de apreciere necesară.
Nu trebuie omis însă faptul că în raporturile de drept internaţional privat, judecătorul român
aplică legea română, faţă de care dreptul comunitar este prioritar, iar nu legea italiană.
Practic, aspectele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legi italiene nu pot să privească
obiectul judecăţii cererii de înregistrare în cauză, putând constitui obiectul aplicării legii
italiene în ţara respectivă. Aceasta, inclusiv în ceea ce priveşte eventuala lichidare a
patrimoniului în baza acelei legi, având drept consecinţă nemenţinerea personalităţii juridice,
legat de transferul sediului social cu menţiunea că principiul simetriei nu prezintă o relevanţă
suficientă în cauză, iar cererea privind transferul sediului dintr-o ţară în alta a avut în vedere
şi menţinerea personalităţii juridice pentru societatea comercială petentă.
Oricum, nu acest aspect a constituit în esenţă considerentul care a determinat respingerea
cererii de înscriere de către judecătorul delegat ci acela privind inexistenţa dreptului de liberă
circulaţie/stabilire a societăţilor comerciale constituite potrivit legislaţiei unui stat membru al
UE în sensul de a îşi transfera sediul social într-un alt stat membru, atât în raport cu legislaţia
română cât şi cu dreptul comunitar.
În legătură cu legislaţia română dispoziţiile art.134 din Legea nr.31/1990, invocate de către
petentă, au de fapt, ca obiect de reglementare, retragerea acţionarilor din societate iar nu
aspectul transferului sediului social al societăţilor dintr-un stat membru al UE, în altul.
De altfel, cazul la care se referă art.134 alin.1 lit.a, vizând mutarea sediului societăţii în
străinătate priveşte o altă ipoteză, inversă, decât aceea urmărită prin cererea de înregistrare
formulată în cauză, referitoare la transferul sediului social al unei societăţi dintr-un alt stat
membru al UE, în România.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs formulat în sensul că dreptul comunitar
garantează dreptul la libera circulaţie şi libera stabilire, din cuprinsul art.43, 44, 46 şi 48 din
Tratatul UE rezultă expres existenţa acestui drept, inclusiv pentru societăţile comerciale, dar
numai sub forma înfiinţării de agenţi, sucursale, filiale, sedii secundare.
În interpretarea articolelor menţionate s-a avut în vedere, în raport cu art.293 din Tratat, că
statele membre urmau să angajeze negocieri pentru a facilita, prin adoptarea unor convenţii,
soluţionarea problemelor rezultate în urma înlăturării legislaţiei naţionale privind
recunoaşterea mutuală a societăţilor şi păstrarea personalităţii juridice a acestora în cazul
transferului sediului lor dintr-o ţară în alta. Or, astfel de negocieri nu au fost finalizate, în
condiţiile complexităţii demersului de armonizare a opiniilor divergente privind dreptul
internaţional privat, iar la acest moment o convenţie asupra aspectelor în discuţie nu este în
Pagina 28 din 48
vigoare. (Categoria aşa-ziselor "societăţi europene" constituie o excepţie, iar petenta nu se
include în această categorie de societate).
În lipsa unei astfel de convenţii, pentru a nu se considera că Tratatul nu îşi poate atinge
scopul, interpretarea are în vedere directivele europene, deciziile CEJ, în condiţiile în care
legislaţiile naţionale sunt în vigoare şi nu se poate considera că acestea trebuie să asimileze
dreptul comunitar decât în măsura în care este astfel stabilit.
Deciziile CEJ invocate de către petentă nu au vizat problema transferului sediului social
dintr-un stat membru în altul, ca în cauza de faţă.
Astfel, în cazul "Daily Mail" s-a reţinut că libertatea de circulaţie/de stabilire, nu numai
pentru persoanele fizice ci, în aceeaşi măsură şi pentru societăţile comerciale, constituie unul
dintre fundamentele Uniunii Europene. Pentru o societate comercială, dreptul de stabilire se
exercită, în general, sub forma înfiinţării de agenţii, sucursale, filiale, sedii secundare, iar nu
şi în forma transferului sediului social dintr-o ţară în alta. Aceasta în contextul în care, în mod
diferit de persoanele fizice, societăţile reprezintă entităţi, ficţiuni juridice, constituite, în
stadiul actual al dreptului comunitar, în virtutea unei ordini juridice naţionale, neputându-şi
menţine existenţa, personalitatea juridică dacă renunţă la diferitele legislaţii naţionale care le-
au determinat constituirea şi funcţionarea.
Prin urmare, articolele 52 şi 58 (în prezent art.42 şi 48) din Tratat trebuie interpretate în
sensul că nu conferă, în stadiul actual al dreptului comunitar, unei societăţi comerciale
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru, unde are sediul statutar, dreptul de
a-şi transfera sediul din care exercită conducerea activităţii într-un alt stat membru. Astfel,
cazul "Daily Mail" consacră dreptul statului de constituire a societăţii de a stabili regulile în
materia constituirii şi existenţei juridice a societăţii în conformitate cu regulile dreptului său
internaţional privat.
În cazul "Uberseeing" CEJ a decis în sensul că în raport cu art.43 şi 48 CE constituie o
restricţionare a dreptului de stabilire refuzul unui stat membru de a recunoaşte capacitatea
juridică - capacitatea de a sta în justiţie în faţa instanţelor sale naţionale - a unei societăţi
constituite conform dreptului unui alt stat membru, unde societatea îşi are sediul statutar, în
condiţiile în care aceasta şi-a transferat sediul de fapt în acel stat ca urmare a achiziţionării în
totalitate a părţilor sociale de către resortisanţi ai statului respectiv.
De asemenea, deciziile pronunţate de CEJ în cazurile "Centros" şi "Inspire Art" au vizat
stabilirea modalităţii de transfer a sediului în funcţie de legislaţia naţională în baza căreia s-a
constituit şi funcţionează societatea comercială şi stabilirea secundară, la nivelul
sucursalei/agenţiei, în alt stat.
Referitor la ultimul motiv de recurs, încheierea recurată nu creează o situaţie discriminatorie
între persoanele fizice şi cele juridice, ci a avut în vedere că extinderea libertăţii de stabilire
prevăzută de art.43 din tratat pentru persoanele fizice şi la societăţile comerciale constituite în
conformitate cu legislaţia statelor membre în care îşi au sediul social trebuie avută în vedere
nu în mod similar ci adecvat, corespunzător raţiunilor şi scopurilor diferite existente în raport
cu acestea din urmă pentru instituirea dreptului respectiv.
În raport cu cele arătate, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins
recursul în cauză, ca nefondat.
Pagina 29 din 48
7. HOTĂRÂREA CURȚII DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE (Marea Cameră)
16 decembrie 2008(*)
„Transferul sediului unei societăți într-un stat membru diferit de statul în care a fost
constituită − Cerere de modificare în registrul societăților a mențiunii referitoare la sediu −
Respingere − Apel împotriva deciziei unei instanțe care are obligația ținerii registrului
societăților − Articolul 234 CE − Trimitere preliminară − Admisibilitate – Noțiunea
«instanță» − Noțiunea «instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac
în dreptul intern» − Apel împotriva unei decizii prin care se dispune o trimitere preliminară –
Competența instanței de apel de a reforma această decizie – Libertatea de stabilire −
Articolele 43 CE și 48 CE”
În cauza C-210/06,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul
articolului 234 CE de Szegedi Ítélőtábla (Ungaria), prin decizia din 20 aprilie 2006, primită
de Curte la 5 mai 2006, în procedura
Cartesio Oktató és Szolgáltató bt, CURTEA (Marea Cameră)
7
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 22 mai 2008,
pronunță prezenta
Hotărâre 1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolelor 43
CE, 48 CE și 234 CE.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei acțiuni introduse de Cartesio Oktató és
Szolgáltató bt (denumită în continuare „Cartesio”), societate cu sediul în Baja (Ungaria),
împotriva deciziei de respingere a cererii acesteia de înscriere în registrul societății a
mențiunii transferului sediului său în Italia.
Cadrul juridic național
Dreptul în materia procedurii civile
3 Articolul 10 alineatul 2 din Legea nr. III din 1952 privind Codul de procedură civilă (a
Polgári perrendtartásról szóló 1952. évi III. törvény, denumit în continuare „Codul de
procedură civilă”) prevede:
„Se pronunță în a doua instanță:
[…]
b) în cauzele de competența tribunalelor districtuale (sau a Tribunalului Capitalei), curțile
de apel regionale.”
4 Articolul 155/A din acest cod prevede:
„1) În temeiul normelor Tratatului de instituire a Comunității Europene, instanța poate
sesiza Curtea de Justiție a Comunităților Europene cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri
preliminare.
