Noțiuni Legale Și Doctrinare

Noțiunilor legale și doctrinareI. Noțiunea de Pedeapsă Penală

Definiția Legală

Pedeapsa penală este o măsura de constrângere statală si un mijloc de corectare si reeducare condamnatului ce i se aplica de instanțele de judecată,in numele legii,persoanele ce au săvârșit infracțiuni,cauzând anumite lipsuri si restricții drepturilor lor.

Codul Penal, capitolul VII, art 61

Definiție Doctrinară

Pedeapsa penală reprezintă reacția statului care vizeaza făptuitorul in cazul săvârșirii de către acesta a infracțiunii.pedeapsa reprezintă dezaprobarea de către societate a faptei săvârșite.

Manual drept penal vol I, autor Vladimir GrosuII. Noțiunea de Infracțiune Definiție Legală

(1) Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală. (2) Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.

Codul penal, Capitolul II, Articolul 14

Definiția Doctrinară

Infracțiunea reprezintă sustragere de sub sechestru a unui bun care este legal sechestrat.

Manual de Drept Penal Special , autor Molnar Ioan

Înfracţiunile «pot fi definite ca nişte triste şi regretabile abateri de la conduita pe care, conform evoluţiunii sale normale (fizice şi spirituale), s-ar cuveni ca un om, dintr-o anumită categorie umană, să o aibă faţă de semenii săi»

Profesorul Traian Popa definea infracţiunea ca o faptă antijuridică, imputabilă (sic!) şi sancţionată de legea penală.

Manual ,,Problematica dreptului natural” de Tudor Avrigeanu

III. Noțiunea de Răspundere Penală

Definiția legală

Se considera răspunderea penală condamnarea publica,in numele legii,a faptelor infractionale si a persoanelor care le-au săvârșit,condamnarea ce poate fi precedata de măsurile de constrângere prevăzute de lege.

Codul penal, art.50 capitolul V

Definiție doctrinară

Răspunderea penală este o instituție juridica fundamentala a dreptului penal care alături de infracțiune si pedeapsa reprezintă componentele de baza ale întregului de drept penal.

Manual drept penal vol 1 parte generală autor,Vladimir Grosu

IV. Noțiunea de Percheziție

Definiție Legală

Activitate procesuală, desfășurată în scopul scoaterii la iveală a unor obiecte sau inscrisuri care se află ascunse și care fiind descoperite pot contribui la aflarea adevărului într-o cauză penală.Percheziția poate fi domiciliară sau corporală.

Reglementata în sectiunea VIII. cap. II, t. III, Codului de Procedură Penală, partea generală.


Percheziţia este o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică ce constă în căutarea, asupra unei persoane, în locuinţa sau locul ei de muncă ori în locuri deschise publicului a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţa ori deţinere este tăgăduită.

Manual Tactica efectuarii percheziției și ridicarea de obiecte și înscrieri, autor Ana – Maria Matei

V. Noțiunea de Participanți

Definiție Legală

Participanţii (1) Participanţii sînt persoanele care contribuie la săvîrşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator, instigator sau complice. (2) Se consideră autor persoana care săvîrşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvîrşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sînt pasibile de răspundere penală din cauza vîrstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod. (3) Se consideră organizator persoana care a organizat săvîrşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora. (4) Se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvîrşească o infracţiune. (5) Se consideră complice persoana care a contribuit la săvîrşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobîndite pe cale criminală ori persoana care a

promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte. (6) Participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii.

Codul penal , Capitolul IV, articolul 42

Noțiunea de împăcare

Definiția legală

Împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă iar in cazul minorilor si pentru o infracțiune grava infracțiuni prevăzute la cap. II-IV din partea specială precum si in cazurile prevăzute de codul de procedura penală.

Codul penal, capitolul XI-articolul109


Împăcarea părților este un act bilateral,o înțelegere intervenita între partea vătămată si infractor cu privire la încetarea procesului penal si înlăturarea răspunderii penale.

Manual drept penal vol 1 parte generală autor,Vladimir Grosu

VI. Noțiune de furt

Definiție Legală

Furtul (1) Furtul, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, se pedepseşte cu amendă în mărime de pînă la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 120 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 2 ani. (2) Furtul săvîrşit: b) de două sau mai multe persoane; c) prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă; d) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 1000 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 4 ani. (3) Furtul săvîrşit: a) în timpul unei calamităţi; b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 6 ani cu (sau fără) amendă în mărime de la 1.000 la 3.000 unităţi convenţionale. (4) Acţiunile prevăzute la alin. (1),(2) sau (3)săvîrşite în proporţii mari se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani. (5) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (2) sau (3) săvîrşite în proporţii deosebit de mari se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 12 ani.

Codul penal , Capitolul VI, articolul 186


Furtul are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la posesia și detenția asupra bunurilor mobile. Posesia exercitată de o alta persoană de cît proprietarul bunului poate fi legitimă sau nelegitimă.

Furtul este o faptă – o acţiune sau o omisiune – imputabilă autorului său, prevăzută de legea penală şi sancţionată cu o pedeapsă. Ceea ce caracterizează furtul ca fenomen juridic este, pe de o parte, incriminarea, adică proclamarea unei acţiuni sau inacţiuni socialmente neconvenabile ca infracţiune – şi, pe de altă parte, prevederea, în lege, a unei pedepse pentru săvârşirea lui.

