EUGEN DORCESCU

ÎN PIAłA CENTRAL Ă

To the happy few

EDITURA MARINEASA, Timişoara, 2007

ISBN 978 – 973 – 631 – 416 – 2

Cu o prefaŃă de

Virgil Nemoianu

EUGEN DORCESCU LA MATURITATE

De multă vreme susŃin părerea minoritară că literatura română modernă, literaturaultimilor 200 de ani, are ca temelie un subtext religios. ExplicaŃia mea este, pe scurt,următoarea. Presiunile unei modernizări pripite şi anorganice intră în conflict (după1800 sau cam în acea perioadă) cu o tradiŃie cam trîndavă şi nu prea intens creatoare,ale cărei forme nu se mai potriveau cu cele, în continuă schimbare, ale Vestuluipururi exemplar. În aceste condiŃii, autorii îşi păstrează în sinea lor, şi în structurilelor interioare (uneori inconştient) valori şi imagini ale unui trecut real şi/sau imaginar.SuprafaŃa însă rîvneşte să fie "acceptabilă" unei ere noi. În consecinŃă se constituieastfel lumi ficŃionale niŃel cam bizare dar nu lipsite de interes. Există fireşte însă şi destui scriitori români care se abŃin de la astfel de acrobaŃiiestetice, abordînd în mod nemijlocit şi deschis o tematică religioasă. Aceştia nu sunt,categoric, printre cei mai neînsemnati în istoria literaturii române: prozatori,dramaturgi, poeŃi, eseişti, din trecut şi din prezent. Nu este aici locul potrivit pentruenumerarea lor. Printre aceştia se numară şi timişoreanul Eugen Dorcescu. Volumele sale, uneoridirect inspirate de texte biblice, alteori de lirica subiectivă în toată rotunjimea ei, nuse sfiesc să includă dimensiunea religioasă a omului alături de anxietăŃile saubucuriile lirice inevitabil prezente în orice poezie a lumii. Cu riscul repetiŃiei spun că Dorcescu trebuie socotit drept unul din cei mai însemnaŃişi mai valoroşi poeŃi actuali ai literaturii române, de fapt unul din relativ puŃinii poeŃiadevăraŃi care funcŃionează în ultimele două decenii la Dunăre şi CarpaŃi.

Nu vreau să intru în analize prea detailate. Mă voi mulŃumi să pomenesc douăunghiuri de lectură. Cel dintîi Ńine de tradiŃia locală. Cel puŃin prin volumul pe care îlavem în faŃă (probabil că examinarea atentă ne-ar confirma acelaşi lucru şi la uneleanterioare), Eugen Dorcescu se dovedeşte principalul continuator actual al lui IoanAlexandru, decedat prematur. Spun acest lucru bizuindu-mă pe orientarea generală apoeziilor incluse în volum, pe imagistica şi tematica alese, dar chiar pe macro-temeample care coincid făŃiş cu Ioan Alexandru: "Pustia" în primul rînd. Al doilea este de natură cosmopolită. Nu am cunoştinŃă de poeŃi sau poete dinRomânia care să se apropie atît de limpede şi fără de teamă de discursul literar al unuipoet de valoarea şi statura universală precum T. S. Eliot. Atît Eliot cel pesimist şisatiric de la tinereŃe se regăseşte în versurile lui Eugen Dorcescu, cît şi cel blînd-trist,cu raze de speranŃă consolatoare de la maturitate şi senectute. IntenŃie? CoincidenŃă?Oricum este o înfăptuire vrednică de toată admiraŃia această transpunere a unui poetuniversal în idiomul literar al altei literaturi. Avem aşadar încă o dată motive să-llăudăm pe Eugen Dorcescu şi să-i mulŃumim.

Virgil Nemoianu, august 2007, Bethesda, MD

PROLOG

Vine seara. Vine clipa de tihnă.Vine somnul, vine coşmarul, dar şidramul acela divinde odihnă.Voi cădea, lin, adânc, înghimpatele visuri,voi pluti, cum se-ntâmplă,mereu,în tenebre şi-abisuri.Dar, alături de-acestea, mi se dăşi o sfântă uitare.Domnul revarsă asupră-mişi balsam, şi răcoare.Câteva ceasuri măcar, pânăcând zorii îmi batla fereastră,

cu degetul lor diafan,de culoare aurie şi-albastră.Atunci, mă ridic,şi Domnul, zâmbindu-mi,mă ducepe drumul ştiut,în calvarul ştiut:un om şi o cruce.

OMUL DIN OGLINDĂ

1

Nimic. Să mă crezi când îŃi spun.Nici năvala,nici zvonul de moarte, nici boala,nici bomba căzută subgeamuri,nici gura de tun,umplând de fiori şi desânge trupuri mici de copii şifăcându-le pulbere şcoala,nimic,nici tigrul, nici leul, lansaŃi spre gâtlej, înavânt,nici cuŃitul,scăldând în salivă şi-n lacrimi cel din urmăcuvânt,nici securea, nicirânjetul coasei,oprit în obraz şi pe dinŃi lunecând,nimic din acestea,fii sigur că nu, nimic nu se-aseamănă cuatacul subit al angoasei.

2

Sufletul încearcădeseori să cuprindăconturul acelamişcător dinoglindă.Să-l cuprindă întreg,să-l priceapă,să-l adune, din aer,din foc, dinpământ şidin apă,să-l desprindă de sine,să-i anuleze prezenŃa,să-i extragă, din şirulinfinit de solidarităŃigenuine,numai şi numaiesenŃa.Încearcă, dar nimeni şi nimicnu-l ajută.Omul acela, conturulacela, esufletul chiar.Sufletul, în singurătatea luiabsolută.