7 C-210/06, Cartesio Oktató és Szolgáltató bt, Hotararea din 22 mai 2008 a Curtii de Justitie a Uniunii Europene,
Marea Camera, este reprodusa astfel cum a fost facuta publica pe web site-ul C.J.U.E.: http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=76078&pageIndex=0&doclang=ro&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=231597
Pagina 30 din 48
2) Instanța sesizează Curtea de Justiție cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri
preliminare prin ordonanță și suspendă, în același timp, judecarea cauzei. […]
3) Ordonanța de trimitere preliminară poate face obiectul unui apel. Nu se poate declara
apel împotriva unei ordonanțe de respingere a unei cereri de pronunțare a unei hotărâri
preliminare.
[…]”
5 Potrivit articolului 233 alineatul 1 din același cod:
„Deciziile pronunțate în primă instanță pot face obiectul unui apel, dacă legea nu prevede
altfel. […]”
6 Articolul 233/A din codul menționat prevede:
„Pot face obiectul unui apel ordonanțele pronunțate în cadrul unei proceduri în a doua
instanță împotriva cărora se poate declara apel în temeiul normelor aplicabile judecății în
primă instanță […]”
7 Articolul 249/A din Codul de procedură civilă prevede:
„Ordonanța de respingere a unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare (articolul
155/A) pronunțată în cursul unei proceduri în a doua instanță poate face obiectul unui apel.”
8 Articolul 270 din acest cod are următorul cuprins:
„1) Dacă legea nu prevede altfel, Legfelsőbb Bíróság (Curtea Supremă) judecă recursuri.
Dispozițiile generale în materie se aplică mutatis mutandis.
2) Legfelsőbb Bíróság poate fi sesizată cu un recurs pentru motivul încălcării legii
împotriva oricărei hotărâri având autoritate de lucru judecat, precum și împotriva oricărei
ordonanțe având autoritate de lucru judecat care afectează fondul unei cauze, de oricare parte
sau intervenient sau de oricare persoană vizată de decizie, în limitele părții din decizie care o
vizează.
[…]”
9 Articolul 271 alineatul 1 din același cod prevede:
„Nu se poate declara recurs:
a) împotriva deciziilor având autoritate de lucru judecat pronunțate în primă instanță, dacă
legea nu prevede această posibilitate;
b) în cazul în care partea interesată nu a exercitat calea apelului, iar în a doua instanță, cu
ocazia pronunțării asupra apelului declarat de cealaltă parte, s-a menținut decizia pronunțată
în primă instanță;
[…]”
10 Potrivit articolului 273 alineatul 3 din codul menționat:
„Declararea unui recurs nu are drept efect suspendarea executării deciziei. La cerere,
Legfelsőbb Bíróság poate admite suspendarea în împrejurări excepționale. […]”
Dreptul societăților
11 Articolul 1 alineatul 1 din Legea nr. CXLIV din 1997 privind societățile comerciale (a
gazdasági társaságokról szóló 1997. évi CXLIV. törvény) prevede:
„Prezenta lege reglementează constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale
cu sediul pe teritoriul Ungariei, drepturile, obligațiile și răspunderile fondatorilor și ale
Pagina 31 din 48
asociaților (acționarilor) acestor societăți, precum și transformarea, fuziunile și divizările […]
societăților comerciale și dizolvarea acestora.”
12 Potrivit articolului 11 din această lege:
„Contractul de societate (actul constitutiv, statutul societății) menționează:
a) denumirea și sediul societății comerciale […]”
13 Articolul 1 alineatul 1 din Legea nr. CXLV din 1997 privind înregistrarea societăților,
publicitatea referitoare la societăți și procedura jurisdicțională de înregistrare (a
cégnyilvántartásról, a cégnyilvánosságról és a bírósági cégeljárásról szóló 1997. évi CXLV.
törvény, denumită în continuare „Legea privind înregistrarea societăților”) prevede:
„Prin societate se înțelege o organizație comercială […] sau un alt subiect de drept cu
caracter comercial […] care, cu excepția cazului în care o lege sau un ordin ministerial nu
dispune altfel, este constituită prin înregistrarea acesteia în registrul societăților în vederea
realizării unei activități comerciale cu caracter lucrativ […]”
14 Potrivit articolului 2 alineatul 1 din această lege:
„Subiectele de drept menționate la articolul 1 pot figura în registrul societăților, dacă legea
prevede obligativitatea sau posibilitatea înscrierii în acest registru.”
15 Articolul 11 din legea menționată prevede:
„1) O societate este înscrisă în registrul societăților de tribunalul districtual (sau tribunalul
capitalei) care acționează în calitate de instanță care are obligația ținerii acestui registru […]
2) […] tribunalul competent pentru înregistrarea unei societăți și pentru îndeplinirea
oricărei alte proceduri prevăzute de prezenta lege care vizează acea societate este acela în a
cărui circumscripție teritorială este situat sediul acestei societăți.
[…]”
16 Articolul 12 alineatul 1 din aceeași lege prevede:
„Datele referitoare la societățile vizate de prezenta lege sunt înscrise în registrul societăților.
În cazul tuturor societăților, registrul cuprinde:
[...]
d) sediul societății […]”
17 Potrivit articolului 16 alineatul 1 din Legea privind înregistrarea societăților:
„Sediul societății […] se află în locul în care se situează centrul de conducere a activităților
acesteia […]”
18 Articolul 29 alineatul 1 din această lege prevede:
„Orice cerere de modificare a unei mențiuni privind înregistrarea unei societăți este introdusă
la tribunalul care are obligația ținerii registrului societăților, în termen de 30 de zile de la data
modificării care stă la baza acesteia, dacă legea nu prevede altfel.”
19 Articolul 34 alineatul 1 din legea menționată prevede:
„Orice transfer al sediului societății în circumscripția altui tribunal care are obligația ținerii
registrului societăților trebuie aprobat, fiind vorba despre o modificare, de tribunalul de la
locul sediului precedent. După examinarea cererilor de modificare a mențiunilor din registru
anterioare schimbării sediului, acest tribunal aprobă transferul.”
Dreptul internațional privat
20 Articolul 18 din Decretul-lege nr. 13 din 1979 privind dreptul internațional privat (a
nemzetközi magánjogról szóló 1979. évi 13. törvényerejű rendelet) prevede:
Pagina 32 din 48
„1) Capacitatea unei persoane juridice, calitatea de comerciant a acesteia, drepturile
aferente personalității sale juridice și legăturile juridice între asociații acesteia sunt
reglementate de legea sa personală.
2) Legea personală a unei persoane juridice este legea statului în care a fost înregistrată
persoana juridică.
3) În cazul în care persoana juridică a fost înregistrată în temeiul legilor mai multor state
sau în cazul în care înregistrarea […] nu este necesară potrivit legii aplicabile în statul în care
este situat sediul social al persoanei juridice, legea personală este legea statului în care este
situat sediul.
4) În cazul în care persoana juridică nu are sediu social sau dacă are sedii în mai multe
state, iar legea unuia dintre aceste state nu prevede înregistrarea, legea personală a acesteia
este legea statului în care este situat centrul de conducere a activităților sale.”
Acțiunea principală și întrebările preliminare
21 Cartesio a fost constituită la 20 mai 2004 sub forma juridică de „betéti társaság”
(societate în comandită simplă) de drept maghiar. Sediul acesteia a fost stabilit în Baja
(Ungaria). Această societate a fost înscrisă în registrul societăților la 11 iunie 2004.
22 Societatea are drept comanditar – persoană care se angajează numai să contribuie cu
fonduri – și drept comanditat – persoană care are răspundere nelimitată pentru obligațiile
societății – două persoane fizice cu reședința în Ungaria și care au cetățenia acestui stat
membru. Societatea își desfășoară activitatea în special în domeniul resurselor umane, al
activității de secretariat, al traducerii, al învățământului și al formării.
23 La 11 noiembrie 2005, Cartesio a depus o cerere la Bács-Kiskun Megyei Bíróság
(Tribunalul Districtual Bács-Kiskun), în calitatea acestuia de Cégbíróság (Tribunal pentru
Societăți), pentru a i se aproba transferul sediului societății în Gallarate (Italia) și pentru a se
efectua, în consecință, modificarea mențiunii privind sediul său în registrul societăților.
24 Prin decizia din 24 ianuarie 2006, această cerere a fost respinsă pentru motivul că
dreptul maghiar în vigoare nu permite ca o societate constituită în Ungaria să își transfere
sediul în străinătate, continuând în același timp să fie supusă legii maghiare în calitate de lege
personală.
25 Cartesio a declarat apel împotriva acestei decizii la Szegedi Ítélőtábla (Curtea de Apel
Regională din Szeged).
