MEMBRI DE ONOARE :

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România

Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al

Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală

Prof. univ. Elena Loghinovski – România

Mircea Aurel Buiciuc - România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron

Mihai Cătrună

Mihai Păun

George Ghe. Ionescu

CASETA REDACŢIEI:

Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae

Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron

Secretar general de redacţie: Dorina Litră

Corector: Adrian Tucu, Ovidiu Cristian Dinică

Redactori: Odette Mărgăritescu,

Cristian Neagu,

Viorel Muha

COLBORATORI ASOCIAŢI :

Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu -

Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu –

România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York;

Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună

Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu

Editor on-line : - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com

E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com

Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit,

prin e-mail!

ANUL III, No. 10 / 26 - 2013

- luna octombrie –

număr aniversar – 3 ani de la apariţie

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare,la crearea

unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu

tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale.

*** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

„Doar o singură dată voi trece prin viaţă. De aceea, dacă voi putea dărui puţina blândeţe, ori să

fac un bine cât de mic unei fiinţe asemenea mie, promit să o fac acum, fără zabavă, pentru că

altă dată nu voi mai trece pe aici." William Penn

”Trebuie să reţii că tot ceea ce se întâmplă înăuntrul tău este mult mai important decât ceea

ce se întâmplă în exterior.”

John C. Maxwell

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Tintoretto: Autoportret,

(1547-1548)

Pe numele adevărat: Jacopo Comin zis Tin-

toretto s-a născut la 29 septembrie 1518, Veneţia,

(d. 31 mai 1594, tot la Veneţia) a fost unul dintre cei

mai mari reprezentanţi ai Şcolii veneţiene1 de pic-

tură, marcând trecerea spre curentul manierist apă-

rut în perioada de maturitate a Renaşterii. În tine-

reţe a fost numit Jacopo Robusti, pentru că tatăl

său, Giovanni Battista Robusti apărase cu multă

îndârjire (in modo robusto) porţile oraşului Padova

împotriva armatelor imperiale. Adevăratul său nume

de familie, Comin, familie originară din Brescia, a

fost de curând descoperit de Miguel Falomir, curator

al muzeului Prado din Madrid şi făcut cunoscut publi-

cului cu ocazia retrospectivei Tintoretto din 29 ia-

nuarie 2007. Porecla care l-a făcut celebru, Tintore-

tto, o datorează tatălui său care se ocupa cu vopsitul

de mătăsuri aduse din Orientul Îndepărtat („boian-

giu”=„tintore”). Încă din acea perioadă viitorul pictor

a început să studieze culorile, menţinându-şi această

preocupare şi mai târziu de-a lungul activităţii sale

artistice. E posibil ca artistul să fi moşte-nit de la

1 Renașterea venețiană sau Renascentismul venețian se referă la

perioada care a început în pictură cu Giovanni Bellini la mijlocul se-colului al XV-lea. După el, arta Veneției este revoluționată de către Giorgione, iar la începutul secolului al XVI-lea de către Tițian. Această eră este încheiată de Veronese și de Tintoretto, ultimul încetând din viață în anul 1594. Ei marchează trecerea spre manierism. În arhitectură sunt de remarcat construcțiile monumentale realizate de Pietro și Tullio Lombardo și - mai ales - de Andrea Palladio. Literatura s-a dezvoltat sub semnul umanismului, un rol important avându-l în-ființarea de către Aldo Manuzio în anul 1502 a „Noii Academii" (Accademia Aldina sau Aldi Neacademia), în jurul căreia s-au grupat Alberto Pio, cardinalul Pie-tro Bembo și alte personalități ale vieții culturale. În muzică, în perioada târzie a Renașterii, apare un grup de compozitori care dezvoltă stilul policoral și arta orchestrației, ca Andrea și Giovanni Gabrieli.

tatăl său extraordinarul simţ al culorilor, stilul dina-

mic şi ferm. Pentru energia sa fenomenală demon-

strată în execuţia picturilor a fost supranumit şi „Il

Furioso”, iar folosirea dramatică a perspectivei şi a

jocului luminii cu umbra a făcut din el un precursor al

stilului baroc. Tintoretto şi-a dedicat artei toată

energia şi tot entuziasmul, lăsând posterităţii o operă

de o forţă dramatică unică.

Tintoretto şi-a petrecut copilăria între vase-

le cu vopsele ale tatălui său. Nu se ştie unde şi-a fă-

cut ucenicia artistică, dar primele sale lucrări sunt

apropiate de manierismul lui Parmigianino2 (1503-

1540) sau de stilul lui Andrea Schiavone (1510-1563).

Tintoretto şi-a format propriul stil, îndeosebi exer-

sând cu perseverenţă desenul, studiind sculpturile,

desenele şi gravurile colecţiilor veneţiene. În 1539

era deja un pictor independent, (cum reiese dintr-un

act elaborat de un notar public, în care se regăseşte

numele lui Tintoretto). Acesta avea pe atunci 20 de

ani şi locuia în Campo San Cassiano, în apropierea

podului care duce spre biserica Santa Maria Mater

Domini. În 1550 s-a căsătorit cu Faustina de Vescovi,

fiica comandantului gărzii de la Scuola Grande di San

Marco.

Tintoretto: Minunea Sfântului Marcu sau Sfântul Marcu salvând viaţa unui sclav, 1548

Cu doi ani mai înainte a executat pentru a-

ceastă instituţie compoziţia Minunea Sfântului Mar-

2 Girolamo Francesco Maria Mazzola (cunoscut şi sub numele Fran-

cesco Mazzola sau mai des /uzual/ ca Parmigianino („micuţul din Parma”) sau Parmigiano; (n.11 ianuarie 1503 – 24 august 1540) a fost un pictor italian manierist şi grafician activ în Florenţa, Roma, Bologna, şi în oraşul natal Parma.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

cu sau Sfântul Marcu salvând viaţa unui sclav (Mi-racolo dello schiavo). Această operă, elaborată (la

vârsta de 30 de ani), a entuziasmat contemporanii, în

ea regăsindu-se echilibrul ideal: cantitatea şi cali-

tatea, culoarea şi forma, care sunt introduse în sce-

nă în mod alternativ, corelate în mod remarcabil cu

concepţia structurală a tabloului. Scuola refuză to-

tuşi această operă, considerând-o prea originală. Nu

au lipsit şi alte critici. Astfel scriitorul Pietro Are-

tino (1492-1556) îi impută graba cu care lucrează

(„fa presto”) şi - din această cauză - înclinaţia spre

neglijenţă, care va dispare o dată cu vârsta matu-

rităţii.

De-a lungul vieţii sale, Tintoretto a lucrat

pentru diferite scuole veneţiene, care îşi pierduseră

în timp caracterul religios, transformându-se în in-

stituţii laice de binefacere cu mari resurse finan-

ciare, ca urmare a donaţiilor provenite din partea

membrilor şi a altor persoane caritabile. Calitatea de

membru într-o asemenea instituţie era o ches-tiune

de prestigiu, fiind o dovadă a înaltului nivel social şi

financiar al unui cetăţean al Veneţiei, şi se obţinea

după o triere foarte severă.

În 1564, Scuola Grande di San Rocco decide

să fie aduse modificări ornamentelor de pe tavanul

sălii de şedinţe a comisiei de supraveghere din Al-

bergo. Se instituie un concurs în vederea executării

lucrării şi, înainte ca alţi pictori să-şi fi depus pro-

punerile, Tintoretto se prezintă cu o pictură ovală,

foarte elaborată şi într-un timp foarte scurt obţi-

nând astfel comanda. În 1565, o dată cu finisarea

primei părţi a acestei comenzi, Tintoretto devine

membru în Scuola Grande di San Rocco, contribuţia

lui constând în decorarea sediului acestei instituţii.

Până în anul 1587 a realizat 58 de picturi pentru cele

două nivele ale clădirii, printre care se numără: Dru-mul Golgotei, Iisus înaintea lui Pilat, Închinarea păs-torilor, Botezul Domnului…

În sala Albergo, pe unul din pereţi se pot ve-

dea trei tablouri înfăţişând patimile Domnului: Dru-mul Golgotei, Ecce Homo, respectiv Iisus înaintea lui Pilat. În aceste opere, ca şi în alte creaţii târzii,

Tintoretto acordă o atenţie tot mai sporită surprin-

derii într-o lumină precisă a detaliilor, se străduieş-

te să dea ritm viziunii sale, reprezentând relieful

blocului prin accentuarea distribuirii umbrelor pro-

funde şi prin indicarea luminii în anumite părţi ale ar-

hitecturii. Tintoretto aşază culorile constructiv, pic-

tând spaţiile şi formele prin trăsături de penel

îndrăzneţe şi lungi.

Răstignirea, 1565, „Scuola di San Rocco”

Tabloul intitulat Răstignirea poate fi admirat

şi astăzi în Scuola di San Rocco, în locul lui original,

pe zidul opus intrării principale. Printre cei asupra

cărora această pictură a avut un efect covârşitor, au

fost şi pictorii flamanzi Rubens3 şi Van Dyck4. În

această adevărată dramă a luminii şi a umbrei, Tin-

toretto ia poziţie în mod evident în favoarea con-

strucţiei bogate în detalii, care se deosebeşte de

structura teatrală şi geometrică a unor opere ante-

rioare. El ne invită să participăm la evenimentele în-

făţişate de el.

Tintoretto a condus un atelier de creaţie,

unde, alături de alţi ucenici, i-a iniţiat în arta picturii

şi pe proprii copii. Dintre aceştia, trei devin pictori:

Marietta, Domenico şi Marco. Situaţia lui financiară

se îmbunătăţeşte şi îşi permite să cumpere o casă pe

malul lui dei Mori, în preajma bisericii Madonna

dell'Orto, pentru care realizează câteva picturi. În

toamna anului 1579 Tintoretto primeşte o comandă

din partea prinţului Gonzaga de Mantova pentru

pictarea a patru tablouri. După terminarea acestor

3 Peter Paul Rubens (n. 28 iunie 1577, Siegen/Westfalia - d. 30 mai

1640, Antwerpen), cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca. 1400 tablouri și execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artiști din Europa, cât și la curțile princiare. 4 Antoon van Dick (n. 22 martie 1599, Antwerpen – d. 9 decembrie

1641, Londra) a fost unul dintre cei mai mari pictori și creatori de gravuri flamanzi, reprezentant al stilului baroc, discipol al lui Rubens, inovator în folosirea gravurii cu „acquaforte”. Devine celebru în calitate de pictor al curții regelui Carol I Stuart al Angliei.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

lucrări este invitat la curtea din Mantua pentru a su-

praveghea personal amplasarea pânzelor. Probabil

aceasta este singura lui călătorie în afara Veneţiei.

Unii istorici de artă presupun că în tinereţe

ar fi vizitat şi Roma, lucru sugerat de influenţa evi-

dentă exercitată de sculpturile lui Michelangelo a-

supra creaţiei sale. Printre compoziţiile alegorice şi

pe teme laice se numără lucrările: Crearea „Căii lactee”, Femei făcând muzică, Susanna şi bătrânii, Adam şi Eva, Hristos cu Maria şi Martha.

Hristos cu Maria şi Martha

Pe data de 30 martie 1594, Tintoretto îşi

redactează testamentul în care îşi desemnează soţia

ca fiind principalul său moştenitor.

Câteva luni mai târziu se îmbolnăveşte în

cursul epidemiei de ciumă, iar după două luni, la 31

mai 1594 se stinge din viaţă la Veneţia, în vârstă de

75 de ani.

Este înmormântat în biserica Madonna

dell'Orto5.

Selecţie şi prezentare: George Gh. Ionescu şi

Viorela Codreanu Tiron

5 Bibliografie - Adolfo Venturi: Storia dell'arte italiana. Milano 1902-

1929; H. Tietze: Tintoretto. Londra 1948; Roberto Longhi: Pittura vene-ziana. Florența 1975; Theodor Hetzer: Venezianische Malerei. Stuttgart 1985; Astrid Zenkert: Tintoretto in der Scuola di San Rocco. Tübingen 2003.

Adam şi Eva

Cina cea de taină

Masacrul inocenţilor

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Iisus în faţa lui Pillat

Închinarea păstorilor

Venus surprinsă de Vulcan

Mai multe lucrări puteţi viziona accesând link-ul: http:

//www.wikipaintings.org/en/tintoretto/venus-and-mars-

surprised-by-vulcan#supersized-artistPaintings-241332

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Cititorii noştri au avut de multe ori, aproape

în fiecare număr al revistei, prilejul de a se întâlni cu

scrierile dlui. Eugen Cojocaru - colaborator preţios al

revistei noastre, care de fiecare dată ne încântă prin

scrierile sale. Vă propunem, prin urmare, la ceas ani-

versar să-l cunoaşteţi mai bine pe autor dându-vă şi

câteva date bibliografice:

Eugen Cojocaru (n. 11 decembrie 1955, la

Cluj) este scriitor, jurnalist, traducător, poet şi art-

promoter; aparţine generaţiei în blugi şi mai crede şi

azi în idealul Flower Power, ce face ca totul să fie

îmbibat de dragoste, de multă dragoste. Tocmai de

aceea îşi aminteşte cu drag de anii de studenţie, ce

vor rămâne un moment important pentru el. La Fa-

cultatea de Litere din Cluj-Napoca a avut profesorii

cei mai buni pe care şi i-ar fi putut dori un student.

Printre aceştia se numără Liviu şi Emilia Petrescu,

Octavian Schiau, Mircea Muthu şi D. D. Draşoveanu,

mari nume ale culturii române şi internaţionale. Das-

căl i-a fost din 1983 până în 1987 şi Constantin Noi-

ca - renumitul filosof. Cu aceeaşi plăcere, Eugen Co-

jocaru evocă şi atmosfera de efervescenţă culturală

din Clujul de-atunci, dominată de personalităţi ca A-

drian Marino, Augustin Buzura (cu care cititorii noş-

tri s-au „întâlnit în numărul trecut [n.n.]), Grigore

Zanc ori Ioan Bădică – creatorul unui prolific cenaclu

autohton. Evoluând într-un asemenea mediu, Eugen

Cojocaru avea deja, imediat după terminarea facul-

tăţii, în 1987, două cărţi „pe rol” la Editura Dacia – un

volum de istoria şi teoria artei şi un roman.

După revoluţia din decembrie 1989, la care a

participat activ, se vede nevoit să emigreze în Occi-

dent, pentru că vechea-noua putere nu îl agreează.

Aşa ajunge în Germania, unde locuieşte şi în prezent.

Zece ani de tăcere, în care publică totuşi, articole di-

verse teme, la ziare din ţară şi din străinătate, după

care, în 2001 îi apare prima carte. Este vorba de ro-

manul Rezistenţa veselă sau d’ale balcanismelor.

Urmează altele şase…

Munca sa se concretizează pe de o parte în

beletristcă (povestiri, poezii, romane), iar de cealal-

tă parte în articole, reportaje, interviuri, critică de

teatru şi film, studii de istoria şi teoria artei. Acti-

vitatea sa a început încă înainte de absolvirea Fa-

cultăţii de Litere (Cluj-Napoca, 1987). În 2009, era

Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Români din

Germania şi Membru al Asociaţiei Internaţionale a

Artiştilor Români – LITERART XXI.

Începând din 1983 este corespondent la mai

multe ziare şi reviste din ţară – Faclia, Steaua, Tri-buna, Echinox, Napoca Universitară, după 1990 în

Familia, Poesis, Astra, România Literară etc. şi stră-

inatate – SUA, Germania, Canada, Danemarca, Franţa

ş.a.m.d.: Origini, Observator, Dorul, Cuvântul româ-nesc, Lumea românească, New York Magazin ş.a.m.d.

În 1989 în 22 Decembrie a fost printre cofondatorii

revistei săptămânale Atlas-Clujul liber, prima revistă

liberă, independentă, anticomunistă şi una dintre ce-

le mai bune la acea epocă în Transilvania şi în ţară,

unde a fost redactor-şef adjunct până în august 1990.

După 1990, a continuat activitatea jurnalis-

tică, publicând articole în calitate de corespondent

extern în Germania (România Liberă, Curierul Naţio-nal, Evenimentul Zilei, Ziua, Monitorul de Cluj, Ro-mânia Literară, Convorbiri Literare, Astra, Familia

etc.). A făcut numeroase lecturi şi interviuri pentru

presă, radio (Radio România, Radio România Inter-

naţional) şi televiziune (TVR 1, TVR Cultural ş.a.m.d.) în

ţară şi pentru presă si radio (SWR/Radio Contra,

Freies Radio Stuttgart, Deutsche Welle) în Germania.

În 1998 a terminat primul volum al unei pro-

iectate cvadrilogii a spiritului românesc decodat pe

linie ludic-ironică: Rezistenţa veselă sau d’ale bal-canismelor (Editura Clusium, 2000); 2003 apare vo-

lumul de istoria şi teoria artei: Arta – Concept şi is-torie - Editura Clusium; 2006 - BIG BANGS BACK

(Editura Ideea Europeană, Bucureşti), roman de e-

chidistanţă spirituală Est-Vest pe marginea Revolu-

ţiei din decembrie 1989 şi perioada de tranziţie;

prezent cu povestirea Die kühle des letzten Bildes/ RĂCOAREA ULTIMULUI TABLOU în antologia Ru-mänische Schriftsteller in Deutschland/Scriitori români în Germania (Editura Radu Bărbulescu, Mün-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

chen, 2006); PLIMBARE PE TĂIŞUL GÂNDULUI, E-

ditura Crigarux, Piatra-Neamţ), poeme; 2007 RO-MÂNIA - ŞOCUL VIITORULUI - Ideea Europeană,

Bucureşti, culegere de articole publicate între 1992-

2006: situaţia României în lume, cum este văzută din

Occident, politica Occidentului faţă de ea, eseuri

despre Zeitgeist-ul actual, despre situaţia inter-

naţională, etc. În anul 2008 - romanul ISUS – Editu-

ra Crigarux, Piatra-Neamt. De asemeni este prezent

în Antologii, spre ex.: Clujul din cuvinte – Editura

Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca; 2009 piesa de

teatru în volum The windoors – and I kissed that heaven too despre renumitul solist Jim Morrison al

formaţiei The Doors, franceză, engleză, română,

(Editura Crigarux, Piatra-Neamţ); volumul de

povestiri Faţa nevăzută a lunii - Editura Pergamon,

Bistriţa; prezent în antolgia de lirică română tradusă

în germană. Transilvania; mon amour!, Hermannstadt;

2010; în Antologia lirică Jahrbuch für das Neue Gedicht - Editura Klaus F. Schmidt, Frankfurt/Main;

2011 Plimbare pe tăişul gândului – lirică, vol. 2,

Editura Crigarux; Liebe, Revolutionen und andere Freiheiten – traducere în germană a romanului Big Bangs Back, Verlag Radu Bărbulescu, München.

Arta - Concept şi istorie a primit premiul I

la categoria Eseuri & Critica de artă şi literară al

Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Români –

LITERART XXI - 2003. Big Bangs Back a fost ales

de revista de cultură Discobolul drept cel mai bun

roman al anului 2006 şi a fost propus pentru Premiile

Uniunii Scriitorilor Români pe anul 2006. Premiul

Naţional de Spirit şi Umor „Ion Băieşu” la Gala Geo

Saizescu – 2011.

În ceea ce priveşte activitatea de

impresar de reţinut este faptul că din anul 2003

susţine direct atât arta plastică internaţională,

cât şi arta plastică din România - ca galerist şi

impresar - organizând numeroase expoziţii în

Germania, Belgia şi România etc.

***

Colectivul de redacţie îl felicită pentru

îndelunga-i colaborare şi îi urează „La Mulţi Ani!”

FFEEMMIINNIISSMM SSAAUU EELLIIBBEERRAARREEAA ((EEXXTTEERRII--

OOAARRĂĂ)) FFIINNAALLĂĂ AA „„ŞŞEEHHEERREEZZAADDEEII““

Autor: Eugen Cojocaru

Vă întrebaţi, bănuiesc „Ce legătură are cele-

brul personaj feminin al celor 1001 de Nopţi cu acest

subiect?!” Cunoaşteţi, însă, toţi povestea/ soarta ei.

La o lectură mai atentă se relevă şi o abordare in-

directă, dar, semnificativă, simptomatică a relaţiilor

„împământenite” între bărbaţi şi femei, începând cu –

acum multe mii de ani – patriarhatul: femeia este

supusă arbitrariului masculin - câteva sute de con-

soarte ale ei nu au supravieţuit nici prima noapte! -

ce se erijează într-un stăpân absolut. Mesajul codat

– la acest subiect - al acestor frumoase poveşti ori-

entale este fără dubii: Femei, singura voastră şansă

de a vă „salva”, de a vă „elibera” (şi împlini) sunt

avantajele farmecului feminin combinat cu calităţile

sale specifice: inteligenţa intuitivă, diplomaţia, simţul

practic, psihologic şi social!

Şeherezada este Mitul Femeii care reuşeşte

cu greu şi prin imense sacrificii să-şi câştige liber-

tatea interioară! Dar, şi aceasta nu este decât o pri-

mă treaptă în care ea îşi cucereşte doar o anumită

siguranţă a condiţiei sociale, fără să se poată vorbi

de o reală egalitate cu bărbatul, care este, în rea-

litate, stăpânul de facto al ei şi pe care ea trebuie

să-l (cuvânt atât de potrivit) slujească.

Eliberarea exterioară – vom vedea dacă e cea

definitivă – îi va reuşi mult-mult mai târziu, nu depar-

te de epoca noastră, în cadrul „revoluţiilor” gene-

raţiilor tinere în anii ’60.

În ciuda succesului acestei „Şeherezade”, ea

a fost doar o floare stingheră, ce nu a adus nicio pri-

măvară feminină majorităţii consoartelor de sufe-

rinţă, care din cauze cu totul „bărbăteşti”, au tre-

buit să plătească, în continuare, cu o moarte reală,

sau cu cea a personalităţii lor sacrificate, renegate,

înnăbuşite, ascunse de atâtea ori de-a lungul „amu-

zantei” Istorii a tristei soarte feminine.

Starea de lucruri este mult mai complexă,

mai complicată decât mentalitatea publică la putere,

decât gândirea şi prejudecăţile noastre pauşale de zi

cu zi, instaurate prin forţă şi forţa a mii de ani de

„obişnuinţe”…Să încercăm noi bărbaţii să fim o dată

sinceri – nu între noi înşine, unde, o facem cu plăcere,

chiar cu mândrie şi satisfacţie! – şi cu femeile şi să

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

recunoaştem că, după matriarhat (din păcate, nu se

cunosc „suferinţele” bărbaţilor în această formă de

societate, însă se bănuieşte că nu au trăit deloc aşa

rău ca „reprezentantele sexului slab” după instau-

rarea Puterii Masculine6) soaţele noastre au avut mai

mult sau mai puţin destinul bietei partenere dintr-o

mult mai veche poveste, dar mai puţin cunoscută:

De mult-foarte de mult trăia o familie pe o

insulă pustie. De multă vreme nu găseau nimic de

mâncare, cu toate că în fiecare dimineaţă, de la ră-

săritul soarelui până la apus, ba chiar mai târziu,

tatăl cu băiatul erau mereu pe drumuri în speranţa că

în sfârşit… Femeia rămânea întotdeauna acasă, ocu-

pându-se de grădină, de grotă etc. Într-o zi, după

două-trei săptămâni de zadarnice („Să nu vă prind pe

acasă până n-aţi prins ceva!” - le striga ea la plecare.)

drumuri istovitoare, tocmai apunea soarele într-un

măreţ spectacol roşiatic la capătul uriaşului ocean.

Cei doi cad extenuaţi pe nisip, rămânând multă vreme

nemişcaţi… După un timp, copilul se ridică să se mai

uite o dată şi strigă bucuros: „Tată, tată! Avem, în

sfârşit de mâncare… Ura ! Ura!” Acesta se ridică ne-

încrezător, duce palma la ochi şi vede o blondină fe-

nomenală, tânără şi bine făcută într-un bikini plesnind

de sănătate! „Tată, suntem salvaţi!”, ţopăia mereu

micuţul. „Da, răspunde bărbatul. Ai dreptate… Dar,

azi o mâncam pe mă-ta!”

Sunt curios câţi dintre „camarazii mei de ne-

bunii” vor mai recunoaşte mâine ceva… În secret, cu

multă diplomaţie şi mai ales în rândul claselor con-

ducătoare, femeia a fost, întotdeauna, ceva mai e-

mancipată, iar exemplele sunt, uneori, numeroase,

deşi se remarcă puternice con-traste între culturi

atât pe linie diacronică, cât şi sincronică.

Să începem, arbitrar, cu amazoanele, cu le-

gendara regină Semiramida, cu anumite faraoane ori

împărătese ale Chinei antice, să continuăm cu cele-

bra Cleopatra, regina Egiptului, ş. a. Ei bine, toate

aceste femei deosebite au ştiut să îmbine armele

specifice sexului frumos cu farmecul feminităţii pen-

tru a-şi adjudeca un rol de prim rang în disputele,

adesea crude şi dure, cu „jumătatea” ei mult mai pu-

ternică, ce nu a stat pe gânduri şi nu a suferit de

6 deci, să fi fost violaţi permanent, maltrataţi, bătuţi măr-albastru, lă-

saţi gravizi în plata Domnului, ori, singuri cu copiii vreme de zile-luni-ani-vieţi întregi… (n.n.).

prea multe remuşcări – vezi Henry al VIII-lea, acest

modern casap de „şeherezade” - spre a-şi folosi

muşchii la nevoie!

Chiar şi când a avut succes, când a reuşit să

devină/fie ea însăşi, femeia a sfârşit tot prin a fi „la

cheremul” şi victima intrigilor masculine pentru pute-

re, o figură revelator-emblematică constituind ne-

fericita Elena. Câteodată posteritatea retuşează cel

puţin în limbaj, ca în acest caz, luminoasa memorie a

unei femei care a vrut şi a îndrăznit să fie ea însăşi

şi să se împlinească în dragoste: soţie a unui rege

spartan, ea va rămâne în istorie ca „Elena din Troia”,

unde aparţine ea cu sufletul şi cu inima!

O învăţătură similară ne oferă faimoasa Cle-

opatra, ce a înfruntat mult timp cu succes pe cei mai

puternici bărbaţi ai lumii din acel moment (Cezar,

Antoniu şi Pompei) şi, cu toate că a lăsat moştenire

urmaşelor ei o maximă încurajatoare: „Dacă nasul

Cleopatrei ar fi fost puţin mai scurt, faţa lumii ar fi

fost cu totul alta!” - în ce priveşte posibilităţile şi

capacităţile lor, a trebuit şi ea să plătească cu viaţa

această îndrăzneală!

Să ne amintim cu admiraţie cazurile cunos-

cute în istorie în care femeile au dat dovadă de o

dăruire şi un curaj ieşit din comun! Iată doar două

dintre ele: acea curtezană a regelui babilonian, Rahel,

care, aflând de complotul celor ce urau poporul ei iu-

deu şi pregătindu-se să-l nimicească, le-a zădărnicit

planurile cu riscul vieţii. Sau mai cunoscuta împre-

jurare (evitată în discuţiile teologice) când, după

prinderea şi condamnarea lui Isus Cristos, singurele

care au rămas lângă el, înfruntând batjocura şi te-

roarea, au fost femeile şi singura care a crezut în

Învierea Lui şi care a luptat pentru recunoaşterea

acesteia de către Apostoli a fost tot o femeie: Maria

Magdalena!

La greci, femeia nu a mai jucat un rol aşa de

important, deşi, întâlnim acum primele mari poete,

mentore într-ale filosofiei ca Sappho etc.

În Imperiul Roman ea s-a amestecat pe faţă

şi mult mai des – începând cu sfârşitul Republicii - în

treburile oficiale, deşi nu aveau prea multe drepturi

recunoscute de cutuma şi dreptul civil roman ce per-

mitea, cum este binecunoscut, bărbatului să-şi repu-

dieze fără niciun motiv soţia.

În timp ce în Europa, femeia se mai bucura de

o anumită independenţă şi putere, în Africa şi mai

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

ales în Asia după răspândirea Islamului, ea a fost

redusă, treptat, la condiţia unui quasisclavagism. Nu

întâmplător aceasta este epoca ce a imortalizat tipul

„Şeherezadei”!

Dar şi în Europa soarta tovarăşei noastre de

viaţă a făcut un mare pas înapoi pe drumul ei de a-şi

cuceri drepturi egale cu „sexul tare”. Iar religia

creştină nu este deloc străină de această „asuprire

sexuală” prin teoria „păcatului iniţial” acordat atât

de generos şi pus sub „semnul Evei” şi al „şarpelui”…

În schimb, bărbatului i s-a rezervat – culme a făţăr-

niciei - locul şi rolul „bietei şi inocentei victime”! Aşa

s-a născut în istorie „vânătoarea de vrăjitoare”, iar în

limbaj o expresie ce denotează crunta şi nemiloasa

oprimare a unor ţapi... mai bine-zis capre ispăşitoare.

Încet-încet, începând cu Renaşterea şi con-

tinuând cu Secolul Luminilor femeile beneficiază din

ce în ce mai mult – în cadrul nobilimii şi al burgheziei

noi constituite şi sub presiunea acesteia din urmă –

de o educaţie aproape egală cu a „concurenţilor” din

tabăra opusă şi încep, iniţial mai timid, să se gân-

dească la emancipare, transformată într-o adevă-

rată luptă pentru drepturile lor, în special, în Anglia

secolului al 19-lea, răspândindu-se curând mai întâi în

Franţa şi ţările scandinave.

În această „mini-conflagratie” sexuală euro-

peană, un rol primordial l-au avut scriitoare ca suro-

rile Brönte în insulele britanice, George Sand în pa-

tria bon-goût-ului şi bon-ton–ului. Este cunoscut că,

din păcate pentru morala noastră de atunci, în

această perioadă multe dintre ele au fost obligate să

publice sub pseudonime masculine, altfel nu ar fi fost

posibil! Până în acest secol de referinţă, ele nu au

avut acest drept nici măcar sub pseudonim fiind pur

şi simplu exploatate de consorţi, fraţi etc. Abia de

curând s-au dezvăluit multe (câte se vor mai des-

coperi!?) asemenea cazuri, ca de exemplu celebrele

„scandaluri” cu: Clara Schumann - sora componistu-

lui, Nunerl - sora lui Mozart, soţiile lui Mendelssohn-

Bartholdy şi Bach, Rodin cu sora (vezi cunoscutul

film) lui Paul Claudel, sau al celebrei scriitoare (filmul

pe tema noastră a apărut nu de mult) Colette ş. a.,

unde „inocenţii/ nevinovaţii” au furat nu numai ideile,

ci, adeseori, şi lucrările lor artistice!

Pentru imensa majoritate a lumii masculine,

femeia a fost, dintotdeauna, o „mare necunoscută”,

însă nu deoarece ar avea într-adevăr mai multe e-

nigme decât noi, ci pentru că el nu se „oboseşte” să le

înţeleagă, purtat de mii de ani pe aripile comode ale

egoismului celui tare, ce nu se interesează şi nu are

nevoie să ştie cine-ce-cum-sunt-ce-vor cele mult mai

„slabe” decât „Marele El”! Ele au doar datoria să

asculte, să execute fără comentarii şi cu asta basta.

Până după Al II-lea Război Mondial, femeia a

trăit, deci, sub Semnul Şeherezadei. Abia după a-

ceea a reuşit ea să desăvârşească eliberarea inte-

rioară prin cea exterioară, dându-i, astfel, noi di-

mensiuni: astăzi o denumim EMANCIPAREA FEME-

II. Simone de Beauvoire a fost una din cele mai

faimoase combatante în acest domeniu. Este cunos-

cută şi ca epoca Flower Power/Make love not war…

Iar noi, bărbaţii – bucuroşi de „marile avan-

taje” la care visăm, în secret, întotdeauna, dar şi bul-

versaţi de noi dezavantaje, de pierderea clară a

hegemoniei sexuale milenare – am început să strigăm

deznădăjduiţi: „Emancipare-emancipare, dar s-o ştim

şi noi!”… Când ne-am trezit, ca după orice basm fru-

mos, a fost, din nou, prea târziu. Au încercat ei, în

sfârşit, să o studieze mai atent pe Vechea-Noua

Necunoscută, însă viaţa modernă cu viteza şi degrin-

golada ei şi a valorilor etice (multe impuse tot de el!)

nu l-au ajutat deloc şi nici nu i-au oferit condiţiile

propice, astfel că frustrarea nu a putut decât să

augmenteze în inversă proporţionalitate – a se vedea

studiile din Occident - cu „plăcerile” dorite şi aştep-

tate. De exemplu, eu nu mi-aş fi dorit să fiu în pielea

soţului Primei Ministre a Marii Britanii, Margaret

Thatcher, supranumită Cancelara de Fier.

Aproape toate bastioanele profesionale inex-

pugnabile ale mândrei masculinităţi – savanţi, medi-

cină, profesori universitari, şoferi, muncitori, astro-

nauţi, aviaţie, fotbal, box etc. - sunt astăzi, dacă nu

deja cucerite, cel puţin ameninţător subminate de

concurenţa feminină tot mai acerbă.

Dar, este cunoscut că orice lume a progre-

sului îşi are reversul medaliei mai puţin strălucitor:

străduinţa reprezentantelor sexului frumos de a fi

egale cu cel tare, de a avea succes în concurenţă cu

el, le-a obligat să împrumute, chiar să adopte (stră-

ine de spiritul ei) „armele” lui, ceea ce le-a atenuat

inconştient multe din graţioasele atribute specifice

feminităţii! Dacă orice „Şeherezadă” îşi atribuia

reuşita tocmai pe baza „armelor şi calităţilor” femi-

nine, epoca post-şeherezediană nu s-a (putut?!) îm-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

plinit decât în detrimentul lor. Este simptomatic

rezultatul la care au ajuns sociologii americani în anii

’90, ce au studiat un fenomen de masă în Statele U-

nite: foarte mulţi bărbaţi şi-au găsit ori îşi caută din

ce în ce mai mult consoarta printre popoarele Euro-

pei de Est şi Asiei de Sud-Est - mai ales thailandeze,

filipineze! În urma studiilor efectuate pentru a

lămuri cauzele, imaginea a fost surprinzător de

unitară: majoritatea, dacă nu toţi subiecţii interogaţi

au observat şi acuzat american women că sunt prea

independente, că nu le mai inte-resează familia, casa,

copiii, ci mai mult distracţiile, banii, că au devenit

egoiste, carieriste, mai puţin feminine – în realitate

atât de specifice... bărbaţilor! Răspândindu-se mai

nou şi în Europa de Vest, făcându-le să-şi piardă

calităţile pentru care au fost a-preciate până atunci

şi care mai sunt încă prezente în regiunile menţio-

nate. Bineînţeles, sunt necesare corecturi şi dife-

renţe etnice: de exemplu, franţuzoaicele, italiencele

şi le-au păstrat mai mult decât nemţoaicele, care

oricum, aveau şi înainte renumele de „mai bărbă-

toase”! Nu întâmplător, doar în limba germană s-a

câştigat, astfel, un nou cuvânt pentru asemenea

exemplare, „Die Emanze”, ce denotează acele per-

soane cu caracteristicile, deja, menţionate...

Acesta este preţul pe care îl plăteşte Fe-

meia Modernă Emancipată! Mişcarea de „eliberare

interioară şi exterioară” a fost şi este, fără dubii,

întru totul justificată după atâtea milenii de opre-

siune în care, nu contestă nimeni, au avut atât de

îndurat… Însă, ca orice suferinţă nedreaptă, a dat şi

aceasta naştere unor exagerări, căderi în cealaltă

exagerare/extremă tot de factură negativă!

Mult mai adecvat şi profitabil, mai plăcut

pentru ambele „tabere” ar fi cunoscutul, fiabilul drum

de mijloc al vechilor greci: o „desăvârşire” prin tră-

săturile atât de apreciate ale sexului graţios, pentru

ca Femeia să rămână, totuşi femeie în sensul bun,

frumos şi sănătos al armonizării şi întregirii „contra-

riilor”!

© Eugen Cojocaru

PPaattrruu rroommâânnccee ffaaiimmooaassee îînn lluummee

((ddaarr pprreeaa ppuuţţiinn ccuunnoossccuuttee îînn RRoommâânniiaa))

1. Elisa Leonida Zamfirescu:

prima femeie inginer din lume S-a născut pe 10 noiem-

brie 1887 în Galaţi. După termina-

rea liceului, a încercat să se în-

scrie la Şcoala Poduri şi Şosele din

Bucureşti, însă, din pricina prejudecăţilor a fost res-

pinsă. Aşa că a plecat la Berlin şi, în 1909, s-a înscris

la Academia Regală Tehnică. În momentul înscrierii,

decanul a încercat s-o convingă să renunţe, invocând

„cei trei K” (kirche, kinder, küche – biserica, copiii,

bucătăria) definitorii pentru profilul de atunci al

femeii. Elisa nu s-a răzgândit şi, în 1912 a absolvit cu

brio Academia, devenind prima femeie inginer din

lume. A fost şefă a laboratoarelor Institutului Geo-

logic al României şi, în paralel, a activat ca profesoară

de fizică şi chimie. A fost căsătorită cu fratele scri-

itorului Duiliu Zamfirescu, chimistul Constantin (Di-

dea) Zamfirescu. „Eu am luat lecţii cu tanti Lizi ani

de zile, era de o blândeţe extraordinară. Era pro-

fesoară la şcoala de maici de pe Pitar Moş şi mer-

geam adesea la ea pentru lecţii. Aşa am învăţat eu ce

înseamnă ingineria“. Duiliu Zamfirescu, care era mi-

nistru (n.r. – corespondentul ambasadorului) la Roma,

îi aranjase cumnatei sale să meargă la facultatea de

chimie acolo. Şi-a luat doctoratul şi i-a uimit pe ita-

lieni! „Eu, de la 14 ani, după-amiază mă duceam mereu

la ea, pe strada Salcâmilor. Aveau o grădină mare cu

un mic chioşc în mijloc. La intrare erau două ghiulele

mari şi, înăuntru, aveau un pian. Cum mai cântam la

pian acolo... Bine, asta până venea regele să mă ia cu

maşina“, îşi aminteşte Lascăr Zamfirescu.

22.. SSaarrmmiizzaa BBiillcceessccuu77::

pprriimmaa ffeemmeeiiee aavvooccaatt ddiinn

EEuurrooppaa şşii pprriimmaa ffeemmeeiiee

ccaarree şşii--aa lluuaatt

ddooccttoorraattuull îînn DDrreepptt S-a născut pe 27 aprilie

7 Sarmiza (ori Sarmisa) Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimănișteanu) (n. 27

aprilie 1867 - d. 26 august 1935) a fost prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume Doctor în drept. A fost căsătorită cu inginerul Constantin Alimănișteanu.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

1867, în Bucureşti. În 1884 s-a înscris la Facultatea

de drept a Universităţii din Paris. Decanul de atunci,

Edmond De Santerre, avea să declare: „Ne-am temut

să îi acordăm domnişoarei Bilcescu a-vizul pentru ce-

rerea sa, temându-ne că vom fi nevoiţi să facem poli-

ţie prin amfiteatre”. Mai mult: după ce a fost admisă,

portarului facultăţii nu i se dădea dreptul să îi per-

mită accesul în instituţie.

Aşa că românca a fost nevoită să se plângă

conducerii facultăţii, aducând ca argument faptul că

pe frontispiciul clădirii stă înscris „libertate, ega-

litate, fraternitate”. Şi astfel se face că, la încheie-

rea primului an de studii, Edmond De Santerre s-a

adresat tuturor studenţilor, menţionând „înverşu-

narea pentru care merită toate laudele şi conduita

exemplară” a Sarmizei, mulţumind tuturor băieţilor

pentru faptul că „au primit-o ca pe o soră”. O decla-

raţie primită cu aplauze de către toţi cei prezenţi. În

1887 şi-a luat licenţa în Drept, iar în anul 1890 doc-

toratul în Drept (cu doi ani mai devreme decât

Jeanne Chauvin8, prima femeie din Franţa care a

reuşit acest lucru). În 1891 a fost admisă în Baroul

Ilfov, dar, cu toate acestea, Sarmiza Bilcescu nu a

practicat niciodată avocatura.

3. Anna de Noailles: prima femeie comandor a

Legiunii de Onoare franceze şi prima femeie

primită în Academia Regală Belgiană

Anna de Noailles, fiica

prinţului Grigore Brâncoveanu, s-a

născut la Paris, pe 15 noiembrie

1876. Şi-a făcut debutul poetic în

1899, iar doi ani mai târziu, primul

său volum de poezii – Le Cœur innombrable – este atât de apre-

ciat încât devine prima femeie

admisă în prestigioasa Academie Regală Belgiană a

Limbilor şi Literaturii Franceze. Devine apoi membră

a exclusivistei Academii Franceze, care, în 1921, i-a

şi acordat Marele Premiu pentru literatură. Este, de

asemenea, prima femeie care a primit distincţia de

comandor al Legiunii de Onoare, iar Nicolae Iorga o

8 Jeanne Chauvin (n. 22 aprilie 1862 – d. 7 septembrie 1926) a fost a

doua femeie din Europa care a obținut o diplomă în drept (în Franța), în 1890, deşi la prima cerere de intrare in barou a fost respinsă.

considera „cel mai mare poet francez”, neuitând să

adauge că „dinspre partea tatălui este româncă”.

Anna de Noailles era admirată de mai toţi

marii artişti parizieni (Proust, Cocteau, Colette, Va-

lery, Gide, sunt doar câteva nume) iar August Rodin

i-a sculptat chipul în marmură (o operă de artă care

poate fi admirată la Muzeul Metropolitan din New

York).

44..VVeerraa AAttkkiinnss:: cceeaa mmaaii iimmppoorrttaannttăă ffeemmeeiiee--

ssppiioonn ddiinn cceell ddee--aall DDooiilleeaa RRăăzzbbooii MMoonnddiiaall

S-a născut în Galaţi, pe

16 iunie 1908 şi a emigrat în

Marea Britanie în 1933. Studiază

la Paris, la Sorbona, iar în 1941,

la întoarcerea în Anglia, se ală-

tură Serviciului de Operaţiuni

Speciale(SOE). Aici îi sunt încre-

dinţate cele mai sensibile misiuni: acelea de recruta

şi plasa femeile spion.

„De o inteligenţă feroce, comportament din-

tr-o bucată şi abilităţi de informator excepţionale,

Vera a condus nenumărate misiuni în anii ’30. După

ce a înaintat în poziţiile executive ale SEO, o agenţie

înfiinţată de către Winston Churchill, a devenit şefa

unei armate clandestine.

Echipa ei se înfiltra adânc în liniile inamice,

lua legătura cu luptătorii Rezistenţei, distrugea ţin-

te vitale, ajuta prizonierii Aliaţi să evadeze, asasina

soldaţi germani şi transmitea informaţii Londrei”, se

arată în cartea numită, cum altfel, Spymistress: The Life of Vera Atkins, the Greatest Female Se-cret Agent of World War II. S-a retras din ser-

viciul activ în 1947, într-un sat din Anglia, unde în

anul 2000, a şi murit.

Se spune că este una dintre femeile care au

inspirat celebrul personaj Moneypenny, frumoasa

secretară a şefei agentului James Bond.

Selecţie şi prezentare Eugen Cojocaru

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

William Cuthbert Faulkner

Scriitorul la care ne-am oprit

în această lună este William Cuth-

bert Faulkner9, prozatorul american

(laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul

1949), unul dintre scriitorii reprezentativi ai li-

eraturii americane din secolul XX. Modernismul lui

Faulkner se înscrie în spiritul de influenţă al lui

James Joyce10, ca model de artă roma-nescă.