3

Uneori, mise parecă ziua e-o stâncătransparentă desare,ce-apasăpeste a trupuluidezgustătoarecarcasă.În singurătatea şi-n povara aceasta

cristalină, străină,întunericul s-a prefăcut,perfid,în lumină,calea e-ntoarsă,lumea e-ntoarsă, fiinŃa e-ntoarsă,spre-a face credibilăontologica farsă.Farsa sinistră,potrivit căreiaaici, pe pământ, n-am avea partede-o moarte ce-i viaŃăşi de-o viaŃă ce-imoarte.

4

Dincolo de ogradă-irecenta livadă,ca un nou-venit, caun străin, ca unintrus.A răsărit acolo,să nu se maivadătoate câte au fost mai demultşi-acum nu-s.Dincolo de livadă-i Poiana.Ea este, a fost, şi-arămas.Sufletul îşi opreşteîn pragul eigoana,pironit în extaz,fără glas.Dincolo-i zăvoiul, e râul,e cerul, sunt norii, e soarele roşu şi greu.Dincolo, dincoace, suntnoaptea, amiaza şizorii.Şi dincolo – ca şi

dincoace – de toateacesteasunt eu.

5

În amiaza toridă,prăfoasă,am simŃit, dintr-o dată,că ar fi foarte binesă mă opresc, pentru oclipă măcar, chiar acolo, pe trotuar,sub copaci,lângă mine,căci, altfel, o să-micadă,de pe lujerul duhului,ca o crustă de scrum,trupul – uscat, istovit, detestat –, pe asfaltul din stradă.Am simŃit, recunosc,infinita tristeŃea zilei, a clipei,a ceea ce am numit,până ieri – alaltăieri,tinereŃe,am simŃit şi regret, şi dezgust, şioroare,în singurătatea mea, ce vibra,infinit,în umana rumoare.Apoi, am plecat, maideparte,spre locul de unde-mitrimisese primulsemn fără greş – mă luase în seamă – iconomul de trupuri,implacabila moarte.

6

Soare,peste livadă, pestePoiană. Doar laizvoare,doar în pădurea receşi sumbră,cresc mari abisuri deumbră.Chipul se scaldăîn limfa soarelui,aurie şi caldă.Apoi, pas cu pas,se-nfăşoară în umbra aceea, mătăsoasă,uşoară,şi, în fine, se afundă, cuminte,lângă sufletul său,ce i-o luaseînainte.

7

Aici punem punct.Eul, dezbărat deumilinŃele morŃii, dezbărat delumeasca trufie,se-ntoarce, nici viu, nicidefunct,la ceea ce-a fostînainte să fie.Se-ntoarce la acel pre-cuvântce transformănimicul înom de pământşi informul în formă.Se-ntoarce – calmă, nevăzută stihie – la susurul divin, infinit,revelat lui Ilie.La susurul în carecele ascunse se-ascundşi cele revelate

îşi au rădăcina.Se întoarcela acel întuneric profund,absolut,la acel întuneric perfect,care-i însăşi lumina.

8

În portul alb, cu stavile de cretă,Topit de zări, şi-nvăpăiat de soare,Vom coborî, cu aripi sclipitoare,Şi inima zvâcnind, ca o egretă.

Ce leneşi baobabi! Şi ce luminăÎn marea leşioasă se destramă!Peste amurg curg nouri de aramă – Tu plângi în vis. Catargele se-nclină…

9

Vântul galopează, însorit,în largul câmpiei, prin iarba înaltă,prin grâne,răvăşeşte tăcutele sălciibătrâne,aruncă plăcuŃe de-argintîncreŃitîn apele râului,în curgerea lor viorie.Vântul ne smulge dintot ce înseamnă – sau se pretinde – statornicie.Sub zbaterea-iliberă, fără-nceput şisfârşit,ce vie-i uitarea!Şi amintirea, cevie-i!Sufletul, care dormita, imobil,s-a trezit.Aidoma vântului ce

galopează-nsoritprin delirulcâmpiei.

10

Doamne,tălpile munŃilorsunt tălpile Tale.Iată-mă, vin, pe o cărarede spini şi pelin,desenată-n a plângerii vale.Încă sunt viu,am trupul de lut şiprivirea sărată.Vântul morŃii mă poartă,ca pe-un bulgăre-fiucătre muntele-tată.Duh arzând, renăscut,şi uitucă Ńărână,cum am fost la-nceput,sub a Domnului talpă,în a Domnului mână.

11

Dintre toate-amintirile, unaîmi răsare, acum, înplină conştiinŃă :luna – semn heraldic de moarte,semn astral defiin Ńă.Luneca,deopotrivă,în apele negre desusşi în ochiul izvorului.Lină derivă,

de la răsărit laapus,pe corabianorului.Luna, astru ceŃos,punct celest de-ntâlnire,între fiinŃa de susşi fiin Ńa de jos,în aceeaşi privire.

12

Nucul bătrândin adânculgrădinii,îmbrăcat înmireasmă defânşi-n hlamidaluminii,a rămas cuma fostşi a fost precumeste:pentru micile fiinŃe delut adăpost,treaptă spre marile-ntindericeleste.Încâtsufletul, care-i păstreazăamintirea întreagă,se zbate-ntre carne şi duh,între dor şi uitare,ne-ştiindce s-aleagă.