26 Întemeindu-se pe Hotărârea din 13 decembrie 2005, SEVIC Systems (C-411/03, Rec.,
p. I-10805), Cartesio a susținut în fața instanței de trimitere că, în măsura în care face o
distincție între societățile comerciale în funcție de statul membru în care este situat sediul lor,
legea maghiară este contrară articolelor 43 CE și 48 CE. Din aceste articole ar rezulta că
legea maghiară nu poate impune societăților maghiare să aleagă Ungaria pentru stabilirea
sediului lor.
27 De asemenea, Cartesio a susținut că instanța de trimitere este obligată să adreseze o
întrebare preliminară cu privire la acest aspect, întrucât aceasta ar avea calitatea de instanță
națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac.
28 Instanța de trimitere menționează că, potrivit dreptului maghiar, procedura desfășurată
atât la instanțele care au obligația ținerii registrului societăților, cât și la instanțele care se
Pagina 33 din 48
pronunță asupra apelurilor declarate împotriva deciziilor pronunțate de aceste instanțe nu este
contradictorie. Prin urmare, instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă poate fi
calificată drept „instanță” în înțelesul articolului 234 CE.
29 În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, instanța de trimitere consideră în
plus că ar exista îndoieli cu privire la aspectul dacă, în scopul aplicării articolului 234 al
treilea paragraf CE, aceasta trebuie calificată drept instanță ale cărei decizii nu sunt supuse
vreunei căi de atac în dreptul intern.
30 În această privință, instanța de trimitere menționează că, deși, potrivit dreptului
maghiar, deciziile pe care le pronunță în apel au autoritate de lucru judecat și sunt executorii,
acestea pot face totuși obiectul unui recurs extraordinar, și anume un recurs la Legfelsőbb
Bíróság.
31 Cu toate acestea, întrucât obiectivul recursului este de a asigura unitatea jurisprudenței,
posibilitățile de a introduce un asemenea recurs sunt limitate în special prin condiția de
admisibilitate a motivelor care constau în obligația de a invoca o încălcare a legii.
32 În continuare, instanța de trimitere observă că, în doctrina și în jurisprudența națională,
au fost puse întrebări cu privire la compatibilitatea cu articolul 234 CE a dispozițiilor
cuprinse în articolele 155/A și 249/A din Codul de procedură civilă privind calea de atac
împotriva deciziilor prin care Curtea este sesizată cu o întrebare preliminară.
33 În această privință, instanța de trimitere menționează că aceste dispoziții ar putea avea
drept efect ca o instanță care se pronunță în apel să împiedice o instanță jurisdicțională care a
hotărât să sesizeze Curtea cu o întrebare preliminară să acționeze în acest mod, chiar dacă
este necesară interpretarea de către Curte a unei dispoziții de drept comunitar pentru
soluționarea litigiului cu care este sesizată această instanță.
34 Cu privire la fondul acțiunii principale, instanța de trimitere observă, făcând trimitere la
Hotărârea din 27 septembrie 1988, Daily Mail and General Trust (81/87, Rec., p. 5483), că
libertatea de stabilire prevăzută la articolele 43 CE și 48 CE nu presupune ca o societate
constituită în temeiul legislației unui stat membru și înregistrată în acest stat să aibă dreptul
de a-și transfera administrația centrală și, prin urmare, locul principal de desfășurare a
activității în alt stat membru, păstrându-și în același timp personalitatea juridică și
naționalitatea de origine, atunci când autoritățile competente nu recunosc acest drept.
35 Cu toate acestea, în opinia instanței de trimitere, jurisprudența ulterioară a Curții ar
putea să fi nuanțat acest principiu.
36 În această privință, instanța de trimitere amintește că, potrivit jurisprudenței Curții,
constituie restricții privind libertatea de stabilire a societăților toate măsurile care interzic,
îngreunează sau fac mai puțin atractivă exercitarea acestei libertăți, făcând trimitere în acest
sens îndeosebi la Hotărârea din 5 octombrie 2004, CaixaBank France (C-442/02, Rec.,
p. I-8961, punctele 11 și 12).
37 În plus, instanța de trimitere menționează că, în Hotărârea SEVIC Systems, citată
anterior, Curtea a declarat că articolele 43 CE și 48 CE se opun ca, într-un stat membru,
înscrierea în registrul național al comerțului a fuziunii dintre două societăți prin dizolvare fără
lichidarea uneia dintre societăți și prin transmiterea universală a patrimoniului acesteia din
urmă către cealaltă societate să fie respinsă în mod general atunci când una dintre cele două
Pagina 34 din 48
societăți își are sediul în alt stat membru, în timp ce o asemenea înscriere este posibilă dacă
sunt respectate anumite condiții atunci când ambele societăți care participă la fuziune își au
sediul pe teritoriul primului stat membru.
38 În plus, un principiu consacrat în jurisprudența Curții ar fi acela că legislațiile naționale
nu pot face distincție între societăți în funcție de naționalitatea sau cetățenia persoanei care
solicită înscrierea acestora în registrul societăților.
39 În sfârșit, instanța de trimitere arată că Regulamentul (CEE) nr. 2137/85 al Consiliului
din 25 iulie 1985 privind Grupul European de Interes Economic (GEIE) (JO L 199, p. 1,
Ediție specială, 17/vol. 1, p. 83), precum și Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului
din 8 octombrie 2001 privind statutul societății europene (SE) (JO L 294, p. 1, Ediție
specială, 06/vol. 4, p. 113) prevăd, în privința formelor de întreprindere comunitară pe care le
instituie, dispoziții mai flexibile și mai puțin costisitoare care le permit transferarea sediului
acestora în alt stat membru fără lichidare prealabilă.
40 În aceste condiții, considerând că soluționarea litigiului cu care este sesizată depinde de
interpretarea dreptului comunitar, Szegedi Ítélőtábla a hotărât să suspende judecarea cauzei și
să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) O instanță de al doilea grad de jurisdicție, sesizată cu un apel împotriva unei decizii
pronunțate de tribunalul care are obligația ținerii registrului societăților ca urmare a unei
cereri de modificare a unei mențiuni de înregistrare [a unei societăți], are competența de a
formula o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în sensul articolului 234 CE, în
măsura în care nici decizia tribunalului [instanță de prim grad de jurisdicție], nici examinarea
apelului nu intervin în contextul unei proceduri contradictorii?
2) În măsura în care, în temeiul articolului 234 CE, se consideră că instanța de al doilea
grad de jurisdicție are competența de a sesiza Curtea de Justiție cu o cerere de pronunțare a
unei hotărâri preliminare, aceasta trebuie să fie considerată instanță de ultim grad de
jurisdicție supusă, în temeiul acestui articol, obligației de a sesiza Curtea cu o întrebare de
interpretare a dreptului comunitar?
3) Competența instanțelor maghiare, care rezultă în mod direct din articolul 234 CE, de a
formula o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare este și poate fi limitată de o
dispoziție de drept național ce recunoaște un drept de apel, în sensul legislației naționale,
împotriva unei ordonanțe de trimitere, deși instanța națională superioară sesizată în apel poate
reforma [această] ordonanță, poate desființa trimiterea preliminară și poate dispune ca
instanța care a pronunțat ordonanța [menționată] să continue procedura de drept intern
suspendată?
4) a) În cazul în care o societate constituită și înscrisă în registrul societăților în Ungaria
în temeiul dreptului maghiar dorește să își transfere sediul în alt stat membru al Uniunii
[Europene], acest aspect este reglementat de dreptul comunitar sau, în lipsa armonizării, sunt
aplicabile în mod exclusiv dispozițiile din legislațiile naționale?
b) O societate maghiară poate solicita transferul sediului acesteia în alt stat membru al
Uniunii prin invocarea directă a dreptului comunitar (în speță, articolele 43 CE și 48 CE)? În
cazul unui răspuns afirmativ, un asemenea transfer poate fi supus – indiferent dacă de «statul
de origine» sau de «statul gazdă» – unei anumite condiții sau autorizări?
Pagina 35 din 48
c) Articolele 43 CE și 48 CE trebuie interpretate în sensul că este incompatibilă cu dreptul
comunitar o normă sau o practică de drept intern care face distincție între societățile
comerciale, în ceea ce privește exercitarea drepturilor acestora, în funcție de statul membru în
care se află sediul lor?
[d)] Articolele 43 CE și 48 CE trebuie interpretate în sensul că este incompatibilă cu
dreptul comunitar o normă sau o practică de drept intern care interzice unei societăți [din
statul membru respectiv] să își transfere sediul în alt stat membru […]?”
Cu privire la cererea având ca obiect redeschiderea procedurii orale
41 Prin actul depus la grefa Curții la 9 septembrie 2008, Irlanda a solicitat Curții, în
temeiul articolului 61 din Regulamentul de procedură, să dispună redeschiderea procedurii
orale în ceea ce privește a patra întrebare preliminară.
42 În susținerea acestei cereri, Irlanda arată că, în mod contrar considerațiilor avocatului
general din concluzii, decizia de trimitere nu trebuie interpretată în sensul că a patra întrebare
privește transferul sediului social, definit în dreptul maghiar drept locul administrației
centrale a societății și, prin urmare, sediul real al acesteia.