Născut în 1897 în New Albany, William Faul-

kner şi-a petrecut - în micul orăşel Oxford din Mi-

ssissippi – copilăria, legănată de poveştile despre glo-

rioşii şi dezastruoşii ani ai războiului civil ale bă-

trânei negrese Caroline Barr, poveşti în care revenea

mereu figura legendară a străbunicului - colonelul

William Clark Faulkner aventurier, războinic şi scri-

itor de succes. (Unul din romanele acestui înain-

taş,The White Rose of Memphis -Trandafirul alb din Memphis, cunoscuse 36 de ediţii.) În timpul Primului

Război Mondial, nefiind primit ca voluntar în armata

americană, W. Faulkner se înrolează în aviaţia en-

gleză „Royal Flying Corps”, dar rămâne până în 1918

într-o tabără de antrenament din Canada. Se în-

toarce acasă, unde se înscrie la universitatea „Ole

Miss” dar după un an se retrage, neavând posibi-

litatea să-şi continue studiile. Nu văzuse Războiul

decât de departe, iar America o vedea de prea aproa-

pe. După sublinierea unor biografi, în această peri-

oadă începe a se accentua sentimentul dramei din

vieţile oamenilor şi meleagurile natale. Hrănit în ilu-

ziile gloriei apuse şi dezamăgit de viaţa mizeră a

Sudului - nici situaţia familiei sale nu era din cele mai

strălucite - tânărul Faulkner se refugiază în scrierea

unor versuri romantice sau ermetice. Preia postul de

diriginte al oficiului poştal al universităţii din Ox-

ford, publică o culegere de versuri The marble Faun 9 William Cuthbert Faulkner - n. 25 septembrie 1897 – d. 6 iulie

1962. ( Fotografie de Carl Van Vechten, 1954). 10

James Augustine Aloysius Joyce (n. 2 februarie 1882 – d. 13 ianuarie

1941) a fost poet și scriitor irlandez, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX. Este cunoscut îndeosebi pentru romanele: Portretul artistului în tinerețe (1916), Ulise (1922), Veghea lui Finnegan (1939).

(Faunul de marmură), 1924, şi apoi pleacă la New

Orleans. Aici face cunoştinţă cu scriitorul Sherwood

Anderson11, cu ajutorul căruia îi va apare primul

roman Soldier's Pay (Plata soldatului), 1926. Călăto-

reşte în Europa, vizitând Italia şi Elveţia şi rămâne

câteva luni la Paris. Reîntors publică romanul Mosqui-toes (Ţânţarii), 1927, o imagine amară a mediului de

intelectuali snobi şi superficiali în care se învârtea.

La Oxford va trăi din tot felul de munci ocazionale şi

va scrie.

În anul 1929, publică romanul Sartoris, mo-

ment crucial în creaţia sa, o reîntoarcere către isto-

ria legendară sau reală a locurilor natale, începutul

celebrei saga despre imaginarul comitet Yoknopa-

tawpha. „Începând cu Sartoris, - avea să scrie Faul-

kner mai târziu -, am descoperit că merită să scriu

despre măruntul meu petec de glie natală şi că nu voi

trăi îndeajuns ca să termin tot ce se poate scrie

despre el”. După câteva luni apare Sound and Fury

(Zgomotul şi furia), prima carte a lui Faulkner care

are un deosebit ecou. De aici încolo, vreme de peste

treizeci de ani, scriitorul va constitui prin romanele

şi povestirile sale o mitologie a Sudului care va porni

de la date reale sau mitizate ale istoriei prezente şi

trecute ale acestei regiuni. Doar câteva din aceste

opere vor cunoaşte, la început, deosebita apreciere şi

recunoaşterea pe care o meritau. De abia în 1946,

publicarea unei antologii a scrierilor faulkneriene de

către cunoscutul critic american Malcolm Cowley,

The Portable Faulkner impune opiniei publice şi în

SUA un mare scriitor pe nedrept neglijat. De altfel

în 1949, Faulkner va primi Premiul Nobel, în acest fel

recunoaşterea unanimă încununând o vastă operă, o

fascinantă şi uluitoare epopee, evocare şi invocare a

omului care caută să-şi cunoască puterile, înfrun-

tându-se pe sine şi lumea, în lupta pentru afirmarea

valorilor umane.

Creând pe harta lumilor posibile comitatul

imaginar Yoknopatawpha, autorul lui l-a dăruit cu o

ordine spirituală şi temporală minuţios şi inepuizabil

constituită, până la a înscrie oamenii şi întâmplările

acestui teritoriu legendar într-un prezent care se

numeşte eternitatea şi într-o societate care se

numeşte umanitatea. Ideea de a inventa acest ţinut

11

Sherwood Anderson (n. 13 septembrie 1876 - d. 8 martie 1941) a

fost prozator american. Scrierile sale dezvăluie tarele unei societăți tehnocrate, mentalitățile sterile și mediul represiv al marilor orașe.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

mitic, în care criticii literari au văzut alegoria Su-

dului american, i-a venit în urma unui vis, în care a

văzut un timbru emis de Poşta Yoknopatawpha. Nu-

mele său are evidente rezonanţe indiene. În urma

unei crize cardiace, marele scriitor moare la 6 iulie

1962. ***

Printre romanele lui Faulkner traduse în

limba română amintim: Absalom, Absalom – (tradu-cere de Mircea Ivănescu, cu o posfaţă de Mircea Mihăieş). „Roman al voinţei supraumane – însetată nu

atât de putere, cât de glorie –, Absalom, Absalom! este istoria contorsionată a unui pariu existenţial

ratat. Personajul care se visa întemeietorul unei di-

nastii strălucitoare eşuează sistematic, în fiecare e-

tapă a existenţei sale. Printr-un joc subtil, autorul

demistifică imaginea iniţială, coşmărescă, a individu-

lui pogorât de dincolo, din spaţiul agresiv al necunos-

cutului.” (Mircea Mihăieş)

„Când un autor îşi ţine respiraţia timp de a-

proape 400 de pagini, el aşteaptă pe bună dreptate

din partea cititorilor să atingă acea stare de obo-

seală al cărei simptom e pierderea răsuflării. Însă

stilul şi metoda lui Faulkner conţin atâta magie, încât

cititorul devine doar un tovarăş de gâfâială, care

răsfoieşte cu nesaţ paginile haotice spre a descoperi

următoarea tragedie înspăimântătoare care va zdro-

bi un grup de nevrotici respingători şi inumani.” (A.B.

Bernd)

Zgomotul şi furia este o carte genială, a-

proape în întregime pentru modul în care este struc-

turată. Ştiind că o întâmplare are loc în felul în care

este ea percepută, Faulkner împarte romanul în pa-

tru părţi, fiecare având un narator diferit. Moder-

nismul reiese, printre altele, din împletirea a două

moduri de expunere, cel la persoana întâi, bazat pe

aceeaşi tehnică exploatată de Proust în În căutarea timpului pierdut şi cel la persoana a treia, al auto-

rului omniscient. La bază, povestea nu este diferită

de celelalte romane ale lui Faulkner, a căror acţiune

are loc în acelaşi Yoknapatawpha. După războiul civil,

Reconstrucţia găseşte marile familii aristocrate

sudiste într-un declin total, cu valorile şi codurile lor

spulberate, încercând mai mult, sau mai degrabă mai

puţin să salveze ceea ce nu a rămas decât o umbră.

Familia Compson se încadrează cu succes în aceeaşi

categorie. Tatăl este alcoolic, mama este ipohondră

şi egocentristă, fratele cel mare, Quentin, un

deprimat încercând fără succes să ţină familia pe

linia de plutire; Caddy, obsesia fraţilor, rămâne

însărcinată mult prea devreme, fapt care declan-

şează „acţiunea” romanului; Jason, al treilea frate,

este incapabil de orice sentiment de afecţiu-ne şi se

remarcă prin avariţie şi o ură profundă faţă de cei

care îl înconjoară; Benjy, cel mai mic dintre fraţi,

este bolnav mintal şi castrat în timpul copilă-riei; şi

nu în ultimul rând, Domnişoara Quentin, fiica lui

Caddy, care o ia pe urmele mamei sale. După cum spu-

neam, romanul este împărţit în patru părţi. Prima,

este narată de Benjy, singurul care pare să „simtă”

când se petrece ceva rău, dar care din păcate nu

poate exprima ceea ce simte. În a doua parte nara-

torul este Quentin, singurul care „vorbeşte” în 1910,

şi nu în 1928, ca restul naratorilor. În a treia parte

este expusă, în acelaşi mod subiectiv percepţia lui

Jason asupra celor întâmplate, iar în a patra parte,

autorul, prin vocea naratorului „atotcunoscător” o

pune în centrul povestirii sale pe Dilsey, negresa care

îi creste pe toţi cei patru copii şi singurul per-sonaj

în care se mai regăsesc valorile pierdute ale Sudului. (Recenzie de: Raluca Alexe)

„Sartre care a găsit în Zgomotul şi furia o

mai mare semnificaţie universală decât a bănuit Mal-

raux în Sanctuar, a considerat opera lui Faulkner

drept cea mai strălucită soluţie a problemei timpului

în romanul contemporan... Toate la Faulkner se în-

torc spre om ca un conflict care tinde să se exprime

ca istorie... Lumea lui Faulkner e pasionată, umană,

reală, solid înrădăcinată în... voinţa umană... Faulkner

a personificat îndrăzneala imaginaţiei şi forţa stilului,

amintiri şi dureri profund interiorizate, adevărata

trudă a experienţei Sudului, sânge, pământ şi fră-

mântări... Personajele sale vor medita continuu la

consecinţele acţiunilor lor - nu în speranţa de a mic-

şora ceea ce de la început a fost dincolo de ei - ci din

nevoia inevitabilă a gândirii de a trăi cunoscând con-

secinţele acţiunii... Faulkner a demonstrat un simţ

shakespearian al limbii, paralelă cu acţiunea, un alt

mod de acţiune, capabilă de a scrie istoria, dar nu să

o modifice.” (Alfred Kazin)

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

DUILIU ZAMFIRESCU ŞI

HENRIETTA ALLEVI rubrică realizată de Mihai Ştirbu

Cine spune „Duiliu Zamfirescu” spune, ime-

diat, şi „Tănase Scatiu”! În conştiinţa comună, per-

sonajul care a rămas „tipul arendaşului lacom de câş-

tig şi grosolan” a pus în umbră nu doar alte perso-

naje ale ciclului Comăneştenilor, dar şi pe cel al unui

personaj de-a dreptul uimitor şi despre care circulă,

încă, numeroase prejudecăţi.

Un om al vremurilor lui, un om care a ştiut să

trăiască, prozatorul, poetul dramaturgul şi diploma-

tul Duiliu Zamfirescu a fost un monden al Bucureş-

tiului, client al grădinilor de vară, admirator al doam-

nelor şi domnişoarelor vremii, care se purta curte-

nitor, şi era gătit conform modei timpului. Afişând

spiritul combativ al vechilor cavaleri hispanici, mânu-

ia spada. Mergea la patinaj, a fost şi diplomat, încât

te întrebi când a mai găsit timp şi pentru scrierile lui,

care pot fi considerate o adevărată frescă a sfâr-

şitului veacului XIX, şi nu numai. Este cunoscut mai

ales datorită scrierilor Viaţa la ţară şi Tănase Sca-tiu, care împreună cu romanele: În război, Îndrep-tări, Anna, Ceea ce nu se poate, fac parte din Ciclul

Comăneştenilor.

Duiliu Zamfirescu s-a născut la 30 octom-

brie 1858, în cornuna Plăineşti în fostul judeţ Râm-

nicu-Sărat, azi Dumbrăveni, judeţul Vrancea. Tatăl

său, Lascăr, arendaş şi proprietar agrar, era nepotul

lui Gheorghe (stabilit lângă Focşani), descendent al

unei familii fanariote, care trecuse pe malul stâng la

Dunării în secolul XVIII. Mama lui Duiliu - Sultana

(născută Mincu), era sora cunoscutului mare arhitect

Ion Mincu, şi a pictorului Ştefan Mincu. Trăind într-

un mediu deschis spre cultură, (tatăl său era om cu

studii, cunoştea patru limbi străine), din copilărie s-a

familiarizat cu limba franceză, cu muzica. L-au in-

fluenţat, în formarea sa, şi multele calităţi şi preo-

cupări artistice ale mamei. Scriitorul a fost cel mai

mare dintre cei şapte copii ai familiei Lascăr şi Sul-

tana Zamfirescu.

A urmat şcoala primară la Focşani în peri-

oada 1865-1869, apoi gimnaziul între 1869 -1873.

Pentru studiile liceale a mers la Bucureşti, la Liceul

„Matei Basarab” (secţia umanistă), între anii 1873 şi

1876, unde a susţinut şi examenul de bacalaureat.

Din acea perioadă datează primele sale încercări lite-

rare. A urmat cursurile Facultăţii de Drept din Bucu-

reşti în perioada 1877 – 1880, fiind şi auditor la

Facultatea de Litere şi Filozofie. La terminarea fa-

cultăţii, a susţinut Teza de licenţă: „Despre efectul

mandatului în privinţa terţelor persoane”. După ab-

solvire, a fost numit supleant de ocol la Judecătoria

din Hârşova. În 1881, a fost numit procuror la Târ-

govişte, dar a demisionat din cauza neînţelegerilor cu

ministrul de Justiţie. În 1882 a predat, pentru scurt

timp franceza, şi a practicat o vreme avoca-tura la

Focşani. S-a stabilit la Bucureşti, într-o zi a anului

1882, în calitate de redactor la ziarul România liberă,

unde semna - cu pseudonimul de scriitor şi gazetar

Don Padil -, rubrica mondenă, intitulată pe rând

Palabras şi De las palabras. Debutul său ca poet, s-a

produs în revista Convorbiri literare, în 1884.

Contextul politic fiindu-i favorabil, poate şi

structura sa psihică fiindu-i de aşa natură, în 1885 a

reuşit la concursul pentru ocuparea funcţiei de ata-

şat de legaţie. Vreo trei ani a activat la Ministerul

Afacerilor Străine, în acelaşi timp predând limba

română la Liceul „Sfântul Gheorghe”. Din 1888, con-

form formaţiei sale umaniste, şi-a început cariera de

diplomat, ca secretar al Legaţiei Române la Roma. Din

1892, a fost detaşat la Atena şi Bruxelles, iar în

1906 din nou la Roma, a fost numit secretar general

al Ministerului Afacerilor Străine. Contextul politic

fiindu-i prielnic, în 1909 a fost numit ministru pleni-

potenţiar, delegat al României în Comisia Europeană a

Dunării, cu sediul la Galaţi, şi în Comisiunea mixtă a

Prutului. În 1902 a concurat, cu romanul „În război”,

pentru premiul Academiei, dar a pierdut în favoarea

lui Ioan Slavici. În 1908 a fost ales membru al Aca-

demiei Române, cu 24 de voturi pentru şi 4 contra,

iar în 1916 a fost numit preşedinte al Societăţii Scri-

itorilor din România.

Vremurile fiind tulburi, în 1916 s-a văzut ne-

voit să se refugieze la Odessa până în 1918, când a

revenit în ţară, la Iaşi, unde a fost ales vicepre-

şedinte al Academiei Române. În acelaşi an a intrat în

politică, în Liga Poporului a generalului Al. Ave-rescu.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

În 1920 a devenit senator de Vrancea, fiind ales de

8596 de votanţi din 12.650. În guvernul Ave-rescu a

fost şi ministru de externe. Tot în 1918, Duiliu

Zamfirescu a ajuns la Chişinău, în calitate de trimis

plenipotenţiar al guvernului Averescu pe lângă auto-

rităţile Basarabiei, instalate în urma revoluţiei bolşe-

vice şi a impunerii ideii leniniste de autodeterminare

din Imperiul ţarist. Plecat din ţară în 20 februarie

1918, a revenit în acelaşi an, în luna mai.

În contrast cu cariera sa de diplomat, se

pare că gazetăria, aşa cum o făcea el, era orientată

doar spre subiectele care vizau viaţa boemilor con-

temporani. A fost, vreme de 14-15 ani, un adevărat

cronicar al Bucureştiului la început de veac. Oraşul

era vulcanic, avea multe hoteluri, cele mai multe pe

Calea Victoriei: „Bulevard”, „Metropol” „Capşa”, „Broft”,

dar şi cafenele, cofetării şi restaurante: „Hugues”,

„Fialcovski”, „Imperial”, „High-Life”, „Iordache” sau

„Enache”). Întreaga sa existenţă, prin eleganţa voit

ostentativă, nu scăpa condeiului adversarilor literari,

care-l înfierau prin gazetele vremii, prin caricaturi

sau cuvinte acide („odată intrat în vreun local, îşi

ridica pălăria, scoţându-şi tacticos mănuşile, una câte

una, deget după deget” - Nicolae Petraşcu). Asemeni

lui Théophile Gautier, teoreticianul romantismului li-

terar francez, se îmbrăca extravagant, confirmându-

şi imaginea deja formată printre contemporani.

Dorinţa de a se implica în viaţa publică prin

diplomaţie, presupunea pentru Duiliu şi o orientare

politică, pe care poate ar fi avut-o oricum. Ca un con-

servator care se respecta, ataca prin articole viru-

lente, oameni politici (liberali) de largă notorietate,

ca Anastase Stolojan şi Nicolae Fleva. Dar, ultimul, i-

ar fi putut fi adversar la scrimă, asemeni lui I. Sta-

vri-Brătianu, preşedintele Tribunalului Comercial, ca-

re în 1882 îl acuzase din cauza unor articole care-l

atacaseră. Acest prim duel „la propriu” i-a creat o

primejdioasă reputaţie de spadasin, atrăgându-i şi o

poreclă ironică, derivată din prenumele său: „Duelius

Superbus”.

Opera sa scrisă este complexă, prin trecerea

cu uşurinţă de la poezie la proza tip „sagă” (care se

apropie de inima oricui), filosofică, de dragoste dis-

cretă – trăită cu sensibilitate şi simţire şi delicateţe,

dar şi la piese de teatru.

Dar şi realitatea inedită, surprinsă în timpul

peregrinările prin localurile şi parcurile Bucureştilor,

i-au inspirat vii tablouri literare, redate cu acura-

teţe cinematografică. Carnavalurile, balurile masca-

te din „lumea bună”, mascaradele groteşti de mahala

care-l inspiraseră pe Caragiale, aveau să fie sur-

prinse şi-n cronicile lui Duiliu Zamfirescu. Atent, tre-

când peste repulsia creată de ce vedea, consemna

totul: „Văzut-am călugăriţe jucând sârba şi bând vin

din comanace, văzut-am militari căzând sub masă şi

dând bună dimineaţa cu picioarele camarazilor lor,

văzut-am copii abia mijindu-le mintea, beţi într-aşa

grad, încât te-apuca mila... în sfârşit, multe se pot

vedea toamna la Filaret.”

Fiind şi patinator, Duiliu nu putea să nu re-

marce, ironic, ceea ce se întâmpla la concursul de pa-

tinaj organizat iarna pe lacul din Cişmigiu, care:

„trânteşte pe fiecare zi câte patru duzine de cu-

coane, fără milă pentru picioruşele fragede puse în

fiare şi fără condescendenţă pentru bieţii bărbaţi,

cari văd cum cad jumătăţile lor şi nu se supără.” Nici

prezenţele masculine nu erau omise: „Cele mai năz-

drăvane figuri, supte de veghere sau de suferinţe,

umflate de somn sau de bătrâneţe, plouate; nehotă-

râte, aşezate pe umeri robuşti sau slăbănogi, ducând

un spate ghebos sau decorat, furnica în sus şi în jos,

având fiecare aerul de a ţine în stăpânirea sa cel pu-

ţin o jumătate din imperiul rusesc. Militari, zarafi,

toptangii, studenţi, slujbaşi, advocaţi, braşoveni, cri-

tici, ingineri, tutungii, poeţi, băcani, profesori şi câte

mai câte bresle, care vin să adauge câte ceva, din

propriul lor haz sau ridicol...”

În „Literatorul” din 10 februarie 1880 (an. I,

nr. 4), i-a apărut, prefaţată de o notă entuziastă a lui

Macedonski, poema byroniană Levante şi Calavry-ta.

În aceeaşi publicaţie, în 1882 i-a apărut o piesă

denumită: O suferinţă. În ordine cronologică, în mar-

tie 1883 i-a apărut primul volum, denumit Fără titlu, cu poeme şi nuvele. Pentru că şi teatrul îi era aproa-

pe de suflet, pe 19 ianuarie 1884 s-a ridicat cortina

pentru piesa sa de teatru Prea târziu, scrisă împre-

ună cu Ştefan Vellescu. În acelaşi an i-a apărut un

roman, În faţa vieţii, care a fost primit cu rezervă

de critica vremii, însuşi Dobrogeanu Gherea criticân-

du-l aspru pe scriitor în Contemporanul. În 1888 şi-a

grupat câteva nuvele (printre care Noapte bună, Lo-cotenentul Sterie, Spre mare, Conu Alecu Zăgănes-cu şi Subprefectul), într-un volum cu titlul predes-

tinat: Novele. Tot la Roma a tradus patru cânturi din

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Leopardi, pe care le-a publicat în 1891 în Convorbiri literare. Spre sfârşitul anului, i-a apărut romanul Lu-me nouă şi lume veche.

În 1894 şi 1895 a publicat volumul de poezii

Alte orizonturi, iar în Convorbiri literare i-a apărut

romanul Viaţa la ţară, care nu putea fi primit decât

bine de critici şi de cititori. Consecvent, spre sfâr-

şitul anului, în noiembrie, tot în Convorbiri literare şi-

a publicat continuarea Vieţii la ţară, romanul Tănase Scatiu. Prolific, tot în aceeaşi lună noiembrie i-a apă-

rut un nou volum, Novele romane. Şi-a continuat acti-

vitatea de publicist, în 1897 apărându-i volumul Im-nuri păgâne şi romanul În război.

Alte scrieri ale lui Duiliu Zamfirescu sunt: volumul Poezii nouă în 1899, versiunea în franceză a

romanului În război - Temps de guerre (martie 1900,

la Editura Ollendorf), romanul Îndreptări care a

început să apară din noiembrie 1901 în Literatură şi artă română, studiul Literatura românească şi scriitorii transilvăneni, în Revista idealistă (an I,

tom. III, nr. 7, septembrie 1903, primele capitole din

Anna sau Ceea ce nu se poate în numărul jubiliar din

1906 al Convorbirilor literare (40 de ani de apariţie),

romanul Tănase Scatiu în volum, la editura „Alcalay”

în 1907, romanul Îndreptări - în volum la editura

„Alcalay” în 1908, în volum Anna sau Ceea ce nu se poate, Lydda şi Furfanţo (Trei novele) în 1911, piesele de teatru O amică şi Lumină nouă (1912), şi

Poezia depărtării (1913), volumul de poezii Pe Marea Neagră (1919), volumul de povestiri şi amintiri din

cariera diplomatică O muză (1922).

De mirare, după ce ai aflat despre ascen-

siunea în diplomaţie şi-n lumea poeziei şi a teatrului,

să ţi-l închipui pe Duiliu Zamfirescu catalogat de

majoritatea contemporanilor drept „snob”, „îmbrăcat

după ultima modă, tânăr, frumos, cu trecere la…

doamne, cu aere de aristocrat, care avea cu totul şi

cu totul alte idealuri feminine, în dorinţa de a parveni

în ceea ce el credea a fi înalta societate” (history-

cluj.ro Istoria cuplurilor - Lucian Nastasă). Sau, poa-

te nu-i de mirare, fiindcă „şi proza se leagă de

asiduitatea cu care frecventa saloanele literare ale

timpului, patronate de distinsele doamne ale Bucu-

reştilor amurgului de secol XIX”.

Se pare că cea care-i atrăsese atenţia în

timpul şederii la Hârşova, după ce terminase facul-

tatea, a fost Eliza Ioanid cu care trăise un scurt

episod romantic, terminat printr-un eşec sentimen-

tal care i-ar fi tulburat lui Duiliu Zamfirescu tine-

reţea. Ei i-a fost dat să se căsătorească din conve-

nienţă cu un tânăr bogat, şi să se stingă prematur în

insula Corfu, din cauza tuberculozei.

După sosirea la Bucureşti, Duiliu era dornic să

se familiarizeze cu cele mai diverse medii, să-şi lăr-

gească cercul de relaţii şi cunoştinţe, participând la

seratele literare desfăşurate în diverse locaţii, evi-

dent ale celor care-şi permiteau (sau îşi doreau…) să

aibă mulţi musafiri tineri, care puteau fi gălăgioşi,

puteau să bea sau să fumeze prea mult. Efectele a-

cestui efort constant de socializare, lăsând la o par-

te flirtul şi aventura de salon, s-au observat mai

târziu, când tânărul experimentat în toate şi-a înce-

put cariera diplomatică de succes. În salonul Elenei

Miller Verghy, directoarea pensionului de domnişoa-

re din strada Primăverii, se întâlnea cu colegii în ale

scrisului: Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu

Delavrancea, Anghel Demetriescu, Virgil Arion sau

Ştefan Sihleanu. Serile literare, condimentate cu

muzică şi atmosferă de bal, se desfăşurau şi-n sa-

lonul doamnei Zoe Mandrea, aflat pe strada Fântânii

(actuala stradă General Berthelot). Acolo, Duiliu

Zamfirescu se manifesta ca un om de lume şi-şi va fi

exersa talentele de bun dansator. Intenţionând să se

perfecţioneze în mondenităţi, dar şi-n ceea ce însem-

na comportament elevat şi maniere, frecventa şi sa-

loanele oficialităţilor vremii, de exemplu cel al gene-

ralului Alexandru Candiano-Popescu, aghiotantul re-

gelui Carol I, şi al soţiei acestuia. Aceste „popasuri”

şi vizite cu caracter monden, (semnalate de Nicolae

Petraşcu, unul dintre prietenii săi), dovedesc faptul

că într-adevăr, Duiliu avea intenţia de a-şi per-

fecţiona comportamentul, pentru a se descurca în

orice fel de medii.

Iată cum descria Duiliu Zamfirescu, atmos-

fera Bucureştiului de la sfârşitul secolului XIX: „Aci

se dezlănţuiau patimile aprinse în ungherele gale-

riilor de prin teatru, se întindeau mesele cu tot soiul

de excitante şi mai cu seamă de vinuri ce înfundau

cabinele de consumatori de toate nuanţele, perechi,

perechi, şi până la ziuă orgia ţinea într-una, stingân-

du-se numai în albul unei dimineţi de iarnă, care ve-

nea, sfioasă, să bată la geamul acestor destrăbălaţi.”

O aventură amoroasă l-a marcat pe tânărul Zamfi-

rescu în 1883, când sosise la Bucureşti interpreta de

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

operă, celebră la vremea aceea, Silvia Montalba. Era

o femeie foarte frumoasă, spaniolă sau italiancă şi

era impresariată de Benedetto Franchetti. De fapt,

Duiliu Zamfirescu fusese cucerit de glasul şi pres-

taţia scenică a divei, fapt relatat chiar de el într-o

cronică din 13 noiembrie: „Nu pot atinge partea cu

adevărat bună a trupei, fără să pun în frunte pe d-na

Montalba. Se pare că această eminentă artistă nu

place tuturor deopotrivă. Unii o judecă dintr-o di-

recţie greşită, pe când alţii în adevărata direcţie, o

coboară prea jos. Umila mea părere este că, alături

de doamna Sparapani, doamna Montalba e singura

cântăreaţă dramatică.” Silvia Montalba, se pare că

fusese impresionată de cronica favorabilă, dar şi de

prezenţa tânărului şi „spelcuitului” autor al ei, cum îl

numeau adversarii. L-ar fi invitat pe Duiliu la un su-

peu în doi, în camera sa de la Hotel „Broft”, de pe Ca-

lea Victoriei. Mai mult, i-ar fi propus s-o însoţească

la Paris, dar el a refuzat-o, deşi nu cu toată inima.

Într-o scrisoare ulterioară (conform biografului

Nicolae Petraşcu), îi destăinuia: „Aş dori uneori să

plec, să vă însoţesc, să fiu împreună cu dumnea-

voastră, să mergem în frumoasa ţară a soarelui, să

privim lacuri, câmpii, vechi morminte, mănăstiri, pâl-

curi de case pierdute printre stânci, marea la ori-

zont, liniştea, o adiere puternică. Toate acestea cu

dumneavoastră. Ce vis! Cât este de imposibil!” Dar,

acestă presupusă idilă stă mai mult sub semnul le-

gendei şi al anecdotei.

În perioada în care era în Italia, în 1890, s-a

căsătorit cu Henrietta Allevi, fiica unui bancher, se-

natorul Antonio Allievi - director general al Băncii

Generale din Roma, figură proeminentă a lumii finan-

ciare italiene, care a devenit preşedintele Consiliului

de administraţie a căilor ferate italiene. Se pare că

raţiunea a contat mai mult decât sentimentele în a-

ceastă căsătorie, fapt care reiese din rândurile stre-

curate într-o epistolă adresată lui Titu Maiorescu:

„Eu îmi pare că mă însor. Iau o femeie care mi se

potriveşte, a cărei bunătate şi obiceiuri simple mă

încântă. Are şi oarecare dare de mână, ceea ce nu

strică”. Împreună au avut trei copii – o fată (Enriche-

tta Eleonora Eliza Felicita, născută în 1890) şi doi

băieţi: Alexandru Antonio Lascăr Cezare – născut în

1892 şi Lascăr Antonio Liviu. Căsătoria îl îmbogăţise

pe Duiliu Zamfirescu, zestrea Henriettei constând în

110.000 franci cheş şi o cincime dintr-o proprietate.

A locuit la socrul său, într-un palat de secol XVI în

apropierea Forului Traian, înconjurat de colecţii pre-

ţioase de artă, frecventând înalta societate din

Roma.

Doar că după căsătorie, fără voia sa (?), ur-

mând doar îndemnul inimii, s-a îndrăgostit de soţia

unui secretar de legaţie austriac, Alisa de Raditz.

Vreo doi ani, cât a durat legătura vinovată (între 1894-

1896), a reuşit să treacă peste imboldul care-l în-

demna să divorţeze. Judecata la rece a învins, fiind

conştient de scandalul ce ar fi urmat, dar poate şi

dezamăgirea pe care ar fi indus-o fiinţei care-i dă-

ruise şi copii, înclinase balanţa raţiunii: „Cunosc din

practicul vieţii că asemenea deplină posesiune de sine

este întotdeauna rezultatul sau al împlinirii unei da-

torii morale, sau al satisfacerii complete a sim-

ţurilor estetice”. Henrietta Allevi, („o persoană bru-

nă, cu pleoapele puţin lăsate, îmbrăcată simplu, în ne-

gru, şi vorbind încet şi rar ca într-un vis” - cum o des-

crie Nicolae Petraşcu), mai avea din prima căsătorie

o fiică, Ida Scifoni, care a devenit pictoriţă. Duiliu a

găzduit-o la reşedinţa sa de pe malul mării şi la do-

meniile din Focşani. Peisajele din ţară au impre-

sionat-o, şi au determinat-o pe Ida să le imortalizeze

în stil propriu pe pânză. Astfel, imaginile, văzute prin

ochiul artistei şi-au găsit locul în colecţiile amatorilor

de artă americani. La rândul său „Tatăl Idei, Anatolio

Scifoni, a fost un mare pictor, care avea un atelier

celebru la Roma. De la el am o carte de reclamă pen-

tru acest mic magazin şi un tablou care ilustrează o

nuntă din Pompei, cu obiceiurile locului.”

Conform nepotului lui Duiliu Zamfirescu (Las-

căr Zamfirescu), Henrietta Allievi era nepoata Fran-

cescăi Bonacina Spini, iar „Fanny Bonacina Spini fă-

cea parte din grupul «Gâştelor de la Milano», era

foarte bună prietenă cu Luciano Manara, cel mai ves-

tit revoluţionar al Italiei. El a făcut parte din cele-

brele trupe care au luptat în faimosul «Risorgimento

Italiano» – mitul naţional al Italiei, în care îşi are

rădăcina patriotismul lor”.

Fapt inedit, (tot conform nepotului Lascăr

Zamfirescu), prima femeie inginer din lume era Eliza

Leonida, căsătorită cu fratele scriitorului Duiliu

Zamfirescu, chimistul Constantin (Didea) Zamfires-

cu. Dar, pentru a ajunge ce-şi dorea, drumul i-a fost

lung şi greu. A fost respinsă la Şcoala de Poduri şi

Şosele din Bucureşti, dar a reuşit să intre la Acade-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

mia Regală Tehnică din Berlin. Acolo, deşi i se apre-

ciase reuşita, i s-a atras totuşi atenţia că femeia ar

trebui să se ocupe de cei trei K: „Kirche, Kuche, Kin-

der”– „biserică, bucătărie, copii” – un mod ceva mai

academic de a o trimite la cratiţă.

Fiica lui Duiliu Zamfirescu, a fost căsătorită

cu Radu Mandrea (1879-1963), care eşuase în alte

două căsătorii anterioare. Trăgându-se dintr-o ve-

che familie românească, el a fost director general al

C.E.C. Tatăl lui Radu - Nicolae Mandrea - (1842 –

1910) fusese magistrat şi profesor universitar la Fa-

cultatea de Drept din Iaşi, şi membru fondator al

Societăţii „Junimea” din Iaşi. Se bucura de priete-

nia lui Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp,

Theodor Rosetti ş.a. În 1921, soarta i-a dat o mare

lovitură scriitorului diplomat, în toamna vieţii, pentru

că fiul său Lascăr („finanţist” cu studii la Paris, cel

mai tânăr director al sucursalei Marmoros Blank din

Bucureşti), care moştenise spiritul combativ al ta-

tălui său, dar şi pasiunea pentru arme, a fost ucis

într-un duel. Motivul partidei de duel, o domnişoară

care-i plăcea lui Lascăr, dar şi lui Dumitrescu Mai-

can, fiul unui colonel.

Trecerea timpului, experienţa diplomaţiei şi

felul de viaţă impus de mediul în care trăise, l-au

schimbat pe Duiliu Zamfirescu, poetul monden din

tinereţe. Fapt care n-a trecut neobservat de către

contemporanii săi, dar care-l vedeau diferit, fiecare

după personalitatea sa. De exemplu, lui Garabet

Ibrăileanu îi displăceau „manierele, morga, antiţă-

rănismul şi antidemocratismul” lui, lui Ilarie Chendi „îi

mirosea a ciocoism literar”. George Călinescu, l-a

analizat în Istoria literaturii române: „Unii socotesc

pe Duiliu Zamfirescu un mare romancier, ceea ce

este o exagerare. Ca prozator, Duiliu Zamfirescu e

cu mult inferior lui Caragiale, ca romancier mai puţin

consistent decât Slavici, în Mara. Însă, în fineţea

unor analize, în crearea atmosferei mondene, în so-

brietatea stilistică, în intuiţiile legate de tehnica

romanului, el rămâne un strălucit precursor”. Nicolae

Petraşcu, prietenul său din tinereţe, l-a descris în

cartea apărută în 1929, realist: „Când îl revăzui, după

câţiva ani de despărţire, Duiliu îmi păru schim-bat

mult. Vârsta de 50 de ani - vârstă critică, când

iluziile ne lasă, iar amintirile n-au crescut încă în-

destul ca să înlocuiască iluziile - grija familiei, a co-

piilor făcuse din poetul de odinioară un om pozitiv, în

care exigenţele vieţii reale aveau ceva imperativ şi

formele vieţii diplomatice un fel de rigiditate”. Fi-

resc, fiindcă Duiliu Zamfirescu cel matur, fostul di-

plomat, avea în casă „un fecior în livrea, cu pantaloni

scurţi până la genunchi, cu ciorapi şi pantofi negri”, în

grajd, o trăsură de casă şi cai de sânge. Defor-maţia

profesională îl determina, în discuţiile cu stră-inii, să

se arate preocupat de importanţa propriei

personalităţi, însă cu vechii prieteni devenea omul de

altădată. Dar, devenise intransigent, mai autoritar,

iar surâsul aproape-i dispăruse.

Am putea aprecia uimitoarea şi tulbu-

rătoarea premoniţie a lui Duiliu Zamfirescu, expri-

mată prin cuvinte care şi astăzi, prin ce exprimă,

sunt dureros valabile pentru prezentul nostru: „Bo-

găţiile noastre sunt urmărite de lumea civilizată cu

un interes mereu crescând şi depinde de noi ca a-

cest interes să nu ia alt caracter decât acela al unei

colaborări echilibrate între capitalul străin şi pro-

dusele naţionale din care suveranitatea statului să nu

iasă ştirbită. Vă conjur să vă strângeţi în jurul co-

drilor noştri, nu numai pentru a-i exploata, ci şi pen-

tru a-i păstra generaţiilor viitoare, iar solul şi sub-

solul să vă fie sfânt, pentru că acolo, deasupra stra-

turilor de petrol, zac osemintele de două mii de ani

ale unui popor care a ştiut să moară apărându-l...”.

S-a stins din viaţă la mănăstirea Agapia,

printre florile îngrijite de maici, între călugăriţe, mai

aproape de Dumnezeu, pe 3 iunie 1922, în urma unei

afecţiuni hepatice. A fost înmormântat în Cimi-tirul

Sudic din Focşani, alături de tatăl şi fiul său, Lascăr.

Paradoxal, cu 10 zile înainte se petrecuse o minune: i

se născuse la Berlin primul nepot, Lascăr Duiliu

Zamfirescu; aşa că scriitorul avea în buzunarul de la

piept, în timpul călătoriei spre cealaltă lume, biletul

de tren cu direcţia Germania.

BIBLIOGRAFIE: - historia.ro Scandalurile mondene de odinioară (III); Duiliu Zamfirescu, un hidalgo întârziat autor

Corneliu Senchea; - autorii.com Duiliu Zamfirescu - biografie (opera si scrierile); history-cluj.ro Istoria cuplurilor, Lucian

Nastasă; aman.ro; Familia Aman, cap. 1; Duiliu Zamfirescu – diplomat, publicist; - enciclopediaromaniei.ro Duiliu Zam-firescu; - ROMÂNIA LITERARĂ, numărul 42/2012 .etc

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

ÎÎnn aammiinnttiirreeaa lluuii EErriicckk BBeerrgglluunndd::

PPuutteerreeaa vviinnddeeccăăttooaarreeaa aa mmuuzziicciiii

Despre harpă se spune că este instrumentul preferat

al îngerilor, că acele sunete

scoase de ea vindecă

durerile sufletului. Erik

Berglund, de origine nor-

vegiană, a crescut în Minne-

sota, unde mama sa era cân-

tăreaţă şi dirijoarea corului,

iar tatăl său era directorul

Departamentului de Artă şi

dirijorul Orchestrei la Cole-

giul St. Olaf. Crescând într-

o familie de artişti, Erik era activ în orice domeniu

artistic, de la marionete şi producţie de film până la

teatru şi pictură. A studiat pianul, violina, pentru a se

opri, în cele din urmă, la harpă, de care a fost fas-

cinat, şi a început să studieze cu legendara Mildred

Dilling12, care a fost şi profesoara lui Harpo Marx.

De atunci, harpa a devenit forma majoră de expri-

mare artistică. Autocunoaşterea, care te ridică pe

culmile celei mai subtile vibraţii, poate fi la îndemâna

oricui. Totul este simplu atunci când este adevărat.

„Harpa este un instrument mult îndrăgit de îngeri.

De multe ori ai impresia că nu eşti tu cel care o face

să cânte, ci ea singură se lasă «cântată» de îngerii

care se adună în preajma ei, de vântul care i se

strecoară printre corzi”, spune Erik Berglund. „Su-

fletele rătăcitoare vin în jurul harpei şi-şi vindecă

rănile din trecut, tocmai pentru că harpa este con-

siderată un aspirator al durerii. Cine cântă cu dăruire

la harpă vindecă inimi şi suflete, chiar fără să vrea,

pentru că harpa este croită pe măsura inimii. Ating

alţi oameni, iar ei pot atinge alţi oameni. Simţim doar

o mică părticică din ceea ce se întâmplă în jurul

nostru. Există o vibraţie mai înaltă, pe care n-o per-

cepem, iar îngerii sunt parte din această vibraţie. Ei

sunt în jurul nostru oriunde ne-am afla, fiind o altă

formă de viaţă inteligentă şi divină. Atunci când unii

dintre noi îi chemăm pe îngeri în inima noastră, ia

naştere o torţă, un spaţiu luminos, precum soarele

topeşte ceaţa şi străluceşte după o lungă aşteptare.”

12

http://www.youtube.com/watch?v=PNFtRU_c2Ec

„Cred că mai întâi am luat contact cu spi-

ritualitatea înainte de a cânta la harpă. La şcoală, în

anii '60, am aflat despre Edgar Casey, atunci a fost

începutul vieţii mele spirituale. La liceu am început să

studiez şi să compar religiile, dar am crescut în

sunetul muzicii. Dragostea adevărată o poţi învăţa a-

casă, în acel loc numit acasă. O duci cu tine toată

viaţa. Iubesc îngerii de când eram mic. E interesant,

pentru că sunt norvegian la origini, iar în Scandinavia

toată lumea este lutherană.

În America, unde am crescut, toată lumea

era lutherană. Nu prea se crede în îngeri, e ceva mai

mult catolic. Chiar dacă am fost crescut în acel mod,

iubesc îngerii. Îmi plăceau colindele de Crăciun, iar

Crăciunul era perioada mea preferată, pentru că îmi

plăcea atmosfera aceea, făceam îngeri în zăpadă... De

când am stat în New York şi am aflat despre îngeri

am fost în paradis. Pentru mine a fost extraordinar

să cânt la harpă şi să mă conectez la muzica îngerilor.

Intenţia contează, când îţi doreşti cu toată mintea şi

sufletul să faci un lucru, atunci se creează o cale, ţi

se dă o energie care să mişte lucrurile în acel sens.

Toţi putem face asta cu mintea, intenţiile şi sufle-

tul. Mie mi se deschide o poartă spre a mă conecta

cu îngerii şi las muzica lor să vină. În cele din urmă,

pentru mine, îngerii înseamnă vindecare. Emoţie. Eu

nu îi văd, dar alţii oameni văd îngeri în jurul meu şi

când cânt. Eu doar spun ce vreau şi simt. Îmi pun în

minte şi simt... Eu simt că pot vorbi cu ei de câte ori

vreau.”

„Viaţa mea este pe drumuri acum. Nu prea am

timp să dorm. Este o bucurie imensă, provocări, opor-

tunităţi, am şansa să călătoresc, să fiu cu oameni

frumoşi de pretutindeni. Viaţa este preţioasă, timpul

este preţios, drept pentru care mă bucur şi cer ca

oamenii pe care îi întâlnesc să fie cei care să pri-

mească, să preţuiască şi să aprecieze muzica mea. Nu

este loc pentru îndoieli. Oamenii care se îndoiesc să

meargă în altă parte, căci sunt multe pe care le poţi

pune la îndoială. Viaţa este preţioasă, de aceea este

bine să petrecem timpul cu ceea ce este mai im-

portant în viaţa noastră. Sunt recunoscător că lu-

crez pentru vindecarea oamenilor, cred că este un

dar mare, minunat. Sunt binecuvântat că trăiesc via-

ţa aceasta şi pot dărui oamenilor speranţa. Toată lu-

mea zâmbeşte, feţele strălucesc... oamenii simt bu-

curie şi speranţă, iar asta îmi face inima să cânte.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Îmi place viaţa pe drumuri, să merg prin diferite

ţări, continente, dar câteodată simt că sunt prea de-

parte de casă. E minunat să avem un loc pe care să-l

numim acasă. Intenţionez să stau acasă mai mult, aşa

pot crea mai multă muzică, chiar să scriu. Poate oa-

menii mă vor vizita. Vin din mai multe ţări. Totul vine

în valuri în viaţa noastră, un val ne duce la şcoală,

altul la căsătorie... Am fost în acest val în care am

tot călătorit, dar acum simt că vreau să stau mai

mult pe acasă şi mai puţin pe drumuri”, a încheiat

Erik Berglund.

***

Maria Timuc despre Erick Berglund

Scriu astăzi cu emoţie, căci mă aflu încă sub presiunea unei pierderi, a pierderii unui drag prie-ten, un om care are sute de prieteni în Romania, Erik Berglund. El cânta la harpă şi le cânta îngerilor, iar copiii îi puteau vedea uneori pe îngeraşi jucându-se pe strunele harpei sale. A fost un vindecător de su-flete, care nu şi-a putut vindeca propriul trup – sau poate nu a vrut! Emoţia pierderii unei fiinţe dragi pare să ne reîntoarcă la emoţia pierderii tuturor oa-menilor dragi, pare să aducă la suprafaţa con-ştienţei, durerile de pierdere din trecut, să le aline, în acelaşi timp şi să ne ajute să înţelegem diferit a-cest moment, această clipă a despărţirii. Am simţit că până şi despărţirea ultimă poate fi vindecătoare, că vindecătorul e acolo, în cel pierdut, că-n clipa a-ceea el ne inspiră să percepem iubirea dintre lacrimi şi printre ele. Vălul ce pare să ne despartă trupurile, vălul materiei, ce ne îmbracă în timpul vieţii noastre pe Pământ, pare să dispară în interior, în adâncul su-fletului, acolo unde despărţirea nu este posibilă, a-colo unde putem simţi fiinţa plină de iubire şi eli-berată de suferinţă, pe care o credem „pierdută”!