13

Venind dinspre nesfârşitele zări,dinspre munŃi,dinspre infinitul cel mare,sufletul survolează

dealuri, câmpii,râuri, desenate, înzigzaguri,de soare,trecepeste astralepăduri,peste crânguri şivii, pestedrumuri, peste cetăŃi,peste sate,trece, ca unvultur de-azur,şi le absoarbe, înoglinda-i planată,pe toate.În fine,după o atât defantastică goană,ajunge şi-aici,lângă Pârâu,lângă nuci şisalcâmi, înmulticolora, înmiresmata Poiană.Ajunge aici,în spaŃiul cald, familiar, cunoscut,unde, într-o parte, respirăzăvoiul,în cealaltă răsar din abislivada şi casa.Şi unde, în mijloc, seaflă chiar el, sufletul chiar,infinitul cel mic,în care sălăşluieşte,cu ghearele eioŃelite,angoasa.

14

DimineaŃa

- n-ai de ce să te miri – dimineaŃae un joc luminos depriviri.Raza lor,străbătând văzduh şipământ,le scoate din neant, leanimăpe cele ce sunt.Iar cele ce sunt seinventează reciprocprivindu-se doar,în acest joc,în care flori şi copaci, râuri şimări, munŃi şipăduriapar şi dispar.Totul ecât se poate de limpede,şi totu-i mister,îmi spun,în timp ce înot,în ochiul imens alcâmpiei,întors către cer.

15

Aş putea să revin,uneori,fie şi-n vis,în Poiana cuflori,mărginită denuci, de salcâmi, dearini,învelită în rouă şi raze,mângâiată denorii amiezii,senini.În Poiana ieşită dinspaŃiu şi timp,

din al vieŃiizadarnic tumult.În Poianade-acum, de demult.În Poiana cumplită,încărcată de cumplitele-iflori,ce-au văzut cum te naşti,cum trăieştişi cummori.

16

Somnul inundă,în repezi reprize,plaja conştiinŃei.Ritmic pulsează,dinspre marea profundă.Somnul, coşmaruldesfăşură alge,poartă balize,leagănă monştri, cualură ceŃoasă şi privirea rotundă.Lumea e Ńărmul. Sinele-imarea.ConştiinŃa e farul.Sufletulnavighează, pierdut,în abisul fiinŃei.Sufletuls-a înecat,precum marinarul, pe care algele-l sorb şimonştrii îl desprindde pe oase, cudinŃii.În timp ce angoasa, cuochii ei deargint ascuŃit,luminează coşmarul.

17

Dacă ar fi săgândesc mitologic,aş zicecă Poiana,acoperită de rouăargintie, în zori,e-o imensă matrice,matricea unei zeiŃeterestre, ce fruntea-şi ascunde,sub alcov, în apus,întinzându-şi picioareleluminoase spreMunte.Îşi separă însoritelecoapse,ce vibrează,prelung, îndelung,precum nişte sinapse,spre-a primi, în lăcaşul grăuntelui- al ovulului cosmic – ,râul, plin de raze şi nori,râul – lichidul spermatical Muntelui.

18

Râul curge-namurg.Peste anini şi ape, lacrimide soare se scurg,laolaltă cu umbre şiceŃuri uşoare.Laolaltă cu marirăbufniri derăcoare. Şi, deodată, întreg universu-iun drum.Un drum alb, şerpuit,între râul de-atunci şi

râul de-acum.Două râuri, ce-nchid,în meandrele lor,o vâltoare de vid.Doar atât. Doarun drum.Infinitul e golul acesta,dintre râulde-atunci şirâul de-acum.

19

Rămân cumine însumi. Rămân desprins dintre cuvinteşi lucruri,bătrân,purtând,prin oraşul canicular, printârgul idolatru,dement,printre fantomele lui deciment,purtând, mă întreb, până când,trupul meu ireal,sângele meu, careseamănă tot maimult apământ.

20

Să ne pregătim deexod.Să intrăm însimbol, în tipare.Iată, apocalipticul miriapodal ploii ne

calcă-n picioare.Exodul, desigur,va fide la eul trupesc, înspremarele Sine.Vom fi trupuri deduh, străvezii,senine uităricristaline.Duhul Însuşi va staprintre noi,nimicind orice gând, orice vină.

Pe cât trup, peatâta noroi.Pe cât duh, peatâta lumină.

21

Coşuri, cu ofrande şi lumânări,stau, umăr la umăr, în întreaga biserică.Preotul citeşte pomelniculmorŃilor. Corulintonează, din umbră,cântări,în priveliştea aceasta,neînchipuit de frumoasă,eterică.Afară plouă ceŃos. Credincioşiiaşteaptă-n pridvor, aşteaptă substreaşină, sauprintre morminte.Împart, apoi, colivă, colaci, cozonaci,ouă roşii,spre pomenireaînruditelor, aşezate-n pământ,oseminte.Plouă peste biserica veche, de lemn, plouă peste ierburi şicruci, peste scheletele celor vii, plouădupă o misterioasă măsură.Copiii mănâncă. Streşinile plâng

hohotind. Şi morŃiisurâd, cu pietriş, cunisip şicu apă în gură.

22

Între cel care-am fostşi acelce voi fi,e-o durată infimă:Un mileniu? O zi?Între cel care suntşi acelace sunt,e un spaŃiu infim:cât o urnă-n mormânt.Doar atât că nu pier.Doar atât cărămân.Nu voi fi ce voi fi:Dezgustător şi bătrân.

23

Toamna, rece şi pură,umple, din nou,golul solarcu brumă şibură.Cad primelefrunze. Şi râul,în desenul pietrişului,în desenulnisipului,se scurge, lentşi amar,către zareaobscură.Cum lunecă

lacrima, princrevasele chipului,desenândtragicu-i rictus,în zigzag, înzadar,de la geană,la gură.

24

Între mine şi minenu-i decât trupul,mi-a mărturisit Eremitul.Această draperie grea,apăsătoare, confuză,această masă palpitândă, informă,această batjocură,ce-mi umple ochii, ce-mi umple gura,ce-mi umple duhul, exact în clipacând sunt pecale să văd,când sunt pecale să gust,când sunt pecale a înŃelege.