43 În opinia Irlandei, din traducerea în limba engleză a deciziei de trimitere ar rezulta că
această întrebare privește transferul sediului social.
44 Prin urmare, Irlanda susține, în esență, că una dintre premisele de fapt pe care se
întemeiază analiza avocatului general este inexactă.
45 Irlanda consideră totuși că, în cazul în care s-ar întemeia pe aceeași premisă, Curtea ar
trebui să redeschidă procedura orală pentru a se acorda persoanelor interesate în prezenta
procedură posibilitatea de a prezenta observații pe baza unei asemenea premise.
46 Din jurisprudență rezultă că, la propunerea avocatului general sau la cererea părților,
Curtea poate să dispună din oficiu redeschiderea procedurii orale, în conformitate cu articolul
61 din Regulamentul de procedură, dacă apreciază că nu este lămurită îndeajuns sau dacă este
necesară soluționarea cauzei pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților (a
se vedea în special Hotărârea din 26 iunie 2008, Burda, C-284/06, Rep., p. I-4579, punctul 37
și jurisprudența citată).
47 În această privință, este necesar să se constate în primul rând că din întreaga decizie de
trimitere reiese că a patra întrebare nu privește transferul sediului social al societății în
discuție în acțiunea principală, ci transferul sediului real al acesteia.
48 Astfel, după cum s-a menționat în decizia de trimitere, din reglementarea maghiară
referitoare la înregistrarea societăților rezultă că, în vederea aplicării acestei reglementări,
sediul unei societăți este definit drept locul în care se află centrul de conducere a activităților
acesteia.
49 În plus, instanța de trimitere a plasat acțiunea principală în cadrul factual care s-a aflat
în discuție în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Daily Mail and General Trust, citată
anterior, pe care o descrie ca privind o societate constituită în temeiul legislației unui stat
membru și înregistrată în acest stat membru care dorește să își transfere administrația centrală
și, prin urmare, locul principal de desfășurare a activității în alt stat membru, menținându-și
Pagina 36 din 48
personalitatea juridică și naționalitatea de origine, atunci când autoritățile competente interzic
această operațiune. Instanța de trimitere dorește în special să afle dacă principiul consacrat
prin această hotărâre, potrivit căruia articolele 43 CE și 48 CE nu conferă societăților dreptul
la un asemenea transfer al administrației lor centrale cu menținerea personalității juridice,
astfel cum le-a fost acordată în statul în conformitate cu legislația căruia aceste societăți s-au
constituit, nu a fost nuanțat de jurisprudența ulterioară a Curții.
50 În al doilea rând, Curtea a solicitat în mod expres Irlandei, precum și celorlalte
persoane interesate, să își concentreze pledoariile întemeindu-se pe ipoteza că problema
ridicată în cadrul acțiunii principale privește transferul sediului real al societății respective, și
anume locul în care este situat sediul de conducere al acesteia, în alt stat membru.
51 Deși, în cursul pledoariilor, Irlanda s-a concentrat totuși pe ipoteza că, în speță, ar fi
vorba de transferul sediului social al unei societăți, cu toate acestea, și-a expus punctul de
vedere, chiar dacă în mod succint, și în privința ipotezei potrivit căreia acțiunea principală ar
privi transferul sediului real al societății, punct de vedere pe care, de altfel, l-a reiterat în
cererea de redeschidere a procedurii orale.
52 În aceste condiții, Curtea, după ascultarea avocatului general, consideră că dispune de
toate elementele necesare pentru a răspunde întrebărilor adresate de instanța de trimitere și că
nu este cazul ca această cauză să fie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în
discuția părților.
53 Prin urmare, nu este necesar să se dispună redeschiderea procedurii orale.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
54 Prin intermediul acestei întrebări, se solicită Curții să se pronunțe, în esență, cu privire
la problema dacă o instanță precum instanța de trimitere, sesizată cu un apel împotriva unei
decizii pronunțate de un tribunal care are obligația ținerii registrului societăților, prin care s-a
respins o cerere de modificare a unei mențiuni cuprinse în acest registru, trebuie să fie
calificată drept instanță competentă să introducă o cerere de pronunțare a unei hotărâri
preliminare în temeiul articolului 234 CE, în pofida faptului că nici decizia tribunalului
menționat, nici examinarea de către instanța de trimitere a apelului formulat împotriva acestei
decizii nu intervin în cadrul unei proceduri contradictorii.
55 Sub acest aspect, se impune a aminti că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a
aprecia dacă organismul de trimitere are trăsăturile unei „instanțe” în sensul articolului 234
CE, aspect care ține doar de dreptul comunitar, Curtea ia în considerare un ansamblu de
elemente precum originea legală a organismului, caracterul său permanent, caracterul
obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către
organism a normelor de drept, precum și independența acestuia (a se vedea în special
Hotărârea din 27 aprilie 2006, Standesamt Stadt Niebüll, C-96/04, Rec., p. I-3561, punctul 12
și jurisprudența citată).
56 Cu toate acestea, în privința naturii contradictorii a procedurii la instanța de trimitere,
articolul 234 CE nu condiționează sesizarea Curții de caracterul contradictoriu al acestei
proceduri. În schimb, din acest articol rezultă că instanțele naționale au competența să
sesizeze Curtea numai dacă există un litigiu pendinte și dacă sunt chemate să se pronunțe în
Pagina 37 din 48
cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr-o decizie cu caracter jurisdicțional (a se
vedea în acest sens, în special, Hotărârea din 15 ianuarie 2002, Lutz și alții, C-182/00, Rec.,
p. I-547, punctul 13 și jurisprudența citată).
57 Astfel, în situația în care acționează în calitate de autoritate administrativă, fără a trebui
ca, în același timp, să soluționeze un litigiu, nu se poate considera că un tribunal care are
obligația ținerii unui registru exercită o funcție jurisdicțională. Această situație se regăsește,
de exemplu, în cazul în care acesta se pronunță asupra unei cereri de înscriere a unei societăți
într-un registru în conformitate cu o procedură care nu are drept obiect anularea unui act
despre care se susține că ar aduce atingere unui drept al solicitantului (a se vedea în acest
sens, în special, Hotărârea Lutz și alții, citată anterior, punctul 14 și jurisprudența citată).
58 În schimb, o instanță sesizată cu un apel formulat împotriva deciziei unui tribunal de
grad inferior care are obligația ținerii unui registru, care respinge o asemenea cerere de
înscriere, apelul având ca obiect anularea acestei decizii despre care se susține că aduce
atingere unui drept al solicitantului, este sesizată cu soluționarea unui litigiu și exercită o
funcție jurisdicțională.
59 Prin urmare, într-o asemenea situație, instanţa care se pronunță în apel trebuie în
principiu să fie considerată o instanță, în înțelesul articolului 234 CE, competentă să adreseze
Curții o întrebare preliminară (a se vedea, pentru o asemenea situație, în special Hotărârea din
15 mai 2003, Salzmann, C-300/01, Rec., p. I-4899, Hotărârea SEVIC Systems, citată
anterior, precum și Hotărârea din 11 octombrie 2007, Möllendorf și alții, C-117/06, Rep.,
p. I-8361).
60 Din dosarul prezentat Curții reiese că, în acțiunea principală, instanța de trimitere se
pronunță în apel asupra unei cereri de anulare a unei decizii prin care un tribunal de grad
inferior, care are obligația ținerii registrului societăților, a respins cererea formulată de o
societate având ca obiect înscrierea în acest registru a transferului sediului său, care necesita
modificarea unei mențiuni cuprinse în registrul menționat.
61 Prin urmare, în acțiunea principală, instanța de trimitere este sesizată cu soluționarea
unui litigiu și exercită o funcție jurisdicțională, în pofida absenței caracterului contradictoriu
al procedurii la această instanță.
62 În consecință, luând în considerare jurisprudența amintită la punctele 55 și 56 din
prezenta hotărâre, instanța de trimitere trebuie calificată drept „instanță” în înțelesul
articolului 234 CE.
63 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare adresată că o
instanță precum instanța de trimitere, sesizată cu un apel împotriva unei decizii pronunțate de
un tribunal care are obligația ținerii registrului societăților, prin care s-a respins o cerere de
modificare a unei mențiuni cuprinse în acest registru, trebuie să fie calificată drept instanță
având competența de a introduce o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare în temeiul
articolului 234 CE, în pofida faptului că nici decizia tribunalului menționat, nici examinarea
apelului menționat de instanța de trimitere nu intervin în cadrul unei proceduri contradictorii.