N-am scris niciodată despre „momentul ple-cării din lume”, deşi atât de mulţi oameni ar avea ne-voie, poate, să simtă, să înţeleagă, să se împace cu existenţa, care nu are încotro şi ne pune în faţa a-cestui zid dureros al experienţei vieţii – pierderea unei fiinţe iubite. Oare ne predau „o lecţie” de viaţă, cei ce pleacă de lângă noi, oare ne spun fără cuvinte ceva special, ceva ce ne-ar ajuta să păşim prin viaţă diferit, poate mai frumos, poate cu mai multă dra-goste? Aş zice că „da”; aş zice că toţi cei ce pleacă, toţi cei iubiţi de noi sunt „vindecătorii” noştri. Noi nu plângem ce simt şi trăiesc ei, căci nu avem nici cea

mai mică idee despre acea trăire; în noi năvălesc din subconştient, propriile noastre emoţii de pier-dere. Viaţa ne răneşte, atunci când ne separăm de iubiţi sau de iubite, viaţa ne face să simţim durerea de a fi fost abandonaţi, părăsiţi de oamenii apropi-aţi. Şiraguri de pierderi ne-au trecut prin suflete şi, adesea, noi am ascuns durerea aceea, am pus-o într-un colţ întunecat al fiinţei, de teamă să nu ne doară grav şi ireparabil. Fiecare pierdere, fiecare părăsi-re, fiecare sentiment de a nu fi fost iubiţi destul, se pot întoarce la suprafaţa conştienţei în clipa în ca-re… ne despărţim de cineva drag şi se întorc sub forma emoţiilor dureroase, care ne forţează să le acceptăm ca parte firească a existenţei. Aceasta este vindecarea profundă, pe care ne-o dăruieşte fi-ecare fiinţă iubită ce ne părăseşte: sufletul se în-tâlneşte cu celălalt, într-o stare de iubire fără con-diţii, în deplină iertare, în tăcerea adâncă a minţii, care nu mai poate judeca, nu mai poate blama, nu mai poate ataca şi intoxica sufletul. Când mintea tace, sufletul vorbeşte, iar lacrimile ce ne pot curge pe o-braji, necontenit, nu sunt altceva decât semnul vin-decării, semnul eliberării de durere şi semnul reîn-tregirii sufletului nostru. Este momentul în care sim-ţim şi ştim sigur că vălurile dintre lumi sunt aparen-ţe, iar cel pierdut e acolo, în lumina şi-n dragostea cea mai frumoasă, a inimii noastre!

Poate de aceea se spune că moartea e o idee. Poate de aceea se spune că suntem unul. Cei iubiţi continuă să existe; iată ceva frumos, o idee care ne poate mângâia, un gând ce ne poate ajuta să supor-tăm, să acceptăm şi să înţelegem această viaţă, să continuăm să trăim, în acelaşi timp, fiecare clipă, conştientizând cât este ea de preţioasă şi cât ar pu-tea fi de frumoasă, dacă ne-am da voie să fim pre-zenţi, cu adevărat, în ea. Cei ce pleacă ne spun, în acelaşi timp, că noi am rămas aici încă! Suntem aici şi acum, iar ceea ce contează, ceea ce ne aduce vin-decare, este conştienţa prezenţei noastre şi a puterii de a ne oferi mai multă bucurie, mai multă iubire, chiar acum. Poate că lucrurile lumii, care ne absorb cu atâta grabă, nu sunt mai mult decât lu-cruri şi trebuie să ne amintim asta, pentru ca lupta noastră pentru ele să nu ne mai tulbure, ireversibil.

„Vindecătorii care pleacă din lume” (precum Erik, precum fiecare fiinţă dragă nouă) ne rea-mintesc mereu şi mereu să iubim acum, să mângâiem

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

acum, să fim lângă cei vii şi cu ei, să le spunem cu-vinte frumoase şi să-i ţinem de mână, la bine şi la greu! Pentru aceasta le mulţumim tuturor celor ce ne iubesc atât de mult, chiar şi în acea clipă în care pleacă pentru totdeauna!”

M.T./ sursa: jurnalul.ro

„În romanul său Alchimistul, scriitorul brazi-

lian Paulo Coelho face un emoţionant elogiu inimii

omeneşti. Cititorul descoperă cu surprindere lucruri

simple şi la îndemâna oricui, uitate, ignorate, banale -

aflate în opoziţie cu pragmatismul şi raţionalismul

sec al vremurilor noastre. Inima este suverana vi-

selor, ea ne arată drumul spre „comoara personală” a

fiecăruia; este paznicul de far al umanităţii, forţa

care rânduieşte destine şi deschide orizonturi sal-

vatoare. Când nimeni nu mai are timp să-şi asculte

inima, când sufletul este înstrăinat şi schilod, omul îşi

pierde identitatea, devine o maşina fără vise, fără

Dumnezeu. Din fericire, spune personajul principal al

lui Coelho, inima nu va fi niciodată ani-hilată. Nimeni

nu o va putea face să tacă, „şi chiar dacă te prefaci

că nu asculţi ce spune, ea va sta în pieptul tău re-

petând mereu tot ce crede despre viaţă şi lume.

Nimeni nu reuşeşte să fugă de propria inimă. De

aceea e mai bine să o asculţi”.

Aşadar, inima - lăcaşul sufletului - continuă,

spre surprinderea multora, să conducă lumea. Nu ne

aflăm în vremuri neoromantice, nici într-o etapă naivă

a Iluminismului. Dimpotrivă, trăim o tranziţie răs-

colitoare către un viitor incert, întemeiat pe forţa

„monedei unice” şi a capitalului multinaţional - în care

bursele de valori au principalul cuvânt de spus,

măsurând pulsul mecanic al unei societăţi alienate. Cu

toate acestea, inima îşi vede de ale ei şi refuză să ia

parte la acest spectacol de construire a unor relaţii

sociale întemeiate exclusiv pe răceala şi forţa ba-

nului.”

Vă mai invităm să ascultaţi un interviu cu Erik

realizat în iunie 2005 pentru RFI România (pe atunci Delta

RFI), publicat de Marius-Christian Burcea, accesând link-ul:

http://marius-christian-burcea.blogspot.ro/ 2013/09/erik-

berglund-in-memoriam.html

şi să citiţi sau recitiţi interviul luat de Ion Longin Popescu, în

2005, nr.686/ Formula AS: http://www.formula-

as.ro/2005/686/spectator-38/erik-berglund-muzician-din-

california-sua-6367

Gânduri la... răscruce

Noi gândim şi spunem lucruri deosebite pen-

tru existenţa noastră doar când trecem prin în-

cercări mai grele pe care viaţa ni le oferă lovindu-ne

şi pedepsindu-ne din când în când. Am fost ACASĂ,

în România împreună cu soţia şi la întoar-cere spre

Germania, în Ungaria, lângă graniţa cu Austria am

avut un accident cu maşina... Am scăpat... Mulţumesc

Bunului Dumnezeu !!! În asemenea momente ne trece

tot „filmul vieţii" prin faţa ochilor şi ne punem în-

trebări. Din păcate de cele mai multe ori găsim

puţine răspunsuri şi apar din nou alte întrebări...

Personal mi-e ciudă că trebuie să dorm, să mănânc şi

să fac alte lucruri care îmi „fură" din această scurtă

viaţă. Uitându-mă în urmă îmi dau seama că am făcut

de multe ori greşeli, am rănit poate persoane şi azi

mă doare enorm. Aş ieşi în stradă la o plimbare şi aş

saluta pe toată lumea cu bucuria că toţi sunt prie-

tenii mei şi care mă iubesc aşa cum şi eu îi iubesc pe

ei. Aş spune tuturor că merită să ne respectăm şi să

ne iubim. Să-l preţuim pe bunul Dumnezeu pentru că

doar aşa vom putea să ne ridicăm şi să înţelegem

rostul nostru al oamenilor. Doamne ajută-ne să înţe-

legem să fim oameni şi împreună să transformăm

acest pământ în colţ de rai. Acest colţ de rai aşa cum

ne este prezis că există după moarte şi că unii îşi vor

găsi liniştea acolo.

Mă gândesc cu mult drag la părinţii mei şi îmi

pare rău că de multe ori nu i-am ascultat, că am

greşit şi mai ales că niciodată nu le-am spus cât de

mult îi iubesc. Încerc să fiu bun, corect, iubitor cu

soţia mea,fiica şi soţul ei, cu fiul meu şi prietena lui

şi mai ales cu scumpa mea nepoţică care este puntea

dintre mine şi viitor.

La început am învăţat da la mama, tata, bunici

şi mai târziu de la oameni, direct sau prin lucrările

lor adresate nouă multe lucruri despre viaţa aceasta

scurtă sau lungă, cu toate cele frumoase, cu greutăţi,

cu necazuri, uneori, şi bucurii.Oricum viaţa merită

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

trăită şi luate doar părţile bune din ea.

Totdeauna trebuie să fim respectuoşi, să-i

ascultăm pe cei care ne vorbesc şi să-i iubim. Să

Iubim tot, pentru că numai prin Iubire vom reuşi.

Privind peste umăr îmi dau seama că am pierdut mulţi

cunoscuţi, apropiaţi şi îmi pare rău că am stat prea

puţin de vorbă cu ei. De la foarte mulţi aceşti oameni

aş fi avut de învăţat şi i-aş fi făcut pe ei bucuroşi şi

poate chiar fericiţi de clipele petrecute împreună.

Pentru fiecare eveniment petrecut la care

noi n-am participat, noi găsim o justificare şi încer-

căm să ne eschivăm, uitând de fapt esenţa că trebuie

să fim alături de cei dragi, că... poate... altă dată nu

va mai exista, din păcate şi asta ne va face să

suferim mai târziu.

Cu cât avem mai mult ne dăm seama că avem

puţin şi ne gândim că am putea să pierdem tot ceae

ce avem sau să ne piardă cei ce ne au...

N-am fost un om zgârcit şi nici invidios. Am

încercat să împărtăşesc tot ce ştiu celor din jurul

meu şi la rândul meu m-am bucurat când cineva de

lângă mine a făcut la fel, m-a apreciat şi respectat.

Acesta sunt eu !

Adalbert GYURIS

P.S.

La ceas aniversar doresc revistei Nomen Artis - Dincolo de tăcere viaţă lungă, care să ajute în continuare la promovarea culturii şi

totodată la însuşirea învăţăturii celor care

citesc aceasta prestigioasă publicatie !

Mă gânesc cu respect la toţi care slu-

jesc aici, prin bunăvoinţa lor de a ne readuce în

prim plan CULTURA şi îi felicit pe toţi cei care

colaborează, iar personal ţin să mulţumesc

doamnei Viorela Codreanu Tiron pentru efortul

care îl depune pentru bunăstarea unei reviste în

creştere permanentă din toate punctele de

vedere !

La mulţi ani şi viaţă lungă !

cu tot respectul,

al dumneavoastră Adalbert GYURIS !

MMaaiiaa MMOORRGGEENNSSTTEERRNN: Născută la 1 mai 1962, în Bu-

cureşti, a absolvit Academia de Film şi Tea-tru din

Bucureşti în 1985; a jucat pe scena Teatrului Tine-

retului de la Piatra Neamţ până în 1988; între 1988-

1990 joacă pe scena Teatrului Evreiesc de stat din

Bucureşti. În 1990 se alătură echipei de la Teatrul

Naţional Bucureşti; este căsătorită şi are trei copii:

Tudor Aaron, Eva Leea Cabiria şi Ana Isadora. M.M. a

devenit celebră în lume cu rolul „Mariei” din filmul lui

Mel Gibson - Patimile lui Christos. De menţionat faptul

că în film actriţa vorbeşte limba aramaică. În România,

numele actriţei devine foarte cunoscut cu rolul „Nelei”

din filmul „Balanţa” (1992) – acest film a rulat în SUA

sub titlul „Oak”.

A.G. - Pentru mine a fost o zi de mare sărbă-

toare când am reuşit să vorbesc cu frumoasa şi atră-

gătoarea actriţă Maia MORGENSTERN. Mi s-a părut că

are o anume reţinere, chiar frică, puţin rece şi că este

o fire timidă. Cred că toate astea însă determină o

personalitate aparte şi puternică, ascunde o femeie

sensibilă, sentimente profunde şi cu calităţi deosebite.

A fost o mare mângâiere să pot dialoga cu domnia sa.

„Arta este o nevoie a sufletului”

Adalbert Gyuris:- Cine v-a îndemnat spre teatru şi

ce v-a cucerit atât de mult să alegeţi această nobilă

meserie? Dragostea pentru actorie a fost un impuls

sau a venit pe parcurs ?

Maia MORGENSTERN:-Tata a fost cel care mi-a re-

comandat şi m-a făcut să înţeleg că asta îmi doresc

de fapt. Pentru că n-aş fi avut curajul să mărturisesc

mie, poate nici celorlalţi, sunt un om timid, dar tata a

înţeles din felul în care ascultam piesele la radio

dragostea pentru teatru. Am ascultat mult teatru

radiofonic, din felul în care mă comportam la spec-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

tacole, dragostea cu care urmăream şi îmi doream să

merg la teatru, tata a înţeles acest lucru chiar fără

să fie nevoie de o mărturisire. Se pare că el a văzut

în mine ce trebuia.

- Fiind copil aţi „visat” şi v-aţi văzut aşa cum aţi

ajuns azi ?

- Nu… „Visam” altceva, iar fiind copil „visam” ab-

solutul, pentru că n-aş fi ştiut să văd altfel. „Visam”

perfecţiunea prin diverse forme: imagini, culori…

- Care a fost drumul după terminarea institutului ?

-Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Evre-

iesc şi Teatrul Naţional. Pot să vă spun că meserie se

poate face peste tot, doar să fii conştient de ceea

ce trebuie să faci şi să fii conştiincios în munca ta. La

Piatra Neamţ am pus în practică ceea ce am învăţat

în institut. La teatrul Evreiesc am început să acu-

mulez experienţă, este un teatru cu mare tradiţie

pentru România şi acum sunt la cel mai prestigios

teatru din ţară, cu mulţi colegi care sunt adevărat

profesionişti ai scenei.

- Credeţi că trebuie un loc anume pentru realizarea

idealurilor artistice sau arta se poate face oriunde?

- Oriunde, aşa cum spuneam mai devreme, se poate

face meserie peste tot. Arta este necesitatea spiri-

tului, o nevoie sufletească. Sufletul este oriunde.

Arta este o nevoie a sufletului.

- E grea meseria de actor? Familia joacă un rol?

- E frumoasă, e foarte frumoasă, intensă, incitantă şi

constructivă. E grea, necesită mult efort şi este un

imens consum de energie. Sigur că familia joacă un

rol major, câteodată este factorul de susţinere,

câteodată îmi arată cât am şi trebuie să sacrific,

câteodată înseamnă şi sentimentul de nevinovăţie,

înseamnă legătura dintre noi, înseamnă legătura cu

pământul.

- Sunteţi o femeie frumoasă, credeţi că pentru un

actor în general şi o actriţă în special şi frumuseţea

joacă un rol?

- Da, cred că da, femeia are ceva aparte. Multe lu-

cruri stau în puterea noastră, a femeilor.

- Aveţi un actor model ?

- Charles Chaplin. Am găsit la acest mare actor de

perfecţiune, nevoia de nou pentru a desăvârşi

lucrurile, pentru semnificaţii, pentru curajul de a

aborda teme de ale noastre ce l-au costat până la

urmă inderdicţia de a mai păşi în America. Totuşi

până la urmă a fost recompensat, a avut curaj nebun

de a înota împotriva „curentului”, curajul de a-şi găsi

propriul drum.

- E mare diferenţă dintre actorul de teatru şi de

film şi unde aveţi satisfacţia mai mare?

- Nu este nicio diferenţă. Depinde de realizările pe

care le am, cum se materializează ele şi cum se

finalizează. Eu am satisfacţii atât în teatru cât şi în

film.

- E recompensată bine această nobilă meserie în

România ?

- Despre asta se poate discuta mai mult. E un subiect

foarte complicat şi am să vă spun şi de ce pentru că

până la urmă ce, cum, în ce fel este recompensat

ceva în România?! Felul în care sunt recompensaţi

artiştii în general peste tot în lume, prin asta se

înţelege gradul de civilizaţie, gradul în ce fel şi cât

au nevoie oamenii de artişti. Atunci se întâmplă să ai

spectacole, proiecte culturale în diverse colţuri ale

României, recompensa este foarte mică pentru că

oamenii în multe cazuri nu-şi pot plăti preţul biletului

şi atunci ar trebui susţinute prin alt fel de programe.

- Sunteţi o actriţă cu vastă experienţă, aţi jucat şi

afară, credeţi că teatrul s-a schimbat acum, ca

limbaj şi tehnică de abordare faţă de când aţi

debutat şi faţă de alte locuri din lume?

- Teatrul se schimbă în permanenţă. Este foarte bine

şi normal, teatrul este oglinda realităţii într-un fel.

Pe de altă parte oamenii, societatea îşi găseşte şi îşi

caută modele în spectacole, în filme, în teatru,

idealizând sau dimpotrivă, judecând, condamnând

personaje şi atunci în funcţie de schimbările care au

loc în lume, în societate, în viaţă, asta vedem

reflectat şi în arta spectacolului, în teatru şi film. Se

modelează una pe alta. Sunt de fapt necesităţi,

oglindiri, de aceea se reactualizează uneori autorii

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

clasici. Sunt capodopere care reactualizate se po-

trivesc de minune zilelor noastre, a realităţilor noas-

tre de zi cu zi.

- Care a fost momentul cel mai frumos din cariera

dumneavoastră?

- Au fost multe, foarte multe. Mă gândesc la premiul

Academiei Europene de film de la Berlin, pentru cea

mai bună interpretare de rol feminin de la Geneva,

apoi mă gândesc la momente de mare emoţie pe care

le-am avut pe scenele teatrului evreiesc şi naţional

- Aţi jucat în „Patimile lui Cristos”, sunteţi credin-

cioasă? Aţi simţit ceva deosebit în rolul pe care l-aţi

interpretat? Ce a însemnat acest film pentru cariera

dumneavoastră ?

- Da, sunt o femeie credincioasă. Mă bucur că am

primit acest rol într-un film aşa interesant. Filmul a

fost o controversă la toate nivelurile pentru că atât

filmul cât şi interpretarea mea au avut un impact

asupra criticii şi au fost mulţi oameni care mi-au

scris, s-au bucurat de acest film, au fost mulţumiţi

de acest film şi tot aşa au fost alţii care bântuiţi de

prejudecăţi care m-au condamnat, m-au întrebat cum

am putut eu ca evreică să interpretez acest rol. Unii

poate nici n-au văzut filmul şi s-au grăbit să arunce

cu pietre… În concluzie au fost controverse la toate

nivelurile.

- La ce lucraţi acum şi care sunt planurile de viitor ?

- Lucrez la Teatrul Evreiesc în „Jocul regilor”, un

spectacol de muzică şi poezie, un spectacol de con-

fesiune, ce vorbeşte despre cântarea identităţii.

Sunt întrebări pe care mi le pun eu actriţă evreică

trăind aici în România, iubind aceste locuri, res-

pectându-le, inspirându-mi gândurile, seva, energia

din aceste locuri.

- Poate artistul să facă ce nu poate să

facă politicianul?

- Sigur că poate. Artistul prin nobila sa meserie are

menirea de a face multe, important este ca cel ce

vede şi ascultă să şi recepţioneze mesajul şi mai ales

să-l înţeleagă.

- Ce transmiteţi românilor care trăiesc în afara ţării

noastre?

- Fiecare să înveţe doar lucrurile bune acolo unde se

află şi să le aplice în viaţa de zi cu zi şi chiar să

împărtăşească aceste cunoştinţe şi altora. Avem de

învăţat de la fiecare popor, aşa cum şi alţii au de

învăţat de la noi.

- Stimată doamnă Morgenstern mă bucur că aţi avut

încredere în mine şi mi-aţi acordat timp pentru o

discuţie plăcută şi interesantă. Vă doresc să aveţi

roluri care să aducă doar bucurii şi multe satis-

facţii dumneavoastră şi celor care vă iubesc.

Mulţumesc tare mult pentru interviu.

A consemnat,

Adalbert GYURIS

Mulţumim şi noi autorului şi colaboratorului

nostru pentru acest minunat interviu şi – pentru

toate materialele pe care ni le-a trimis în

decursul celor 3 ani de existenţă a revistei, în

care a fost alături de noi ! (n.r).

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

OOCCTTAAVVIIAANN MMIIHHAALLCCEEAA

AICI TREC SEMNELE

în continuarea moale a joaselor pălării răsar

destăinuiri

frici ascunse pe sub plăcerea primăverii

odată am fost îndrăgostiţi

altădată cântam la pianele soarelui

până când chipul deodată s-a revărsat într-o lamă

fină

asalt la candoarea fascinului

a fi atent la nuanţe a citi printre rânduri

legea camuflării pe timpul pasiunii de seară

niciodată nu am povestit ca acum

pentru că acum sclipeşte pe buze povestea

cicatricelor

aici trec semnele plăcerii

pe viitor ne vom strânge din nou mâinile

ne vom săruta obrajii

TE-AŞ FI ATRAS

vorbeşti despre un monstru

hohot deplin sigur ţinut minte

altădată te-aş fi atras către gura peştelui

se încolăcesc vorbele

ce vrei să spui…întreabă-mă…ce vrei să spui

dorinţele săgetătoare au grija echilibrului

se termină chiar lângă artificiu

noaptea când îţi visezi viaţa

e adâncă odihna bucuria pe care ştiu că o

pregăteşti

din frunze învie fără grabă amprenta

CE S-A ÎNTÂMPLAT

urmăresc indecis printre copacii de lângă apă

deja ştiutele cărnuri fine

eu îţi cunosc viaţa şi metafora în ramă grea

doar eu voi povesti apoi despre ce s-a întâmplat cu

adevărat

ştii tu…acea nudă pasiune învăţată la începutul

lumii

am visat într-adevăr acelaşi tărâm cu pielea

subţire

culoarea a fost prea tare

ÎNCET

nu ne mirăm că lichidele circulă

când somnul e mai bun – minus durerile capului

cercuri negre se mişcă peste ochiul mişcător

un cui sănătos gâdilă tălpile pentru fineţea nervilor

şi mai rămâne o variantă

viitorul miop va îngroşa strânse alunecări de ceară

coborâţi pleoapele încet în beznă

ACEEAŞI ÎMBĂLSĂMARE

a întâlni de multe ori murmurul cărţilor

singur paradis împins pe lângă lacrimi

raze fierbinţi erau la alegere

ori una ori alta în mijlocul insulei

parcă mereu plecăm înainte

tot spre aceeaşi îmbălsămare

din spatele crăpăturii

ochi în ochi mereu ochi în ochi

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Ioan-Aurel Pop – despre farmecul Clujului

studenţesc de ieri şi de azi, cu rectorul

Universităţii „Babeş-Bolyai”

Acad. IOAN-AUREL POP

Cu aproape 100.000 de studenţi, care-i dau

culoare şi antren (fiecare al patrulea locuitor al

oraşului este student!) şi cinci universităţi de stat de

primă mână, pe lângă sumedenia de instituţii similare

private, Clujul este un caz unic în România: oraşul

studenţesc prin excelenţă. De la licee şi universităţi,

până la biblioteci şi librării, de la baruri şi cantine,

până la agenţii imobiliare şi xerox-uri de colţ de

stradă, de la cinematografe şi teatre, până la firme

de transport şi bănci, totul e însufleţit, la Cluj, de

tumultul vieţii studenţeşti. Aproape o jumătate de

miliard de euro anual reprezintă, potrivit ultimelor

analize, veniturile aduse comunităţii locale de

studenţimea clujeană. Tineri din toată Tran-silvania,

din Banat, din Bucovina şi chiar din Regat vin la Cluj,

an de an, atraşi de mirajul seriozităţii „şcolii arde-

lene”. Cea mai mare dintre universităţile clujene,

„Babeş-Bolyai” (UBB), este o instituţie atât de

puternică (a dat, numai în ultimii ani, un premier, Emil

Boc, o întreagă pleiadă de miniştri, Vasile Dâncu, Va-

sile Puşcaş, Mircea Miclea şi pe şeful SRI, George

Maior!) încât - se glumeşte şi nu prea prin Cluj -

funcţia de rector echivalează, de fapt, cu cea de

primar al oraşului. Învestit ca rector al UBB anul

trecut, profesorul Ioan-Aurel Pop, intelectual de

marcă, reputat istoric, cel mai tânăr membru al Aca-

demiei Române la momentul acceptării sale, este,

fără doar şi poate, unul dintre oamenii cei mai în-

dreptăţiţi să vorbească despre Clujul studenţesc.

Clujul lui Ioan-Aurel Pop are de toate: şi nostalgia

anilor propriei studenţii, cu primele plimbări pe

Kogălniceanu, prin faţa Universităţii, şi ambiţia „pro-

vincială” a primelor examene, şi viaţa de căminist, cu

patru colegi în cameră, şi botezurile cu bere de la

„Chios”, şi satisfacţia anilor de profesorat, şi res-

ponsabilităţile funcţiei de rector. Un destin strâns

legat de Universitate, în-tocmai ca destinul Clujului...

„Fă ce vrei, dar fii primul în ceea ce faci”

IOAN-AUREL POP - Cu mama, în perioada armatei

- Domnule Ioan-Aurel Pop, viaţa dum-

neavoastră e un lung şir de excepţionalităţi: mereu

primul la examene, mereu şef de promoţie, cel mai

tânăr academician din România... Când aţi avut prima

oară conştienţa destinului dumneavoastră academic

şi cum s-au configurat treptele carierei dumnea-

voastră?

- Totul a venit cumva de la sine, ca urmare a

unei obsesii pe care am căpătat-o din copilăria mea

petrecută la Braşov, după prima zi de şcoală. S-a

întâmplat să vină tata acasă mai devreme decât de

obicei şi să mă audă cum parlamentam cu bunica,

grăbit să mă duc la joacă. M-a luat deoparte, m-a

admonestat mai sever decât obişnuia şi mi-a spus

ceva ce nu am uitat niciodată: „De-acum, şcoala este

prima ta preocupare, nu joaca, fiindcă numai prin

şcoală vei putea reuşi. Învăţătura este cel mai serios

lucru din lume şi ea este o permanentă competiţie”.

Ideea venea din mintea sa de om oprit să facă multă

şcoală, de regimul de-atunci, dar şi din ideea veche a

ţăranului ardelean, care pretindea că numai „dacă ai

carte, ai parte”. Mai apoi, când a aflat că vreau să

studiez Istoria (în loc de Medicină ori Inginerie), s-a

supărat iarăşi, mi-a spus că sunt încăpăţânat, dar a

adăugat: „Fă ce vrei, te poţi face şi hornar, fiindcă şi

de ei este nevoie, dar nu uita să fii primul în ceea ce

faci! Altminteri, vei rămâne mereu la margine şi vei fi

crunt dezamăgit”. Aşa că am luat în serios compe-

tiţiile, în care m-am înscris mereu, cu toată forţa

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

fiinţei mele. Am căpătat apoi gustul pentru erudiţie,

pentru studiul limbilor străine, al celor clasice. De la

romani ştiam că „norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi”

(Audaces fortuna iuvat) şi că „fiecare este făuritorul

sorţii sale” (Quisque suae fortunae faber est). Am

avut şi şansa unor profesori de excepţie, începând cu

şcoala generală, trecând prin Liceul „Andrei Şaguna”

şi apoi prin Universitatea „Babeş-Bolyai”. Tuturor le

port o neştirbită recunoştinţă, chiar şi celor fără har

de dascăl, fiindcă şi de la ei am învăţat...

- Înainte de a fi profesor şi rector, aţi fost,

cum spuneaţi, student al Universităţii „Babeş-Bolyai”.

Care sunt primele amintiri care vă leagă de Cluj şi de

Universitate?

- Mi-aduc aminte de un final de iunie şi

început de iulie, pe care îl asociez cu mireasma pu-

ternică a florilor de tei, pe strada Mihail Kogăl-

niceanu, în preajma clădirii principale a Universităţii.

Şi teii, şi numele marelui istoric şi om politic mol-

dovean, îmi aduceau în minte Iaşii, de care rămă-

sesem profund impresionat în anii liceului, când par-

ticipasem la etapa naţională a Olimpiadei de Limba şi

Literatura Română. Atunci mă convinsesem că marea

cultură românească modernă se crease la Iaşi, lângă

teiul lui Eminescu. Cu toate acestea, din varii motive,

venisem la studii superioare în Cluj, în Clujul pătimirii

noastre... Studenţia începea atunci sub auspicii cu

totul speciale, fiindcă cine ajungea să fie student,

mai ales la facultăţi şi secţii umaniste, se putea

considera un răsfăţat al sorţii. Se intra foarte greu

la facultate, pe un număr de locuri limitate, după ani

întregi de eforturi şi după acerbe competiţii la care

participau câte 20-25 de tineri pe un loc. Băieţii ve-

neau după 9 luni de armată – obligatorii, în urma re-

uşitei la examenul de admitere - adică după o peri-

oadă grea, plină de privaţiuni şi chiar de pericole. De

aceea, începutul studenţiei se arăta ca o bine-

cuvântare, cu dorinţa de afirmare, de studiu, dar şi

de distracţie, de trăire din plin a vieţii universitare,

departe de anumite îngrădiri familiale.

- Cum s-a conturat opţiunea dumneavoastră

pentru Clujul universitar?

- Veneam la Cluj după îndelungi conciliabule,

fiindcă era şi mirajul Capitalei, iar Braşovul era mult

mai aproape de Bucureşti decât de Cluj. Au contat

mult originea nord ardeleană a părinţilor mei şi, mai

ales, judecata de valoare a dirigintelui meu, profesor

de Română, scriitorul Ion Topolog, născut pe Topo-

log, în Argeş: „Carte ca lumea, pentru ceea ce vrei tu

să devii, nu se face la Bucureşti, ci la Cluj!”. El însuşi,

deşi regăţean, studiase Filologia la Cluj. Clujul era şi

atunci, ca şi acum, mai ales un oraş al studenţilor,

care ieşeau în evidenţă de departe, printre ceilalţi

locuitori, şi-i dădeau oraşului un farmec de nedes-

cris. Era în atmosfera Clujului ceva inefabil, care a

rămas până azi... Iar la secţia de Istorie, erau atunci

efectiv modele de urmat, dascăli care ar fi onorat

orice catedră universitară din Europa. Colegii mei

erau din toată ţara, cu o concentrare mai mare, fi-

reşte, pe Transilvania şi Banat. Azi sunt, mulţi dintre

ei, doctori, universitari, cercetători, istorici deplini,

autori de cărţi, tratate, studii laborioase.

„Se duc studenţi stol după stol, dar Clujul nu

rămâne gol”

- Cum era atmosfera clujeană, pe vremea în

care aţi studiat la Cluj? Care era farmecul, care erau

micile plăceri ale vieţii de student în acei ani?

- Viaţa de cămin era frumoasă, fiindcă nu

căutam confortul, ci comunitatea, felul de fi împre-

ună, de a învăţa şi de a ne distra împreună. Stăteam

câte 4-5 în cameră, învăţam în sălile de lectură, dar

mai ales în biblioteci. Ca să găsim loc în bibliotecă, ne

sculam devreme. Cărţile nu se prea împrumutau, une-

le erau exemplare unice, preţuite şi protejate. Clujul

se bucura de un renume deosebit între centrele uni-

versitare, păstrător al tradiţiei interbelice şi situat

departe de vigilenţii ochi ai politrucilor din Capitală.

„Balicii” (studenţii din anul I) erau „botezaţi” de că-

tre colegii mai mari la berăriile vestite de la „Chios”,

de la „Cazinou”, de la „Metropol” etc. Se organiza

„Balul bobocilor”, cu invitarea ceremonioasă a pro-

fesorilor, se învăţau vechile cântece europene şi in-

terbelice româneşti, de la „Gaudeamus” la „O, vis al

vieţii studenţeşti...”. Cel din urmă spunea la refren:

„Se duc studenţi stol după stol,/ Dar Clujul nu

rămâne gol!”. Am fost mirat, totuşi, să mi se spună

iniţial, de către unii colegi clujeni, „provincial”, când,

totuşi, eu veneam de la Braşov, de la Colegiul Na-

ţional „Andrei Şaguna”, pe unde trecuseră Titu

Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Octavian Goga,

Lucian Blaga, Sextil Puşcariu, Ioan Lupaş şi câţi alţii,

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

unde diaconul Coresi tipărise primele cărţi în ro-

mâneşte, unde se învăţase pentru prima oară în limba

română la şcoală etc. Aşa că am replicat repede, cu

orgoliu tineresc, afirmându-mă în mândra capitală a

Transilvaniei ca şef de promoţie, după ce intrasem

primul, cu media cea mai mare.

- Între Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai”,

pe care o conduceţi, e o legătură organică. Cum a

influenţat universitatea destinul Clujului?

- Clujul dispune de cea mai veche universitate

de pe teritoriul României actuale, fondată la 1581.

Fireşte, au mai fost încercări de înfiinţare a unor

şcoli superioare în acei ani, dar ceea ce s-a făcut la

Cluj, în urma eforturilor pă-rinţilor iezuiţi şi printr-

un decret, dat la Vilnius, de principele Transilvaniei

(şi regele Poloniei) - Ştefan Bathory -, era un Colegiu

Major cu rang de uni-versitate, cu cele trei facultăţi

consacrate şi cu dreptul de a conferi cele trei titluri

obişnuite în întreaga Europă: baccalaureus, magister

artium şi doctor. Aici au învăţat, în latineşte,

studenţi de toate confesiunile şi de varii etnii. Între

cei destinaţi studiilor la Cluj s-a aflat, pentru o clipă,

şi Nicolae Pătraşcu, fiul şi moştenitorul domnului

întregitor Mihai Viteazul. Tradiţia a rămas, în ciuda

vicisitudinilor, puternică şi adâncă, iar viaţa Cetăţii s-

a identificat pentru vecie cu Universitatea. Clujul,

spre deosebire de alte oraşe, nu s-a bucurat în epo-

cile mai noi de o dezvoltare industrială marcantă,

principala sa „industrie” rămânând Universitatea.

Astfel, Universitatea, prin profesorii şi studenţii de

excepţie pe care i-a avut, a devenit un brand, o

marcă, un simbol de neegalat. Mi s-a spus că până şi

în anii cei mai grei ai comunismului, cuvântul das-

călilor, al decanilor şi al rectorilor Universităţii era

respectat de autorităţi, că vocea rectorului Con-

stantin Daicoviciu răsuna de departe, că nu erau ce-

remonii la care el să nu fie invitat şi să nu-şi ros-

tească salutul, uneori chiar în latineşte, precum odi-

nioară. Azi, Clujul are aproape 100.000 de studenţi,

ceea ce înseamnă că fiecare al patrulea locuitor al

oraşului este student, caz unic în România... Clujul a

fost numit Heidelbergul României. El cuprinde, în

înaltele sale şcoli, toate specializările consacrate în

lume, iar studiile se desfăşoară în toate cele trei

limbi istorice ale Transilvaniei, româna, maghiara şi

germana. Tradiţia latină şi latinistă este mai puter-

nică decât oriunde, Transilvania fiind ultima ţară -

provincie distinctă - europeană care a renunţat la

latină ca limbă oficială, în 1842, în favoarea unei limbi

vernaculare, maghiara. Clujul este special prin numele

lui Bolyai Janos (fondatorul geometriei neeuclidiene),

prin Hermann Oberth (cel care a proiectat racheta),

dar mai ales prin Victor Babeş, Lucian Blaga, Emil Ra-

coviţă, Sextil Puşcariu, Florian Ştefănescu-Goangă,

Ion Agârbiceanu, Dumitru Popovici, Iuliu Haţieganu,

Constantin Daicoviciu, David Prodan şi câţi alţii... Cu

toţii şi-au lăsat vieţile perene legate de Cluj.

„Nicio ţară care se respectă nu-şi permite să

piardă, fără nicio noimă, forţă de muncă înalt

calificată, fără să facă nimic...”

- Cum aţi simţit, ca profesor, devenirea stu-

denţilor dumneavoastră? Există diferenţe între ge-

neraţii? Avem motive de încredere pentru viitor?

Biblioteca Centrală Universitară Cluj, în perioada interbelică

- Studenţii sunt, dintr-o anumită perspec-

tivă, mereu aceiaşi - tineri, veseli, iscoditori, curioşi,

dornici de cunoaştere, ghiduşi, nonconformişti, fru-

moşi... Este un mare privilegiu să lucrezi cu ei, cu

minţile şi inimile lor, să poţi modela destine şi con-

ştiinţe. Diferenţele dintre generaţii sunt prezente

mai mult în percepţia noastră deformată decât în

realitate. Ne confruntăm şi noi, ca orice generaţie,

cu mitul „vârstei de aur”, echivalată cu tinereţea şi

maturitatea noastră; tindem să credem că atunci era

frumos şi glorios, pe când ceea ce a urmat ar fi o

decădere. Studenţii de azi nu ştiu mai puţin decât cei

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

de altădată, dar ştiu altceva, au alte tipuri de

cunoştinţe, pentru că societatea operează cu alte

exigenţe. Fireşte, uneori sunt învăţaţi prost de către

profesori, dar mai ales de unele mijloace de difuzare

în masă, dar aceasta nu este vina lor şi îşi revin, cei

mai mulţi, până la urmă, păşind pe făgaşuri normale.

Spre deosebire de generaţia mea, studenţii de azi

sunt foarte mobili şi îndrăzneţi, pun probleme, între-

rup discursul profesorului - ceea ce este foarte bine!

- răstoarnă problemele, privindu-le din alte perspec-

tive decât cele clasice. V-aş putea relata şi mici

carenţe, dar mă tem să nu fiu nedrept şi deformat

de perspectiva experienţei şi vârstei mele, căzând în

eroarea de care vorbeam mai sus. Motivele de încre-

dere în viitor există şi sunt absolut justificate.

- Există o tendinţă majoră, astăzi, legată de

faptul că studenţii şcolarizaţi în România pleacă în

străinătate şi sunt pierduţi pentru ţară. Care e, de

fapt, realitatea? Ce pierdem şi ce câştigăm din

această realitate a mobilităţii studenţeşti?

- De când există lumea şi universităţile -

adică din Evul Mediu, fiindcă universităţile sunt o

invenţie a Evului Mediu - studenţii şi profesorii s-au

mişcat şi, uneori, la distanţe destul de mari. Şi

studenţii, şi profesorii noştri pornesc periodic, în

cadrul schimburilor interuniversitare de tip „Eras-

mus”, de exemplu, spre diferite destinaţii. Cu stu-

denţii şi mai ales cu absolvenţii care pleacă definitiv

este o altă problemă. Fireşte, tindem cu toţii spre

mobilitatea forţei de muncă în cadrul UE, dar cu

respectarea anumitor reguli. Nicio ţară care se res-

pectă nu-şi permite să piardă, fără nicio noimă, forţă

de muncă înalt calificată, fără să facă nimic. Noi nu

suntem deloc bogaţi, ca să ne permitem să între-

ţinem, din impozitele noastre, studenţi la nivel de

licenţă, masterat şi doctorat, spre a-i livra imediat

altora, gratuit. Cu alte cuvinte, absolvenţii care au

beneficiat de şcolarizare din partea statului (adică

nu au plătit taxe), ar trebui să fie obligaţi, prin con-

tracte speciale, să lucreze un număr de ani pentru

statul care i-a întreţinut. După aceasta, ar trebui să

poată fi liberi să plece oriunde. Altminteri, ne chel-

tuim şi puţinele resurse în van... Pe de altă parte,

mobilităţile ne aduc mari avantaje, deprinzându-i pe

tineri cu lumea, cu performanţa, cu succesul.

Bulevardul Eroilor,

azi locul preferat de ieşit la terasă al studenţilor clujeni

- Care e nivelul studenţilor noştri în com-

paraţie cu studenţii marilor universităţi ale lumii?

- Studenţii noştri sunt aidoma tuturor stu-

denţilor lumii. De multe ori, ei sunt chiar mai motivaţi

decât alţii, deşi, văzând toate relele şi neîmplinirile,

speranţele spulberate şi nedreptăţile din viaţa reală

(în Universitate, ei sunt, oarecum, protejaţi), se de-

mobilizează repede şi decid să plece spre alte zări.

Statul ar trebui să-i folosească mai bine, spre folosul

comunităţii. Avem atâţia doctori în varii specialităţi

şi îi lăsăm să plece, în loc să-i încadrăm în cele mai

bune şcoli, spre a-i educa pe cei mai buni copii. Ca să

avem noi generaţii bine instruite şi utile societăţii, ar

trebui ca cei mai buni absolvenţi din toate domeniile

să devină şi profesori. Or, astăzi, la noi, rămân în în-

văţământ cei mai slabi, cei fără speranţă! Cum să

avem atunci buni specialişti în viitor? Pentru a re-

media situaţia, Guvernul, Minis-terul Educaţiei, Aca-

demia, ar trebui să stabilească un set de măsuri pen-

tru stimularea prezenţei în învăţământ a celor mai

buni, măcar pentru o pe-rioadă. Din cei mai buni pro-

fesori vor ieşi, cu siguranţă, cei mai buni emuli,

absolvenţi, cercetători etc.

- Care este proiectul dumneavoastră legat de

UBB? Unde visaţi să duceţi Universitatea şi ce anu-

me v-a motivat să intraţi în acest proiect al rec-

toratului?

- Eu consider că funcţia de rector, ca şi

altele similare, este o modalitate de a servi socie-

tatea, în cazul meu, „mama care m-a hrănit” (sensul

literal al noţiunii de alma mater). Altfel spus, ar tre-

bui, fiecare dintre noi, să întoarcem cumva efortul

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

făcut de societate pentru educarea şi instruirea

noastră. Natural, conducerea unei instituţii de ase-

menea amploare presupune pricepere şi chiar pre-

gătire de specialitate (studii de management), pe

care mulţi dintre noi nu le avem.

IOAN-AUREL POP, Membru al Academiei Române, alături de

preşedintele Academiei, Ionel Haiduc, fost rector al UBB.

În România, şi nu numai, s-a menţinut tra-

diţia de a alege rectori personalităţi ale vieţii aca-

demice, profesori şi cercetători de un anumit pres-

tigiu. Aceştia nu ştiu întotdeauna cum se conduce o

astfel de instituţie şi, într-un astfel de caz, au două

soluţii: fie să renunţe, fie să se înconjoare de buni

consilieri. Eu am ales, deocamdată, a doua cale, toc-

mai cu scopul de a fi în stare să-mi plătesc da-toria

faţă de marele bine pe care mi l-a făcut Uni-

versitatea. Orice coleg ar trebui să facă la fel, adică

să considere o datorie de onoare slujirea temporară

a Almei Mater Napocensis.

Autor: Ciprian Rus

Fotografii din arhiva dlui acad. şi din alte surse.

Articolul a mai fost publicat în Formula AS, nr. 1069.

Colectivul de redacţie mulţumeşte, şi pe acestă cale, dlui academician pentru colaboare şi pentru că a fost

alături de noi încă de la înfiinţarea revitei! La Mulţi Ani! Domnule profesor !

Geo Vasile

Unul dintre cei mai cunoscuţi italienişti, Geo

Vasile - critic literar si prozator, s-a născut la Bucu-

reşti în iunie 1942, este licenţiat al Universităţii Bu-

cureşti, Facultatea de filologie italiană şi română, cu

o lucrare de diplomă despre poezia şi proza lui Ce-

sare Pavese. Profesor de ţară (1967-1971), biblio-

tecar Biblioteca Naţională (1971-1990), redactor pa-

gină culturală la cotidianul Dimineaţa şi apoi la săp-

tămânalul „Baricada” (1991-1996). Din 1994 membru

al Uniunii Scriitorilor din România, secţia critică lite-

rară. Colaborator al câtorva revis-te literare impor-

tante din Bucureşti şi din ţară. A semnat 13 volume

de istorie şi eseistică (2001-2012;); poezie originală

2010: Nimfe&Kimere. Ninfe &Kimere (ediţie bilingvă);

roman 2011: Roluri de compoziţie, Editura Rafet

(marele premiu Titel Constantinescu); a tradus 16 au-

tori italieni în limba română: 2004 – 2012; a îngrijit şi

prefaţat cărţile a şase autori români traduşi în ita-

liană: 2000-2012: Eminescu, Bacovia, Gellu Naum, Ion

Vinea, Daniel Corbu, Eugenia Bulat (antologii bilingve

+ aparat critic apărute în România, dar şi în Italia): a

realizat o masivă antologie a poeziei italiene De la

Arturo Onofri la Dontatella Bisutti, apărută la Edi-

tura Contact International, 2011, prin bunăvoinţa

poetului şi eseistului Liviu Pendefunda13. A semnat 4

13 PENDEFUNDA, Liviu, n. 10 martie 1952, la Iaşi. Medic şi scriitor. Stu-

dii: Liceul M. Eminescu şi Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi. Medic primar neurolog, doctor în ştiinţe medicale, profesor univ. UMF Iaşi, membru în 17 societăţi medicale din străinătate, membru titular al Academiei americane de neurologie (1994), membru de onoare al Aca-demiei de medicină din Terrytown, New York (1993), membru al Aca-demiei de ştiinţe medicale, al Academiei oamenilor de ştiinţă, al Acade-miei ecologice, Deputy Director General International Biographical Center Cambridge, England, (2001), Membru în Research Bord of Advi-sors, al American Biographical Institute, ( 2001), Membru de Onoare al Forumului Inventatorilor Români, (2005), Membru fondator Centrul Academic de Studii Hermeneutice (2007), Membru al Academi-ei de Ştiinţe din New York, (2003), Vice Chancelor al World Academy of Le-tters, (2004), Membru al comisiei de antropologie a Academiei Româ-ne, (2007), Secretar General United Cultural Convention, (2009), Aca-demician ABI (2010), secretar general al Societăţii române de psiho-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

antologii bilingve: poeţi italieni şi români, apărute

la Catania, 2011-2012.

