Note Curs Epistemologia Stiintelor Sociale

7/27/2019 Note Curs Epistemologia Stiintelor Sociale

http://slidepdf.com/reader/full/note-curs-epistemologia-stiintelor-sociale 1/59

1

SUPORT CURS

EPISTEMOLOGIA ȘTIINȚELOR SOCIALE

Cuprins

INTRODUCERE ......................................................................................................................................................... 2

Perspectiva istorică.................................................................................................................................................. 2

Perspectiva medievală ......................................................................................................................................... 3

Modernitatea........................................................................................................................................................ 4

Raţionalismul........................................................................................................................................................... 5

Raționalismul....................................................................................................................................................... 6

- Descartes................................................................................................................................................. 6

Leibniz ............................................................................................................................................................ 7

Noua viziune.................................................................................................................................................... 8

Empirismul ............................................................................................................................................................ 12

John Stuart Mill ................................................................................................................................................. 13

Herbert Spencer ................................................................................................................................................. 14

David Hume ...................................................................................................................................................... 14

Pozitivismul............................................................................................................................................................ 16

Întemietorul: ......................................................................................................................................................... 16

Auguste Comte .................................................................................................................................................. 16

Emil Durkheim ....................................................................................................................................................... 21

Epistemologia analitică.......................................................................................................................................... 25

Fil osofia anali tica formala ............................................................................................................................... 26

Atomismul logic ........................................................................................................................................... 26

Empirism logic ............................................................................................................................................. 26

Reactii critice ............................................................................................................................................... 26

Empirismul pragmatic ................................................................................................................................ 27

Precursori ai empirismului logic ........................................................................................................................... 27

Franz Brentano (1838 – 1917) .............................................................................................................................. 27

Gotlob Frege (1848 – 1925).............................................................................................................................. 28

Bertrand Russell (1872 – 1970) ........................................................................................................................ 28

PROBLEMA ŞTIINŢIFICĂ ................................................................................................................................ 30

IPOTEZA ŞTIINŢIFICĂ ...................................................................................................................................... 37

Legile ştiinţifice..................................................................................................................................................... 45

Thomas Kuhn ........................................................................................................................................................ 52

Karl Popper ............................................................................................................................................................ 56



2

INTRODUCERE

Noţiunea epistemologie apare în 1905 în The New Encyclopedia britannica, apoi în 1906 Larousse illustré. Termenul provine din greacă: episteme înseamnă cunoaştere sau ştiinţă; iar logos înseamnă în acelaşi timp limbaj, discurs, judecată, studiu ştiinţific. Îl regăsim în sufixul ―-logie‖ din

bio-logie sau zoo-logie etc.

Epistemology conservă, în engleză, cele două sensuri de episteme definindu-se ca studiul

cunoaşterii sau teoria ştiinţei, în timp ce francezii înţeleg epistemologia ca fiind studiul ştiinţelor,

rezervând studiul modurilor de cunoaştere gnoseologiei.

Astfel definită, epistemologia îşi circumscrie obiectul: cunoaşterea ştiinţifică cu premisele sale,conceptele sale, metodele sale, cucerindu-şi totodată propriul statut: reflecţia asupra ştiinţelor.

Filosofia ştiinţei este, fără îndoială sub-disciplina cea mai apropiată de epistemologie, cucondiţia de a ţine cont de faptul că epistemologia contemporană a renunţat la o grijă pe carefilosofia ştiinţei o mai păstrează: subordonarea analizei proceselor ştiinţifice unor preocupări defilosofie generală, unificarea gândirii şi a obiectelor sale într-o perspectivă filosofică.

Putem vorbi de epistemologie regională sau internă atunci când este practicată ―din interior‖ dediferitele ştiinţe, când, în interiorul unei ştiinţe sau chiar a unei şcoli sau curent, se examineazămetodele utilizate ca şi modul în care se articulează conceptele; aceasta, pentru a -i înţelegespecificitatea.

Expresia epistemologie generală sau externă se va utiliza atunci când, dintr-un punct de vedere

fără îndoială mai filosofic, detaliile preocupă mai puţin. Renunţând să atribuie propriul statut activităţiiştiinţifice, de asemeni refuzând să adopte faţă de aceasta atitudinea dominatoare pe care a avut-o multăvreme filosofia, epistemologia pretinde în acelaşi timp că poate păstra o perspectivă largă care să-i

permită să compare probleme din diferite ştiinţe şi să ţină un discurs general asupra ştiinţei, apropiat

prin aceasta de gnoseologie (teoria cunoaşterii). Curs 1

Vom aborda de-a lungul acestui curs probleme de epistemologie, introducând și câtevaelemente de epistemologia știinţelor sociale. Demersul nostru pornește de la faptul că epistemologiaștiințelor naturale constituie fundamentul oricărei viziuni epistemice, științele sociale operândnumeroase împrumuturi de la acestea înainte de a dezvolta propriile metode.

Perspectiva istorică



3

Perspectiva medievală

(Michel Foucault, Cuvintele și lucrurile)1

I. Similitudinile

Asemănarea a constituit elementul central al cunoașterii medievale. Ea avea la bază patru similitudini:

1.Convenineța (potrivirea, armonia). Sunt conveninete lucrurile care sunt aproape unul de altul și

ajung să se alăture, atingându-și marginile, limitele lor amestecându-se. Ex.: sufletul și trupul; planta

cu animalul; omul cu ceea ce-l înconjoară. Este o formă de asemănarea legată de spațiu; aparține mai puțin lucrurilor în sine și mai mult lumii în care acestea se găsesc. Lumea este conveniența universală alucrurilor. Convenineța este o forță care învecinează asemănătorul și asimilează proximitățile. Seajunge la un lanț de interdependențe, astfel încât dacă atingem o parte a sa se produc ondulații înîntregul său.

2.Emulația. Prin intermediul ei lucrurile se pot imita de la un capăt la altul al universului fărăînlănțuire sau proximitate. Are la bază un fel de îngemănare naturală a lucrurilor. Raporturile dintrecele două lucruri sunt variate: dominație (stele și ierburi), luptă (om și cer), preluare sau imitație(intelectul omului reflectă înțelepciunea Divinității). Seamănul înglobează asemănătorul.

3. Analogia – o suprapunere între convenineță și emulație. Asigură înfruntarea asemănărilor dar abordând similitudini mai subtile, ce scapă vizibilului imediat. Din acest motiv sunt posibile un număriinfinit de înrudiri. Punctul privilegiat al tuturor anlogiilor este omul, el fiind proporțional față de cer,animale, plante, Pământ etc. Anologiile cele mai cunoscute sunt cele cu corpul uman. Ex.: asemănareadintre scheletul omului și cel al unei păsări, dintre corpul uman și Univers (cu ordinea sa), analogiaîntre epilepsie și furtună . Omul este marele focar al proporțiilor, centrul în care toate raporturile îșigăsesc sprijinul.

4. Simpatia. Se mișcă liber între profunzimile lumii, suscită mișcarea lucrurilor în lume și provoacăapropierea celor mai îndepărtate. Este un principiu de mobilitate (lucrurile grele atrase spre greutateasolului iar cele ușoare spre eterul cel plutitor, rotește floarea-soarelului). Simpatia ca forță estecompensată de figura ei geamănă: antipatia. Identitatea lucrurilor, faptul că ele pot semăna celorlalte șise pot apropia de ele fără însă a se pierde unele în altele se datorează balansului constant între simpatieși antipatie.

II. Similitudinile sunt anunțate printr -un semn special, o marcă, o semnătură. Cunoaștereasimilitudinilor se bazează pe evidențierea și descifrarea semnăturilor. Sistemul signaturilor răstoarnă

raportul vizibilului cu invizibilul; chipul lumii este acoperit de blazoane, de caractere, de cifruri, dehieroglife ce-și așteaptă descifrarea, de cuvinte obscure; semnele sunt foarte aproape de cuvinte. Ex.:

nuca pisată cu spirt de vine este bună pentru durerile de cap – se bazează pe analogia dintre miez șicreier; plăcile epicraniene sunt vindecate cu coaja fructelor, cu ceva care este la suprafață. Simpatiaface să comunice corpul și cerul; cititul în palmă este un exemplu elocvent de credință în similitudine;fața și mâna omului vor purta asemănarea cu sufletul la care sunt articulate.

Semnul semnifică la rândul său pe baza asemănării, în măsura în care are o asemănare cu ceeace semnifică, fără însă a se epuiza în ceea ce semnifică; între forma semnată și forma care semneazăsunt asemănări, dar laterale.

1 Această prezentare are rostul de a deschide către înțelegerea modului de cunoaștere specific unei epoci și de a facilita

posibilitatea descoperirii continuității acestor forme epistemice în gândirea actuală.



4

În acest context a căuta sensul înseamnă a pune în lumină ceea ce se aseamănă; a căuta legeasemnelor înseamnă a descoperi lucrurile care sunt asemănătoare. Legătura dintre semn și lucruri estedată de asemănare. Gramatica ființelor este exegeza lor. Natura lucrurilor, coexistența lor, înlănțuireacare le ține legate și prin care ele comunică nu este diferită de asemănarea lor, asemănare care nu aparedecât în rețeaua de semne care parcurge lumea. Deoarece există o mică distanță între similitudinile ceiau forma de grafism și cele ce formează discursul cunoașterea și efortul său infinit primesc aici spațiulcare le este propriu.

Acest mod de a gândi lumea pe baza asemănărilor (între lucruri și lucruri, între lucruri șisemne, între semne) a condus la situarea pe același plan epistemic a magiei și erudiției. Știința acesteiepoci (sec. XVI) are la bază un amestec (dar și confruntare) între fidelitatea față de antici, gustul pentrumiraculos (efectul creștinismului) și atenția către raționalitate. Forma magică este inerentă moduluicunoașterii pornind tocmai de la logica asemănărilor; de aceea magicianul. În același timp, limbajultrece drept semn al lucrurilor; de aceea erudiția. Magia și erudiția constituie baza a aceeașihermeneutici, prima făcând să vorbească natura ia cea de-a doua redând viață limbajelor adormite

(gândirii antice). Discursul antic este adaptat la lucrurile însele constituind oglinda și emulația acestora(exemplu elocvent pentru acest tip de demers în contemporaneitate este Heidegger).

Gândită în ansamblul structurilor sale asemănărea constituie o categorie a gândirii, depășindlimitele unei epoci în care și-a cunoscut apogeul.

Modernitatea

Trecerea la epoca modernă2 este făcută de lucrarea lui Miquel de Cervantes cu Don Quijote,

unde recursul la asemănare este taxat drept nebunie. Este semnul renunțării la o paradigmăepistemologică și trecerea la alta, bazată pe raționalitate, lucrurile începând să fie văzute înindividualitatea lor și prin intermediul asemănărilor. Totodată, se ivește ruptura dintre lume și cuvinte,cuvintele fiind situate într -o lumea aparte, paralelă cu lumea lucrurilor și pacă dublând-o pe aceasta.

Ordinea lumii cuvintelor este diferită de cea a lumii lucrurilor. Dispare aspirația către accesul lacuvintele originare, care au rostit într -un mod adecvat lucrurile ca și cum ar fi citit mărcile acestora.

Francis Bacon constituie un exemplu, idolii pe care acesta îi critică au la baza lor și excesul deasemănare: idolii teatrului de fac să credem în asemănările dintre teorii și lucruri; idolii tribului ne facsă vedem peste tot o armonie și similitudine; idolii forumului ne amăgesc prin faptul că utilizăm un

singur nume pentru lucruri diferite.

Descartes păstrează comparația însă rolul principal în cunoaștere îl are intuiția, un act pur al

inteligenței atenţiei, la care se adaugă deducția, ce leagă evidențele între ele. Pentru el există doar douăforme de comparație: a măsurii și a ordinii. Măsurarea permite calcularea Asemănătorului după formacalculabilă a identității și a diferenței. Ordinea, ce are la bază măsurarea (măsurarea se face în vedereastabilirii unei ordini) se stabilește fără referință a o unitate exterioară, stabilindu-se serii în caretermenul prim este o natură a cărui intuiție o putem avea independent de oricare alta. Orice măsurareconduce la o punere în serie care , pornind de la simplu, face să apară grade de complexitate.

2 Se pune aici întrebarea: Ce anume creează discontinuitățile în cunoaștere? Sau cum intervine schimbarea de paradigmă?

Un răspuns parțial îl putem găsi la T. Kuhn atunci când vorbește de momentul în care intervine schimbarea, se producerevoluția științifică, moment abrupt dar și cu o anumită latență totodată, ce aduce cu el o perioadă de trecere.



5

Asemănătorul este analizat în funcție de identitate și de diferențe (care ajung să fie inferențe – spune

Foucault).

Esențial pentru gândirea modernă este dorința de a stabili o ordine, pornind de la matematică,de la măsurare pentru stabilirea raportului dintre elemente, deci pentru identificarea unei ordini.Măsurarea (ce ține de matematică) are drept principal obiectiv stabilirea ordinii.

În același timp statutul semnului se schimbă, acesta fiind separat de ordinea lucrurilor șitrecând în ordinea semnelor, în sistemul semnelor. Dispare astfel statutul semnului de element intimlegat de lucru și ideea că există astfel un discurs al lucrurilor ce poate fi lecturat prin intermediulsemnelor pe care fiecare dintre ele le poartă. Se trece astfel la semnul convențional, ales în funcție deutilitatea și funcționalitatea sa. Un sistem arbitrar de semne trebuie să permită analiza lucrurilor înelementele lor cele mai simple, el trebuind să arate cum sunt posibile combinațiile acestor elemente șisă permită geneza ideală a complexității lucrurilor.

Raţionalismul

Căutarea adevărului

Francis Bacon, părintele metodei ştiinţifice moderne, distingea două căi de descoperire a adevărului.



6

Adevărul ce urma a fi căutat era adevărul despre natură, înţeleasă ca universul creat şi populat deDumnezeu.

Ambele căi erau căi de descoperire a ordinii adevărate a naturii prin aplicarea ştiinţifică a Raţiunii.

În Prima carte de aforisme, publicată în 1620, Francis Bacon declara:

„Există şi pot exista doar două căi de căutare şi descoperire a adevărului.Una din ele zboară de la simţuri şi lucrurile particulare la axiomele cele mai generale, şi de laaceste principii, al căror adevăr îl consideră stabilit şi imuabil, trece la judecată şi ladescoperirea axiomelor medii. Această cale este acum la modă.Cealaltă derivă axiomele din simţuri şi lucrurile particulare, printr -o ascensiune graduală şineîntreruptă, până ajunge la axiomele cele mai generale. Aceasta este adevărata cale,neîncercată încă."

Aşa cum sugerează Bacon, mult timp s-au purtat dispute în legătură cu caracterul Raţiunii şi cu metoda

adecvată în ştiinţă.

Cea pe care o menţionează Bacon are loc între cei ce pornesc de la „cele m ai generale axiome",

cunoscuţi astăzi drept raţionalişti, şi cei ce pornesc de la „simţuri şi lucrurile particulare", cunoscuţidrept empirişti.

Prima cale despre care vorbeşte Bacon „zboară de la simţuri şi de la lucrurile particulare" în căutarea„celor mai generale axiome". Această primă cale îşi propune să dezvăluie secretele ordinii naturalecare se află dincolo de puterile observaţiei umane.

Revoluţia ştiinţifică a secolului al XVII-lea determină schimbarea de paradigmă.În vechea poveste despre cer şi Pământ, totul avea o semnificaţie, un scop, o raţiune, o funcţie şi ocauză, astfel încât şi povestea căpăta un sens de la un cap la celălalt.În cea nouă, pe măsură ce s-a înfiripat, universul era un sistem ordonat mecanic, ca un ceasornic

perfect.

Ştiinţa putea descoperi cauzele şi funcţiile părţilor sale fără să se intereseze de scopul sau semnificaţiaîntregului.Însă divorţul dintre cauze şi semnificaţie nu a fost imediat.Până la urmă, un ceasornic perfect este proiectat de un ceasornicar perfect pentru un scop.

Raționalismul

Reprezentanţi: Rene Descartes, Baruch Spinoza, Gottfried Wilhelm Leibniz

- Descartes

- Filosofia ridicată la rangul unei științe cu idei la fel de certe ca matematica

- Metoda: deducția

- Silogismul este model de expunere, nu de cunoaștere

- Cunoașterea: o combinație succesivă de intuiții originare, o sinteză



7

- Metoda sintetică a matematicii – o ars inveniendi

- Se adaugă metoda analitică: trecerea în revistă a tuturor ideilor pentru a o descoperi pe cea maievidentă dintre toate care să fundamenteze toate sistemele de cunoștințe. Prin analiză la sinteză

- Fundamentele metafizice:

o Dumnezeu totdeauna geometrizează - Platon

o Nicolaus Cusanus – numai matematica poate împrumuta științei certitudinea

o Leibniz – Cum Deus calculat, fit mundus

o Cosmosul – fructul rațiunii divine3

- Momentele metodei carteziene:

o Evidența: a accepta ca adevărate numai acele idei care se impun minții cu o claritate și

distincție mai presus de orice îndoială

O reprezentare este clară atunci când noi putem să recunoaștem obiectul pe

care-l desemnează și-l putem deosebi de altele

O idee este distinctă atunci când cunoaștem toate notele ei, când putem deosebiînsușirile și părțile obiectului pe care-l semnifică

o Analiza: a divide fiecare din dificultățile examinate în atâtea părți câte s-ar putea și câte

s-ar cere pentru a le dezlega mai bine (o analiză temeinică și completă a problemei) o Sinteza: „de a conduce în ordine ideile mele, începând cu obiectele cele mai simple și

cele mai ușoare de cunoscut, pentru a urca încetul cu încetul ca pe niște trepte până lacunoștința cea mai compusă‖

o Controlul: „de a face pretutindeni enumerări așa de întregi și revederi așa de generale,încât să fiu încredințat că nu am omis nimic‖

- Ideile se împart în idei dobândite și idei înnăscute

- Diferența între ele este de validitate: o Cunoștințele dobândite (empirice) au o validitate contingentă

o Cunoștințele înnăscute au o valabilitate necesară și absolută – cunoștințele raționalesunt eterne

Leibniz

- distinge între adevărurile de fapt și adevărurile de rațiune

o Adevărurile de fapt se supun principiului rațiunii suficiente: atât esența cât și existențaunui lucru își are rațiunea lui suficientă (de ce este și de este așa și nu altfel)

o Adevărurile de rațiune (eterne) sunt guvernate de principiul logic al contradicției: Tot ceea ce cuprinde o contradicție este imposibil Tot ceea ce este lipsit de contradicție este posibil Orice idee a cărei contradictorie cuprinde o contradicție se impune cu necesitate

și ca etern adevărată4

- Descartes – două feluri de adevăruri: o Adevărurile intuitive și originare: adevăruri evidente prin ele însele, nemaiavând nevoie

de nicio demonstrație

3 Știința uită acest debut al său și prezumțiile pe care le-a preluat de la religie

4 Noțiuni contrare: noțiuni care se află într-un raport în care acceptarea uneia presupune înlăturarea celeilalte fără ca

înlăturarea să presupună admiterea celeilalte (nu se definesc una prin absența alteia); ex. iarnă-vară, dimineață-seară,materia poate fi în stare solidă-lichidă-gazoasă. Noțiuni contradictorii: noțiuni care se definesc una prin absența alteia, adică acceptarea uneia presupune înlăturareaceleilalte; ex. viu-mort, simplu-compus.



8

o Adevăruri demonstrative și derivate: adevărurile care nu sunt evidente prin ele însele. Cum putem înțelege ideile înnăscute?

Descartes: sufletul are facultatea de a le produce și a le dezvolta cu ajutorul proprie sale reflexii Leibniz: o seama de înclinații, dispoziții, predispoziții, aptitudini, care sunt active în suflet șidetermină mintea să scoată idei din propriul ei fond. Ideile înnăscute sunt virtuale, potențiale.

Sufletul este ca un bloc de marmură ce urmează să fie sculptat dar are deja ca posibilitate figura luiHercule mai mult decât alte figuri.

Ideile înnăscute sunt a priori: independente de experiență, derivate din pura rațiune

Simțurile contribuie la actualizarea ideilor eterne dând ocazie intelectului să intre în funcțiune,solicitându-l într -o direcție sau alta. Simțurile sunt necesare dar nu suficiente

Leibnitz: „Simțurile nu dau niciodată decât exemple, adică adevăr uri particulare sau individuale.

Or, toate exemplele care confirmă un adevăr general, în orice număr ar fi, nu sunt suficiente pentrua stabili necesitatea acestui adevăr însușii, deci nu urmează că ceea ce s-a întâmplat se va întâmplatotdeauna în același fel‖. (Lebăda Neagră)

Descartes – bucata de ceara care se prezintă simțurilor în mod variabil Simțurile pot prezenta obiectele, dar nu le pot cunoaște

Rațiunea este capabilă să cunoască tot ceea ce poate fi cunoscut Ideea de Dumnezeu nu este dobândită pe calea experienței, nici una construită de noi, ci este oideea înnăscută.

René Descartes

Dacă îşi elibera mintea de toate ideile preconcepute şi de tot ceea ce acceptase pe baza autorităţii,ar putea fi sigur de ceva?

Da, pura reflecţie garanta că există cel puţin o minte care reflectează, anume a sa.Garanta de asemenea un principiu evident prin sine — că orice este evident este şi adevărat. Cum „prima filosofie" conţinea şi cunoştinţa privind existenţa lui Dumnezeu, nu se intenţiona niciun conflict între ştiinţă şi religie, ceea ce arată că divorţul nu este încă total.Dar, în acelaşi timp, retrăgând autorizaţia Raţiunii de la toate instanţele cu autoritate tradiţionale şiacordând-o oricărui individ care reflectează şi are mintea deschisă, Descartes a pregătit terenulştiinţei seculare, care este neutră în probleme de semnificaţie şi valoare.

Noua viziune

Revoluţia ştiinţifică a adus cu ea o viziune nouă asupra naturii, ca sistem de mase în mişcare,acţionate de forţe mecanice şi guvernate de legi eterne.

Isaac Newton putea vedea cum cad merele, dar nu putea observa forţa gravitaţiei despre care pretindea că este cauza căderii lor.

Descartes susţinea că spaţiul se conformează geometriei analitice, numită astăzi, în onoarea sa,carteziană.El nega, însă, că noi cunoaştem aceste proprietăţi matematice ale spaţiului prin experienţăsenzorială.Le cunoaştem, spunea el, pentru că intuiţia raţională garantează adevărul unor axiome de bază şi atot ceea ce decurge din ele.



9

Ceasornicul ca simbol epistemologic

Imaginea populară a lumii în secolul XVII o arată asemănătoare unui ceasornic.Putem spune cât este ceasul uitându-ne la cadranul şi la limbile sale, dar asta nu ne dă nici unindiciu asupra modului cum funcţionează. Pentru a descoperi de ce se învârt limbile, trebuie să ridicăm capacul ceasornicului şi să -i studiem

arcurile şi rotiţele.

Arcurile pun în mişcare rotiţele, care la rândul lor mişcă limbile. în această analogie, cele cincisimţuri se limitează la cadranul ceasului, iar observaţia nu poate face altceva decât să descriemişcările limbilor.Arcurile şi rotiţele sunt ascunse simţurilor, drept pentru care avem nevoie p altă cale pentru a le

putea cunoaşte.

Această imagine se regăseşte, printre altele, în cartea Pluralitatea lumilor (1686), a lui Bernard de

Fontenelle (1657-1757),

Cartea are forma unui dialog pe parcursul a cinci seri, între un Filosof şi o Contesă dornică de

cunoaştere.Cei doi încep cu o altă populară analogie a timpului despre cercetarea ştiinţifică, aceea de a căutaîn s patele scenei de teatru pentru a descoperi cum se produc efectele speciale.

Filosoful că „adevăratul vostru Filosof nu va crede ceea ce vede şi într -una face presupuneri despre

ceea ce nu vede, ceea ce nu cred că este o viaţă de invidiat"

Teatrul ca simbol al cunoaşterii „îmi imaginez că Natura seamănă foarte mult cu un Teatru; de unde stai nu poţi vedea Scena aşacum este ea în realitate;dar ea e plasată în mod ingenios, Roţile şi Mişcările lor sunt ascunse, pentru a face Reprezentaţiamai agreabilă.Şi nici nu îţi baţi capul pentru a şti cum sau prin ce mijloace sunt mişcate Maşinăriile, deşi cusiguranţă un maşinist aflat în fosa teatrului se preocupă de ceea ce nu vă priveşte pedumneavoastră; lui îi place mişcarea şi ştie de ce anume depinde ea şi cum se petrece.