Cu privire la a doua întrebare
64 Prin intermediul acestei întrebări, se solicită Curții să se pronunțe, în esență, cu privire
la problema dacă o instanță precum instanța de trimitere, ale cărei decizii pronunțate în cadrul
Pagina 38 din 48
unui litigiu precum cel din acțiunea principală pot face obiectul unui recurs, trebuie să fie
calificată drept instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern,
în înțelesul articolului 234 al treilea paragraf CE.
Cu privire la admisibilitate
65 Comisia Comunităților Europene susține că această întrebare este inadmisibilă, de
vreme ce ar fi vădit lipsită de pertinență pentru soluționarea acțiunii principale, întrucât
cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare a fost deja adresată Curții, astfel încât
problema caracterului obligatoriu sau neobligatoriu al sesizării acesteia ar fi lipsită de interes.
66 Această obiecție trebuie respinsă.
67 Conform unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului
comunitar adresate de instanța națională în contextul normativ și de fapt pe care îl definește
sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de
o prezumție de pertinență. Curtea nu poate refuza să statueze asupra unei cereri de pronunțare
a unei hotărâri preliminare formulate de o instanță națională decât dacă este evident că
interpretarea dreptului comunitar solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul
acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu
dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la
întrebările care îi sunt adresate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2007, van der
Weerd și alții, C-222/05-C-225/05, Rep., p. I-4233, punctul 22 și jurisprudența citată).
68 După cum s-a arătat la punctul 27 din prezenta hotărâre, Cartesio a susținut la instanța
de trimitere că aceasta avea obligația să sesizeze Curtea cu o cerere de pronunțare a unei
hotărâri preliminare din moment ce această instanță ar putea fi calificată drept instanță ale
cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, în înțelesul articolului 234 al
treilea paragraf CE.
69 Exprimând îndoieli cu privire la motivul astfel invocat în fața sa, instanța de trimitere a
hotărât să adreseze Curții o întrebare preliminară cu privire la acest aspect.
70 Or, ar fi contrar spiritului de cooperare care trebuie să conducă relațiile dintre instanțele
naționale și Curte, precum și imperativelor bunei administrări a procedurii să se solicite ca o
instanță națională să adreseze mai întâi o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare care
să ridice numai problema dacă această instanță face parte dintre instanțele prevăzute la
articolul 234 al treilea paragraf CE înainte de a formula, dacă ar fi cazul, ulterior și prin
intermediul unei a doua cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare, întrebări referitoare
la dispoziții de drept comunitar aplicabile fondului litigiului cu care este sesizată.
71 Pe de altă parte, Curtea a răspuns deja la o întrebare referitoare la natura instanței de
trimitere din perspectiva articolului 234 al treilea paragraf CE într-un context ce prezenta
asemănări evidente cu cel din prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, fără
să fi fost contestată admisibilitatea acestei întrebări (Hotărârea din 4 iunie 2002, Lyckeslog,
C-99/00, Rec., p. I-4839).
72 În aceste condiții, nu rezultă, cel puțin nu în mod evident, că interpretarea solicitată a
dreptului comunitar nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale.
Pagina 39 din 48
73 Prin urmare, în ceea ce privește prezenta întrebare preliminară, prezumția de pertinență
de care beneficiază cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare nu este răsturnată prin
obiecția formulată de Comisie (a se vedea în special Hotărârea van der Weerd și alții, citată
anterior, punctele 22 și 23).
74 Rezultă, așadar, că a doua întrebare preliminară este admisibilă.
Cu privire la fond
75 Prezenta întrebare privește, așadar, problema dacă instanța de trimitere trebuie să fie
calificată drept „instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în
dreptul intern”, în înțelesul articolului 234 al treilea paragraf CE. Din decizia de trimitere
reiese că această întrebare este formulată prin prisma faptului, menționat la punctele 30 și 31
din prezenta hotărâre, că, deși dreptul maghiar prevede că deciziile pronunțate în apel de
această instanță pot face obiectul unui recurs extraordinar, și anume a unui recurs la
Legfelsőbb Bíróság, obiectivul acestui recurs constând în asigurarea unității jurisprudenței,
posibilitățile de a introduce un asemenea recurs sunt limitate, în special prin condiția de
admisibilitate a motivelor constând în obligația de a invoca o încălcare a legii, precum și prin
prisma faptului, de asemenea menționat în decizia de trimitere, că, potrivit dreptului maghiar,
recursul nu are în principiu efect suspensiv în privința executării deciziei pronunțate în apel.
76 Curtea s-a pronunțat deja în sensul că deciziile unei instanțe naționale de apel care pot
fi contestate de părți la o curte supremă nu provin de la o „instanță națională ale cărei decizii
nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern”, în înțelesul articolului 234 CE.
Împrejurarea că examinarea pe fond a unor asemenea contestații este supusă unei declarații
prealabile de admisibilitate din partea curții supreme nu are drept efect privarea părților de o
cale de atac (Hotărârea Lyckeskog, citată anterior, punctul 16).
77 Această concluzie este aplicabilă a fortiori în privința unui sistem procedural precum
cel în cadrul căruia trebuie soluționată acțiunea principală, din moment ce acesta nu prevede
o asemenea declarație prealabilă de admisibilitate a recursului din partea curții supreme, ci se
limitează să impună restricții privind în special natura motivelor ce pot fi invocate în fața unei
asemenea instanțe, care trebuie întemeiate pe o încălcare a legii.
78 Asemenea restricții, precum și lipsa efectului suspensiv al recursului la Legfelsőbb
Bíróság nu au drept efect privarea părților care au compărut în fața unei instanțe ale cărei
decizii sunt susceptibile de un asemenea recurs de posibilitatea de a exercita în mod efectiv
dreptul de a formula recurs împotriva deciziei pronunțate de această din urmă instanță, care
se pronunță asupra unui litigiu precum cel din acțiunea principală. Aceste restricții și această
lipsă a efectului suspensiv nu determină, așadar, calificarea sa drept instanță care pronunță o
decizie care nu este supusă vreunei căi de atac.
79 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare adresată că
o instanță precum instanța de trimitere, ale cărei decizii, pronunțate în cadrul unui litigiu
precum cel din acțiunea principală, pot face obiectul unui recurs, nu poate fi calificată drept
instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, în înțelesul
articolului 234 al treilea paragraf CE.
Cu privire la a treia întrebare
Cu privire la admisibilitate
Pagina 40 din 48
80 Irlanda susține că această întrebare este ipotetică și, prin urmare, inadmisibilă din
moment ce, nefiind formulată vreo cale de atac cu privire la un aspect de drept împotriva
deciziei de trimitere, răspunsul la această întrebare nu poate fi util instanței de trimitere.
81 De asemenea, Comisia solicită Curții să constate că nu este necesar să se pronunțe
asupra acestei întrebări, întrucât are un caracter ipotetic, din moment ce decizia de trimitere a
dobândit autoritate de lucru judecat și a fost primită de Curte.
82 Aceste obiecții nu pot fi reținute.
83 Desigur, astfel cum s-a amintit la punctul 67 din prezenta hotărâre, prezumția de
pertinență de care beneficiază cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare poate, în
anumite împrejurări, să fie răsturnată, în special în cazul în care Curtea constată că problema
este de natură ipotetică.
84 Irlanda și Comisia susțin că problema unei eventuale incompatibilități cu articolul 234
al doilea paragraf CE a normelor naționale în materia apelului împotriva unei decizii prin care
se dispune o trimitere preliminară la Curte, problemă la care se referă prezenta întrebare, este
de natură ipotetică de vreme ce, în speță, decizia de trimitere nu ar fi făcut obiectul unui apel
și ar fi dobândit autoritate de lucru judecat.
85 Cu toate acestea, nici această decizie, nici dosarul transmis Curții nu permit să se
constate că decizia menționată nu a făcut sau nu poate face obiectul unui apel.
86 Având în vedere jurisprudența constantă amintită la punctul 67 din prezenta hotărâre,
într-o asemenea situație de incertitudine, din moment ce răspunderea în ceea ce privește
exactitatea definirii cadrului de reglementare și de fapt în care se înscrie întrebarea
preliminară revine instanței naționale, prezumția de pertinență de care beneficiază această
întrebare preliminară nu este răsturnată.
87 Rezultă astfel că a treia întrebare preliminară este admisibilă.
Cu privire la fond
88 Articolul 234 CE conferă instanțelor naționale posibilitatea și, dacă este cazul, le
impune obligația efectuării unei trimiteri preliminare în cazul în care instanța constată fie din
oficiu, fie la cererea părților, că fondul litigiului privește un aspect vizat în primul său
paragraf. Rezultă astfel că instanțele naționale beneficiază de cea mai largă posibilitate de a
sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme privind
interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor de drept comunitar, care necesită
pronunțarea unei decizii de către acestea (Hotărârea din 16 ianuarie 1974,
Rheinmühlen-Düsseldorf, 166/73, Rec., p. 33, punctul 3).