Roberto Mussapi14

Budda plânge

Nu te-am văzut niciodată plângând,

Dar poate că e iluzia unei picături

Din acea ploaie pe nepusă masă în grădină.

Acum te afli înlăuntru şi iluzia unei lămpi

Acum mă face să mă simt propriul frate.

Dacă şi tu plângi, să mă faci să cred

Că şi tu plângi, zeu

Cu chipul strunjit precum al unui apolinic din

Laţium,

Pot să m-opresc din plânsul meu şi-al celuilalt,

Mai bine să plouă, afară,

Să nu scriu.

Buddha piange

Io non ti avevo mai visto piangere,

Ma forse è l’illusione di una goccia

Di quella pioggia imprevista nel giardino.

Ora sei dentro e l’illusione di una lampada

Ora mi fa sentire mio fratello.

Se anche tu piangi, o mi illudi

Di piangere anche tu, dio

Dal volto tornito di laziale apollineo,

Io posso fermare il mio e l’altrui pianto,

Lasciare che piova, fuori,

Non scrivere.

Hortensia

Aici era camera mea şi biroul

Până la douăzeci de ani, când am plecat:

neuro-endocrinologie, fondator al revistei Acta Neurologica Moldavica, director al Casei de presă şi editură Contact international şi împreună cu soţia, Julieta Carmen, al revistei Contact international din 1990. 14

Poet, prozator, eseist, profesor de dramaturgie la Universitatea Catolică,autor şi realizator de programe culturale la Radio Rai Roberto Mussapi este şi un asiduu traducător şi îngrijitor de ediţii de autori clasici şi contemporani.

Marea bibliotecă s-a golit pe nesimţite,

Prietenii mei din copilărie au venit după mine,

Robinson Crusoe, Ulise, Comandantul Ahab,

Jim, care-a plecat să caute Insula Comorilor,

Tatăl meu i-a înlocuit cu cupe şi diplome,

Cu amintirile sale, albume, mici radiouri.

Dar acum în mijloc văd o hortensie, alături două

fotografii,

Tatăl lui, în picioare, şi chipul mamei lui.

„Planta era a mamei, mi-a lăsat-o mie”,

Spune în timp ce o udă şi-o păstrează în inimă,

Glob ce cuprinde într-una o mie de vieţi,

A celui ce va fi, ce este, şi-a celui ce-a fost.

Acolo, unde ardea focul lui Platon,

Doar gloria stingheră a acelei flori.

Şi nici vorbă de Ulise, de Don Quijote,

Şi de Dante, de d’Artagnan, de Muşchetari,

Plecaţi care-ncontro,

Arşi de vii de poezie.

L’ortensia

Questa era la mia camera e il mio studio,

Fino a vent’anni fa, quando sono partito:

La grande libreria si è presto svuotata,

I miei amici d’infanzia mi hanno seguito,

Robinson Crusoe, Ulisse, il Comandante Achab,

Jim, che partì per l’Isola del Tesori.

Mio padre li ha sostituiti con coppe e diplomi,

I suoi ricordi, album, radioline.

Ma ora al centro vedo un’ortensia, accanto a due

foto,

Suo padre, in piedi, e il volto di sua madre.

„La pianta era di mamma, me l’ha lasciata,”

Dice mentre la bagna e la guarda nel cuore,

Globo che include in una mille vite,

Di chi sarà, chi è, e di chi è stato.

Là, dove bruciava il fuoco di Platone,

Solo la gloria spoglia di quel fiore.

E non ci sono più Ulisse, e Don Chisciotte,

E Dante, e d’Artagnan, e i Moschetttieri,

Andati via,

Bruciati dalla poesia.

Casa

Am locuit în mai multe case,

Şi port cu mine amintirea fiecăreia:

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Prima pe Corso Dante, pe când eram copil

Şi pinii creşteau sub grămezi de zăpadă,

Apoi Viale degli Angeli, la marginea râului:

De-aici m-a văzut maică-mea plecând

În automobil, privind de la balcon

Pământul Nimănui ce mă răpea,

Şi-apoi Valdieri, iar în lumina radioasă

Via delle Palme, în Liguria, la ţărmul mării,

Şi Via Marsilli 11 la Bologna

Unde am urcat scări fără sfârşit,

Şi-acum aici, la Milano, pe Via Mameli.

Îmi aduc aminte vocile tuturor, chipurile,

persoanele,

Imperceptibila răsuflare exalată

Şi preschimbată-n forma unui gând

În memoria ce mă ţine în viaţă.

Dar prea puţin fiecare din ele

A fost cu adevărat casa mea.

În scurtul timp în care îmi era străină,

Înainte ca vieţile ei să fi intrat în mine.

Eu de fapt n-am locuit nicicând într-o casă,

Eu sunt casa oricărei case cu ei,

Cu toţi cei care m-au făcut s-o stăpânesc,

Atât de nelipsiţi că eu nu mai sunt,

Singur pribeag în mine însumi,

Evacuat din propria inimă.

La casa

Ho abitato più di una casa

E di ognuna niente è perduto:

La prima in Corso Dante, quando ero bambino,

E i pini crescevano sotto masse di neve,

Poi Viale degli Angeli, sull’argine del fiume:

di lì mia madre mi vide partire

in automobile, guardando dal balcone

La Terra di Nessuno che mi rapiva,

E poi Valdieri, e nella luce radiosa

Via delle Palme, in Liguria, sul mare

E Via Marsili 11, a Bologna,

Dove ho salito infinite scale,

E ora cui, a Milano, in via Mameli.

Di tutte ricordo le voci, i volti, le persone,

L’impercettibile respiro respirato

E trasfomato in forma di pensiero

Nella memoria che mi tiene in vita.

Ma solo per poco ognuno di loro

È stata veramente la mia casa,

Nel breve tempo in cui mi era straniera,

prima che entrasse in me, con le sue vite.

Io non ho mai davvero abitato una casa,

io sono la casa di ogni casa con loro,

con tutti quelli che la fecero mia,

così presenti che non sono più io,

unico esule in me,

sfrattato dal mio cuore.

Prezentare şi traducere de Geo Vasile

Melania Cuc şi Luca Cipolla

Despre italianul Luca Cipolla și mare sa

dragoste pentru poezia danubiană

Deși nu este lingvist de profesie, doar un îm-

pătimit al Poemului, Luca Cipolla trăiește cu o parte a

spiritului său rarisim în și prin Limba Română. Cetă-

țean, prin naștere și trăire, al cetății industriale din

Millano, Italia,- Luca Cipolla este prezent într-o ple-

iadă de reviste literare, electronice și clasice, care

apar în România sau (și) în diaspora românească.

Poet și traducător de poezie din română în

italiană, și viceversa, Luca Cipolla și-a câștigat pe me-

rit notorietatea în galaxia poeților din țara noastră.

Colaborator permanent al revistei Boema din Galați,

dar și publicând cu ritmicitate spectaculoasă în alte

reviste. Este redactor al revistei Sfera Eonică din

Craiova şi colaborator de bază la revista Boema, Cli-mate Literare şi la revista internațională online Star-press, dar numele lui apare și în alte reviste serioase

din România, dintre care amintim: Oglinda Literară, Nord Literar, Luceafărul, Ecouri Literare, România Literară, Apostrof, Vatra Veche, Climate literare, Luceafărul, Nomen Artis – Dincolo de tăcere etc.

Cu abilități de comunicare moderne, el a reu-

șit să atragă atenția asupra necesității dialogului cul-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

tural, a „trecerii „operei scriitorilor din România, din-

colo de fruntariile europei, în speță, în Italia.

Un exemplu excelent în acest sens, este sim-

bioza literară dintre Luca Cipolla pe post de tradu-

cător și micuța poetă Denisa Lepădatu, fenomen care

a determinat ca poemele poetei din Galați să pri-

mească Medalia de argint la Premiul Internațional

„Giovani e Poesia" de la Triuggio, ediția a XXII-a. Un

alt premiu pentru poezia românească, și care se

datorează și traducerii de calitate prestată de Luca

Cipolla, este cel de semnalizare pentru poezie în lim-

bă la XVII Edizione del Premio Internazionale

„ARTE E CULTURA 2013" din Castel San Giorgio

(SA) – Italia. Luca Cipolla a obținut, cu poeme per-

sonale scrise în în limba română, Premiul III pentru

poezie la Concursul Internațional de Poezie și Proză

„Limba noastră cea română - Starpress 2013”, orga-

nizat de revista româno-canado-americană „Star-

press” cu ocazia Zilei Limbii Române, pe 31 august.

Foarte activ și în sfera editorială. Luca a

semnat traducerea în limba italiană din cartea „Ju-

decata de apoi”, autor Petre Rău, carte care a apărut

în ediție bilingvă, Editura InfoRapArt, Galați, 2011.

dar și a volumului Mirajul mamei - cele mai frumoase poezii despre mamă, Editura InfoRapArt, Galați,

2012. Datorita efortului său intelectual, a fost ono-

rat cu premii și distincții, cum ar fi: Premiul I pentru

poezie la Concursul de Creație Literară „Visul” – Edi-

ția a VII-a; Premiul special al revistei „Boema” pentru

cel mai bun colaborator din străinătate în cadrul Fes-

tivalului Național de Literatură „Prietenia cuvintelor”

din Galați.

Construind o adevărată punte de legătură în-

tre poeții celor două țări, Luca Cipolla este încă la în-

ceputul drumului său în literatura clasică europeană.

Cu un simț perfect al relației umane, el exemplifică

perfrect intelectualul născut și nu făcut al tinerei

generații europene, reușeșete să își consolideze dru-

mul de poet și traducător în paralel cu profesia prin

care își câștiga pâinea zilnică.

Dacă despre calitatea sa de traducător cu

virtuți indubitabile, vorbesc premiile enumerate deja

de noi, despre poetul Luca Cipolla vorbesc versurile

pe care le caligrafiază cursiv, într-n limbaj desfe-

recat de rugina conveninețelor. Deși tânăr încă, nu se

lasă atras de sintagmele mai mult sau mai puțin li-

cențioase, care, în opinia majorităților scriitorilor juni

de pe Mapamond, fac sarea și piperul Poeziei actuale.

Luca Cipolla își convinge cititorul cu talentul

său, scrie versuri cu impact emoțional dublat de filo-

sofia interesantă a un ui ins care vede lumea literară

dinsrte Vest spre Est. O comuniune de idei intere-

sante își găsesc locul perfect în poemele sale, lucrări

bine definite și care reflectă lumea complexă în care

trăim azi.

Iată o mostră de poem italienesc contem-

poran, semnat de Luca Cipolla, și tradus , tot de el, în

limba română:

ARACHNE ŞI EU ÎN AŞTEPTARE

Păianjenul ţese pânza lui

şi singura fiică nu mai eşti;

tace sufletul meu în pernă

şi arde tămâie

până la o lentă agonie,

fii prezent dar în concediu,

strălucitor şi salubru aerul nu vibrează

şi mă emoţionezi,

de numai piatră Sinai.

Acum neruşinată hrăneşti razele

unei pânze

pe care o filezi din zori şi până-n seară

şi în sarcină

pretenţia să te numeşti viaţă.

Felicitari, Luca Cipolla și, fie ca și vestitul Ovidiu, să-ți cânți în vers frumos, iubirile (și) la Pontul

Euxin.

LUCA CIPOLLA (continuare din nr. 8/24/2013)

CIVICO 42

Non avrei il tuo ritratto..

e l'incenso permeava l'aria,

quasi incalzato da movimento indotto,

io, la caligine, fari allo xeno,

il velo si squarciava

e tu truccata su un filo di vetro,

civico 42,

quale canale

ci tocca navigare?..

Lucciole e fiocchi di stelle

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

che saziano la piantagione,

col dito tracciare il Carro ed Orione,

compreso nella mia dishdasha

d'uomo del deserto,

il Cigno ed il Leone,

un demiurgo teso a quella scala a pioli,

temerne l'ultimo gradino

ed il mio orgoglio.

NR. 42

N-aș avea portretul tău..

și tămâia se răspândea în aer,

cam împinsă de o mișcare indusă,

eu, abureala, faruri cu xenon,

vălul se rupea

și tu machiată pe un fir de geam,

nr. 42,

ce canal

trebuie să navigăm?..

Licurici și fulgi de stele

care satură plantația,

cu degetul trasând Carul și Orion,

absorbit în dishdasha mea

a omului din deșert,

Lebăda și Leul,

un demiurg întins spre scara aceea cu fusceli,

temându-mă de ultima treaptă

și de orgoliul meu.

***

Sono ortica

Sono ortica tra le messi

ove un peso languido non mi cinge;

sono sabbia sul selciato

che un carro solca al cavalcare;

pelle ruvida al ritorno

dove il sole è fiele e punisce le mie membra;

ma penso a quella pietra svellersi al contrasto

per il troppo ostro,

per il grande astro.

Sunt urzica

Sunt urzica dintr-o recoltă

unde o durere lâncedă nu mă cuprinde;

sunt nisip pe dalele

pe care un car îl brăzdează în trecerea sa;

piele aspră la întoarcere

unde soarele este fiere şi pedepseşte membrele

mele;

dar mă gândesc la acea piatră smulgându-se

contrastului

din cauza vântului,

pentru marele astru.

BĂRĂGAN

Ora non resta che chiudere gli occhi

e respirare piano

perché ti voglio assaggiare,

primavera,

ed addomesticare,

bella e gitana che sei

e distante,

e la tua corazza di mistero e vetro

si dissolve

nel tramonto che t'accoglie,

nel tramonto che riveste il tuo cammino..

BĂRĂGAN

Acum nu rămâne decât să închid ochii

şi să respir încet

pentru că vreau să te simt,

primăvară,

şi să te îmblânzesc,

frumoasă şi gitană cum eşti

şi distantă,

şi platoşa ta de mister şi de sticlă

se dizolvă

în apusul care te întâmpină,

în apusul care îmbracă drumul tău..

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

6

dar până la urmă,

ce mai înseamnă

o nebăgare de seamă,

un semn de-ntrebare?

dacă nimic cu nimic

nu se-nseamănă

şi nimeni de nimeni

habar nu mai are?

7

puteam să-ţi dau ce nu puteai să-mi dai:

întreg întinsul din întregul rai,

întregul suflet ce ţi-l dau în pumn,

alunecarea către care mă adun,

nimicul ce înseamnă el ceva

- o şoaptă-nscrisă-acum în mucava -

un oarece, uitat acum prin hărţi,

un suflet risipit în patru părţi.

ba, poate inventam încă un punct,

mai cardinal, mai trainic, mai profund,

o roză alcătuită-n cardinale

mai mult de patru, mai fundamentale,

un anotimp de care ne legam cândva

vorbind de timp ca despre cineva

ce-ar fi cu totul de putinţă,

uitând că timpul nostru este fiinţă.

puteam? ce n-aş mai fi putut,

de n-ai fi fost târzie, venită de demult.

8

ce e mai dulce decât dulcele din ea:

o floare care mângâiată se deschide,

piaza mea bună, piaza mea cea rea

ce-ntreg trecutul lumii îl cuprinde.

ce-i mai amar decât amarul ei,

migdală sfărâmată între dinţi.

leoaică-nchisă-n cuşcă printre lei,

cuminte parcă, printre necuminţi.

ce e mai acru decât acrul care

stă-n nepăsarea fructei ce se strânge

cu-atât răsfăţ şi-atâta nepăsare

pentru tulpina ce-nlăuntru-i plânge?

9

ce cântec pur, ce lună alburie,

ce reci trotuare, ce bezmetic drum

şi ce nescrisă coală de hârtie

şi înc-un nu ştiu ce ne spus nicicum!

ce file goale fără tine-n gând,

ce nopţi gândind numai la tine,

ce sentimente aşezate rând pe rând,

ca rufăria în dositele vitrine!

ce de mirare că nu mă mir deloc

şi ce monedă calpă pentru sentimente,

ce de iubire ce miroase-a troc,

ce lună pură, ce cântări demente!

10

nu-mi povestiţi de-acele reci statui

ce le numiţi mereu cariatide,

aşa cum stau acum, al nimănui

şi-ndepărtarea dinspre ea mă cam cuprinde.

nu-mi susuraţi aiurea în urechi

elogii despre stâlpi din vechiul templu,

când eu cunosc coloanele-i perechi

pe care aş vrea din nou să le contemplu.

nu mă minţiţi că zboară spre înalt

mai albi şi mândrii altfel porumbei,

decât acei ce ştiu că i se zbat

sub închisoarea-mbrăcăminţii ei.

11

iată,

vine, bună,

seara,

de cu seară înserarea,

când apare taica ursul,

care trage după dânsul

o pădure de poveşti

unde, dacă eşti, nu eşti.

vine apoi şi dimineaţa,

bearcă, bleagă şi ea, creaţa

până-i trece-n zare ceaţa.

şi apare, vrăbioasă,

o zgâtie cam scămoasă,

plină doar din ce nu eşti

şi lipsită de poveşti.

© C.L., Constanţa

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

DDOORRIINNAA ŞŞIISSUU,, DDuubblliinn

niciodată gândul meu

într-o zi am văzut un munte

se odihnea la picioarele mele

era făcut din pofte

și le adunase într-o viață

ca un buchet

un munte cu vise

și gândul meu

stingher și străin

era cam la capătul lumii

alt munte începea să crească pe spatele meu

plin de întrebări

remușcări coapte și alburii

se prindeau și de păr

rădăcini de vise îmi ieșeau prin tâmple

sângele mă durea

sufletul îl simțeam atât de alb

încât am sperat să fie doar iarnă

poftele strânse în acel munte

nu vor egala fericirea

la întrebări se vor găsi răspunsuri triste

știu că remușcările

nu vor șterge urmele

pentru că niciodată gândul meu

nu este singur

Privește cum se curbează ploaia

Motto: Peste tot există femeia chircită. Totul devine fi-resc. Totul se adună în jurul femeii ca o normalitate. Şi normalitatea prinde contur de durere și gust de rătăcire. De ce? Pentru că totul se leagă de acele de-gete chircite a rugă, a nevoi, a iubire, a moarte, a via-ță și a noi. Singurătatea devine chircită în jurul aces-tei femei? Femeia stă chircită. Singurătatea stă

chircită. Vedem o imagine adusă de spate, cu tot uni-versul la picioarele ei, sărutându-i existența.

o cifră matură s-a urcat în spatele meu

cuprinde încruntarea

și nu mă întreb

de ce eu

sau de ce doare

târâtă umbra se plânge

un pas

la încă un drum

o mână întinsă altui număr

mai stau să mă spăl pe ochi cu cerul tău

poate așa am să cuprind fericirile toate

tu privește cum se curbează ploaia

P.S. Tot timpul am considerat că un gând frumos

merită trăit și de cei din jur. Scriu nu pentru a plân-

ge, ci pentru a da curaj celui care mă citește și drep-

tul să devină mai puternic înțelegând slăbiciunea mea.

să fie viața mea...

să fie

mereu o apă de care nu poți vedea mai departe

sau o frunză peste care nu poți trece

să fie

visul acesta împlinit peste buzele mele tăcute

să fie

doar un anotimp

un cerc

un pas

ca un val peste nopțile promise

să fie

o poveste cu miros de castane coapte sub stâncă

să fie

o mână care să-mi tacă ne-spusul

să fie

un maxim de zi

și uite cum nu pot spune de ce azi sunt mai mică în

ochii tăi vânduți vieții

să fie

aceeași fântână cu promisiuni ne-promise

mai stau să mai urc o scară arsă cu vise

pentru că te iubesc

și pentru că mă trăiești

iubirea mea (dau timpului răgazul meu, fabulosul

magic al ascunsului, dau clipei ce nu s-ar aștepta să

vrea și dau tot ceea ce-mi aparține lumii).

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

CCRRIISSTTIIAANN NNEEAAGGUU,, BUCUREŞTI

Scrisoare către Margareta Metaxa (text reparatoriu moral)

Îţi scriu,

convins că nu ai fost o simplă existenţă terestră,

că nu meriţi în adâncurile uitării să te risipeşti;

pe fondul sonor al concertului pentru pian şi

orchestră

fă cunoştinţă cu generaţia mea,

distinsă Doamnă a culturii româneşti.

Zăbovesc asupra epistolei contemplativ

implementând conceptului saussurian sintaxa,

şi parcă vinovat de gestul meu tardiv

te identific cu Opera Română, Margareta Metaxa!

Uitarea îngroapă totul îtr-un perfect preludiu,

dar se putea face din numele tău un antet;

nu cunosc să fii în manuale temă pentru studiu,

nu cunosc să ai printre noi un cât de mic monument.

De ce acordăm nedreptul anonimat

celei care a trasat în cultura muzicală axa,

atunci când a pus bazele Operei Române de Stat?

În numele poporului român îţi cer iertare, Margareta Metaxa

Scrisoare lui Adrian Păunescu pe adresa

constelaţiei culte

Dragă Adrian Păunescu,

Tot ce ai depus cu patos în cultură

Făcându-ne atunci mai buni, mai patrioţi,

Prin fenomenul care însuţi tu ai fost poete,

Astăzi a devenit desuetism, a devenit uzură

În schimb, prostia produce efecte...

Pe străzi un covârşitor procent demografic înjură

Din orice pe oricine, de sine, de mamă şi morţi.

Mult prea mult întuneric şi un frig morbid

De când,

Stelele culturii române s-au stins fără grabă

multă,

Au cuprins sistematic societatea hibrid

Legitimând existenţa constelaţiei din perioada cultă.

Îmi este dor de tine Adrian Păunescu.

Dascălul meu aspru, cu umedul ochilor de bunătate,

Să dezbatem din marile doctrine literare puncte

Ori, pe unde radio, să zugrăvim în albastru o

noapte

Având ca subiect, constelaţia perioadei culte.

Maestre,

Mă văd însingurat şi trist tot mai ades,

Mă tot visez pierind în noaptea absolută

Între un mormânt săpat adânc şi univers,

Între prezent şi constelaţia din perioada cultă.

0723…xxxxxx

De multe ori am tendinţa să te sun

Dar cine să-mi răspundă, cine să mă asculte?

Aştept şi eu inevitabilul surghiun

Călăuzit de constelaţia perioadei culte.

Ce distanţă relativă avem între cimitire;

Ce ţi-e şi cu diversităţile astea oculte!

Eu trăiesc cu ardoare prezenţa ta Sire

Privindu-te prin poesfera constelaţiei culte.

Ce vremuri...

Prea tineri pentru a filosofa aspecte doctrinare,

Atraşi de un circ bombastic pe care-l savurăm

Nu vom gândi pe loc, dar nici în continuare,

Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm.

Grăbiţi spre o iluzorie maturitate,

Peste momentele cheie pe care le ratăm,

Ignorăm pe cei îndreptăţiţi să ne arate

Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm.

Cărunţi sentimentali plenipotenţi,

Despre secvenţiale anotimpuri comentăm,

Uitând cu desăvârşire să mai fim atenţi

Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm.

Memoria retinei păstrează umbre din trecut,

Iar oglinzile prezentului ne determină să constatăm

Mult prea târziul timp în care am priceput

Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

ANA SOFIAN

poem păcătos

de atâta ceaţă nu mai ştim

cine răneşte

cuvintele pe noi

sau noi cuvintele…

călcam pe cioburi fără să lăsăm

urme de sânge

oare chiar nu mai suntem capabili

să pierdem din prea plinul de mândrie

cu care am fost injectaţi ?

imunizaţi

ne transformăm în yogini

ai cuvântului

doar ca să levităm

peste cioburi

poate prea multe stele căzute

când furia neştiutului

scutură cerul

aşa cum făceam cu părul

poveştilor noastre

îngăduind fructelor

să atingă pământul

plin de înţelesuri

prea multe ascuţişuri printre care

ne irosim vina de a fi

când am putea să

naştem un pui de somn

pe muchii

unde volbura e doar un decor insipid

muşcăm pe rând

din fructul oprit

ce ciudat !

nu ni se sterpezesc dinţii

şi nicio mână nu ne înşfacă

de ceafă să ne scuture din matrice

se pare că Dumnezeu are alte treburi

şi oricum, dacă nu-l mâncam noi

ar fi putrezit pe jos

cândva galben

cuvântului meu i-au rămas doar seminţele

ploaie de stele pe el

de am presăra

să scriem poeme păcătoase

lucind în arama

unui septembrie înghiţit de inocenţă.

IIOONN IIOONNEESSCCUU BBUUCCOOVVUU,,

Bucureşti plouă

toamnele vin cu despletiri de frunze

într-un concert de dor vivaldian

cocorii desenează geometrii pe cer

triunghiuri care urcă dealuri sure

se-ascund apoi în nori până ce pier

lăsând în urmă răni de roșu-aprins

și-n suflete melancolii ascunse

coboară seara pe pădurea-n flăcări

mormânt de liniști cade în abis

prin umbrele ce plâng adesea-n noi

și ne ucid plăcerile din vis

plouă la toamne grele peste mine

ca-ntr-un potop de ape infernale

un amalgam de ieri de azi de mâine

cu clipe calpe searbede banale

din când în când mai plouă și cu vise

doar logodind iubirea printre ploi

să nu uităm că ne-am iubit și noi…

Timpule

ce se-ntâmplă, timpule, cu mine,

tot mereu mă-mbătrâneşti, cu anii,

în clepsidra vremii care vine,

am din socoteli numai pierzanii.

părul tinereţii deja s-a albit,

a căzut argintul cerului pe el,

ridul din obrazuri mi s-a adâncit,

nu poţi să mai stai, timpule, niţel?.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

clepsidra asta nu poţi s-o faci spartă,

aşa ca ceva neprevăzut,

nu poţi să treci singur pe la poartă,

să te faci că nu m-ai mai văzut?.

te-am zărit azi noapte ca un fulger,

te-ai holbat asupra mea himeric,

ca pe-un demon rău, sinistru înger,

te-am văzut din pat prin întuneric.

ai făcut din somnul meu cel darnic

un imens pustiu venit în şoapte,

am vrut să adorm, a fost zadarnic,

m-am luptat cu tine-ntreaga noapte.

Vis

te-am visat, mamă, trecând

peste câmp înalt de zare,

zbor de paseri călătoare,

timpul tău amestecând.

te-am strigat ca să mai stai

să te văd si eu pe culme.

spre ce început de lume

tu ca îngerii plecai?

erai plânsă şi aveai,

aripi albe, dor de mamă,

şi mi se făcuse teamă,

te strigam şi n-auzeai.

zbor de paseri argintii,

ce te duc în vis uşoare,

îngropate-n veşnicii,

triste si nepăsătoare.

te-am visat, mamă, trecând

şi în ochi aveai suspine,

genele-ţi de lacrimi pline

şi de mine întrebând...

GGAABBRRIIEELLAA BBEELLDDIIEE,,

Siret, Suceava

Cântec de sirenă

aruncă toate grijile

intră

azi avem promoţii de clipe

servim elixir cu aromă de eternitate

în recipiente trandafirii

nu privi în urmă

trecutul provoacă rău de înălţime

şi oricum la temeliile lui

se sapặ

în caz de déjà vu

la ultimul etaj găseşti sprayuri colorante

şi mopuri de mătase

alungă orice temere

aici viitorul e

reşapabil

După amiază cu fluturi

era o după amiază cu fluturi

clipe galbene dansau lent

în orizont cu foşnet de iarbă

stelară

ne desenam aripi străvezii

să nu atingem pamantul

în palme simţeam

murmurul izvoarelor nenăscute

undeva departe

ni se numărau anii

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

LLLLEELLUU NNIICCOOLLAAEE

VVĂĂLLĂĂRREEAANNUU ((SSâârrbbuu))

Patima

Împarte cu toţi transparenţa,

ideile care se nasc libere

urcă-le-n mine ca să mă desprind

din plictisul inert!

Învaţă-mă să caut

adevărul pe care nu l-am atins

şi dincolo de el împlinirea,

să văd deasupra comorilor

flăcări pe râuri.

Patima o să-mi rămână aprinsă

zidindu-se pe sine-n lumină

necunoscutul rupându-l.

De mă voi desprinde

Ochii mei scăpaţi de plânsul ploii

ocolind numele somnului greu

se bucură de soare

De mă voi desprinde

Ochii mei scăpaţi de plânsul ploii

ocolind numele somnului greu

se bucură de soare

privind păsările cum se îndepărtează.

De mă voi desprinde

de aburul molatic al vremii,

se vor limpezi zorile scuturându-se

peste întinderile coapte ale grâului,

punând sub paşi drumurile

până voi da de oraşul

dintre dealurile căzute-n extaz.

Acolo mă voi alcătui din litere

coapte în clipele învăţate,

să-mi scriu ştersele umbre

pe oglinzile în care mă văd

trecând dincolo de mineralele vântului.

Cuvintele-mi scapă din mână

pe galbene aşternuturi de hârtie

şi mor în mine câte puţin

însetatele gânduri.

Într-un turn ceasul nu mai trebuie întors.

GGEEOORRGGIIAA MMIICCUULLEESSCCUU,,

Timişoara

ŞI CE DACĂ

Şi ce dacă mă revolt

străjerii umbrelor

tot îmi vor îneca strigătul

am amuţit în durerea-mi transparentă

şi grea

nu mai văd nimic

întunericul îmi cuprinde şi ultima fereastră

şi cât am încercat

cu rănile în frig

să protejez

infinita rugăciune

zadarnic

viforul îmi îneacă trupul

îmi topeşte lumina

îmi amuţeşte tăcerea...

TE VOI IUBI

Te voi iubi fără cuvinte

în toate clipele

şi din izvorul luminii

te voi înălţa

pe-un nor de-mătase

să-mi fii ochiul de noapte în care să te visez

să-mi fii versul pe care să-l pun într-o carte

de mână să mă iei

când valul mă doboară -

simt cum din tâmpla-mi goală

curge luna -

să mă petreci pân' la biserica fără ziduri

să-ngenunchez lângă altar

să-nvăţ din nou să mă rog

sunt încă om cu oasele vii

încă vibrează fumul de tămâie în mine

tălpile de pământ îmi sunt arse de-atâta drum -

fierbinţeala sărutului rămas din iarnă

îmi ţine de cald în hruba mucegăită -

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

PPOOPPAA EELLEENNAA AAUURROORRAA

Căutări arzânde

Atâtea frunze te-au strigat pe nume

Şi-atâtea păsări zbor au irosit

În căutări arzânde. Peste brume

Am alergat desculţă. Am fugit

Şi-nspre lumină şi-nspre întuneric.

Şi-nspre apus şi înspre răsărit.

Prin vălul ceţii diafan, eteric

Sau prin cuprinsul gândului trudit

Mi-am desenat cărări de întâmplare.

Şi-n cuib de disperare-am aţipit!

Munţi am mutat. Şi-am răsturnat şi-o mare

Da’-n nicio zare nu te-am mai găsit!

În tălpi am iarăşi spini de resemnare

Îmi e atât de frig şi-am obosit

M-ai blestemat cu-această căutare

Ce niciodată nu va lua sfârşit…

Pe sub rai

Mi s-a lipit de gene înserarea

Când nu m-ai mai privit cum mă priveai.

Mi-a picurat în suflet întristarea

Iar păsările-au aţipit sub rai

Cu aripile-ntinse-nspre lumină

Şi ciocurile-ascunse-n puf de nor.

S-a rezemat o brumă de grădină

Şi-a veştejit chiar rozele de dor

Pe care le sădisem împreună.

Atâta frig în trup s-a cuibărit

Că m-a-nvelit o umbră şi-o furtună

De întrebări în linişti s-a-nteţit.

Mi s-a lipit de gene înserarea.

Nici râsul nu-mi mai e cum îl ştiai!

Ai stins povestea şi-a-nflorit uitarea.

Cu negre păsări zbor azi. Pe sub rai…

DDAANN PPEETTRRUUŢŢ CCĂĂMMUUII,,

Serbia

URSUL DE CIOCOLATĂ

mă ţine de mână

cel care traversează spiritele

ştie

orice cuvânt poate întoarce

un urs care mănâncă păsări

din livada de nori vişinii

ploaia unge acoperişul cositorit

trupul iubitei curge prin jgheaburile vecinilor

pisica dă cu gheara şi scuipă

mă trezeşte larma ideilor

deschid o fereastră spre lumea din cărţi

pereţii de peşteri picură la schimbul de aer

mergem după sunetele scăpate din lesa

omului bun vorbesc primul

îi împrumut sânge să facă semn

zilei în care mi-au crescut aripile

rămân cu mirosul spaţiului de creaţie

iubirea este singura limbă vorbită

în cer

ultima data când am întrebat

ce sunt luminile acelea pline de escare

mi-a răspuns

basarabia

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

NNUUŢŢAA IISSTTRRAATTEE GGAANNGGAANN Fort Lauderdale, FL

Statele Unite

acolo unde se sfârșește disperarea

acolo unde se sfârșește disperarea

îmi măsori tăcerile sub pași apăsați

în chihlimbarul

ultimului coniac pe ziua de astăzi

regrete ascuțite

rătăcesc

pe aleile dintre ziduri

sub copacii goi care mărginesc lumea

la capătul celălalt

acolo unde se sfârşeşte disperarea

şi începe marele calm

nu ştii cum să-mi desfaci buzele

dinţii încleştaţi

umerii strânși

sunt construită din

piatră caldă

tăcere peste tăcere

când ană

când evă

fără cuvinte în faţa marilor adevăruri

predate la şcoala aceasta numită viaţă

în care am fost cel mai conştiincios elev

mă transformi în închipuire

tac

iluzie rătăcită printre corzile inimii tale

frântură dintr-o poezie de dragoste

eu

chiar am existat...

îţi spun acum

când nu mai sunt

OOVVIIDDIIUU CCRRIISSTTIIAANN DDIINNIICCĂĂ,,

Rm. Vâlâcea

Căutarea

Între degetele mâinii tale stângi

am aflat

ca o pasăre inima

recita poeme pentru toamnă

într-o alcătuire a trunchiurilor căzute

ziduri din haina de frunze

am însoțit-o ca pe fiica rătăcită

pe aleile strâmte

ale pașilor ce devin trepte

spre cer

Vântul

eu vântul

cândva cãlãtoream în larg cãtre zorile ascunse

poposeam în târguri şi pieţe publice

soarele se vindea pe zâmbetul cadânelor de mir

din penumbrã se umplea coşul cu fructe

mai ales mere

dimineaţa rãsãrea dintre plopi şi fântâni

cu grabã priveam

la zborul peştilor

peste ape şi poduri

chemam pescarul

şi ascuns într-o undiţã mã preumblam pe deasupra

apelor

sã dezbrac tacticos nerãbdarea de a mã naşte

pânã la capãtul lumii

Anotimp ploios

după plecarea ta mi-a trebuit o zi

să adun cuvintele

în care am pescuit gândul întoarcerii

o altă zi să desfac nodul de la pantofii

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

prin care degetele prindeau conturul rădăcinilor

zilele se succedeau tot mai goale

în fiecare zi cu jenă aveam de înfruntat

ploaia

într-una din zile am răsturnat inima într-o

vază cu flori

apoi am aflat că adunând frunze

poți grăbi întoarcerea primăverii

am coborât

în stradă

să dezgrop urmele sărutului tău

Fuga

cu privire la ape

este o chestiune de ore

să trec fugar puntea

locuiesc în întrebarea cu răspuns închis

sub strat de zăpadă mi se pregătește

desfrunzirea

pot duce pe umerii orele târzii

ale nopții

în cuptorul neîncăpător al somnului

să transcriu pe portativ fuga

cu eleganță pot fi pradă

să pic în mrejele vânătorului răbdător

acum dorm lângă tine iubito

și totul miroase a fân proaspăt

Poeții

se trage asupra poeților

se trage din toate pozițiile

cu nori și petale

inima lor un imens teritoriu

acoperit de teamă îi alungă

într-un colț cu somnambule dorințe

răscolite de ierni

vin păsări cu viforul în cioc

să spargă în piept inima tânără

la ceasul târziu tipăresc serenada

topirii în ghețuri cu mistuire de vise

noaptea îi cuprinde

sub stele veghind

la liniștea colii de hârtie

MMIIHHAAEELLAA MMAARRAAVVEEII

Captivi între pământ şi cer

Am rămas blocată între pământ şi cer,

nu mai sunt om

dar nici duh nu sunt,

trecutul mă arde în rug de mister

gândurile-mi ţipă

lipsite de cuvânt

Cum să respir fără trup pământean?

Mersul mi-e zbor însă

am aripi nenăscute,

încerc să te strig dar nici glas

nu mai am

din mine se aud rezonând

arpegii mute

Prea curând a-ncetat iubirea să curgă

nici n-am avut timp

din om să devin înger,

suspendată rămân şi din ochi doar o rugă

mai ridic spre sufletul tău stingher,

captiv ca şi-al meu

între pământ şi cer.

răstignim iubirea pe crucea cuvântului

totuși viața merge înainte

chiar dacă am răstignit iubirea

pe crucea cuvântului

și timpul a înțepenit în loc,

uimit de neputință,

cocoșat de dezamăgire într-un sfârșit nedrept,

zilele tot își târăsc pașii spre înainte,

iar noi...

noi abia acum săpăm în propriile suflete

decojind lumina de orice întuneric

pentru încă o învățătură,

încă o lecție a dumnezeirii

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

stea de altar

doar când crucea ne-apasă

înțelegem cum Dumnezeu, separă

lumina de întuneric,

drumul Golgotei este o scenă zgomotosă,

în colb ne afundăm tălpile suspinând,

fiecare prag

încă o sete de încredere-

prin sarea din pleoape privim norii din gând

mergem debusolați, fără respirație,

prea nociv aerul cotidian,

ne spijinim inima de brațul vreunui înger

și credem atunci cu tărie că vom ieși la liman

când cerul va plânge,

când crucea ne va fi stea de altar

ardere

îmi apăs palmele peste

pieptul pământului

să-i opresc sângererea dar copacul

tot crește din mine prin degete

agățându-se de cer

o pasăre țipă oarbă de aripi

și-ncerc să o-mbrățișez să tacă

smulgându-mi din inimă rădăcinile

mă arde zborul ei până-n sâmânță

dorul de nemurire

așa mă atinge dorul de tine

ca un fluture nenăscut din cocon

primăvară la pândă în trena iernii

mugur de cireș

promis lunii mai

așa mă atinge dorul de noi

energie izvorâtă dincolo de timp

cunună de stele pe fruntea îngerilor

simfonie de greieri

abia treziți la lumină

din cețoasă tăcere

așa mă atinge dorul de nemurire

ca degetele inimii tale

niciodată cresute

îndejuns să mă atingă

BBOORRIISS MMAARRIIAANN

A fi poet

A fi poet nu este suficient,

Poți fi un asasin sau un agent,

Singur, pe o planetă istovită

De intrigi și masacre, un răpăit de tobe

În locul limbajului cald, omenesc,

Să nu ucizi în tine ce nu trebuie ucis,

Dar cine se rostește aici, în paradisul marilor

absențe?

Iei forma golului, dar te conții pe tine,

În rest, singurătatea cea rotundă,

O sferă lunecoasă, cazi în hău, simt mâna ta,

Simt sânul tău și astfel vom readuce sentimentul

pe pământ.

Să iubești fără să fii iubit, ce sfânt supliciu,

Nici sfinții nu-l cunosc, e o transfuzie de sânge,

Un transplant de inimă, în timp ce tu te-nalți,

Rece, într-un sicriu înghețat.

Și ce vezi privind în jos?

Aceleași suferințe pe care tu le-ai cunoscut.

Dar cred că viața merită trăită,

În ciuda unor mizerii care cad din cer

Sau poate doar din cerul gurii,

Greșelile nu sunt greșeli, sunt fapte,

Le faci ori nu la faci,

Dacă te-apuci să furi, deci fură,

Dacă devii un asasin, ucide,

Dar nu trăda în dragoste,

Este la fel cum ai strivi

Cu talpa grea un lujer de brândușă.

Acele cuvinte

Când am rostit prima oară

Acele cuvinte,

Am simțit că mă-ntorc

Din părinte-n părinte,

Se făcea că urcam

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Sfântul Munte Sion,

Pașii mei străbăteau Valea Kidron,

Ascultam Psalmii, Cântarea Cântărilor,

Eram la izvorul fluviilor, mărilor.

Alfa și omega

Eu îmi sunt părinte și mormânt,

Spuse profesorul, dar acesta este abia începutul,

Un necaz nu vine singur, ci însoțit de o bucurie…

Sunteți într-o stare minunată, i-am spus, durerea s-a

ascuns,

Aproape că a dispărut, este o adevărată beție

A puterii de a vă stăpâni, puteți ajunge

Chiar la începuturi , și eu vorbeam înainte

Fără să observ că profesorul deja încheiase

Jos, în stradă, procesul verbal despre propria sa

Cădere de pe fereastră , corecta chiar

Unele mici greșeli de exprimare.

MMIIHHAAEELLAA OOAANNCCEEAA

Abandon

Crezi că nu se pot dizolva cătuşele pentru suflet?

Cât timp îţi pasă, poţi fi rănit. Da, doar atât.

Agăţi visuri prezumţioase în oglinda clipei,

Rupi crâmpeie de curcubeu

Pe care le striveşti

Ghinionist

Când clipeşti.

Există un interval al ruminaţiilor emoţionale,

Când derulezi ca-ntr-un cinematograf pelicula

prăfuită

De zeci de ori, c-o disciplină claustrală.

„A durat exact cât trebuia!” îţi şopteşti

Şi-ncepi procesul rescrierii, al arhivarii..

Fărâme de bucurie răsucite pe fusul destrămării,

Zdrobite de mii de lespezi de andezit,

Cristelniţe de lacrimi şi-un gol năucitor -

Atât s-a păstrat în cămara amintirii...

Şi ele, amintirile, au adormit pe fân, în pod,

Lovite parcă de un morb,

Ameţite de durere.

Lanţurile moleculare s-au contorsionat

Prin miliardele de galaxii

Intonând simfonia disoluţiei,

Iar tu,

Trubadur al nopţilor de iarnă...

Devii evanescent,

Praf cosmic

Într-un spaţiu

Curbat şi găurit.

Armonia contrariilor

Un clarobscur liliachiu mânjit cu mangal

Înrămează impozant infinitul,

În vreme ce Armonia şi Entropia îşi dau mâna

deasupra hârtiei

Ce-şi aşteaptă rândurile – fosile săpate-

adânc în timp.

Târziul întârzie să calce lasciv,

În ritm de sarabandă,

Pe vertebre, pe timpane, pe plămâni...

Îţi ofer-un răgaz de a coase

Cu albatroşi spintecaţi fisura realităţii,

Un răgaz de a crede că eşti nemuritor..

Moartea-i înscrisă-n celulele noastre!

Există forme de rezistenţă!

Să alungăm târziul din noi!

Tic-tac! Orologiul destrămării ţese felii de

existenţă...

„Să-i stricăm mecanismul!”– propune perfid osul.

„Să-i zădărnicim planul!” – chicoteşte mefistofelic

retina.

Ei...şi dac-am putea faustian sa-i poruncim clipei

Să stea în loc, oare ce-am schimba?

Cum poţi opri moartea când te-ai născut cu ea?

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

MMIIHHAAII PPĂĂUUNN, Brno

Guri căscate și șubrede

Ce mult tăciune pe marea asta de guri

căscate,

secetoase

Privind împerecheri aiurea insirate pe rânduri și

coloane

cu ochii larg deschiși în plină înserare

desperechiind cu limba fiece fir

în patru sau în șapte,

Dupa cum se simte veninul de puternic

călătorind prin jugulară precum un tren de noapte.