25

PrinŃesa unui vânt de miazăziPrea limpede la poartă se opri,C-un fald răsfrânt în fiecare treaptă.Dar toate trec. În urma ei şi aziSe-nvălmăşesc centaurii nomazi.Şi halebarda zidului aşteaptă.

26

Nimic nu-i maiadânc, maicumplitdecât propria-mi fiin Ńă,mi-a şoptitEremitul.Cândva,m-am aventuratîn tenebrele ei.Şi acum, când e multprea târziusă mă-ntorc,nici n-o pot părăsi,nici nu-i pot da decapăt.

27

Acvila. O vedeam, zide zi,din pragul chiliei.O vedeam cum plutea a pluti,deasupra Pustiei.Trup eram, întru moarte.Duh eram, vrând săzboare.Eram acvila duhului,pedepsită să-mipoartelutul în gheare.

SUB CERUL PUSTIEI

1

Nu e nimic maiminunat,mai sublim,în lumea creată deIah Elohim, nu e nimic şinici nu a fostvreodatăceva mai frumosdecât fânul uitatdin Poianauitată.Fânul, greu derouă, deflori,traversat de raze şide triluri, înzori,fânulrăsfirat dezefirul hai-hui,fânul pur, ne-nceput,pe al cărui covormi s-a păruta zări,când şi când,urma Lui.

2

Lumina,ca o maree, inundă casa,răvăşeşte grădina,urcă, împreună cusoarele,pe râu, până-n munte,şi săgetează izvoarele.Apoi, coboară, şiiarăşi coboară,avalanşă

infinit de uşoară,rămânând neclintită, plină,întreagă,din zenit până-nmiezul cetăŃii.Lumina – substanŃăa eternităŃii.

3

În curtea bisericii,fânul,unduind înflorit,clatinăstâlpii de soare aisfericeibolŃi de azur şide platină.Ca-ntr-o celestă icoană,din zare înzare,soarele aprinde, înfiece palmă-a copacilor, înfiece candelă argintată arâului,o lumânare.Trec, pe sub streaşinaporŃii,trec spre altar,chipuri de duh şiŃărână.Adierile zefiruluisunt înşişi morŃii,ce ne prind, cusfială,de mână.

4

La rădăcina celor

ce sunt,de pildă, larădăcina zileiacesteia,stă, deopotrivă,primordialulCuvântşi fiin Ńa mea,tremurătoare, firavă,ca trestia.La rădăcina celorce-au fostînainte ca toate să fie,era doar infinit,fără sens, fărărost,şi doar veşnicie.La rădăcina celorce fi-vor curând,sub divina, dorita,clemenŃă,e numai neantuldintr-un mormânt,clocotind deabsenŃă.

5

Totu-i atât defrumos! şopteşte Eremitul,în noaptea plină de nisip şide stele, privindcum un braŃ nevăzutleagănă, lin, cădelniŃa lunii.SfinŃii părinŃi ai Pustieide mults-au mutat, cu totul,trup şi duh,lângă Domnul.N-au uitat nimic în nisipuri,nici măcar urmatrecerii lor sidefii.Nu te lăsa amăgit.

Stele şi constelaŃii nu suntdecât schelete de sfinŃi, risipiteîn lutul văzduhului.

6

Stă Eremitul,cu frunteape grilajul delemn,de la pronaos.Stă aşa îndelung,desenat, în azur, caun semn, ca unsubŃire însemn,de închinare şide repaus.Sub cerul infinit şi albastru,în perspectivaPoienii,stă, învelit înraze deastru,pierdut în zumzet, înroiuri de-albine şi fluturi, înmirodenii.Mâinile Domnului,verzi, străvezii,mângâie-ntindereaplaiului.Astfel încep,zi de zi,dimineŃile raiului.

7

E atâta lumină!Toată făpturaÎl aşteaptă pe Domnulsă vină.MunŃii, colinele,Poiana, izvorul,

toate-şi clameazăîn limbajul luminii,nerăbdarea şidorul.Oamenii doar,covârşiŃi de lumină,par gârbove semne,hieroglife de tină.Au uitat că sunt duh,că în ceruri îşi auşi Stăpânul şicasa.Semne sunt, fărăsens.Îi rosteşte şi-iscrie,cu demonica ei asemie,angoasa.

8

Coborând sprePoiană,zefirul străbatelivada în goană,legănând tulpinileierbii, tulpinileflorilor,fisurând, ici şicolo, umbrelenorilor.Coboară şi tupe urma zefirilor,coboară şi tu,spre Poiana încarese plimbă, în zori,desfătat de răcoare,printre pomi fericiŃi,Dumnezeul Oştirilor.

Sub cerul genezic, sub al soarelui sfeşnic,ce uşor te asameniprototipului veşnic,în acest paradisfără oameni!

9

De mult n-amai fosto toamnă caasta.Soarele şi-a construitadăpostîn bradul vecinşi-n zori, zi dezi,inundă fereastra.Cerul e-albastruşi-adânc,asemenea mărilor şioceanelor calme.Străzile, aleile curg,potolit, cu oameni cutot, spre abis. Copiii nuzbiară, nu plâng,adulŃii parcă-au uitatde bătăi şi sudalme.Totul e clar, luminos,fără greş.Fiecare cuvânt, fiecareprivire, fiecare salut, fiecareatingere…

Domnul arată celoraleşiun mic paradis,un eden virtual,înainte de stingere.