89 De asemenea, din jurisprudența Curții reiese că, întrucât este vorba de o instanță ale
cărei decizii sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern, articolul 234 CE nu se opune ca
deciziile unei asemenea instanțe care sesizează Curtea cu titlu preliminar să continue să fie
supuse căilor de atac obișnuite prevăzute de dreptul național. Cu toate acestea, în interesul
clarității și al securității juridice, Curtea trebuie să rămână fidelă deciziei de trimitere, care
trebuie să își producă efectele atât timp cât nu a fost reformată (Hotărârea din 12 februarie
1974, Rheinmühlen-Düsseldorf, 146/73, Rec., p. 139, punctul 3).
Pagina 41 din 48
90 În plus, Curtea s-a pronunțat deja în sensul că sistemul stabilit prin articolul 234 CE în
vederea asigurării unității de interpretare a dreptului comunitar în statele membre instituie o
cooperare directă între Curte și instanțele naționale printr-o procedură independentă de orice
inițiativă a părților (Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter, C-2/06, Rep., p. I-411,
punctul 41).
91 Într-adevăr, trimiterea preliminară se întemeiază pe un dialog între instanțe, a cărui
declanșare depinde în întregime de aprecierea pe care o face instanța națională asupra
pertinenței și necesității trimiterii menționate (Hotărârea Kempter, citată anterior, punctul
42).
92 Din decizia de trimitere reiese că, potrivit dreptului maghiar, un apel separat poate fi
formulat împotriva unei decizii prin care se dispune o trimitere preliminară la Curte, întreaga
acțiune principală rămânând totuși pendinte la instanța care pronunță această decizie,
procedura fiind suspendată până la pronunțarea hotărârii de către Curte. Potrivit dreptului
maghiar, instanța de apel astfel sesizată are competența de a reforma această decizie, de a
desființa trimiterea preliminară și de a obliga prima instanță să continue procedura de drept
intern suspendată.
93 Astfel cum rezultă din jurisprudența amintită la punctele 88 și 89 din prezenta hotărâre,
întrucât este vorba de o instanță națională ale cărei decizii sunt supuse unei căi de atac în
dreptul intern, articolul 234 CE nu se opune ca deciziile acestei instanțe care sesizează Curtea
cu titlu preliminar să continue să fie supuse căilor de atac obișnuite prevăzute de dreptul
național. Cu toate acestea, soluția unei asemenea căi de atac nu poate restrânge competența pe
care articolul 234 CE o conferă respectivei instanțe de a sesiza Curtea în măsura în care
consideră că o cauză pendinte ridică probleme referitoare la interpretarea dispozițiilor de
drept comunitar care necesită pronunțarea unei decizii de către aceasta din urmă.
94 Pe de altă parte, trebuie amintit că, într-o situație în care o cauză este pentru a doua
oară pendinte la o instanță de prim grad de jurisdicție după ce hotărârea pronunțată de aceasta
a fost anulată de o instanță de ultim grad de jurisdicție, Curtea s-a pronunţat deja în sensul că
instanța de prim grad de jurisdicție continuă să aibă libertatea de a sesiza Curtea în temeiul
articolului 234 CE, în pofida existenței în dreptul intern a unei norme potrivit căreia
instanțele sunt ținute de aprecierea în drept efectuată de o instanță de grad superior (Hotărârea
din 12 februarie 1974, Rheinmühlen-Düsseldorf, citată anterior).
95 Or, în cazul aplicării unor norme de drept național privind dreptul de apel împotriva
unei decizii prin care se dispune o trimitere preliminară, caracterizate prin faptul că întreaga
acțiune principală rămâne pendinte la instanța de trimitere, numai decizia de trimitere făcând
obiectul unui apel limitat, competența autonomă de sesizare a Curții pe care articolul 234 CE
o conferă primei instanțe ar fi compromisă în măsura în care, prin reformarea deciziei prin
care se dispune trimiterea preliminară, prin desființarea trimiterii preliminare și prin obligarea
instanței care a pronunțat această decizie să continue procedura suspendată, instanța de apel
ar putea împiedica instanța de trimitere să exercite posibilitatea de a sesiza Curtea care îi este
conferită de Tratatul CE.
96 Într-adevăr, în conformitate cu articolul 234 CE, răspunderea pentru aprecierea
pertinenței și a necesității întrebării preliminare aparține, în principiu, numai instanței care
dispune trimiterea preliminară, sub rezerva verificării limitate realizate de Curte potrivit
jurisprudenței amintite la punctul 67 din prezenta hotărâre. Astfel, această instanță are
Pagina 42 din 48
obligația să ia în considerare efectele unei hotărâri pronunțate în cadrul unui apel împotriva
deciziei prin care dispusese efectuarea unei trimiteri preliminare și, în special, să
concluzioneze dacă este necesar fie să își mențină cererea de pronunțare a unei hotărâri
preliminare, fie să o modifice, fie să o retragă.
97 Rezultă astfel că, într-o situație precum cea din acțiunea principală, Curtea trebuie să
rămână fidelă, tot în interesul clarității și al securității juridice, deciziei prin care s-a dispus
trimiterea preliminară, care trebuie să își producă efectele atâta vreme cât nu a fost reformată
sau modificată de instanța care a pronunțat-o, numai această din urmă instanță putând să se
pronunțe cu privire la o asemenea reformare sau la o asemenea modificare.
98 Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că, în
prezența unor norme de drept intern referitoare la dreptul de apel împotriva unei decizii prin
care se dispune o trimitere preliminară, caracterizate prin împrejurarea că întreaga acțiune
principală rămâne pendinte la instanța de trimitere, numai decizia de trimitere făcând obiectul
unui apel limitat, articolul 234 al doilea paragraf CE trebuie interpretat în sensul că
competența conferită de această dispoziție din tratat oricărei instanțe naționale de a dispune o
trimitere preliminară la Curte nu poate fi pusă în discuție prin aplicarea unor asemenea norme
care permit instanței sesizate în apel să reformeze decizia prin care se dispune o trimitere
preliminară la Curte, să desființeze trimiterea și să oblige instanța care a pronunțat această
decizie să reia procedura de drept intern ce fusese suspendată.
Cu privire la a patra întrebare
99 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se
stabilească dacă articolele 43 CE și 48 CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei
reglementări a unui stat membru care interzice unei societăți constituite în temeiul dreptului
național al acestui stat membru să își transfere sediul în alt stat membru, păstrându-și totuși
calitatea de societate supusă dreptului național al statului membru în conformitate cu a cărui
legislație a fost constituită.
100 Din decizia de trimitere reiese că societatea Cartesio, constituită în conformitate cu
legislația maghiară și care, în momentul constituirii, și-a stabilit sediul în Ungaria, și-a
transferat sediul în Italia, însă dorește să își mențină calitatea de societate de drept maghiar.
101 Potrivit legii privind înregistrarea societăților, sediul unei societăți de drept maghiar se
află în locul în care se situează centrul de conducere a activităților sale.
102 Instanța de trimitere menționează că cererea de înscriere în registrul societăților a
modificării sediului societății Cartesio, depusă de această societate, a fost respinsă de
tribunalul care are obligația ținerii acestui registru pentru motivul că, în dreptul maghiar, o
societate constituită în Ungaria nu poate să își transfere în străinătate sediul, astfel cum este
definit în legea menționată, și în același timp să continue să fie supusă legii maghiare, în
calitate de lege care reglementează statutul acesteia.
103 Un asemenea transfer ar necesita ca, în prealabil, societatea să înceteze să existe și să
se constituie din nou în conformitate cu dreptul țării pe teritoriul căreia dorește să își
stabilească noul sediu.
104 În această privință, Curtea a amintit, la punctul 19 din Hotărârea Daily Mail and
General Trust, citată anterior, că o societate constituită în temeiul unei ordini juridice
Pagina 43 din 48
naționale există numai în temeiul legislației naționale care determină constituirea și
funcționarea acesteia.
105 La punctul 20 din aceeași hotărâre, Curtea a arătat că legislațiile statelor membre diferă
într-o largă măsură cu privire atât la legătura specifică cu teritoriul național, solicitată în
vederea constituirii unei societăți, cât și la posibilitatea unei societăți constituite în
conformitate cu o asemenea legislație de a modifica ulterior această legătură specifică.
Anumite legislații prevăd obligația ca nu numai sediul social, ci și sediul real, adică
administrația centrală a societății, să fie situate pe teritoriul statelor membre respective, astfel
încât deplasarea administrației centrale în afara acestui teritoriu presupune dizolvarea
societății, cu toate efectele pe care o asemenea dizolvare le determină pe planul dreptului
societăților. Alte legislații recunosc societăților dreptul de a-și transfera administrația centrală
în străinătate, însă unele dintre acestea supun acest drept anumitor restricții, iar efectele
juridice ale transferului variază de la un stat membru la altul.