Ah, dac-aș avea puterea să vă închid pe toate!…

Gemete seci,

Nisip în vânt

V-aș întoarce cu fața către voi folosindu-vă drept

oglinzi

până ce v-ați sparge în cioburi neuniforme

o construcție subredă,

plină de carii,

Care se prăbușește din propria-i imperfectiune

lăsând în urmă un nor de praf și un morman de

șoapte.

Aplaudați și faceți fotografii sub titlul libertății

mințiți,

înșelați

Și vă înfigeți cuțite în spate pe sub cearșafuri de

mătase

în numele unei iubiri de care vă bateți joc

amestecând rutină și praf,

ucigând vise,

Răscolind speranțe pentru un viitor nou

care nu vine niciodată decât în istorii repetate.

De ce?

Testament unei vieți netrăite

Ia o mașină de cusut

și fa-mi un tiv lung de cuvinte

sorbite cu nesaț de Mai

de foc,

de ceară

dară sfinte!

să pot să-mi dau în nenoroc

sau în cafea,

în zaț,

în pietre,

Să pot afla cum un biet nod

nu mă aprinde, dar mă pierde.

Ia mai apoi cu un ulcior

din apa veche-a nemplinirii

și vars-o într-un vechi pustiu

de mărăcini,

de flori,

de fiere!

să mă pot toarce în fuior

ca un aluat de nou,

de bun,

de toate

Să pot afla din ghemul meu

o deșirare peste moarte.

Ia rogu-te un pix de curcubeu

și scrie-n frunza ierbii mătăsoase

cum tăvălitu-m-am prin oase

noroi,

cenusă,

si infern!

ca să mă răsfoiesc prin jaruri

blestemele să le înving

murind,

dorind,

Să-mi ispășec cu tot amarul

ce-am netrăit doar clocotind.

Ia tu o cruce și mă-ngroapă

sub roua și seninul dimineții

să îmi respir în fiecare zi

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

luna apusă,

soarele

și munții

să mă tihnesc de nopțile târzii

și de năluci venite-n miez de noapte

de iele,

de stafii

Să mă păzesc într-un resort de timp

Până la evadarea-n plinul vieții.

Tablou static

Ah cât de bine te-ai dezbrăcat de furtună,

acum poți trage adânc aer în pieptul tău dezgolit

pentru trecutul ce va să vie,

pentru viitorul care s-a petrecut deja

de câteva ori,

Rost de moarte în silabele astea nu am găsit

deși am căutat, cât am căutat…

ieșirea nu există!

Uite aripile cum se aruncă în soare

pietre colorate ale libertății…

Cât de departe pot să cad?

prin ochii tăi privind pieziș, poate a dușmănie,

Cât de mult îmi pari că te îndepărtezi…

privirile sunt sugrumate precum frunzele călcate în

picioare,

lemn rupt!

Îmi amintesc vag cum urcam

fiecare dală a sufletului

până n-am mai simțit nimic,

nici pantecul nu ți l-am mai simțit zvâcnind!…

Cum ai făcut să ne adâncești gleznele în nisipuri

mișcătoare,

cum ai reușit să ne ucizi, să ne stingi pe amândoi

cu palmele astea mici din care țâșnesc fântâni

minuscule?

Am privit în oglindă și…

timpul nu mai este o măsură,

nimic nu mai stă în calea iernii

care ne cotropește pe amândoi spasmodic

cu valuri seci

fără expresie ori contur.

Precum o insulă

Da, știu că stau precum o insulă

Pe care-i greu să o ajungi cu vreunvânt monoton,

Dar îmi plac valurile simple care-mi vizitează

plajele

Și-mi răcoresc nisipul fierbinte fără semn de

furtună,

În golf am un recif de corali albi, puternici, bine

crescuți

Care îmi păzesc țărmul de furtunile din depărtări

Pentru că destulă furtună port în adâncurile mele

de insulă

Să îmi cutremur pământul din jur.

As an island

Yes, I know that I act as an island

Difficult to reach with any dull wind

But I like simple waves visiting my shores

That cool down my hot sand witout a storm sound,

Within the bay I got a strong coral reef well

grown

That guards my shore from distant storms

Because I have enough thunderstorm deep within

my island depths

To tremble the ground around me

Nici un sacrificiu!

Nici o victorie nu merită sacrificiul suprem

oricare ar fi lupta sau războiul,

Camaraderia este moartă din vremea mitralierelor,

Copii trebuie să crească nestingheriți de obuze,

dar foamea nu este un cosmar stins

atâta vreme cât glonțul este primit de cei slabi,

întotdeauna de cei slabi!

Luați-vă planurile de dezvoltare, globalizarea

și lăsați-ne indeciși,

lăsați-ne specifici și particulari!

Nu ne trebuiesc soiuri noi de roșii

și nici tancurile voastre nu ne trebuiesc,

ne păzim singuri!

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

MARIANA BENDOU

Omul sapã

Soarele piere peste vale

Şi cimitir dar omul sapã.

Privirea lui, plinã de jale,

Coboarã iarãși peste groapã.

El se gândeşte c-a trãit

Mereu în rugãciune

Dar tot nimic nu a cules

Pentru când va pleca din lume.

Şi sapã iar, sapã tãcut

Deşi se însereazã;

Rãstoarnã bulgãrii de lut

Şi tot mai des ofteazã...

Copilul Domnului

Când privesc lumea, eu îmi zic

Precum David , împãratul:

Ce este omul? Şi ascult

Cum bate-n poarta mea pãcatul…

Un amalgam de bine, rãu?

Omul viaţa şi-o strãbate

În repezi ritmuri şi apoi

Greu obosit, pleacã departe.

Sfârşitul dragostei şi-al urii

E al inocenţei de a fi…

Copilul Domnului e pururi

Pânã când, veşnic, va dormi.

Iertarea

Cuvântul ce mã doare atât de mult

Este, de fapt, greşeala mea…

Dacã n-am vrut sã Îl ascult

Mai pot spera iertarea Sa?

Din lanul Sãu de grâne coapte

Eu am crescut pe lângã drum

Şi am rodit în spic pãcate

Cine mã va culege acum?

Mãcar dacã aş fi fost o floare

De mac, când împleteau coroanã

De spice, pentru a mea culoare,

Stãteam şi eu la vreo icoanã …

Rãstignire

Azi mi-aş dori sã fug departe,

Cât mai departe de voi, care

Duceţi pe limbã piper, sare

Ca sã loviţi cu mult mai tare…

Dar trupul meu, lipit de cruce,

Nu vrea nicicum sã se urneascã!

Îi pare moartea mult mai dulce

Decât o viaţã pãmânteascã.

La ce e bun sãrutul Lunii,

Cel întinat şi mincinos?

Eu stau lipit de crucea lumii

Şi nu mai pot privi în jos.

Din inima strãpunsã îmi curge

Pârâul vieţii, cald şi lin.

Rãmân aici, lipit de cruce

Cu ochii cãtre cer; amin!

Duhovnicului meu

-Mi te-a cerut pãmântul prea devreme.

Mã cert cu el şi-i spun cã-i vinovat...

Îmi strigi din brazdã : -Nu te teme,

Copilã, pentru tine m-am rugat

Sã ne-ntâlnim, acolo sus în Rai ;

Lucreazã, nu ai vreme sã mai stai !

-Pãrinte al meu, duhovnice şi tatã,

Îngenunchez, mã rog şi strig mereu :

-Tu neputinţa mea o iartã

Când mã rãnește clopotul cu plânset greu !

Îmi este dor de tine şi de clipe sfinte,

Prin tine cãpãtam putere…

Aş vrea sã fie totul ca-nainte;

Nu mai gãsesc la nimeni mângâiere.

Mai roagã-te, pãrinte încã-o datã

Sã-nving pãcatul trupului şi eu,

Sã trec prin restul vieţii fãrã patã...

-Sã te-odihneascã-n pace Dumnezeu !

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

CONSTANTIN GEANTĂ

MOTTO:

„Totul este deşertăciune şi vânare de vânt.” Ecleziastul – Vechil testament

Strofă (I)

Au venit bătrânii voştri şi s-au rugat:

„ Învaţă-ne, Mare, cărei ofrande să-i dăruim zilele?”

Valurile răspundeau:

„ Zilele, dăruiţi-le Ţărmului,”

Iar pescăruşii îngânau:

„ Ţărmului...Ţărmului...Ţărmului...”

„Mai spune-mi Meduză

Ce este durabil în Mare?”

„Mai mare ca Marea, e Marea,

Mai mare ca Marea, e Ţărmul,

Iar Ţărmul este Castelul!”

Ş-atunci, se năruiră

Grădinile Semiramidei.

De atâtea generaţii rătăcind

Am întâlnit iar Marea,

Dar valurile mă uitaseră.

Atunci am întrebat bătrânii:

„ Oh, divi ai ţărmului înnourat,

Ce este oare Marea?”

Prin Uragan a răsunat

„ De vrei să ştii, uitarea e Marea...”

Şi resemnat

Eu visele de fildeş, am durat.

Strofă (II)

S-au rugat zeului de fildeş:

„ Dăruieşte-ne apă!”

Ş-atunci un fulger a despicat zenitul.

„ Dăruieşte-ne vânt!”

Iar glasul muntelui a tunat

Şi un toiag a despicat Marea.

Demult, bătrânii voştri au zis:

„ Luaţi voi Ţara Bagdadului,

Luaţi Împărăţia de Smarald...”

Dar duhurile s-au răsculat

Şi a pornit Deşertul să le înfrunte.

Ce vânt bătea ieri!

Regii moabiţi

Ne-au învăţat Meşteşugul Focului.

Dar au trecut vremurile de glorie...

La margine de ocean

Răsare Floarea Paştelui.

Şi au pornit asediile...

Nisipurile, oh, veşnicele nisipuri!

Eternităţi de piramide

Şi valuri de morminte

Durează vântul

În şoaptele amiezii.

Spune-mi vântule

Spune-mi vântule,

Cine mi-a spulberat

Tăcerile?

Uită amiezile....

Printre

Filele fără de vârstă

Întrupează-te

Din raze.

II

Mi-ai spulberat gândurile

Şi m-am născut.

Mi-ai răvăşit orele

Şi am băut

Cu nesaţ

Cupa amară

Din visul Ei.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

CCĂĂTTRRUUNNĂĂ VVIIOORRIICCAA, Bucureşti

LIBER DE PĂCAT

Privindu-te din luminişu’ înrourat,

Orbită de lucirea-ţi sfântă

Îţi caut cel din urmă şi dintâi păcat

În existenţa cea demult pierdută.

De voi surprinde taina vieţii tale

Voi cuteza păcatul să ţi-l iert!

Şi-n suflet picur alinare

Pe-asprimea gândului inert!

Atât de liber vei rămâne-n toate

Făr’de păcatul cu-a lui umbră,

Ca somnul liniştit ce-n noapte

Îşi cheamă visul în penumbră!

SUNT

Sunt firul de nisip ce zborul n-am putut să-mi iau,

Şi am rămas încătuşat în mare;

De-aş fi ştiut cărarea ce valul, vântul o săpau,

Spre visul meu aş fi avut chemare!

Sunt alga vie dintre stânci

Ce forţa mării o aduce,

Cu vuietul furtunilor adânci

Cătând talazul la răscruce!

Sunt glasul cristalin şi dulce-al mării

Ce-n noapte luna tainic îl ascultă!

Mă stinge acea lumină din arşiţa dogorii

Ce-mi biciuie cântarea acum atât de mută.

Sunt scoica ce tresare cu fiecare val

De teamă şi de frică eu neştiindu-mi locul,

M-apropii-ncet şi sigur de malul cel banal,

Ce linişte nu are şi-şi cheamă grabnic omul!

VVIIOORREELL MMUUHHAA,, Canada

GÂNDURI RUGINII

dispre munte dealul coboară vise

văile cuibăresc ceţuri

sărutul frunzei atinge pământul şi geme

un ochi de apă priveşte luna întoarsă

cerul lacrimează cu stele

gheara păsării, nu doarme

sugrumă răsăritul şi totuşi o sageată de lumină scapă

apoi toate inundă lumea

sânul femeii suspină, geamul ferestrei tremură

apăsarea doare şi-şi doreşte iubire

focul urăşte întunericul şi-l alungă

roata grea a lumii răsuceşte pământul

dinspre toamnă cu picături de ploaie rece

şi-ncuie vara trecută

frunzele mor, pământul se îmbracă cu promoroacă

apusul se stinge iar eu împart lumea mea în două

o parte o pun pe pântecul tău pentru altă viaţă

târziu noaptea se sparge spre lumină

încă nu dormi şi buzele îţi cerşesc mai multă iubire

înghesuit într-o ruptură de timp cârpită

mă străduiesc

să nu duc răul din lume cu mine

să curăţ lumina de resturi de întuneric

încă aştept răstignirea

nu vreau să mă transform în praful ce vântul îl

răsuceste-n iele de noapte

cuvântul strigă pe străzile vieţii, coşuri cu fum nu mai

există!

salvaţi suflete iubind, coşmarul nu se mai termină

un tramvai bolcăne pe şina veche şi mă trezeşte

din lumea unui vis, a unei dimineţi de toamnă

…

fără tine!

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

SEPTEMBRIE

o uşă scârţie timpul, spre vale încet suspină-n apă

o bufnitură

vântul aduce frânturi în ecouri, zarea tace

se întunecă-ncet, uşor ne-mbracă noaptea

speriat un greiere uită să se stingă

aburul pământului se ridică, construieşte un nor

prind în mine clipe târzii

toamna suspină, încă îmi întide o mână

e rece, e albă, e senină

frigul bate mai întâi cu răcoare

o dungă de penumbră, tuşează ochii tăi

mă strâng brusc în mine

cumpănă de umbre se vede spre fântână

paşi repezi duc uliţa în urechile noastre

încă nu-i noapte

ceva se rostogoleşte-n ţărâna casei

...

într-un târziu

lipit de pământ, trenul mă duce

un şuierat prelung prin vale oboseşte

troseneşte un vreasc, de sus cad stele

se aude depărtarea cum coboară, dispre cer

în noapte, toamna

GGIINNAA ZZAAHHAARRIIAA

Ca un oaspete flămând

treci prin ușa peșterii mele

te întrebi

de ce n-am zăvorât-o

odată cu prima cădere de grindină

de ce n-am scrijelit-o

n-am împărțit-o celor fără de teamă

uneori te întorci noaptea

să-mi răpești somnul

în care te-am încătușat și te-am eliberat

cu tandrețe

pleci înainte să-mi dau seama

că aici se opresc păsările călătoare

când mor în propriul lor cântec

știu bine asta

îmi tot povestește un copac cu vocație

din vecinătatea destinului meu

și râd ca un oaspete flămând

la o masă goală...

MMUUNNTTEEAANNUU CCAATTAALLIINNAA

NNIICCOOLLEETTAA

Fântână părăsită

alunec în cel mai întunecat

colţ din mine

ca într-o fântână părăsită

mă sufoc

o menghină nevăzută

adună argila

hrană unică lichenii

tulbură vegetaţia

într-o durere până în rărunchi

înfig unghiile în granitul suferinţei

până la sânge pătrunde dorinţa de evadare

din locul căderii în gol

se iveşte lumina

îmi vreau viaţa înapoi

am uitat să râd

din prea multă suferinţă

printr-un por de speranţă

erupe în torent

apa -albă

balsam neputinţei

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

VVIIOORREELLAA

CCOODDRREEAANNUU

TTIIRROONN (Selecţie din volumul

bilingv româno-suedez

Hotar Iluzoriu - DEN

ILLUSORISKA

GRÄNSEN )

AALLDDRRIIGG

Vindar från ingenstans,

från överallt

samlar sig alltid

i mitt hus

när glädjen gör sin säng

i mitt hjärta.

Stackars vindar! som inte vet

att mitt hjärta

aldrig

kommer att bli

tillräckligt gammal,

tillräckligt torr…

för att inte känna längre

glädje,

smärta

och sorgen.

NNIICCIIOODDAATTĂĂ

Vânturile de nicăieri,

de pretutindeni

se-adună întotdeauna

la mine în casă

când bucuria îşi face culcuş

în inima mea.

Sărmane vânturi! ce nu ştiu

că inima mea,

niciodată

nu va ajunge

îndeajuns de bătrână,

îndeajuns de uscată...

să nu mai poată simţi

bucuria,

durerea,

şi jalea.

EENN AANNOONNYYMM FFLLOODD

Jag är en anonym flod

utan minne,

utan historia…

Jag är en flod oavsett

passionerna

som jag fortfarande kan tända

på mina stränder.

Jag är samma anonyma flod

avspeglat i de enda vingar

av viden vilken jag gick över,

skummande,

i vågornas

pinsamma tystnad.

UUNN FFLLUUVVIIUU AANNOONNIIMM

Sunt un fluviu anonim,

fără memorie,

fără poveste...

Sunt un fluviu indiferent

de pasiunile

pe care le mai pot aprinde

pe malurile mele.

Sunt acelaşi fluviu anonim

oglindit în singurele aripi

ale salciei peste care-am păşit,

spumegând,

în liniştea dureroasă

a talazurilor.

TTIILLLLÅÅTT MMIINN TTÅÅRR PPAASSSSEERRAA……

Lämna till mig havets tår

som växte inuti

mig…

Lämna till mig de flätade händernas

universum

i föraning av snö

med glödande skuggor…

och bara en gång,

släpp mina tårar

genom dig…

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

LASĂ-MI LACRIMA SĂ TREACĂ...

Lasă-mi lacrima mării

pe care am crescut-o

în mine...

Lasă-mi universul mâinilor împletite

în presimţirea zăpezilor

cu umbre incandescente...

şi-o singură dată măcar,

lasă să treacă lacrima mea

prin tine.

IILLLLUUSSIIOONNEERRNNAASS SSKKUUGGGGOORR

Du matade mig länge

med vanföreställningar,

så länge att jag undrar

om inte jag själv

är bara en illusion?

Ett spöke – i gnistan av ett ögonblick –

eller en illusions skugga

bland illusioner.

UUMMBBRREE DDEE IILLUUZZIIII

M-ai hrănit atâta timp

cu iluzii,

încât mă întreb

dacă nu sunt şi eu

doar o iluzie?

o nălucire - în licărirea de-o clipă -

sau o umbră a iluziei

printre iluzii.

VVEEMM ÄÄRR JJAAGG??

Jag kommer aldrig att veta vem jag är

så länge mitt minne

är graven

av mina oräkneliga återkomster.

Men jag vet att jag kommer att återfödas

varje dag

utan att någonsin veta

vem jag är.

CINE SUNT?

Nu voi şti niciodată cine sunt

atât timp cât memoria mea

este mormântul

nenumătatelor mele întoarceri.

Dar ştiu că voi renaşte

în fiecare zi

fără a şti niciodată

cine sunt.

DDÅÅ SSKKAA DDUU VVEETTAA……

Har du lagt någonsin örat mot marken

för att höra hur gräset växer?

Har du någonsin satt tanke vid tanke

för att födda mig

bakom ögonlocken?

Har du druckit någonsin från källa

som rinner mot berget?

Har du plockat någonsin liljor

som växer på fruset vatten?

Då… kanske du ska veta

om jag har funnits…

om jag finns än…

om jag kommer att finnas!

AATTUUNNCCII AAII SSĂĂ ŞŞTTIIII......

Ai pus vreodată urechea la pământ

să auzi cum creşte iarba?

Ai lipit vreodată gând lângă gând

pentru a mă naşte

în spatele pleoapelor?

Ai băut vreodată din izvorul

ce curge către munte?

Ai adunat vreodată nuferi

crescuţi pe ape îngheţate?

Atunci... poate, ai să ştii

de am fost...

de mai sunt...

de voi mai fi !...

© traducere de Dorina Brânduşa Landén ©Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

KARIN BOYE (1900-1941)

Karin Boye se naşte în 26 octombrie

1900 la Göteborg şi moare în 23 sau 24 aprilie 1941

la Alingsås.

Margit Abenius scrie despre Karin Boye o

carte cu titlul Drabbad av renhet (Lovită de puri-tate), titlu care spune ceva semnificativ despre Boye

ca poetă şi om, dar ar putea la fel de bine să fie nu-

mită Lovită de propria sa cerinţă de puritate.

Această cerinţă a urmat-o toată viaţa. Debutează în

1922 cu volumul de poezie Moln (Nori), căruia îi ur-

mează Gömda land (Ţara ascunsă) în 1924 şi Här-darna (Îndrăzneţii), 1927.

În Ţara ascunsă apa devine purtătoarea de

simbol. Marea oferă lumină de vindecare şi puritate;

apa de izvor, incoloră şi limpede este nevoia de drep-

tate, de justiţie. Picătura de apă dintr-o frunză de

creţişoară este legată, înrudită cu apa de izvor, dar

vine de la integritate, onestitate. Îndrăzneţii con-

stituie punctul final al poeziei de tinereţe a Karinei

Boye. Adâncimea mării, în multe poezii, este simbol

nu numai pentru mişcare, efemer, ci şi pentru odihna

eternă, pentru moarte.

Cel mai cunoscut poem, I rörelse (În miş-care), cu paradoxul că dormi cel mai în siguranţă

acolo unde dormi doar o singură noapte, a devenit un

fel de poezie de luptă pentru tânăra generaţie Clar-

té.

În 1927 Karin Boye devine membră a re-

dacţiei revistei socialiste Clarté şi este unul din fon-

datorii revistei Spektrum din a cărei redacţie face

parte între anii 1931-1932 împreună cu Gunnar Eke-

löf. La începutul anilor 30, Karin Boye trece printr-o

criză de depresie din care încearcă să iasă cu aju-

torul psihanalizei dar şi prin scrierea romanului auto-

biografic Kris (Criza).

Între anii 1932-1933 poeta se află la Berlin

unde urmează un tratament psihanalitic şi vede de

aproape cum se răspândeşte nazismul în Germania.

Se desparte de soţul său, Leif Björk, şi se întoarce

în Suedia, schimbată: mai elegantă, mai puţin inte-

resată de partea activă, marxistă a mişcării Clarté

dar mult mai fragilă, mai labilă decât înainte.

În 1935 îi apare volumul de poezie För trä-dets skull (De dragul copacului) care-i marchează

maturitatea lirică.

Romanul Kallokain îi apare în 1940 şi este pri-

mit cu o critică extrem de pozitivă. Într-o scrisoare

Boye a explicat că romanul este „un roman de viitor…

Este vorba despre situaţia din secolul următor, a-

tunci când unele dintre statele totalitare avansate se

luptă pentru a domina lumea, iar omul, individul, este

complet în mâinile Statului.”

În timp ce lucra la Kallokain, Karin Boye a

scris şi poezie, în principal De sju dödssynderna (Cele şapte păcate de moarte), un fel de oratoriu, care nu

a fost niciodată finalizat. Această culegere de poe-

zie s-ar putea numi o cantată despre dragoste şi

moarte. Cantată care pare să fie născută dintr-o cri-

ză la fel cu cea pe care o trăieşte poeta în primăvara

anului 1941, anul în care trupele germane au pătruns

în Balcani.

În 23 aprilie armata greacă capitulează şi

trecătoarea Termophyle, apărată de către unităţi

englezeşti, cade – drumul spre Atena este deschis.

Pe 23 aprilie 1941 Karin Boye dispare – locuia

pe atunci la o prietenă în Alingsås – şi este găsită

moartă, câteva zile mai târziu, pe un mic deal de la

marginea oraşului. Poeta s-a sinucis luând o supra-

doză de somnifere.

Pielea mea este plină de fluturi

Pielea mea este plină de fluturi, bătaie de aripi –

ei flutură din aripi peste pajişte şi de mierea-i se

bucură,

bat din aripi spre casă, mor în mici şi triste spasme

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

şi nici un grăunte de polen nu este mişcat de

picioruşe usoare.

Pentru ei este soarele, căldura, nemărginirea, mai

vechi decât timpurile…

Dar sub piele, în sânge şi în măduva oaselor

se mişcă grei, grei, captivi vulturi puternici,

cu aripi largi, care nu-şi lasă prada niciodată.

Cum a fost odată tumultul vostru în furtuna de

primăvară a mării?

Cum au fost ţipetele voastre când soarele ardea

ochii galbeni?

Închisă este peştera! Închisă este peştera!

Între gheare se răsucesc, albe ca peretele pivniţei,

fibrele mele cele mai profunde.

Coaptă ca un fruct

Coaptă ca un fruct este lumea în braţele mele,

azi noapte s-a maturizat

şi învelişul este o subţire membrană albastră care

se-ntinde sferic,

iar sucul este dulce şi parfumat, curgător, arzător

flux de lumină solară.

Afară, în universul transparent, alerg eu ca un

înotător

scufundat într-un botez de maturitate şi născută

pentru o putere matură.

Menită pentru actiune,

uşoară ca un râset

ies dintr-o mare de miere aurie, care cere mâini

avare.

Invulnerabil

Invulnerabil, invulnerabil

este cel care înţelege cuvântul originar:

Nu există fericire şi nefericire.

Există doar viaţă şi moarte.

Iar când ai învăţat-o şi n-ai mai vânat vântul,

când ai învăţat-o şi nu te-a mai speriat vântul

revin-o şi învaţă-mă încă o dată:

Nu există fericire şi nefericire.

Există doar viaţă şi moarte.

Am început să scriu atunci când voinţa mea s-a

născut,

şi-am încetat să scriu atunci când voinţa mea a

dispărut.

Secretul cuvintelor originare

îl vom păstra până în faţa morţii.

Traducere şi prezentare: Dorina Brânduşa Landén CLOUDS

See the mighty clouds, whose distant lofty tops

proud, shimmering rise, white as white snow!

Calmly they glide on, at last in calm to die below,

slowly dissolving in a shower of cool drops.

Majestic clouds - smiling onward they go straight

through life, through death in brilliant sun,

in ether so clear and pure, dark care unknown,

with quiet and grand contempt for their fate.

Would I were granted, festively proud as those,

to climb where the bustle of worlds does not tread

and bear the sunlight's golden wreath around my

head

no matter how angrily round me the storms' roar

goes.

Traducere în limba engleză de David McDuff

Cîmp cu nori - Mihai Chiriac15

15

Mihai Chiriac -Facultatea de Medicina din Târgu Mureş. După

facultate începe să facă design interior. A început desenul la 18 ani, simţind în asta o vocaţie. Face parte din Asociaţia Artiştilor Plastici Amatori din Tg. Mureş.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

RREESSTTUULL VVIINNEE DDEE LLAA DDUUMMNNEEZZEEUU // TTËË

TTJJEERRAATT VVIIJJNNËË NNGGAA ZZOOTTII

Mujo Buçpapaj este o personalitate foarte

cunoscută în domeniul artelor şi literaturii. S-a năs-

cut în nordul Albaniei (1962). A absolvit studiile de

limba şi literatura albaneză la Universitatea din

Tirana (1986). Între timp, după o perioadă de acti-

vitate didactică, şi-a terminat studiile postuniver-

sitare pentru scenariu de film, pe lângă fostul Kino-

studio „Shqipëria e Re”, azi Albafilmi. Actualmente

se află în faza finalizării studiilor de doctorat în şti-

inţele literare, la Tirana. Cunoaşte engleza şi fran-

ceza. A publicat numeroase cărţi şi sute de articole,

eseuri, studii şi traduceri, inclusiv din literatura a-

mericană.

Este autor al unor volume de poezie, eseuri şi

studii, iar o parte dintre acestea au apărut şi în limbi

străine. Considerat ca fiind unul dintre cei mai talen-

taţi poeţi contemporani, a fost onorat cu câteva pre-

mii naţionale şi internaţionale. În 2009, Asociaţia

Traducătorilor din SUA îl premiază pentru cartea

„The Invisible Victory”, recunoscută drept cea mai

bună carte publicată în limba engleză, tradusă dintr-

o limbă străină, şi recomandată studenţilor din dife-

rite universităţi pentru lectură. În 2010, prestigi-

oasa revistă americană „Translation Review” de pe

lângă Universitatea din Texas, îi dedică un număr

unde apare un studiu despre poezia domniei sale.

Cartea The Invisible Victory a obţinut primul premiu

şi din partea Organizaţiei Internaţionale „Cafeneaua

ideilor” din Grecia.

Autorul creează o nouă şcoală poetică, având

la bază un model pentru construcţia versurilor şi

descrierii experienţelor grele. În 2012 a fost onorat

şi cu o Diplomă de Exelenţă, de către Uniunea

Culturală a Albanezilor din România şi redacţia

revistei “Albanezul”.

Mujo Buçpapaj este întemeietorul pluralis-

mului politic şi al presei libere, între anii 1990-1992,

după 50 de ani ai regimului sălbatic al dictatorului

Enver Hoxha. Timp de 22 de ani, a contribuit la presa

centrală din capitala Albaniei, fiind unul dintre cei

mai cunoscuţi publicişti şi opinionişti din ţară şi din

regiune. În 1992 devine unul dintre întemeietorii Or-

ganizaţiei independente a ziariştilor din Albania, pre-

cum şi ai Asociaţiei tinerilor publicişti (1992). Mujo

Buçpapaj s-a distins tot timpul ca un apărător înflă-

cărat al opiniei libere şi libertăţii presei, ca un ad-

versar puternic al încălcării libertăţii şi drepturilor

elementare ale omului, fiind deseori înfruntat cu pre-

siuni şi ameninţări politiceÎntre anii 2005-2012,

Mujo Buçpapaj a fost director general al Centrului

Internaţional de Cultură „Pjeter Arbnori” din Tirana,

dând prioritate reîntoarcerii artelor performante,

promovând cultura internaţională în capitala Albaniei,

aceasta cuprinzând şi cultura română. Este editorul

săptămânalului Gazeta Nacional, iar din iulie 2012

este director al Biroului Albanez al Drepturilor de

Autori.

Un dar albanez în limba română

Amintirea frumuseţilor începutului vieţii,

primilor paşi, primelor emoţii, frumuseţi kosovare,

devine repede umbrită de asuprirea înglobării iugo-

slave. Eşti tânăr şi vrei să zbori spre viaţă, dar un

gard de sârmă ghimpată te ţine pe loc, tinereţea ta e

condamnată ca într-o cuşcă de la grădina zoologică.

Ajungi să vezi morţii tăi, să le asculţi ultima vorbă,

sau măcar visele pe care odată le vei lua cu tine,

atunci când soarta îţi va fi mai puţin împotrivă. Te

duci, te tot duci, dar mereu îţi întorci privirea spre

cel care eşti cu adevărat, şi care ai rămas acolo: în

Albania şi Kosova.

Mujo Bucpapaj îşi sfâşie-n versuri, durerea

kosovară care odată l-a sfâşiat. Este „Victoria invi-

zibilă” a sufletului şi a minţii, asupra curbelor scrâş-

nite ale istoriei şi, înainte de asta, ale timpului său.

Durere, durere, durere, găseşti de-a lungul şi de-a

latul fiinţei, de vreme ce „Rămăsese singurătatea

câmpiei/În foaie de porumb copt/Pentru mâinile co-

piilor/Cartierului/Noroios.” Nici nu are rost să ne mai

întrebăm cum şi de ce scrie, de astă dată, poetul. E

limpede, din moment ce „Prin mlaştină, aburii soare-

lui/Înceţoşat/Se scriau în vânt de tufişuri”.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Fericirea se compune din fărâme de bună dis-

poziţie, ca şi poezia. Poezia lui Bucpapai este plină de

imagini şi bogată. Este un fel de Emil Hosu al nostru,

care după 23 de ani ne-a adus aminte cuvântul Liber-

tate. Sau de Vali Stelian şi atât. Există „Piaţa Demo-

craţiei”. Iată că da: „Când se opreşte visul rupt/Al li-

bertăţii dezbrăcate a lucrurilor/De după război//

Acolo se odihneşte visul nostru răsturnat/Al liber-

tăţii interzise/ Pentru a intra în lume//Vom merge în

ruine, să ridicăm din nou/LIBERTATEA/ Din sfâr-

şitul noroiului// Când învingem gigantul.” La-nceput a

fost focul, şi apoi vine albanezul. Albania există de

când e lumea.

În „Scrisoare mamei”, într-un Kosovo pustiit,

pe poetul din Tirana îl găseşte singurătatea, iar când

sunt scăpărate primele urme de nenorocire, el aduce

ceea ce a fost mai degrabă: „Întâi a fost focul”: „Ca

un câine/ Cu piele subţire de sat/Viaţa mea un pal-

tin//Cu potera războiului/Care se proclamă rău/ Din

clătinarea lumii/ Giganţilor pierduţi.” Şi mai departe:

„Sub doliul cătunului” se întâmplă multe lucruri, care

nu trebuie aici înşirate; ele sunt”. Deasupra acestei

lumi, la marginea satului/Udată de mlaştini/Sunt

doliul cătunului/Aprinde focul etern/ Şi lasă peste

câmpie turma/Lui Dumnezeu.”

Întâlnim o altă percepţie a schimbării majore

dintr-o lume trăită, cum-necum, mergem şi poate a-

pucăm să şi gândim… pe apucatelea: „Mergând pe sâr-

mă”: „Nicio corectitudine a lumii/ Pentru a merge mai

departe/ În lumina flăcării, se sting/ Revoluţiile//Şi

covorul rece al lupului/Este paradis al schimbării/

Secolului//Din răbdarea pierdută/ Cu rană/ Mergeau

oamenii să reconstruiască/ Oraşul/ Acela cu memoria

desfrânată a lucrurilor.” Răbdarea albanezilor este

un dar binecuvântat, iar Elbania există de când e

lumea. Într-o disoluţie clar-profundă, ajungem pe tă-

râmul pe care nu prea cred că ni-l dorim, dar asta nu

înseamnă că el nu există: „Umbrei îi era frică/ De

mâna albă/A dealului din jur//Acolo avea limba/ În-

fricoşată/Sub gâtul nopţii/Şi ochiului în faţa/ Câm-

piei” (Frica neagră).

Tot înspre mamă ai de-a te plânge, despre

neregulile vremii şi chiar ale venirii tale pe lume –

într-o „Dezamăgire totală”: „Dragă mamă,/ Eu am

ieşit din cuvânt/Ca din sicriul negru/Şi sunt cufundat

sub piele//nici un blestem nu m-a prins//Dar sunt

dezamăgit/De pacea în cuvinte/ Şi odihna nu este

nicăieri// Patria a scos lucrurile/ În drum/ Şi nu are

unde merge…// Dragă mamă,/ Sunt dezamăgit rău de

această pace fără gură/Şi mă face să nu mai reînviu/

Peste lume.”

Nu mai am, ce-aş putea avea, de spus, decât

că Mujo Bucpapai e un supravieţuitor, dar dezamăgit,

al îngrozitoarelor fapte întâmplate în nord-vestul

Patriei – Mamei sale.

Să-ţi dea Dumnezeu, poetule, u n d e v a

măcar într-un capăt de drum, acea alinare şi putere,

în care Patria – Mamă să te ţină la piept, cum „Pe

bărbaţii dardani/Care renăşteau pentru ziduri” (Via-

ţa un vis). Iar ceea ce tu ştii mai bine, „Din piatră era

viaţa”, fă-o, până la capăt, să merite pentru Patria –

Mamă!

Viaţa este un vis prin care trece lumina, iar

Mujo Bucpapaj este un dar nou al limbii române,

tălmăcit în graiul nostru, graţie poetului talentat,

Baki Ymeri.

Daniel Marian

VICTORIE INVIZIBILÂ

Rămăsese singurătatea câmpiei

În foaie de porumb copt

Pentru mâinile copiilor

Cartierul

Noroios.

Prin mlaştină, aburii soarelui

Înceţoşat

Se scriau în vânt de tufişuri

Se rupeau fetele

Sub iarba

Pomilor umbrei

Prin rugi dragostea

Venea

Victoria invizibilă

În viţa apei

Iertate

Eram şi eu

Sub pielea zdrenţuită

A hainelor ruginite

A soarelui

Măsurând culorile

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Ogoarelor.

Atât de puţină viaţă avea

Omul / Pentru a face bine.

PORTRETUL VÂNTULUI

Râul culoare de nord

Era portretul vântului

Peste pom

Construia omul

Imaginea cealaltă

A vieţii

Dintre ploaie şi câmpie

Vis-à-vis de munte

Erau păsările care ieşeau

Din mlaştină

Visurilor inundaţiei

În stânga satului

Nu mai era drum

Care să ducă

La anotimpul plopului

Foşnitor

Al casei mele.

PIAŢA DEMOCRAŢIA

Când se opreşte visul rupt

Al libertăţii dezbrăcate a lucrurilor

De după război

Din oraşul civil al revoltei

Durerii

Acel fum de pomi ridicaţi pentru cer

Ferestre aprinse ale vântului.

Acolo se odihneşte visul nostru răsturnat

Al libertăţii interzise

Pentru a intra

În lume

Acele mâini de fete ridicate

În aerul torturii

Din apusul lucrurilor

Umflate

Vom merge în ruine, să ridicăm din nou

LIBERTATEA

Scrisorilor scrise

Din sfârşitul noroiului

Când învingeam gigantul.

Tirana, septembrie 1998 ANA DIN PUERTO RICO

Îţi trimit

Trandafirii morţii

Cumpăraţi în Lexington Aveny

Ana din Puerto Rico

Bate vântul în câmpie, dar pace

Pentru tine nu sunt

Ca berze ale ţării tale

Care vopsesc în mare singurătatea

Mergi sub lumina lui Dumnezeu

Şi roagă-te pentru om,

Fată a păcii grele

Care se temea de nopţi.

Dar mi-au spus într-o seară că tu

Chiar ai murit

Sub un aer greu în

New York University

Dragă Ana

Eu călătoream cu trenul “D”

Dar tu ia acestea pentru

Trandafirul care l-am cumpărat

Pentru cei vii

Si dormi sub lume

În somn adânc

De pământ învins.

New York, 17 aprilie 1995

© Mujo Buçpapaj şi Baki Ymeri

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

VARUJAN VOSGANIAN – traduceri în

limba albaneză

PORTET GRUAJE ME DIADEMË

(Portret de femeie cu diademă)

E kam takuar gruan e fillimit

Ajo afrohet aq lehtë

saqë hija e saj nis gjithmonë përpara

Është aq e zhdërvjelltë

saqë asnjë kanatë s’mund ta ndalojë

Drita i mbështetet me ëmbëlsi mbi supe

Kaprojtë dhe dhelprat e ujqit e lëpijnë

gjurmën e shputave të saj

porsi një kokërr kripe

E nuhasin porsi erën e ngrohtë

Që e shkëput në mars dëborën e shpatijeve

Në flokë i fëshfërijnë gjethet e ngatërruara

që shkojnë duke u tharrë dalngadalë

Nuk ka brigje që mund ta përfshijnë

Për atë veshje tjetër përveç pelerinës nuk mban

Për atë emrin e saj ende askujt nuk ia ka dhënë

Në sytë e saj shkrepin zjarret e kështjellave të

lashta

dhe diadema i rri në ballë

si një gur i çmuar në fund të këndit

SIMBOLI I SHIKIMIT

(Simbolul privirii)

Rri në tryezën e breut të gdhendur me satër

I vë pranë felitë e bukës

Në poçarin e glinës derdh verë derisa

Disa pika derdhen

Përballë meje është dritarja e qartë si një ujë i

hollë

Drita e pakuptueshme ma përsërit trupin

Në dymbëdhjetë hije përcaktuese

Përsipër rri ikona lehtë e përkulur

Nga këndi i majtë

Një sy i saj më sodit palëvizshëm përmes tjetrit

Shikoj unë

Rumania është kërthiza e dheut. Fragment nga

biblioteka e kryeredaktorit të revistës

Albanezul/Shqiptari

DEVOCION

(Pietà)

Gjurmave tona pulsojnë yje dritash anije me zhivë

Një shpat

Në majën e ti cilit topitet një grua prej dylli

Beli i saj mbetet prore i njëjti si një koralë

E johann sebastian bach-ut

Një tym i kaltërt ngritet një botë porsi

Një pjatë qiellore

Duke ma shpënë mëndjen në pikën nga e cila

Vdekja ime është vetëm një trajektore konvekse

Një tym i azurtë një grua që tëhollohet me çdo

atom

Të trupit të saj të paprekur

Duke na shpërndarë mbi supe mbi krahë një dritë

të plleshme

Një vulë që hapet ngadalë me qëllim

Dhe e ndjeja duke qarë i afroheshim të heshtur

mahnitjes

Duke pranuar nga një lot në shuplakën e shtrirë

Dhe duke dremitur me rradhë secili

Në krahërorin e saj

VËLLA IMI

(Frate al meu)

Shuplakën e kam të lëmuar si një ballë fëmije

Ujërat janë qetësuar buzët kafshojnë nga to

Porsi nga një mollë

Mishin e vëllaut tim En-lil

Ja syri i hatashëm dhe i hapur

Duke shkelur me shputat lakuriqe

Duke lënë gjurmë rrathë pranë rrathësh

Ja emir i të vdekurve të mi gjethet

Nën të cilët dheu mbetet përjetë i azdisur

Dhe hija ime duke u rritur dhe çrritur

Shenjë se e pi ajrin e natës dhe ende

I etur mbetem

Ta kam shtrirë shuplakën aq rë lëmuar që dukej

Pa fat

Dhe aq të pamëkatshme saqë asnjë flakë

S’do të mund ta digjte

Por nuk duhej të mbroheshe prej meje njeri i mirë

Atëherë nuk dija të qaj dija vetëm të perëndoj

Traducere Baki Ymeri

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

DDAARRUULL IIUUBBIIRRIIII //DDHHUURRAATTAA EE DDAASSHHUURRIISSËË

Viorela Codreanu Tiron ZËRI I SIRENAVE

Jam vërshimi dhe përkëdhelja e valëve

Që vdesin në rërën e nxehtë

Jam zëri i sirenave

Që vjen nga tejlargësitë tua

Përse ke frikë të prekish këtë det

Të përmbushur me mistere të valëzuara

Që thërmohen në brigje

Për të vajtur më tej

Zëre së paku këtë valë

Që vjen drejt teje

Dhe shtrëngoje

Duke e shtrënguar në duart tua

ZVONUL SIRENELOR

Sunt năvala şi mângâierea valurilor

Ce mor în nisipul fierbinte.

Sunt zvonul sirenelor

ce vine de prea departe de tine.

De ce ţi-e frică să atingi această mare?

prea plină de mistere unduitoare,

ce se sfarmă de maluri,

pentru a pleca mai departe?

Prinde măcar acest val

ce vine spre tine!

Şi strânge-l,

strânge-l în mâinile tale!

ATE QË S’E DIJE

Të thoja një herë se jam gur;

Ajo që s’e dije... ishte

Se çdo gur ka përjetuar gjumin e gurit

Dhe ka parë siç shoh dhe unë

Përmes gjumit të dheut,

Përmes gjumit të ajrit,

Përmes gjumit të ujit,

Përmes gjumit të trupit.

Vetëm vallen e pakryer të dritës

Nuk arrita ta shoh...

Ngase – drita –

Drita nuk dremit asnjëherë!

Dhe atëherë u ktheva

Në gjumin e gurit e në mua,

Në harresë dhe në përkujtim,

Duke u fshehur në mes të pyllit

Ku sytë që shikojnë

Nuk mund të depërtojnë!

CEEA CE NU ŞTIAI...

Îţi spuneam odată că sunt piatră

ceea ce nu ştiai...

era că fiecare piatră a trăit

somnul pietrei

şi a văzut cum văd şi eu

prin somnul pământului,

prin somnul aerului,

prin somnul apei,

prin somnul trupului.

Numai nesfârşitul dans al luminii

n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina,

lumina nu doarme niciodată!

Şi-atunci...m-am întors

în somnul pietrei şi-n mine,

în uitare şi-n aduceri-aminte,

ascunzându-mă în miezul muntelui

unde ochii ce privesc,

nu pot pătrunde!

ASKUSH NUK SHEH

Dashuria ka rënë padukshmërisht

Në thellësinë e një humnere reshë –

Mu atje – ku sytë e pulëbardhave

Notojnë të lodhura në fundalin e furtunës

Ndërsa klithja e tyre përzjehet

Me fërshëllimën e erës.

Dhe askush nuk sheh,

Askush nuk ndjen

Se i mungon diçka!

Por kush mund të shohë?!...

Kur sytë tanë verbërohen

Nga fësrshëllima e erës

Kur sytë e të verbërve

Janë zogj të vdekur

Të hedhura në shkretëtirën e pyllit?

Dhe sytë e qelqit ndjekin fluturimin e vapës

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Që shuhet padyshim

Ndërmjet qepallave të lëshuara

të harresës së të afërmëve?!