Maşinistul este asemenea unui Filosof, deşi rolul Filosofului este mai greu, Maşinăriile Teatruluinefiind nici pe departe aşa de stranii precum cele ale Naturii, care ascunde atât de bine priviriiRoţile şi Arcurile sale, încât de amar de vreme ne tot dăm cu părerea despre mişcarea Universului.―

Mecanizarea lumii

„înţeleg, spuse Contesa, că Filosofia a devenit acum foarte Mecanică. Atât de mecanică, am spus,încât mi-e teamă că în curând ne va fi ruşine cu ea‖. Aceste replici marchează o ruptură categorică între o schemă ştiinţifică mai veche care vorbea, deexemplu, de „Virtuţi Magnetice", şi una modernă care „a devenit foarte mecanică". Prima cale este calea raţiunii Prima cale a lui Bacon este deci o căutare a legilor Universale care guvernează cu necesitate.Această viziune este riguros deterministă, Raţiunea având sarcina de a reproduce o ordine a

lucrurilor în care fiecare eveniment trebuie să se petreacă într -un anumit fel, date fiind cau-za sa şilegile inexorabile ale naturii.

Se întrevede astfel o provocare clară pentru credinţa în liberul arbitru.



10

Aparenţă şi realitate

Când spunea că „Natura... ascunde privirii Roţile şi Arcurile sale", de Fontenelle înţelegea nu doar că avem nevoie de telescoape şi microscoape pentru a le vedea. El făcea apel la distincţia anticădintre aparenţă şi realitate.Ceea ce aflăm cu ajutorul celor cinci simţuri este clasificat drept „fenomene" (de la cuvântul

grecesc pentru „aparenţe"), iar în versiunea lui Descartes fenomenele aparţin spirituluiobservatorului.

„Realitatea", dimpotrivă, se referă la ceea ce în universul însuşi gene-rează fenomenele. Astfel,atunci când spunem că vedem un trandafir roşu, relatăm despre un efect determinat în conştiinţanoastră de o anumită lungime de undă a luminii (sau de un aranjament de corpusculi).

Este un mod familiar de a vorbi şi ne face imediat să gândim în termenii a două lumi, una„interioară", mentală şi oarecum intimă celui ce percepe, cealaltă „exterioară", fizică şiindependentă de el.

Acest dualism al celor două lumi pare în general foarte convenabil celor care vor să vorbeascădespre forţe şi structuri inobservabile, aşa cum fac mulţi oameni de ştiinţă. Lumea aşa cum neapare nouă este efectul unei realităţi diferite, populată chipurile aşa cum pretinde teoria.

Intuiţia intelectuală

Apare un obstacol evident de îndată ce ne întrebăm cum putem cunoaşte aceste structuri şi forţeinobservabile dacă, aşa cum susţin empiriştii, observaţia este singurul mod prin care putemcunoaşte lumea;Dar Descartes, asemenea multor raţionalişti care au urmat prima cale a lui Bacon, afirma cădeţinem o a doua facultate care ne oferă acces la realitatea ascunsă simţurilor. o numea intuiţieintelectuală şi cita matematica, geometria în special, ca exem-plu principal al utilizării ei.În Discurs asupra metodei (1637, Partea a Il-a), Descartes face următoarea aserţiune: „Aceste lungi lanţuri de raţionamente atât de simple şi uşoare cu ajutorul cărora geometrii suntobişnuiţi să realizeze cele mai dificile demonstraţii m-au condus la gândul că orice intră în sferacunoaşterii Umane formează o succesiune asemănătoare şi deci atâta timp cât evităm să acceptămca adevărat ceea ce nu este şi păstrăm mereu ordinea corectă a deducerii ceva din altceva, nu existănimic prea îndepărtat astfel încât să nu poată fi atins până la urmă, sau prea ascuns pentru a nu

putea fi descoperit."

Intuiţia

Metoda ştiinţifică carteziană se baza deci pe deducţia logică pentru a trece de la axiome la teoreme.Dar deducţia nu este suficientă. A dovedi că o teoremă decurge din axiome nu înseamnă a dovedică ea este adevărată, în afară de cazul când cunoaştem deja ca adevărate premisele demonstraţiei.

De unde ştim atunci că axiomele lui Euclid, precum şi principiile fundamentale ale logicii şimatematicii sunt adevărate?

Descartes susţinea că ştim acest lucru datorită facultăţii mentale a intuiţiei, care ne face să „vedem"că axiomele geometriei euclidiene surprind proprietăţile esenţiale ale spaţiului.



11

Asemănător, intuiţia îi spunea că el este o res cogitans, un lucru care gândeşte, şi garanta adevărulcelebrului său cogito, ergo sum. Descartes spera că metoda care oferea „cunoaşterea primă" ar putea cuprinde întreaga filosofie sauştiinţă şi ar conduce către o explicaţie unică, integrată a unei unice, integrate ordini naturale.

Filosofia naturii rămâne „foarte mecanică" şi înclinată să creadă într -o ordine ascunsă de lucruriinobservabile, situate dincolo de cele cinci simţuri.

De îndată ce ştiinţa încearcă să opereze cu entităţi inobservabile, trebuie să fie capabilă să-şi justifice asemenea pretenţii.Dacă, strict vorbind, nu putem observa electronii, instituţiile sociale sau inconştientul, atunci de cecredem că ele există? Dacă explicaţiile sunt oferite în termeni de atracţie magnetică, forţe de piaţăsau procese psihice de felul refulării freudiene, ce justifică asemenea aserţiuni cauzale?Răspunsul raţionalist a constat în introducerea „axiomelor medii".

Pentru ce anume are nevoie orice ştiinţă de o teorie?

Știinţa are nevoie de o teorie deoarece ea este o căutare a cauzelor, în timp ce observaţia nu ne poate oferi decât simple corelaţii A explica un fapt înseamnă a-i identifica cauza, plasându-l astfel într -o serie de evenimente unde

fiecare duce la apariţia următorului.Această serie nu este o simplă succesiune, ci este conectată prin puterile particularelor implicate înea, astfel încât să genereze următoarea stare în conformitate cu legile naturii.Cauzalitate şi necesitate

A gândi cauzal înseamnă a gândi în termenii unor lucruri particulare înzestrate cu puteri şi ai unor legi constrângătoare. Cauzelor le este astfel atribuit un gen de necesitate: dacă se rupe craca, leagănul trebuie să cadă;dacă preţurile cresc iar alte fenomene rămân constante, cererea trebuie să scadă. Transcendenţa matematicii Celălalt motiv pentru care avem nevoie de teorie provine din conceperea logicii şi matematicii ca ocălătorie de descoperire pe tărâmul etern al numerelor şi relaţiilor.Faptele privitoare la numere sunt faptele obiective şi necesare ale unui univers care, cel puţin în

privinţa lor, nu ar putea fi altfel.Adevărurile matematicii sunt, folosind o expresie a secolului XVII, „adevărate în orice lume

posibilă".

Geometrizarea realităţii Cum geometria, în concepţia lui Descartes, dezvăluie proprietăţile esenţiale ale spaţiului, ea neoferă un model ideal pentru identificarea aspectelor sub care lumea este cu necesitate aşa cum este.La fel, dacă este adevărat că corpurile se atrag invers proporţional cu pătratul distanţei ce le separă,atunci şi acest lucru este necesar adevărat, iar explicaţiile care invocă acest fapt vor putea arăta dece coliziunile trebuie să se petreacă la anumite viteze ale acestor corpuri. Contestarea raţionalismului Bacon îi descria în altă parte pe raţionaliştii care au urmat prima cale şi au încercat să facă dinmatematică un model pentru întreaga cunoaştere drept „oameni ai dogmelor", adăugând că ei „se

aseamănă păianjenilor, care îşi ţes pânza din propria lor substanţă".



12

Empirismul

Reprezentați: - Fr. Bacon

- T. Hobbes- John Locke

- G. Berkeley

- D. Hume

- John Stuart Mill

- Herbert Spencer

Nici una din ideile noastre nu-și are sediul în rațiune, nu este înnăscută; Toate ideile provin din experiență, au nevoie de simțuri Experiența poate fi:

- Externă –luăm cunoștință cu ajutorul simțurilor externe

- Internă – simțul intern

Sufletul e la început ca o coală albă de hârtie, o bucată de hârtie moale (o tabula rasa) pe care vin și seîntipăresc diferite urme.

J. Locke:

- Prima capacitate a sufletului omenesc este de a primi percepțiile, interne sau externe

- A doua capacitate stă în prelucrarea materialului furnizat de simțuri: o Analiza și reuniunea reprezentărilor o Raportarea ideilor unele la altele și izolarea lor o Formarea de judecăți și raționamente

Nihil est in intellectu quod non fuerit in sensu

- Nu există idei și principii înnăscute; nici măcar ideea de Dumnezeu

- Toate ideile sunt formate de către intelect prin percepțiile pe care le avem despre fenomenelenaturii

- Înnăscute nu sunt nici principiile logicii –principiul identității și cel al contradicției - Înnăscute nu sunt decât tendința spre fericire și tema de nenorocire

Contestarea noțiunii de substanță

- G. Berkeley: mărul nu are o existență substanțială, ci este numai un complex de senzații

- Hume:

- lucrurile sunt doar conexiuni de însușiri, mănunchiuri de calități căror noi le dăm un nume

- Ideea de substanță este o ficțiune ce-și are originea într -o obișnuință subiectivă: „Eronatădevine ideea de substanță prin aceea că noi n-o raportăm la activitatea interioară a funcțiunii de

reprezentare, ci o raportăm la un grupul extern de însușiri și facem din ea un substrat real șiconstant al acestuia‖.



13

- Chiar și sufletul este un conex de reprezentări și stări în continuă schimbare și devenire, fărănici un substrat substanțial

Contestarea noțiunii de cauzalitate (D. Hume):

- Post hoc ergo propter hoc (după asta, iată că datorită asta)- succesiunea implică legăturăcauzală

- Pentru cunoașterea determinării cauzale avem două căi: o Calea intuitivă a simțurilor o Calea demonstrativă a rațiunii

- Pe calea simțurilor cauzalitatea nu poate fi cunoscută deoarece nu avem un simț special pentru perceperea raportului cauzal

- Dar nici pe calea rațiunii nu poate fi cunoscută fiindcă în orice determinare cauzală particularăefectul este deosebit de cauză și, deci, nu poate fi dedus analitic din ea

- Cauzalitatea apare datorită: o Simpla succesiune temporală este interpretată ca o determinare cauzală

o Simpla contiguitate în timp și spațiu a două fenomene este gândită ca o necesitate

cauzală - Temeiul acestei legături cauzale nu este de natură obiectivă , ci subiectivă, el aflându-se în

obișnuință

- Orice idee este copia unei impresii

o Impresia care se află la baza ideii de cauzalitate este cea a trecerii din obișnuință aimaginației de la un obiect la însoțitorul său obișnuit

o „Obișnuința lui post hoc este originalul ideii lui propter hoc. Însă acest propter hoc, șicu el întregul context necesar al fenomenelor, nu poate fi niciodată demonstrat, cinumai crezut!

-

Raportul cauzal își are temeiul în credință

John Stuart Mill

- Caută să demonstreze că și obiectele matematice au origine empirică

Geometria:

- Ideea pe care o avem despre un punct este ideea unui minim vizibil

- Obiectul geometriei îl constituie lucrurile care există în realitate

- Definițiile geometriei nu sunt descrieri ale unor obiecte pur ideal ci sunt primele și cele mai

evidente generalizări relative la aceste obiecte naturale - Aserțiunile pe care se fundamentează raționamentele nu corespund mai exact decât în celelalte

științe faptelor - Însă noi presupunem că ele corespund pentru a putea trage consecințele ce decurg din supoziție

- Geometria este o știință inductivă

o Adevărurile ei sunt scoase din experiență

o Evidența lor este o evidență de experiență

Științele matematice sunt toate științe de experiență: - Adevărurile lor sunt generalizări ale observației

-

Adevărurile sunt adevăruri inductive ce rezultă din mărturia simțurilor - Științele matematice sunt științe inductive



14

Metoda de cunoaștere a empirismului o constituie inducția. - Orice silogism, dacă este considerați ca o înlănțuire de judecăți capabilă să dovedească

veracitatea concluziei, cuprinde o petitio principii5:

o Toți oamenii sunt muritori o Socarte este om

o Deci Socrate este muritor

- Pe ce se întemeiază valoarea judecății Toți oamenii sunt muritori?

- Pe observația din cazuri particulare:

o S-a observat că cutare și cutare individ a murito De aici rezultă judecata universală: Toți oamenii sunt muritori o Ceea ce dovedește adevărul concluziei nu este însă adevărul general, ci cazurile

particulare din care acest adevăr a fost scos o Această judecată este realizată pe baza experienței

- Noi conchidem de la ceea ce am stabilit în anumite cazuri pe care le-am observat, la toate

cazurile similare, trecute, prezente și viitoare, pe care nu le-am observat încă. - Inducția este operația spiritului prin care noi inferăm că ceea ce este adevărat în unul sau mai

multe cazuri particulare va fi adevărat în toate cazurile care seamănă cu primele - Judecata universală este un mod prescurtat de a reduce și de a conserva în memorie un număr

de fapte particulare care toate au fost observate

- Pe ce se bazează acest demers, această generalizare? Pe principiul fundamental că mersulnaturii este uniform

- Principiul uniformității mersului naturii este o vastă generalizare, scoasă din generalizărianterioare, este o inducție dintre cele mai dificile și mai târziu dobândite.

- Exemplul lebedelor negre arată problemele ce pot apărea în cazul inducției

Herbert Spencer

Aprioricul poate fi explicat cu ajutorul experiențeiCu ajutorul experienței și al evoluției poate fi explicat aprioricul

- întreaga inteligență a speciei este dobândită prin experiență; deci și factorii ei apriorici - ceea ce este din punctul de vedere al speciei a posteriori din punctul de vedere al individului este

a priori

- aprioricul există numai pentru individ, nu și pentru specie. Nihil est in intellectu quod non fuerit in sensu, excipe, nisi ipse intellectus

David Hume

5 Argumentul circular, cunoscut și ca circulus in probando, petitio principii sau cercul vicios, este o eroare de logică în

care propoziția de demonstrat este deja afirmată implicit sau explicit în una din premise.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Premis%C4%83






15

- Poate fi considerat un moment de trecere către pozitivism

- Definește empirismul conform căruia totul începe cu impresiile furnizate de simțuri ale cărorreprezentări sau idei oferă, prin combinare, o cunoaștere

- Relațiile de idei care guvernează geometria, aritmetica și algebra sunt necesare

- Cauzalitatea nu exprimă o conexiune necesară între lucruri, ci doar o obișnuință, un obicei, pro venind

din constatarea prin repetare că aceeași cauză produce același efect

- Cunoașterea umană depinde de natura umană; înțelegerea este cea care leagă ideile

- Empirismul să lansează un scepticism moderat

Întrebarea a devenit critică în secolul XVIII, când s-a cristalizat un empirism sistematic care şi-a propus înlăturarea oricăror elemente neempirice din cunoaşterea ştiinţifică. Un răspuns la ea a fostdat de David Hume (1711-1776), autor, printre altele, al lucrărilor Tratat despre natura umană (1739)

şi Cercetare asupra in telectului omenesc (1748).

Hume a conceput Tratatul ca fundament pentru „un sistem complet al ştiinţelor". Este evident,remarca el în Introducere, că toate ştiinţele au o legătură, mai mică sau mai mare, cu natura umană.„Chiar matematica, filosofia naturală şi religia naturală depind într -o anumită măsură de ştiinţa

OMULUI, căci se află în sfera de cunoştinţe a omului şi sunt judecate după puterile şi facultăţile sale."Hume a dorit să încerce o ştiinţă a puterilor şi facultăţilor umane, un studiu ştiinţific al raţiunii şi

pasiunii omeneşti, întemeiat pe un studiu empiric al „logicii, moralei, criticii şi politicii". „ŞtiinţaOMULUI" ar „cuprinde aproape orice poate conduce la perfecţionarea spiritului omenesc". Metoda sa

urma să fie „experienţa şi observaţia" aplicate „comportamentului oamenilor în grup, în afaceri şi îndistracţii" cu scopul de a „explica toate efectele prin cele mai simple şi puţine cauze".

Urmând cea de-a doua cale a lui Bacon, Hume ajunge la problema cauzalităţii în Partea a 3 -a a

Cărţii I, sub titlul general „Despre cunoaştere şi probabilitate". Putem împărtăşi opinia că în relaţiadintre cauză şi efect există un fel de necesitate, dar banalitatea că ideea de „efect" o presupune pe cea

de cauză „nu dovedeşte că orice lucru tre buie să fie precedat de o cauză; tot aşa cum din faptul că oricesoţ nu poate să nu aibă o soţie nu urmează că orice bărbat nu poate să nu fie căsătorit" (Secţiunea 3).Opinia că orice eveniment are cu necesitate o cauză sau că o cauză, în tr-un fel sau altul, constrânge,

produce sau determină necesar efectul său nu se poate ivi şi nu poate fi întemeiată decât prin„observaţie şi experiment". Totuşi, când ajunge la „Ideea de conexiune necesară" (Secţiunea 14),Hume găseşte că observaţia şi ex perimentul pot furniza doar o „legătură percepută", o „alăturare con-

stantă" sau o corelaţie uniformă între un eveniment şi altul. Concluzia sa a fost că nu este nevoie dealtceva: putem defini cauza ca fiind „un obiect anterior şi contiguu cu altul şi unde toate obiectele care

se aseamănă cu primul se află în relaţii asemănătoare de anterioritate şi contiguitate cu acele obiecte

care se aseamănă cu cel de-al doilea".

Folosind unul din exemplele lui Hume, ne-am putea întreba ce anume din experienţă se află la baza opiniei noastre că, dacă o bilă de biliard loveşte o alta, ea este cauza mişcării acesteia.Componentele situaţiei sunt un fapt anterior (mişcarea primei bile până la impact) şi un fapt ulterior (mişcarea celei de-a doua bile) care se petrec în acelaşi loc. Asta este tot ceea ce putem observa înorice caz particular — ceva „anterior" şi „contiguu". Ce justifică atunci opinia noastră că este vorbadespre o cauză şi un efect şi nu despre o coincidenţă? Doar faptul că o succesiune asemănătoa re poate

fi observată în alte circumstanţe asemănătoare. O cauză este doar exemplificarea unei r e g u l a r i taţi,iar o lege cauzală sau o lege a naturii este doar o regularitate formată din exemplificări. Dacă aceasta

pare o demitizare prea scandaloasă a ideii mai robuste de cauzalitate, putem adăuga un element

psihologic: acela că socotim cauzale acele regularităţi pe care ne-am obişnuit să aşteptăm să aibă loc.



16

Cauza unui eveniment este astfel un eveniment anterior dintr-o succesiune uniformă la care neaşteptăm din obişnuinţă.

Cum cauzalitatea fusese declarată singura relaţie „care poate fi urmărită dincolo de simţuri şicare ne informează despre existenţe şi obiecte pe care nu le vedem sau simţim" (Secţiunea 2),minimalizarea sa in acest fel apare deconcertantă. Dar, dacă scopul este o ascensiunea graduală şineîntreruptă, cauzalitatea nu poate implica îndepărtarea de la tipul de pretenţii la cunoaştere pe care

„observaţia şi experimentul" le pot justifica. Candidatul cel mai bun pentru o relaţie cognoscibilă care poate fi urmărită dincolo de simţuri este o corelaţie generală.

Enunţurile probabilistice generale sunt singura monedă cu care putem cumpăra mai mult decâtne garantează observaţia. Explicaţia şi predicţia nu pot fi, deci, decât două feţe ale acest ei monede

unice. Ambele se sprijină pe generalizări care sunt proiectate înainte pentru scopurile predicţiei şiînapoi pentru cele ale explicaţiei.

Pozitivismul

Precursori: D. Hume și J.S. Mill

- La ambii ideile empiriste se împletesc cu cele pozitiviste

- Cei doi gânditori empiriști trebuie considerați simultan ca fiind și pozitiviști

- Întemietorul:

Auguste Comte

Ce înțelege Comte prin pozitivism:

- Ceea ce este real, în opoziție cu ceea ce este himeric

- Utilul în opoziție cu futilul

- Necesarul în opoziție cu dispensabilul

- Toate speculațiile noastre sănătoase pentru ameliorarea continuă a adevăratei noastre stări

individuale și colective

- Opoziția dintre certitudine și indecizie, dintre precis și vag

- Opusul negativului, adică tendința nu de a distruge, ci de a organiza

- A releva la toate cunoștințele valoarea lor relativă (în opoziție cu valoarea absolută)

Studierea problemei cunoașterii poate fi făcută pe calea observației și raționamentului, ambele fiind la fel de

necesare și indispensabile

Comte neagă însă rolul observației interne în cunoaștere:

- Observația internă este îndreptarea spiritului asupra lui însușii, contemplarea de sine a individului

pentru a-și studia fenomenele intelectuale- Individul gânditor însă nu se poate împărți în două, una din părți raționând iar cealaltă privindu-l

raționând



17

- Dacă organul observat și organul care observă sunt identice cum este posibilă observația?

- Suplimentar, observația internă cere izolarea de orice senzație externă și contemplarea operațiilor ce

au loc în spirit

- Însă dacă orice contact cu lumea externă a fost rupt nimic nu se mai petrece în spirit pentru a putea fi

observat

- Observația internă este incapabilă să ducă la idei acceptate de toți cercetătorii sau măcar de o parte

din ei

- Ea produce atâtea idei câți gânditori sunt

- (observația trimite la modul de-a fi al științelor, adică comunitar )

- Observația internă poate fi utilizată numai când este vorba de fenomenele morale deoarece pasiunile

au un alt sediu anatomic decât funcțiunile care observă

Singura metodă fecundă este metoda pozitivă

- Pentru a o cunoaște este nevoie de o analiză a științelor, mai exact o examinare a genezei și evoluției

lor

- Cercetarea mersului spiritului uman în exercițiu

- Analiza istoriei spiritului uman:o a produselor succesive ale activității lui,

o a credințelor și științei lui

Legea celor trei stări

Fiecare ramură a cunoștințelor noastre trece prin trei stări teoretice succesive:

- Starea teologică sau fictivă – punctul de plecare al inteligenței

- Starea metafizică sau abstractă – stare de tranziție

- Starea științifică sau pozitivă – starea fixă și definitivă a inteligenței

- Fiecare stadiu descrie o dezvoltare, care este totuna cu o perfecționare

a) Stadiul teologic – imaginar sau mitologic

- Spiritul omenesc își îndreaptă cercetările asupra cauzelor prime și a celor finale

- Caută să descopere natura lucrurilor

- Încearcă să descopere cunoștințe absolute

- Imaginează fenomenele ca fiind produse de agenți supranaturali

- Intervenția acestora explică toate anomaliile universului

- Teologia este un sistem general de concepții asupra ansamblului fenomenelor care explică apariția

acestor fenomene prin voința zeilor

- Ajunge la perfecțiune când se trece la reprezentarea unei ființe unice, dotată cu puteri providențiale

b) Stadiul metafizic

- cauzele generatoare și explicative ale fenomenelor sunt socotite a fi nu agenți supranaturali, ci forțe

abstracte, entități

- fiecărui fenomen i se atribuie o entitate care-l produce și-l modifică

- fiecare fenomen are la bază o forță abstractă

- modul metafizic de explicare a fenomenelor este o continuare mai dezvoltată a modului teologic

- atinge perfecțiunea când ajunge la stabilirea unei singure entități generale, privită drept cauza tuturor

fenomenelor: natura

c) Stadiul științific

- Inteligența ajunge să-și dea seama de puterile ei- Ea socotește problema noțiunilor absolute ca pe problemă imposibil de rezolvat

- Renunță la cercetarea originii și menirii Universului și la cunoașterea cauzelor intime ale fenomenelor



18

- Se mulțumește cu elementele sigure de atins: descoperirea legilor cărora le sunt supuse fenomenele

o Legile exprimă raporturile de succesiune și de similitudine dintre fenomene

- A explica înseamnă a stabili legături între fenomene particulare și câteva fapte generale

o științele doresc ca prin progresul lor continuu să micșoreze tot mai mult numărul faptelor

generale

o stadiul științific va ajunge la perfecțiune când va reuși să prezinte toate fenomenele drept

cazuri particulare ale unui singur fapt general, care este cel al gravitației

- În acest stadiu logica recunoaște ca regulă fundamentală că orice propoziție care nu este stric

reductibilă la simpla enunțare a unui fapt particular sau general nu poate oferi nici un sens real sau

inteligibil

- Imaginația se transformă dintr-o stăpână tiranică într-o prețioasă colaboratoare

- „revoluția fundamentală care caracterizează virilitatea inteligenței noastre constă în mod esențial în a

substitui pretutindeni determinării inaccesibile a cauzelor propriu-zise, simpla cercetare a legilor , adică

a relațiilor constante care există între fenomenele observate”

Eliminarea cauzalității:

- Noțiunea de cauzalitate este eliminată cu totul din cercetările pozitive – nu poate oferi o explicație

genetică a fenomenelor

- Toate fenomenele sunt supuse legilor invariabile

- Este zadarnică cercetarea cauzelor, fie prime fie finale

- Explicațiile pozitive nu caută cauzele fenomenelor, ci analizează circumstanțele producerii lor și se pun

în legătură unele cu altele prin relații de succesiune și similitudine

- Pozitivismul înlocuiește întrebarea De ce? prin întrebarea Cum se produc fenomenele?