106 În plus, Curtea a arătat, la punctul 21 din aceeași hotărâre, că Tratatul CEE a ținut
seama de această diferență dintre legislațiile naționale. Prin definirea, în cadrul articolului 58
din acest tratat (devenit articolul 58 din Tratatul CE, la rândul său devenit articolul 48 CE), a
societăților care pot să beneficieze de dreptul de stabilire, Tratatul CEE a pus pe aceeași
poziție, drept legătură specifică, sediul social, administrația centrală și locul principal de
desfășurare a activității ale unei societăți.
107 În Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Überseering (C-208/00, Rec., p. I-9919, punctul
70), Curtea, menținând în integralitate aceste considerații, a dedus că posibilitatea unei
societăți constituite în conformitate cu legislația unui stat membru de a-și transfera sediul,
social sau efectiv, în alt stat membru fără a-și pierde personalitatea juridică de care
beneficiază în ordinea juridică a statului membru în care a fost constituită și, dacă este cazul,
modalitățile acestui transfer sunt prevăzute de legislația națională în conformitate cu care
acea societate a fost constituită. Curtea a concluzionat astfel că un stat membru are
posibilitatea să impună unei societăți constituite în temeiul ordinii sale juridice restricții de
deplasare a sediului efectiv al acesteia în afara propriului teritoriu, pentru ca această societate
să își poată păstra personalitatea juridică de care beneficiază în temeiul legislației aceluiași
stat membru.
108 De altfel, Curtea a ajuns la această concluzie și pe baza modului de redactare a
articolului 58 din Tratatul CEE. Într-adevăr, prin definirea în cadrul acestui articol a
societăților care pot să beneficieze de dreptul de stabilire, Tratatul CEE a considerat că
diferența dintre legislațiile naționale privind atât legătura specifică impusă societăților
reglementate de aceste legislații, cât și posibilitatea și, dacă este cazul, modalitățile de
transfer al sediului, social sau real, al unei societăți de drept național dintr-un stat membru în
alt stat membru reprezintă o dificultate care nu a fost soluționată prin normele privind dreptul
de stabilire, însă care trebuie să fie rezolvată prin activități de natură legislativă sau
convențională, care nu au fost încă finalizate (a se vedea în acest sens Hotărârile citate
anterior, Daily Mail and General Trust, punctele 21-23, și Überseering, punctul 69).
109 Prin urmare, în conformitate cu articolul 48 CE, în lipsa unei definiții uniforme date de
dreptul comunitar societăților care pot beneficia de dreptul de stabilire în funcție de criteriul
unei legături unice care să determine dreptul național aplicabil unei societăți, problema dacă
articolul 43 CE se aplică unei societăți care invocă libertatea fundamentală consacrată de
acest articol, în mod similar, de altfel, problemei dacă o persoană fizică este un resortisant al
unui stat membru care, pe acest temei, are posibilitatea să beneficieze de această libertate,
Pagina 44 din 48
constituie o chestiune prealabilă care, în stadiul actual al dreptului comunitar, poate fi
soluționată numai de dreptul național aplicabil. În consecință, numai în cazul în care se
verifică faptul că această societate beneficiază în mod efectiv de libertatea de stabilire, având
în vedere condițiile prevăzute la articolul 48 CE, se ridică problema dacă societatea
respectivă se confruntă cu o restricție privind această libertate în sensul articolului 43 CE.
110 Un stat membru dispune astfel de posibilitatea de a defini atât legătura specifică
solicitată unei societăți pentru ca aceasta să poată fi considerată constituită potrivit dreptului
său național și susceptibilă, din acest motiv, să beneficieze de dreptul de stabilire, cât și
legătura solicitată pentru menținerea ulterioară a acestei calități. Aceasta cuprinde
posibilitatea ca statul membru să nu permită unei societăți reglementate de dreptul său
național să își păstreze această calitate, în cazul în care intenționează să se reorganizeze în alt
stat membru prin deplasarea sediului său pe teritoriul acestui din urmă stat, rupând astfel
legătura specifică prevăzută de dreptul național al statului membru în care a fost constituită.
111 Cu toate acestea, un asemenea caz de transfer al sediului societății constituite potrivit
dreptului unui stat membru în alt stat membru fără modificarea legislației aplicabile trebuie
diferențiat de acela privind deplasarea unei societăți aparținând unui stat membru către un alt
stat membru cu modificarea legislației naționale aplicabile, societatea transformându-se într-o
formă de societate care aparține dreptului național al statului membru în care se deplasează.
112 Într-adevăr, în această din urmă situație, posibilitatea amintită la punctul 110 din
prezenta hotărâre, departe de a implica vreo imunitate a legislației naționale în materia
constituirii și a dizolvării societăților prin prisma normelor Tratatului CE privind libertatea de
stabilire, nu poate, printre altele, să justifice ca, prin impunerea dizolvării și a lichidării
acestei societăți, statul membru în care a fost constituită să îi interzică să se transforme într-o
societate de drept național al altui stat membru, în măsura în care îi este permis de acel drept.
113 Un asemenea obstacol în calea transformării efective a unei asemenea societăți, fără
dizolvarea și lichidarea prealabile, într-o societate de drept național al statului membru în care
dorește să se deplaseze ar constitui o restricție privind libertatea de stabilire a societății
respective care, cu excepția cazului în care se justifică printr-un motiv imperativ de interes
general, este interzisă în temeiul articolului 43 CE (a se vedea în acest sens, în special,
Hotărârea CaixaBank France, citată anterior, punctele 11 și 17).
114 În plus, este necesar să se constate că, din momentul pronunțării Hotărârilor citate
anterior Daily Mail and General Trust și Überseering, activitățile legislative și convenționale
în domeniul dreptului societăților, prevăzute la articolul 44 alineatul (2) litera (g) CE și,
respectiv, la articolul 293 CE, nu au avut în vedere, până în prezent, diferența existentă între
legislațiile naționale, menționată în aceste hotărâri, și, prin urmare, aceasta nu a fost încă
înlăturată.
115 Comisia susține totuși că absența unei reglementări comunitare în materie, constatată
de Curte la punctul 23 din Hotărârea Daily Mail and General Trust, citată anterior, a fost
înlăturată prin normele comunitare privind transferul sediului într-un alt stat membru,
cuprinse în regulamente precum Regulamentele nr. 2137/85 și 2157/2001 privind GEIE și,
respectiv, SE sau Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind
statutul societății cooperative europene (SCE) (JO L 207, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1,
p. 259), precum și de legislația maghiară adoptată ca urmare a acestor regulamente.
Pagina 45 din 48
116 Comisia consideră că aceste norme ar putea, chiar ar trebui, să fie aplicate mutatis
mutandis transferului transfrontalier al sediului real al unei societăți constituite potrivit
dreptului național al unui stat membru.
117 În această privință, trebuie să se constate că, deși aceste regulamente adoptate în
temeiul articolului 308 CE prevăd în mod efectiv un mecanism ce permite noilor entități
juridice pe care le instituie să își transfere sediul social și, prin urmare, și sediul lor real, fiind
astfel necesar ca aceste două sedii să fie situate în același stat membru, în alt stat membru,
fără a determina nici dizolvarea persoanei juridice inițiale, nici constituirea unei noi persoane
juridice, un asemenea transfer presupune totuși în mod obligatoriu o modificare în privința
dreptului național aplicabil entității care îl efectuează.
118 De exemplu, pentru o SE, această modificare reiese din articolele 7 și 8 și din articolul
9 alineatul (1) litera (c) punctul (ii) din Regulamentul nr. 2157/2001.
119 Or, în acțiunea principală, Cartesio dorește numai să își transfere sediul real din
Ungaria în Italia, menținându-și totuși calitatea de societate de drept maghiar, așadar fără
modificarea dreptului național care o reglementează.
120 Prin urmare, aplicarea mutatis mutandis a reglementării comunitare la care Comisia
face trimitere, chiar dacă se presupune că trebuie aplicată în cazul deplasării transfrontaliere a
sediului unei societăți reglementate de dreptul național al unui stat membru, nu poate, în
niciun caz, să conducă la rezultatul scontat într-o situație precum cea din acțiunea principală.
121 În continuare, în ceea ce privește incidența Hotărârii SEVIC Systems, citată anterior,
asupra principiului stabilit în Hotărârile citate anterior Daily Mail and General Trust și
Überseering, trebuie să se constate că aceste hotărâri nu analizează aceeași problemă, astfel
încât nu se poate susține că prima hotărâre ar fi precizat domeniul de aplicare al celorlalte
două hotărâri.