NIMENI NU VEDE

Iubirea a căzut pe nevăzute

în adâncul unei prăpăstii de nori – tocmai

acolo...

unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi

pe fundalul furtunii,

iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului.

Şi nimeni nu vede,

nimeni nu simte

că-i lipseşte ceva!

Dar cine mai poate vedea?!...

când ochii noştri orbesc

de vuietul vântului,

când ochii orbilor

sunt păsări moarte

aruncate-n pustiul de munte?

şi ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii

care nebănuit se stinge

printre genele coborâte ale uitării

de semeni.

FJALË

Fjalë të hedhura, të humbura, të heshtura,

Të mbetura të pathëna,

Të gjitha i kam vjelur

Dhe i kam shpërlarë me vesën e diellit.

I kam shtruar mbi rrapëllimat e shiut

Dhe i kam ngulur në det,

Prej nga vala do ti sjellë te këmbët e tua.

Mos u përkul!

Unë kam mbyllur dikurë valën në duar

Dhe kam mbëltuar fije kullose

Mbi kreshtat e universit

Dhe kam parë:

Përsipër...

Përposhtë...

Ku asgjëja e bën shtrojën.

CUVINTE

Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute,

rămase nespuse,

pe toate le-am cules

şi le-am spălat cu rouă-de-soare.

Le-am presărat pe ropotul ploii

şi le-am înfipt în mare,

de unde valul le va aduce la picioarele tale.

Să nu te apleci!

Eu am închis odată valul în mâini

şi-am presărat fire de iarbă

pe creştetul universului

şi-am văzut:

Deasupra...

Dedesubt...

Nimicul îşi face culcuş.

NJË ZEMËR PA FSHEHTËSIRA

I varrosa duart në qiell

Duke i ngulfatur

Në dhe

Në gurë

E në glinë

Kahmos kam shëtitur

Dhe kam kërkuar

Një zemër pa fshehtësi

Që do të mund ta mbaja në dorë

O INIMĂ FĂRĂ ASCUNZIŞURI

Mi-am îngropat mâinile în cer

le-am înfipt

în pământ,

în piatră

şi-n lut.

Peste tot am umblat

şi am căutat

o inimă fără ascunzişuri

pe care s-o pot ţine în mâini.

®Viorela Codreanu Tiron & Baki Ymeri

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

CHRISTIAN W, SCHENK

SHPIRT I LODHUR

Duart janë katedrale,

gishtërinjtë turne të larta

ku kambanat i përkulen

shpirtit të lodhur.

Shuplakat bashkohen,

gishtërinjtë gërshetohen

dhe një djep lind në dorën

e vegimtarit të përjetshëm.

SUFLET OBOSIT

Mâinile sunt catedrale,

degetele ture-nalte

unde clopote se-nclină

sufletului obosit.

Palmele se-mpreunează,

degetele se îmbină

şi-un culcuş se naşte-n mâna

veghetorului de veci.

I PRITUR NGA PAFAJËSIA

Vdes në shuplakë pavdekësia

e shpirtërave të ligësuara

të lodhura

nga gjitha ajo peshë

që e kanë mbajtur në botë.

Përjetësia mba mbi flatra

brumin e të rinjve

të pritur nga pafajësia

e fermentuar nga mesi ku

tharmi u rikthye.

Vashat mbledhin fushave

Vesën e re – lotë të tubuar

të pafajshme e hyjnore në

shuplakat

e atij që po pret.

AŞTEPTAT DE INOCENŢA

Doarme-n pace nemurirea

sufletelor înrăite

obosite

de atâta greutate

ce în lume au purtat.

Veşnicia duce-n aripi

aluatul celor noi

aşteptaţi de inocenţă

şi dospit de centru-n care

drojdia şi-a revenit.

Fetele culeg pe câmpuri

noua rouă – lacrimi prinse

inocente şi divine-n

palmele

celui ce-aşteaptă.

I GULÇUAR NË MODË

U përpoqa dhe unë të jem në modë

-një mugulla që fanitet vjeshtës-

e preka me gishtërinjtë e ashpër

shikimin e tjerëve me shije ngashnjyese,

por duke ndjekur erën e pranverës

të asaj shumice që kalonte pranë meje

me duart të bashkuara në heshtje,

u gulçova dhe pastaj e mbëltova

një mugull në prehërin e tyre hyjnor.

SUFOCAT ÎN MODĂ

Am încercat şi eu să fiu la modă

- un mugur care se iveşte toamna –

am pipăit cu degete aride

privirea altora de gust seducător,

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

dar urmărind aroma primăverii

acelor mulţi trecuţi pe lângă mine

cu mâini împreunate a tăcere,

m-am sufocat şi-apoi am degerat

un mugur în poala lor divină.

PËRMBUSHJE TË HARRUARA

Një përmbushje zgjohet në natën memece

Kur krejt të përgjumurit nuk ëndërrojnë.

Rrugëve me dy gjini rrjedhin shpresat

e mbështetura gjatë ditës kah muzgu.

Një gjumë prej dylli i pikur mbi mua

e shkrin në paste krejt pafajësinë

e trembur nga ata që s’flejnë,

e harruar nga ata që s’ëndërrojnë.

Dhe kështu rrjedh përmbushja natën

kah ata

që s’mund ta mbajnë me vete.

ÎMPLINIRI UITATE

O împlinire se trezeşte-n noaptea mută

când toţi cei adormiţi nu mai visează.

Pe androgine străzi se scurg speranţe

căzute-n timpul zilei spre amurg.

Un somn de ceară picurat în mine

topeşte-n clipe-ntreaga inocenţă

sperată de acei ce nu mai dorm,

uitată de acei ce nu vizează.

Şi-aşa se scurge împlinirea noaptea

spre cei

ce nu o mai pot ţine-n ei.

NË MUA VJESHTA

Me mendimet e molisura

unë jam rritur në ty,

si një kulpër jam ngulur

në lëvoren tënde të brishtë

dhe u kapa me aq ëndje

për degët tua;

nga mugujt që u fanitën

kurorën ta kam bërë

dhe e piva nektarin e shenjtë

nga lëngu i lotëve tu.

Por u qas papritmas një erë

dhe u mbajta për ty

të mos degdisem i shakmisur

në mendimet e mia.

Kur në mëngjez o zgjova

rija mbi një sqep druri

të thatë – dhe unë si një mëkat

ngrice të qasur nga veriu –

e harrova shenjën e shakmisur:

Duke u rritur ta zura frymën!

ÎN MINE TOAMNA

Cu gândurile răvăşite

eu am crescut în tine,

ca o liană m-am înfipt

în coaja ta fragilă

şi m-am cuprins cu atât drag

de ramurile tale;

din mugurii ce s-au ivit

coroană ţi-am făcut

şi am băut nectarul sfânt

din seva ta de lacrimi,

dar a venit de-odat-un vânt

şi m-am ţinut de tine

să nu mă spulber răvăşit

în gândurile mele.

Când dimineaţa m-am trezit

stăteam pe-un ciot de lemn

uscat - şi eu ca un păcat

de ger din nord venit -

uitasem răvăşitul semn:

Crescând te-am sufocat!

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Karl Marx despre Avram Iancu Autor: Corneliu Florea

„Kossuth respinse cu dispreţ propunerile ro-

mânilor. Iancu bătu zdravăn pe unguri. Aşa fură pa-

ralizate victoriile lui Bem. Austria nu a răsplătit cu

nimic pe români”, (p. 159 din volumul Marx despre

români apărut în 1964 la Editura Academiei Române,

Bucureşti). Am avut o revelaţie, o descoperire neaş-

teptată, când am citit Marx despre români, ce însu-

mează traducerea celor patru manuscrise autografe

ale lui Karl Marx despre români, păstrate în Arhiva

Marx-Engels a Institutului Internaţional de Istorie

Socială din Amsterdam - Olanda. Volumul a apărut

sub coordonarea academicianului A. Oţetea, din a

cărui amplă introducere aflăm că Marx a arătat un

interes deosebit pentru poporul român, fiindcă lupta

sa pentru unitate şi independenţă se încadra în

mişcarea europeană de emancipare a popoarelor

oprimate. Aşa se explică faptul că Marx a consacrat

timp de informare, gândire şi scriere referitor la

problemele româneşti, scrieri pe care le-a publicat în

presa internaţională sau au rămas doar consem-nate

în cele patru manuscrise autografe ce se gă-sesc în

arhiva institutului din Amsterdam şi care au fost

semnalate Academiei Romane de către cercetă-torul

polonez Stanislas Schwann, căruia cititorii ro-mâni au

pentru ce a-i mulţumi.

Volumul însumează aproape două sute de

pagini şi, la apariţia sa, în 1964 la Bucureşti, a fost o

adevărată bombă de adevăr istoric românesc, care a

şocat, uimind şi speriind pe cei ce au apucat să-l ci-

tească, rămânând muţi de frică, pentru că, de două-

zeci de ani, cu toţii eram forţaţi să adulăm marele

popor rus şi acum aflăm că Marx, ultimul de la care

ne-am fi aşteptat, a scris adevărul despre repe-

tatele invadări, anexări şi jefuiri a principatelor

române de către ruşi. Citind ceea ce s-a scris în

acest volum, dispărut imediat din librării, nu-ţi vine

să crezi că este scris de acelaşi Marx, părintele

comunismului, cu care eram îndoctrinaţi din şcolile

primare până în facultăţi, că e acelaşi Marx ce a

scris despre capitalism şi dictatura proletară şi

căruia românii îi purtau tabloul şi-i scandau numele la

manifestările unde erau duşi cu arcanul convoca-

torului obligatoriu. Faceţi rost şi citiţi volumul, meri-

tă să aflaţi adevărurile despre ruşii care, la un mo-

ment dat, au vrut să cumpere principatele române de

la otomani ca pe o pereche de boi în târg! Citiţi, ci-

tiţi adevăruri istorice ce vă sunt ascunse şi acum.

Confirmarea că pe Marx l-a interesat şi s-a

informat despre români, despre soarta lor socială şi

istorică este că, în scrierile sale despre noi, face

dese referiri nu numai la articole citite din presă

despre revoluţia românilor din 1848 - 1849 ci şi din

Histoire politique et sociale des Principautes Danu-biennes de Elias Regnault apărută la Paris în 1855

într-un volum de cinci sute de pagini, pe care Marx l-

a conspectat în manuscrisele sale. Istoria lui Elias

Regnault este considerată una dintre cele mai bune

istorii despre români (ale acelor vremuri, şi poate a

tuturor vremurilor) scrisă de un străin despre noi

având drept izvoare scrierile lui Nicolae Bălcescu,

Ion Ghica, Eliade Rădulescu şi A. Papiu Ilarian pe

care le completează cu cercetări personale. Tre-buie

spus că Elias Regnault a scris şi o istorie, mult

apreciată, despre Napoleon şi altele despre Anglia şi

Irlanda, iar după 1848, prin scrierile sale în ziarul

parizian L'Avenir national, a fost un susţinător ar-

dent al independenţei şi unirii principatelor române.

Iată de la ce surse solide pleacă Marx în scrierile

sale despre români, pe care nu îi vede ca pe un prole-

tariat care dărâmă capitalismul, ci pe un proletariat

care vrea să scape de tirania imperiilor înconju-

rătoare - otoman, ţarist şi habsburgic - care îi în-

corsetau de moarte.

În scrierile sale despre români Marx nu tre-

ce cu vederea nici agresiunea de dominare a ungu-

rilor asupra românilor transilvăneni. Citim, la pagina

146 din Marx despre români, ediţia 1964: După legea

ungară - până la 1848 - românii din Transilvania,

asimilaţi cu grecii, evreii, slavii, armenii, ţiganii erau

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

consideraţi pe propriul lor pământ „naţiune tolerată”.

Românii sunt opriţi să poarte haine şi pantaloni de

postav, cisme, pălărie mai scumpă de un florin şi

cămaşă de pânză fină. Ei erau numiţi „plebea

vagabondă”, deşi formau 2/3 din populaţie, în timp ce

ungurii, saşii, secuii, grecii, armenii formează numai

cealaltă treime. În paginile următoare, de la Marx

citire, mai aflăm că în „Dieta din 1847” s-a

manifestat cel mai înjurios dispreţ faţă de slavi şi de

români: a topi toate naţionalităţile în naţiona-litatea

maghiară. Un an mai târziu în aceiaşi dietă: Kossuth

propune deschis ca limba maghiară să fie introdusă în

şcolile primare ale slavilor şi românilor, să se înlăture

orice altă limbă şi chiar preoţii să fie siliţi să

slujească în ungureşte .

La 14 Martie 1848, la propunerea lui Ko-

ssuth, trei sute de magnaţi unguri, îmbrăcaţi în

tunică naţională şi cu sabie la şold au prezentat

împăratului Ferdinand constituţia care, printre

altele, decreta încorporarea Transilvaniei la Ungaria

şi suveranul a aprobat-o!! Astfel Transilvania devine

ţară ungurească în care singura limbă admisă în mu-

nicipalităţi era maghiara şi toţi cei ce au avere sunt

unguri. Această constituţie este exemplul clasic al

şovinismului unguresc dominant, fiind în afara spiri-

tului şi ideilor de libertatea şi democraţie ale revo-

luţiei europene de la 1848. Kossuth demonstrează

acest lucru în 1848, când în Dietă declară că Ungaria

nu-şi datoreşte decât existenţa nobilimii. Nobilul

este maghiarul. Numai nobilul are să conducă naţiu-

nea. De râsul curcilor plouate care au aflat că Lajos

Kossuth era slovac, „fiul unui plugar slovac sărac dar,

ambiţios fiind, a reuşit să se căsătorească cu o fiică

de magnat, iar alegerea acestui parvenit în dietă l-a

costat pe alt magnat 100.000 de florini”. Şi în timpul

în care Kossuth proclama dictatura nobililor maghiari

şi în Transilvania, Marx, exilat dintr-o ţară în alta,

cocea în filozofia lui că lumea trebuie schimbată din

temelii şi aceasta nu se poate decât prin revoluţie,

revoluţia celor mulţi şi săraci, a proletariatului, îm-

potriva celor avuţi, visa la dictatura mondială a

proletariatului, aşa că a fost împotriva dictaturii

nobililor unguri, a lui Lajos Kossuth. Acesta a fost şi

motivul pentru care a stigmatizat naţionalismul şovin

a ungurilor şi a simpatizat cauza românilor ardeleni în

frunte cu Avram Iancu şi moţii săi.

Am rămas uimit să constat că Marx a urmă-

rit minuţios oamenii şi evenimentele din Transilvania

din anii revoluţiei 1848-1849, că a citit şi a scris do-

cumentat despre ele, în vreme ce românilor, după

eliberarea României de către glorioasa armată roşie,

le-a fost interzis aproape în întregime adevărul des-

pre războiul civil al moţilor, iar ce se spunea era de-

format, torsionat. Marx scrie despre victoriile ge-

neralului Bem asupra armatei austriece din Tran-

silvania, despre intrarea armatei ruseşti în Tran-

silvania la cererea generalului austriac Puchner, după

ce, mai înainte, refuzase colaborarea cu legiunile lui

Avram Iancu. Avram Iancu se menţine în Munţi unde

vine Dragoş cu propuneri de la Pesta să negocieze.

În timp ce conferinţele sunt folosite ca o

cursă, Iancu, Buteanu, Dobra sunt surprinşi de către

maiorul Hatvany; primul reuşeşte să scape, Dobra fu

masacrat pe loc, Buteanu în zilele următoare fu

spânzurat. Trădare laşă. În câteva zile oamenii se

adunară în jurul lui Iancu. Îl atacă din nou pe Hat-

vany şi-l bătu zdravăn. Acestea sunt rândurile lui

Marx, care nu s-au spus poporului român dar, care

era obligat să ştie, pe de rost, învăţătura marxistă

trunchiată şi deformată de interesele dictaturii de

Moscova.

Atunci şi acum nu se învaţă Marx despre

români. Interzis.

(Corneliu Florea, Jurnal Liber, 2003)

Statuia lui Avram Iancu din Cluj-Napoca

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Repere critice la Statuie cu lacrimă

Despre Daniel Drăgan, pe care am avut

bucuria şi plăcerea să-l prezint cu ocazia lansării

unei cărţi de proză îl ştiam de foarte mult timp ca un

redutabil prozator. După mişcarea din decembrie

1989 domnul Daniel Drăgan a publicat şase cărţi de

poezie…

Statuie cu lacrimă este una dintre cărţile de

poezie cu o structură specială întrupând pas cu pas

gândurile unui poet gânditor. Daniel Drăgan pe care

eu l-am cunoscut, aşa precum spuneam, mai mult în

calitate de prozator, se arată cititorului în ţinuta de

gală a poetului. În această ţinută florentină, în

postura de vânător printre metafore, cu şoim pe

umăr spunând: „Lângă tine gând la gând / auzeam

iarba crescând”. Această uşurinţă doar aparentă de

versificaţie face în aşa fel ca poezia lui Daniel

Drăgan să aibă, pe lângă o consistenţă aparentă, şi o

simplitate a cursivităţii versului. Poemele în două

versuri, în patru versuri sau de o mai largă respiraţie

dă senzaţia că ne aflăm în faţa Styxului, în barca lui

Caron dar cu care n-am pornit în vâltoare ci doar

urmărim învolburarea apei, încercând să-i descoperim

de pe mal adâncimile şi misterele. „Poetul orb şedea

călare pe-un deal / Pe un buştean răsturnat doborât

la pământ / Şedea poetul pe-o coamă de deal / sau

poate pe-un simplu cuvânt. / Da, călărea un cuvânt”

spune poetul accentuând şi mai mult misterul, taina şi

incertitudinea, în această picturalitate a metaforelor

cum îi stă bine în cămaşa de rouă a poeziei autentice.

Daniel Drăgan scrie poezie autentică.

Imaginaţia ritualică dar şi religioasă joacă un rol

fundamental în creaţia sa. Ritualică este poezia lui

Daniel Drăgan pentru că dezbate mituri care adesea

par inabordabile, par gura grotei unde trăieşte

cuvântul. Iniţiatică este pentru că reuşeşte să

seducă cititorul, să-l plimbe pe această apă doar cu

gândul şi cu privirea minţii, prin forţa cuvântului.

Religioasă este poezia lui Daniel Drăgan prin acea

continuă meduzare a universului religios de

perspectivă filosofică existenţială. Visul poetului unic

Neum, acel Homer al visurilor noastre, este chiar

Marele Anonim care se rosteşte pe sine într-o messă

astrală. Dorim să fie o messă tămăduitoare a

sufletului. Emilian Marcu

Există un har al versificării. Noi avem foar-

te puţini oameni care s-au născut cu acest talent de

a găsi cuvântul potrivit, cuvântul neaşteptat pentru

că, după cum ştim - e un truism - literatura are în

dispensă spaţiul comun, lucrurile comune, rima

banală, previzibilul, banalitatea. Poezia lui Daniel

Drăgan este o demonstraţie de virtuozitate, cu

ruperi de ritm, cu rime interioare, nişte construcţii

abrupte care de multe ori amintesc de acea escaladă

pe versurile lui Tudor Arghezi care te primeşte cu

bruscheţe, nu te lasă să respiri în melodicitatea

versului, în metrica lui, dintr-odată te opreşte, te

dărâmă de pe un vers, te urcă pe altul, cam aşa se

întâmplă în poezia lui Daniel Drăgan.

Pe domnul Daniel Drăgan îl ştiam în calitate

de prozator, de multă vreme, şi am avut şi avantajul

de a citi câteva din cărţile sale. Ştiam că a debutat

ca poet dar nu-i cunoşteam poezia. Aşa că m-am dus

imediat cu gândul la o vorbă a lui Eugen Barbu care

spunea că un prozator trebuie mai întâi să ucidă în el

un poet. Îl ştiam pe Daniel Drăgan ca un prozator de

forţă, unul dintre cei mai importanţi prozatori

contemporani ai noştri, ca unul dintre prozatorii

dăruiţi cu harul rar al povestitorului. Avem prozatori

dar avem foarte puţini povestitori şi precum se

spune nu fără temei că fără naraţiune nu se poate

face nici poezie, nici proză, nici pictură şi nici muzică,

trebuie să povesteşti ceva, ajungem iarăşi la una

dintre calităţile indubitabile ale poeziei lui Daniel

Drăgan pentru că Daniel Drăgan povesteşte şi în

poezie. Poetul nu a fost ucis de prozator. Poezia sa

este un sprint, un arc voltaic, un consum pe spaţiu

scurt, pe metaforă. Proza este un maraton. Poezia lui

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Daniel Drăgan este o poezie în care se povesteşte.

Se povesteşte cu dezinvoltură, se povesteşte cu har,

se povesteşte cu talent. Sigur că există cel puţin

trei sau patru aspecte tematice care ar putea fi

tratate special, mă gândesc la poezia socială din care

avem foarte puţini reprezentanţi, cred că ultimul

poet care a ilustrat poezia socială cu urcuşuri şi

coborâşuri a fost Adrian Păunescu. Acum, unul dintre

cei mai importanţi poeţi care ilustrează poezia

socială este Liviu Ioan Stoiciu, într-o continuă luptă.

Apar şi la Daniel Drăgan aspecte de poezie socială

dar ele sunt amestecate într-un dozaj foarte

interesant şi foarte inteligent cu ludicul, cu

parodicul, cu ironicul pe unde străluceşte aşa, din

când în când, ca o lamă de cuţit o idee, o levitaţie

care te întoarce cu 180 de grade.

Poezia lui Daniel Drăgan este imprevizibilă.

Imprevizibilă şi unitară în acelaşi timp. Statuie cu

lacrimă e limpede că are o trimitere. Poate că

fiecare din noi suntem o statuie înlăcrimată sau vom

deveni. Interesant este şi celălalt poem, Visul poetului unic Neum. Este un poem amplu, are virtuţi

cosmogonice, comprimate în zece cânturi. Maestrul

Horia Zilieru îl apropia de cele două exemple cu cele

zece elegii (Rilke, Nichita Stănescu) sigur, se pot

face trimiteri şi la cele zece vămi, evocate în cadrul

acestui poem atipic, singular în peisajul liric

românesc. Este un poem cap-coadă, nu avem prea

multe aşa. Sigur că se poate asocia în trecere cu

Levantul lui Mircea Cărtărescu, dar cred că poezia lui

Daniel Drăgan are în preajmă alţi iluştri şi admirabili

poeţi, să zicem Mircea Ivănescu, Ion Nicolescu, un

mare poet care, din nefericire, se află sub o perdea

de umbră.

Unul dintre exegeţii lui Daniel Drăgan ne dă

şi explicaţia termenului de neumă: un semn de

notaţie muzicală fără portativ, simplă sau compusă,

folosit în evul mediu în cântarea liturgică, parte

dintr-o frază muzicală care constă din prelungirea

melodiei pe ultima silabă a unui cuvânt sau care se

execută fără cuvinte, prin vocalizare. Aceasta este

explicaţia tehnică, noi încercăm s-o traducem în

limbaj metaforic şi ne ducem spre Orfeu, invocat des

aici; este puterea creatoare a cuvântului care a fost

despărţit abuziv de sunet, de muzică. Eu propun o

altă variantă, o altă interpretare. Provocând mai

multe interpretări, poezia capătă mai multă

profunzime, capătă noi dimensiuni. Eu aş zice că

Neum poate fi interpretat şi ca anagramă a lui Nume,

fiind vorba de Nenumitul-Care-Numeşte, cel pe care

nu ne este îngăduit să-l numim, dar care numeşte

lucrurile, sentimentele, gândurile, tot. Poemul Visul poetului unic Neum trebuie citit şi recitit. El ne

poartă de la Homer şi Olen şi ne aduce în

contemporaneitate, cu interesante jocuri stilistice,

cu inserţii actuale, ludice, parodice care-l fac cu atât

mai interesant. Daniel Drăgan este un poet grav. Este

pentru mine o mare surpriză. Visul poetului unic Neum merită o soartă specială şi cred că va avea o

asemenea soartă.

Valentin Talpalaru

(Din cuvântarea rostită la Muzeul Unirii din Iaşi, 2013)

Un comentariu teoretic despre poetul Neum

Visul poetului unic Neum de Daniel Drăgan

este un mare poem filosofic, pe temă cosmogonică şi

antropologică, însă cu relaxarea beletristică a

conceptelor, cu îndepărtarea va să zică de sonul

uscat tratatistic, autorul lăsând în consecinţă să

vorbească imaginile. Poema e cu toate acestea - şi

poate tocmai de aceea - inenarabilă, cum constată

prefaţatorul cărţii Virgil Borcan, graiul imaginilor

fiind, se ştie, diferit de limbajul dianoetic. Metafora

admite deja chiar registrul teratic - e aici o

teratologie onirică, de vis sau, mai degrabă, de

coşmar euforic, limba poeziei nu repudiază monştri

cei aducători de noutate, de plus valoare spirituală.

De aceea, iată, nu se fereşte nici poemul lui Daniel

Drăgan, protagonistul acestuia, poetul Neum, care e

un soi de Homer orb, văzând lumea cu corpul întreg,

cu toate mădularele, autorul mărturisind că fiecare

celulă a trupului e o celulă de văz; Neum vedea lumina

lumii şi a lucrurilor cu pielea, cu epiderma. Versurile

au aici măsura valului clocotitor, se aude dinspre ele

un vuiet whitmanian (fără însă versatilismul

rapsodului-profet american). „Şi ca văzul lui să fie

perfect şi în formă/ Scotea dintre fălci o limbă

enormă/ S-o mângâie vântul ca pe-o strună de harpă/

S-o fluture ca pe-o eşarfă / Că el cu limba vede şi

vede bine/ Vede cu degetele de la mâini şi de la

picioare/ Cu pielea de pe burtă şi de pe spinare/ Şi i

se ridică părul din cap/ Şi vibrează celulele toate

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

care-l încap.../Neum vede cu inima cu plămânii cu

maţele/ Cu zgârciurile de la genunchi şi din coate/ El

vede tot şi vede cu toate...”

Poetul profet Neum, repetând în vis

mitogeneza, psihoistoria şi istoria factuală, evi după

evi, repune în subtext, ideea ioanică a ontopoeziei, a

facerii lumii prin rostirea cuvântului - geneza

universului e pneumaturgică: „La început era Cuvântul

şi Cuvântul era cu Dumnezeu...” cum se scrie în

Evanghelii. Ideea era însă mai de dinainte, încă de la

presocratici, apoi la Aristotel, în universul cărora a

exista însemna mai întâi a fi gândit. A contempla,

crede Daniel Drăgan, e a zidi lumea, a o zămisli.

(Einstein însuşi, ca să deschidem o paran-teză spre

ştiinţific, era convins că mintea ome-nească trebuie

să construiască mai întâi forme, independent, înainte

adică de a le gândi pe acestea în lucruri.) Dar a

contempla e în latineşte cum (cu) templum, care e

(vezi Anton Dumitriu) reluarea elinescului theoria

(theorein), cuprinzându-se aşadar în concept însăşi

divinitatea (thea), această facere (zidirea,

întruparea) având la autorul nostru ca vehicul

spiritual noematic neuma (unde se originează şi

numele protagonistului poemului) - o entitate

muzicală volatilă ce deschide însă muzicii poarta

interpretării, permite adică fiinţei îngheţate a

muzicii (când e numai partiţia) să intre în discurs, în

interpretare muzicală (când avem cântul. Să citim din

poem: „Încearcă să spere/Că plecarea neumelor/

Este doar o părere// Neuma se-ntinde şi se dilată/

Este mai lungă mai lată/ ... /Plin de mistere ca şi-

acuma/ Îşi începea cântând neuma/ Agyrt, profet de

la Cybela / Neum /Ca nimeni fu acela/ Tălmăcitor de

taine bun/ Era poet profet Neum/.../ Cât o şamanică

suflare/ Neuma lui se-ntinde mare/ Cu lumea-

atotcuprinzătoare/ Prin vremuri bune vremuri grele/

Trecând netulburat prin ele/ Lăsând în dar la

fiecare/ Un tainic semn de întrebare”.

De ce însă petrecerea, facerea şi refacerea

lucrurilor se întâmplă în impresionantul poem al lui

Daniel Drăgan în vis? „Când de pitecantropi s-a

desprins/ - zice poetul - /Neum a primit o zeiască

povară/ Să doarmă-ntr-o grotă de smoală/ Şi să se

trezească în vis// De-atunci privirea lui trează/

Întoarsă spre lume veghează/ Din neuroni şi din

sângele lui/ Lumea se reîntrupează// De-atunci prin

labirintul neumei/ Şi ale vii inimii sale/ Taie

mulţimilor cale...”) Poate pentru că fiinţarea fiinţei

este - să spunem - un proces asemenea visului, e o

întâmplare onirică. Gândirea antică, s-a zis (vezi

Anton Dumitriu) a avut ca menirea să dea socoteală

de fiinţă; de spiritul care gândind şi rostind lumea

deopotrivă o zămisleşte. În natura ce doarme - îşi

închipuie gânditorul cunoscut o poveste (vezi I. Toth)

- îşi face loc la un moment dat visul, un vis la care

natura visează tocmai că doarme. Ar fi prin urmare,

e limpede aceasta, că visul este chiar al naturii

înseşi; e visul ei, un vis adică despre sine însuşi, un vis

ce-i aparţine. Dar iată, apare deîndată îndoiala: prin

însăşi substanţa sa, visul nu poate fi al naturii. El e

altceva, e diferit şi străin (cum ne încredinţează

gânditorul evocat) „de tot ce e natură pură

scufundată în somn. Sau este, oare însăşi natura

într-o stare onirică, este oare tocmai visul pe care

natura îl visează despre sine însăşi.”?

Acestor enigmatice semne de întrebare

Daniel Drăgan le răspunde - imaginaţia lui este, în

caz, prodigioasă - cu născociri, cu plăsmuiri ha-

lucinante, suntem, ca cititori, părăsiţi va să zică într-

un imaginar terific, năucitor prin inventivitate

lexicală şi sugerarea vertijului. Suntem parcă în

preajma Revelaţiei lui Ioan Teologul. „Poetul cânta

profetul striga/ Semnele lor de primejdii şi spaimă./

Ca păsări hieratice se-nălţau în văzduh/ Săltate de

inima poetului duh/ Semnele lor de primejdii şi

spaimă/ Se ridicau în văzduh şi picau neauzite-napoi/

Şi mureau în praful uliţei sau în noroi.!../ După

nemiloase şi pierdute milenii/ Poetul întâlneşte în vis

alte şi alte vedenii/ Şi desluşeşte cu greu/ Dar al

Cybelei sau leacuri de la Orpheu.// Inima poetului

unic bate ritm/ Astronomic tic-tac tic-tac/ Până ce

cordul se rostogoleşte de-a dura/ Uită tembel

partitura/ Se sperie ţipă şi bate-nfundat ca un tun

bum-bum bum-bum bum-bum// Neofitele Parce îl

cheamă/ Încă şi încă/ Să dea cu toiagul în stâncă.”

În totul, poemul lui Daniel Drăgan Visul Poetului Unic Neum este o capodoperă.

Aurel Ioan Brumaru

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

MMEELLAANNIIAA CCUUCC AAnnoottiimmpp

((ii))lleeggaall -- LLuummiinnaa ssaauu AAssppiirraaţţiiaa sspprree PPeerrffeecctt

Volumul de poeme Anotimp(i)legal- Lumina,

semnat de Mihaela Aionesei şi care a văzut lumina

tiparului girat fiind prin străduinţa Editurii Ateneul

Scriitorilor din Bacău, la începutul anului 2013, este

un florilegiu de metafore îmbinate într-o ţesătură

filosofică clasică, dar mai ales personală, şi care de-

ţine amprenta cea mai de valoare a creaţiei autoa-

rei.

Poeta care nu se sfieşte să-şi folosească (şi)

propria-i suferinţă în desăvârşirea travaliului liric,

Mihaela Aionesei reuşeşte să atragă cititorul prin

francheţea expresiei poetice în balanţă cu tehnica

umbrelor şi a penumbrelor, detalii în simetrie, ceea

ce îi conferă textului volum, expresie şi muzi-calitate

frumoasă.

Poeta, care se simte perfect în spectrul le-

jer al versului modernist, Mihaela jonglează cu sin-

tagmele ca şi cu dimensiunile lumii înconjurătoare.

Face un exerciţiu de sinceritate cum mai rar întâl-

neşti la poetele tinere de astăzi, şi dă forţă creaţiei

sale şi prin aplecarea serioasă, laborioasă, asupra

textului. Fără a face rabat de la calitate, parcimo-

nioasă adesea cu cuvintele din construcţia lirică, se

debarasează cu meşteşug de restul vorbelor care nu

deţin greutate. Foloseşte în doze potrivite limbajul

poetic.

Dacă mulţi dintre poeţii planetei se folosesc

de durerile-strict-personale pentru a-şi construi

cărţile, apelează chiar şi la nostalgii artificiale, la

Mihaela Aionesei, durerea este nelamentabilă, este

ziditoare şi se relevă cu bun simţ, ca o rouă prin ţe-

sătura frunzei unui arbore.

Dragostea cu valenţele sale extraordinare,

iubirea pentru tot ceea ce-i poate conferi valoare

Vieţii şi mai ales urcuşul golgotic pentru a atinge

perfecţiunea, sunt toate repere importante, de care

Mihaela este conştientă că o atrag hipnotică. Se

foloseşte de ele. Lupta sa interioară este în oglindă.

Ceea ce se vede şi nu se vede de oameni. Ca pe

talerele unei balanţe, aşa stau neliniştile şi cer-

titudinile din care poeta alege ceea ce crede că i se

cuvine.

Curajoasă şi talentată, face din poezie o ar-

ma imbatabilă şi ştie că lucrează cu uneltele scrisu-

lui, mai puţin pentru pacea generală, mai mult pentru

pacea interioară. Acolo, pe linia ascendentă dintre

suflet şi minte, pot fi observate cele mai tainice me-

tafore. Elegantă în exprimare, nestingherită parcă

de stimulii lumii moderne, poeta se confesează filei

de hârtie ca şi cum ar scrie acatiste într-o biserică.

Deşi adesea se simte cum versul seamănă a vinde-

care, în cartea aceasta nu găseşti o poezie reli-

gioasă în sensul făţiş al cuvântului. Viaţa, cotidianul,

cu bune şi rele, visul vindecător şi maladia care nu se

vindecă decât prin împăcarea cu sine, sunt toate

acestea, dimensiuni ale unui drum literar fără în-

toarcere.

Mihaela Aionesei ştie să-şi aleagă cuvintele

care să o reprezinte în sfera poetică actuală. Aflată

la al doilea volum de poeme, este din ce în ce mai

sigură pe sine, se recunoaşte în chemarea versului cu

care îşi înveşmântează zilele şi nopţile albe, dar încă

îi mai este frică de sine. Vindecarea prin Poezie nu

este pe termen scurt, nu este uşoară.

Mihaela Aionesei este deja o conştiinţă lite-

rară clară, un semn frumos de aşezat între paginile

dicţionarelor literare ale vremurilor care vor veni,

pentru noi toţi, mai bune, desigur. Felicitări şi suc-

ces pe mai departe, Mihaela Aionesei!

Melania Cuc

Templul amintirilor – Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Sfidează timpul! Autori: Maria Cozma şi

Vasile Popovici

Cronică de Maria Apetroaiei

Reflecţia asupra timpului i-a preocupat şi pe

alţi gândi-tori. Platon consideră că „Tim-pul a fost

creat odată cu cerul, fiind copia mobilă a eternităţii”,

iar Nietzsche vedea în clipă „boaba de nisip în clep-

sidra timpului şi unitate de măsură a eternităţii.”

În gândirea românească, în afara literaturii

populare unde apare ideea de eternitate a cosmosului

şi despre călătoria efemeră a omului pe pământ, con-

cepţia lui Mircea Eliade despre timp, în capitolul

„Durata profană şi timpul sacru” din eseul „Sacrul şi

Profanul” accentuează asupra dihotomiei dintre „tim-

pul profan”- văzut ca durată, dinamic, ireversibil, ca-

re se scurge şi „timpul sacru” - reversibil, static, ci-

clic şi cosmic. Omul este muritor şi, oricât s-ar consi-

dera de avansat şi de stăpân temporar al universului,

trebuie să-şi recunoască limitele, însă el se poate

consola cu ideea de istorie pe care o făureşte in-

dubitabil. Iar timpul? Îşi va păstra calitatea de pla-

cebo colectiv, incitant cu fiecare generaţie. Poate fi

sau nu sfidat? E o încercare de răspuns şi un îndemn

pe care le găsim în cartea de faţă, semnată de Maria

Cozma şi de Vasile Popovici, o carte aflată la graniţa

dintre jurnal început şi completat de cei doi sub for-

ma unui veritabil dialog ontologic despre timp, dar şi

despre alte probleme, în maniera „Dialogurilor” lui

Platon.

Mi s-a părut că asist la o convorbire într-un

spaţiu virtual, între doi oameni înţelepţi, cu o cultură

solid construită care, deşi nu s-au întâlnit niciodată

fizic, şi-au descoperit afinităţi în arta dizertaţiei

filosofice. Sub pretextul unei frământări eterne

despre timp, - care „acordă şi dezacordă pofta de lu-

ciditate”(M.Cozma) - au purces la o discuţie maieu-

tică veritabilă, căutând justificarea unor opinii per-

sonale prin întrebări şi răspunsuri preluate şi răs-

tălmăcite. Botoşăneanul Vasile Popovici excelează

prin ironia şi umorul magistrului care, ca şi în „Divanul

sau gâlceava înţeleptului cu lumea…” al lui Dimitrie

Cantemir, discută cu discipolul său - Maria Cozma -

problematica serioasă despre timp văzut din per-

spectivă filosofică şi fiecare uzează de argumentele

unor titani ai filosofiei - precum Platon, Socrate,

Descartes, Schopenhauer, Kant, Nietzsche şi alţii,

uneori într-o formă ludică, „sfidând” astfel drama-

tica luptă a omului cu sinele şi cu limitele sale, lup-tă

soldată cu adevărul de netăgăduit că omului, ca

fiinţă, îi este imposibil să se apropie de timpul ab-

solut al Creaţiei divine, oricât s-ar fi vrut un re-cre-

ator al Big-Bangului… Se simte, astfel, decepţia ma-

gistrului legată de imposibilitatea de a fi martorul în

această viaţă la un asemenea eveniment, el fiind

depăşit de timpul fizic necruţător, ce-i deapănă firul

anilor… Făcând trimiteri la Biblie despre Facerea,

Vasile Popovici ne scoate din atmosfera gravă a unei

dezbateri religioase cu o consideraţie comică, afir-

mând că „sâmburele – dătător de viaţă - a sărit din-

tre dinţii Evei, încolţind în pământul reavăn, de abia

ieşit în ziua a treia”, dar adaugă, pe acelaşi ton ironic

„…Marelui i-a venit ideea de a-l născoci pe om, luând

la întâmplare lut, nu boţ de cer, ci lut, nu prea bun,

de calitate, pentru a face pe om din el; l-a modelat şi

i-a suflat în nări. De-aceea, mai bine zis, de acolo şi

de-atunci ni se cam trage toată pacostea de a ne

naşte spre a muri”!

În capitolul „Veşnicia este o iluzie” Maria

Cozma, făcând aluzie la societatea coruptă şi la pe-

depsele primite de răufăcători (în Biblie) şi în paralel

vorbind despre societăţile democratice, ajunge la

ideea de „Increaţie” datorită… „lutului nu prea bun,

de calitate pentru a face om”, explicând astfel tarele

societăţii.

Dar în cap. „Pretindem veşnicia? Şi dacă da, o

merităm?” se simte tonusul omului real, plictisit de

lumea ireală, onirică, ideală, omul care îşi exprimă

deschis dorinţa normală, carnală „Eu vreau să strâng

în braţe fata nemorgană; vreau să strâng trup’şor

concret, nevirtual şi neabstract!” sau „Cu cât urăsc

mai mult, cu atât iubesc mai mult ce-i pământesc! Mă

contrazic în dualismul meu… „Şi concluzia este pe mă-

sura ideii de sfidare „Ce crede lumea despre mine,

creadă ce o vrea!”

După mai multe schimburi de versuri sau de

enunţuri rimate prin care cei doi îşi exprimă gânduri,

sentimente sau atitudini, fiecare îi schiţează celuilalt

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

un portret. V. Popovici îi face un autoportret spiritual

pigmentat cu pesimismul unui om superior, saturat de

urâciunea din preajmă, mărturisind „Cred în puterea

gândului aşa cum cred în mine însumi” sau „Urăsc

inepţia, cinismul, machiavelismul, minciuna, adula-

ţiunea, îngenuncherea, umilinţa, fariseismul, trăda-

rea, laşitatea, sclavia, nimicnicia, într-un cuvânt, Răul

Universal care ne pândeşte pe la colţuri cu pohta lui

insaţiabilă de a ne sfâşia antropofagic”. Răspunsul M.

Cozma este sugerat concesiv în titlul cap. „Oricum

suntem mediocri” unde face interpretări semantice

ale cuvântului „mediocru”, iar în „Spiralele timpului”

mărturiseşte că liantul solid între ei se regăseşte

„dincolo de cuvinte”, căci „ne leagă o caldă prietenie

şi o neaşteptată plăcere de a ne citi unul pe altul”.

Nu rare sunt trimiterile la marile persona-

lităţi ale culturii noastre, de la clasicii Eminescu, Ca-

ragiale, până la Cioran, Eliade şi alţii. Vorbind despre

I.L. Caragiale, se face aluzie la viaţa politică actuală,

acceptând ideea despre „separarea puterilor în stat,

dar nu şi separarea politicienilor de cultură, adică de

Intelectuali sau de cei care sunt Oameni” ceea ce

este un adevăr.

O doză de pesimism se simte şi în mărturisi-

rea M.Cozma: „Am sentimentul că Natura însăşi a dat

un certificat de deces pentru plaiul nostru mioritic şi

că numai un miracol îl mai poate salva”. În cap. „Apos-

tazia gândirii” înţeleptul V. Popovici coboară din sfe-

rele filosofiei în cotidianul efemer şi ajunge la con-

cluzia că „filosofia nu ţine, nici de foame, nici de se-

te, nici de dor, nici de amor”, completându-şi portre-

tul „Din lipsă de altceva mai bun, apostazia gândirii

stăruie în mine latent, nativ, în Datumul ce mi s-a dat

cu dărnicie în trecerea prin timp.” „Din când în când”

cei doi ajung la concluzia că „Azi nu am chef de

filosofie” şi „Nu înţeleg de ce?”, fiindcă „…adevărul e

cumplit”, probabil. Sunt capitole în care veţi găsi opi-

nii despre pasivitatea poporului nostru, despre soar-

ta intelectualului, despre mândria de a fi român, in-

serând chiar „Scrisoarea deschisă poporului român

transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu”, iar pesi-

mismul reiese din comentariul concis al autoarei:

„Oricare ar fi răspunsul ori răspunsurile acestei scri-

sori deschise, mă tem că nu o să fim în stare decât

să ne spunem noi între noi: Tu taci!”

În cap. „Strugurii lui Burebista”, invocând nu-

me prestigioase ale culturii româneşti, se simte nu

numai sentimentul patriotic, normal pentru orice ro-

mân, dar şi aerul de intelectual răzvrătit împotriva

unei …Europe ignorante: „A auzit de Ionescu! Enescu,

Brâncuşi, Cioran, I.L. Caragiale, Sadoveanu, Blaga,

Alecsandri, Eliade şi mulţi alţii care au forţat Europa

să facă reverenţă culturii româneşti şi să nu-şi poată

explica practica politică, puerilă, sterilă şi inutilă de-

acum a Europei, clasând România o ţară atipică din

acest punct de vedere?” Cum există „o măsură în

toate lucrurile”, după cum spunea filosoful grec De-

mocrit, e bine să adoptăm o poziţie mai calculată în

ceea ce privesc unele tendinţe excesive, oricât de

patrioţi am fi, pentru că rechizitoriul nostru rămâne

doar un strigăt într-o carte…”.

Spiritul critic al celor doi nu-i „iartă” nici pe

unii contemporani precum Andrei Pleşu, Gabriel Lii-

ceanu, H.R. Patapievici sau Mircea Cărtărescu, tonul

incisiv fiind presărat cu multe invective: „monstru

diafan cu solzi de crocodil” sau „un alpinist rarissimo

al Cuvântului românesc, tipic căţărării pe Vârful Omu

din Carpaţii noştri”. În opinia M. Cozma „Un scriitor

trebuie să se arunce în flăcările creaţiei pentru a

salva deriva unui popor, şi nu a-l manipula să fie în-

gropat de viu”.