10

Funigeiise-aninăîn razele soareluicald,tăvălit înrugină.Sângele, pasul,privireaau, dintr-o dată,o altăalură.Înainteazăritmicşi larg,precum valul oceanului, ce palpită, subnori şi sub cer,cu Ńărmul îngură.Duhul doar, numai el,nu-şi schimbă nicistarea,nici mersul.Duhul – ax de-argint şi oŃel, traversânduniversul.

11

Vântulrăscoleşte pădurea,răscoleşte Poiana,umple,cu văzduh şilumină,pământul.Vântulclatină râul,vântură marea,mută, dinnevăzuta luitemelie,cuvântul.

Cele ce suntîşi modifică, brusc,aparenŃa.Dezgolite sub vânt,cele ce suntîşi revelează, ca dinceaŃă,esenŃa.Barierele lumilor cad,nu-i decât vânt, nu-idecât suflet, nu-i decât duh,din zare în zare.Acesta e duhul, acestae vântul,pneuma, ruah:infinit în mişcare.

12

Soare şi nouri. Pealocurea, plouă.Iarba întinde,până în zare,marile eipavaje de rouă.Poianae-atât de autarhică,atât de pustie,încât nimeni, absolutnimeni,nu mai poate-ncuprinderea eisă-ntârzie.În afară deDuhul.El singurargintează pârâul,umbreşte crucea cărărilor,umple de sângearinii.Duhul, Ruah,izvorând,

printre stropii de aur,dinspre amurg,dinspre grotaluminii.

13

Nu există nici un felde-mpăcare între apă şi foc,între soare şi mare.Şi, aidoma, înŃelegerenu-i între-un stâlp neclintitde granitşi zefirul hai-hui.Nu există acordîntre zori şi amurg,între clasicul sudşi romanticul nord.Un tăios intervalrupe noaptea de zi,rupe-un mal de altmal.Toate cele ce suntse împart, ne-mpăcat,între cer şipământ,între lut şi văzduh.Moartea doar mediazăîntre carne şiduh.

14

Cadaverică, lunaextrage,din memoria eiminerală,filmul străvechi alPustiei.Îl proiectează peste

oraşul dement,peste târgul ce doarme,cu bale la gură,în duhori şi dejecŃii.Filmul se derulează, totuşi,nestingherit,sub privireainsomniacilor pneumatofori,vrăji Ńi de părinŃii Pustiei,de sfinŃii părinŃi,ce trec, se petrec, prinspaŃiul real, virtual,ce vin şi revin,intangibili şi puri,aidoma umbrelordintre razelelunii.

15

Eremitul stătea întins, şi acum,ca în fiece noapte,pe patul de torturăal visului.Sângele i se prelingea, şerpuind,se aduna dedesubt,într-un lacde-ntuneric.Când s-a trezit,l-a împinspe cel mort,l-a rostogolit,de pe stâncă, l-a zvârlitîn nămolul mormântului.

16

Noapte.Râul alunecăpeste albe pietrişuri.Râul de-argint, râul

de lapte,sub ale lunii priviri, subale stelelorneclintite tăişuri.Un tablou, palpitândundeva-n amintire.

Ceru-ntreg, prins în râu.Râu-ntreg – în privire.

17

Fânul cositaidoma estepletelor unuistrăvechi eremit, martirizat,decapitat,prăbuşit,din poveste-npoveste,până la celce se-ntâmplă săfiecălător fără Ńel,călătorrătăcit,în, pentru câteva clipe,reînviataPustie.

18

În răcoareatranslucidădin zori,sufletul pareel însuşi unabis delumini şirăcoare,în care acumîndrăzneşti să

cobori,pe scările râului,pe-o scară desoare.Pe-o scarăde fragezifiori.Abisul în care te afli trăind şi unde,aidoma umbrei dinapele râului,mori.

19

Nu este-n universun singur univers,îmi spune Eremitul.Sunt tot atâtea universuricâŃi semeni de-ai noştri,câŃi oameni.Însă numai unul,unul singur, există.ÎŃi voi demonstraacest lucru, continuă el,îndreptându-se spregolul de umbră,pe care luna-lsăpasedincolo de nisipuri.Priveşte, mi-a zis.Şi, brusc, s-a lansat înabis, strângând universul- universul său – împrejuru-i,cum strânge pilotulo paraşută.

20

Frumosul cer, frumosulcâmp, frumoasapădureşi al mării diamant,statui, coloane,frunze de acant,pastel, delir ştiinŃific, stil înaltşi alte-asemeni, ce-şiexhibă rasa,au rolul, în allumilor liant,de-a înveli-n podoabetenebroasaprăpastie debeznă şi neant,unde se-ascundevipera gigant, cu ochi de linx şinume sibilant, aspida insomniilor:angoasa.

21

Liber, cazvâcnetul apei,când răsare, de subpiatră, în munŃi;liber, ca norii, cândnoaptea aproape-işi luna le punereci diademe pe frunŃi;liber, ca drumulce şerpuie, alb,peste câmp, în amurg;liber, ca fumul,desprins, în fuior, dinteluricul burg;liber, precum unbătrân eremit,

rupt de lume, de gloată,răzleŃit de propriul grup;liber şi pur, izbăvit,ca un duh – în sfârşit –fără trup.

22

În noaptea deaugust,Eremitulveghează,aşezat pe un pat deierburi rare, sălbatice,aşezat la numai unpasdincoace – saudincolo – de curgerea timpului.Câteodată, într-adevăr,vremea pare un râu,alteori e friabilă,e sfărâmicioasă,precum nisipul.Eremitul se gândeşte, poate,la asemănările-acestea,la inutilitatea, laarbitrarul lor,la încercarea lor –mereu eşuată –de a salva denimicnicienimicul.