122 Într-adevăr, cauza în care s-a pronunțat Hotărârea SEVIC Systems, citată anterior,
privea recunoașterea, în statul membru în care societatea a fost constituită, a unei operațiuni
de stabilire pe calea unei fuziuni transfrontaliere efectuate de această societate în alt stat
membru, exemplu esențialmente diferit de situația în discuție în cauza în care s-a pronunțat
Hotărârea Daily Mail and General Trust, citată anterior. Astfel, situația în discuție în cauza în
care s-a pronunțat Hotărârea SEVIC Systems, citată anterior, este asemănătoare unor situații
ce au făcut obiectul altor hotărâri ale Curții (a se vedea Hotărârea din 9 martie 1999, Centros,
C-212/97, Rec., p. I-1459, Hotărârea Überseering, citată anterior, precum și Hotărârea din 30
septembrie 2003, Inspire Art, C-167/01, Rec., p. I-10155).
123 Or, în asemenea situații, chestiunea prealabilă care se ridică nu este cea vizată la
punctul 109 din prezenta hotărâre, și anume dacă societatea respectivă poate fi considerată
societate având naționalitatea statului membru în conformitate cu legislația căruia a fost
constituită, ci, mai degrabă, aceea dacă această societate, cu privire la care este neîndoielnic
faptul că este o societate de drept național al unui stat membru, este sau nu este confruntată
cu o restricție a exercitării dreptului său de stabilire în alt stat membru.
124 Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a patra întrebare
adresată că, în stadiul actual al dreptului comunitar, articolele 43 CE și 48 CE trebuie
interpretate în sensul că nu se opun reglementării unui stat membru care interzice unei
societăți constituite în temeiul dreptului național al acestui stat membru să își transfere sediul
Pagina 46 din 48
în alt stat membru, păstrându-și totuși calitatea de societate supusă dreptului național al
statului membru în conformitate cu a cărui legislație a fost constituită.
7. Opozitia împotriva hotarârilor adunarii generale ale societatii
comerciale de modificare a actului constitutive al societatii.
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A VI-A COMERCIALA
DECIZIA COMERCIALA nr.1376 din 16.11.20108.
Legea 31/1990 art.61 Cod procedura civila
Opozitia este conceputa ca un mijloc de protectie al sectiilor în raport cu actele societatii
comerciale prin care interesele si drepturile sunt încalcate. Prin modalitatea sa de
reglementare, opozitia este conceputa ca un mijloc prin care tertii pot obtine repararea
prejudiciilor pe care faptul tert, adoptarea unei hotarâri sociale, cum ar putea fi si hotarârea
de modificare a actelor constitutive, le genereaza în raport cu acestia.
Asupra recursului de fata, constata urmatoarele:
Prin sentinta comerciala nr. 5197/22.04.2010, Tribunalul Bucuresti - Sectia a VI-a
Comerciala a respins cererea prin care A.F. a formulat opozitie la decizia asociatului unic al
S.C. F.A. S.R.L. nr. 1/26.08.2009 de modificare a actelor constitutive ale societatii
comerciale si a solicitat obligarea paratelor S.C. F.A. S.R.L. si S.L. la repararea prejudiciului
suferit prin aceasta modificare, respectiv, achitarea debitelor societare catre bugetul de stat.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut ca prin decizia asociatului unic al
S.C. F.A. S.R.L., cu nr. 1/26.08.2009 modificarile aduse actelor constitutive au constat in
schimbarea denumirii, administratorului si sediului social, modificari care, nu au atras crearea
unei societati comerciale noi ca subiect de drept, astfel ca, potrivit art. 205 din Legea nr.
31/1990 republicata cu modificarile si completarile ulterioare, patrimoniul societatii ramane,
de asemenea, neschimbat si nici un prejudiciu nu este astfel provocat fata de creditorul
bugetar. A mai retinut tribunalul si ca reclamanta nu a facut dovada caracterului dolosiv al
modificarilor si nici nu a dovedit scopul lor ilicit urmarit de asociatul unic si adminsitratorul
societatii, parata S.L..
Împotriva acestei sentinte, A.F. a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul
admiterii cererii si obligarea paratelor, in solidar, la plata prejudiciului cauzat prin adoptarea
deciziei de modificare a actelor constitutive al societatii, respectiv, obligarea acestora la plata
datoriilor catre bugetul de stat consolidat.
În motivare, recurenta a aratat ca A.F. a demarat impotriva societatii S. SRL procedurile de
executare silita pentru plata datoriilor bugetare, proceduri care nu au dus la incasarea creantei
fata de debitoare, din lipsa disponibilitatilor bugetare ale acesteia.
In baza protocolului de colaborare intre O.N.R.C. si A.N.A.F.- D.G.F.P., reclamanta a fost
informata asupra operatiunii de radiere a S.C. F.A. S.R.L. din Registrul Comertului Botosani,
8 Decizia Comerciala, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a VI a comerciala este reprodusa astfel cum a fost
publicata pe web site-ul Curtii de Apel Bucuresti: http://portal.just.ro/JurisprudentaVizualizare.aspx?id_speta=24149&idInstitutie=2
Pagina 47 din 48
ca urmare a deciziei de schimbare a sediului societatii in Bucuresti si in temeiul acestei
informari a promovat actiunea de opozitie impotriva acestei decizii, potrivit art. 204 din
Legea nr. 31/1990 republicata cu modificarile si completarile ulterioare.
Recurenta a considerat, in expozeul sau, ca prin aceasta decizie ii sunt direct afectate
interesele in calitatea sa de creditor social, intrucat scopul demersului asociatului unic a fost
acela de a eluda prevederile legilor fiscale si de a se sustrage, in final, de la obligatia de plata
a datoriei.
Se mai subliniaza ca paratele intimate au actionat prin fraudarea Legii nr. 31/1990 republicata
cu modificarile si completarile ulterioare, deoarece, sub apanajul permisivitatii, incalca
echilibrul intre nevoia de protectie a societatii si a tertilor interesati.
Analizând actele dosarului prin prisma motivelor invocate care reprezinta o reiterare a cauzei
actiunii intiale si mai putin o critica a primei hotarari, Curtea retine urmatoarele:
Potrivit art. 61 din Legea nr. 31/1990 republicata cu modificarile si completarile ulterioare,
creditorii sociali si orice persoane interesate pot formula opozitie impotriva hotararilor
adunarii generale ale unei societati comerciale, atunci cand aceste hotarari ii prejudiciaza,
opozitie prin care cer instantei de judecata sa dispuna obligarea societatii sau a asociatilor sai
la repararea prejudiciului astfel cauzat.
Asadar, opozitia este conceputa ca un mijloc de protectie al tertilor in raport cu actele
societatii comerciale prin care interesele si drepturile acestora sunt incalcate.
Prin modalitatea sa de reglementare, opozitia este conceputa ca un mijloc prin care tertii pot
obtine repararea prejudiciilor pe care faptul tert, adoptarea unei hotarari sociale, cum ar putea
fi si hotararea de modificare a actelor constitutive, le genereaza in raport cu acestia.
Faptul tert il reprezinta in cauza modificarea actelor constitutive prin care S. si-a schimbat
denumirea, sediul si persoana asociatului unic si administratorului, asa cum rezulta din
probele cauzei. Faptul tert este permis de lege, insa, si respecta toate cerintele legale de
valabilitate si publiciate in domeniul in care intervine. Faptul tert este, la acest nivel imediat
de aproximare, licit.
Nu se poate spune nici ca scopul mediat al modificarilor este, in sine, fraudulos si ca aceste
modificari s-au realizat sub imperiul unei cauze ilicite si al fraudarii legii.
Licititatea si existenta cauzei sunt prezumate legal simplu, potrivit art. 967 alin. 2 Cod civil,
de aceea, in sarcina celui care afirma contrariul cade sarcina dovedirii faptului afirmat,
potrivit art. 1169 Cod civil. Or, toate afirmatiile reclamantei-recurente, de natura sa sustina
faptul contrar prezumtiei sunt lipsite de suport probator, astfel incat instanta nu le poate da
eficienta.
Prejudiciul nu a fost, de asemenea, demonstrat. El este caracterizat doar prin temerea
reverentiara ca paratele urmaresc sustragerea societatii de la plata obligatiilor fiscale, desi
acest fapt nu poate fi demostrat in masura in care, potrivit art. 205 din Legea nr. 31/1990
republicata cu modificarile si completarile ulterioare, modificarile aduse actului constitutiv in
sensul celor adoptate prin decizia asociatului unic nr. 1/26.08.2009, nu atrag crearea unei
entitati juridice noi.
Pagina 48 din 48
Schimbarea sediului, denumirii si structurilor de conducere ale societatii, inregistrarea si
publicitatea acestor modificari in formula de transparenta care asigura garantiile prevazute de
lege vin sa infirme atat ideea generarii prejudiciului, cat si determinarea cauzala intre fapt si
prejudiciul afirmat.
In aceste conditii, Curtea considera ca recursul nu poate sustine o solutie contrata celei
pronuntate in prima instanta, in consecinta, potrivit art. 312 Cod procedura civila, recursul va
fi respins.