Pornindu-se de la prima caracteristică sus-menţionată, aceea de a fi o faptă incriminată de legea penală, furtul – ca fenomen juridic – a fost uneori definit ca o violare a legii penale. În legătură cu această definiţie este de observat că legea penală nu stabileşte în mod expres reguli de conduită, ci numai pedepse. De aceea, în loc de a se defini furtul ca o violare a legii penale, uneori, pentru definirea furtului se recurge, în mod exclusiv, la cealaltă caracteristică a ei – pedeapsa – spunându-se că infracţiunea este o faptă pedepsită de legea penală.

Manual de Drept Penal, Partea generală , autor Adrian Nițu, Ilie Dragomir

VII. Noțiunea de plîngere

Definiție Legală

Plângerea(1) Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.(2) Plângerea trebuie să cuprindă: - numele, - prenumele, - codul numeric personal, - calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice, - denumirea, - sediul, - codul unic de înregistrare, - codul de identificare fiscală, - numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice - şi contul bancar, - indicarea reprezentantului legal ori convenţional,

- descrierea faptei care formează obiectul plângerii, - precum şi indicarea făptuitorului - şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

(3) Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii.(4) Dacă este făcută în scris, plângerea trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar.

(5) Plângerea în formă electronică îndeplineşte condiţiile de formă numai dacă estecertificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.

(6) Plângerea formulată oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care o primeşte.

(7) Plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să declare că nu îşi însuşeşte plângerea.

(8) Pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviinţează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.

(9) Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.

Codul penal , articolul 289


Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune. Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod special de sesizare. Referitor la conţinutul său, prevede că plîngerea trebuie să cuprindă: - numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului; - descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii; - indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut; - indicarea mijloacelor de probă. Din punct de vedere formal, plîngerea poate fi înaintată: - în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar şi de persoana oficială a organului de urmărire penală; - oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de persoana care declară plîngerea şi de persoana oficială a organului de urmărire penală;

Plîngerea - este modul de sesizare al organelor de urmarire penala facuta de catre o persoana sau organizatie publica, careia i s-a acuzat o vatamare prin infractiune.

Manual Acte Procesuale Penale, autor Svetlana Prodan

VIII. Noțiunea de vinovăție

Definiție Legală

Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.

1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

2. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.

Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.

Codul penal , articolul 19


Vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta şi urmările produse. Ea constă în săvârşirea cu voinţa liberă a faptei. În prevederea condiţiilor ei de comitere, precum şi a urmărilor ei periculoase faţă de care adoptă o anumită poziţie, iar în cazul neprevederii urmării, vinovăţia constă în neglijenţa făptuitorului faţă de posibilitatea reprezentării lor. În conţinutul vinovăţiei se constată existenţa a doi factori: intelectiv (de conştiinţă) volitiv (de voinţă) Factorul intelectiv constă în reprezentarea conţinutului obiectiv al infracţiunii. Factorul volitiv reprezintă capacitatea subiectului care are reprezentarea faptei sale de a-şi dirija în mod liber voinţa de a fi stapân pe acţiunile sale.

Manual Drept Penal ,partea generală , autor Vasiloi Djulieta

IX. Noțiunea de tentativă de infracțiune

Definiție Legală

Tentativa de infracţiune Se consideră tentativă de infracţiune acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvîrşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.

Codul Penal, capitolul II, articolul 27


Tentativa de infracțiune constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, adică începerea acţiunii (subelement al laturii obiective), care să fie întreruptă ori să nu-şi fi produs efectul (urmarea) prevăzut de lege, pe care 1-a urmărit sau acceptat. Tentativă există şi când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă deoarece mijlocul folosit a fost insuficient sau defectuos, ori fiindcă în timpul când actele de executare s-au comis a lipsit obiectul de la locul unde făptuitorul a crezut că se află. În raport cu infracţiunea consumată, şi numai cu aceasta, tentativa apare ca o infracţiune imperfectă, nedesăvârşită, deoarece nu s-a produs urmarea prevăzută şi dorită sau acceptată de infractor.

X. Noțiunea de legitimă apărare

Definiție Legală

Legitima apărare (1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de legitimă apărare. (2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. (3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvîrşeşte fapta, prevăzută la alin.(2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.

Codul Penal, capitolul III, articolul 36


Dreptul la legitima apărare ca un drept subiectiv al cetăţenilor. Condiţiile legale ale legitimii apărări care se referă la atac, atacant şi apărare. Noţiunea apărării imaginare. Provocarea legitimii apărări.

„Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi real, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Deci, legitima apărare constă în acţiunea de apărare pe care o realizează o persoană prin intermediul unei fapte prevăzute de legea penală pentru a anihila un act de agresiune îndreptate împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes şi care pune în pericol grav persoana, drepturile celui atacat ori interesul public (de exemplu, o persoană supusă unei acţiuni de natură a-i periclita viaţa, reacţionează împotriva agresorului producându-i vătămare corporală gravă sau chiar moartea; o femeie supusă unei violenţe în scopul de a ceda la relaţii intime, reacţionează vătămându-l pe agresor etc.). (N. Giurgiu, op. cit., pag. 370).

Manual Reabilitarea persoanei în procesul penal, autor Brînză L.

Documents

Noțiuni Legale Și Doctrinare