- Dezvoltarea științelor exacte în timpurile moderne este datorată acestei noi orientări a investigațiilor

științifice spre cunoașterea modului cum se petrec fenomenele

- Legea celor trei stadii se verifică și cu privire la dezvoltarea inteligenței individuale:

o „Cine nu-și amintește că a fost teolog în copilărie , metafizician în tinerețe și fizician în

maturitatea lui?” Cele trei faze nu sunt pure, ci au mai curând caracterul unui compositum din fiecare, fiind însă unul

care domină.

Limitele cunoașterii

- știința și cunoașterea sunt relative

- studiul fenomenelor este relativ, fiind în funcție atât de organizarea noastră cât și de situația noastră

- Așa cum pierderea unui simț important ne-ar ascunde radical o întreagă categorie de fenomene

naturale tot așa putem presupune că dobândirea unui simț nou ne-ar descoperi o nouă clasă de fapte ,

despre care noi nu avem nicio idee

o Nu ar exista astronomie la o specia oarbă

- Orice cunoștință și orice concepție trebuie considerate ca fenomene omenești:

o Dependente de structura organică a omului

o Dependente de situația lui

- Omul este privit nu numai ca ființă individuală, ci și ca ființă socială

o Concepțiile științifice sunt fenomene omenești sociale

- Cunoașterea constituției adevărate a fenomenelor este o țintă supremă, către care tinde necontenit

umanitatea, fără însă s-o poată ajunge vreodată

Delimitarea de empirism și misticism:

- Pozitivismul trebuie să se strecoare printre misticism și empirism

- Sunt mistice acele concepții care consideră că marele scop al științei îl constituie:





20

o leagă prin filiațiune faptele succesive – o legătură dinamică

legile de succesiune sunt orientate către prevederea faptelor

o leagă prin similitudine faptele coexistente – o legătură statică

legile de coexistență (de armonie) sunt orientate mai curând către explicarea

fenomenelor

- Atât legile de coexistență cât și cele de succesiune explică și prevăd în același timp unele fenomene cu

ajutorul altora

Previziunea

- Previziunea constă fără încetare în a cunoaște un fapt independent de explorarea lui directă, în

virtutea relațiilor lui cu altele de mai înainte

- A cunoaște înseamnă

o a conchide de la anumite fapte date alte fapte care nu sunt date în mod direct

o a vedea pentru a prevedea – voir pour pr évoir

- Orice știință tinde să substituie experienței deducția, cunoașterii empirice cunoașterea rațională

o Numai în măsura în care reușește să facă acest lucru ea poate să prevadă

Refuzul interpretărilor absolute

- Nici măcar legile nu au un caracter absolut

o Ceea ce astăzi este socotit ca sesizarea adevărată a unor regularități invariabile mâine poate fi

socotit ca fundament greșit

- În concepția pozitivistă nu există adevăruri:

o Mai presus de timp și loc

o Sustrase devenirii

o Transcendente

o Absolute

o imuabile

- orice cunoștință este relativă datorită: o structurii noastre biologice

o momentului pe care-l ocupăm în seria evoluției

o poziției pe care o ocupăm în Univers

Unde ia naștere tendința de a lega

- Unde ia naștere tendința omului de a căuta să lege continuu fenomenele, de a stabili legături necesare

și uniforme între ele?

o Într-o tendință a inteligenței noastre de a lega totdeauna între ele două fenomene oarecare,

simultane sau succesiveo O mai numește și instinct orb

- Deseori această tendință dă greș, legăturile stabilite fiind himerice, arbitrare

- Așa sunt toate legăturile făcute în stadiul teologic și în cel metafizic

- Doar spiritul pozitiv posedă un corectiv

o Obligația ca în legăturile pe care le face să se orienteze după realitatea fenomenelor

o și legăturile efectuate să fie suficient de conforme fenomenelor independente de ea

Limitele legării

- Sub dominația tendinței de a lega inteligența omenească a încercat și în stadiul pozitiv să reducă toate

fenomenele diverse la o lege comună

- Toate încercările de acest fel au avut ca rezultat doar discreditarea lor



21

- Lumea externă este mult mai puțin legată decât o presupune și o dorește intelectul nostru

- Intelectul are slăbiciunea de a multiplica relațiile favorabile mersului său și în special pe cele ale

odihnei lui

- Condiția umană ne silește să aplicăm o foarte slabă inteligență la un univers foarte complicat

„Știința este umanism”

- Știința are o directă legătură cu omul și destinul lui

- Toate speculațiile noastre trebuie concepute ca producții ale inteligenței noastre menite să satisfacă

diversele noastre nevoi esențiale

- și când știința se îndepărtează de om o face pentru a se întoarce mai bine la el

o după ce a studiat celelalte fenomene indispensabile să fie cunoscute

fie pentru a dezvolta forțele noastre

fie pentru a aprecia natura și condiția noastră

- Adevărurile stau în cunoștințe și împărtășesc soarta acestora

- Cunoștințele sunt indispensabile progresului umanității

- Din punctul de vedere al omului știința are caracter:

o De legitateo De previzibilitatea - voir pour pr évoir

o Utilitar – pr évoir pour pouvoir

o Preia astfel ideea lui Fr. Bacon: Scientia est potentia; tantum possum quantum scimus

Fiecare cunoștință științifică este un izvor de putere, pe care omul o folosește pentru a

stăpâni mai bine fenomenele

Fiecare cunoștință științifică este o unealtă pentru om și umanitate, pentru a asigura

progresul

Subiectul cunoscător

- Este universal, el cuprinzând întreaga specia umană în devenirea ei istorică

- Nu este rațiunea sesizându-se pe sine în afară (în realizările sale)

- E spiritul uman luând cunoștință de legile activității sale prin studiul propriului trecut

- Esențială este istoria intelectuală a umanității , acesta înlocuind eul absolut sau rațiunea impersonală

Cunoașterea are o origine socială

- Scoate în relief rolul durabil și permanent al societății în raport cu cel trecător al individului

- Arată cum individul este subordonat evoluției sociale

Emil Durkheim

Critică atât empirismul cât şi apriorismul (raționalismul) în problema noțiunilor și categoriilor

Critica empirismului:

- Empirismul răpește categoriilor ceea ce au ele mai caracteristic

- Categoriile se disting de toate celelalte cunoștințe prin universalitatea, impersonalitatea și necesitatea

lor

- Categoriile sunt conceptele cele mai generale pentru că:



22

o Se aplică la tot realul

o Nu sunt atașata la nici un obiect particular

o Sunt terenul comun unde se întâlnesc toate spiritele

- Rațiunea:

o Este ansamblul categoriilor fundamentale

o Este investită cu o autoritate căreia nu i se poate deroba după voință

- Nici una din datele empirice nu are acest atribut de universalitate, impersonalitate și necesitate

- Datele experienței sunt opuse categoriilor

- Reducerea categoriilor la experiență înseamnă a refuza o realitate obiectivă vieții logice

- Empirismul ajunge la iraționalism

Critica raționalismului:

- Apriorismul nu pot să arate cum poate spiritul să depășească experiența

- De unde are spiritul acest privilegiu surprinzător?

- Cum putem noi vedea lucrurile în raporturi pe care privirea lucrurilor nu-l poate revela?

- Invocarea unei rațiuni superioare și perfecte – rațiunea divină – nu se susține

o Soluția este sustrasă oricărui control experimental o Aceste noțiuni fundamentale nu sunt fixe și definitive, ci se desfac și se refac fără încetare

o Rațiunea divină fiind imuabilă, nu ar putea da seama de această modificare continuă

Soluția se află în mentalitatea socială

Noțiunile fundamentale – categoriile – s-au născut în religie și din religie

- Analizează credințele religioase primitive

- Categoriile sunt un produs al gândirii religioase

- Religia este un lucru eminamente social

- Reprezentările religioase sunt reprezentări colective care exprimă realități colective

- Dacă sunt de natură religioasă categoriile sunt produse ale gândirii colective

Noțiunea de timp

- Nu putem să ne reprezentăm timpul fără procedeele prin care îl divizăm, îl măsurăm

- Este imposibil să accedem la un timp care nu este o succesiunea de ore, zile, ani etc.

- Pentru a concepe timpul trebuie să distingem diferitele lui momente

- (pentru a dispune temporal stările de conștiință trebuie să le poți localiza la date determinate)

- Momentele diferite își au originea în mentalitatea religioasă

-

Divizarea timpului în săptămâni, luni ani etc. corespunde periodicității ritualurilor, sărbătorilor,ceremoniilor publice

- Un calendar reprezintă ritmul activității colective, având și funcția de a-i asigura regularitatea

Noțiunea de spațiu

- Dacă spațiul ar fi absolut omogen, nedivizat, gândirea n-ar putea accede la el

- Reprezentarea spațială constă esențial într-o primă ordonare introdusă în datele experienței sensibile

- Pentru a dispune spațial lucrurile trebuie să le poți situa diferit (sus- jos, stânga-drepta etc.)

- Distincțiile spațiale sunt datorate faptului că regiunilor le-au fost atribuit valori afective diferite

- Faptul că toți oamenii unei civilizații își reprezintă spațiul în același fel arată că au valori afective și

distincții comune



23

Toate categoriile sunt în funcție de condițiile sociale

Cunoștințele sunt alcătuite din două straturi:

- Stratul cunoștințelor empirice – născute din acțiunea directă a obiectelor asupra individului

- Stratul reprezentărilor colective – sunt în funcție de modul de organizare al societății, de morfologia ei,

de natura instituțiilor etc.

Reprezentările colective

- Sunt produsul unei imense cooperări care se întinde în spațiu și în timp

- Pentru a le produce o mulțime de spirite au asociat, au amestecat, au combinat ideile și sentimentele

lor

- În ele e concentrată o intelectualitate particulară, infinit mai bogată și mai complexă decât a

individului

- Prin intermediul lor rațiunea poate depăși întinderea cunoștințelor empirice

Omul este dublu

- O ființă individuală care-și are baza în organism

- O ființă socială care reprezintă cea mai înaltă realitate intelectuală și morală – societatea

- Consecințe:

o În ordine practică – ireductibilitatea idealului moral la mobilul utilitar

o În ordinea gândirii – ireductibilitatea rațiunii la experiența individuală

Categoriile sunt impuse de societate

- Categoriile se impun felului nostru de a gândi din afară și dinăuntru

- Este autoritatea însăși a societății, comunicându-ne moduri de a gândi, care sunt condiții

indispensabile ale oricărei acțiuni comune - Necesitatea cu care categoriile ne sunt impuse de către societate este pentru viața intelectuală ceea ce

morala este pentru voință

- Societatea nu poate lăsa categoriile la libera alegere a individului fără să se abandoneze pe ea însăși

- Pentru a exista societatea are nevoie de:

o Un suficient conformism moral

o Un minim de conformism logic

- De aceea societatea apasă asupra indivizilor să prevină dizidențele

Deosebiri între reprezentări și concepte

- Reprezentările

o Reprezentări sensibile

o Schimbătoare, fugitive, supuse unui flux continuu

- Conceptele

o Reprezentări colective

o Durabile, fixe, stabile – dacă nu universale cel puțin universalizabile

o Conceptul este o reprezentare esențial impersonală – prin el comunică între ele inteligențele

omenești

o Nu sunt abstractizări ale inteligenței individuale pornite de la reprezentările sensibile

o Sunt modul în care ființa socială – societatea – gândește lucrurile cu propria experiență

Nașterea conceptelor



24

- Societatea nu este interesată de aspectele singulare și variabile ale lucrurilor

- ea se interesează de lucruri în masă și le privește din punctul de vedere al generalității

- conceptele fiind reprezentări colective cuprind mai mult decât experiența personală: „tot ceea ce

colectivitatea a acumulat cu înțelepciune și știință în decursul secolelor”

- Gândirea logică – gândirea prin concepte – gândire impersonală relevată omenirii sub forma gândirii

colective

- Prin existența societății există în afara senzațiilor și imaginilor individuale un sistem de reprezentări

care se bucură de proprietăți diferite, care se impune spiritelor particulare

- Individul realizează că deasupra reprezentărilor lui private există o lume de noțiuni-tipuri după care

trebuie să-și ordoneze ideile

Conceptul și adevărul

- La prima vedere este considerat adevărat pentru că este colectiv

- Însă el tinde a nu deveni colectiv decât cu condiția să fie adevărat

- O reprezentare colectivă prezintă garanții de obiectivitate

o Este supusă unui control indefinit repetat

o Oamenii care aderă la ea o verifică prin propria experiență - Pentru a fi crezute nu este suficient pentru concepte să fie adevărate

o Ele trebuie să fie în acord cu celelalte credințe și opinii recunoscute

o Trebuie să fie integrate în ansamblul reprezentărilor colective

- Astăzi este suficient pentru noi să poarte ștampila științei deoarece noi credem în știință

- Însă această credință nu este diferită în mod esențial de cea religioasă

- Gândirea științifică nu este decât o formă mai perfecționată a gândirii religioase

Categoriile sunt datorate societății

- Categoriile sunt cadre permanente ale vieții mentale

- Pe baza experienței proprii individul nu se poate ridica la conceptul de grup total, căruia îi sunt

subordonate toate obiectele similare

- Experiența individuală este prea scurtă să ne facă să bănuim existența unui grup total

- Categoriile sunt opera conștiinței colective

- Relațiile pe care le exprimă categoriile nu puteau deveni conștiente decât în societate și prin societate

- Conștiința colectivă fiind istorică este o extensie a conștiinței individuale

- Conceptul de totalitate nu este decât forma abstractă a conceptului de societate

- Societatea este întregul care cuprinde toate lucrurile, clasa supremă care cuprinde toate celelalte clase

Organizarea cunoașterii reflectă organizarea societății (organizarea epistemică este organizarea socială)

- Nu există societate fără o organizare conștientă de sine

- Această organizare este o clasificare, ce corespunde și spațiului pe care-l ocupă societatea și

organizării temporale:

o Fiecărui grup particular îi este afectată o anumită porțiune din spațiu

o Spațiul total trebuie să fi divizat, diferențiat, orientat

o Această organizare trebuie cunoscută de toate spiritele

o Orice participare la o activitate socială trebuie să fie stabilită într-un timp comun pe care toată

lumea trebuie s-l conceapă la fel

o - Având origine socială conceptele au și rolul de a exprima realități sociale

o Categoria de gen a fost la început indistinctă de conceptul de grup uman



25

o La baza categoriei de timp se află ritmul vieții sociale

o Categoria de spațiu e legată de spațiul ocupat de societate

o Forța colectivă furnizează prototipul forței eficace

Spiritul critic este un produ social: este rezultatul ciocnirii inteligențelor

Conștiința colectivă

- Conștiința colectivă este cea mai înaltă formă a vieții psihice pentru că este o conștiință a conștiințelor

- Conștiința colectivă, fiind deasupra conștiințelor individuale, vede lucrurile prin prisma aspectului lor

permanent și esențial, pe care-l fixează în noțiuni comunicabile

Pornind de aici unii gânditori au încercat să demonstreze originea socială a conștiinței înseși.

- Dumitru Drăghicescu:

o conștiința și diversele ei forme derivă din constituția socială înc are trăiesc indivizii și nu din

constituția organică a corpului omenesc

o conștiința are un izvor și un organ: izvorul îl constituie societatea iar organul – creierul

Concluzii la pozitivism

- distruge noțiunile de substanță, lucru, corp, materie,forță, eu

- dizolvă noțiunea de cauzalitate

- spațiul și timpul sunt reduse la forme ale legăturii dintre lucruri

- dizolvă noțiunea de aprioritate transcendentală (nu există forme pure ale conștiinței)

-

principiile logicii sunt scoase, ca orice cunoștință, din experiență, fiind generalizări ale acesteia - toate cunoștințele, fiind scoase din experiență, sunt relative (limitele experienței)

- cunoașterea este prin natura ei utilitara, servind direct sau indirect nevoilor biologice ale individului -0

asigurând conservarea speciei

- Pozitivismul se caracterizează printr-o dragoste de date pozitive, adică de fapte observabile,

constatabile, măsurabile, printr-o restrângere a cercetării la fapte

Epistemologia analitică Prezentare generală

Filosofia analitică6

6 Această secțiune a cursului are la bază cursul de Epistemologie a d-nei Sorea Daniela, de la Universitatea Transilvania din

Braşov.



26

Filosofia analitica este o orientare a filosofiei contemporane, al carei obiect de studiu este

limbajul. Metoda de investigare este analiza logica a limbajului.

Perspective ale filosofiei analitice:

- filosofia analitica formala;

- filosofia analitica informala;

F il osofia anali tica formala

utilizeaza logica matematicii moderne in analiza limbajului;

evidentiaza deficientele limbajului natural;

construirea unor limbaje ideale si traducerea propozitiilor stiintei si filosofiei in aceste

limbaje;

originarea problemelor filosofice in neconcordanta formei verbale cu forma logica a

expresilor;

În cadrul filosofiei analitice s-au dezvoltat in ordine cronologica cateva orientari:

Atomismul logicPrincipalii reprezentanti ai acestei perspective sunt Bertrand Russell si Ludwig Wittgenstein.

Reprezentantii acestei orientari considerau ca exista un nivel ultim al limbajului. La acest nivel

gasindu-se propozitii simple cu semnificatii cunoscute din experienta. Aceste propozitii sunt

numite propozitii atomare si lor le corespund obiecte, propozitii si relatii, adica fapte atomare.

Intre multimea propozitiilor atomare si multimea faptelor atomare exista o relatie de

izomorfism.

Empirism logic

Reprezentantii acestui curent sunt membrii Cercului de la Viena si membrii Cercului de la

Berlin.

Au socotit fizica, fizicieni fiind, drept cunoastere standard;

Cu plecare de la teoriile fizicii au elaborat un model standard al teoriei stiintifice, modelul logic

matematic, si au socotit ca rolul filosofilor este sa arate in ce masura teoriile din diferitele

discipline ale cunoasterii se suprapun peste modelul standard. Si orientarea aceasta, asemeni

atomismului logic, este restrictiva.

Pentru ei fizica matematizata este standard al oricarei cunoasteri. Filosofia trebuie redusa lalogica stiintei;

Cunoasterea progreseaza inductiv.

Reactii critice

Empirismul pragmatic;

Rudolf Carnap este reprezentantul unei reactii din interior, care evidentiand dificultatile de

corelare a termenilor observationali cu cei teoretici propune ca solutie elaborarea unor enunturi

conditionale, care sa delimiteze campul observational;

Karl Popper este intemeiatorul rationalismului critic;

Reprezentantii valului al doilea socotesc ca rolul epistemologului nu este acela de a stabili ce

conditii trebuie sa indeplineasca o teorie pentru a fi stiintifica, ci acela de a identifica modurile

in care se produce progresul si cunoasterea.

Reprezentantii valului doi: noua filosofie a stiintei; neorationalismul dialectic;



27

(valul al treilea)

Se combina modalitatile din reactiile critice anterioare;

Apare orientarea numita noua filosofie a naturii, caracterizata de identificarea unui ansamblu de

categorii si principii provenite din diferite zone ale cunoasterii stiintifice, capabile sa inchege

intr-un intreg experientele umane (fizica cuantica, termodinamica, teoria catastrofelor, teoria

sistemelor);

Disputa Einstein si scoala de la Copenhaga (neacceptarea mecanicii cuantice)

Empirismul pragmatic

Este o orientare nascuta ca reactie la empirismul logic.

Vizeaza interesul orientarii pentru confruntarea teoriilor stiintifice cu realitatea;

Intregul teoriei se confrunta cu intregul realitatii;

Teoria este mai flexibila decât realitatea

Precursori ai empirismului logic

Franz Brentano (1838 – 1917)

Bretano este primul dintre filosofii contemporani care a indicat analiza logica a limbajului ca

modalitate de dezlegare a problemelor filosofice, în special în lucrarea sa ―Despre clasificareafenomenelor psihice‖ (1911)

Brentano indica trei surse de eroare:1. erori de natura psihica, erori provenite din ignorarea caracterului intentional al sentimentelor

umane si considerarea obiectului acestora ca exterior cunoscatorului.

2. erori de natura istorica, datorate preluarii necritice a unor vechi conceptii.

3. erori de natura lingvistica:

a. utilizarea aceluiasi nume pentru fenomene diferite;

b. utilizarea cu sensuri diferite a aceleasi expresii;

c. judecati ce par a lega reprezentari;

In cazul acestora e necesara distingerea sensului propriu de sensurile improprii ale existentului. In sens

propriu existentul vizeaza lucruri, in sens impropriu existentul vizeaza esentialitati (fictiuni produse

prin folosirea limbii) Ex: un corp exista, permite construirea in limbaj a judecatii corporalitatea exista

Judecata este adevarata, mintea mea lasa sa se construiasca propozitii ―exista‖ adevaruri: Ex: un ganditor gandeste ceva (mintea prin limbaj) ceva este gandit

Ex: eu nu cred ca Divinitatea exista eu cred in neexistenta divinitatii

Ex: Carl va fi rege Carl este un viitor rege

Ex: fenomenul A este imposibil existenta imposibilitatii fenomenului A

Obiectele fictive, zice Bretano, pot trece drept lucruri. Aceasta stare, ca sursa de eroare, se datoreaza

faptului ca ―este‖ are in limbaj multiple semnificatii, putandu-se referi la existenta reala, gandita,

echivalenta, subordonare, identitate.

In acest context rolul filosofului e cel de a elabora o imagine cuprinzatoare asupra existentului.



28

Gotlob Fr ege (1848 – 1925)

Îşi dezvoltă teoria în lucrarea sa intitulata ― Sens si semnificatie‖ (1892)

El este de parere ca niciun limbaj nu poate elimina toate sursele de eroare, dar este dezirabila

inaintarea spre edificarea unei limbi logic perfecte.

Frege identifica doua tipuri de sursa de eroare:

1. o sursa ce vizeaza utilizarea expresilor cu sens si fara semnificatie:

termen nume sens

concept

referent semnificatia (un termen are semnificatie cand il

putem identifica cu realitatea)

Ex: corpul ceresc cel mai apropiat de pamant

2. Existenta unor expresii cu sensuri diferite in diferitele lor utilizari. Exista expresii marcate de

polisemie asocierii mai multor sensuri cu aceasi semnificatie.

Sursele de eroare se pot inlatura prin construirea unui limbaj ce cuprinde in cat mai maremasura expresii scurte si exacte. Intr-un astfel de limbaj un nume propriu, adica un cuvant, semn, o

conexiune de semene sau o expresie exprima sensul si desemneaza semnificatia. Unitatea numelor

proprii alcatuieste un limbaj ideal.

Intr-un astfel de limbaj fiecare expresie care se constituie ca nume proprii din semne deja

existente desemneaza un obiect si niciun semn nou introdus ca nume propriu nu poate fi lipsit de

semnificatie.

Un limbaj ideal nu poate fi clarificat fara a trasa in prealabil distinctiile si corectiile din

limbajul natural.

Bertrand Russell (1872 – 1970)

Esenţială este lucrarea sa intitulata ―Paradoxurile logicii‖ (1905)

Exista predicate. Orice predicat se aplica siesi sau nu, tertul este exclus. Daca se aplica siesi atunci este

impredicabil. Termenii ―predicabil‖ si ―impredicabil‖ sunt predicate. Sursa paradoxurilor este faptul caexista predicat predicabil si predicat impredicabil.

Daca predicatul impredicabil e predicatul atunci isi aplica siesi proprietatea, atunci e

impredictibil. Daca predicatul impredicabil e impredicabil, atunci nu isi aplica siesi proprietatea si este

predicabil.