23

Noaptea, anulând oricechip, orice sunet,orice mişcare,toarnă oceane de vidîn videle lumiitipare,lăsând, drept conŃinut al

imensului gol,sufletul doar, strâns în angoasă, şi-n sine, ca un atol.Sufletul – singurullumii liant.Sufletul – acest cristalde neant.

24

Nu voi lăsadupă mine,a zâmbit Eremitul,decât pergamentelestivuite-ntr-un colŃ- le-ai văzut -, sub ferestrele peşterii.Tu să le iei. Tu,dublul meu rătăcitor,pământean,singurul carele poate citiaşacum le-aş fi cititeu însumi,dacă nu le-aş fi scris.

25

La capătul însorit alsingurătăŃiieşti Tu.La mijlocul singurătăŃiiTe găsesc doar peTine.Încă de la pasul dintâiîn alepustietăŃii depărtărigenuine,am ştiut că

Te-ascunziîn negarea lui Da,în afirmarea lui Nu.

26

Eremitul doarmecu fruntea rezemată destâncă.În somnul lui şi-aufăcut apariŃiaprimele semne.El le citeşte-ndelung,le descifrează-nŃelesul, zâmbeşte.Semnele, asemenea unorghizi, îl petrecpână-n margini, lapraguri. Apoi,cineva îl trezeştesubit,îl readuce în haos, îlpărăseşte, îl lasăaşa cum a fost:cu ochii pierduŃiîn spirala neantului.

27

Soarele, înfocată caprină,îşi vibrează petalele pe cerul senin.Noaptea, luna – floare glacialăde crin – împrăştie arome de negurăşi polen, şi polei de lumină.Spre zori, până departe, în poienilecerului,stelele, stamine mărunte, clipesc.A-mbobocit, a-nfloritsolul greu al misterului. Pământescul s-a revărsat înceresc.În acest univers de zefiri şi

petale,în acest univers de astrale culori,moartea însăşi e-o floarerisipită în flori,distilând primăvara-nretortele sale.

ÎN PIAłA CENTRALĂ

1

Există trei niveluri de fiinŃăPe verticala fiecărui leat.Cel mai de jos, elementar şi plat,E-un fel de somn. E-un vis banal, vegheatDe raŃiune şi de conştiinŃă.

A doua treaptă, mai anevoioasă,Atinsă doar de unii, şi avândFerestre spre niciunde şi nicicând,Aduce bietul suflet, tremurând,În infinit. Şi omul de pământ,El, ha’ adham, departe de Cel Sfânt,Se umple de teroare şi angoasă.

Al treilea şi ultimul nivel,Cel revelat, e mai presus de-acesteÎnchipuiri şi-nspăimântări terestre.Doar duhul se încumetă spre el,Doar duhu-n zboru-i liber către El,Şoptind, ca ucenicul: Domnul este!

2

În adânc,pe a sufletuluiîntunecată spirală,urmele înaintării întimp se răsfrâng,

aidoma unorfelinare de smoală,ce coboară, mereu şimereu, şise sting,în pustietatea deneatins,infernală.În pustietateamatinală,lividă.Acolo undedoarme angoasa, cao aspidă.

3

Învelit în răcoare,trupul de raze alluniialunecă-n mare.Învelit în umbrelichide şi-nvoaluri de sare,trupul de apăal mării,cu luna la mijloc,alunecă-nmarea cea mare.În marea ce-afost la-nceput,în marea numită abis,numită thehom şi care a palpitat şi palpită şi-acumîn abisul din sufletulfiin Ńei de lutha’ adham,în bicisniculom.

4

Oamenii – eternităŃiconfuze, singurătăŃidisperate.Ei simt, în adâncul fiinŃei, căduh au fostşi că iarăşi vor fivolute de duh,în unicaduhului identitate.Se privesc şi secheamă, dinculoarele vieŃii lorseparate.BraŃele-ntind,implorând,de departe.Se-amăgesc…SpaŃiul solitar alpropriei morŃiîi desparte.

5

Soareles-a înecat, a murit,în tulbureanorilor spumă.Şi iată,luna-şi ridică, iar,peste târgu-aŃipit,lampa de brumă.Stelele – ochi veghetori, deaspidă – văd cum case de lut şioameni de humăputrezesc împreună.Nu focul, ci apalicăreşte-n pervaz, licăreşte-nfiridă.În rest, nimic nou sub soare, nimic nou sub stele,

nimic nou sub lună…Nimic nou, înmiasma alcalină şi-nlumina acidă. Nici măcar visul,pătrunzând până-n suflet,cu straiele lui decenuşă lichidă.

6

Întind o palmăfumurie-nabis,spre a culegeumbra coşmarului,alge de vis,siluete betege.Mă simt aidomaunui palid pescar,pe care zoriiîl surprind lângă mare, peŃărm, solitar,învelit cu apa, cupământul, cu norii.Asemenea unui pescarce-şi coboară-n adâncşi privirea, şiplasa,cercetând, aşteptând,culegândtot ce-a rodit, pestenoapte,angoasa.

7

În gang,un beŃiv,degenerat, decrepit,duce sticla cu votcă

la gură,dezvelind,între dinŃii de sus,halucinant şi subit,o neagră şicrenelată spărtură.Mise en abîme. Pringangul întunecat, ne-ngrijit,decupat înamiaza de vară,se scurg,sub tavanul coclit,câini leproşi, strigăte,câte-o boare amară,damigene şi coşuri,şi-al beŃivilor trib,zugrăvitîn fantasme deceară.Fantasme cepier, precum au venit,potrivit vârstei, potrivitsexului, potrivitrangului.Iar spărtura aceea dintâise desenează pechipul căzut în delir,prăbuşit,se desenează,infernală şitragică,asemeneagangului.

8

Buchete de floriîn formă desferăacoperă piaŃa.Surâd,ordonând peisajul anarhicşi hâd,rotunjind dimineaŃa

mizeră.Edificii în formăde cubumplu spaŃiul.S-ar zicecă strâng şi rezumă,ca-ntr-o unghiulară, colŃuroasămatrice,tot ce-i deasupra desine,în sine şisub.Dar totce-i deasupra desine, în sine şi subnu-i nici cub,nu-i nicisferă.Tot ce-i deasupra de sine,în sine şi subse-adună, confuz şianarhic,greu ca olespede,în dimineaŃamizeră.

9

Demonii vinmai cu seamă-namurgul târziu,când începe să-Ńi fiegreaŃă de toate.Atunci, se furişează eispre sufletul tău,împingând înainte, împingândînspre tine,icoanele morŃii.Te-nconjoară, apoi, tecuprind în braŃele lor,îŃi vorbesc îndelung, îŃi arată,te conving, pas cu pas,ce mult se aseamănă ei cu toŃi

cei din preajmă,după care,convinşi că rămâi delirând,te lasă, duios,în seama acestora.

10

Noaptea setârăşte peste trotuare,peste cenuşi, se retrage,furiş, cao pisică năpârlită, lehuză;la discoteci, schelete şi fl ăcări se zbat, seîntretaie cu zgomot,se-amuză;dimineaŃa – prostituatăboŃită, beŃivă, tăvălită, confuză –revine,cu soarele – podoabămodernă, verigă –sângerându-i în buză.Revine – cu soare cu tot –într-o lume de spuză.

11

Vara, necruŃătoare,ucigaşă,toridă,varsă văpăi, pepământ şi înapă.Luna, cu gura tăiatăde sapă,moare, pe-un nor de funingini,lividă.Curg în abis omeneştile

cete.Soarele cade şi el,torŃionarul.Lumea-şi amestecăscrumul şi jarul.Ard în amurgfocuri mari deschelete.

12

Plouă.CeŃos, primitiv,ca-ntr-o grotă, caîntr-o ruină.Veacul, morbid,costeliv,a fost abandonat,definitiv,de lumină.Până şi trupulresimte acutdegradarea aceasta.Palpită,în timp ce ziua deceaŃă şi lut inundă fereastra.Odaia e tulbure,cenuşie şi grea,asemeni văzduhului.Străpunsăîn inimă, fără-a şti,fără-a vrea,de licărul duhului.

13

Cerul, greu, nemilos, plin de nouri,trimite,către lumea de jos,

lamele ploii, lame recişi subŃiri,ascuŃite.Trupuri de oameni,râuri, copaci, făpturile toatese zvârcolesc întină, străpunse,strivite.Şi norii – palmeceleste – coboarătot mai jos şimai jos,înfigând înpământ degetele lor,terminate-n acestenenumăratecuŃite.

14

Rănit mortal, soarele,stropeşte, cu sânge şilimfă,copacii, trotuarele,ezitând, parcă, să-şi maiaratechipul, schimonosit dedurere,peste cetate.În toamna, ce-a năvălitpe nesimŃite, hoŃeşte,soarelee-aidoma nouă:nici nu moare, nicinu trăieşte.Are soarta străinului, aexilatului, sau aproscrisului.Se leagănă-n van,suspendat de angoasă,deasupra abisului.

15

Peste tot ce există,se prăbuşeşte, înnoapte,ploaia sinistră.A pătruns până-ntrup, apătruns până-nsânge, apătruns până-ngând.Dintr-o zare înalta,zac, în apelesomnului,oameni uzi, de pământ.Nu tresare nici unul. Nuînvienici unii.

Numai Duhulse poartăpe deasupra genunii.

16

Cumplite ploi, cu fruntea lor ridată,Dragoni lichizi, ceŃoşi, pedepsitori,Izbesc în lut, se-nfăşură în noriŞi prăpădesc sub gheare Ńara toată.

Pe munŃi, cad stânci, se zbuciumă păduri,Puhoaiele tresar din rocă-n rocă.Iar jos, atâta vezi: Umane guri,Ce-n mâl şi-n negre ape se sufocă.

Tu, rob viclean! Şi tu, stăpân poltron!N-aŃi cunoscut că trebuie să vinăRăsplata pentru merit, pentru vină?

Că, într-o zi, al JudecăŃii TronNe va zvârli-ntre cei care suspină?Trec monştri uzi prin Ńara în ruină.Adâncul. Nimicirea. Abaddon.

17

Luna,cu privirile ei, rătăcite,demente,stă pe marginea norului,se contemplă în râu.Râul însuşie-asemeniunui cal fără frâuce goneşte-n văzduhcătre Ńărmuri absente.Ferigi grele, şiplopi, gust de cimbru, dementă.Lunca toată coboarăscări de umbră şi vis.Râul alb desfăşoarăo spirală-nabis.Un retoric abisşi-o spiralăabsentă.

18

Aici se scurge timpul mult mai lent,Se mişcă dormitând, ca-n diligenŃă.AbsenŃa însăşi nu este absenŃă,Căci n-a ieşit complet din contingenŃă:E doar o domolire de accent.FiinŃa-i durativă. Se dilată,Trecând din anotimp în anotimp.Deplină-n spaŃiu, se prelinge-n timpŞi pare că nu piere niciodată.Eternitatea rustică, atentăLa orice salt anarhic şi brutal,

E-asemeni unei mări de crini şi mentă,Cu soare şi cu ape de opal.Cu diligenŃa timpului, absentă,Dansând, la infinit, pe-acelaşi val.