Cap. „Unde dai şi unde crapă!”cuprinde puncte

de vedere „îndrăzneţe”, lipsite de oareşice modestie.

Desigur, e un punct de vedere pe care timpul îl poate

sfida sau dimpotrivă… În consideraţiile despre poe-

mul „Lucifer”, autoarea consideră că „la nivel de gân-

dire creativă şi artă poetică, făcând o paralelă cu

divinitatea din Luceafărul lui Eminescu, l-ai depăşit

pe marele poet în creaţia ta…”, iar argumentul forte

este că „..la Eminescu divinitatea e redusă la geniu,

privit prin ochiul muritorului… La tine divinitatea din

plus infinit este superspaţiu, incluzându-l şi pe Dum-

nezeu, nemuritorul devenind muritor.

Interesante şi captivante sunt paginile din

romanul „Escroci sentimentali”. Aici, autoarea face o

radiografie a vieţii unor români plecaţi în străinătate,

angrenaţi într-o caracatiţă mafiotică de neimaginat.

Se subliniază astfel alterarea omeniei şi a altru-

ismului tradiţional românesc într-un context euro-

pean unde chiar slujitori ai bisericii şi-au dat mâna cu

foşti securişti într-o reţea de escroci atunci când e

vorba de bani şi de „trafic de fiinţe umane”. Sunt pa-

gini emoţionante, pline de realism frust, izvorâte,

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

poate, din cunoaşterea directă de către autoare a

unor asemenea situaţii.

Obsesiv, apare la cei doi coautori, motivaţia

scrierii acestei cărţi, cu un titlu pe care îl recunosc

drept pretenţios, şi de aceea se face trimitere la

cronicarul Miron Costin „Că nu iaşte alta mai fru-

moasă şi mai de folos zăbavă, decât cetitul cărţilor”,

conştienţi că „Trecerea ta prin timp ireversibil, să

lase o umbră”. Fiecare mărturiseşte că multe alte

proiecte/cărţi au fost începute, dar „muza” nu le

este îndeajuns de generoasă. După destule digresi-

uni, se revine la ideea de bază a cărţii, sfidarea tim-

pului şi se ajunge la concluzia că prin creaţie poţi

sfida timpul, devenind eternitate.

Reflectând „olecuţă” dacă moartea este „o

virtute”, M. Cozma afirmă că „Numai moartea poate

sfida timpul, pentru că desprinde de pe pământ clipa;

o rupe şi o lasă să plutească imponderabil în con-şti-

inţa primului venit”, iar răspunsul magistrului este că

„moartea e o virtute când mori nu ca un erou, ci

erou”, dar că „În ce mă priveşte, nu voi cocheta cu

moartea, şi nici nu mă voi împăca cu datul morţii, nici

cu veşnicia ei… Numai moartea poate sfida timpul? O,

nu! Timpul poate fi sfidat de mine, cu nonşalanţă,

chiar. Şi tu poţi sfida timpul, şi noi, şi voi, şi ei…

moartea, – niciodată, părerea mea.!”

Finalul cărţii readuce într-o lumină optimistă,

susţinută de o jovialitate ce desfată şi descreţeşte

frunţile încruntate din pricina atâtor frământări filo-

sofice despre timp şi viaţă, etc., plăcerea de a te bu-

cura de viaţă, „dorul de viaţă” fiind acea realitate

alternativă în care putem evada: „Este tot ce ne mai

rămâne când ne rămâne puţin din pohta de a trăi, de

a mai trăi o zi, cât să ne ajungă pentru a face o cruce

şi o rugăciune, înainte de integrarea în absolut, ori

cine ştie, Doamne iartă-mă, în ce ne mai integrăm?!”.

Paginile savuroase de umor îl pot pune alături

pe Vasile Popovici de nemuritorul Creangă, sfidând

timpul prin eternitatea scrisului bine făcut: „Te vezi

trăind în rai, peste tine învelit cu un cămeşoi lung pâ-

nă la oul piciorului, cu un cărţoi în mână, din care ci-

teşti ori cânţi pe note cântece din repertoriul divin,

iar când te plictiseşti… te duci la umbra deasă a co-

pacului vieţii… Şi după o lungă cugetare carteziană,

îţi vine aşa un dor… cumplit dor! Să te cobori pe o

scară, să atingi pământul Evei şi-al ispitei şi să te

întâlneşti cu codana ta care aduce apă de la izvor… ”

Apărută în 2013 la Editura PIM, Iaşi, cartea

Sfidează timpul, scrisă de Maria Cozma şi Vasile

Popovici, cu o prefaţă de N.N. Negulescu, este inte-

resantă prin conţinut şi prin stilul celor doi coautori,

invitând la meditaţie, la „frământare”, la găsirea unor

răspunsuri scormonite în adâncul inimii sau al cuge-

tului Şi, în acelaşi timp, o invitaţie la răsfoirea multor

altor pagini, căutând dizertaţii şi argumente despre

astfel de provocări intelectuale, pagini care, deşi în-

gălbenite, au „sfidat” timpul măsurabil.

DANIEL DUMITRU DARIE

Cele ce se spun şi puţini le aud! Până acum am tăcut, acum tăcerea e ruptă!

Biografia din poveste

În vremuri de demult, într-o haită de lupi s-a

născut un lup alb. Era pui de lup sur, şi n-ar şi fost

nici un motiv ca el să fie altfel decât ceilalţi. Dar aşa

a fost de la început, purtând pe el haina zăpezilor.

În joaca lor, ceilalţi pui de lup îl mai lăsau

singur prin desişul pădurilor şi-l priveau de departe

cum îşi căuta şi găsea drum spre a se întoarce la locul

de baştină al haitei. Şi pentru că era prea alb, pe el

nu l-a învăţat nimeni cum să vâneze. N-avea nici toţi

colţii daţi când a trebuit să plece singur, prin ierburi

mari, să vâneze. Şi a învăţat singur ceea ce toţi cei-

lalţi la un loc nu ştiau. Ştia iarba cea de leac, ştia

floarea sub care să se aşeze ca să vadă când răsare

şi când apune soarele, ştia care scorbură e doar pu-

tregai sau care e adăpost în furtuni.

Când a venit iarna, grea şi plină de zăpezi,

prada era puţină şi greu de adulmecat. Prea mult alb

era în jur şi doar el, Lupul cel alb, putea să treacă

nevăzut.

Era puternic şi cutezător, aducea cea mai bo-

gată pradă pentru haită. Era de folos, toţi îl aşteptau

să se întoarcă de la vântoare. Şi totuşi, chiar dacă îl

aşteptau, nu era iubit. Nu era iubit pentru că era

diferit. S-a desprimăvărat şi iarna grea fiind tre-

cută, vedea în comportamentul tuturor că nu le mai

pasă de el.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Într-o noapte, când lupul alb dormea ostenit,

haita a sărit să-l sfâşie. Muşcau cu furie dementă să

distrugă acest unicat printre ei. Îl muşcau de unde

apucau, şi când a dat să se ridice chiar lupoaica-ma-

mă i-a sărit în spate, doborându-l în genunchi. Căzut

în genunchi, Lupul Alb nu înţelegea: propria-i haită?

De ce? Viaţa se scurgea din el, toată, picătură cu pi-

cătură, odată cu picăturile de sânge ce se scurgeau

pe iarba răscolită de atâta dans nebun al morţii pe

care ceilalţi îl făceau în jurul lui, cu fiecare picătură

de sânge ce rămânea în gura celor ce muşcau din el.

Încă o clipă şi ar fi păşit marele prag către moarte...

Şi se auzea mereu pe sine întrebându-se:

Propria haita?... De ce?... De ce?...

O ultimă zvâcnire a mai putut să aibă, o idee

venită ca un fulger stelar... extrema originalitate! Pă-

truns de o forţă supranaturală, Lupul Alb s-a ridi-

cat! S-a ridicat, s-a încordat şi a început să muşte pe

oricare dintre cei ce-l atacau. A muşcat! A sfâşiat! A

distrus! A pus pe fugă! A învins!

Tot ce a mai rămas din haita, a fugit în alte

zări, departe de Lupul Alb. De atunci Lupul Alb nu

mai trăieşte în haită şi nu doarme niciodată. Cum pu-

ţini sunt lupi albi, doar el şi perechea sa sunt văzuţi

trecând peste norii de viscol, peste zăpezile vis-

colite! De atunci, Lupul Alb, cu ochi luminoşi străju-

luceşte din stema spiritului la respectarea Legii

Străbunilor.

De se vor găsi vreodată oameni morţi în

somn, cu privirea aţintită către înalturi şi figura

crispată de groază, să se ştie că sunt cei înhăituiţi

împotrivă-i şi au fost sfâşiati de Lupul Alb.

Totul a rămas o poveste ascunsă în suflet, pe

un altar de vise. Şi porunca străbună: „Cine nu res-

pectă Legământul, va muri răpus de Fiară!"

Cu sufletul îl vedeţi mereu lângă voi: un Lup

Alb cu ochii blânzi. O Fiară cu suflet de Om. În fie-

care noapte, când dormiţi apare în vis. Mereu singur,

niciodată în haită. Priveşte cu ochii săi negri, pătrun-

zători spre a vă apăra de haite. Nu vă cere nimic, nu

cere nimic. Vine şi e mereu de strajă!

Lupul Alb mereu spune celor ce caută spre

drum: drumul e lung şi trebuie parcurs de unul singur:

Neînfrânţii sunt mereu singuri! Şi rămân neînfrânţi!

Aripile-ţi cresc şi mugurii-nfloresc

Malurile îţi poartă amintirea încercărilor de a

te prinde cumva de pletele sălciilor ce se unduiau

peste curgerea înspumată a râurilor revărsate ale

vieţii. Te ştiu la fel de bine şi de când încercai să-ţi

înfigi picioarele în prunduri ca să rezişti vâltorii vâr-

tejurilor ce-ţi năuceau până şi lacrimile ce ţi se pre-

lingeau pe obraşi, reconturându-ţi sânii.

Te ştiau toate adierile de vânt, te ştiau toate

furtunile, căci toate ţi-au mângîiat sau lovit privirile

ce ţi le ascundeai de dezmăţul întunecatelor imbol-

duri la supuşenie oarbă. Poartă şi acum în curgerea

lor peste câmpurile depărtărilor aripile-ţi tăiate.

Dintotdeauna te ştiau razele lunii ce te gă-

seau şi te lăsau trează, de pază la dorinţa de liber-

tate ce încercai să o eliberezi din zăbrelitele car-

cere. Pe firescul luminării lor poartă însemnul durerii

imposibilei fugi din gheaţa ce o simţeai tăindu-ţi pi-

cioarele.

Soarele te poartă în amintire cum în toiul

verii, sub arşiţa neîndurătoare îţi frământai gându-

rile către umbrele îndepărtate ce căutau la tine,

pline de scorţoase dorinţe. Şi te ştia dintotdeuna ca

nevoind să laşi mâlurile soioase să te cuprindă.

Din vremuri vechi, purtai cunună străluci-

toare şi străluceau pe lângă tine visele. Visau şi flu-

turii, albinele îşi alergau drumurile continui, visau vul-

turii ce deasupră-ţi se opreau spre a te apăra. Visau

copacii şi înfloreau în miez de iarnă, simţindu-ţi căl-

dura ce o dădeai luninându-i. Când se opreau pe ma-

lurile apelor, lupii înfomeţaţi visau şi nu-şi mai doreau

vânatul.

Ţi-aduci aminte când, sub viscole de soartă

pe mal, alergând sau în pas domol, după curgerea apei

ce-ţi era paznic, un Lup, altfel decât ceilalţi, Alb, nu

te scăpa din privire? Ţii minte cum îl alergau vână-

torii ce şi-l doreau ca trofeu de mare preţ? Mai ţii

minte săgeţile şi gloanţele ce se opreau în faţa lui şi

se întorceau, omorându-i, pe vânători? Şi ţii minte

cum alerga să prindă săgeţile otrăvite ce şi în tine le

aruncau, când te vroiai apropia de el?

Când Lupul Alb a trebuit să lupte cu haitele

de lupi negri, semn de moarte pe tine au vrut să facă.

Şi tot atunci au vrut să-ţi cresteze în destin ţărâna

mormântului. Ţi-au îngheţat apele din jur şi în

durerea ticioarelor ce se tăiau de marginile gheţii, ţi-

au tăiat tot spatele ca să-ţi ardă pentru totdeauna

aripile. Au căutat prin tine muguri de floare, să ţi-i

fure sau să-i facă muguri de spini. Cu spatele ars, cu

pântecul prins în platoşă strângătoare, te-au arătat

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

alor lor şi te-au pus la zidul pe care se zăreau

umbrele celor ucişi pentru vina de a nu se ascunde în

întuneric. Acele trei acvile ce vegheau din înălţimi

ştiau cât e de mare dorinţa celor ce puseseră mâna

pe pietre, şi s-au aruncat la picioarele lor învelite în

tină. Când ochii ţi i-ai ridicat i-ai văzut pe ţintaşi la

pământ şi ai văzut cum acvilele îţi făceau umbră spre

a-ţi alina durerea arsurilor. Se ridicau în văzduh când

i-ai întrebat de Lupul Alb. Te-ai gîndit că el ţi le

trimisese să veghe-ze trăirea-ţi? Ţi-au şoptit atunci,

şi i-au auzit bine: Omul care eşti s-a curăţat şi ier-

tate i-au fost rătăcirile, căci sufletul i-a rămas

luminat...

Fugeai spre zările largi şi-ai trecut prin ape

moarte ce şi-au agăţat nemişcatele îmbâcseli pe

tălpile tale. Vieţăţi nemaivăzute ţi s-au urcat pe pi-

cioare şi s-au cuibărit sub platoşă să-ţi îngreuneze

fuga. Auzeai tropotul paşilor ce te urmăreau să te

prindă... Auzeai, prin păduri, strigătul de luptă al

libertăţii. Ţi-ai întors capul, de teamă să nu te ajungă

paşii şi câteva clipe ai avut privirile arse. Ai auzit

ţipete nebuneşti, răcnite de bărbaţi ucigaşi şi te-ai

cutremurat, te-ai ascuns să nu le mai auzi. Când au

încetat ai continuat să alergi, dar te-ai oprit când ţi-

pătul de ajutor al unei mame neajutorate te-a ajuns

din urmă. Ai crezut că neajutorarea este adevărată,

şi când stăteai să vezi de unde vine, şerpii, din ier-

buri, ţi-au legat pricioarele cu odgoane răsucite de

jur împrejur.

Îţi sfâşiau trăirea când cântecul îngerilor te-

a făcut să-ţi deschizi ochii. Urechile ţi s-au desurzit

şi ai auzit chemarea din depărtare, chemarea ce doar

Lupii Albi o pot striga. Atunci ai înţeles că doar

depărtarea îţi va fi casă. Atunci ai înţeles că şi si-

renele se plâng de boli lumeşti ca să oprească pe

corăbieri când nimic nu-i mai face să se lase atraşi.

Dureri de om ai avut când ogoanele ţi s-au

tăiat iar platoşa a fost desprinsă de pe tine. Ai

simţit atunci otrava vietăţilor ce se cuibăriseră sub

platoşă. Platoşa a luat-o soarele şi-a topit-o, vietăţile

le-a luat vântul şi le-a îngheţat. Otrava se încăpă-

ţânează să omoare încă, dar cu fiecare vis, cu fiecare

trăire, se otrăveşte cu neputinţa-i de a mai fi otravă.

Aripile-ţi tăiate nu mai pot creşte acolo unde

crescuseră cândva. Dar cresc iarăşi, perechi, ca zbo-

rul să-ţi fie lin şi înalt. Pe malul cel înalt pecetluit îţi

va fi zborul. Deasupra apei ce s-a domolit îţi vei primi

darul cel mai de preţ, ce pentru totdeauna va fi sem-

nul tău de nemurire. Şi luna şi soarele vor fi purtă-

torii coroanei ce ţi se va pune pe frunte, când porţile

Cerurilor se vor deschide. Iar vântul, dând vestea în-

florii mugurilor de floare, va arunca în pustiu tot ce-a

mai rămas din întunericul ce ţi s-a încuibărit în cutele

frunţii.

Şi aripile-ţi cresc. Mugurii ce vor înflori au

nevoie de lumina Înalturilor. În zborul tău le vei în-

ţelege bucuria înfloririi... ©Daniel Dumitru Darie

AADDRRIIAANN BBOOTTEEZZ

ddiinn vvoolluummuull BBAASSMMEE ((ppeennttrruu ccooppiiii,, ppeennttrruu

ooaammeennii mmaarrii şşii ppeennttrruu ffooaarrttee mmaarrii ooaammeennii……))

UUNN CCOOPPIILL NNUUMMIITT PPIILLAATT

- glosă evanghelică -

Se spune, în munţii şi câmpiile Asiei, că ce ţi-

e scris, în frunte ţi-e pus - iar orice greşeală ori

slăbiciune îţi cloceşte pedeapsa, prin însăşi karma ta.

Şi, din Asia, această credinţă în karma autope-

depsitoare s-a strecurat şi-n Europa, sub chipul şi

numele soartei sau fatalităţii.

Un copil, de vreo 7-8 ani, dintr-o preanobilă

familie romană, jucându-se cu tovarăşi de-ai săi,

printr-un codru de la poalele Apeninilor - s-a pierdut

de toţi şi s-a trezit singur, într-o poiană. Era noapte

de-acuma - şi, cumplit ostenit de zbaterile printre

copaci - întâi, să se-ascundă, în joacă, de copiii cei-

lalţi - apoi, înspăimântat, să-i caute şi să li se-alăture,

iarăşi - nobilul şi rătăcitul băiat se culcă la marginea

poienii, şi adormi adânc, toropit de truda zadarnică a

zilei şi de frica, mai presus de puterile sale de-a o

stăpâni şi-mblânzi. Nu se ştie cât dormi -dar se trezi

deodată, orbit de razele sălbatice ale unei luni ne-

ndurate, care, tocmai deasupra sa hotărâse a-şi re-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

vărsa, în ţâşniri furioase, lumina. Punându-şi mâna

streaşină deasupra ochilor, copilul zări, printr-un fum

gros, drept în mijlocul poienii, un tablou foarte puţin

plăcut şi încurajator, pentru sufletul său speriat: în

jurul unui cazan uriaş, sub care ardea un foc straşnic,

cu limbi de foc ce ajungeau, când bătea vântul mai

tare, până la vârfurile copacilor celor mai înalţi -

stăteau patru personaje foarte ciudate şi neliniş-

titoare, atât prin înfăţişarea lor, cât, mai cu seamă,

prin îndeletnicirea lor. În picioare, roată împrejurul

cazanului, stăteau şi boscorodeau, din guri ştirbe şi

strâmbe, trei bătrâne, cât lumea de bătrâne - trei

ursitoare, cumplit de zbârcite şi pocite la chip, cu

ochii zbanghii şi fioroşi, arzând roşii, ca ochii de lup;

pletele cărunte se răsuceau mereu, în jurul capetelor

lor, într-o neorânduială barbară - în şuviţe ca nişte

şerpi asmuţiţi. Buzele lor largi, până la urechi des-

chise, şi subţiri ca muchii de cuţite, bolboroseau în-

truna, asemeni fierturii vrăjitoreşti, din imensul ca-

zan. În căldarea uriaşă întruna se băşicau şi plesneau

sfere mici, roşii şi vineţii - şi fumul, gros şi înecăcios,

spumega de blesteme… Tustrele bătrânele îl zoreau

pe un al patrulea personaj - o aschimodie de copil,

cinchit la pământ - o stârpitură cu părul arici, cu

ochii răutăcioşi, şi, totuşi, înspăimântaţi: se vede

treaba că bătrânele ursitoare îl culeseseră de un-

deva, în drumul lor spre pădure - şi-acum îl sileau să

mestece, să mestece zdravăn, amândouă mâinile

fiindu-i încleştate pe coada unui linguroi cât el de

mare - mesteca, îngrozit, în fiertura drăcească - de

la dreapta la stânga avea poruncă să mestece - să

dea timpul înapoi, pasămite… Vrăjitoarele ursitoare

trăgeau timpul ca edecarii corăbiile, împotriva cu-

rentului apei, opintindu-se cu frânghii şi ştreanguri,

de pe maluri… - şi ajungând în centrul de flacără şi

durere al lumii. Menitul lor, şuierat şi sinistru, se

auzea, precum crivăţul printre crengi - printre

spumele otrăvite ale fierberii diavoleşti. Şi ucenicul,

îndemnat cu strigăte sălbatice şi ţipete ca de cu-

cuvele - mesteca, mesteca… Şi vocile bătrânelor su-

rori ale diavolului scădeau, din vreme în vreme, şi

susurau pervers, linguşindu-l, parcă, pe stăpânul lor

din Tartaros… Iată ce putu să desluşească şi să prin-

dă urechea rătăcitului şi înspăimântatului de moarte

copil - din invocaţiile şi menirile, pe care le auzea

când şuierate, când strigate, când susurate, într-o

limbă barbară, veche, nemaivorbită de mult pe-astă

lume - de-aceea, nu înţelegea, ci, mai curând, bănuia

sensul vorbelor, şi-l tălmăcea singur minţii lui, foarte

firav şi aproximativ (de aceea, mai târziu, când şi le

va aminti, nu era deloc sigur că aşa auzise şi că acela

ar fi fost înţelesul - doar faptele ce se vor petrece,

în viitor, pe rând - vor confirma , din păcate, că au-

zise desluşit şi tălmăcise corect, ceea ce auzise…):

„El care, aici, în poiană, adânc a dormit,/Nu va şti, de-acum, toată viaţa, ce-i acela somn liniştit…/ Lu-mânarea şovăie-n fum, când viaţa-i şi-a gătat:/ Aşa el va şovăi mereu - şi mereu va fi vinovat… / Toată viaţa lui va fi moarte mereu repetată, / Întunericul – me-reu - îi va ţine loc de lumină curată!/ Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,/ Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între curaţi! /Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi /Îl va împinge, nevinovat, la moar-tea-ntre vinovaţi!”

(aici, bărbatul de mai târziu nu va şti niciodată să

tălmăcească deplin şi desluşit: „nevinovat” - el, silit

să împingă pe cineva la moarte, peste voinţa lui - sau

nevinovat, cel pe care-l va împinge la moarte?… - sau,

şi unul şi altul - la fel nevinovaţi?…)

„Veacuri vor trece, numele-i nicicând nu va fi uitat,/ Dar în orice gură el va fi blestemat! /Poartă semn pe braţ - dintre toţi e ales, / Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a cules…” / Şi, din timp în timp, strigătul chiuit: /„Hai, ucenice, mestecă des, / Din drum, anume pe tine, noi te-am cules, /N-o faci pen-tru oricine - ci pentru-un de soartă ales!” //

Aceste ultime vorbe ţipate, cu glas de cobe,

de bătrânele deşucheate - nu făceau parte din des-

cântecul diavolesc - ci erau, de fapt, îndemnuri, în

răstimpuri, pentru stârpitura de copilaş-ucenic, mic

şi păros până-n ochi - care mesteca, cu groaza-n ochii

lui mici şi lucioşi, mesteca de zor, tot mai repede -

parcă alungat din spate de demoni sau de lupi tur-

baţi… Şi, la fiecare învârtitură, de câte ori sfârşea o

rotaţie a linguroiului - îşi înfigea, zvâcnind puternic,

pesemne de spaimă, capul, adânc în piept, parcă voia

să-şi străpungă inima cu bărbia… ori voia, bătând cu

bărbia în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul,

înapoi, în inimă…

…Hohote de râs ascuţite însoţeau fiecare

distih - şi, la fiecare sfârşit de vers (care trebuia să

coincidă şi cu sfârşitul unei rotaţii a linguroiului, mâ-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

nuit de stârpitură, în fiertura drăcească…), vrăji-

toarele ursitoare îşi roteau pletele vâlvoi, umplând

văzduhul de vâjâieli şi plesnete de furtună cumplită.

Fumul, negru şi înecăcios, se ridică, laolaltă cu

flăcările de sub uriaşa căldare bolborositoare - până

la cerurile înnoptate se ridică - când ultimul stih

blestemat fu rostit. Un incendiu cumplit cuprinse ce-

rul, pământul, poiana… mistuind totul în flăcările laco-

me, întinse cât să-nghită lumea, limbi de dragoni urlă-

tori, rotite ameţitor, precum roşii paloşe atot-

ucigaşe…

…Copilul ţipă de groază, şi se smulse, tre-

murând, de la pământ. Dinţii îi clănţăneau în gură. Ce

se-ntâmplase cu el? Visase? Visare cu ochii deschişi?

Fusese vis, ori realitate? Luna, deasupra, părea mai

furioasă şi-ncrâncenată ca oricând - şi revărsa, cu

mânie demenţială, inexplicabilă, şuvoaie, torente de

raze, peste îngrozitul copil. Acesta era incendiul din

vis? Unde erau ursitoarele, unde ucenicul lor ca un a-

rici monstruos - unde era uriaşa căldare, cu bolbo-

roseli roşii şi vineţii?

…Tresări şi se-apucă strâns, cu mâna dreap-

tă, de cotul stâng: deasupra cotului, avea o cicatrice

lungă şi vânătă, până sub umăr. Voind să-ncerce sabia

tatălui său, uitată de acesta pe masă, printre sulurile

de papirus - alunecase pe lespezi, şi tăişul hămesit îi

brăzdase adânc braţul - tăindu-i o şuviţă de carne,

pe care o văzu, lăţită în sânge, pe lespezile de mar-

moră… Leşinase… Când se trezise, mama sa iubitoare,

împreună cu două sclave, se aplecau asupra lui, îngri-

jorate. Braţul, adânc rănit, i-l legară strâns, cu feşe

curate - îi puseră comprese reci pe frunte...

Se vindecase - îi rămăsese doar cicatricea -

dar, adesea, tresărea de spaimă, în somn, visându-şi

şuviţa de carne a braţului, zvârcolindu-se, ca un şar-

pe, crescut uriaş, pe lespezi… Şi se trezea cu ţipăt,

din somn, şi cu sudoare de febră… Greu i-a potolit, cu

licori de mac, iubita-i mamă, aceste crize de spaimă

nocturnă. Nu şi durerile de cap - periodice şi exas-

perante…

Şi-acum? Acum, fusese tot o astfel de criză?

Dar stihurile blestemate se refereau la el şi la

semnul lui de pe braţul stâng, mai mult ca sigur -

deci, toate menirile cumplitelor harpii, pentru el şi în

văzul şi pentru auzul său se săvârşiseră…

„Poartă semn pe braţ - dintre toţi e ales,

Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a

cules…”

Va fi ales, dintre toţi… Nu e rău, gândi copilul

- dar se pare că nu e ales spre bine, nici spre fapte

bune şi nici spre fericire - „nenorocul şi piaza-rea”…

În acel moment, pământul înţepenit de noapte

şi de vrăjile grele care se făcuseră, pasămite, acolo

- fu zguduit de tropotul unor copite de cai grei, de

război. Era primul lucru sănătos, real şi înviorător,

care se petrecea, de atâta vreme, în poiană… După

scurtă vreme, dintre copacii ce prejmuiau poiana, nă-

văli tatăl său, împreună cu doi ostaşi şi cu doi slujitori

- toţi călări.

-În sfârşit! Ştiam eu că aici, în Poiana lui Plu-

to, te vom găsi! Doar e singura poiană mai acătării din

codru! Cum te-ai rătăcit, fiule? Of, măi băiete, câte

griji îi faci maică-ti! Hai, urcă lângă mine, pe cal - aşa,

hopa! - ţine-te bine! Daţi-i zor, daţi-i zor - să mai

prindem un ceas de somn - că mâine trebuie să fim în

tabără - plecăm pe mare, şi…zeii cu mila! Iar război,

şi tot cu nebunii aceia din Iudeea!

…Copilul a devenit adolescent. Din casă de

războinic fiind, a trebuit să-nveţe toate tainele răz-

boiului şi ale armelor. Nu-i plăceau armele (mai ales

după ce-şi făcuse cicatricea de la braţ), era, de felul

lui, mai curând visător, ca maică-sa - dar, silit, cu

brutalitate, de tatăl său şi de atmosfera din tabere,

unde era dus de acesta, mereu - şi-a înăbuşit visele şi

slăbiciunile, sub aparenţa brutalităţii. Şi ceea ce era

coajă protectoare, a devenit, cu timpul, un strat aşa

de gros şi întunecat, încât până şi el, adolescentul, a

crezut despre sine, tot mai convins, că este brutal

din fire, sau că aceasta i-ar fi fiind firea adevărată -

cea brutală. Şi că-i făcut să fie războinic, că soarta

vieţii lui era războiul.

Uitase, aproape, vedenia din poiană - ca pe-o

nălucire bolnăvicioasă. Când şi-o amintea, fără să

vrea, în visele-i asudate - îl podidea o ruşine cruntă -

şi făcea totul să uite, din nou. Bineînţeles, nu spu-

sese, tot de ruşine - nimic, nimănui, din ce văzuse şi

aflase atunci. Din pricina prea marii sensibilităţi, a

încordării permanente - durerile de cap i se înmul-

ţiseră şi erau din ce în ce mai cumplite. Devenise ur-

suz, îi respingea pe toţi. Întâi şi-ntâi - pe părinţi.

Oricât îl înconjurase, cu dragoste şi întrebări, maică-

sa - el o respinsese, uneori chiar grosolan (prea se

ruşina că seamănă cu ea, la fire…) -şi se închisese, în

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

cele din urmă, într-o tăcere posacă. Era şi ruşine –

mare ruşine - un războinic n-are dreptul la mofturi

dintr-astea… Nu avea încredere în nimeni - pentru că

prea multe avea pe suflet şi în imaginaţie - suferea

prea mult, de prea multe - pentru ca să-şi închipuie

că se va găsi cineva, pe lumea asta, oricât de răb-

dător şi bine intenţionat, să-l asculte şi să-l ajute.

Să-l ajute -asta era: mama sa, desigur, era răbdă-

toare, cât de răbdătoare era! - dar cu ce-l putea ea

ajuta, sărmana, care se făcea ghem, sub vocea, sono-

ră şi aspră, a soţului ei… Îl iubea pe tatăl copilului -

dar, treptat, dragostea fusese copleşită de frică -

şi-atâtea temeri nelămurite îi stârnea acest copil -

acest băiat bolnăvicios şi atât de chinuit, în somnurile

sale - şi atât de prigonit de nelinişti - dar şi atât de

sălbăticit de propriile-i chinuri nemărturisite, neîm-

părtăşite - se ferea de toţi şi de toate, cu priviri

încruntate şi tot mai posace.

Ajuns la vârsta nubilă, s-a-ndrăgostit de

Aretusa, o fată frumoasă, dar cam fluşturatică. O

însoţea în lungi plimbări, pe sub arcade, în forum, în

parcuri - pe dealuri, de-a lungul drumurilor pavate, ce

duceau în şi-ntorceau din provincii… N-a avut, luni în

şir, curajul s-o ceară în căsătorie - sau măcar să le

ceară părinţilor să facă acest gest, pentru el. A

plecat, alături de tatăl său, într-o expediţie în Partia.

După o jumătate de an, întors şi întrebând de

Aretusa - află că s-a măritat cu altul. Un nobil în-

drăzneţ şi de lume… A strâns din buze, dispreţuitor -

de fapt, să-şi ascundă convulsia durerii şi jignirea

cumplită - şi s-a întunecat şi mai mult, s-a strâns în

sine, ca un arici. S-a lăsat însurat cu o femeie cenu-

şie, străină cu totul simţurilor lui. Fusese măritată şi

repudiată de primul ei soţ - nici nu s-a interesat,

vreodată, de ce… - dar era dintr-o familie veche,

ilustră, bogată… Perspective, viitor…

A plecat, la două săptămâni după nuntă, în

Numidia, apoi în Galia… O blestemată de neîncredere

în sine, în steaua lui, în puterile sale reale şi calităţile

sale, intelectuale şi strategice, indubitabile - îl făcea

să fie eclipsat, chiar în ultimele momente ale bătăliei,

mereu, de alţii, tineri ca şi el, cu totul nemerituoşi,

dar insensibili total, oameni de acţiune… Mereu, el

câştiga singur bătălia reală, miezul ei, partea „neo-

ficială”, netrâmbiţată - dar, cu câteva minute înainte

de a ordona trompeţilor s-o proclame „oficial” -

totdeauna se întâmpla ceva neaşteptat, neintrat în

planul şi desfăşurarea firească - ceva aproape ridi-

col, exasperant, de cele mai multe ori: o ultimă năva-

lă, disperată, a duşmanului agonizând - şi, imediat,

intra în acţiune altcineva, un subordonat, cu totul

cenuşiu, până-n acel moment - dar care culegea laurii

„oficiali”… pe finalul victoriei de suprafaţă: trompeţii

sunau victoria pe acest final, şi nu pe cel care fusese

stabilit, cu atâta efort strategic şi vărsare de sânge,

de el… sau o ezitare a călăreţilor lui, în urmărirea

căpeteniei inamice - şi, iar, altcineva intervenea,

prompt, şi captura căpetenia, matca roiului … ba

chiar, odată, când să spună, în sfârşit, că nu-l mai ur-

măreşte piaza-rea - ridică prea brusc mâna, pentru a

face semn trompeţilor, spre a vesti victoria - ei bine,

calul de sub el se sperie şi-l azvârli la pământ, lă-

sându-l lat, inconştient şi, după ce se ridică, susţinut

pe sub braţe - ruşinat… bineînţeles, sunetul de aur şi

mătase al victoriei îl ordonase aghiotantul său…, acla-

mat de toţi oştenii…

Ceea ce era mai rău, n-avusese parte, măcar,

de aghiotanţi cinstiţi - ci de nişte intriganţi. Toţi, su-

flaseră la urechea generalilor că, din pricina lui, bătă-

lia era gata să fie pierdută - noroc că existau ei, pe

lumea asta, să salveze totul şi să recâştige, în ultima

clipă, onoarea Imperiului… Mereu, el, care făcea to-

tul şi bine, până în ultimele momente - era declarat

vinovat de posibila înfrângere, care-ar fi survenit,

dacă n-ar fi fost „salvatorii patriei”, camarazii cei in-

triganţi… Şi, mereu, era reabilitat „din genero-

zitatea” generalilor, ţinându-se cont de trecutele

merite militare ale tatălui său…

„Aşa va şovăi mereu - şi mereu va fi vinovat!…”

Blestemate ursitoare!… Blestem zeilor!…

…Nu mai credea în nimeni: nici în oameni, nici

în zei. Se arunca orbeşte în bătălii, cu deznădejde şi

cruzime: îi era totuna ce s-ar fi întâmplat. Se deda

chiar la excese cumplite, atât în bătălii, cât şi în or-

gii… numai ca să scape de el însuşi… de blestemul

zdrobitor…

I se dusese vestea pentru brutalitatea, cru-

zimea şi dezmăţurile inimaginabile, exasperate.

Bătrânul său tată era, în sfârşit, mulţumit.

Prin protecţia sa şi a prietenilor săi influenţi în Se-

nat, apropiaţi împăratului Tiberiu, l-a proptit pe fiul

său în posturi şi funcţii înalte: slabul şi şovăielnicul

său fiu, acum disimulat sub masca unei brute per-

fecte, fu numit, rând pe rând, contubernal al coman-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

dantului oştii din Galia - apoi, consul - apoi, în cele din

urmă, pentru că răscoalele zeloţilor din Iudeea erau

tot mai dese şi mai supărătoare - plecă să-l slujească

pe paiaţa de împărat, ca guvernator şi procurator al

Iudeii…

…Căldură ucigătoare, o permanentă şi

disperată sete… şi teroare, teroare permanentă, căci

grupurile de zeloţi atacau fulgerător, ca nălucile, de

oriunde, de unde te aşteptai mai puţin - şi erau cum-

plit de cruzi… Praf, praf în gură, în ochi în mâncare -

un infern de praf galben… şi, de pretutindeni, zvâc-

nirile acelor cobre ale deşertului - zeloţii, înjun-

ghiind, pe tăcute, retezând beregăţile legionarilor,

decurionilor, centurionilor - şi pierind, înapoi, în de-

şert, sau topindu-se în întunericul lugubru al labirin-

ticelor uliţe ale satelor sau cetăţilor… mai ales, ale

cetăţii blestemate a Ierusalimului… Nişte umbre ale

nopţii şi ale iadului -Tartaros…

Nu şovăia deloc să deschidă represalii asupra

populaţiei civile din satele şi mahalalelor Ierusa-

limului, după fiecare atac laş al zeloţilor - dar, mereu,

nu era destul, sau era prea mult. Orice făcea, oricât

făcea - el era vinovatul. Îl slujea pe un împărat prost,

pervers şi crud… care-l silea să asculte (pe el,

guvernator şi procurator roman!) de regii locului,

cruzi şi neînchipuit de desfrânaţi…Trebuia să-şi bi-

ciuiască, mereu, mândria şi demnitatea lui de soldat -

şi să se supună unor caraghioşi şi ticăloşi… Răbufnea,

însă, de multe ori, sălbatic - fără niciun control. Şi

regii şi preoţii locului se înspăimântau şi se împrăş-

tiau, ca potârnichile, arătând cu degetul la tâmplă…

Da, îl durea îngrozitor capul, prea multe se strân-

geau, nu mai suporta toată piesa asta proastă, pe

care o juca atât de prost, pe o scenă atât de jalnică,

cum era Iudeea acestor fanatici senzuali, incestuoşi,

perverşi, laşi, impulsivi, cruzi, lacomi peste orice mă-

sură şi, la fel, trădători şi ucigaşi de meserie… măce-

lari… Nu doar şefii - regi şi preoţi - mereu despoţi

pentru poporul lor - dar şi cei din popor erau, unii

faţă de alţii, intoleranţi şi nefiresc, absurd de cruzi.

Valuri de cruzime şi furie pustiau mulţimile - cu flux

şi reflux: când dinspre popor spre romani, când din-

spre romani spre popor, când dinspre regi spre po-

por, când dinspre popor spre regi - când izbucniri de

vârtejuri, care împărţeau poporul în tabere crude…

Numai marii preoţi erau socotiţi infailibili şi

intangibili. Adevăraţi zei: nimeni nu-i iubea, toţi îi

temeau, terorizaţi. Vorbeau în numele unui zeu unic,

de fapt: Iahve, Iehova - aşa ceva. Un zeu sumbru,

crud, mereu mânios şi peste fire de răzbunător. Zeu

al urii cumplite, faţă de tot ce nu era popor al lui

Israel - halucinant de răzbunător şi de crud, în nu-

mele poporului lui Israel. Preoţii lui îi aduceau jertfe,

ca toţi păgânii, ca toţi barbarii - la templul cel mare,

zis al lui Solomon. Jertfe crude şi din belşug - căci

lăcomia preoţilor farisei (asta însemna ceva grozav

de învăţat - „fariseu”, nimeni n-avea dreptul să-l con-

trazică…) era fără limite, neruşinată… - iar poporul,

faţă de aceşti farisei, se comporta precum cea mai

jalnică turmă…

S-a ivit, din pulberi, din necunoscut - un pro-

roc nebun, urlător contra tuturor, inclusiv contra

fariseilor ăstora teribili şi intangibili - de se dusese

vestea prorocului ăsta până la Tiberiu-cezarul (şi pri-

mise, acolo, în Ierusalim, de la prostul imperial, o

scrisoare tainică, prin care i se poruncea să nu cumva

să-i atingă, fie şi cu o floare, pe fariseii ăştia - se

pare că-l împrumutau cu bani, buni şi mulţi, pe des-

trăbălatul clovn imperial - mijlocitorii fariseilor um-

pluseră Roma cu zâmbetele lor unsuroase şi cu banii

lor ticăloşi, smulşi prin aroganţa sacerdotală -bani cu

care stârpitura imperială îşi amâna lapidarea, oferind

gloatei puturoase a Romei spectacolele crimei, bătălii

cu gladiatori, cu fiare - nemernicii, toţi, nişte nemer-

nici…).

După câtăva vreme, află despre alt proroc,

alt nebun, mai nebun decât primul (care-l vestise pe-

al doilea - o, zei, câtă nebunie senină şi ştiinţific or-

ganizată, în Iudeea asta…)… De data aceasta, veştile

erau contradictorii: mulţi, îi raportau, pe furiş, la

ureche, emoţionaţi, vorbe uimitor de înţelepte ale

acelui proroc (cel puţin aşa se zicea…) - alţii, dim-

potrivă, se scandalizau şi voiau, cu tot dinadinsul, să-l

scandalizeze şi pe el: prorocul cel nebun îi probo-

zeşte, cum îi vine la gură, pe înşişi sfinţii ăştia de

carton, pe fariseii ăştia parşivi - şi unde? - tocmai în

propriul lor templu, în casa lor, nemaipomenită

blasfemie! (da, a lor, că a Dumnezeului lor nu mai era

de mult…) - şi în piaţa din faţa templului, tot aşa,

insulte peste insulte… blasfemii…

Se încruntă. Îi părea bine, fireşte, pe de o

parte, că prorocul acela îl răzbuna, indirect, pe el, cel

cu mâinile legate în privinţa fariseilor - legate chiar

de paiaţa imperială… Dar ştia că, în curând, prin filie-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

ra ştiută (farisei-mijlocitori-împărat-mijlocitori-fa-

risei) îi va veni un foarte neplăcut ordin, de a-i astu-

pa gura, prin orice mijloace, acestui curajos, prea

curajos, nebun de curajos proroc… Simţea că şerpii

încep să-şi împletească, tot mai strâns, corpurile şi

veninurile…

Într-o zi, pe când inspecta piaţa templului,

înconjurat de gardă - i se păru că zăreşte o mutră

cunoscută, printre toţi gură-cască, ce se învârteau

sau pândeau mişcarea romanilor. Era un individ cu pă-

rul ca ariciul, cu ochii lucioşi - şi, de câte ori, vreun

roman, se uita ţintă la el, îşi înfigea capul, zvâcnind

puternic, şi-l înfigea adânc în piept - parcă voia să-şi

străpungă inima cu bărbia… ori voia, bătând cu bărbia

în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul, iarăşi, în

inimă… Îl urmări, fără să pară a-l urmări - cu coada

ochiului, pe urâciosul individ: se furişă în templu -

unde, chiar la intrare, îl întâmpină un fariseu bătrân,

cu pecetea trufiei şi vicleniei nemăsurate pe chip.

Şuşoteau ceva împreună, grozav de tainic… Ei, dar

stârpitura asta nu o mai… o, ba da, nu se poate, acel

gest, cu bărbia azvârlită în piept, ca un pumnal - gest

de teroare neastâmpărată şi de laşitate încăpă-

ţânată… nu putea fi altul, în toată lumea asta… cres-

cuse, bineînţeles că crecuse, doar era de-o vârstă cu

el, acum: era ucenicul vrăjitoarelor blestemate, din

poiana coşmarului copilăriei sale… cum ajunsese aici,

oare?… iarăşi, destinul, sigur, sigur… o, zei bles-

temaţi!

Întrebă pe un centurion, cum îl chema pe cel

de lângă arogantul fariseu - centurionul întrebă, re-

pede şi furişat, pe un om cu chipul ascuns, din mul-

ţime - şi-apoi se întoarse spre şeful său:

-Zice-se că-l cheamă Iuda - Iuda Iscariotul…

Ar fi, se spune, singurul ucenic cu carte, din ceata

prorocului nebun… de-aceea, şi are intrare la Caiafa…

-Cine-i Caiafa? - se făcu el a fi uitat.

-Păi… şeful fariseilor, cum, nu-l ştiţi? V-a

solicitat o audienţă…

…Nu dură mult până i se-mpliniră sumbrele

presupuneri, calcule, presimţiri. Se trezi cu fariseii

la poarta palatului:

-Să fie dat morţii!

-Cine?

-Ticălosul, blasfematorul!

-Care ticălos, care blasfemator? - făcu el

pe neştiutorul şi nevinovatul..

-Este cel care se proclamă pe sine însuşi

regele Iudeii…

-…Ba, mai rău, guvernatorule, abia asta-i

nemaipomenit, asta-i blasfemia: zice că-i Fiul lui

Dumnezeu, şi că el e Dumnezeu! Nemaipomenit! Ne-

maipomenit! Mi se-ncleştează gura numai când repet

ce zice ticălosul!

-Păi, nu mai repeta… Ei, zău? Chiar aşa? -

făcu guvernatorul, încercând s-o facă pe ipocritul,

căci ştia că asta-i grozav de la preţ, printre farisei.

Vorbea cu două voci: prima parte o spusese printre

dinţi - iar întrebările prefăcute le zisese cu voce

tare, aparent grozav de mirată.