Situatia prezenta indica existenta unor erori de logica in interiorul matematicii. El propune

utilizarea analizei logice in logica simbolica pentru explicarea paradoxurilor. Utilizarea acestei analize

logice duce la conturarea teoriei tipurilor logice. Aceasta teorie impune limitarea posibilitatilor de

asertare, aratand ca ceea ce cuprinde toate elementele unei multimi nu poate fi element al acelei

multimi. Enunturile universale trebuie distinse de enunturile singulare.

Diferenta universalelor de singulare impune reinterpretarea enunturilor universale cu ajutorul

functiilor propozitionale in vederea stabilirii domeniului de semnificatie.

Ex: toti oamenii sunt muritori Daca x este om, el este muritor.

F(x) = 1, pt x apartine lui I



29

valoarea de adevar multimea oamenilor

I domeniul de semnificatie, in afara acestui domeniu functia nu are sens. Exista argumente pentru

care functia nu are valoare de adevar. Pentru Russell domeniul de semnificatie se numeste tip logic, si

propune depasirea situatiilor paradoxale prin ierarhizarea tipurilor logice.

Ierarhizarea tipurilor logice presupune parasirea logicii moniste care opereaza sub presupozitia

existentei unui intreg in favoarea unei logici atomiste, potrivit careia lumea este compusa din faptesingulare diverse.

Metoda filosofica aferenta acestei mutatii este analiza. Potrivit acesteia orice enunt trebuie

redus la componente de maxima simplitate, identificandu-se propozitiile atomare si constantele logice

ce leaga aceste propozitii in enunturi moleculare.

Russell mai spune ca au semnificatie doar cuvintele ce desemneaza ceva ce exista in mod real.

Ex: Centaur, Perseu

Nu sunt nume proprii: (au semnificatie datorita legaturilor cu obiectele);

Sunt descriptii mascate: (au semnificatie aparenta data de relatia cu alte

cuvinte);

Este falsa atribuirea de realitate unor descriptii cu expresii fara referent.

In Problemele filosofie, Russell identifica doua tipuri de cunoastere:

Cunoastere:

- a lucrurilor imediata

- a adevarurilor mediate sau derivata

1. Cunoasterea imediata a lucrurilor (CIL). Este de natura experientei nemijlocite. Ea poate fi:

cunoastere a lucrurilor particulare (date senzoriale sau autopercepere) sau a universalelor de

tipul relatilor spatiale sau temporale, sau a calitatilor sensibile.

2. Cunoasterea mediate a lucrurilor (CML). Este cunoasterea prin descriere, presupune experienta

nemijlocita si cunoastere de adevaruri. Recunoastem informatiile senzoriale din CIL si le

atasam conceptual.

3. Cunoasterea imediata a adevarurilor (CIA) sau cunoastere intuitiva. Este cunoasterea

adevarurilor intrinsec evidenta. Ii corespund principiile logicii si matematicii, enunt referitor la

ceea ce e dat in simturi si anumite propozitii empirice.

4. Cunoasterea mediata a adevarurilor (CMA). Este cunoasterea prin deductii din adevaruri

intrinsec evidente cu ajutorul principiilor intrinsec evidente.

Cunoasterea de adevaruri implica eroarea, ce este adevarat si ce este fals se gasesc in alte teorii ce

necesita a indeplini trei cerinte:

i. sa admita si opusul adevarului, adica falsul;

ii. sa considere adevarul si falsul propozitii ale convingerilor si asertiunilor, nu ale

faptelor;

iii. sa admita dependenta adevarului si falsului unei convingeri de ceva din afara

convingeri.

Cum stie mintea ca a atins adevarul?



30

Ar putea mintea identifica adevarul prin coerenta? Dar exista mai multe sisteme coerente

independente si in plus coerenta depinde de principiile logici, deci nu le poate intemeia. Din aceste

motive coerenta nu poate defini adevarul, desi este un bun test al adevarului.

Idea corespondentei si revizuirea acesteia.

In orice act de judecata sunt prezente: mintea care judeca si obiectele, adica termenii pe care ii

judeca mintea. Obiectele alcatuiesc un ansamblu ordonat in actul de judecata si sunt implicate doua

tipuri de relatii:

relatia subiectului cu obiectul; relatia obiectului cu obiectele inconjuratoare: determina constituirea unui obiect

complex.

Judecata este adevarata cand corespunde unui obiect complex si falsa cand nu exista un astfel de

obiect. Adica, nu exista o relatie ordonata intre obiectele simple de felul celei din convingere.

Adevarul si falsul sunt proprietati ale convingerilor dar depind de obiectele convingerilor.

Convingerile depind de minti in privinta existentei lor si nu depind de minti in privinta adevarului lor.

PROBLEMA ŞTIINŢIFICĂ7

În opoziţie cu viziunea empiristă tradiţională, conform căreia cunoaşterea porneşte de laobservaţii şi ajunge, prin inducţie, la un corp de propoziţii declarative de un grad mai mare sau maimic de generalitate, cercetările metaştiinţifice tind să arate că activitatea de cunoaştere porneşte de la

probleme a căror soluţie se caută, că orice astfel de soluţie generează la rândul său una sau mai multe probleme şi că cercetarea se sprijină tot timpul pe probleme..

Dezvăluirea locului şi rolului problemelor în procesul cunoaşterii şi în structura logică a ştiinţei

constituite a sugerat ideea că progresul cunoaşterii trebuie apreciat nu numai după adevărurile obţinute,ci şi după numărul şi valoarea problemelor formulate, după profunzimea lor şi perspectivele pe care ledeschid pentru cercetările viitoare.

Apariţia propriu-zisă a problemei este precedată de o stare specială a cunoaşterii numită situaţie problematică. Situaţia problematică poate să apară în cele mai diferite moduri şi, de aceea, este greu dedefinit. Se poate spune totuşi că ea reprezintă o dificultate apărută în calea cunoaşterii, un obstacol caretrebuie depăşit. Cel mai adesea, ea se manifestă ca o contradicţie între cunoştinţele existente şi anumitefapte noi care nu pot fi explicate în lumina vechilor cunoştinţe.

Situaţia problematică poate de asemenea să apară: - ca o contradicţie între două sau mai multe explicaţii alternative ale aceloraşi fapte

- ca o contradicţie în cadrul unei teorii ştiinţifice date

7 Ideile prezentate în acest curs sunt preluate din Teoria cunoaşterii ştiinţifice, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1982, lucrare ce-i are drept

coordonatori pe Ştefan Georgescu, Mircea Flonta şi Ilie Pârvu. Am preferat această prezentarea datorită clarităţii şi sistematizării foarte bune a ideilor înceea ce priveşte tema aleasă, lucruri esenţiale pentru o introducere în problematica problemei ştiinţifice.



31

- ca lipsă de întemeiere sau insuficientă întemeiere logică sau faptică a unei idei sau teorii - ca inexistenţă sau insuficienţă a mijloacelor de abordare adecvată a unui obiect pentru a

răspunde unor trebuinţe practice sau cognitive

- ca dificultate în extinderea anumitor rezultate ale cunoaşterii la alte domenii decât cele pentru care se ştie că sunt valabile

Problema apare ca o conştientizare a contradicţiei dintre cunoştinţele existente (mai exact,limitele acestor cunoştinţe) şi noile cerinţe sau necesităţi cognitive ale oamenilor. De aceea problemase mai poate defini şi ca cunoaştere despre necunoaştere. Ea ţine de procesul mişcării gândirii de lanecunoscut la cunoscut, de la cunoştinţe mai puţin complete şi precise la cunoştinţe din ce în ce maicomplete şi precise.

Fiind o cunoaştere despre necunoaştere, problema nu reprezintă un vacuum gnoseologic total;ea presupune, pe de o parte, anumite cunoştinţe anterior elaborate, fără de care ar fi imposibilă apariţiacontradicţiei şi conştientizarea ei, iar, pe de altă parte, este expresia insuficienţei acestor a, a unui gol

informaţional care trebuie înlăturat. Ea reprezintă o constatare a insuficienţei cunoştinţelor obţinute până la un anumit moment şi o expresie a necesităţii de a depăşi limitele acestor cunoştinţe, de adobândi cunoştinţe noi.

Structura problemei ştiinţifice

Orice problemă presupune mai întâi o cunoaştere anterioară numită cunoaştere prealabilă, saude fond, formată din totalitatea cunoştinţelor despre domeniul considerat existente până în acelmoment. Pentru stadiile relativ evoluate ale cunoaşterii ştiinţifice, cunoaşterea de fond se prezintă ca oteorie ştiinţifică formată dintr -o mulţime de concepte şi enunţuri organizate logic.

Existenţa cunoaşterii de fond determină caracterul sistemic al problemelor. Ca urmare, nuexistă probleme izolate, de sine stătătoare, care să nu aparţină unui sistem de cunoştinţe şi care, deci, sănu fie dependente de o cunoaştere prealabilă.

Existenţa cunoaşterii prealabile face posibilă apariţia şi recunoaşterea problemei, indicădirecţia în care trebui căutată soluţia, sugerează reguli şi procedee de soluţionare. Cunoaşterea

prealabilă permite ca după descoperirea şi formularea problemei să se avanseze o ipoteză de lucru

care, deşi poate să nu fie încă soluţia completă poate călăuzi cercetarea în vederea obţinerii acesteia dinurmă şi poate fi ulterior corectată, completată, verificată sau chiar abandonată, pe măsuri acumulăriiunor date relevante noi san a elaborării unei noi teorii.

Cererea de informaţie pe care o conţine orice problemă pentru a diminua sau înlăturadificultatea sau incertitudinea din calea cunoaşterii se exprimă printr -o întrebare. Orice întrebare areanumite presupoziţii care, la rândul lor, aparţin cunoaşterii de fond şi, prin urmare, sunt acceptate caadevărate. Ele sunt conţinute implicit în chiar formularea întrebării, dar nu sunt supuse întrebării (nusunt puse la îndoială) şi cercetării sugerate de aceasta.

Adevărul presupoziţiilor este o condiţie obligatorie pentru ca întrebarea (şi, implicit, problema)să aibă sens, să poată avea un răspuns adevărat şi, în general, să exprime o cerere autentică deinformaţie. Numărul presupoziţiilor unei probleme este, în fapt, foarte mare şi greu de stabilit cu

precizie. De asemenea, nu există presupoziţii ultime şi absolute, ci doar presupoziţii relative în sensulcă anumite presupoziţii sunt indiscutabile într -un context, dar pot fi puse sub semnul întrebării în altecontexte. Din ansamblul presupoziţiilor posibile ale unei probleme sunt acceptate doar cele care suntconsiderate relevante de către cercetător într -un context determinat.

Presupoziţia trebuie distinsă de alţi ingredienţi ai problemei, anume dezideratul întrebării şibaza întrebării. Dezideratul întrebării constă în situaţia epistemică pe care vrea s-o realizeze cel

care formulează problema, deci şi întrebarea, în timp ce baza întrebării este acea parte a problemei

care apare în domeniul operatorului interogativ (semnul întrebării). În limbajul natural, distincţia dintre presupoziţie, deziderat şi bază nu este întotdeauna uşor de realizat; acest lucru devine posibil într -un

limbaj formalizat.

În teoria problemei trebuie considerat şi răspunsul la întrebare, adică acel enunţ care, dacă ar

fi adevărat, ar satisface cererea de informaţie a subiectului cercetător. Forma răspunsului de pinde detipul întrebării şi de structura ei logică, dar în general constă în determinarea unei variabile, adică



32

înlocuirea ei cu o constantă (prepoziţională, individuală sau predicativă). În teoria problemelor, se facdistincţii între răspuns direct şi răspuns indirect, între răspuns complet şi răspuns parţial, între răspuns

posibil şi răspuns propriu-zis etc.; răspunsul la întrebare reprezintă adesea şi soluţia problemei.

Tipologia problemelor ştiinţifice

Tipologizarea problemelor, deşi nu poate fi decât relativă şi aproximativă, este totuşi foarteutilă pentru activitatea de rezolvare de probleme.

Problemele ştiinţifice trebuie distinse, mai întâi, de problemele practice, cu care, de altfel, seaflă într -o strânsă legătură. În timp ce problemele practice vizează găsirea unor acţiuni, tehnici,operaţii etc. prin intermediul cărora să se poată controla sau transforma o parte a realităţii naturale şisociale pentru producerea de valori materiale capabile să satisfacă trebuinţe ale oamenilor, problemele

ştiinţifice vizează depăşirea unor dificultăţi de cunoaştere, obţinerea unor cunoştinţe ştiinţifice noi sauameliorarea celor vechi.

Problemele ştiinţifice trebuie distinse, în al doilea rând, de problemele didactice. Problemele

didactice în procesul instruirii unor generaţii, cel mai adesea în învăţământul instituţionalizat, camodalităţi specifice de însuşire de către aceste generaţii a unora dintre principalele rezultate alecunoaşterii ştiinţifice existente până în momentul dat. Problemele didactice, care se folosesc în

procesul de comunicare profesor —

elev, se caracterizează prin faptul că profesorul cunoaşte soluţiilesau cel puţin paşii efectivi şi succesiunea lor normală care duc la obţinerea soluţiilor, pe când elevii nu

cunosc aceste soluţii; de aceea, soluţionarea unor astfel de probleme nu sporeşte informaţia cognitivă a profesorului, ci doar pe cea a elevilor care se instruiesc, pe când în cazul problemelor ştiinţifice

propriu-zise, care apar în procesul de cercetare, soluţiile nu sunt cunoscute de nimeni — la un anumit

moment al dezvoltării ştiinţei, în cazul introducerii unei noutăţi absolute — , sau nu sunt cunoscute

pentru cel care rezolvă problema — în cazurile de redescoperire ştiinţifică, ele trebuie căutate, iar cândsunt găsite se sporeşte informaţia cognitivă existentă până atunci în domeniul de cercetare dat.

În cadrul problemelor ştiinţifice propriu-zise distingem între problemele care ţin dedescoperirea unor fenomene, evenimente, proprietăţi sau relaţii (inclusiv legi) din domeniul ce

formează obiectul de cercetare al unei ştiinţe date, şi problemele care privesc analiza căilor, a

mijloacelor şi modalităţilor de cunoaştere. Cele din urmă apar, de regulă, în momentele de cotitură, desalt calitativ în istoria ştiinţei şi sunt determinate îndeosebi de către neconcordanţa dintre noiledescoperiri şi vechile metode de cercetare şi modalităţi de interpretare. Ele se situează la un alt nivel alcercetării ştiinţifice, anume la nivel metateoretic, în particular logico-metodologic, care tinde să deţinăo pondere crescândă în ansamblul cercetării ştiinţifice. Problemele de cele două tipuri, pe care le-am

putea numi, respectiv, probleme-obiect şi metaprobleme, sînt strîns legate între ele şi se influenţeazăreciproc, deoarece, pe de o parte, soluţionarea problemelor metateoretice constituie o condiţie necesară

pentru soluţionarea problemelor -obiect, iar pe de altă parte, cercetarea problemelor -obiect genereazăcontinuu numeroase şi tot mai profunde probleme metateoretice, logico-metodologice.

Putem distinge, de asemenea, problemele ştiinţifice după gradul lor de profunzime. Există,astfel, probleme care nu afectează bazele teoriei ştiinţifice din care fac parte (numite şi probleme

normale, probleme regulate) şi probleme care vizează trecerea de la o teorie ştiinţifică la alta prinrevoluţie ştiinţifică (numite anomalii). Cele dintâi, care se rezolvă în cadrul teoriei date, cu mijloaceleşi conform cu regulile acesteia, sunt delimitate şi recunoscute ca atare doar cu ajutorul teoriei

ştiinţifice existente. Activitatea cu problemele de acest tip urmăreşte nu schimbarea teoriei ştiinţificeexistente, ci perfecţionarea acesteia, eliminarea dezacordurilor sale lăuntrice şi a celor dintre teorie şirealitate. Problemele de cel de-al doilea tip nu se pot soluţiona în cadrul teoriei date, cu metodele şiregulile acceptate în mod general, ci prin trecerea la o nouă teorie, mai profundă, prin realizarea uneirevoluţii ştiinţifice (printr -o schimbare de paradigmă, în termenii lui T. Kuhn)

Problemele pot fi clasificate şi după natura întrebărilor care intră în structura lor

După natura raportului lor cu răspunsurile, întrebările pot fi închise şi deschise. O întrebareeste închisă dacă mulţimea răspunsurilor sale posibile este complet determinată sau dacă există o



33

schemă sau metodă efectivă de construcţie a tuturor răspunsurilor sale posibile. Dimpotrivă, o

întrebare este deschisă dacă mulţimea răspunsurilor sale posibile nu este determinată şi nici nu existăo schemă sau metodă efectivă de construcţie a tuturor acestor răspunsuri; în acest caz, nu se ştie exactla ce se referă întrebarea şi deci nici ce formă trebuie să aibă răspunsul.

În cunoaşterea ştiinţifică apar, apoi, numeroase probleme bazate pe întrebări de următoarele treitipuri: întrebări-dacă, întrebări-care şi întrebări-de ce.

Întrebările-dacă intervin mai ales în situaţiile de decizie cu privire la valoarea semantică aunor enunţuri, în situaţiile de verificare şi confirmare, în cele de alegere a unei ipoteze dintr -o mulţime

de ipoteze alternative. O întrebare-dacă se caracterizează prin faptul că baza ei este o propoziţie carenecesită o decizie cu privire la valoarea ei de adevăr, prezintă o mulţime de alternative, din carerăspunsul selectează o submulţime; prin formularea unui răspuns adevărat se elimină sau se reduceincertitudinea cu privire la valoarea de adevăr a propoziţiei ce formează baza acelei întrebări. In cazulcel mai simplu, când întrebarea prezintă o mulţime minimă, doar de două alternative, din carerăspunsul urmează să selecteze una, ea se numeşte întrebare da-sau-nu.

Întrebările-dacă sunt de trei feluri:(1) întrebări-dacă cu alternativă unică, care cer ca răspunsul să selecteze una dintre alternativele

prezentate, anume pe cea care este singura adevărată;(2) întrebări-dacă cu listă completă, care cer ca răspunsul să selecteze toate alternativele

adevărate, acestea fiind mai multe;(3) întrebări-dacă nonexclusive, care cer ca răspunsul să selecteze o alternativă adevărată dintr -o mulţime care poate conţine mai multe asemenea alternative.

Întrebările-care apar în special în situaţiile de clasificare, când se cere să se afle care obiectedintr-o clasă dată au anumite proprietăţi cunoscute, sau ce proprietăţi are un obiect nou şi deci care esteclasa căreia îi aparţine. O întrebare-care se caracterizează prin faptul că baza sa este o funcţie

prepoziţională cu unul sau mai multe argumente, mulţimea alternativelor sale se obţine prin substituţiaunor constante în locul variabilei acelei funcţii, iar răspunsul la o astfel de întrebare elimină sau reduceincertitudinea cu privire la satisfacerea funcţiei care formează baza întrebării. După natura variabileidin funcţia- bază a întrebării, întrebările-care sunt de două feluri: (1) întrebări-care individuale, în carefuncţia- bază conţine una sau mai multe variabile individuale, iar răspunsul indică un individ sau mai

mulţi indivizi dintr -un domeniu dat (domeniul de valori al variabilelor) care au anumite proprietăţispecificate deja în întrebare; (2) întrebări-care predicative, în care funcţia- bază conţine una sau maimulte variabile predicative, iar răspunsul indică una sau mai multe proprietăţi pe care le au unul saumai multe obiecte dinainte precizate sau o clasă căreia îi aparţin aceste obiecte.

Întrebările-de ce apar mai ales în situaţiile în care se cere explicarea unor fenomene, stabilireaunor legături cauzale, justificarea unor aserţiuni date.

O întrebare-de ce se caracterizează prin faptul că baza sa este o aserţiune, adică o propoziţieadevărată asertată ca adevărată şi deci în privinţa căreia nu există nici o incertitudine; prin răspunsul lao asemenea întrebare se elimină sau se reduce incertitudinea cu privire la justificarea extralogică aaserţiunii ce formează baza sa.

Întrebările de acest tip, numite şi întrebări explicative, trebuie deosebite de un alt tip de

întrebări-de ce, numite epistemice, care nu cer justificarea bazei, ci raţiuni pentru justificareaacceptării unei propoziţii. În timp ce întrebările explicative au un angajament ontologic şi răspunsul lor

presupune găsirea unor legi şi raporturi cauzale obiective, cele epistemice au un angajamentepistemologic şi psihologic şi urmăresc întemeierea unor convingeri sau credinţe.

Justificarea bazei întrebărilor explicative şi, deci, formularea răspunsului, constă în construireaunei inferenţe ale cărei premise să conţină alte enunţuri ce se asertează în sprijinul întrebării şi dincare, cu ajutorul unor relaţii de inferenţă corespunzătoare, baza să rezulte ca o concluzie.

Rolul probl emelor în cunoaştere

Problemele constituie forţa motrice internă a cunoaşterii, cauza lăuntrică ce declanşează şi

întreţine tot timpul procesul cunoaşterii. De aceea, modul cum sunt puse problemele, natura şi profunzimea acestora influenţează în mod decisiv întreaga dezvoltare ulterioară a cunoaşterii, valoarea,



34

profunzimea şi utilitatea cunoştinţelor obţinute într -un asemenea proces. Alegerea problemelor

echivalează cu stabilirea liniei fundamentale a cercetării într -un domeniu sau altul al ştiinţei,determinarea direcţiei de dezvoltare a cercetării pentru o perioadă de timp mai mult sau mai puţinîndelungată. Chiar când nu pot fi soluţionate imediat, problemele joacă un rol important în dezvoltareacunoaşterii ştiinţifice deoarece, odată puse de către un savant sau un grup de savanţi, pot polarizaatenţia şi eforturile unor generaţii întregi de cercetători şi, astfel, pot orienta ştiinţa în ansamblu într -odirecţie sau alta.

Fiind o cunoaştere despre necunoaştere, problema este o structură complexă care conţineanumite date (cunoştinţe sau informaţii anterioare), anumite necunoscute (cel puţin una), precum şio legătură determinată dintre date şi necunoscute. Problema nu reprezintă doar o constatare a

limitelor cunoştinţelor existente în raport cu anumite nevoi cognitive, ci şi o modalitate de determinarea necunoscutului, de transformare a lui în obiect de interes pentru cercetarea ştiinţifică. Datele

problemei conţin în ele informaţii potenţiale despre însuşirile, relaţiile, legile posibile alenecunoscutului, concentrând şi orientând astfel forţa de cunoaştere a ştiinţei într -o direcţie determinată.Cunoştinţele sau datele existente deja în formularea problemei constituie un instrument de localizare asferei necunoscutului şi de determinare a obiectului cercetării. Se poate spune astfel că necunoscutul serecunoaşte şi se formulează cu ajutorul a ceea ce este cunoscut, necunoscutul poate fi descoperit numai

prin raportarea la cunoştinţele existente. Sistemul cunoştinţelor existente constituie în acelaşi timp o

„bază de atac" şi un instrument pentru pătrunderea în domeniul necunoscutului.Puntea dintre cunoscut şi necunoscut, adevărata cale care duce la „cucerirea" necunoscutului şitransformarea lui în cunoscut este ipoteza ştiinţifică. Problema este adevăratul punct de plecare în

procesul formării ipotezei; aceasta din urmă nu apare, aşa cum în mod greşit se susţine adesea, carezultat al unor generalizări sau extrapolări inductive pornind de la fapte, ci ca soluţie provizorie a unei

probleme ştiinţifice.

Problema nu dispare odată cu formularea ipotezei; ea însoţeşte tot timpul ipoteza şi se poateconsidera complet soluţionata doar atunci când ipoteza este verificată. Pe acest traiect se poateîntâmpla ca rezultatele parţiale ale testării ipotezei să se răsfrângă asupra problemei, să ducă lareformularea ei şi chiar la modificarea întregii cunoaşteri de fond sau a situaţiei de plecare.

Deşi omul de ştiinţă poate manifesta un mare ataşament faţă de anumite metode şi tehnici şi,

astfel, să fie îndemnat a căuta probleme la care să aplice aceste metode şi tehnici, asemenea maniere deabordare sunt rareori fertile pentru cercetarea ştiinţifică. Scopul major al acestuia fiind formularea şirezolvarea de probleme, se constată că problemele care ţin de trecerea revoluţionară de la o teorie laalta nu pot fi soluţionate cu vechile mijloace; ele cer elaborarea unor metode şi tehnici noi.

Problemele contribuie, de asemenea, la realizarea funcţiilor de cunoaştere ale teoriilor ştiinţifice, în primul rând a funcţiei gnoseologice centrale — explicaţia ştiinţifică. Sursa cea maiimportantă şi frecventă de apariţie a problemelor sunt situaţiile problematice în care apar contradicţiiîntre vechile cunoştinţe şi anumite fapte sau date noi care se cer explicate. Ipoteza avansată ca soluţie aunei asemenea pro bleme reprezintă, totodată, şi explicaţia dată noilor fapte. Ceea ce se cere pentrurezolvarea oricărei probleme este o soluţie. La început, o soluţie constă în principal dintr -o explicaţie.Dacă descoperim explicaţia unei probleme, de obicei, noi rezolvăm problema.

Problemă şi pseudoproblemă

În cunoaşterea ştiinţifică apar permanent, pe lângă probleme reale, şi pseudoprobleme sau probleme ireale, fictive, imaginare, aparente, fără sens, false probleme etc. Existenţa lor a fost sesizatăde mulţi oameni de ştiinţă şi teoreticieni ai ştiinţei care le-au apreciat în cele mai diverse feluri.

Pseudoproblemele pot să apară în ştiinţă în mod necesar, ca şi pro blemele reale; ele nu sunt

rezultatul ignoranţei sau arbitrariului subiectului şi, prin urmare, ele nu trebuie privite ea un răuabsolut, care ar putea fi eliminat o dată pentru totdeauna din cunoaşterea ştiinţifică. Mai mult, ele suntstrâns legate de problemele reale, la originea lor se află o serie de cauze comune, şi probleme autenticeşi false pot trece unele în altele, în anumite condiţii.

Se pot distinge două categorii mai importante de pseudoprobleme: relative şi absolute.Pseudoproblemele relative apar în cunoaşterea ştiinţifică în momentele unor transformăr i



35

revoluţionare, când se realizează trecerea de la o teorie ştiinţifică la alta mai profundă sau cel puţincând cunoaşterea depăşeşte limitele vechii teorii, fără să fi ajuns la elaborarea sistematică a unei teoriinoi. În aceste situaţii, se descoperă fapte noi din afara domeniului teoriei ştiinţifice date, dar, în absenţamijloacelor adecvate de abordare, se folosesc mijloacele (limbaj, metode de rezolvare, modalităţi deinterpretare) proprii vechii teorii.

Pseudo-problemele nu constituie doar obstacole în calea cunoaşterii, ci şi factori stimulatori ai

acesteia. Cercetarea lor poate aduce o contribuţie specifică la dezvoltarea ştiinţei. Ambele tipuri de pseudoprobleme sunt strâns legate de apariţia şi cercetarea unor probleme reale. Se ştie, de exemplu, că încercările nereuşite de a rezolva problema cvadraturii cercului au dus la dezvoltarea metodelor algebrei şi analizei mărimilor finite, că încercările de a crea un perpetuum mobile au dus la înţelegereanaturii energiei şi apoi la descoperirea legii transformării şi conservării energiei, că ideea elixirului

vieţii şi a transformării diferitelor substanţe în aur au contribuit la apariţia chimiei ca ştiinţă.

„Soarta” problemelor ştiinţifice

Cercetarea care începe cu formularea problemelor, deci cu trecerea de la situaţia problematicăla problema propriu-zisă, se poate încheia cu:

- clarificarea

- rezolvarea

- dizolvarea

- amânarea

- uitarea problemelor.

Rezultatul cel mai valoros, scopul fundamental al întregii activităţi de cercetare a problemelor,dar şi cel mai greu de atins, este rezolvarea problemelor.

Clarificarea este procesul de analiză complexă a problemei, prin care se urmăreşte dezvăluireanaturii şi tipului acesteia, a componentelor sale principale şi a relaţiilor dintre ele (datele şinecunoscutele), punerea corect, a problemei, asigurarea existenţei unor metode şi mijloace desoluţionare adecvate. Ea este atât un rezultat al activităţii de cercetare a problemelor atunci când nu se

poate obţine mai mult, cât şi un pas necesar spre rezultatul final, soluţionarea problemei. Cu cât o problemă a fost mai bine clarificată şi mai precis formulată, cu atât creşte posibilitatea soluţionării ei.Se consideră în genere că o problemă bine formulată este pe jumătate rezolvată. Clarificarea înseamnă mai întâi stabilirea tipului problemei respective, încadrarea acesteia

într -o clasă sau chiar în mai multe clase nonexclusive. Acest lucru este important, deoarece de tipul problemei depind în bună măsură şi mijloacele şi căile necesare soluţionării ei.

Clarificarea înseamnă, în al doilea rând, stabilirea relaţiilor dintre probleme şi cunoaşterea prealabilă, încadrarea problemei într -un sistem de cunoştinţe, dezvăluirea legăturilor dintre ea şi teoriaştiinţifică din care face parte. Presupoziţiile directe trebuie să fie, pe de o parte, adevărate pentru ca

problema să aibă sens şi, deci, să fie bine pusă; pe de altă parte, ele trebuie să fie relevante, adicăesenţial şi comprehensiv legate de problema considerată. Adesea, clarificarea se soldează cu

eliminarea unor presupoziţii ca false sau irelevante pentru problema dată şi cu formularea unor presupoziţii noi, adecvate acesteia. Clarificarea joacă un rol important în cunoaşterea ştiinţifică,deoarece eliminarea treptată a presupoziţiilor false şi înlocuirea lor cu altele adevă rate sau cu un mai

mare grad ele probabilitate reprezintă aspecte ale progresului ştiinţific. În esenţă, prin clarificare se asigură punerea unor probleme determinate (sau bine formate) şi

bine formulate. O problemă este determinată dacă, menţionează explicit, ori de câte ori nu reiese clar din context, care sunt necunoscutele sale. În expresia ei formală, această cerinţă se traduce prin:generatorul problemei să conţină atâtea variabile câte necunoscute are problema şi să fie prefixat cuatâţia operatori interogativi câte variabile conţine.

O problemă este bine formulată dacă este determinată, există un sistem de cunoştinţe ştiinţifice(date, legi, teorii) în care problema poate fi încadrată în mod adecvat, s-a stabilit că presupoziţiile eisunt adevărate, s-a stabilit tipul soluţiei acceptabile şi modul de verificare a acesteia. Rezolvareaconstă în aflarea răspunsului adevărat şi relevant la întrebarea conţinută în problemă şi, prin aceasta,



36

satisfacerea cererii de informaţie, sporirea informaţiei existente, eliminarea sau diminuareaincertitudinii şi, deci, depăşirea dificultăţii ivite în cunoaştere.

Răspunsul la întrebare, numit şi soluţia problemei, este un enunţ care înlocuieşte variabila dingeneratorul problemei cu o constantă corespunzătoare.

Pentru rezolvarea problemelor în general, ca şi pentru formularea lor, nu există reguli fixe. Cutoate acestea, experienţa „comunităţii ştiinţifice" poate fi distilată într -o adevărată strategie care săconţină indicaţii euristice valoroase pentr u activitatea de rezolvare de probleme. Cele mai importante

dintre acestea se referă la:- stabilirea exactă a părţilor componente — cunoscutele şi necunoscutele — problemei;- determinarea tipului în care se încadrează problema;- descompunerea ei în probleme mai simple şi ordonarea acestora după prioritatea logică sau

după gradul de dificultate;- simplificarea datelor şi eliminarea informaţiei redundante;- căutarea unor probleme asemănătoare, dar rezolvate pentru a transforma problema dată într -

una de rutină- transformarea problemei într -una mai simplă prin schimbarea constituenţilor sau a formulării

ei;

- evidenţierea presupoziţiilor relevante mai impor tante ale problemei;

-verificarea soluţiei

etc.

Ştiinţele formale dispun adesea de tehnici standardizate pentru găsirea soluţiilor problemelor derutină, numite algoritmi, şi pentru testarea lor, numite proceduri de decizie. Dacă pentru o anumităclasă de probleme sunt disponibile atât un algoritm, cât şi o procedură de decizie, se spune că aceste

probleme sunt rezolvabile în mod efectiv.Prin algoritm se înţelege un număr de indicaţii precise, care definesc ce serie de operaţii

trebuie efectuate succesiv pentru a rezolva toate problemele dintr-o clasă dată, iar prin procedură dedecizie înţelegem o succesiune cvasimecanică de operaţii cu ajutorul cărora se poate stabili, într -un

număr finit de paşi, valoarea de adevăr a soluţiei.Există în cunoaşterea ştiinţifică şi probleme insolubile. Insolubilitatea „absolută" provine din

lipsa de sens a ceea ce se prezintă ca problemă ştiinţifică, generată cel mai adesea de falsitatea uneia

sau mai multora dintre presupoziţiile ei. Activitatea asupra problemelor de acest tip se soldează cu unrezultat negativ, cu disoluţia lor, ceea ce, după cum s-a arătat mai înainte, reprezintă o contribuţie la progresul cunoaşterii.

Mai importante şi mai frecvente sunt problemele „relativ insolubile". Ele sunt o consecinţă ainsuficienţei mijloacelor adecvate de rezolvare, a datelor şi tehnicilor de rezolvare. De aceea, a spune

că o problemă este insolubilă cu mijloacele date înseamnă a spune că mijloacele existente suntinsuficiente pentru rezolvarea problemei date, ceea ce orientează cercetarea către găsirea unor mijloacede soluţionare mai puternice. Un rezultat parţial şi intermediar pe acest drum este, pentru ştiinţeleformale, găsirea unei demonstraţii de nesolubilitate a problemei date. Problemele relativ insolubileapar în ştiinţă ca o consecinţă a nerezolvării unor probleme mai profunde, de a căror „situaţie" depindenatura celor dintâi. Iar acest lucru se explică parţial prin faptul că problemele ştiinţifice nu apar în mod

izolat, ci în sisteme, în cadrul cărora ele pot fi ierarhizate, ordonate, legate logic după profunzimea lor,după existenţa sau inexistenţa mijloacelor de rezolvare, după corelaţiile lor logice. Rezolvarea de facto

a unei probleme ce posedă anterioritate şi prioritate logică în cadrul sistemului conferă o relativăinsolubilitate celorlalte probleme din sistem.

Cercetarea problemelor nu se încheie întotdeauna cu soluţionarea lor. Ea poate duce şi laeliminarea problemelor, ca rezultat al calificării lor fie ca banale, fie ca pseudoprobleme. Deasemenea, o problemă ştiinţifică poate sfârşi prin a fi uitată, fie pentru că nu mai prezintă interes pentruo nouă generaţie de oameni de ştiinţă, fie pentru că n-a fost încă elaborată o teorie în cadrul căreia să

poată fi găsite mijloacele adecvate de a o rezolva.



37

IPOTEZA ŞTIINŢIFICĂ

Teoriile ştiinţifice sunt mulţimi de enunţuri interconexate, adică sisteme de idei. Unele dintre

elementele acestor sisteme de idei participă ca enunţuri prime în sistemul teoriei, pe care astfel îl susţinca bază, ca temelie, ca fundament al lor.

Filozofia ştiinţei a considerat multă vreme că edificarea teoriilor ştiinţifice trebuie să aibă ca

fundament exclusiv principii, ipotezele fiind evitate ca nefiind la adăpost de eroare. Principiul — termen derivat din princeps, principia, desemnând ceea ce stă primul (primus) —

este enunţul care stă la începutul unui demers mental fie demonstrativ, fie sintetic. În viziuneaempiristă, principiile apar ca fiind trase din experienţă sub formă de legi experimentale foarte generale,dispunând de o confirmare factuală atât de amplă încât s-ar putea avea o încredere neclintită în ele.

Natura şi rolul ipotezei ştiinţifice

În privinţa rolului ei, ipoteza nu diferă de principiu, ceea ce rezultă şi din etimologia termenului(Hypâthesis înseamnă literal ceea ce se pune dedesubt, temelie, bază). Diferenţa dintre cei doi termenia fost făcută prin luarea în considerare a originii lor, a propriului lor temei. Spre deosebire de principii

care se justifică prin confirmarea faptică solidă care stă în spatele lor, ipotezele sunt invenţii care se pot justifica prin ceea ce le urmează, prin eventualul succes al construcţiei teoretice pe care o susţin.

În funcţie de contextul în care intervine, ipoteza poate avea sensul de ipoteză logică, ipotezăepistemologică sau ipoteză metodologică. În sens logic, ipoteza — echivalând cu o supoziţie sauasumpţie — este o presupunere făcută pentru a demonstra o teză care derivă din ea, presupunere care,în momentul utilizării ei, nu se ştie dacă este sau nu adevărată; ea este numai crezută, prezumată a fiadevărată sau utilizată ca şi cum ar fi; înţelegând că nu se poate demonstra totul, întrucât ar antrena

regresul la infinit. Aristotel a admis că pentru a demonstra adevărul cunoaşterii trebuie început prin acrede în el. Când funcţionează ca punct de plecare în sisteme teoretice cu structură deductivă, adevărulipotezei (axiomei, postulatului) nici nu interesează, deoarece, cum se ştie, adevărul poate să rezulte dinorice — şi din adevăr şi din fals.

Uneori demonstraţiile admit cu bună ştiinţă presupoziţii cunoscute ca false pentru valoarea lor instrumentală, constând în uşurarea calculelor. Poincare numea ,.convenţii" ipotezele indiferente laadevăr, termen inadecvat pentru a da seama de rolul pe care acestea îl îndeplinesc în demonstraţii.Ideea de ipoteză în sens de principiu adoptat într -o demonstraţie stă la baza metodei ipotetico-

deductive de creare a sistemelor teoretice. Această metodă a făcut ca distincţia dintre principiu şiipoteză să se şteargă cu totul, tot aşa cum, în alt plan, metoda axiomatizării în utilizările ei din ultimulsecol a desfiinţat treptat diferenţa dintre axiomă şi postulat.

În sens epistemologic, ipoteza exprimă particularitatea gândirii de a nu se opri la limitelecunoaşterii experimentale ci, cedând unui fel de mişcare inerţială, de a le depăşi mai mult sau mai



38

puţin îndrăzneţ, anticipând ceea ce nu cunoaşte încă, dar poate prefigura prin analogie cu ceea ce acunoscut.

Ca presupuneri făcute în vederea explicării unor fapte, ipotezele sunt construcţii ale gândiriiinventate pentru a modela ceea ce nu se cunoaşte, dar se bănuieşte în baza a ceea ce se cunoaşte.

Pentru E. Mach rolul ipotezei apare în lumina metodei analitice, prin care gândirea, aflată înfaza unei teze de demonstrat sau probleme de rezolvat, începe prin a considera teza demonstrată sau

problema rezolvată pentru a stabili ce condiţii ar fi necesare pentru aceasta, trece apoi de la condiţii lacondiţiile condiţiilor stabilite de fiecare dată ca ipoteze, mergând astfel până vor exista motivesuficiente pentru a opri acest mers regresiv, anevoios şi nesigur. În măsura în care nu se reduce la a fi

punct de plecare, adică asumpţie iniţială, supoziţie de bază sau axiomă într -o construcţie deductivă, ciîncercare de explicare printr -un argument ex hypothesi, ipoteza devine prin ea însăşi, şi nu numai înconcluziile inferate din ea, corijabilă, confirmabilă sau infirmabilă în lumina experienţei viitoare. Dar şi în cunoaşterea factuală ipoteza se poate prezenta ca presupoziţie fundamentală.

Geneza ipotezei ştiinţifice

Ipoteza poate avea ca sursă observaţia de fapte, inclusiv observaţia provocată şi controlatăexperimental; putând fi sugerată de fapte, ipoteza nu este însă trasă din ele, nu este produs al unei

activităţi constatative, ci o structură inventată, o construcţie mentală. Totodată, la limită, un fapt nueste o ipoteză : înroşirea hârtiei de turnesol sau oprirea unui indicator la o diviziune a cadranului unui

aparat au calitatea de datum şi se stabilesc prin simplă inspecţie vizuală fiind neproblematice şinecontroversabile. În ştiinţă însă lucrurile nu sunt atât de simple; despre curentul electric, de pildă, M.Bunge spune că este inferabil, dar nu observabil, că mai degrabă decât un datum este o ipoteză.Oricum, sesizarea unor datum-uri a unor realităţi mai complexe, ca fapte ştiinţifice, precum şisistematizarea lor pentru a fi folosite la sprijinirea sau subminarea unei ipoteze implică intervenţia unor elemente teoretice ale altor ipoteze prealabile. Chiar sugerate de observaţii, ipotezele sunt construcţiimentale cu largă independenţă, în sensul că nu sunt determinate neambiguu de faptele de observaţie:numeroase ipoteze pot fi emise pentru a da seama (şi pot da efectiv în mod parţial) de acelaşi ansamblude fapte.

Ipoteza poate fi sugerată de un alt model teoretic pornind de la care, în baza unei analogii,creatorul ei o imaginează ca pe un pattern al câmpului factual supus cercetării. Dar o ipoteză poate să nu fie sugerată de ceva prealabil, ci construită pur imaginativ şi ex

nihiilo (în sensul lipsei conştiinţei legăturii cu cunoaşterea anterioară). Ipoteza este oricum rezultatulunui efort mental mâi mult sau mai puţin intens şi îndelungat.

Există şi alte tipuri de abordări ale ipotezei. K. Popper, chiar dacă e convins că întrebarea sau ipoteza trebuie să preceadă observaţia, afirmă

că teoriile anticipative ar fi în mod ereditar încorporate în organele noastre de simţ, ca un fel deaşteptări înnăscute, în baza cărora nu cunoaştem, ci ghicim ipotezele noastre. Pentru Popper ipotezele,generalizările, aşteptările nu ne sunt impuse din afară, ele depind de o nevoie înnăscută de a, descoperiregularităţile în jurul nostru, în acest scop emitem spontan conjecturi, asumându-ne riscurile

corespunzătoare şi supravieţuim pentru că le falsificăm şi respingem. Impresia că ipotezele elaborate prin intuiţie s-ar produce prin generaţie spontanee a fost arătată ca falsă de Bungel.

Asemănător, Thomas S. Kuhn vede ieşirea din crize şi înlăturarea anomaliilor prin iluminări;acestea pot fi însă sclipiri de intuiţie intelectuală, valorificând eforturi îndelungi şi penibile de tatonareşi elaborare.

Demers asigurând cunoaşterii un caracter deschis, în mod deliberat vag, ipoteza cade de dreptsub incidenţa logicii, neputând fi abandonată, în manieră humeiană, psihologiei. Logica nufuncţionează însă aici în stare pură; ea se împleteşte cu elemente intuitive, imaginat ive, volitive. De

aceea, geneza ipotezei nu este în jurisdicţia unei logici obişnuite, nici elementară, nici matematică.Actele concrete ale creaţiei ştiinţifice sunt guvernate de infralogici — ansambluri de exigenţe maicomplexe dar mai suple, mai puţin presante, în domeniul cărora presupunerea intervine la tot pasul, iar

inferenţele probabile devin instrumente indispensabile ale gândirii. Operaţiile logice fundamentale



39

reintră în joc în realizarea infe-renţelor ale căror concluzii sunt enunţuri probabile, ipotetice, dominând procesul justificării ipotezei.

Distincţia menţionată a fost transformată prin exagerare de către empirismul logic într -oadevărată ruptură între ceea ce Hans Reichenbach a numit „contextul descoperirii" şi „contextul

justificării", eliminându-l pe primul din domeniul logicii şi epistemologiei.Argumentele erau că descoperirea presupune explicaţia cauzală (abandonată metafizicii), adică

a originilor (creării, genezei, invenţiei) ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice care trimite la motiv area lor

prin educaţia şi cultura creatorului, prin poziţia sa socială, prin constituţia psihologică, interesele personale etc. Opus, justificarea se referă la funcţionarea cunoştinţelor indiferent de către cine şi cumau fost obţinute, având de rezolvat problema dacă faptele, oricum selectate, constituie evidenţăobiectivă pentru ipoteze. Justificarea este rezultatul operaţiilor de testare şi evaluare a ipotezelor. Înaceastă viziune, descoperirea este subiectivă, iar justificarea obiectivă, opoziţia dintre cele douăcontexte fiind ireductibilă, în consecinţă, gânditori ca Reichenbach şi Popper afirmă că logica nutrebuie să analizeze procesele de concepere a ideilor noi.

Această concepţie este azi in linii mari depăşită fiind reluate în cadre conceptuale noi eforturile

de construire a unei „logici a descoperirii‖. În cadrul acestei „logici‖ ipoteza apare nu ca simplăconcluzie a unui demers inferential, ci ca rezultat al unui proces metodologic complex în care scheme,modele, operaţii logice interferează cu factori psihosociologici, în sensul că înţelegerea problemelor a

căror rezolvare se tatonează prin ipoteze, tipul modelului ipotetic construit, raportarea rezultatelor lasituaţia de fapt sunt opera subiectului care utilizează nu numai structurile gândirii sale logice şi schememetodologice, ci şi capacităţi extralogice — imaginaţie, intuiţie, interese, pasiune, voinţă etc.

Considerarea ponderii variate eu care pot interveni aceşti diverşi factori a permis decelarea unuimare număr de metode euristice, luminând procesele de inventare a ipotezelor în ştiinţă; au fost, deasemenea, descrise strategii euristice fecunde în munca echipelor de cercetare ca brainstormingul(Alex. F. Osborn), sinectica (W. J. T. Gordon) ingineria valorică (Erlicher şi Milles), inventica

(Kaufmann, Fustier şi Drevet) şi alte tehnici productive pentru emiterea ipotezelor.

Evaluarea ipotezelor ştiinţifice

Opţiunea între diversele metode de creare a ipotezelor şi numeroasele tipuri de ipotezerezultând din ele se face, în funcţie de natura problemelor de rezolvat, după criterii de randament almuncii intelectuale, orice ipoteză fiind bună dacă duce la rezultate bune. Ferdinand Gonseth considerăcă „nu există procedeu privilegiat pentru a intra în posesia unei ipoteze valoroase. Să ne asigurăm ca oipoteză să fie plauzibilă, puţin importă modul în care a fost obţinută. Singura sa legitimitate este de ase :arăta eficace".

Există însă anumite condiţii sau exigenţe de constructivitate şi de funcţionalitate a ipotezei acăror îndeplinire îi conferă statutul de ipoteză ştiinţifică, deosebind-o de ipoteza „ştiinţifico-fantastică"sau de alte divagaţii mentale. Aceste condiţii, care se convertesc în caracteristici ale ipotezelor rezultând din îndeplinirea lor, pot servi drept criterii de estimare sumară şi prealabilă verificăriiexperimentale, adică de admisibilitate a ipotezelor. Asemenea criterii preliminare, secundare ca rol,

permit să se sta- bilească cel mult daca o supoziţie este suficient de bună pentru a merita efortul de a o justifica prin supunerea la teste cât mai concludente.

Exigenţa cea mai slabă căreia trebuie să-i răspundă o ipoteză pentru a fi socotită admisibilă estesă fie plauzibilă. Plauzibilitatea este gradul de încredere care se poate atribui unei ipoteze înainte deînceperea procesului testării ei, pe baza valorii surselor care au sugerat-o şi a operaţiilor care auintervenit în elaborarea ei. Principalul indiciu al plauzibilităţii sau verosimilităţii ipotezei estenoncontradicţia internă, sau consistenţa internă înţeleasă ca însuşirea de a nu conţine enunţuriincompatibile. Pe lângă această consistenţă internă se cere ipotezei şi consistenţă externă, în sensul dea avea legătură cu cunoaşterea prealabilă, de a rămâne compatibilă cu majoritatea legilor şi teoriilor ştiinţifice dobândite.

Valoarea acestor criterii de preselecţie a construcţiilor teoretice este însă cu totul relativă;

îndeplinirea lor constituie doar indicii favorabile unei ipoteze şi în nici un caz probe, sau argumente peremptorii în sprijinul ei. Dar chiar ca cerinţe de admisibilitate, nu de admitere, de acceptare, ele sunt



40

puţin presante, de vreme ce neîndeplinirea lor nu poate justifica complet refuzul acceptării în mod provizoriu a unei ipoteze pentru supunerea ei la teste probante; şi aceasta pentru că, în legătură cuconsistenţa internă de exemplu, o ipoteză poate prezenta în momentul creării ei dificultăţi interne,dezarticulaţii, chiar inadvertenţe, care urmează a fi eliminate în procesul verificării şi al pregătirii ei

pentru a fi comunicată. De asemenea, aplicarea severă a cerinţei de a avea coerenţă externă ar întârziasau chiar împiedica schimbări revoluţionare în ştiinţă. Or, marile teorii, aşa-numiţii giganţi aicunoaşterii ştiinţifice, de exemplu creaţii ca heliocentrismul, teoria plusvalorii, teoria relativităţii etc.nu s-au situat deloc în prelungirea cunoaşterii preexistente, ci au contrazis-o.

Condiţii mai presante de admisibilitate a ipotezei sunt indicarea câmpului validităţii sale prezumate şi, în strânsă legătură cu aceasta, sugerarea mijloacelor verificării sale empirice; se cere,aşadar, ipotezei să fie empiric testabilă, ceea ce înseamnă să fie „sensibilă la experienţă".

Fără îndeplinirea acestei cerinţe de a avea implicaţii verificabile, adică lipsită de capacitatea dea produce consecinţe în legătură cu care să se poată imagina vreun rezultat experimental care s-o

confirme sau s-o contrazică, o ipoteză nu poate aparţine cunoaşterii ştiinţifice care se caracterizeazătocmai prin faptul că dispune de proceduri capabile să rezolve problemele, să selecţioneze soluţiile, sătranşeze controversele.

Testabilitatea este, aşadar, o caracteristică fundamentală a ipotezei ştiinţifice. Dar, cerinţa caipoteza să rămână testabilă dispunând de greutate empirică, de sensibilitate la experienţă nu reprezintă

nicidecum obligaţia ei de a rămâne în preajma experienţei dobândite şi cu atât mai puţin de a putea ficonfruntată cu datele experienţei vieţii zilnice. Dimpotrivă, o ipoteză ştiinţifică poate fi oricât defantezistă; de fapt toate ipotezele sunt speculative, sub acest aspect neexistând diferenţe între ipotezele

proprii ştiinţei şi cele ale filozofiei. Sub condiţiile menţionate anterior orice ficţiune are aşadar statutulde ipoteză ştiinţifică. Obligaţia impusă de exigenţa de a fi empiric testabilă cere evitarea numai aficţiunilor principial incontrolabile. Pentru ca o ipoteză să fie testabilă ea trebuie să conţină numai

predicate susceptibile a fi cercetate oricât de sofisticate sunt ele. Numind ipotezele care nu conţin implicaţii verificabile „lipsite de greutate empirică", Hempel le ilustrează cu exemplul ipotezei că atracţia gravitaţională este datorată iubirii care

se manifestă între corpurile fizice, ipoteză luată din filozofia tomistă a cunoaşterii. Dovezile că

aceasta este o pseudoipoteză sunt că ea nu sugerează nici un fapt care s-o confirme sau s-o infir

me şi că, în consecinţă, nu poate fi imaginat un test care să decidă între ea şi teza opusă, după care lucrurile fizice s-ar atrage reciproc din ură, pentru a se ciocni şi distruge

Cu toată importanţa îndeplinirii criteriului testabilităţii de principiu în stabilirea admisibilităţiiipotezelor, trebuie introdusă şi în legătură cu acesta relativizarea că, iniţial, ipoteza poate să sugerezeteste vagi, slabe; dacă este ştiinţifică, ipoteza se va distinge însă prin faptul că pe măsura trecerii

primelor teste, îşi va spori continuu controlabilitatea.Problema admisibilităţii ipotezelor l-a preocupat intens şi pe K. E. Popper, după care toate

construcţiile ştiinţei au caracter conjectural, ipotetic. Ideea de verosimilitudine permite să se ştiedinainte cum arată o teorie ştiinţifică bună, ce fel de teorie ar fi mai bună şi, ceea ce este esenţial, să seselecţioneze dintre multiple teorii în competiţie aceea care serveşte mai bine progresul ştiinţei. Astfel,arată Popper, se poate spune înainte de orice control, că este potenţial sau virtual mai bună teoria care

are un conţinut mai mare, pentru că ne obligă la o mai mare varietate de controale, e mai tare logiceşteşi mai îndrăzneaţă. Acest ultim caracter apare ca fundamental lui K. E. Popper, pentru că în concepţialui nu confirmabilitatea, ci falsificabilitatea este indiciul admisibilităţii teoriilor. O teorie este cu atâtmai îndrăzneaţă cu cât este mai mare conţinutul său. Ea este de asemenea mai riscantă: e mai probabilsă începem gândind că este falsă. Sunt preferabile, după Karl Popper, teoriile mai bogate în conţinuttocmai pentru că sunt mai improbabile, fiindcă numărul falsificatorilor lor potenţiali creşte.

În această concepţie, teoriile sunt toate ipoteze. Teoriile aflate în competiţie se evaluează, în parte, anterior testării (a priori) şi, în parte, ulterior testării (a posteriori) ; şi în timp ce pentru evaluareaa priori contează mai ales conţinutul, puterea explicativă virtuală, pentru evaluarea a posteriori ideea

cea mai importantă este adevărul, căruia Popper îi preferă „conceptul mai accesibil" de aproximare a

adevărului sau verosimilitudine. Evaluarea a posteriori a unei teorii depinde în întregime de modul încare ea a rezistat la teste severe şi ingenioase.



41

La Popper evaluarea a posteriori este pusă în dependenţă de valoarea a priori a teoriei: teoriilecare sunt neinteresante a priori nu e necesar să fie testate, pentru că gradul lor scăzut de testabilitateexclude a priori posibilitatea ca ele să poată fi supuse la teste realmente semnificative şi interesante. Pede altă parte, teoriile înalt testabile sunt interesante şi importante şi dacă nu reuşesc să treacă testelelor: noi putem învăţa o imensitate de lucruri din insuccesul lor. Insuccesul lor poate fi fecund, pentru

că acesta poate de fapt sugera modul de construire a unei teorii mai bune. Cu toată importanţa exagerată pe care o acorda evaluării prealabile a teoriilor, Popper admite că

trebuie preferate teoriile nu numai testabile, ci care au trecut efectiv mai bine ca altele teste severe,

care rezolvă problemele şi care, rămânând conjecturi, generează probleme noi, neaşteptate.

Rolul logicii, ca organon al criticii mai degrabă decât al testării, ca şi rolul fundamenta l al

observaţiei şi al controalelor experimentale este să arate că teoriile sunt false, stimulându -ne să producem altele mai bune. Dacă o ipoteză nu rezistă la aceste critici şi la aceste teste cel puţin tot aşade bine ca celelalte ipoteze în competiţie cu ea, va fi eliminată, în lupta concurenţială concepută dePopper ca analoagă cu selecţia naturală din lumea vie. Teoria falsificaţionistă, centrală în concepţiaraţionalismului critic cultivat de Popper, conduce la o imagine oarecum distorsionată asupracunoaşterii, care nu numai că poate fi de fapt, ci trebuie să aspire să fie de drept o suită de eşecuri.

Pe măsura cristalizării lor, ipotezele capătă noi caracteristici care pot fi luate în considerare în pro-cesul evaluării şi selecţionării lor Aceste caracteristici sunt, ca şi cele menţionate anterior, atâtexterne cât şi interne; printre cele externe sunt probabilitatea, domeniul de adecvare, precizia adecvării,

potenţialul de descoperire etc. Probabilitatea unei ipoteze este, spre deosebire de plauzibilitatea ei, o măsură obiectivă a

gradului de încredere pe care îl merită, măsură care se constituie numai după ce ipoteza a început să fiesupusă testării. Ea justifică nu doar admisibilitatea, ci acceptarea ipotezei incriminate. Ca şi

plauzibilitatea, pr obabilitatea capătă valori care se înscriu între necesar şi imposibil, între cert şiabsurd, între 1 şi 0. Iniţial, chiar unei plauzibilităţi maxime îi corespunde o probabilitate nulă, dar dacăipoteza promovează teste relevante, cele două valori pot ajunge să se confunde; cercetătorul va aveaatâta încredere în ipoteză câtă probabilitate îi conferă testarea. Apar, bineînţeles, excepţii, când se

renunţă prea uşor la o ipoteză care a eşuat la începutul testării, sau se menţine încrederea într -o ipotezăcare nu reuşeşte să acumuleze o evidenţă suficientă. Astfel, multă vreme după ce ipoteza că orientarea păsărilor nocturne s-ar datora urechii fusese abandonată, reconsiderarea mai atentă a rolului acestuiorgan s-a dovedit adevărata explicaţie (orientare prin r adioreperaj).

Precizia adecvării corespunde preciziei previziunilor care se pot face pornind de la o ipoteză. Oipoteză este cu atât mai probabilă cu cât permite previziuni mai precise, iar unei probabilităţi nule îicorespunde o precizie nulă. Previziunile formează un mijloc de testare a ipotezelor. C. S. Peirce spuneacă orice ipoteză poate fi supusă confirmării prin forţa ei de a face predicţii verificabile.

Potenţialul de descoperire este măsura presupunerii subiective conţinută de ipoteză. Cu cât presupunerea este mai mare cu atât potenţialul este mai mic. Există deci o legătură inversă între plauzibilitate şi potenţialul de descoperire. O plauzibilitate nulă, adică o ipoteză a cărei implauzibilitate

este egală cu certitudinea are un potenţial de descoperire infinit. O plauzibilitate egală eu unu, adică oipoteză certă înaintea testării, are un potenţial de descoperire nul, dar şi unul infinit, deoarece o ipoteză

falsă poate fi şi neproductivă, dar şi infinit productivă. De exemplu, la începutul secolului XX,

ipoteza că mediul cristalin este perfect, care s-a dovedit apoi falsă, a fost deosebit de utilă în studiul proprietăţilor fizice ale cristalelor. Aceste caracteristici considerate externe apar în procesul de testarea ipotezei, fiind determinate de structura sa internă.

Raţiunea de a fi a ipotezei este justificarea ei, stabilindu-se dacă are, şi dacă da, în ce măsură,valoare de cunoştinţă ştiinţifică. Criteriul, adică procedeul decizional în acest scop, se alcătuieşte în

primul rând din ansamblul probelor sau mărturiilor care vin în sprijinul ipotezei, sprijin desemnat prindenumirea generică de evidenţă, iar descoperirea acesteia, solicitând instrumente teoretice şiexperimentale variate, constituie procesul de testare empirică a ipotezelor ştiinţifice.

Controlul experimental al ipotezei poate fi direct sau indirect, modalităţi care induc maridiferenţe de operaţionalitate şi valoare. Testarea este directă când controlează ceea ce ipoteza enunţă în



42

mod explicit. Astfel, supoziţia lui Harvey că trebuie să existe vase care leagă arterele cu venele a fostconfirmată în mod direct prin observarea vaselor capilare, de către Malpighi, cu ajutorul microscopuluiapărut între timp. Controlul indirect al ipotezei ştiinţifice se face, dimpotrivă, prin testarea a ceea ce ea

implică, pe calea confruntării unor consecinţe derivate din ea cu fapte reale. Intervenţia predicţiei înatestarea ipotezelor reprezintă tocmai un control indirect; aceasta înseamnă că teoria a putut să impliceşi alte fapte (cele prezise) decât acelea pentru explicarea cărora a fost construită, a fost verificată însituaţii diferite de acelea care stau la originea sa.

În ştiinţele maturizate, cunoştinţele ştiinţifice se plasează la un nivel de elaborare teoreticăincomparabil mai înalt decât cel al teoriei lui Harvey; ele au un caracter abstract şi complex, purtândasupra unor obiecte neconstatabile şi nemăsurabile pentru că sunt nereale şi nerealizabile ca atare,existând numai în domeniul posibilului. Chiar teoria lui Newton, în baza ei — principiul inerţieiconform căruia un corp asupra căruia nu se exercită nici o influenţă continuă să se mişte rectiliniu şiuniform — nu este controlabilă prin experienţă, pentru că nici la suprafaţa planetei noastre, nici înspaţiul extraterestru nu este posibilă realizarea condiţiei de a sustrage un corp absolut oricăreiinfluenţe; este imposibil de a izola complet un obiect, altfel decât pe plan mental. De aceea adevărulunei teorii ca aceea a lui Newton sau al oricărei alta de complexitate comparabilă nu poate fi stabilit

prin controlul a ceea ce enunţă în mod explicit, ci a ceea ce implică, adică prin controlarea unor consecinţe ale ipotezei de bază; aceste consecinţe se pot verifica una câte una. Trebuie subliniat că

proba va fi cu atât mai relevantă eu cât se vor fi verificat consecinţe mai îndepărtate ale ipotezei.Rezultă însă că o ipoteză nu se poate controla în mod complet, deoarece nu se pot stabili decât unnumăr, oricât de mare dar finit totuşi, de concluzii ale ei şi, respectiv, de fapte care o satisfac. Proba

realizată în acest fel se numeşte confirmare. Între controlul direct şi cel indirect există diferenţa că primul nu se poate aplica decât ipotezelor

de un înalt grad de ostensivitate, iar cel indirect, dimpotrivă, celor înalt abstracte, ajungându-se, înviziunea instrumentalistă mai ales, ca cele mai abstracte să fie probate sau confirmate numai înconsecinţele lor, pentru că ceea ce semnifică ele intrinsec nu mai contează.

Apoi, în timp ce controlul direct verifică ipoteza, cel indirect numai o confirmă, ceea ceînseamnă că în timp ce controlul direct stabileşte că teoria este adevărată, controlul indirect aratănumai că ea poate fi adevărată. Cum şi alte ipoteze pot fi egal, mai mult, sau mai puţin adevărate ca ea,

urmează, cum se arată în capitolul consacrat selecţiei teoriilor ştiinţifice, ca ele să se compare şi dupăalte criterii.

Înăuntrul controlului indirect, al testării propriu-zise, apare o netă asimetrie între relevanţa probelor confirmatoare şi a celor infirmatoare. Dacă cel puţin o consecinţă este absurdă, ipoteza estedefinitiv condamnată la falsitate, conform inferenţei valide exprimată printr -un modus tollens: dacăipoteza este adevărată, consecinţele sunt adevărate; dar consecinţele (cel puţin una) sunt false, deciipoteza este falsă;

Pe de altă parte, dacă există corespondenţă între consecinţe şi fapte, aceasta nu oferă totdeaunagaranţii suficiente pentru acreditarea unei ipoteze, căci s-ar putea ca rezultatele favorabile să sedatoreze unor factori adiţionali sau întâmplători. Calea de la confirmarea consecinţelor la verificareaipotezei urmează un modus ponens nevalid cu concluzie probabilă: dacă ipoteza este adevărată,

consecinţele sunt adevărate; consecinţele sunt adevărate, deci ipoteza este probabil adevărată.

Considerată sub aspect tehnico-operaţional, testarea unei ipoteze h este un proces complex carecuprinde mai multe operaţii:

(a) deducerea consecinţelor lui h;(b) confruntarea consecinţelor lui h cu anumite mărturii sau dovezi;(c) exprimarea rezultatelor acestei confruntări în enunţuri care împreună formează suportul

evidenţial sau evidenţa e;(d) stabilirea relaţiei dintre h şi e care este de condiţionare suficientă, de unde rezultă: dacă

consecinţele au fost verificate, atunci e formează suportul pozitiv al lui h şi deci h este confirmată;dacă consecinţele nu se verifică e formează suportul negativ al lui h şi deci h este falsificată sau

respinsă sau infirmată.



43

Operaţia (a) se efectuează la nivel raţional, aparţine logicii deductive şi deci sunt utilizatediverse tipuri de inferenţe deductive care asigură corectitudinea operaţiei şi certitudinea concluziilor,adică a consecinţelor lui h.

Operaţia (b) se desfăşoară la nivel observaţional şi experimental şi ea necesită participareaîntregului complex cognitiv — perceptiv şi raţional — al subiectului epistemic, precum şi arsenalulmetodologic necesar — instrumente şi aparate, tehnici şi procedee diverse.

Operaţia (e) constă în consemnarea rezultatelor obţinute în timpul efectuării lui (b) în enunţuricare exprimă informaţii despre situaţiile reale apărute în cursul confruntării consecinţelor lui h. Din

punct de vedere logic, enunţurile care formează e iau forma propoziţiilor singulare de existenţă : „în punctul spaţio-temporal K există cutare obiect" sau „...se produce cutare eveniment". De aceea,

formarea suportului evidential e constituie una din căile de asimilare a realului în scheme logice şi,astfel, se realizează legătura mijlocită dintre ipoteză şi domeniul din realitate la care se referă.

Operaţia (d) se desfăşoară tot la nivel raţional, permiţând logicii să intervină în mod specific.Astfel, deoarece între ipoteza h şi suportul său evidential e este un raport de la condiţie la consecinţă,numai două demersuri sunt valide : 1) de la afirmarea lui h la afirmarea lui e; 2) de la negarea lui e la

negarea lui h. Prin urmare, numai falsificarea urmează o cale analitică, care aparţine logicii deductive,obţinându-se respingerea lui h de către e, cu certitudine. Confirmarea se realizează inductiv, de laafirmarea lui e la afirmarea lui h, de aceea, între e şi h se stabileşte o relaţie de probabilitate.

O contribuţie importantă la studiul relaţiei evidenţiate aduce logica, inductivă elaborată deEudolf Carnap; această logică nu este o teorie a demersului amplificator, ci tocmai o procedură deevaluare de probabilităţi care să măsoare gradul de încredere raţională în relaţia dintre una sau maimulte probe (e) şi o ipoteză (h). În viziunea lui Carnap nici h nici e nu sunt determinabile prin mijloacelogice, ci doar r elaţia lor.

Desfăşurarea procesului de testare a ipotezelor prin intermediul operaţiilor principale (a)— (d)

arată că sunt angajate deopotrivă demersuri formal-logice şi de cunoaştere experimentală. Operaţiile(a) şi (d) sunt preponderent logice, iar operaţiile (b) şi (c) sunt mai ales experimentale (epistemice).Totodată, această desfăşurare ne permite constatarea că, de fapt, testarea nu se reduce la confirmaresau la falsificare şi că, prin urmare, testarea nu este o simplă relaţie logică dintre h şi e, aşa cum a fostanalizată de cele mai multe ori.

Confirmările nu sunt însă definitive: ele sunt necesare, dar insuficiente pentru verificareaipotezelor. Adevărul nu trebuie confundat cu confirmarea, deşi cele două noţiuni sunt într -o strânsălegătură. Dacă un enunţ a fost abundent confirmat de evidenţă şi dacă este inclus în mod consistentîntr -un sistem teoretic admis, atunci, până la noi dovezi, i se poate atribui enunţului o valoare deadevăr apro- piată de unitate. Dar confirmarea singură este insuficientă, ea nu este decât un indicator nesigur al adevărului. Conceptele — adevăr şi confirmare — sunt deci corelate, dar distincte.

Relaţia evidenţială care se instituie în actul confirmării ipotezelor prilejuieşte consideraţiignoseologice semnificative. Astfel din punctul de vedere al conţinutului informaţional, ipoteza estemai bogată în conţinut decât evidenţa. Această trăsătură diferenţiază fundamental relaţia evidenţială deimplicaţie şi explică de ce o ipoteză confirmată la un moment dat se poate dovedi aproximativă sauchiar falsă într -un moment de cunoaştere ulterior.

În primul rând, se cere evidenţei să fie relevantă; în al doilea rând, ea trebuie să fie autentică,demnă de încredere şi adecvată. Aceste trăsături o fac relevantă. Relevanţa este o cerinţăindispensabilă pentru orice evidenţă. O anumită evidenţă poate fi demnă de încredere (adevărată,

precisă sau obiectivă) şi adecvată, dar dacă ea nu este şi relevantă, ea este inutilă. Să presupunem căcineva spune: „Pământul este rotund, deoarece doi plus doi fac patru‖. Evidenţa oferită este demnă deîncredere şi completă în sine, dar nu are nici o legătură cu faptul că Pământul este rotund. De aceea, eaeste respinsă ca irelevantă în ciuda faptului că este adevărată. Numai când evidenţa este relevantă, este

important pentru ea să fie demnă de încredere şi adecvată.Adecvarea se referă la cantitatea de evidenţă disponibilă, care poate să varieze de la foarte

puţin sau deloc până la evidenţa completă sau totală. Iniţial, când ipotezele sunt numai plauzi bile,

evidenţa este foarte mică; treptat, pe măsura testării, evidenţa poate tinde să devină maximă. Astfel,



44

ipotezele ştiinţifice pot fi plasate pe un continuum, după cantitatea de evidenţă care le confirmă sau lesuportă.

Justificarea unei ipoteze (h) se realizează atât prin compararea ei cu dovezile empirice (e), câtşi cu un ansamblu de teorii admise cu titlu de cunoaştere de fond, cu caracter neproblematic. Depăşireadeficitului informaţional stabilit între conţinutul informaţional al ipotezei şi conţinutul evidenţei s -a

încercat prin introducerea conceptului de evidenţă totală, care se obţine prin cea de-a doua procedurăde justificare a ipotezelor — validarea teoretică. Ea se obţine prin „introducerea lor într -o teorie adicăîntr -un sistem al sprijinirii şi controlării reciproce a ipotezelor. Făcută, cum ar fi dezirabil, anterior testării empirice, validarea teoretică legitimează însăşi testarea dacă ipoteza „se arată a fi conjecturărezonabilă". Validarea teoretică face totodată ipoteza tratată contextual, nu imună, ci mai rezistentă laeventualele instanţe infirmatoare. Căci astfel validată, ipoteza nu se confruntă numai cu propria saevidenţă, ci vine în faţa instanţei care o evaluează însoţită de cunoştinţele pe care o comunitateştiinţifică le deţine despre domeniul de adecvare al ipotezei şi despre domenii învecinate sauasemănătoare cu care interacţionează.

Noţiunea de evidenţă totală sau completă a fost introdusă de R. Carnap şi a fost invocată şi dealţi filozofi ai ştiinţei pentru a soluţiona un anumit paradox care apare din folosirea fără rezerve asilogismului statistic. Mai mult, Carnap a încercat chiar să construiască logica inductivă pe bazaconceptului idealizat de evidenţă totală.

Există însă îndoieli cu privire la folosirea conceptului de evidenţă totală în ştiinţa factuală şi eleau fost exprimate de P. Suppes care a arătat, mai întâi, că informaţia pe care o deţine omul de ştiinţăeste variabilă în timp, căci lumea ştiinţei nu este statică şi simplă. Aceasta ridică, în al doilea rând,

problema modului cum se schimbă convingerile oamenilor de ştiinţă în timp. Revine epistemologieisarcina de a caracteriza ce parte din volumul uriaş ai informaţiei potenţiale pe care o deţine un om deştiinţă trebuie să fie acceptată drept evidenţă şi cum trebuie folosită pentru evaluarea probabilităţii uneiipoteze. Ar trebui elaborate principii după care informaţia să fie apreciată ca relevantă şi adecvată, dar dificultăţile unei astfel de evaluări sunt foarte mari. De exemplu, s-a enunţat regula prudenţei pure carerecomandă derivarea plauzibilităţii sau a convingerii care însoţeşte o ipoteză enunţată în prezent dinconvingerea anterioară caracterizată printr -o anumită probabilitate. P. Suppes este de părere că unastfel de principiu al prudenţei pure, deşi pare atractiv la prima vedere, este o pură fantezie.

Chiar dacă nu poate produce o evidenţă totală, validarea teoretică a ipotezei este de mareimportanţă: ea face ca abandonarea ipotezei în cazul că i se impun infirmări să aibă loc cu mult mai puţin grabă, căci susţinându-se reciproc cu alte ipoteze şi teorii, această abandonare ar implicareorganizări prea ample ale corpus-ului ştiinţei.



45

Legile ştiinţifice

Legea ştiinţifică este expresia cunoaşterii ştiinţifice obiectiv valabile, în aşa măsură încât

„momentele" de constituire a diferitelor ramuri ale ştiinţei moderne coincid cu descoperirea şirecunoaşterea unor legi generale în domeniile respective.

Locul central pe care-l ocupă în cadrul ştiinţei legile, în mod deosebit cele teoretice, cu o mare

putere de cuprindere, a fost evidenţiat în reflecţia filozofică a unora dintre reprezentanţii ei cei mai deseamă, de la Isaac Newton („Modernii, înlăturând formele substanţiale şi calităţile oculte, s-au străduitsă reducă fenomenele naturale la legi matematice") pînă la Albert Einstein (care vedea sarcina supremăa fizicianului în „căutarea acelor legi cu nivel înalt de universalitate... din care se poate obţine untablou al lumii prin deducţie pură").

Legile ştiinţifice şi generalizările cunoaşterii comune

Enunţurile-legi formulate în ştiinţele naturii sunt numite în mod curent şi „legi ale naturii",expresie folosită în paralel şi pentru desemnarea raporturilor obiective pe care omul de ştiinţăurmăreşte să le descopere. Aceeaşi dublă utilizare este tipică şi pentru expresiile mai particulare ca„legi fizice", „legi biologice" etc. Această situaţie poate fi considerată drept un reflex al credinţeispontane ce întovărăşeşte munca omului de ştiinţă că în fenomenele pe care le studiază există structuristabile, relaţii repetabile ce pot fi descoperite şi formulate mai mult sau mai puţin adecvat.

Ideea că în natură există o ordine, o necesitate, este proprie şi cunoaşterii comune, preştiinţifice, în măsura în care constituie o simplă generalizare a observaţiilor curente privindcaracterul ciclic al anumitor fenomene (alternanţa zi-noapte, succesiunea anotimpurilor...), constanţacu care producerea unui fenomen este precedată sau urmată de anumite alte fenomene, durata

aproximativ fixă a anumitor procese din lumea organică etc. Ba este inerentă, în fond, într -un fel saualtul, practicii sociale în toate stadiile civilizaţiei umane. Chiar folosirea termenului de lege pentruexprimarea ideii de necesitate naturală are o vechime considerabilă, precedând cu mult constituireaştiinţelor.

Desemnarea regularităţii proceselor din natură prin cuvântul „lege" este iniţial rezultatulunui transfer al accepţiei normative a termenului din sfera vieţii sociale în aceea a proceselor naturale,având la bază credinţa religioasă în guvernarea universului de către o forţă supranaturală. Esteinteresant de menţionat, în acelaşi sens, că până şi în secolul al XVII-lea, după ce această expresieintrase în vocabularul savanţilor, un Robert Boyle o foloseşte doar în scrierile sale teologice, nu şi încele ştiinţifice, socotind „improprie şi figurativă"

Odată cu dezvoltarea ştiinţei experimentale, la începuturile epocii moderne, ideea de lege a

naturii se impune tot mai larg, degajându-se treptat, în acelaşi timp, de conotaţiile religioase şicăpătând o semnificaţie mai precisă. În urma determinării efective, în astronomie şi fizică, a unuinumăr impresionant de legi, de către cercetătorii naturii, de la Kepler şi Galilei până la Newton, înlocul reprezentării vagi despre existenţa unei ordini, a unor regularităţi în natură, se cristalizează ideeade lege ca raport constant între anumite mărimi fizice, determinabil pe cale experimentală şisusceptibil, de obicei, de formulare matematică.

Prin formularea unei legi ştiinţifice se urmăreşte, de regulă, descoperirea unui invariant ce stăla baza uneia sau a mai multor regularităţi constatate deja şi poate furniza o explicaţie pentru ele.Aceasta presupune o analiză a fenomenelor, distingerea unor laturi sau componente ale lor şideterminarea relaţiilor dintre ele prin concepte noi, specifice, diferite de cele prin care se exprimăregularitatea mai superficială., ce urmează a fi explicitată.

Este suficient să comparăm, de exemplu, constatarea din viaţa de toate zilele că toate corpurilenesusţinute cad spre pământ — unele mai repede, altele mai încet, după cum sunt mai grele sau mai

puţin grele şi după cum sunt aruncate spre pământ sau doar lăsate să cadă — cu legea stabilită de



46

Galilei, după care, pentru toate corpurile în cădere liberă în apropierea suprafeţei pământului distanţa s(în centimetri) străbătută in t secunde este dată de V0t +1/2 gt2, unde V0 reprezintă viteza iniţială acorpului, iar g acceleraţia constantă de 981 cm/sec2. Pe drumul de la constatarea empirică a simţuluicomun la lege intervine, cum se vede, idealizarea (în cazul de faţă eliminarea rezistenţei aerului) şidistingerea factorilor reprezentaţi în formulă. (Mai departe încă de posibilităţile experienţei comuneeste, desigur, legea newtoniană a gravitaţiei, care explică uniformitatea determinată de Galilei şi îiimpune totodată o anumită corecţie, luând în considerare masa corpului şi variaţia acceleraţiei înfuncţie de distanţa lui faţă de centrul pământului.)

Regularităţile înregistrate la nivelul simţului comun se exprimă în termeni ce desemnează clasede fenomene familiare, dar cel mai adesea insuficient de bine definite şi în care se combină acţiuni alemai multor factori ce rămân, la acest nivel, neidentificaţi. De aceea, limitele între care sunt valabile

generalizările privitoare la aceste regularităţi şi condiţiile exacte în care se produc fenomenele la carese referă sunt, de obicei, necunoscute.

Legile ştiinţifice, dimpotrivă, formulează raporturi între aspecte izolate prin abstracţie alefenomenelor reale, au, adică, drept referent nemijlocit modele ideale, simplificate, reprezentândfenomene şi procese aşa cum s-ar produce ele în stare pură fără interferenţa unora din factorii cu careapar asociate în condiţii naturale. Raporturile constante pot, astfel, să fie formulate cu precizie şi potservi, apoi, prin reintroducerea controlată a factorilor iniţial eliminaţi, la explicarea regularităţilor mai

familiare, dar mai imprecise, înregistrate înainte.Trăsături logico-semantice şi epistemice ale enunţurilor -legi

Spre deosebire de enunţurile care înregistrează evenimente sau stări de lucruri particulare,legile ştiinţifice formulează raporturi constante, repetabile între proprietăţi sau procese din natură saudin realitatea socială. Enunţurile denumite „legi" în diferite domenii ale ştiinţei se caracterizează,astfel, înainte de toate, printr -o anumită generalitate, sesizabilă de obicei direct în chiar forma lor.Când sunt formulate verbal, ele conţin, de regulă, cuvinte sau expresii ca „orice", „toţi", „ori de câteori" ş.a.. care arată că în ele se predică ceva despre clase întregi de obiecte sau fenomene.

Spre exemplu, prima lege a mecanicii newtoniene spune că orice corp asupra căruia nu

acţionează forţe exterioare îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă; potrivituneia din legile chi-mice formulate de Lavoisier, greutatea oricărui compus este egală cu sumagreutăţilor componentelor ş.a.m.d.

Legile ştiinţifice se formulează deci în mod tipic ca enunţuri universale. Determinarea mai

precisă a universalităţii ca proprietate formală (sintactică) a enunţurilor presupune considerareaexpresiei pe care o capătă ele într -un limbaj definit prin reguli precise. În reprezentarea formeienunţurilor, logica modernă exprimă, după cum se ştie, trăsătura care ne interesează aici cu ajutorulcuantificării universale. Un enunţ simplu care spune că o proprietate F este totdeauna însoţită, laobiectele dintr-un anumit domeniu, de o proprietate G (pe scurt, că toţi F sunt G, de exemplu că toatemetalele sunt bune conducătoare de electricitate) se exprimă, atunci, sub forma (Vx)(Fx -> Gx), deci

ca o cuantificare universală a funcţiei propoziţionale condiţionale Fx ~> Gx („dacă x este F, atunci x

este G"). În expresia simbolică corespunzătoare diferitelor enunţuri universale, în locul lui Fx şi Gx potfigura, desigur, predicate de o formă mai complexă, conţinând, eventual, şi cuantori existenţiali.

Admiţând că universalitatea din punct de vedere al formei logice este o trăsătură a legilor

ştiinţifice, se vede uşor, în acelaşi timp, că ea nu este o proprietate distinctivă a lor. Simplauniversalitate în sens formal nu este suficientă pentru a asigura unui enunţ acel tip de generalitate careeste propriu legilor ştiinţifice. Cea mai simplă formă logică a unei legi poate fi redată, cum am văzut,

prin formula (Vx) (Fx -> Gx), care, potrivit interpretării standard ce i se dă în logica modernă, estesocotită adevărată dacă în fapt orice obiect care posedă proprietatea F posedă şi proprietatea G , altfel

spus, dacă nu se găsesc obiecte care să fie F fără a fi în acelaşi timp G. Or, de această formă este oriceenunţ în care despre elementele unei clase determinate printr -o proprietate oarecare F stabilim că au,fiecare în parte, o anumită proprietate G — bunăoară enunţul că toate persoanele aflate într -un anumit

moment în cutare sală sunt medici sau enunţul că nici un cuvânt din cutare limbă nu are mai mult deopt silabe, enunţuri ce pot să fie, cum se vede, simple constatări de fapt.



47

Limitarea generalităţii unui enunţ (de formă universală) se leagă, de obicei, de faptul că în el sefac referiri la obiecte individuale, momente sau intervale de timp, puncte sau regiuni spaţialedeterminate. Un semn caracteristic al referinţei la obiecte individuale sau la localizări spaţiale sautemporale îl constituie prezenţa în enunţuri a numelor proprii sau a altor termeni singulari. Dar oasemenea referinţă poate fi şi implicită, inclusă în semnificaţia unor termeni care, din punct de vederelogic, sunt cuvinte sau expresii generale (de exemplu „selenar'', „solar", „european").

Enunţurile universale care nu conţin termeni singulari şi nici termeni generali (predicate) acăror semnificaţie să nu poată fi explicitată fără a se face referiri la obiecte, locuri sau mom ente

particulare sunt numite uneori „strict universale" sau „universale pure". Numeroase legi fizice,chimice ş.a. sunt, într -adevăr, enunţuri strict universale în sensul arătat; pe când enunţurile accidentalecare sunt universale sub aspectul formei logice nu sunt, de regulă, strict universale. Cu toate acestea,universalitatea strictă, în sensul de mai sus, nu exprimă prin ea însăşi în mod adecvat generalitateacaracteristică legilor ştiinţei. Pe de o parte, fiindcă există enunţuri recunoscute drept legi , care nu sunt

totuşi enunţuri strict universale; în legile mişcărilor planetare, stabilite de Kepler, de pildă, estemenţionat un obiect individual, Soarele, iar în legea căderii libere a corpurilor, Pământul. Pe de altă

parte, pentru că se pot da exemple de enunţuri strict universale care, admiţând că sunt adevărate, nu ar fi taxate totuşi drept legi în domeniile respective ale ştiinţei;

În ceea ce priveşte prima dificultate, o posibilitate de a o evita ar consta în a admite că unele

enunţuri contează drept legi, deşi conţin referiri la obiecte particulare, dat fiind că se întemeiază pe legimai cuprinză-toare care, la rândul lor, sunt enunţuri strict universale. Bunăoară, regularităţile stabilitede Kepler, referitor la orbitele planetare, şi-ar datora în acest caz statutul de legi ştiinţifice faptului că

pot fi derivate din legea newtoniană a gravitaţiei universale, care este strict universală.Oricum ar fi soluţionată însă prima dificultate, rămâne cealaltă constatare, mai importantă, că

enunţurile strict universale nu sunt totdeauna legi; că un enunţ de forma „Orice F este G"', chiar şiatunci când F reprezintă un predicat „pur calitativ" şi când clasa corespunzătoare lui nu esteconsiderată finită, poate să exprime o conexiune accidentală.

Când este vorba de enunţuri corelate sistematic cu altele, cum este cazul legilor ştiinţifice, odecizie de a revizui o lege pe motiv de apariţie a unor excepţii ar comporta revizuiri în restulsistemului, inclusiv reconsiderări ale datelor ce au servit ca probe directe în favoarea altor legi. De

aceea, în cazul unei legi care până în momentul apariţiei excepţiilor şi-a dovedit fecunditatea cainstrument al explicaţiei şi previziunii, se vor lua în considerare posibilităţile de reinterpretare a noilor date astfel încât să se evite revizuirea ei, sau excepţiile vor fi tolerate provizoriu, în ideea că sunt,

poate, efectul unor imperfecţiuni încă nesesizate ale instrumentelor de observaţie şi măsurare sau vor fiinterpretate ca depăşind limitele domeniului de validitate.

Legile ştiinţifice şi ideea de necesitate obiectivă

În evidenţierea caracteristicilor formale, semantice şi epistemice ale enunţurilor -legi au avut o

mare pondere cercetările desfăşurate în cadrul orientării analitice din filozofia contemporană.Contribuţia lor substanţială, bazată pe experienţa celor mai avansate ştiinţe ale naturii, la clarificarea

acestui concept important al filozofiei ştiinţei şi a altor concepte înrudite, poartă în acelaşi timpamprenta premiselor generale ale filozofiei empiriste. Legile ştiinţifice apar aici caracterizate ca fiindacele enunţuri strict universale care se disting prin anumite funcţii cognitive şi prin anumite conexiunisistematice înăuntrul unui domeniu al ştiinţei şi cărora oamenii de ştiinţă le acordă în anumite contexte

un tratament preferenţial. Trăsăturile epistemice sunt menite, în viziunea empirist logică, să dea seamade diferenţa pe care o sesizăm între legi şi alte enunţuri ce au aceeaşi formă logică şi aceleaşi caracteresemantice şi să facă, astfel, de prisos asocierea cu ideea de lege a ideii de necesitate naturală. O legeştiinţifică nu ar formula, aşadar, un altfel de raport decât cel exprimat într -un enunţ strict universal defacto: „Orice F este G", indiferent dacă este sau nu o lege, nu înseamnă mai mult decât că n-a existat,

nu există şi nu va exista vreodată ceva care să fie F fără a fi G.Ceea ce face ca unele enunţuri de această formă să fie legi sunt relaţiile pe care le au cu alte

enunţuri din acelaşi domeniu, funcţiile tipice pe care le îndeplinesc şi atitudinea caracteristică pe care oau faţă de ele oamenii de ştiinţă.



48

Ideea existenţei unor raporturi obiective constante, repetabile şi a cognoscibilităţii lor susţine şiînsoţeşte spontan cercetarea ştiinţifică în construirea de ipoteze generale şi în căutarea necontenită,dincolo de regularităţile stabilite, a unor legi mai profunde şi mai cuprinzătoare, care să reprezinte ocunoaştere mai adecvată a necesităţii obiective.

Trăsătura de necesitate a raporturilor obiective exprimate în legile ştiinţei nu este identificabilă,ce-i drept, ca un element distinct, în structura acestor enunţuri. Măsura în care un enunţ aproximează ostructură obiectivă, un raport necesar şi deci repetabil, se evidenţiază tocmai în eficacitatea luicognitivă şi în posibilităţile pe care le deschide acţiunii practice, producerii controlate a efectelor dorite

prin crearea condiţiilor formulate în el.Interpretările empiriste ale cunoaşterii, pornind de aici, ori tratează ideea de necesitate, în

legătură cu legile ştiinţei, ca fiind, pur şi simplu, un adaos subiectiv, ilegitim, la ideea de succesiuneinvariabilă, constatabilă ca atare în experienţă, ori o reduc la suma relaţiilor logice pe care enunţurile-

legi le au cu alte enunţuri şi la funcţiile tipice pe care, în virtutea acestor relaţii, sunt capabile să leîndeplinească.

Abandonarea, într -un domeniu al cunoaşterii, a unui enunţ ce a candidat la statutul de lege saua fost acceptat un timp ca lege, nu ar însemna, astfel, potrivit acestui punct de vedere, altceva decât căenunţul s-a dovedit incapabil să îndeplinească anumite funcţii cognitive asociate cu conceptul de legesau că un enunţ rival îndeplineşte mai bine aceste funcţii.

Tendinţa de a interpreta legile ca fiind creaţii pur subiective, fără un referent real, şi

-a găsit oexpresie extremă în concepţia convenţionalistă. Această concepţie are un punct de sprijin în sesizarea

unei particularităţi a raportului dintre legile teoretice şi experienţă, ignorată de viziunea empirist-inductivistă : obţinerea şi interpretarea datelor experimentale au loc într -un cadru furnizat de legile

teoretice cristalizate în domeniul respectiv. Aceste date n-ar putea, de aceea, servi pentru testarea

legilor, a teoriilor; un eventual dezacord între date şi legi poate fi înlăturat oricâ nd prin reinterpretarea

celor dintâi.O altă explicaţie, în viziunea convenţionalistă, o constituie faptul că aceste legi sunt creaţii

libere ale savantului. Ştiinţa teoretică a naturii — scrie K. Popper — nu este pentru conventionalist o

imagine a naturii, ci o contribuţie pur conceptuală. Nu însuşirile lumii determină această construcţie, cidimpotrivă, această construcţie determină însuşirile unei lumi artificiale, creată de noi; o lume

conceptuală definită implicit prin legile naturii stabilite de noi. Numai despre această lume vorbeşteştiinţa.

Formarea conceptelor apte să figureze în legi şi formularea ca atare a legilor sunt laturi strânsîmpletite, interdependente, şi nu etape distincte, succesive ale procesului cunoaşterii. Determinarearaporturilor constante, legice presupune identificarea şi fixarea în concepte a variabilelor relevante, dar aprecierea acestei relevante, deci a valorii pe care o au diferitele concepte şi clasificările cuprinse în eleale experienţei, se sprijină, la rândul ei, pe eficacitatea cognitivă a enunţurilor în care ele figurează,adică pe capacitatea lor de a îndeplini funcţii caracteristice legilor ştiinţifice.

Constatarea acestei trăsături a enunţurilor -legi, a imposibilităţii traducerii lor integrale întermeni de date de observaţie au dus, în cazul unor reprezentanţi ai pozitivismului logic, la concepţia

asupra legilor ştiinţei cunoscută sub numele de instrumentalism.. Potrivit acestei concepţii, nu se poatevorbi de adevărul sau falsitatea legilor ştiinţei, pentru că ele nu sunt enunţuri veritabile, ci

pseudoenunţuri; mai precis, sunt reguli care legitimează inferarea unor enunţuri particulare din altele.Legile apar, astfel, ca simple instrumente folosite în predicţie sau în explicaţie, unde funcţioneazăasemeni regulilor logice, cu deosebirea doar că nu sunt reguli formale, ca acestea, ci „materiale".

Criticii consideră că instrumentalismul reprezintă o accentuare unilaterală a unei laturi reale a procesului cunoaşterii. El porneşte de la constatarea funcţiilor distinctive îndeplinite de legi şi a unor particularităţi ale raportului dintre ele şi datele empirice şi le dă o interpretare ce echivalează cueliminarea conţinutului cognitiv, reflectorul al legilor şi ignoră aspectul de continuitate în dialecticacunoaşterii.

Diversitatea legilor ştiinţifice



49

Între legile ştiinţifice se pot recunoaşte diferenţieri multiple ţinând de natura relaţiei pe care oformulează, de forma logică şi de precizia formulării, de proprietăţi ale termenilor utilizaţi în ea, denivelul de abstractizare atins în formularea ei, de raportul în care se află cu datele şi procedurileexperimentale, de unele funcţii pe care le îndeplinesc ş.a.m.d..

Atât în ştiinţele sociale, cât şi în diferite domenii ale ştiinţelor naturii (fizică, biologie ş.a.) au

dobândit un rol proeminent legile statistice. Spre deosebire de legile strict universale (numite uneori şi„dinamice"), care formulează, cum am văzut, raporturi constante între anumite proprietăţi sau procese,legile statistice exprimă frecvenţa relativă cu care se repetă anumite proprietăţi în mulţimi (serii) maride fenomene (de exemplu, moleculele dintr-un volum de gaz, organismele biologice ce compun o

populaţie ş.a.m.d.). Trăsătura de generalitate proprie enunţurilor -legi este prezentă şi în cazul legii

statistice, care formulează o regularitate tendenţială pentru toate colectivele de un anumit tip. Cândeste formulată însă cu referire la fenomenele individuale care compun seria (colectivul), o asemenealege are o formă probabilistică: ea enunţă atunci care este probabilitatea ca un fenomen individual din

seria respectivă să aibă o anumită proprietate.Această particularitate a legilor statistice se manifestă în felul cum sunt utilizate ele în

predicţie: pe baza unei asemenea legi, dată fiind distribuţia la un moment dat a unei proprietăţi încadrul unui colectiv, se poate infera în mod univoc distribuţia ei în acelaşi colectiv la un momentulterior ; în schimb, din starea unui fenomen individual nu se pot prezice stările lui ulterioare în modunivoc,

ci doar în mod probabilistic.Faţă de ideea că legile statistice sunt, în principiu, chiar dacă nu şi practic, reductibile la legistrict universale privitoare la comportamentul componentelor individuale ale colectivelor la care ele se

referă, în epistemologia contemporană apare susţinut, îndeosebi pe baza reflecţiei asupra mecaniciicuantice, punctul de vedere că legile statistice reprezintă o categorie de legi distinctă, ireductibilă.

Dintr-un alt punct de vedere, semnificativ sub aspect filozofic, legi le ştiinţifice se clasifică încauzale şi necauzale. În cazul legilor cauzale, trăsăturile între care legea enunţă un raport constant suntastfel încât prezenţa (sau variaţia) uneia din ele determină prezenţa (variaţia) celeilalte (celorlalte).Dintre exem plele de legi citate mai înainte, legea gravitaţiei universale sau legile privind dilatareametalelor ca efect al încălzirii pot servi ca exemple de legi cauzale.

În schimb, legi cum sunt cea a lui Kepler privind forma orbitelor planetare, cea a lui Lavoisier

privind relaţia dintre greutatea compuşilor chimici şi cea a componentelor sau legea pârghiei dinmecanică nu sunt legi cauzale în sensul precizat. O lege ce nu enunţa între două variabile un raport dela cauză la efect poate servi totuşi, şi ea, ca bază pentru reguli practice (enunţuri ,,nomopragmatice")

privind condiţiile în care pot fi produse sau evitate anumite efecte sau pentru o explicaţie cauzală aunui fenomen particular. De pildă, legea lui Boyle-Mariotte, privind constanţa produsului dintre

presiunea şi volumul unui gaz ideal aflat într -o transformare izotermă, deşi nu este formulată ca o legecauzală, poate servi la explicarea creşterii presiunii unui gaz ca efect al micşorării volumului său, încondiţii de temperatură constantă.

Între enunţurile-legi şi datele empirice pe care ele se sprijină şi sunt menite să le explice existăo discontinuitate, sesizabilă atât în legătură cu procesul de descoperire („inventare"?) a legilor, cât şi încomplexitatea mecanismului de testare a lor cu ajutorul acestor date. Distincţia care se face între legile

experimentale (sau „empirice") şi legile teoretice are în vedere tocmai modul în care se leagă legile cudatele de observaţie şi experimentale relevante. Termenii ce figurează într -o lege experimentalădesemnează trăsături observabile ale obiectelor şi fenomenelor, determinabile prin proceduri ce suntindependente de conţinutul ei (deşi în aceste proceduri pot fi implicate alte legi). Legile empirice audeci întotdeauna ceea ce se cheamă „instanţe directe" (fenomene individuale recunoscute ca

exemplificări ale legii), iar unele din ele au şi fost determinate prin generalizare pornind de la dateleexperimentale ce constituie instanţe directe ale lor. Legile teoretice conţin termeni ce se referă laobiecte şi proprietăţi inobservabile şi a căror semnificaţie este fixată tocmai de relaţia exprimată înlege, nu au instanţe directe şi ca atare nu pot fi formulate prin simplă generalizare sau extrapolare

pornind de la datele de observaţie, iar testarea lor are loc prin intermediul legilor experimentale ce pot

fi derivate din ele.

Sensul general al distincţiei dintre legile experimentale şi cele teoretice este clar şi cele douăcategorii de legi pot fi ilustrate cu exemple tipice: legea lui Boyle-Mariotte , legea pendulului simplu



50

ş.a. pot servi ca exemple de legi experimentale, pe când legile teoriei molecular -cinetice a gazelor sau

cele din microfizică sunt reprezentative pentru clasa legilor teoretice.) Nu este vorba totuşi de odelimitare netă, dat fiind că ideile de obiect sau de proprietate observabilă, de la care porneştedistincţia, sunt în funcţie de nivelul de dezvoltare a cunoaşterii, în particular a tehnicii experimentaledintr-un domeniu sau altul, şi chiar în aceeaşi etapă a cunoaşterii pot fi interpretate mai larg sau mai

restrictiv. Odată ce ideea empiristă a unui limbaj de observaţie pur, „necontaminat" de teoretizare, sedovedeşte inconsistentă în lumina analizei practicii ştiinţifice curente şi a istoriei ştiinţei, graniţa dintrelegile experimentale şi cele teoretice trebuie considerată şi ea ca fiind relativă şi mobilă. Epistemologia

pozitivistă din secolul trecut, identificând scopul cercetării ştiinţifice cu căutarea legilor, opera totodatăo disociere tranşantă între legile empirice şi teorii, legitimând numai pe cele dintâi. Ipotezele privitoarela modul de producere a fenomenelor, la mecanismele cauzale subiacente lor erau considerate străinespiritului ştiinţific sau ca având, cel mult, o valoare pur instrumentală, nu şi una propriu-zis cognitivă.

Legea ca moment al cunoaşterii realităţii

Noile teorii asupra dinamicii ştiinţei, axate pe conceptul complex de „paradigmă" sau „matricedisciplinară", plasează legile în contextul altor elemente conceptuale, instrumentale, metodologice — ale procesului cunoaşterii, în legătură cu care pot fi sesizate mai adecvat geneza ipotezelor şi legilor, ca

şi trăsături ale acestora din urmă cum sunt cele ce privesc funcţiile lor în cunoaştere sau atitudineaspecifică a comunităţii ştiinţifice faţă de ele.Legile figurează printre componentele principale ale „matricei disciplinare" care defineşte un

tip distinct de practică ştiinţifică, mijlocind aplicarea tehnicilor logice şi matematice la rezolvarea problemelor legitimate de acest tip de practică. Mai exact, legile reprezintă doar un aspect sau o funcţiea unei componente de o natură mai complexă, numită „generalizări simbolice" care poate juca încadrul paradigmei şi rolul de definiţie pentru unul sau altul din termenii care apar în ea. Faptul că oaceeaşi formulare poate îndeplini într -un domeniu al cunoaşterii cele două funcţii la prima vedere netdeosebite (dacă legile sunt gândite doar ca ipoteze bine confirmate, dar oricând reversibile în luminaunor posibile date neconcordante cu ele, iar definiţiile ca simple convenţii lingvistice, indiferente larezultatele testării ipotezelor) oferă o înţelegere mai bună a statutului legilor şi a raportului lor cu

datele furnizate de cercetarea curentă.În raport cu un enunţ acceptat ca lege într -un domeniu al cunoaşterii nu se mai pune problemainfirmării prin posibile contraexemple în acelaşi fel ca pentru o nouă ipoteză formulată într -un cadru de

concepte şi legi statornicit. Dat fiind că enunţurile care formulează legi servesc în acelaşi timp ladefinirea termenilor ce intervin în ele, clasa fenomenelor relevante pentru o lege este caracterizatătocmai prin satisfacerea relaţiilor specificate de lege, şi un fenomen care se comportă altfel nu va ficonsiderat ca o infirmare a legii, ci ca un caz la care legea nu se referă.

Se poate vorbi astfel, în cazul legilor, de o separaţie între enunţul propriu-zis al legii şi enunţulcare precizează sfera ei de aplicabilitate. Observaţiile şi experimentele asupra fenomenelor la care sereferă legea vor putea, astfel, să modifice în moduri neaşteptate reprezentările despre întinderea claseide fenomene la care se aplica legea, fără ca valabilitatea legii însăşi să fie pusă în cauză. Aceasta nu

înseamnă că legile sunt sustrase controlului experienţei, ci doar că reconsiderarea unei legi reprezintăun proces mult mai complex şi mai radical decât infirmarea unei ipoteze curente şi că ea comportărestructurări conceptuale în cadrul unei modificări profunde a practicii ştiinţifice statornicite într -un

domeniu.

Important este de evidenţiat şi dependenţa legii de celelalte componente ale „matriceidisciplinare", în particular pentru înţelegerea genezei enunţurilor -legi. O cale tipică de formulare alegilor cantitative o constituie tocmai cercetările în direcţia articulării unei paradigme. Acest aspect al

dependenţei legilor de paradigme se cere evidenţiat îndeosebi, ca o expresie concretă a întrepătrunderiicercetării ştiinţifice pozitive cu reprezentările mai generale, filozofice, în diferite epoci ale istorieigândirii.

Am văzut că formularea legilor ştiinţifice presupune izolarea prin abstracţie a unor determinaţii

ale fenomenelor şi proceselor şi examinarea raportului dintre ele în stare pură, sustras influenţelor altor factori cu care apare asociat, în diverse feluri, în procesele reale. Dat fiind că enunţurile care



51

formulează legi servesc în acelaşi timp la definirea termenilor ce intervin în ele, clasa fenomenelor relevante pentru o lege este caracterizată tocmai prin satisfacerea relaţiilor specificate de lege, şi unfenomen care se comportă altfel nu va fi considerat ca o infirmare a legii, ci ca un caz la care legea nuse referă.

Se poate vorbi astfel, în cazul legilor, de o separaţie între enunţul propriu-zis al legii şi enunţulcare precizează sfera ei de aplicabilitate. Observaţiile şi experimentele asupra fenomenelor la care sereferă legea vor putea, astfel, să modifice în moduri neaşteptate reprezentările despre întinderea claseide fenomene la care se aplică legea, fără ca valabilitatea legii însăşi să fie pusă în cauză.

Im portant este de evidenţiat şi dependenţa legii de celelalte componente ale „matriceidisciplinare", în particular pentru înţelegerea genezei enunţurilor -legi. O cale tipică de formulare alegilor cantitative o constituie tocmai cercetările în direcţia articulării unei paradigme. „Legea luiBoyle, care corelează presiunea cu volumul unui gaz, legea atracţiei electrice a lui Coulomb şi formulalui Joule, corelând căldura generată de rezistenţa şi curentul electric — toate intră în aceastăcategorie... Experimentele lui Boyle nu puteau fi concepute (iar dacă ar fi fost, ar fi primit o altăinterpretare sau nici una) până când aerul nu a fost considerat un fluid elastic căruia să i se poată aplicatoate conceptele elaborate ale hidrostaticii. .. Raţia dintre paradigma calitativă şi legea cantitativă esteîntr -atât de generală şi strânsă încât, de la Galilei încoace, astfel de legi au fost adesea corect intuite cuajutorul unei paradigme cu ani înainte ca aparatul pentru determinarea lor experimentală să poată fi

proiectat‖ (Thoams Kuhn). Acest aspect al dependenţei legilor de paradigme se cere evidenţiatîndeosebi, ca o expresie concretă a întrepătrunderii cercetării ştiinţifice pozitive cu reprezentările maigenerale, filozofice, în diferite epoci ale istoriei gândirii.

Am văzut că formularea legilor ştiinţifice presupune izolarea prin abstracţie a unor determinaţiiale fenomenelor şi proceselor şi examinarea raportului dintre ele în stare pură, sustras influenţelor altor factori cu care apare asociat, în diverse feluri, în procesele reale. De aceea, fiind „mai adevărată" decâtregularităţile mai concrete ale cunoaşterii comune, legea este, în acelaşi timp, faţă de complexitateafenomenelor şi proceselor reale, „îngustă, incompletă, aproximativă".

Graţie preciziei cu care sunt formulate legile, discrepanţele dintre previziunile derivate cuajutorul lor şi desfăşurarea reală a fenomenelor constituie sursa unor noi ipoteze privitoare la factori cen-au fost luaţi în considerare până atunci. Astfel^ abaterile constatate faţă de legile gazelor ideale au

impus luarea în consi-derare a volumului moleculelor şi a interacţiunilor care se exercită între ele, decare legile gazelor ideale fac abstracţie. (Ecuaţia lui van der Waals, care include şi aceşti factori înstudiul relaţiei dintre volumul, presiunea şi temperatura gazelor oferă, astfel, o descriere mai exactă acomportamentului gazelor reale decât legile gazelor ideale.)



52

Thomas Kuhn

Structura revoluțiilor științifice

Prezentare și context8

Dacă epistemologii de până la el înfățișau știința modernă drept o întruchipare a uneiraționalități lucide și reci, Kuhn face un pas în direcția „umanizării științei‖, distanțându -se astfel de

supra-raționalizarea cunoașterii științifice. El contestă că ar exista o metodă universală a cunoașteriiștiințifice, aceasta fiind marcată de numeroase revoluții, ce sunt caracterizate de schimbări profundeîn reprezentările de excelență și în practicile ce fixează identitatea cercetării științifice în timp și spațiu.

O revoluție științifică aduce cu sine și schimbări în acele rețele conceptuale ce fixeazăapartenența unui element la o mulțime pe care o desemnează un anumit termen al limbajului uneidiscipline filosofice.

Baza practicii cercetării și a consensului într -o știință care a atins stadiul maturității nu esteteoria științifică, ci paradigma. Paradigmele sunt realizări științifice exemplare, exemple concrete deformulări și soluții ale problemelor științifice, constituind baza acordului oamenilor de știință asuprafundamentelor ce distinge orice cercetare științifică matură.

8 Aceste note au la bază prefața făcută de Radu J. Bogdan traducerii în românește a lucrării lui Thomas Kuhn, Structura

revoluțiilor științifice, Editura Humanitas, București, 2008.





54

paradigma să ghideze cercetarea. Existența unei paradigme nici măcar nu implică existența vreuneimulțimi complete de reguli.

Oamenii de știință lucrează după modele dobândite prin educație și prin asimilarea ulterioară aliteraturii de specialitate, adesea neștiind și neavând nevoie să știe ce caracteristici au conferit acestor

modele statutul de paradigme ale comunității. Paradigmele pot fi anterioare, mai constrângătoare șimai complete decât orice mulțime de reguli pentru cercetare, care ar putea fi în mod echivoc abstrasedin ele. Paradigmele pot determina știința normală fără intervenția unor reguli reperabile.

Criza

Descoperirea începe prin conștientizarea unei anomalii, adică prin recunoașterea faptului cănatura a înșelat oarecum așteptările induse de paradigma care guvernează știința normală. Percepereacă ceva nu este în regulă este numai preludiul descoperirii.

Descoperirea unui nou tip de fenomen este inevitabil un eveniment complex, care implică arecunoaște atât că ceva este cât și ce este.

Sunt caracteristice tuturor descoperirilor: conștientizarea prealabilă a anomaliei, aparițiatreptată și simultană a identificării observaționale și conceptuale și schimbarea corespunzătoare acategoriilor și procedurilor paradigmei. Este posibil ca aceste caracteristici să fie constitutive naturii

procesului perceptual însuși.În știință noutatea apare numai cu dificultate, învingând rezistența opusă de așteptările

prealabile. Inițial numai anticipatul și obișnuitul sunt remarcate, chiar în condițiile în care anomaliaeste observată mai târziu. Conștientizarea anomaliei inaugurează o perioadă în care categoriileconceptuale sunt ajustate până când ceea ce apărea inițial ca o anomalie apare acum ca un lucruanticipat. În acest punct descoperirea este încheiată.

Anomalia apare numai pe fundalul unei paradigme. Cu cât acea paradigmă este mai precisă șimai cuprinzătoare cu atât mai sensibilă este capacitatea ei de a detecta o anomalie și deci de a prilejuischimbarea paradigmei.

O nouă teorie pare numai în urma unui eșec pronunțat în activitatea normală de rezolvare a problemelor. Noua teorie pare un răspuns direct la criză.

La fel ca în manufactură, în știință refacerea uneltelor este o întreprindere extraordinară,rezervată numai ocaziilor care o cer. Semnificația crizelor rezidă tocmai în a indica faptul că momentul

refacerii uneltelor a sosit.Răspunsul la criză Decizia de a respinge o paradigmă este întotdeauna simultană cu decizia de a accepta alta. O

criză se poate încheia prin apariția unui nou candidat la statutul de paradigmă și prin lupta careurmează pentru acceptarea sa.

Acest moment al reorientării către o altă paradigmă a fost asemănat cu schimbarea gestalt-ului

vizual: semnele de pe hârtie văzute mai înainte ca pasăre sunt acum văzute ca antilopă și viceversa. Mai ales în perioadele de criză recunoscută oamenii de știință au folosit analiza filosofică drept

procedeu de a lămuri enigmele domeniului lor. În măsura în care cercetarea normală poate fi întreprinsă folosind paradigma ca model, regulile

și presupozițiile nu au nevoie să fie explicitate. Dar căutarea presupozițiilor poate fi un mod eficace de

a slăbi puterea pe care tradiția o exercită asupra minții omului de știință și de a pune bazele unei noitradiții.

Aproape totdeauna cei care au propus noi paradigme au fost fie foarte tineri fie novici îndomeniul a cărui paradigmă o schimbă; este vorba despre oameni care, fiind puțin angajați prin

practica normală față de regulile tradiționale ale științei normale, au deosebit de multe șanse să observecă aceste reguli nu mai definesc un joc care poate fi jucat și să conceapă alte reguli în schimb.

Tranziția spre o nouă paradigmă este o revoluție științifică. Revoluțiile științifice

Revoluțiile științifice sunt episoade de dezvoltare necumulativă în care o paradigmă mai vecheeste înlocuită, integral sau parțial, de o nouă paradigmă, incompatibilă cu prima.

Revoluțiile științifice sunt inaugurate de conștiința tot mai acută că paradigma existentă a

încetat să mai funcționeze adecvat în explorarea unui aspect al naturii pe care însăși paradigma îldezvăluise anterior.



55

Există trei tipuri de fenomen în raport cu care poate fi elaborată o nouă teorie: - Fenomenele explicate satisfăcător de paradigmele existente

- Fenomenele a căror natură este indicată de paradigmele existente dar detaliile lor pot fi înțelese numai prin articularea teoretică ulterioară

- Fenomenele care nu pot fi asimilate paradigmelor existente. Numai acest tip dă naștere unor teorii noi. Paradigmele oferă tuturor fenomenelor (cu excepția anomaliilor) un loc, determinat de teorie, în

câmpul vizual al omului de știință. Fără o angajare față de o paradigmă nu poate exista știință normală. Schimbările de paradigmă îi determină pe oamenii de știință să vadă într -un mod diferit lumea

în care este angajată cercetarea lor. Deși lumea nu se schimbă odată cu schimbarea de paradigmă, dupăacea omul de știință lucrează într -o lume diferită.

Omul de știință care adoptă o nouă paradigmă este mai curând un om care poartă lentileinversate decât un om care interpretează.

Crizele iau sfârșit nu prin deliberare și interpretare, ci printr-u eveniment relativ brusc șinestructurat asemenea unei transformări de gestalt . Oamenii de știință amintesc în astfel de cazuri de„un văl care se ridică de pe ochi‖, o „străfulgerare care luminează‖ etc., care permite rezolvarea

problemei.

Nu este exclus ă poată fi creat un limbaj observațional pur, însă această posibilitate depinde de

o teorie a percepției și intelectului. Experimentele de tip gestalt vizual arată că doi oameni cu aceleașiimpresii retinale pot vedea lucruri diferite.

Ca rezultat al experienței rasei, culturii și profesiunii, experiență încorporată în paradigme,lumea omului de știință a ajuns să fie populată cu planete și pendule, condensatori și alte asemeneaentități. Omul de știință care privește la un corp ce oscilează nu poate avea nicio experiență care să fie,în principiu, mai elementară decât imaginea unui pendul.

Atât oamenii de știință cât și profanii desprind porțiuni întregi din fluxul experienței lor. Una șiaceeași operație aplicată naturii într -o paradigmă diferită, poate deveni un indiciu al unui aspect cu

totul diferit al regularităților naturii. Adepții paradigmelor rivale vor fi adeseori în dezacord în ceea ce privește lista de probleme pe

care trebuie să le rezolva orice candidat la statutul de paradigmă deoarece criteriile sau definițiile lor

privitoare la paradigmă nu sunt aceleași. Adepții paradigmelor rivale își practică meseria în lumidiferite.

Deoarece noile paradigme se nasc din cele vechi ele încorporează o bună parte din vocabularulși aparatul conceptual și instrumental al teoriei tradiționale. Însă ele folosesc rareori aceste elementeîmprumutate potrivit modelului tradițional.

Progresul prin revoluții Tindem să considerăm știință orice domeniu în care progresul este evident. Progresul științific nu este diferit calitativ de progresul din alte domenii, însă absența, în

majoritatea timpului, a școlilor rivale care își contestă reciproc obiectivele și criteriile face ca progresulunei comunități științifice să pară mult mai ușor de remarcat.

Noul candidat la paradigmă trebuie să îndeplinească două condiții importante:

- Trebuie să pară că rezolvă unele probleme proeminente și general recunoscute că nu pot fi abordatealtfel

- Noua paradigmă trebuie să garanteze păstrarea unei părți relativ mari a capacității concrete de

rezolvare a problemelor pe care predecesoarele ei au încorporat-o științei.

S-ar putea să fim nevoiți să renunțăm la ideea că schimbările de paradigme îi apropie tot maimult de adevăr pe oamenii de știință. Nimic nu ne îndreptățește să credem că istoria științei este un

proces de evoluție către ceva.

Sensul progresului științei este dat de înlocuirea evoluției-spre-ceea-ce-dorim cu evoluția-de-

la-ceea-ce-cunoaștem. Este sensul deschis de Originea speciilor lui Darwin. Mecanismul revoluțiilor științifice este asemănător celui al evoluției speciilor în special prin faptul că nu este ghidat de nici unscop.



56

Karl Popper

Raționalitatea ştiinței

Introducere. Metoda căutării erorilor

În viziunea lui K. Popper, cea mai buna si importanta cunoastere pe care o detinem este

cunoasterea prin stiintele naturii. Acest tip de cunoastere porneste de la probleme practice si

teoretice, ceea ce înseamna o cautare a adevarului (teorii explicative, obiectiv adevarate), nu

cautare a certitudinii.

Orice cunoastere omeneasca este supusa erorii si, de aceea, este incerta.

Cea mai importanta contributie a lui K. Popper la dezvoltarea /cunoasterii are în centru

convingerea sa ca, în cazul cunostintelor stiintifice care sunt mereu ipotetice, avem de a face cu o

cunoastere conjecturala, metoda cunoasterii stiintifice fiind metoda critica, “metoda cautarii

erorilor si a eliminarii erorilor în slujba cautarii adevarului, în slujba adevarului“.

Modelul inductiv, pe care îl consideră de propagandă baconiană, este înlocuit cu modelul

ipotetico –deductiv.

Aceasta pentru că noi nu pornim de la observații pure (considerate astăzi un mit epistemologic),

ci întotdeauna avem anumite ipoteze pe care le lansăm în exterior. Nu avem o observație, ci ofacem.

Noi avem zilnic anumite așteptări cu privire la mediul înconjurător, de care ne dăm seama abia

cand ele ne sunt înșelate deci, realitatea ne răspunde cu un feed–back negativ, care determină

reconfigurarea așteptărilor noastre.

Observațiile joacă un rol important în procesul de modificare a dispozițiilor de a reacționa,

dispozițiile de a reacționa trebuie să fie prezente mai întâi, pentru a putea să fie modificate.

Popper folosește, pentru a explicita această opțiune, metafora găleții și a reflectorului:

în viziunea spiritului –găleată, mintea noastră este asemenea unui container cu deschideri în care

percepțiile și cunoașterea se acumulează (Bacon vorbește despre percepții ca despre "struguri "

care trebuie adunați și din care, dacă îi presăm, iese "vinul pur al cunoaşterii");



57

În opoziție cu această viziune este cea care vede omul ca un reflector care luminează întunericul

din jurul său.

Adevărul este scopul științei, însă condiția științei este una de ignoranță deoarece nu avem

niciodată dreptul să spunem că știm adevărul unei teorii sau ipoteze științifice

Încearcă să justifice raționalitatea științei prin apel la deducție, contestând inducția

Neagă legitimitatea oricărei discuții în care premisele dau impresia că susțin concluziile, fără să odetermine

Deoarece numai argumentele deductive sunt legitime metoda științei nu este adunarea de

dovezi, ci respingerea ipotezelor, a teoriilor false

Acceptarea unei legi sau teorii în știință este doar empirică, toate legile și ipotezele fiind supoziții

sau ipoteze de testare

El aplică principiul empirismului conform căruia în știință numai observația și experimentul

pot decide asupra acceptării sau respingerii legilor și teoriilor

Reținând că numai falsitatea unei teorii poate fi desprinsă din evidența empirică, iar

această desprindere este una pur deductivă Ceea ce înseamnă că numai argumentele valabile în mod deductiv sunt admise în știință;

respinge astfel orice argument inductiv

Metoda științei este în acest caz cea a conjecturilor îndrăznețe și de căutare critică a ceea ce este

fals în cadrul diferitelor noastre teorii rivale (eliminarea teoriilor rele pentru a rămâne cele bune)

O ipoteză este științifică, doar atunci când permite invalidarea ei.

În știință nu se pot face progrese prin acel tip de experiențe, care nu fac decât să verifice legi încă

valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor și, în consecință, conduc la formularea de noi

ipoteze.

Teoriile, care în mod sistematic nu admit nicio contradicție, respingând probele evidenteconstatate empiric, sunt pseudo-științifice și capătă astfel - datorită unor interese de grup,

fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic.

Falsificabilitatea

Criteriul de demarcație dintre știință și pseudo–știință este cel al falsificabilității.

Popper introduce pentru aceasta conceptele de "conținut empiric" (clasa falsificatorilor

potențiali) și "conținut logic" (mulțimea de consecințe).

Gradul de informație pe care ni–l oferă o teorie este direct proporțional cu conținutul ei empiric.

Astfel că o teorie ne zice mai multe dacă ea interzice cât mai multe fenomene.

Ea trebuie să împartă clasa tuturor enunțurilor de bază (enunțuri–test) în două clase nevide: clasa

celor cu care este în contradicție, pe care le interzice (clasa falsificatorilor potențiali ai teoriei) și

clasa enunțurilor pe care teoria le permite.

Popper a descris falsificabilitatea cu ajutorul observațiilor următoare, parafrazate dintr-un eseu

din 1963 numit "Prezumții și infirmări" (Conjectures and Refutations):

Este ușor să confirmăm sau să verificăm aproape orice teorie - dacă căutăm confirmări.

Confirmările sunt importante doar dacă sunt rezultatul unor prognoze riscante; adică, dacă

suntem nelămuriți de teorie, ar fi trebuit să ne așteptăm la un eveniment care era incompatibil cu

teoria - un eveniment care ar fi infirmat teoria.



58

Teoriile științifice "bune" includ interdicții care nu îngăduie anumite lucruri să se întâmple.

teorie care nu este infirmabilă de nici un eveniment științific posibil, nu este științifică.

Infirmabilitatea nu este o virtute a unei teorii

Orice test veridic al unei teorii este o încercare de a o falsifica sau infirma. Teoriile care își asumă

riscuri mai ridicate sunt mai testabile, mai expuse la infirmare.

A confirma o dovadă este relevant numai în cazul în care este rezultatul unui test veridic al

teoriei; aici, "veridic" înseamnă că decurge dintr-o încercare serioasă, dar eșuată, de a falsificateoria

Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt în continuare

susținute de către apologeții lor - de exemplu introducând ad-hoc o presupunere auxiliară, sau

reinterpretând ad-hoc teoria astfel încât să evadeze infirmarea.

O asemenea procedură este oricând posibilă, dar salvează teoria de la infirmare doar cu prețul de

a-i distruge, sau afecta serios, statutul său științific.

Verosimilitudinea

Una din problemele teoriei sale: nu stabilește criterii ale adevărului pe care are pretenția că-l

caută știința, fiind astfel imposibil să știm ce este și ce nu este adevărat În aceste condiții scopul științei nu-l constituie adevărul , ci verosimilitudinea: în cazul unei

perechi de teorii rivale noi ar trebui s-o alegem pe cea mai apropiată de adevăr

Verosimilitudinea constituie o noțiune mai puțin vagă și mai utilă decât adevărul

Verosimilitudinea

Scopul științei este acela de a realiza o mai bună aproximare a adevărului – un grad mai mare de

verosimilitudine

Teza verosimilitudinii – istoria unei științe mature se constituie dintr-o suită de teorii,

apropiindu-se tot mai mult de adevăr

Nu putem niciodată cita rezultatele unui experiment drept dovadă pozitivă în favoarea ipotezei.Dacă experimentul arată că se întâmplă ceea ce a prezis ipoteza înseamnă doar că aceasta nu a

fost respinsă.

Nu există criterii ale adevărului

Nu există nicio procedură finită ce poate fi urmată pentru a ne oferi cunoașterea certă a

adevărului oricărei teorii științifice

Argumente:

Teoriile științifice conțin propoziții universale, implicând cuantificarea unor

domenii întinse, posibil infinite

Ex. prima lege a lui Newton (corpurile asupra cărora nu acționează forțe își

mențin starea de repaus sau de mișcare uniformă) – nu putem stabili

valoarea de adevăr decât la un număr finit de enunțuri, valabile în lumea

noastră

Nu există criterii ale adevărului

Nu putem crede în adevărul oricărui tip de enunț observațional, deoarece conține

termeni universali care sunt dispoziționali: desemnează corpuri fizice care

manifestă un comportament „ca și” logic. Chiar și când acceptăm cel mai mic

enunț de observație presupunem implicit o anumită teorie. În descrierea

rezultatelor observației pornim de la supoziții generale care sunt presupuse

implicit.



Probabilitatea pe care ar trebui să o atribuim oricărei generalizări universale, într-un domeniu

infinit, înainte de a fi adunat vreo dovadă, este zero.

Documents

Note Curs Epistemologia Stiintelor Sociale