19

Printre şanŃuri şigropi,printre mari utilaje, şigrămezi de ciment,a trecut, dintr-o dată,în oraşulrăscolit şi dement,a trecut, pe alături,volatil, indecis,izvorât din eter,zămislit din neant şidin vis,a trecut,şi apoi s-a făcutdin văzut,nevăzut,a venit, a trecut,a pierit – poate-un nor plin delacrimi solare,poate duhul Poienii,poate-un crângînflorit…

20

Luna,încolăcită reptilă,lunecă, în apele mării de sus,împreună cu-astelelornenumăratăprăsilă.Jos, pe pământ,satul,

cu oamenii lui,doarme dus,truditorii-n colibe,investitorul strategic, în vilă.Doarme pădurea,doarme fiecare tufiş,fiecare drumeag,fiecare copac.Dorm munŃii, cufruntea pe noride-ametistă.Toate dorm. Toate tac.Într-o luminăde vis,simbolistă.Singur râul curge şimurmură.Râul ancestral, râulliric, insomniac.Cea mai sublimă făpturădin câte există.

21

Sufletule tot atât de subŃire,precumscara de-azurrămasă în urma uneidâre defum,scara de-azur ce leagăcenuşa de cer.Ea, scara de-azur, tainica punteîntre neantul de jos şicelestul mister.Doar Ńinta fumuluinimeni n-o ştie.Fumul nu mai e nici înlumea de-aici,nici nu ajunge-n ÎmpărăŃie.Fumul

şi de duh, şi detrup se desparte.Fumu-i substanŃa şiscrumulamintirilor moarte.

22

Peste cărare,către Poiană,vântul de toamnătrece îngoană.Peste cărare,viŃa de viescutură soare.Ograda-i pustie.Şerpi mari deumbrăacoperă casa.Bolta de vie,rece şi sumbră,învăluie inima,învăluie fiinŃa,precum angoasa.

23

Soarele aexplodat, fărăzgomot, ca-n vis,undeva, lângămarginea zării.Schijele flutură,luminează-n abisaspida cărării.Aici e un pas, acoloe-un pas.Între ele – abisul.Nici un semn, nici

un gest, niciun glasnu-şi cioplesc, în tăcere,înscrisul.Soarele, trup fărăsuflet,arzând,în a golului cupă.Mise en abîme. Figurândclipa de după…

24

Peste suflet se lasă, uşor,vulturul nopŃii,cu sufocantul săuzbor.Se lasă şi-ncepe,nesătul, să-l sfâşie,sprijinindu-şi ghearele-nmateria cărnii,fremătândă şivie.Sufletul, răspânditchiar în trup,dar niciunde,nicicum,se târăşte, rănit, către-alzorilor drum,se târăşte departe,mereu mai departe, singur, în imensul deşert,dintreviaŃă şimoarte.

25

Lumină. Şi soare.Umblăm ca-ntr-o mare

de-argint,cu lungi irizări deculoare.Nici zgomote nu-s. Aupierit.Lumina-i tăcere, tăcerea-i lumină.Duhul, în lumea dejos, rătăcit,îşi contemplă-ncăpereade tină.Acesta-i tabloul, pecare-l priveşti,cât e cerul de-nalt,cât e zarea de largă:duhul, legat în lanŃuritrupeşti,trupul şi-l duce, cătrecenuşă,pe a razelor targă.

26

Sufletul, nevăzutul Icar,încearcă, tragic,încearcă, iar,să zboare, adânc, săse-ascundă,fie-n veşnica primăvarăde sus,fie-n etericatoamnă profundă.Dar lestu-i prea greu,prea cumplit.Legăturile trupului îladuc îndărăt, dinzenit,îl obligă, iarăşi, asuferi şi a plânge,în abisul de carne, înmocirla de sânge.Căci otgoanele cunici un chip nu se

rup.Infernul e chiar aceastărepetatăcădere întrup.

27

AbsenŃa e-o prezenŃă negativă,E-un gol, o aşteptare, o latenŃă.E moarte şi viaŃă, deopotrivă –Chiar Domnul, pentru simŃuri, e-o absenŃă.De neatins fiind, şi nevăzută,Asociind realităŃi contrare,AbsenŃa naşte jale şi frustrareŞi-un gând de neputinŃă absolută.Ne-existând, nu poate să se-ascundă.Ne-existând, nu-şi neagă evidenŃa.Egale-i sunt teroarea şi clemenŃa…AbsenŃa e-o prezenŃă mult mai cruntă,Mai greu de îndurat decât prezenŃa.

EPILOG

Cad porumbei pestePiaŃa Centrală,cad primăvăratice ploipeste străzi, peste pieŃe.Oamenii poartă pânze desoare pe feŃeşi-n suflet un straniu amestecde-azur şi lentoare letală.Iarăşi cresc muguri înceaŃa podgoriei,iarăşi cresc ierburi şi flori dinsinistra Ńărână.Şi-asemenea ierbii, şi-asemenea frunzei,urcă, tacit,din latenŃa, dinŃărâna istoriei,urcă-n priviri, urcă-n

gând şi în sânge,urcă, în vidullăsat de pârjolul ateu, lumea păgână.Întâlnim, aşadar, pretutindeni,aceiaşi străvechi idolatri,deghizaŃi sub un proaspăt veşmânt,întâlnim zei citadini şizeiŃe agreste…Toate aceste-ntrupări iluzoriiîi dau primăverii un aerdement şi-un zadarnic avânt.Toate înoată, absente, îngolul imens. Toate par că nusunt… Şi ai zice că sunt…

Numai Tatăl nu este.

CUPRINS

Virgil Nemoianu: Eugen Dorcescu la maturitate

Prolog………………………………………………

Omul din oglindă (1 – 27)………………………….

Sub cerul Pustiei (1 – 27)…………………………...

În PiaŃa Centrală (1- 27)…………………………….

Epilog………………………………………………..