-Guvernatorule, trebuie să dai poruncă să fie

ucis!

-Ei, asta-i bună! Ce am eu cu el? Ucideţi-l voi,

dacă v-a căşunat pe el ce v-a căşunat, şi dacă vi s-a

năzărit ce vi s-a năzărit!

-Noi n-avem voie, tu trebuie să-l ucizi!

Aşa era. Blestemaţii, aveau dreptate. Doar

romanii ocupanţi, strălucita Romă, avea dreptul asu-

pra vieţii şi morţii, în Iudeea. Evident, asta, aparent,

oficial - că de ucis, ucideau în draci oamenii tem-

plului… Dar tocmai asta se pare că-i cereau criminalii

ăştia acum: o crimă oficială… Hmm…

-Dar dacă voi minţiţi şi el e nevinovat? Cum

să-mi compromit eu numele, din pricina turbării voas-

tre, şi cum să-l compromit eu pe împăratul meu, dacă

voi nu aveţi dreptate, ci doar dorinţă de răzbunare?

-Tocmai aşa-l compromiţi pe împăratul tău!

Căci dacă află împăratul tău că tu nu ne sprijini pe

noi, şi sprijini un impostor şi un blasfemator al

religiei noastre, şi un uzurpator al măreţiei regale şi

imperiale - o păţeşti tu, guvernatorule. Dacă nu re-

zolvi rapid situaţia, în favoarea noastră, te pârâm

împăratului, că-i subminezi autoritatea… şi capul tău

va cădea… Socoteşte bine, înainte de a lua hotă-

rârea…

Guvernatorul şovăi. Se dădu înapoi, ca sub un

şoc electric, asemănător cu acela când bagi mâna sub

apă şi dai de corpul de şarpe al unui ţipar uriaş…

„Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,

Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între

curaţi,

Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi

Îl va-mpinge, nevinovat, la moarte-ntre vino-

vaţi…”

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Blestemate ursitoare! Nu ştia cine sunt vino-

vaţii între care-l va împinge pe nevinovat - dar înţe-

legea că a venit momentul confruntării supreme cu

soarta sa blestemată, cu cel mai teribil moment al

sorţii şi vieţii sale…

…Când îl împinseseră străjile înăuntru, în

palat, şi-i văzu, sub vânătăile şi scuipaţii care-i aco-

pereau ambii obraji - privirile de lumină cerească,

acele priviri de un albastru scânteietor şi infinit de

blând, atotiertător - îi ierta pe cei ce-l scuipaseră şi

batjocoriseră, pe cei care-l îmbrânciseră în centrul

sălii palatului, mai să-l arunce cu obrazul de lespezi -

îl ierta pe el, măreţul şi atotputernicul guvernator,

pentru tot ce îi va trăsni prin cap să zică şi să facă…

-Hm… hmmm… Şi zici că eşti, tu… regele

iudeilor? - şovăi, răguşit, glasul guvernatorului.

-Tu zici - îl mustră blând vocea bărbatului

aceluia atât de demn, de blând, senin - şi atât de

strivit, învineţit…

Guvernatorul amuţi. Apoi zise:

-Tu zici că ai dreptate, că ştii ce-i adevărul…

Chiar ştii ce-i adevărul…? - şi vocea guvernatorului

tremura, intimidată, gâtuită, aşteptând dezvăluiri

cumplite - măreţe şi crude…

Bărbatul frumos, blând şi strivit îl privi drept

în ochi, cu o intensitate şi o mustrare atât de dure-

roasă în ochi, încât, pe dată, revăzu întreaga scenă

din poiană… chipurile monstruoase ale ursitoarelor,

vocile lor chiuitoare, pe ucenicul mestecător în

fiertura diavolească… Nu mai putu răbda cumplita

actualizare a imaginilor şi fricilor lui sălbatice - a

durerilor sale neomeneşti, de cap şi suflet, de-a lun-

gul întregii vieţi, în care îşi alungase şi ascunsese tot

ce era el, el cu adevărat - nu migălos construita bru-

tă, ci el cel sensibil şi compătimitor, şi suferitor, şi

bun - în cele mai ascunse hrube ale fiinţei sale cu-

tremurate, periodic, şi tot mai des, de o groaznică

ruşine… - nu mai îndură să vadă privirile acelea ne-

sfârşit de blânde, dar atotscormonitoare, atotşti-

utoare - şi strigă, cu glas spart:

-Luaţi-l! Biciuiţi-l! - şi-apoi, daţi-i drumul… - şi

aproape se prăbuşi, în scaunul său…

Nu putea să nu-l pedepsească - pentru că nu

putea să nu se pedepsească pe sine, pentru slăbi-

ciunea de a-şi aminti totul, totul, cu atâta irespon-

sabilă şi necenzurată intensitate a sentimentelor…

…Fariseii năvăliră în sală, urlând care mai de

care, încălecat, gâfâit, cu gurile strâmbate de mânie

şi ură nepotolită, sălbatică:

-Te pârâm împăratului!

-Ai s-o păţeşti rău, guvernatorule!

-Tu crezi că nu-ţi poţi pierde capul? Te-nşeli!

Habar n-ai că împăratul ni-e dator vândut!

-Îndrăzneşte numai să-l ierţi, să-l faci

scăpat, şi zi-i adio căpăţânii tale, procuratorule! Îţi

baţi joc de noi? Ei, lasă, tu nici nu ştii care-i puterea

noastră! Ţi-o vom arăta, dar atunci va fi prea târziu,

mult prea târziu pentru tine, sărman naiv!

Deveniseră ameninţători şi grosolani, inso-

lenţi, impertinenţi: era insolenţa viţelului de aur… şti-

au că-l au la mână pe paiaţa aia desfrânată de împă-

rat… n-ar mai fi fost… şi că împăratul nu se sinchi-

seşte de idei, principii, sentimente… doar de cum să

dobândească mai multe şi mai intense plăceri, pentru

nervii lui slăbiţi, destrămaţi de destrăbălări…

-Gata, secăturilor! Gata! Terminaţi! Pe mine

să nu îndrăzniţi să mă şantajaţi, nemernicilor! Este

nevinovat! Auziţi, lichele cărturăreşti? Ne-vi-no-vat!!!

Pricepeţi, capete seci ce sunteţi? Cum să ucid eu un

nevinovat? Cum să las să curgă, peste capul meu şi al

neamului meu nobil, sângele unui nevinovat? Cum?

Hai???

-Nu-i nevinovat! E cel mai cumplit dintre cei

mai cumpliţi vinovaţi! - urlară, ca hienele, toţi fari-

seii, cu bărbile lor nespălate, cu colţii afară din gură

ieşiţi, fulgerând ca la fiare - grămădiţi la uşile pala-

tului guvernatorial.

-O fi pentru voi, nu pentru mine, nu pentru

Roma… - încercă, şovăind iar, guvernatorul.

-Ba, tocmai, cine e vinovat faţă de noi, cine se

atinge de Dumnezeul pe care-l slujim noi, este vino-

vat faţă de Roma! Bagă de seamă, dacă-i ţii partea,

vei fi judecat cu el împreună, vei pieri răstignit cu el

pe aceeaşi cruce! Bagă de seamă! Împăratul nu poate

să te judece altfel, căci cu noi are de vorbă…

„Da, nu-i mai împrumutaţi bani pentru ospeţe

şi curtezane, şi pentru lanişti şi gladiatori, şi pentru

cuşti cu fiare… da, bietul Tiberiu… imbecilul sinistru…

ajuns la mâna nemernicilor… toţi, nişte nemernici…

dar el, el este curat… singurul curat… Ce să mă fac?

Ce să mă fac, cum să scap de cleştele ticăloşilor?…”

Şi, deodată, urechea i se trezi atentă la ei, şi auzi ce

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

lătrau, urlau, scuipând salivă otrăvită, în toate păr-

ţile, luându-şi unul altuia vorba din gură:

-…Iar sângele lui să se verse peste capetele

noastre şi ale copiilor noştri, în veci!!! - îi scuipă un

preot fariseu, chiar în obraz.

…Obosit, năucit, înfrânt, guvernatorul se-

mpletici şi strigă slugile să-i aducă ligheanul cu apă şi

ştergarul. Se simţea plin de jeg, de tot jegul şi

otrava scuipată de aceşti iudei murdari, cu păduchii

fojgăind pe trupurile şi sufletele lor… Sleiala asta de

suflete, noroiul ăsta din suflete - să se spele, cât mai

curând să se spele - măcar să-ncerce să dea un strat,

două, jos… Dar acela… atât de curat, a rămas desă-

vârşit curat, chiar scuipat de ei…

-Faceţi ce vreţi… Duceţi-vă la toţi dracii…

-Ni-l dai? Îl dai morţii , guvernatorule? - le

sclipiră ochii şi colţii, ca unei haite de lupi, pândind în

hăţişurile nopţii, pe un om cumsecade…

-Luaţi-l… sfârtecaţi-l de viu… - n-are nicio vi-

nă, dar tocmai aşa nu poate el hălădui printre nişte

nemernici ca voi… e prea curat, singurul curat… cum

l-aţi putea răbda printre voi?… n-are nicio vină, dar

voi le-aveţi pe toate, toate vinile vi se scurg de pe

buze şi din sufletele voastre murdare - trebuie

cineva să vă spele şi pe voi, odată şi-odată, potlogari

nenorociţi, iasme ale subpământului… de unde aţi

ieşit voi, oare? Nu, voi n-aţi ieşit din mame, dacă vă

condamnaţi copiii să poarte blestemul… nu… voi de

sub pământ aţi ieşit… da, da - voi aveţi obiceiul acela

cu mielul nevinovat… da, numai unii ca voi puteau avea

aşa ceva - obicei ticălos, să-i ucideţi, pentru vinile

voastre, pe cei nevinovaţi… luaţi-l, şi să dea zeii ca

sângele lui să vă spele… luaţi-l, nemernici…

…Nu mai ţine minte…a încercat sau nu să-l

salveze? Ce mai contează? Ştia dinainte că nu poate

face nimic: Varava era chiar simbolul acestor ucigaşi

sadici, ucigaşi înnăscuţi. El nu făcuse decât să le

oficializeze, să le facă public, prin sunet de trâmbiţe

romane, simbolul lor glorios şi-nsângerat, simbolul

măcelarilor istoriei… Varava…

…Şi el, blândul, îndureratul… nu pentru el în-

durerat, ci pentru atâta nebunie sinistră, câtă vedea

în juru-i… El se uita, încă ameţit de loviturile de bici,

vărgându-i trupul lui plăpând, străveziu de slab - se

uita la marea aceea de guri căscate, cu dinţi putreziţi

şi vorbe scârnave, şuierate printre dinţi… toate

vorbele lor îi cereau lui, blândului, nevinovatului –

moartea - şi urlau în delir biruinţa smulgerii lui Va-

rava-măcelarul de romani (dar nu numai…) de sub le-

gea romană… de sub legea care-i condamna pe măce-

larii de oameni… Legea, cu „L” mare, în definitiv…

doar până şi ipocriţii ăştia aveau, chipurile, Legea:

„Să nu ucizi!” - dar ea însemna, de fapt: „Să-i ucizi

pe romani, să-i ucizi pe toţi câţi nu sunt de-un neam

şi-o religie cu tine - pe toţi câţi nu sunt de acord cu

tine…”

…Şi vrăjitoarele ursitoare dansau, călări pe

ţapi negri, cu ochi de jăratic, prin sala înaltă unde

şedea, zdrobit, cu buzele-nsângerate şi lacrimi ama-

re, de neputinţă, în ochi - singur, cumplit de singur,

guvernatorul …guvernatorul care guverna peste

neant…Şovăia? Nu mai şovăia: un învins e un învins -

încotro să mai şovăie un învins? - şi vrăjitoarele ho-

hoteau sălbatic, vrăjitoarele aveau bărbi slinoase şi

murdare de preoţi farisei - şi dinţi putrezi şi negri -

şi-l scuipau, şi-apoi scoteau bice de piele, cu şfichi de

sârmă, şi-i rupeau carnea de pe trup - şi scoteau

ciocane şi cuie - şi i le băteau în frunte, şi-n palme,

şi-n tălpile picioarelor - şi-n fiece coastă câte-un

piron - şi unul, cel mai mare şi mai adânc bătut - în

inimă…

…Pe Golgota răsunau, ritmic, ciocanele - şi le

răspundeau gemetele celui răstignit… şi ţipetele

mamei sale, ţinută departe de cruce, de braţe de le-

gionari romani… Cei doi tâlhari, de-a stânga şi de-a

dreapta, şi ei răstigniţi, îl păzeau, parcă, şi ei, pe Ma-

rele Răstignit - toţi îl păzeau - de frică să nu scape

şi, repezindu-se la comenzile pământeşti şi cereşti,

să schimbe roata lumii - sau îl păzeau toţi, ca pe cel

mai mare, singurul glorios împărat al pământului?…

„Eli, Eli, lama sabachtani?” - nu, o, nu - era un

biet trup sfârtecat de fier - cât de neajutorat era!

- trebuia să fie păzit de propria neajutorare…

„Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez

sufletul!” - cât de măreţ, cât de puternic şi nepăsă-

tor la fier! - cât de senin ştia să moară…

…Pe un alt deal decât cel al răstignirii, o biată

stârpitură îşi agăţase făptura într-o cracă de pom:

pentru totdeauna, bărbia i se înfipsese în piept -

capul, parcă, se oprise la mijlocul efortului de a se

întoarce, înapoi, în inimă - nu mai avea unde să se-

ascundă, decât în moarte… acolo şi nici acolo… biet

cuget bântuit de vrăjitoare şi demon… nu se mai

vedea din fiinţa lui decât părul ţepos, de arici…

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

vreascurile braţelor şi picioarelor îi atârnau, ca la o

păpuşă dezarticulată, păpuşă jucată de capriciile sor-

ţii, şi-apoi azvârlită, cu dispreţ şi uitare deplină, în

întunericul odăii…

Vrăjitoarele hohotitoare, scârţâitoare, gro-

hăitoare - se-nălţaseră, cu dansul lor vijelios, dement

- cu vârtejul lor năpraznic, până la tavanul palatului,

trecuseră dincolo de tavan, spulberaseră tavanul - se

înălţară până la bolta cerului, spulberară şi bolta

cerului - trăsnete cutremurară şi cerul şi pământul -

se despică pământul, şi morţii ieşiră de prin mor-

minte - vrăjitoarele urlară, de biruinţă, i se păru lui -

dar nu, ele urlau înspăimântate - căci Învierea, învie-

rile - nu erau urmare a puterii lor arătate prin zborul

satanic, ci a unei puteri vrăjmaşe lor: legiuni de ar-

hangheli de foc măturară bolta înnegrită de nori şi

de hora drăcească a ursitoarelor sălbatice, păgâne -

şi ursitoarele sughiţară, prelung, de frică, şi se sfă-

râmară în bucăţi, în fâşii, într-o pulbere neagră, care

căzu pe pământ - dar ploaia cumplită, potopul furios,

spălă şi pulberile, spălă întreagă faţa neagră a pă-

mântului, până la oasele albe ale strămoşilor o spălă…

se vedea temelia de cleştar fulgerător a pământului…

Sângele care ţâşnise, precum o fântână arteziană,

din rănile Răstignitului, spre cerul negru - arse tot ce

nu era sânge de lumină - o sferă de sânge luminos îm-

brăţişă pământul - o sferă de lumină sângerie îmbră-

ţişă tâmplele zvâcninde, care bubuiau cu putere, gata

să explodeze, ale guvernatorului Iudeii, Pilat din

Pont.

…Da, ştia acum că numele lui nu va fi uitat. Va

fi, în vecie, legat de al Răstignitului Nevinovat - pe

care, din prea multă oboseală şi zbucium, dintr-o atât

de omenească ticăloşie a oboselii şi a terorilor strân-

se într-o viaţă întreagă, strat după strat - şovăise,

când trebuise să-l smulgă, pe el, de la datoria lui ce-

rească de a se răstigni şi răspândi, ca un nou sânge,

în arterele întregului pământ… Şi, astfel, fusese cu el

deodată, şi el, guvernatorul, procurator al Iudeii -

răstignit… pe-aceeaşi cruce cu el, nevinovatul, era şi

vinovatul de oboseală şi popas, în drumul spre,

orbitoare, ţinta cerească… dacă n-ar fi fost atât de

orbitoare… o, zei… cumplită durere de cap, cumplită…

Şi un glas ciudat, batjocoritor şi, totodată,

compătimitor, îi rosti în urechi o frază stranie, ca din

altă lume şi din alt timp:

„Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu

Pilat…”

„Adică, în zilele mele… Dar eu l-am răstignit

pe el - sau pe mine el m-a răstignit? …Sau el s-a răs-

tignit singur, iar pe mine m-a lăsat, iar, de izbelişte,

al nimănui? …Dacă nu se răstignea, dacă nu se dăruia

crucii şi nu-şi întindea braţele sub piroane şi nu po-

runcea sângelui său propriu să ţâşnească şi să ardă

toată ticăloşia omenească - ce s-ar fi întâmplat? Oa-

re - ce? Dacă eu aş fi fost hotărât şi puternic, şi-l

puneam într-o galeră - şi-l trimiteam, undeva, în de-

şerturile Africii - sau în junglele munţilor Asiei - îl

ascundeam acolo, iar eu îmi puneam capul pe butuc, la

Roma? Ce s-ar fi întâmplat? L-ar fi găsit Tiberiu şi în

gură de şarpe - căci fără banii fariseilor…nimic… Dar

el, el se putea ascunde în văzduh („şi s-a suit la ce-

ruri, şi şade de-a dreapta tatălui” - auzi guver-

natorul, iarăşi, glasul de peste spaţiu şi vremi…) - căci

zic ucenicii lui, tot mai mulţi şi mai înverşunaţi, şi mai

convingători - că a înviat… şi Tiberiu nu-l găsea acolo,

în văzduh, degeaba se proclamă paiaţa imperială -

zeu… nici măcar paiaţa de Tiberiu n-a învăţat să zboa-

re după adevăraţii vulturi imperiali… nenorociţii…

Dar, dacă nu-şi năpustea sângele său, arză-

torul său sânge, cerescul şi îmblânzitorul său sânge,

în arterele noastre… - nu ale mele, ci ale lor, oa-

menilor - eu sunt scos înafara oamenilor, eu sunt, nu-i

aşa? „mereu vinovat”! Orice aş face, tot vinovat sunt!

blestematele… - şi cum ziceam, ale lor artere aveau

nevoie de sângele cel nou, de amintirea veche a unui

sânge nou… Şi, oriunde l-aş fi dus şi răpit eu, pe el,

de sub cruce - el tot s-ar fi întors, şi, singur, şi-ar fi

întins mădularele pe cruce, şi singure mădularele, şi

coasta - toată fiinţa lui de sânge nou s-ar fi deschis,

revărsând, de pe înaltul crucii, nouă lumină de pace

peste pământ şi în privirile şi sufletele oamenilor…

Cine ştie ce s-ar fi întâmplat… dacă aş fi… dacă aş

fi… dacă… dacă…”

Fruntea înfierbântată a lui Pilat căzu peste

braţele deformate de arme, de reumatisme, de po-

veri inumane şi răni omeneşti… buzele muşcate, până

la sânge, lăţiră aţele sângelui lor scurs, peste braţe -

şi picături negre căzură pe pervazul ferestrei - în

care bătea lumina furioasă a lunii pline… Guvernatorul

se visa, iar şi iar, copil - visa, iar şi iar, poiana bles-

temată - şi în urechi auzea, iar şi iar, cântecul-des-

cântecul blestemat al sorţii sale blestemate… Cineva

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

răstignit şi cineva blestemat… ce taină… veşnică tai-

nă… fără de care… unul fără altul nu se poate (şi, aici,

se văzu, o clipă, ca-ntr-un fulger, silueta rebegită, de

cioară îngheţată pe muchia văzduhului, a celui ce-şi

împungea zadarnic pieptul, ca inima să-i primească,

ia-răşi, înăuntrul ei, capul…) …nimic, din ce este, n-ar

fi… nimic nu s-ar povesti…

Degetele unei palme imense, proaspăt stră-

punse de o luminoasă rană, orbitor de luminoasă,

mângâiară fruntea muncită de vise, o viaţă întreagă

muncită, fără să ştie deosebi visele - de viaţă… o

mângâiară cu atâta infinită înţelegere şi blândeţe, de

parcă erau degetele catifelate ale mâinii mamei sale,

cea de demult şi cea nouă, din ceruri… şi o voce caldă,

profundă, venind dintr-o altă, cu totul altă lume,

rosti: „Pace ţie, chinuit al lumii - pace desăvârşită

ţie…”

Şi, prin somn, din ochii chinuitului de vise gu-

vernator al Iudeii, o lacrimă se prelinse… o lacrimă

de linişte, ca a unui copil care, după zbuciumul unei

zile, în care a fost întruna şi dureros zădărât de rău-

tatea tovarăşilor de joacă, se pleacă, în sfârşit,

seara - alintat, împăcat, sub mâna alinătoare a

mamei…

Iisus la curtea lui Pilat

MIGUEL DE UNAMUNO16

SECRETUL NOSTRU

Nu mă-ntreba mai mult, este secretul meu,

secretul pentru mine adânc şi sfânt;

în faţa lui mă văd negru pământ,

nu rupe taina, ce cu greu, mereu,

închide cercul; de mă supun prea liniştit

misterului vieţii, descântecul de-ntors

fuge de-a şti; lui Dumnezeu duios

înalţ cu ochii mei, pieptu-mi neliniştit.

Şi în abis de suflet poate să fie-o culme

ce-ncape-n el chiar un fatidic gest,

eliberarea; acolo sus, sus pe înălţime,

praful din glod făcut de soarele celest;

ridică-ţi ochii, pieptul tău să se-anime;

cunoaşte-te total, dar mai lasă un rest.

(Bilbao, septembrie 1910)

Traducere prof.univ.dr.Carmen Bulzan

Foto:Carmen Bulzan la cea de-a tre-

ia manifestare „Cadran” organizată de Biblioteca Jude-

ţeană în parteneriat cu Uniunea Artiştilor Plastici, filia-

la Bistriţa, pentru conferinţa care marchează a 75-a

comemorare a lui Miguel de Unamuno.

16

Miguel de Unamuno y Jugo (n. 29 septembrie 1864, Bilbao, Vizcaya, Țara Bascilor, Spania – d.31 decembrie 1936, Salamanca, Spania), a fost un eseist spaniol, romancier, poet, dramaturg și filozof, o personalitate de prim rang a culturii spaniole şi europene, fost rector în trei rânduri la Universitatea din Salamanca.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

TTrruuddiittoorrii îînn sslluujjbbaa aarrtteelloorr

Ultimul eveniment cultural la care am luat

parte înainte de a părăsi România, în anul 2010, a

fost o lansare de carte, care s-a ținut în fostul

sediu din Calea Victoriei al Uniunii scriitorilor din

România, Casa Monteoru. Era un nou volum de poe-

zie, de această dată bilingv, româno-albanez, al

poetei Viorela Codreanu Tiron, pe care l-am luat cu

mine în Irlanda, iar acum se află la Biblioteca Fă-

nuș Neagu, pe care am înființat-o aici, în Dublin.

La puțin timp după acel eveniment, eu aveam

să mă despart de Bucureștii copilăriei și tinereții

mele, iar Viorela Codreanu Tiron avea să pună ba-

zele, alături de alți oameni, la fel de devotați ac-

tului cultural, unei reviste: „Nomen Artis – Dincolo

de tăcere”, denumită în continuare Nomen Artis,

care în scurt timp avea să devină un nume cu greu-

tate în lumea revistelor culturale românești, prin

seriozitatea colectivului redacțional în selectarea

materialelor pentru a fi prezentate atât publicului

amator de cultură, cât și oamenilor de profesie.

Ţinuta estetică a revistei Nomen Artis

este una de bun gust şi vine să întregească acest

edi-ficiu cultural, care face să fie așteptat cu ne-

răbdare și interes de către cititori.

Este o bucurie pentru noi, aici în Irlanda, să

avem revista Nomen Artis printre partenerii media

ai revistei Itaca, revistă de cultură a scriitorilor

români din diaspora, editată de către Centrul de

excelență în promovarea creativității românești

”Itaca” – Dublin.

La aniversarea celor trei ani de existență în

viața culturală a românilor, Dorina Șișu, Emanuel

Pope și Viorel Ploeșteanu, fondatorii Centrului de

excelență în promovarea creativității românești

”Itaca”– Dublin și ai revistei Itaca, îi dorim viață

lungă, promovarea a cât mai multor tinere valori

care evoluează pe scena atât de fragilă a artelor și

putere de muncă și inspirație celor care trudesc

întru înfăptuirea acestui minunat act de cultură!

Îmi alătur și eu gândurile și urările de bine pentru

cei care trudesc la înfăptuirea actului de

cultură reprezentat de revista Nomen Artis

– Dincolo de tăcere”.

se scutură țărână din gene

răsfirăm pe drum

umbre de gând

o negură devreme ne cuprinde

mirați spunem cuvântului

fugi

cu priviri aburite de teamă

când munții își trosnesc oasele-brad

se lasă frigul în case

și de nefaptă

și de nedor

se scutură țărână din gene

degeaba mai pui busuioc la icoane

mamă

pașii mei au uitat drumul spre casă

într-o baltă de ploaie am văzut două mrene

sfârtecau în măsele o pisică ațoasă

se moare cuminte în dublin

sunt petece lipsă

pe trupul imens

bătrâna irlandă se-ntunecă

în verdele mării

alunecă

să-și plângă amarul uitatului

james

sub norul de pâslă

butoaiele plâng

ascultă cum malțul

se-ncumetă să

nu mai dospească o sâmbătă

și doagele lipsă

în cercuri se strâng

târziul în dublin coboară

firesc

odată cu trasul de zăvoare

se stinge și luna

și se moare

cuminte cum malțuri

cuminte dospesc

Al dvs. Viorel Ploeșteanu

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 86

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

DDoorriinnaa ŞŞiişşuu

Cuvântul

Democrit spunea „Cuvântul este o umbră a

faptei” și, prin urmare, oamenii s-au apropiat între

ei pentru a prezenta faptele, dorințele, bucuriile,

creațiile și a le dezvălui semenilor.

Autorul se dorește înțeles, dar mai ales

acceptat. Clipele lui de căutare sunt de fapt clipe

de regăsire în percepția cititorului. Creatorul

rămâne cu sufletul în rădăcina copacului sub care

pământul natal își strigă numele. Toți acei oameni

care înfăptuiesc promovarea culturii în forma unei

reviste sau cărți sunt purtători de poveri, de

doruri, de dăruiri. Rămâne lăudabilă forma lor de

exprimare. Scriitorii își păstreză forma de

exprimare oriunde s-ar afla. Formarea și

menținerea revistelor de literatură se încadrează

într-un spațiu dedicat oamenilor cu poftă de

aprofundare, dar și domolire a setei de cunoaștere

sau, de ce nu, de percepție a unor vibrații sensibile

în partea poetului, ori demonstrative în partea

prozatorului sau eseistului.

Scriitorul caută poveri răstălmăcind urme.

Dăruirea lui este fapta cuvântului. O destăinuire

care încearcă să ajungă regăsirea dorurilor sale.

Peregrinările prin lume și adaptarea îl situează pe

autor la un nivel înalt al acceptării și spunerii față

de realitatea prea încărcată cu polemici și intrigi

politice. Ne gândim la pașnica interpretare a

comuniunii, la adevăr și la punctele esențiale în

priviri netete golite de prejudecăți. Încercăm să

acceptăm punctele de vedere și să înțelegem

tăcerea. Acesta este de fapt acceptul scriitorului

cu muza sa.

Să dăm crezare autorului. Căutarea sa

devine vindecarea ta. Fericirea lui devine

înseninarea ta. Plânsul lui devine grija ta. Să dăm

crezare autorului și să-i respectăm cuvântul,

pentru că, indiferent dacă acesta și-a creat un

text simplu în lectura ta, a fost conceput cu

speranță în viziunea lui. Construirea teoriilor

slăbește adevărata percepție. Cuvintele nu sunt

goale. Căutarea unui înțeles depinde de sufletul

cititorului. Golul nu există în cuvinte. Golul există

în noi. Dacă percepția e nulă, adunarea

sentimentelor în fața cuvântătorului scade

înșiruirea talentului pus pe tapet de dragul

aprobărilor.

Nu există cuvinte goale. Noi suntem goi.

Talent are fiecare cuvânt. Puterea lui stă uneori în

fapte, dar noi, mici și întrebători, bănuitori și

otrăvitori, găsim sensuri obscure. Nu putem

formula toată durerea sau toată fericirea prin

cuvinte, dar înțelesul prinde aripi dacă vine din

inimă. Și savanții tac. Ei, ce putem reproșa tăcerii?

Poate înțelepciunea? Fapta? Gândul?

Reproșurile lovesc mai tare decât o furtună

de nisip. Cititorul nu e înșelat de scrierea cuiva, ci

împovărat cu imagini pentru care sufletul lui e prea

mic pentru a le înțelege. Înșelăciunea vine din

interior. Dacă ai puterea de a trece peste

mărinimie, rădăcina urii crescute în tine,

considerat probabil un balsam vindecător, te poți

considera în primul rând Om.

Autor Dorina Șișu, Dublin / Irlanda

Colectivul de redacţie mulţumeşte

„Cen-trului de excelență în promovarea

creativității românești «Itaca»– Dublin” -

reprezentat prin doamna Dorina Şişu şi dl.

Viorel Ploeşteanu - pentru gândurile de bine

şi frumos, sperând că unindu-ne forţele vom

readuce valoarea cul-turală pe postamentul

meritat!

Colaborare îndelungată!

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 87

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

VASILE HATOS,

Italia

Întâlnirea cu Lupul. Iniţierea

Copil fiind, îmi plăcea să hoinăresc prin păduri

Umblând după călugări şi breabăn,

Alegeam văi s-adun al florilor gând

Purtat de gânduri şi valuri,

Al inocenţei de copil, îmi apăreau,

Prin tainice simţuri al mirosului fin

De fân, de iarbă, de hribe şi taine

Ce-mi apăreau din păduri.

O frunză o simţeam cum cade pe umăr

Şi universul întreg îl simţeam

Cum se-adună la mine în umbră

Ce tainice doruri în suflet aveam!

Simţeam cum tresaltă iubirea din mine

Simţeam că trăiesc în alt univers

Simţeam că sufletul meu în natură

Este legat printr-un vers!

De pietre, de ierburi şi doruri ce-adună

În mine, un întreg Univers!

Simţeam Limbajul Naturii

Căci conversam cu frunze şi flori,

Le simţeam cum m-adie pe gură,

Cu sărutul lor pur conversând în culori!

Conversam cu fagul din vale,

Un paltin îmi spunea al său mister,

Un gorun cu frunzele late

S-abate din drum povestindu-mi cu dor,

Că timpul este materia uitată

În universul din noi.

M-aplec şi sărut pământul molatic

Cu frunze ce cad peste sufletul meu,

Le simt cum se strecoară

2

În interiorul Universului meu.

Eu cad peste punţi de mătase

Iar timpul îl simt, în mine, că nu există,

Este un întreg Univers

Născut în Fiinţă.

Sărut şi vântul ce m-adie tăcut

Cu simţurile născute în uitare

Şi, iată un întreg Univers

Răsare în zare.

E timpul ce-l pierd şi simt că trăiesc

Alături de frunze şi pietre,

Iar într-o vale trăiesc

Iniţierea în misterele getice.

E Lupul ce-l simt în urma mea

Venind tiptil prin pădure,

Îl simt dar n-aud dragostea sa

Ce vine din Natură.

Neştiind că sunt urmărit

De Lupul cu blana golaşă,

Păşesc tăcut în universul meu viu

De lumi şi visuri uitate.

Ajung într-o vale plină cu flori,

Şi-o râpă îmi apare faţă,

Încerc s-alung frica din mine

Încă din faşă.

Dar misterul Naturii m-apasă greoi

Cu crengi şi trunchiuri uscate,

Păseşc peste unul, dar altul îmi apare,

Şi simt c-o să-nnebunesc

De aceste mistere apărute în vale,

Încerc încet să le ocolesc.

Dar dintr-odată Lupul îmi apare

În faţa mea de după fagi,

3

Mă privea cu un dor nesaţiu, gândindu-se:

,,Ce face un copil singur în pădurea de fagi?!”

Mai jos nişte oameni cărau lemne

Cu carele pline de trunchiuri uscate,

Văzând Lupul deasupra mea

Au început un tărăboi mai aparte.

Lăsând carele în drum

Strigau către Lup: ,, Fugi da acolo!”

Eu rămasem înlemnit,

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 88

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Fiindcă strigau: ,,Ce caut singur acolo?”

Nu vezi cum Lupul te priveşte

De după copaci

Nu vezi misterele acestea

Din pădurea de fagi!

Dar în clipa acea simţeam

Că totul se năruie în mine

Că Lupul Acesta

E-o parte din mine!

Că nu putea să-mi facă rău,

Dar aşa-i Întâlnirea

Dintre un copil şi Lup,

Începe misterul

În sufletul avut.

Şi-n clipa aceea

Privirile mi se întretaie,

El Lupul mă priveşte

Eu îl privesc iară,

Şi simt că ceva se strecoară în mine,

Ce-or fi aceste unde divine?

O clipă am simţit că Lupul îi altceva,

Că ochii aceia roşii şi calzi,

Că privirea este o iniţiere

Ce-o simţeam în pădurea de fagi,

4

Că vrea să-mi spună ceva,

Că mârâitul este un Limbaj al Naturii,

Că urletul din el, este un foc al urii,

Ce-l spune şi Lupul în momentele firii,

Este un Limbaj aparte

Venind ca un torent al iubirii

Să simţi Limbajul Naturii

Să stai de vorbă cu pietre şi stânci,

Să simţi că Lupul acesta

Încet ţi-a vorbit!

C-ai înţeles misterele lui,

Că sufletul îi este curat,

Că universul naturii îi foarte ciudat,

C-ai ajuns să descifrezi Limbajul Naturii

Conversând cu un Lup doar din priviri

Să simţi cum totul creşte

În iubiri şi simţiri.

Că frica este un Limbaj

Venit din sânul Naturii

Când omul era singur cu Dumnezeu,

Că omul şi Lupul

Aveau acelaş Eu.

Se înţelegeau doar din priviri

Şi Limbajul acesta

Este născut peste firi,

C-ai înţeles ce vrea să spună o floare

Când o priveşti tăcut,

C-ai înţeles ce vrea vântul

Când îţi alină un gând avut,

C-ai înţeles misterele nopţii,

Că înserarea este un mister,

Că iniţierea începe

Când ajungi să cunoşti al Naturii – mister!

5

Când sufletul cere un Bine,

Când Adevărul este un urcuş,

Spre Absolutul din tine

Spre un foc de nepătruns!

De ochii firii umane,

Căci iniţierea a început,.

Când descifrezi Universul din tine

Când peste simţuri cad idei din infinit

Atunci simţi că totul e bine

C-ai ales o cale spre început

Unde totul este puritate,

În lumi de gânduri şi idei

Unde intuiţia este o parte

A raţiunii când dă scântei

Şi-aprind flăcări divine,

Că totul este ca un noian

De torente divine

Ce zac ascunse în simţiri

Trebuind să le descoperi

Doar din priviri.

Castiglione di Ravenna, Italia

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 89

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Făcând parte din eşalonul artiştilor plastici

tineri, Mihai Cătrună impresionează prin diver-

sitatea stilurilor artei sale, prin felul în care tran-

sformă imaginea obişnuită într-un spectacol de linii

convingătoare, de tuşe ale culorii, unde este cazul.

Desenele, aduse din peniţă – cu o mare gra-

ţie, dar în acelaşi timp cu fermitatea artistului sigur

pe uneltele sale, sunt inspirate şi, de cele mai multe,

ori fac translaţia din lumea cotidiană într-o metaforă

vibrantă, pe care un ochi avizat o percepe, aşa cum

merită! - ca pe o splendoare. Defel simple, după teh-

nica folosită, după stil, lucrările lui Mihai Cătrună ar

putea fi aşezate pe mai multe categorii, dar aici, este

locul criticilor de gen să-şi spună cuvântul. Eu doar

vin, destăinuiesc ceea ce sufletul meu a preluat din

„rama” fiecăreia dintre lucrări în parte, ceea ce o-

chiul a adunat pe retină pentru ca mai apoi, sufletul

să se bucure.

Grafică suprarealistă, peisaje care depăşesc

linia clasicismului, plonjează în modernitate, aşa cum

se întâmplă şi cu portretele, care, la Mihai Cătrună

prind forma unui filigran al tainei care face din ochiul

unui om o eternitate.

Prin valenţele sale artistice, Mihai Cătrună

decupează imnuri lirice în adevăratul sens al cuvân-

tului, atunci când subiectul său, modelul, este femeia.

Portretele toate, nu doar cele întruchipând Femeia,

sunt aproape cuminţi, asta până când îndrăzneşti şi

priveşti…!!! le descoperi sâmburele focului creator,

geniul care face ca o linie aparent simplă, să devină o

operă de artă. Simboluri şi planuri suprapuse, imagini

de basm tremurate ca într-un caleidoscop virtual, aşa

sunt multe dintre alte eşantioane, mostre ale lucră-

rilor acetui artist, care face un „exerciţiu” de exce-

lenţă cu el însuşi.

Într-o lume culturală globalizată, amprenta

pe care şi-o lasă Mihai Cătrună (şi) pe efigia emines-

ciană este un act de curaj artistic, un gest de noble-

ţe naţională şi poate, un semn că linia de demarcaţie

dintre cele văzute şi cele nevăzute este din ce în ce

mai subţire.

Este o bucurie să „citeşti“ semnele care ţin

de lucrările semnate „Mihai Cătrună”. Numai privind

lucrările lui Mihai Cătrună simţim cum se dizolvă an-

goasa noastră umană, atunci când privim cu atenţie şi

desluşim dincolo de tuş, de cărbune, de acuarele...

unde descoperim o lume fabuloasă şi care ne-a fost

încredinţată fără reţinere.

Mihai Cătrună este de-acum un Nume care

ne reprezintă în lumea artei plastice de peste

hotare. Un nume de artist tânăr, care rezonează

perfect cu etapa de răscruce spirituală în care ne

aflăm astăzi.

Melania Cuc

La acest număr aniversar, ţinem să

prezentăm „fragmente” din noile colecţii ale

autorului:

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 90

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Adrian Păunescu

Irina Petrescu

Sergiu Nicolaescu

Mircea Dinescu

Dr.Christian W. Schenk

Grigore Vieru

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 91

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

alte colecţii

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 92

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 93

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 94

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 95

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 96

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 97

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

SUMAR luna octombrie, An III, 2013// No.10/26 – luna octombrie

Citatele lunii /p. 2

Pictori celebri: Tintoretto /p. 3

Selecţie şi prezentare:

George Gh. Ionescu şi Viorela Codreanu Tiron

Scriitori de ieri – Eugen Cojocaru /p. 7

Feminism sau eliberarea (exterioară) finală a „Şeherezadei” /p. 8

autor: Eugen Cojocaru

Patru românce faimoase (dar prea puţin cunoscute în România) /p. 11

autor: Eugen Cojocaru

Scriitori de ieri –William Cuthbert Faulkner /p. 13

Selecţie şi prezentare Viorela Codreanu Tiron

Iubirile scriitorilor – Duiliu Zamfirescu şi Henrietta Allevi /p. 15

autor: Mihai Ştirbu

În amintirea lui Erick Berglund: Puterea vindecătoare a muzicii /p. 20

Maria Timuc despre Erick Berglund /p. 21

Din Germania, cu dragoste...

Adalbert Gyuris – gânduri la ... răscruce /p. 22

Din interviurile lui Adalbert Gyuris /p. 23

(Maia Morgenstein)

Octavian Mihalcea – Poezii /p. 26

Ioan-Aurel Pop – despre farmecul Clujului studenţesc de ieri şi de azi /p. 27

autor: Ciprian Rus

Poezia italiană în România/ p. 31

autor: Geo Vasile

Roberto Mussapi – Poezii /p. 32

Despre italianul Luca Cipolla şi marea sa dragoste pentru poezia danubiană /p. 33

Constantin Lămureanu – Poezii /p. 36

Incursiune în poezia românească /p. 37

Dorinna Şişu, Dublin /p. 37

Cristian Neagu, Bucureşti /p. 38

Ana Sofian /p.39

Ion Ionescu Bucovu, Bucureşti /p. 39

Gabriela Beldie, Siret, Suceava /p. 40

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) /p. 41

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 98

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Georgia Miculescu, Timişoara /p. 41

Popa Elena Aurora /p. 42

Dan Petruţ Cămui, Serbia /p. 42

Nuţa Istrate Ganga, Fort Lauderdale, Florida, SUA/p. 43

Ovidiu Cristian Dinică, Rm. Vâlcea /p. 43

Mihaela Maravei /p. 44

Boris Marian /p. 45

Mihaela Oancea /p. 46

Mihai Păun, Brno /p. 47

Mariana Bendoiu, Oneşti /p. 49

Constantin Geantă, Călimăneşti/p. 50

Cătrună Viorica, Bucureşti /p. 51

Viorel Muha, Canada /p. 51

Gina Zaharia, Bucureşti /p. 52

Munteanu Cătălina Nicoleta /p. 52

Viorela Codreanu Tiron, România /p. 53

Din Suedia cu dragoste

Karin Boye – autor: Dorina Brânduşa Landén /p. 55

Din Albania, cu dragoste...

Mujo Buçpapaj – autor: Daniel Marian /p. 57

Poeţi români în Albania:

Varujan Vosganian ––/p. 60

Viorela Codreanu Tiron– Poezii /p. 61

Christian W. Schenk – Poezii /p. 63

Pagini de istorie - Karl Marx despre Avram Iancu – autor: Corneliu Florea /p. 65

Din lumea scriitorului Daniel Drăgan

- Repere critice la Statuie cu lacrimă /p. 67

autori: Emilian Marcu şi Valentin Talpălaru

- Un comentariu teoretic despre poetul Neum, / p. 68

autor: Aurel Ioan Brumaru

Cronici şi volume: Anotimp(i)Legal de Mihaela Aionesei /p. 70

autor: Melania Cuc

Sfidează timpul de Maria Cozma şi Vasile Popovici /p. 71

cronică de Maria Apetroaiei

Daniel Dumitru Darie – Biografia din poveste /p. 73

Adrian Botez – Un copil numit Pilat (glosă evanghelică) /p. 75

Miguel de Unamuno – Secretul nostru /p. 84

traducere: prof. univ. dr. Carmen Bulzan

Din Irlanda cu dragoste...

Truditori în slujba artelor /p. 85

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 99

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

autor: Viorel Ploeşteanu

Cuvântul / p. 86

autor: Dorina Şişu

Vasile Hatos, Italia – Poezii /p. 87

Mihai Cătrună şi arta sa – autor: Melania Cuc /p. 89

Colecţia grafică : Români celebri /p. 90

Alte colecţii şi coperte de carte/ p. 91

Sumar /p. 96

Picturile, grafica din acest număr aprţin:

Tintoretto

Mihai Chiriac

Mihai Cătrună

Fotografie de Carl Van Vechten, 1954

CCoolleeccttiivvuull ddee rreeddaaccţţiiee mmuullţţuummeeşşttee ttuuttuurroorr ccoollaabboorraattoorriilloorr ppeennttrruu eeffoorrttuull ddeeppuuss llaa aappaarriiţţiiaa

ffiieeccaarruuii nnuummăărr aall rreevviisstteeii şşii vvăă aaşştteeppttăă îînn ccoonnttiinnuuaarree ccuu nnooii ccrreeaaţţiiii!! ŞŞii vvăă ddoorreeşşttee „„LLAA

MMUULLŢŢII AANNII !!””

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate… Page 100

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 oct. 2013

Nr.11/27

Comenzile pentru revistă se fac direct la editură

Editura Amanda Edit. – E-mail :nixi58@gmail.com

NNuummaarruull 1111// 2277 vvaa aappaarree 1100 nnoovv.. 22001133

VViizzuuaalliizzaaţţii rreevviissttaa ppee:: wwwwww.. nnoommeennaarrttiiss..rroo

Dragi şi stimaţi colaboratori,

Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în

legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei

NOMEN ARTIS:

I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“,

materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă

electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com

II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor -

care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans

MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu

folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!!

a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte

sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag.

însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de

preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon.

Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales,

activitatea literară desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a

redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste

operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe

InDesign.

ATENŢIONARE!

1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se

returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-

mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se

vor specifica toate datele de contact !

(Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii

AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii)