NOŢIUNI INTRODUCTIVE Lectr. Univ. Drd. Dana Danciulescu

NOŢIUNI INTRODUCTIVE Lectr. Univ. drd. Dana Danciulescu

Capitolul 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. INTRODUCERE IN INFORMATICĂ Dezvoltarea rapidă şi complexă a societăţii a dus inevitabil la o sporire însemnată a volumului de informaţii care tind să aglomereze şi să blocheze canalele informaţionale. Pe de altă parte, nevoia de informaţie pentru o cunoaştere operativă şi o dirijare conştientă a dezvoltării societăţii, este din ce în ce mai mare. Menirea informaticii este tocmai de rezolvare a acestei contradicţii dintre creşterea volumului de informaţii şi setea de informaţii. Pentru a se lua decizii rapide şi optime este necesară o sporire a operativităţii, în colectarea, prelucrarea şi prezentarea informaţiilor precum şi o valorificare superioară a acestora. Această cerinţă nu poate fi satisfăcută în condiţiile unui volum din ce în ce mai mare de informaţii decât prin folosirea mijloacelor şi tehnicilor specifice informaticii. Definită iniţial de Academia Franceză (în 1966) ca “Ştiinţa prelucrării raţionale a informaţiei”, considerată ca suport al comunicărilor în domeniile tehnice, economice şi sociale, informatica a căptat noi valenţe pe măsura extinderii domeniilor sale de utilizare. Definiţiile propuse ulterior accentuează asupra caracterului complex al acestei ştiinţe. Astfel, la o conferinţă internaţională din 1978, privind strategiile şi politicile în informatică, s-a adoptat următoarea definiţie:”Informatica cuprinde domeniile legate de proiectarea, construcţia, evaluarea, utilizarea şi întreţinerea sistemelor de prelucrare automată a datelor, incluzând componentele hardware, software, elementele organizaţionale şi umane cu impactul lor în industrie, administraţie, comerţ etc. Pentru desemnarea procesului de introducere a informaţiilor într-un domeniu de activitate dat se foloseşte termenul de informatizare. În condiţiile lumii moderne, când în orice domeniu se cere o cunoaştere rapidă, complexă şi multilaterală a realităţii, în scopul luării unor decizii operative, oportune şi fundamentate pe cerinţele legilor obiective ce acţionează în societate, ajutorul informaticii ca instrument al conducerii, este incontestabil. Se poate afirma fără a greşi, că introducerea informaticii în ştiinţă, economie şi societate constituie un proces inevitabil. Rolul informaticii, ca mijloc de perfecţionare a societăţii, ca instrument de conducere se concretizează în mai multe direcţii :

- asigură o cunoaştere profundă şi o informare operativă asupra stării şi dinamicii relaţiilor economice obiective dintre oameni şi procesele de producţie ;

- furnizează cu promtitudine informaţii asupra categoriilor economice prin care se manifestă relaţiile economice în economia de piaţă, cum sunt : cererea, oferta, costurile de producţie, preţul, valoarea, profitul, salariile, etc, contribuind astfel la perfecţionarea relaţiilor dintre agenţii economici.

Prin metodele moderne de care dispune, informatica constituie un mijloc de modelare şi corelare optimă a factorilor de producţie, asigurând creşterea nemijlocită a eficienţei economice generale, dar şi pe fiecare întreprinzător în parte.

În procesele industriale complexe, variaţia rapidă a numeroşilor parametri, precum şi abaterea acestora de la limitele admise, pot fi urmărite şi sesizate operativ, numai cu ajutorul calculatorului electronic.

Miniaturizarea elementelor electronice şi sporirea funcţiionalităţii acestora de către om duc la efecte uluitoare nu numai în ce priveşte înlocuirea elementelor mecanice cu cele electronice şi prin aceasta la reducerea spaţiilor de producţie, generalizarea automatizării, reducerea consumului de materii prime şi materiale şi implicit creşterea considerabilă a productivităţii muncii, dar şi la o pătrundere şi o integrare rapidă a infomaticii în structurile de producţie, asigurând automatizarea

1


verigilor primare ale acestora. Extinderea utilizării microprocesoarelor în industrie va trebui sa asigure atât utilizarea raţională a maşinilor şi a celorlalte condiţii de muncă, precum şi crearea premiselor pentru o nouă gândire informatică, o revoluţionare a structurii şi universului ei.

Informatica constituie un factor de economisire a resurselor materiale de energie şi muncă. Punând la dispoziţia oricărui sistem de producţie informaţii complete şi operative asupra tuturor condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea se pot stabili dimensiuni optime privind capacităţile de producţie, piaţa de aprovizionare, piaţa de desfacere, costurile de producţie, rentabilitatea, etc. contribuind astfel la eficientizarea activităţii.

Accesul larg la cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne constituie, astăzi, nu numai o condiţie a dezvoltării, a progresului economic, dar şi un drept al tuturor popoarelor, dreptul de a cunoaşte şi a comunica.

Promovarea utilizării informaticii, ca element central al tehnologiei informaţiei, în cele mai variate aspecte ale activităţii sociale, se manifestă ca factor dinamizator, de vitalizare şi progres al societăţii.

Progresul ştiinţific în domeniul circuitelor integrate a influenţat în mod deosebit tehnica de calcul. Se conturează tendinţa cunoscută sub denumirea de informatică distribuită, aceasta constând în descentralizarea sistemelor de prelucrare automată a datelor. Se construiesc astfel, echipamente electronice de calcul ieftine dar capabile să execute toate operaţiile implicate în procesul de prelucrare în punctele generatoare de date. Se crează reţelele de calculatoare cu posibilităţi multiple de interconectare. Informatica distribuită este rezultatul integrării dintre calculatoare şi sistemele de comunicaţie în vederea folosirii superioare a resurselor fizice şi logice ale calculatoarelor.

Tehnologia informatică- reunind cercetarea, proiectarea, folosirea şi întreţinerea sistemelor de automatizare a prelucrării datelor – tinde să devină o infrastructură generalizată. Aceasta se va realiza atât prin încorporarea de elemente informatice – hardware şi software – în produse industriale şi de uz casnic, cât mai ales prin folosirea tehnologiilor informatice în asistarea, reglarea şi controlul proceselor tehnico-productive, a celor creative şi de conducere.

Caracteristica esenţială a tehnologiei informatice moderne este dinamismul, care din anul 1975 cunoaşte un ritm de creştere a valorilor produselor create de peste 20%, în condiţiile în care rata medie a creşterii în economie a fost de numai 1%.

Apariţia circuitului integrat a dus în mod logic la ideea integrării circuitelor electronice şi la apariţia de dispozitive microelectronice cu un grad de integrare din ce în ce mai mare.

Aceste acumulări cantitative au dus la saltul tehnologic al microprocesorului care asigură prin evoluţie şi o transformare a informaticii şi teleinformaticii în informatica distribuită, descentralizarea sistemelor de control automat şi constituirea unor sisteme automatizate ierarhic, şi descentralizate.

Dezvoltarea microprocesorului este semnificativă în două sensuri : - în primul rând a dat naştere într-un moment de recesiune economică unei industrii noi,

importante care se dezvoltă extrem de rapid ; - în al doilea rând, produsele acestei industrii pot fi aplicate în toate sectoarele societăţii şi

economiei cu mari posibilităţi de sporire a producţiei industriale. Automatizarea flexibilă, proiectarea asistată de calculator, roboţii industriali, maşinile cu

comandă numerică, aparatura de măsură şi control integral automatizată, gestiunea producţiei cu ajutorul calculatorului electronic, transferul electronic de fonduri etc. dinamitează pur şi simplu principii tehnico-economice consacrate, asigurând totodată o bază nouă, mai productivă şi mai eficientă de activitate.

1.2. CONCEPTUL DE DATÃ ŞI INFORMAŢIE Aplicarea practică a metodelor şi tehnicilor din domeniul informaticii depinde, şi de corecta

definire şi însuşire a conceptelor de bază cu care operează această ştiinţă. Conducerea activităţii economice are ca premisă de bază informaţia. Informaţia este o noţiune de largă generalitate filosofică (alături de materie şi energie) şi

reprezintă reflectarea în conştiinţa noastră a legăturilor cauză-efect din lumea reală înconjurătoare. Oricare ar fi accepţiunea termenului, informaţia are caracter semantic şi de noutate, de aport la

cantitatea de cunoştinţe a celui ce o primeşte. 2


O informaţie este o triadă a elementelor entitate, atribut, valoare. Entitatea formează obiectul informaţiei, atributul este elementul de descriere a entităii

respective, caracterul sau o proprietate a acesteia iar valoarea o măsură a proprietăţii. Astfel, informaţia privind capacitatea cilindrică a unui automobil se reprezintă astfel : entitatea – automobilul, atributul – cilindrul, valoarea – 1300.

Materia primă din care se obţin informaţiile o constituie datele. În informatică, prin dată se desemnează un model de reprezentare a informaţiei accesibil unui

anumit procesor (om, unitate centrală, program, etc.), model cu care se poate opera pentru a obţine noi informaţii despre fenomenele, procesele şi obiectele lumii reale.

Data este suportul concret al informaţiei, materia primă a acesteia. Deoarece prelucrarea operează cu forme concrete de exprimare a informaţiilor se poate afirma

ca obiectul prelucrarii îl constituie datele iar rezultatelel prelucrării sunt informaţiile. Informaţiile constituie baza raţionamentelor, experimentărilor imaginate de mintea umană, în

scopul obţinerii de noi cunoştinţe. Deci informaţia reprezintă fundamentul cunoaşterii, fără de care aceasta din urmă nu ar putea fi dobândită.

Cunoştinţele reprezintă totalitatea informaţiilor dobândite anterior cu privire la obiectul considerat.

Din considerente practice de analiză şi proiectare a sistemelor informatice, informaţiile se pot clasifica dupa diverse criterii :

a) După forma de exprimare a fenomenelor pe care le reflectă, informaţia poate fi : analogică, numerică, nenumerică.

- Informaţia analogică, caracterizează parametrii cu variaţie continuă din cadrul proceselor tehnologice, cum ar fi : presiunea, temperatura, viteza, tensiunea electrică, etc.

- Informaţia cantitativă, sau numerică, exprimă aspectul cantitativ al fenomenelor şi se prezintă sub formă de cifre care se obţin prin măsurare, numărare, cântărire sau calcul.

- Informaţia calitativă este cea mai răspândită şi se prezintă printr-o mare varietate de forme, concepte, liste bibliografice, texte, rapoarte, etc.

În funcţie de suportul informaţional utilizat pentru transmiterea acesteia, informaţia poate fi : verbală, scrisă, grafică, imagini, sub forma undelor radio sau magnetice, sub formă codificată înregistrată pe benzi magnetice sau discuri magnetice.

b) După situarea în timp faţă de procesul sau fenomenul reprezentat informaţiile sunt: active, pasive, previzionale.

- Informaţiile active reprezintă procese sau fenomene în curs de desfăşurare. Ele mai pot fi numite dinamice sau operative.

- Informaţiile pasive se referă la procese şi fenomene care au avut loc. Ele sunt utile pentru conducerea proceselor şi fenomenelor care se vor repeta.

- Informaţiile previzionale sunt cele cuprinse în planuri şi programe, caracterizând şi comensurând procese şi fenomene ce se vor desfăşura în viitor. Ele oferă modelele cantitative şi calitative ale activităţilor ce se vor desfăşura, au deci un caracter de direcţionare.

c) După conţinut informaţiile sunt : elementare, complexe, sintetice. - Informaţiile elementare sunt specifice sistemului operaţional în care se desfăşoară nemijlocit

activităţile economice şi definesc operaţii şi fenomene indivizibile. - Informaţiile complexe sunt cele rezultate din agregarea informaţiilor elementare pentru a

caracteriza un proces sau fenomen (nivelul productivităţii muncii, valoarea producţiei marfă, costul producţiei, etc.).

- Informaţiile sintetice se obţin, de regulă, prin adiţionarea informaţiilor elementare de acelaşi tip.

d) După domeniul de activitate pe care îl deservesc. Potrivit acestui criteriu distingem : informaţii tehnologice, tehnico-ştiinţifice şi economice.

- Informaţiile tehnologice sunt utilizate pentru conducerea şi dirijarea proceselor tehnologice industriale.

- Informaţiile tehnico-ştiinţifice sunt utilizate în domeniul cercetării ştiinţifice şi proiectării tehnologice.

3


- Informaţiile economice sunt instrumente de conducere nemijlocită a proceselor social economice. Ele devin utile şi eficiente numai în cadrul schimbului permanent de cunoştinţe între oameni situaţi pe diversele trepte ierarhice ale economiei.

Corespunzător fluxului real al resurselor materiale, umane şi monetare din economie i se suprapune în orice moment şi un flux informaţional de reflectare a operaţiilor respective. Nici o informaţie nu poate fi transmisă fara existenţa unui suport material care serveşte drept semnal de transmitere a acesteia de la sursă (emiţătorul de informaţii) către receptor (destinatarul informaţiei).

Fluxul informaţional este ansamblul datelor, informaţiilor şi deciziilor necesare desfăşurării unei anumite operaţii, acţiuni sau activitaţi.

1.3. INTRODUCERE ÎN FUNCŢIONAREA CALCULATORULUI

Un calculator electronic reprezintă o unealtă puternică a zilelor noastre, care are capacitatea de a rezolva cele mai diverse probleme, de la punerea la dispoziţie a unor jocuri foarte atractive până la utilizarea în cercetare, armată, servicii, matematica ş.a.m.d. Principalele avantaje ale unui calculator electronic le constituie viteza de lucru a acestuia, dar şi posibilitatea de a se adapta rapid oricărui domeniu de utilizare prin executarea unui program corespunzător, eliminând astfel munca repetitivă.

Calculatoarele pun la dispoziţia utilizatorilor nu numai o viteză extraordinară de lucru ci şi o capacitate mare de memorie care foloseşte pentru memorarea diverselor programe şi oferă astfel posibilitatea accesării rapide a acestora.

De la primele tipuri de calculatoare şi până la cele de azi, toate calculatoarele se bazează în funcţionare pe îndeplinirea câtorva sarcini principale :

- prelucrarea (sau procesarea) informaţiilor; - stocarea (memorarea) informaţiilor; - transferul şi comunicarea informaţiilor. Calculatorul poate opera numai cu informaţiile care îi sunt oferite de către utilizator, deci care

sunt introduse în sistemul calculatorului, iar în urma execuţiei diverselor sarcini enumerate mai sus, în final utilizatorul obţine diverse rezultate, sub formă de noi informaţii, prin texte şi imagini afişate pe ecran sau tiparite pe hârtie, sunete auzite în difuzoare sau înregistrate pe suport magnetic etc.

Prelucrarea (procesarea) informaţiilor implică foarte multe calcule matematice executate de către calculator dar şi alte operaţii.

Informaţiile cu care operează permanent un calculator pot fi împărţite în 3 categorii: date, programe, parametri de configurare. Datele – sunt acele informaţii care sunt procesate. De pildă, un calculator poate să afişeze în ce zi a săptămânii cade o anumită dată calendaristică (reprezentată prin zi, lună şi an). Pentru asta, el trebuie să primească data calendaristică, şi după ce o procesează, va afişa ziua săptămânii care corespunde acelei date. Data calendaristică introdusă şi ziua săptămânii afişată sunt date cu care a operat calculatorul în acest proces. Tot din categoria datelor sunt şi documentele care conţin texte, imagini, chiar şi sunete, cu care operează calculatorul şi a căror manevrare şi prelucrare reprezintă cel mai adesea scopul utilizării calculatorului într-o activitate de birou.

Programele – reprezintă o categorie specială de informaţii, care conţin algoritmii conform cărora calculatorul va procesa datele. Calculatorul este un simplu automat electronic, dar în funcţie de programele pe care le foloseşte, el va putea procesa datele primite în diverse moduri. De pildă, pentru exemplul anterior este necesar un program capabil să calculeze exact în ce zi a săptămânii cade o dată calendaristică oarecare, ţinând cont de toate detaliile calendarului (ani bisecţi, zilele fiecărei luni etc.), conform unui algoritm matematic bine stabilit. Programele sunt alcătuite din instrucţiuni care sunt executate una câte una, până când, pornind de la datele introduse, se ajunge la rezultatul final. Pentru calculator, aceste instrucţiuni sunt codificate în aşa-numitul cod-maşină, un limbaj de programare foarte rar folosit chiar de către specialişti. Viteza cu care sunt executate instrucţiunile a ajuns astăzi atât de mare, încât atunci când apăsăm o tastă apare instantaneu pe ecran o literă, nici nu ne dăm seama că această operaţie atât de simplă înseamnă, pentru calculator, execuţia a sute sau mii de instrucţiuni în cod-maşină între momentul apăsării tastei şi cel al afişării literei.

4


Parametri de configurare – este vorba de acele informaţii care determină modul specific de funcţionare pentru fiecare componentă fizică a calculatorului, sau pentru programele folosite de el. Prin aceşti parametri, care rămân memoraţi de calculator până la modificarea sau ştergerea lor, un calculator poate fi programat, de pildă, să accepte sau să ignore un anumit dispozitiv fizic (un hard-disk, un mouse etc.).

Stocarea (memorarea) informaţiilor Calculatorul poate stoca (memora) informaţii în mai multe forme diferite, astfel încât el va

putea procesa nu numai informaţii introduse în momentul procesării, ci şi informaţii stocate în memoria lui. În acest fel, un calculator este adesea folosit şi pentru a găzdui baze de date sau arhive de informaţii şi documente diverse, în format digital sau - ca să folosim un termen popular - electronic. Memoria calculatorului se împarte în două tipuri de bază: memorie temporară (pe termen scurt, sau dinamică) şi memorie permanentă (pe termen lung, fixă).

Memoria temporară este memoria care se şterge la oprirea calculatorului, şi este folosită numai în timpul funcţionării lui, ca o zonă de memorie de lucru pentru programele aflate în funcţiune. Folosind memoria RAM, calculatorul execută mai rapid programele şi procesează mai eficient informaţiile.

Funcţia de memorare a informaţiilor face calculatorul foarte util în orice activitate, el putând înlocui astfel dulapuri de dosare şi biblioteci întregi.

Transferul şi comunicarea informaţiilor Pentru a putea stoca şi procesa informaţii, calculatorul trebuie să le şi transfere de la un

dispozitiv la altul, şi adesea în funcţiile sale de bază intră şi comunicarea informaţiilor către/dinspre alte calculatoare. Există mai multe forme de transfer şi comunicare de informaţii în activitatea calculatorului :

I/O (Input/Output) este denumirea generică dată dispozitivelor de intrare/ieşire, adică acelor dispozitive care asigură introducerea (intrarea) informaţiilor în calculator, şi afişarea (ieşirea) de informaţii prin diverse metode. De pildă, tastatura, mouse-ul sau scanner-ul sunt dispozitive tipice de intrare, prin care operatorul poate introduce texte sau poate da comenzi calculatorului, în vreme ce monitorul, imprimanta şi boxele audio sunt dispozitive tipice de ieşire, prin care informaţiile din calculator ajung să fie văzute sau auzite de operator.

Transfer în/din memoria RAM – orice program, la lansarea sa, este transferat parţial în memoria RAM, de unde va fi executat pas cu pas. Tot în memoria RAM sunt plasate informaţiile în curs de prelucrare, şi are loc un transfer continuu de informaţii între memoria RAM şi celelalte dispozitive din calculator. Cu cât un calculator are mai multă memorie RAM, cu atât programele rulate au un spaţiu mai mare de manevră şi vor funcţiona mai rapid.

Transfer între discuri – citirea informaţiilor de pe un spaţiu de stocare (disc) oarecare poate fi văzută tot ca o operaţie de intrare în procesul de prelucrare a informaţiilor, iar scrierea informaţiilor pe disc poate fi văzută şi ca o operaţie de ieşire în acelaşi proces. Dat fiind că se pot citi informaţii de pe un disc şi se pot scrie pe un alt disc, acesta este un transfer de informaţii de pe un mediu de stocare pe altul. De pildă, se pot copia informaţii de pe hard-disk pe dischetă, apoi discheta poate fi transportată pe un alt calculator, unde informaţiile resprective pot fi copiate de pe dischetă pe hard-disk-ul acelui calculator. Operaţiile de transfer pe disc au loc aproape permanent în calculator.

Comunicaţia în reţea – pentru un calculator conectat la o reţea, fie prin dispozitive de reţea, fie prin modem, au loc şi transferuri de informaţii către/dinspre alte calculatoare. În acest fel circulaţia informaţiilor este accelerată foarte mult, şi utilitatea calculatorului a crescut enorm în ultimul deceniu prin extinderea reţelelor şi prin posibilitatea conectării la reţeaua globală numită Internet.

În concluzie, în ce priveşte circulaţia informaţiei, calculatorul este ca şi un organism viu, în al cărui sistem circulă continuu un flux de informaţii care stă la baza activităţilor sale.

1.4. METODE DE REPREZENTARE A INFORMAŢIEI Sarcinile calculatorului implică operarea acestuia cu informaţii de cele mai diverse tipuri.

Informaţiile se pot prezenta, pentru operator, sub formă de texte introduse de la tastatură şi afişate pe ecran, de imagini statice sau animate, de sunete simple sau complexe, sub formă de programe aflate în 5


memoria calculatorului etc. Se pot distinge două metode de reprezentare a informaţiei : analogică şi digitală. Informaţia analogică este de tip continuu, şi este acea informaţie care poate avea un număr infinit de valori într-un domeniu definit. De pildă, să zicem că folosim o informaţie despre temperatura ambiantă dintr-un anumit loc, şi aceasta poate lua valori între –30 şi 50 grade Celsius. Între aceste limite, temperatura poate avea, teoretic, orice valoare, cu oricâte zecimale, acoperind astfel continuu întregul domeniu. Putem măsura 20 de grade, sau –10.12 grade, sau 22.334455 grade, şi numărul de valori posibile este infinit. Informaţia digitală are un număr finit de valori într-un domeniu limitat, şi calculatoarele folosesc acest tip de informaţie pentru ca toate operaţiile lor să se deruleze în timp finit şi după algoritmi exacţi. Astfel, aceeaşi temperatură poate fi măsurată, pe calculator, numai cu valori rotunjite la numărul de grade: 20 de grade, -21 de grade, 42 de grade etc. Valorile intermediare, zecimale, pot fi rotunjite la cel mai apropiat întreg, dacă precizia cerută de programul care foloseşte această informaţie este suficientă pentru scopul propus. Tot informaţie digitală este şi acea informaţie care nu este numerică, dar are tot un set finit de valori. De pildă, cele 7 zile ale săptămânii reprezintă un set finit de valori: Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri, Sâmbătă, Duminică, şi dacă un program trebuie să afişeze ziua curentă, va determina o valoare din acest set pentru informaţia pe care o va afişa.

Calculatoarele actuale folosesc o formă particulară de informaţie digitală şi anume informaţia binară.

Informaţia binară este informaţia digitală reprezentată prin folosirea unui set de numai două valori: 0 şi 1. Prin codificări adecvate, aproape orice tip de informaţie poate fi reprezentată în formă binară. Avantajele acestei forme de reprezentare a informaţiei sunt mai multe:

Simplitate – foarte mulţi parametri cu care lucrăm au numai două valori, şi de aceea este uşor ca ei să fie reprezentaţi prin cele două valori binare, 1 sau 0. De exemplu:

- DA sau NU (ca răspuns la o întrebare); - deschis sau închis (un contact, un bec); - pornit sau oprit (un aparat, un dispozitiv); - activ sau inactiv (o opţiune de lucru într-un program); - permis sau interzis (o permisiune de acces sau de execuţie a unei anumite operaţii). Expandabilitate – reprezentarea binară poate fi extinsă şi la parametri care pot avea mai mult

de 2 valori. De pildă, dacă avem un sistem de 2 becuri care pot fi aprinse sau stinse independent, starea lor curentă poate fi indicată de doi parametri binari, fiecare cu valoarea 0 pentru "stins" sau 1 pentru "aprins", astfel:

Bec 1 Bec 2 Informaţie binarăAprins Aprins 11 Aprins Stins 10 Stins Aprins 01 Stins Stins 00

Claritate – deoarece valorile cu care se lucrează sunt doar 1 şi 0, informaţiile sunt clare şi erorile sunt reduse. Între 0 şi 1 nu sunt admise valori intermediare, şi chiar dacă semnalele electrice sunt semnale analogice în fond, informaţia conţinută de ele este permanent modelată în formă digitală. Astfel, dacă pe linia telefonică, din cauza perturbaţiilor, valoarea semnalului este 0.95, calculatorul o poate trata, prin rotunjire, ca fiind valoarea corectă 1.

Viteză – prelucrarea informaţiilor în calculator implică luarea de milioane de decizii pe secundă, şi acest proces este mult mai rapid atunci când o decizie înseamnă o alegere între numai două opţiuni posibile: 0 sau 1, decât dacă există un set mai mare de opţiuni.

Aceste considerente sunt mai mult teoretice pentru un simplu utilizator, şi rolul lor este de a permite înţelegerea modului de "gândire" al calculatorului atunci când acesta execută calcule matematice, ia decizii logice sau operează în orice alt mod cu informaţia.

6


1.5. BAZE DE NUMERAŢIE Suportul matematic folosit de calculatoare pentru manevrarea şi prelucrarea informaţiei binare

este numeraţia în baza 2 şi în baze de numeraţie care sunt puteri ale lui 2. Principalele sisteme de numeraţie pentru reprezentarea binară a informaţiei sunt prezentate

mai jos. Ca regulă generală pentru numărarea într-o bază de numeraţie N, când la sfîrşitul unui număr scris în baza N apar, la rând, numai cifre N-1, numărul următor din şir (cu 1 mai mare decât precedentul) va primi, în locul fiecărei cifre N-1 de la dreapta, cifra 0, iar în faţa acestora la cifra existentă se adaugă 1, şi şirul continuă.

Sistemul binar foloseşte baza 2, în care avem doar două cifre, 0 şi 1, astfel încât orice număr va fi reprezentat numai cu aceste două cifre. Regula este aceeaşi ca în orice bază de numeraţie N. Pentru primele N numere, începând de la 0, se folosesc în ordine cele N cifre ale bazei respective, dar pentru următorul număr (N+1), prima cifră din dreapta devine 0 şi în faţa ei se adaugă cifra 1 (aşa cum numărul care urmează după 9, în baza 10, se notează cu 10).

Sistemul octal foloseşte baza 8, cu cifrele de la 0 la 7. În acest caz, numărul 8 va fi notat în octal cu 10, numărul 9 va fi notat în octal cu 11, numărul zecimal 10 va fi notat în octal cu 12 etc. Sistemul octal este cel mai rar folosit.

Sistemul hexazecimal foloseşte baza 16. În acest caz sunt necesare 16 cifre distincte, şi după cifrele de la 0 la 9 se folosesc, în ordine, literele A, B, C, D, E, F.

Binar Octal Zecimal Hexa

0 0 0 0 1 1 1 1

10 2 2 2 11 3 3 3

100 4 4 4 101 5 5 5 110 6 6 6 111 7 7 7

1000 10 8 8 1001 11 9 9 1010 12 10 A 1011 13 11 B 1100 14 12 C 1101 15 13 D 1110 16 14 E 1111 17 15 F

10000 20 16 10 10001 21 17 11 Tab.1.1. Exemple de notaţii în diverse baze de numeraţie

De fapt, datele sunt reprezentate în calculator numai în sistemul binar, fiecare cifră binară fiind un bit de informaţie, dar sistemele octal şi hexazecimal sunt notaţii folosite de programatori pentru manevrarea mai uşoară a şirurilor lungi care ar rezulta în sistemul binar dacă s-ar folosi notaţia binară pentru numere mari.

Pentru a deosebi o valoare scrisă în sistemul zecimal de o valoare hexazecimală, la o valoare hexazecimală se adaugă fie un prefix 0x (rezultă notaţia 0x44), fie un sufix h (rezultă notaţia 44h). Valorile numerice pentru care nu se specifică baza de numeraţie se consideră de regulă că sunt zecimale.

Aceste precizări sunt necesare deoarece, în prezentarea diverselor componente ale calculatorului, se întâlnesc diverşi parametri numerici reprezentaţi în formă binară.

7


1.6. BIŢI ŞI BYTES Cantitatea de informaţie stocată şi vehiculată de calculator în format binar este măsurată în

unităţi de măsură specifice. O cifră binară reprezintă un bit de informaţie, şi aceasta este unitatea de bază pentru măsurarea informaţiei.

Din motive practice, însă, informaţiile sunt manevrate în grupuri de câte 8 biţi. Un grup de 8 biţi se numeşte octet sau Byte (citit bait, într-o singură silabă). Notaţiile prescurtate fac diferenţa între bit (notat cu "b") şi Byte (notat cu "B"). Dar fiindcă aceste unităţi sunt foarte mici, în multe cazuri practice, cel mai adesea se folosesc multiplii lor.

În cazul altor unităţi de măsură, prefixul Kilo înseamnă 1000 adică 10 la puterea a 3-a, iar multiplii următori - Mega, Giga şi Terra - desemnează puterile a 6-a, a 9-a şi respectiv a 12-a, ale lui 10. În cazul măsurării informaţiei binare se lucrează cu puteri ale lui 2, şi se întâmplă că 2 la puterea 10 este 1024. Se foloseşte multiplul de 1 KiloByte pentru a desemna 1024 Bytes. Apoi, 1 MegaByte = 1024 KiloBytes, 1 GigaByte = 1024 MegaBytes, iar 1 TerraByte = 1024 GigaBytes. Adesea se rotunjeşte acest 1024 la 1000, din obişnuinţa de a se folosi puteri ale lui 10, dar rezultă din aceasta o eroare care creşte cu volumul de informaţie şi care poate produce confuzii.

Biţi Bytes Prefix Multiplu Exact Aproximat Multiplu Exact Aproximat

Kilo Kilobit (Kb) 1024 biţi 1000 biţi KiloByte (KB) 1024 Bytes 1000 Bytes Mega Megabit (Mb) 1024 Kb 1000 Kb MegaByte (MB) 1024 KB 1000 KB Giga Gigabit (Gb) 1024 Mb 1000 Mb GigaByte (GB) 1024 MB 1000 MB Terra Terrabit (Tb) 1024 Gb 1000 Gb TerraByte (TB) 1024 GB 1000 GB

Tab.1.2. Sistemul multiplilor unităţilor de bază pentru măsurarea informaţiei Pentru a avea o idee despre ce înseamnă aceste cantităţi de informaţie, se poate spune că: 1 Byte este, pentru calculator, cantitatea de informaţie echivalentă cu o literă de text. 1 KB înseamnă un text de 1000 de litere, în general mai puţin de o pagină de text. 1 MB poate cuprinde o carte foarte mare; o dischetă are, de pildă, 1.44 MB, iar un ZIP-disk

are 100 MB. 1 GB poate cuprinde o bibliotecă de mii de cărţi; un CD are cam 2/3 dintr-un GB (640 MB),

iar hard-diskurile cele mai uzuale la ora actuală au de la câţiva GB până la zeci de GB. 1 TB este deja un volum enorm de informaţii, dar probabil şi această dimensiune va deveni

uzuală în viitorul apropiat. 1.7. ARHITECTURA GENERALÃ A CALCULATORULUI

Cele două componente principale ale unui calculator sunt: - sistemul de echipamente (hardware) format din toate componentele fizice ce realizează

culegerea, introducerea, memorarea şi prelucrarea datelor; - sistemul de programe de bază (software) cunoscut şi sub denumirea de sistem de operare,

reprezintă componenta logică formată din acele programe care asigură supravegherea, coordonarea şi controlul funcţionării automate a echipamentelor fizice. Acest ansamblu de programe este depus pe discul sistem iar o parte a acestora sunt rezidente permanent în memoria calculatorului.

Prelucrarea automată presupune ca alături de aceste două componente să mai fie necesare programele de aplicaţie şi datele de prelucrat. Un program constituie o succesiune de comenzi pe care calculatorul le poate interpreta şi care, ca urmare a execuţiei, pot avea un anumit efect, de ex: afişarea unor informaţii selectate într-o anumită formă de prezentare, pe ecranul monitorului sau tipărirea acestora pe hârtie, listată la imprimantă. Pentru calculator, un program este inteligibil doar sub forma unui şir de instrucţiuni reprezentate prin coduri binare. De exemplu, pentru a programa calculatorul să adune numerele 181 şi

8


207, el trebuie să execute şirul de instrucţiuni : 01101001 00110100 10110101 11001111. Acesta este limbajul cod-maşină, singurul pe care procesorul calculatorului îl poate înţelege şi executa. Pentru un programator, scrierea unui program în acest cod este extrem de dificilă, de aceea se folosesc limbaje de programare care permit specificarea instrucţiunilor într-un format mai clar şi mai uşor de controlat. Un program se scrie astfel ca o succesiune de linii de text, fiecare dintre ele stabilind operaţiuni care trebuie efectuate de procesor, pas cu pas, după un algoritm logic, pentru a se ajunge la rezolvarea programată a problemei. Acest şir de linii de text, se numeşte program sursă şi pentru ca un calculator să-l poată înţelege şi executa, programul-sursă trebuie compilat cu ajutorul unui program special numit compilator, care traduce în cod-maşină liniile de text scrise în limbajul de programare. Rezultatul compilării este programul executabil propriu-zis, care poate fi înţeles şi executat de procesor.

Pentru ca atât programele cât şi datele folosite de un calculator să poată fi gestionate atât în memoria acestuia cât şi pe suporturi de memorie externă nevolatilă, este nevoie ca acestea să fie organizate sub formă de fişiere.

9


Capitolul 2

COMPONENTA HARDWARE A CALCULATORULUI

Un calculator este un sistem modular, alcătuit din numeroase componente fizice, în special electronice, dar incluzând şi componente mecanice şi optice. Aceste componente se pot grupa în două categorii: UNITATEA CENTRALÃ, acceptă informaţiile introduse (comenzi de executat şi date de prelucrat), execută softul, comandă monitorul pentru afişarea imaginilor şi trimite comenzi la imprimantă. ECHIPAMENTELE PERIFERICE, servesc la introducerea şi la extragerea datelor şi a programelor în/din memorie, şi la memorarea pe termen lung a programelor şi a datelor. 2.1. UNITATEA CENTRALÃ

Unitatea centrală este cea mai importantă componentă a unui calculator. La rândul ei aceasta conţine următoarele componente:

2.1.1. Placa de bază, "coloana vertebrală" a sistemului, susţine funcţionarea coordonată a sistemului şi asigură comunicarea între toate componentele sale;

2.1.2. Unitatea Centrală de Prelucrare (CPU, prescurtarea de la Central Processing Unit) sau procesorul, "creierul sistemului", piesa de bază care defineşte performanţele de viteză ale calculatorului, este cel care execută şi coordonează toate operaţiile cu informaţii executate în sistem;

2.1.3. Memoria internă, păstrează datele de lucru în timpul execuţiei programelor, pe durata funcţionării calculatorului;

2.1.4. Hard-disk-ul (discul dur), dispozitiv de memorie care păstrează pe un disc magnetic informaţii – sistemul de operare, programe, documente şi orice alte date - chiar şi atunci când calculatorul este oprit;

2.1.5. Placa video, componenta prin care conţinutul memoriei video este transmis continuu către monitor;

2.1.6. Placa de sunet, componenta prin care calculatorul poate trimite semnale sonore către boxe sau căşti, la o calitate superioară speakerului (un mic difuzor intern folosit pentru semnale sonore simple);

2.1.7. Placa de reţea, dispozitiv prin care se desfăşoară comunicaţia cu celelalte calculatoare din reţeaua locală;

2.1.8. Porturile de comunicaţie, mufe prin care calculatorul poate schimba date cu alte dispozitive specializate;

2.1.9. Sursa de alimentare, piesa care alimentează cu energie electrică la parametrii necesari toate componentele din sistem, cu excepţia celor care au o alimentare electrică separată.

2.1.10. Cutia calculatorului, "corpul" calculatorului, în carcasa ei fiind ascunse componentele, unele vitale, altele opţionale ale calculatorului.

2.1.1. Placa de bază Cunoscută şi sub numele de motherboard sau mainboard, placa de bază este una dintre

componentele vitale ale calculatorului, susţinând comunicarea şi coordonarea activităţii tuturor 10


componentelor din sistem, motiv pentru care constituie o adevărată coloană vertebrală a sistemului. Fizic, ea este acea placă cu multe circuite şi prize (sloturi) de diverse forme, la care sunt conectate prin cabluri sau prin plantare în sloturi celelalte componente din sistem. Principale componente ale plăcii de bază, sunt:

- chipsetul sistemului şi controlerele – acestea sunt componentele "inteligente" ale plăcii de bază, nişte circuite integrate care dirijează traficul de informaţii şi coordonează multele dispozitive din calculator. De calitatea chipsetului depind performanţele întregului sistem, deoarece el impune tipul şi limitele altor componente pe care le va suporta sistemul;

- magistralele de sistem sunt căile prin care circulă semnalele electrice între componente, şi aceste căi includ atât circuitele trasate pe placa de bază, cât şi diversele sloturi în care pot fi plantate diverse plăci şi integrate. Arhitectura magistralelor are o importanţă deosebită în determinarea performanţelor sistemului;

- BIOS-ul (de la Basic Input/Output System - "sistem de bază de intrare/ieşire") este un program înscris într-o componentă de pe placa de bază. El este cel care intră primul în funcţiune la pornirea calculatorului, permiţând utilizatorului să preia controlul asupra dispozitivelor din sistem, şi apoi lansează în execuţie sistemul de operare, dacă este unul instalat. Tot în BIOS se pot configura anumiţi parametri prin care sistemul să poată folosi mai bine dispozitivele hardware din el;

- memoria cache este o memorie de capacitate mică dar de foarte mare viteză, plasată între procesor şi memoria normală a sistemului. De fiecare dată când procesorul are nevoie de o informaţie din memorie, aceasta este căutată mai întâi în memoria cache, ceea ce accelerează mult operaţiile repetate cu aceeaşi informaţie, în general foarte frecvente;

- resursele sistemului nu sunt dispozitive fizice, dar sunt foarte importante deoarece determină modul în care calculatorul îşi organizează accesul la zonele de memorie şi la dispozitivele componente, iar pe de altă parte configurarea lor permite optimizări şi adaptări ale sistemului la dispozitivele incluse în el şi la cerinţele utilizatorului. 2.1.2. Procesorul Procesorul este o componentă mică dar vitală pentru orice calculator. Rolul său este

fundamental, el fiind cel care parcurge programele din calculator, instrucţiune cu instrucţiune şi le execută coordonând dispozitivele din sistem, procesând şi manevrând datele şi astfel controlând toată activitatea sistemului.

Procesorul este un circuit integrat care include echivalentul unui număr foarte mare de elemente de circuit electronic clasic - tranzistori. El lucrează în strânsă colaborare cu placa de bază, pe care este montat într-o mică priză (numită şi slot sau socket) specială. În funcţie de tipul acestei prize, o placă de bază poate suporta numai anumite tipuri de procesoare, care pot fi montate în acel tip de priză. Există multe tipuri de procesoare, dar cele mai cunoscute sunt cele produse de firmele Intel (realizatoarea procesoarelor din familia 80x86, mai popular cunoscute prin codurile 286, 386, 486, şi sub marca Pentium) şi AMD (cu procesoarele din seria K6, iar mai nou cu seriile Athlon şi Duron). Numele procesorului dintr-un calculator şi frecvenţa lui de lucru se pot citi, de obicei, în primele rânduri de mesaje afişate la pornirea calculatorului.

Microprocesorul este componenta electronică ce constituie unitatea centrală (UC) a oricărui microcalculator. El este conectat prin intermediul unor magistrale de comunicaţie la memorie şi la circuitele de interfaţă pentru a asigura legătura cu echipamentele periferice.

11OR

Magistrala de comenzi M I CRO P ROC E S

Magistrala de date

PERI FERI CE

Circuite de

interfaţă (seriale

şi parale) pentru

intrări şi ieşiri

Porturiseriale

PorturiparaleleMEMORIA RAM

Magistrala de adrese


Fig. 2.1. Structura hardware a microcalculatorului

Magistrala este un traseu electronic intern prin care sunt transmise semnalele dintr-o parte în

alta a echipamentului de calcul. Caracteristica de bază a magistralei o reprezintă lăţimea sa, astfel, cu cât aceasta este mai mare, cu atât se pot transfera mai mulţi biţi simultan, deci mai multă informaţie.

2.1.3. Memoria internă Memoria internă reprezintă principala resursă a unui calculator iar memorarea programelor şi

datelor de prelucrat este cea mai importantă operaţie a procesului de prelucrare. Aici se află programul (o secvenţă de instrucţiuni pe care o execută procesorul) precum şi datele folosite. Memoria reţine o mică parte din informaţii, reprezentând instrucţiunile programelor şi o parte a datelor de prelucrat cerute de instrucţiunile în curs de execuţie. De asemenea reţine rezultatele intermediare şi finale ale prelucrării.

Un calculator utilizează două tipuri fundamentale de memorie: RAM (temporară) şi ROM (permanentă).

2.1.4.1. Memoria RAM (Radom Acces Memory) sau memoria primară de lucru a calculatorului, este acea componentă care are rolul de a stoca temporar date folosite de calculator în timpul funcţionării sale, după care este necesar ca acestea să fie stocate pe un suport ce nu depinde direct de alimentarea cu energie pentru a menţine informaţia. Fizic, este vorba de nişte plăcuţe care se montează pe placa de bază şi care conţin circuite de memorie.

Deoarece memoria RAM se montează pe placa de bază, şi există câteva tipuri distincte de arhitectură a plăcuţelor de memorie, orice adăugare sau înlocuire de memorie RAM trebuie făcută ţinând cont de ceea ce poate fi montat pe placa de bază rspectivă. O placă de bază poate suporta numai un anumit tip (uneori 2 tipuri, dar nu simultan) de plăcuţe de memorie.

Orice program lansat în execuţie manevrează diverse date, şi pe perioada procesării acestora ele sunt stocate în circuitele de memorie, care sunt foarte rapide în comparaţie cu alte dispozitive de stocare din sistem. Cu cât un sistem are mai multă memorie RAM, cu atât are mai mult spaţiu temporar de manevrare a datelor, şi poate procesa blocuri mai mari de date, sau poate lucra simultan cu mai multe programe. Când memoria RAM ajunge să se umple, sistemul începe să funcţioneze mai greu.

Se poate vedea câtă memorie RAM are un anumit sistem chiar de la pornire, când se face un test iniţial al circuitelor de memorie, şi apare un contor care avansează rapid pînă la volumul total al memoriei instalate. Un sistem cu performanţe medii are astăzi 64 MB de memorie RAM. În lipsa memoriei RAM, sau dacă memoria RAM este defectă, sistemul poate refuza să pornească, deci şi memoria este o componentă vitală a calculatorului.

Memoria RAM poate fi citită ori scrisă în mod aleator, astfel putându-se accesa o singură celulă a memoriei fără ca acest lucru să implice utilizarea altor celule. În practică este memoria de lucru a PC-ului, aceasta fiind utilă pentru prelucrarea tempoarară a datelor, după care este necesar ca acestea să fie stocate (salvate) pe un suport ce nu depinde direct de alimentarea cu energie pentru a menţine informaţia.

2.1.4.2. Memoria ROM (Read Only Memory) sau memoria permanentă este un circuit integrat

ce conţine ansamblul de registre de aceeaşi mărime, ale cărui informaţii electronice au fost imprimate pentru totdeauna în interiorul său. ROM nu poate fi rescrisă sau ştearsă fiind o memorie inertă. Avantajul principal pe care această memorie îl aduce este insensibilitatea faţă de curentul electric. Conţinutul memoriei se pastrează chiar şi atunci când nu este alimentată cu energie.

Memoria ROM conţine programe ce realizează testarea şi iniţializarea sistemului de pornire, programe ce verifică părţile componente ale calculatorului înainte de activitatea sistemului de operare.

Această memorie este în general utilizată pentru a stoca BIOS-ul (Basic Input Output System) unui calculator. În practică, o dată cu evoluţia calculatoarelor, acest timp de memorie a suferit o serie de modificări care au ca rezultat rescrierea/arderea "flash" de către utilizator a BIOS-ului. Scopul, evident, este de a actualiza funcţiile BIOS-ului pentru adaptarea noilor cerinţe şi realizări hardware ori chiar pentru a repara unele imperfecţiuni de funcţionare. În zilele noastre există o multitudine de astfel 12


de memorii ROM programabile (PROM, EPROM, etc) prin diverse tehnici, mai mult sau mai puţin avantajoase în funcţie de gradul de complexitate al operării. BIOS-ul este un program de mărime mică (< 2MB) fără de care calculatorul nu poate funcţiona, acesta reprezentând interfaţa între componentele din sistem şi sistemul de operare instalat (SO).

2.1.4. Hard-disk Hard-disk-ul (sau discul dur) este un dispozitiv de memorie permanentă, pe care datele sunt

stocate în fişiere pe termen lung, chiar şi după ce calculatorul este oprit. El conţine un disc magnetic pe care se înscriu date în format digital. Este montat în cutia calculatorului şi de regulă nu este nevoie să fie scos din cutie pentru utilizarea normală. Există şi hard-disk-uri portabile, care pot fi conectate la calculator printr-una din mufele din spatele cutiei sau prin conectori speciali, dar acelea sunt mai rar folosite. Într-un calculator pot fi folosite simultan mai multe hard-disk-uri.

Capacitatea unui hard-disk este foarte mare în comparaţie cu a altor dispozitive de stocare a datelor. La ora actuală, un calculator cu performanţe medii are nevoie de un hard-disk de circa 10 GB, dar cele mai mari hard-disk-uri existente ajung la 80 GB, şi în câţiva ani vom vedea şi hard-disk-uri de sute de GB. Poate fi importantă şi viteza de rotaţie a discului, de care depinde viteza de localizare a datelor pe disc. Într-un sistem folosit intens pentru prelucrarea unui volum mare de date, adesea este mai important ca hard-disk-ul să fie rapid, decât să fie mare.

Dintre toate unităţile de disc din calculator, capabile să păstreze pe ele date sub formă de directoare (sau foldere) şi fişiere, hard-disk-ul este cel mai important, deoarece pe hard-disk se instalează sistemul de operare al calculatorului, astfel încât calculatorul să poată porni şi funcţiona independent. Tot pe hard-disk sunt stocate programe şi date de lucru curent.

2.1.5. Placa video Placa video este componenta care pregăteşte imaginea generată de calculator pentru afişare pe

monitor. Se poate localiza urmărind unde se conectează, în spatele cutiei calculatorului, cablul video care vine de la monitor. În multe cazuri, placa video e o componentă distinctă, care se montează pe placa de bază, într-un slot adecvat. Unele plăci de bază, însă, includ astfel de componente chiar în arhitectura lor, caz în care placa video nu mai este o componentă distinctă, dar mufa ei iese tot în spatele cutiei, pentru ataşarea cablului pentru monitor.

Placa video include circuite de memorie RAM care alcătuiesc aşa-numita memorie video. O placă video foarte performantă poate avea, de pildă, 32 MB RAM. În memoria video este păstrată toată informaţia din imaginea calculatorului. Imaginea de pe ecranul monitorului este alcătuită din puncte (sau pixeli) care sunt aranjate pe linii şi coloane. Prin analogie cu punctele unei coli de hârtie scrise, fiecare pixel poate fi ”scris” (cu cerneală de o anumită culoare) sau ”şters” (caz în care are culoarea hârtiei). În memoria video se stochează, deci, informaţiile despre fiecare pixel: starea lui (”scris” sau ”şters”), culoarea cernelii şi culoarea hârtiei. Cu cât afişarea se face la o rezoluţie mai mare (adică la o densitate mai mare de puncte pe ecran), cu atât imaginea conţine mai mulţi pixeli. Pe de altă parte, cu cât este mai mare numărul de culori folosite (adâncimea de culoare), cu atât informaţia de culoare este mai complexă şi necesită un volum mai mare de memorie. Limitele în care pot varia aceşti parametri diferă de la o placă video la alta. Rezultă, deci, că performanţele video ale calculatorului sunt direct proporţionale cu volumul de memorie video şi cu performanţele tehnice ale plăcii video.

În concluzie, placa video este vitală pentru afişarea imaginii pe monitor, iar calitatea ei este foarte importantă dacă se foloseşte calculatorul pentru aplicaţii grafice, video, multimedia, animaţie, jocuri şi tot ce înseamnă operarea intensivă cu imagini.

2.1.6. Placa de sunet Placa de sunet este un dispozitiv capabil să furnizeze la ieşire semnal audio care poate fi apoi

auzit în boxe sau căşti audio. 13


Pentru a asculta muzică de pe CD-uri audio, nu este necesară existenţa unei plăci de sunet, aceasta putând fi auzită şi folosind mufa audio de pe unitatea CD-ROM, dar pentru a auzi sunetele din jocuri şi aplicaţii multimedia, sau pentru a asculta muzică din fişiere audio (în format MP3, WAV etc.), atunci placa de sunet este absolut necesară.

Placa de sunet este o aşa-numită componentă multimedia, denumire care include o diversitate de componente hardware audio şi video, şi chiar pentru animaţie, film, televiziune şi telefonie. O astfel de componentă hardware poate să includă diverse dispozitive, uneori mai multe, alteori mai puţine, în funcţie de tipul plăcii, şi aceste dispozitive sunt ca nişte canale de semnal care pot fi reglate separat din panoul Volume Control.

Dispozitivele multimedia sunt folosite pentru redarea (sonoră sau vizuală) fişierelor multimedia, şi pentru diverse aplicaţii multimedia. Există multe tipuri de fişiere multimedia:

- fişiere de sunet (exemple: WAV, MID, MP3); - fişiere de grafică (GIF, JPG, BMP); - fişiere video (pot conţine film şi sunet: AVI, MPG, unele fişiere DAT) etc.

Placa de sunet este folosită la redarea fişierelor de sunet şi la redarea sunetului din fişierele video. Pentru fiecare tip de fişier, calculatorul va folosi un anumit dispozitiv multimedia, pe care de regulă îl selectează automat dintre cele disponibile.

Există multe tipuri de plăci de sunet, şi diversele aplicaţii multimedia sunt proiectate, de regulă, ca să funcţioneze numai cu tipurile de plăci cele mai cunoscute sau compatibile cu acestea. Adesea, pentru a auzi sunetele din anumite programe, placa de sunet trebuie configurată anume pentru acele programe. Aceasta face ca placa de sunet să fie adesea unul din dispozitivele mai greu de folosit de către începători, mai ales dacă este de un tip prea diferit de tipurile standard. Oricum, nefiind o componentă vitală, calculatorul poate funcţiona şi fără ea.

2.1.7. Placa de reţea Un calculator conectat într-o reţea locală are întotdeauna în el şi o placă de reţea, prin care se

desfăşoară comunicaţia cu celelalte calculatoare din reţeaua locală, folosind un cablu special de reţea, de tip BNC sau UTP. Un calculator personal care lucrează izolat sau care comunică doar prin modem cu alte calculatoare, nu are nevoie de o placă de reţea. În general, comunicaţia prin placa de reţea este mult mai stabilă şi rapidă decât prin modem, dar ea funcţionează bine numai pe distanţe mici, până la câteva sute de metri.

Într-un calculator pot fi montate chiar mai multe plăci de reţea, de regulă pentru ca fiecare placă de reţea să asigure comunicarea cu un grup diferit de calculatoare. Este cazul calculatoarelor cu rol de gateway (poartă) între reţele locale, sau cu rol de router (nod de distribuţie) pentru mai multe subreţele.

Placa de reţea este utilă, deci, numai pe calculatoarele conectate în reţele locale, şi majoritatea calculatoarelor personale nu sunt dotate cu placă de reţea.

2.1.8. Porturi de comunicaţie Pe partea din spate a cutiei calculatorului se pot vedea multe mufe la care se conectează

diverse dispozitive periferice, prin cabluri cu forme specifice. O parte dintre aceste mufe sunt aşa-numite porturi de comunicaţie, prin care calculatorul poate schimba date cu alte dispozitive specializate.

Porturile de comunicaţie nu sunt vitale pentru calculator, dar ele asigură conectarea unor dispozitive periferice care pot fi foarte utile.

2.1.9. Sursa de alimentare Calculatorul funcţionează pe bază de energie electrică. Un laptop (calculator portabil) poate

funcţiona un timp limitat, alimentat de la un acumulator electric, dar calculatoarele obişnuite trebuie puse în priză ca să poată funcţiona. Tensiunea electrică la nivelul prizei fiind prea mare pentru componentele din calculator, în cutia calculatorului există o componentă care reduce tensiunea de la 14


220 V la valorile mult mai mici la care pot funcţiona componentele electronice din calculator. Această componentă este sursa de alimentare.

Orice sursă de alimentare are o putere limitată, calculată să suporte un anumit consum maxim, de aceea nu trebuie abuzat cu adăugarea de noi componente în calculator, pentru că la un moment dat acestea pot să suprasolicite sursa. Calculatoarele cu multe componente au nevoie, deci, de surse mai puternice.

2.1.10. Cutia calculatorului Aparent mai nesemnificativă (poate şi din cauză că se umblă mai rar la ea), cutia

calculatorului este, de fapt, cea în care se găsesc cele mai importante componente ale lui. 2.2. ECHIPAMENTELE PERIFERICE Echipamentele periferice se pot clasifica în funcţie de tipul operaţiei pe care o realizează,

astfel: - echipamente periferice de intrare care realizează introducerea programelor şi a datelor de

prelucrat în memorie; - echipamente periferice de ieşire care realizează redarea rezultatelor intermediare şi finale ale

prelucrării; - echipamente periferice de intrare/ieşire care reprezintă o extensie a memoriei respectiv

memoria externă.

Cele mai reprezentative echipamente periferice sunt:

2.2.1. Monitorul (display-ul) este micul "televizor", folosit pentru afişarea pe ecranul său atât a informaţiilor introduse de la tastatură cât şi a rezultatelor unor prelucrări (texte sau imagini). Deoarece foloseşte numai pentru redare monitorul este echipament periferic de ieşire.

2.2.2. Tastatura este dispozitivul ce foloseşte la introducerea datelor, instrucţiunilor şi comenzilor în calculator, facilitând dialogul dintre om şi calculator. Orice apăsare şi eliberare rapidă a unei taste determină afişarea caracterului scris de ea, pe ecranul calculatorului. Evident, este un echipament periferic de intrare.

2.2.3. Mouse-ul este echipamentul periferic de intrare folosit pentru comanda calculatorului în interfeţe grafice, deplasând un pointer pe ecan şi apăsând pe butoane, ca într-o simulare a apăsării cu degetul pe butoanele unui panou de comandă.

2.2.4. Unitatea de disketă (floppy-disk), dispozitiv de memorie pentru stocarea de date pe un disc magnetic flexibil care poate fi transportat şi pe alte calculatoare. Deoarece se pot realiza atât operaţii de citire cât şi de scriere, unităţile de dischetă sunt echipamente periferice de intrare/ieşire ;

2.2.5. Unitatea de CD-ROM, dispozitiv de memorie care operează cu discuri optice (compact-disk), putând să le citească şi (dacă este şi CD-writer) să le scrie;

2.2.6. Imprimanta este dispozitivul echipament periferic de ieşire folosit pentru tipărirea pe hârtie a informaţiilor din calculator, texte şi/sau imagini.

2.2.7. Scanner-ul este un dispozitiv care se cuplează la calculator şi folosind un software special (ex. MGI Photo Suite) copiază în memoria calculatorului imagini de pe hârtie, carton, pentru a fi prelucrate şi/sau afişate pe ecran în diverse forme.

2.2.8. Modem-ul este componenta prin care calculatorul poate fi folosit pentru comunicarea directă cu alte calculatoare, prin linia telefonică. Acesta permite conectarea la un serviciu on-line (ex. America Online), transferul fişierelor, corespondenţa prin poşta electronică, conversaţia cu alţi utilizatori, căutarea de informaţii din diferite domenii.

2.2.9. Boxele audio şi/sau căştile audio sunt dispozitive periferice care redau, la nivelul de audiţie al urechii umane, sunetul preluat de la placa audio sau de la alte dispozitive audio din sistem.

15


Există şi alte dispozitive opţionale (echipamente periferice) care pot fi ataşate la calculator (ca joystick-ul, videocamera etc.) în funcţie de ceea ce se face cu el.

2.2.1. Monitorul Este dispozitivul pe care se pot vedea rezultatele execuţiei programelor. El conţine un ecran

realizat într-o tehnologie de televiziune digitală de înaltă performanţă, iar pe ecran se afişează imagini alcătuite dintr-o reţea fină de puncte de culoare roşie, verde şi albastră (sistemul RGB), puncte de o anumită dimensiune, denumite pixeli. Cu cât punctul de formare a imaginii este mai mic cu atât imginea va fi de o calitate mai bună. Numărul de pixeli afişaţi pe orizontală şi pe verticală în cadrul ecranului unui monitor definesc rezoluţia acestuia. Valoarea tipică este de 0,28 mm pentru diametrul unui pixel.

Memoria video conţine permanent informaţiile care determină starea fiecărui punct (dacă este aprins sau stins, şi la ce intensitate luminoasă), iar placa video le transmite cu o frecvenţă mare către monitor, care prezintă imaginea pe ecran.

Primele monitoare au fost monocrome şi funcţionau doar în mod text. Monitoarele moderne sunt color şi permit afişarea de imagini de calitate, astfel încât performanţele video ale calculatoarelor au ajuns să depăşească nivelul celor atinse de televiziune. Monitoarele cele mai uzuale, de forma unui mic televizor şi bazate pe tub catodic, mai sunt desemnate cu acronimul CRT (de la Cathode Ray Tube - tub catodic cu fascicul electromagnetic). Mai puţin voluminoase sunt monitoarele plate de tip LCD (de la Liquid Crystal Display - afişaj cu cristale lichide). Calculatoarele portabile au ecrane miniaturizate, cu cristale lichide, integrate în capacul cutiei lor.

Performanţele monitorului influenţează sensibil calitatea lucrărilor grafice pe calculator. Pentru aplicaţii grafice complexe, care operează cu imagini mari şi unde claritatea contururilor şi a culorilor din imagini este importantă, este necesar un monitor cu ecran mare şi cu performanţe bune. Calculatoarele care au funcţii de comunicaţie în reţele, şi nu necesită operarea permanentă pe ele, pot funcţiona şi în absenţa unui monitor. Dar pentru un calculator personal, monitorul este o componentă vitală.

2.2.2. Tastatura

Pentru a putea introduce comenzi şi texte alcătuite din litere, cifre şi alte simboluri, este neapărat nevoie de tastatură. Majoritatea calculatoarelor chiar refuză să pornească dacă nu au o tastatură conectată la ele. Tastatura este acel dispozitiv cu multe butoane (numite "taste") cu litere, cifre şi alte simboluri pe ele.

Tastatura are 2 tipuri de elemente care interesează în operare, şi anume tastele şi ledurile. Tastele sunt butoanele tastaturii, iar ledurile sunt acele mici indicatoare luminoase grupate, de regulă, în partea dreaptă a tastaturii, care se aprind şi se sting în funcţie de anumite situaţii sau de tastele apăsate.

2.2.3. Mouse-ul Mouse-ul este un dispozitiv de formă aproximativ ovală, conectat printr-un fir la un port serial

sau PS/2 al calculatorului. Unele tipuri de mouse sunt fără fir, comunicând cu calculatorul prin infraroşii. Este asemănător cu tastatura ca funcţionalitate, deoarece prin intermediul lui se realizează operaţiuni de indicare, selectare, lansare a comenzilor, desenare în programe special concepute în acest sens (Windows). Când calculatorul are ataşat un mouse, pe ecran este afişat un pointer (cursor), care se poate deplasa în orice direcţie, analog cu mişcarea mouse-ului în contact cu o suprafaţă plană şi care îşi poate schimba forma în funcţie de context, adică în functie de situaţia curentă din program şi de poziţia pe care o ocupă pointerul faţă de alte elemente afişate pe ecran. La început, el apare ca o săgeată, şi vârful săgeţii este cel care indică locul la care se referă comenzile date.

Deşi mouse-ul uşurează foarte mult operarea cu meniuri şi obiecte, în mod grafic, şi uneori şi în programe de mod text, totuşi, un mouse nu este absolut indispensabil, majoritatea programelor 16


putând fi controlate şi din taste. Sunt rare programele pentru a căror utilizare este obligatoriu un mouse.

2.2.4. Unitatea de dischetă

Unitatea de dischetă (floppy disk drive sau FDD) se încadrează în categoria dispozitivelor care nu sunt indispensabile pentru funcţionarea calculatorului, dar care sunt utile pentru diverse operaţii. Este vorba de dispozitivele de tipul removable device ("dispozitive care pot fi scoase din calculator"). Dacă scoatem aceste dispozitive din calculator, el va funcţiona în continuare şi va putea fi folosit, lipsindu-i doar funcţiile suplimentare conferite de prezenţa dispozitivelor respective.

Unitatea de dischetă reprezintă interfaţa dintre dischetă şi calculator. Ea este montată în cutia calculatorului şi este folosită pentru scrierea/citirea informaţiilor pe şi de pe dischete. Pentru efectuarea acestor operaţii unitatea de dischetă dispune de un motoraş care direcţionează un cap de scriere/citire pe suprafaţa dischetei. Operaţiile se pot face pe ambele feţe fără a fi necesară întoarcerea acesteia.

Deoarece se pot realiza atât operaţii de citire cât şi de scriere, unităţile de dischetă sunt echipamente periferice de intrare/ieşire .

Discheta, numită şi floppy-disk sau disc flexibil, dispozitiv foarte util acum câţiva ani, dar tot mai rar folosit astăzi, este cel mai mic şi mai lent mediu de stocare a fişierelor. Ca alcătuire, este un mic disc din plastic subţire, acoperit cu un strat de substanţă cu proprietăţi magnetice, pe care se pot înregistra date prin tehnologia specifică înregistrărilor magnetice.

La ora actuală, cele mai frecvent folosite sunt dischetele de 3.5 inci dar există, la calculatoare mai vechi, unităţi de dischetă pentru dischete de 5.25 inch, cu capacităţi de până la 1.2 MB.

Deşi nu mai este un dispozitiv vital pentru funcţionarea unui calculator modern, unitatea de dischetă este, totuşi, foarte utilă şi astăzi iar discheta pare să devină un fel de înlocuitor modern al caietului sau cărţii, pe o dischetă putând încăpea câteva cărţi de mărime medie.

2.2.5. CD-ROM-ul Calculatorul modern este aproape de neconceput fără o unitate CD-ROM, montată în cutia

calculatorului, cu care se pot citi fişiere şi date înscrise pe CD, deoarece pe CD-uri se înregistrează astăzi multe programe utile (sisteme de operare), documente şi imagini, sau chiar se poate asculta muzică de pe CD-uri audio.

CD-urile au fost folosite iniţial la scară largă pentru înregistrări audio, dar în ultimii ani ele sunt folosite şi pentru înregistrări de date de pe calculator, deoarece înregistrările pe CD sunt foarte fiabile şi pot fi folosite mulţi ani, spre deosebire de înregistrările magnetice, care se estompează în timp. Ele se pot altera doar dacă discul este zgâriat sau este deformat în alt mod. Volumul de date care poate fi înregistrat pe un CD este comparabil cu cel al unui hard-disk mic, de circa 600-700 MB.

2.2.6. Imprimanta

Este un echipament periferic de ieşire prin intermediul căruia rezultatele obţinute cu ajutorul calculatorului pot fi tipărite pe hârtie.

Primele calculatoare nu aveau monitoare. Pentru a se afişa rezultatele calculelor efectuate de programe, a fost inventată imprimanta, un dispozitiv care poate fi comandat de calculator şi care are nevoie de o comunicaţie rapidă cu acesta pentru ca tipărirea textelor să nu dureze mult. Pentru aceasta se foloseşte pe scară largă portul de comunicaţie paralelă, prin care se pot transmite câte 8 biţi de date simultan, adică un întreg caracter tipăribil.

17


Imprimanta poate fi conectată direct la calculator, şi atunci se numeşte imprimantă locală (local printer). La o imprimantă locală se poate tipări direct de pe calculator, fără nici o legătură cu reţeaua.

Într-o reţea locală, poate să existe o imprimantă conectată la unul din calculatorele din reţea, dar partajată (shared) între toate calculatorele din acea reţea, adică ea poate tipări documente trimise de pe oricare din calculatorele reţelei. O astfel de imprimantă se numeşte imprimantă de reţea (network printer). Pentru a putea tipări pe ea un document de la un calculator oarecare, trebuie să fie pornit calculatorul la care este conectată imprimanta şi, desigur, reţeaua să funcţioneze. Orice imprimantă poate fi folosită atât ca imprimantă locală, cât şi ca imprimantă de reţea, după necesitate.

2.2.7. Scanner-ul Dacă se doreşte introducerea, în memoria calculatorului, a unei fotografii sau a oricărei

imagini tipărite pe hârtie, cel mai adecvat echipament periferic pentru această operaţie este scanner-ul. Acesta scanează fotografia şi transformă informaţia grafică din ea în informaţie digitală, care apoi poate fi afişată pe ecran şi poate fi salvată pe disc într-un fişier de tip grafic.

Cel mai adesea, scanner-ul se conectează la portul de comunicaţie paralelă al calculatorului, şi poate avea pe el un alt port de acelaşi tip la care se poate conecta, în serie cu el, şi o imprimantă. Există şi scannere care funcţionează pe standarde de tip SCSI, o tehnologie deosebită de cele folosite frecvent în România.

Astfel, un scanner şi o imprimantă pot alcătui un set de instrumente cu care se pot face cele mai diverse operaţii de prelucrări grafice şi tipografie.

2.2.8. Modem-ul Pentru a folosi calculatorul ca instrument de comunicaţie pe linia telefonică, este nevoie de un

modem. Acesta este un dispozitiv care permite transmisia şi recepţia semnalului electric pe linia telefonică, stabilind astfel o comunicaţie serială între calculatoare care se pot afla în locuri diferite. Legătura se poate face fie folosind liniile telefonice obişnuite pentru a suna (dial-up) la numere de telefon unde sunt conectate calculatoare, şi astfel accesând servicii calculatorizate prin linia telefonică (BBS-uri, servere de date etc.), astăzi, acesta fiind mai ales cazul multor utilizatori de Internet, fie pe linii telefonice dedicate, directe, care pot stabili legături permanente între două puncte fixe.

Practic, modemul este doar un dispozitiv de telecomunicaţie care poate fi controlat de către calculator prin intermediul programelor de comunicaţie.

2.2.9. Boxe şi căşti audio

Dacă există placă de sunet în calculator, trebuie să existe şi un dispozitiv prin care sunetul să

poată fi redat la frecvenţa la care poate fi auzit de urechea umană, adică de difuzoare. Acestea se găsesc pe piaţă în boxe sau în căşti audio. Chiar şi dacă în calculator nu este o placă de sunet, căştile (şi chiar boxele, la volum mic) pot fi conectate direct la mufa de tip jack de pe unitatea CD-ROM, şi se poate auzi prin ele muzica de pe CD-urile audio.

Deoarece înregistrările moderne sunt pe două canale, adică stereo, este nevoie de o pereche de difuzoare pentru redarea stereo a sunetului. În cazul boxelor, fiecare difuzor se găseşte într-o cutie de rezonanţă (o boxă audio), şi pe una din boxe se pot găsi reglaje de volum, de balans, de ton etc. Multe tipuri de boxe au nevoie de alimentare electrică separată, de obicei livrându-se cu un mic adaptor de reţea. Alte tipuri de boxe, în general de putere mică, nu au nevoie de alimentare electrică separată.

Căştile audio sunt de putere mai mică decât boxele. Difuzoarele acestora, de mică dimensiune, se plasează pe urechi, acoperindu-le, un suport simplu ţinându-le fixate pe cap.

Nefiind componente vitale, calculatorul poate funcţiona perfect şi fără căşti sau boxe, dar ele sunt absolut necesare atunci când se folosesc facilităţile sonore ale calculatorului.

18


Capitolul 3

SISTEME DE OPERARE 3.1. SISTEME DE OPERARE – prezentare generală Pentru ca dialogul dintre om şi calculator să poată avea loc, trebuie să existe o componentă

esenţială denumită sistem de operare. Sistemul de operare este acel software (program sau ansamblu de programe) fără de care un calculator nu poate fi folosit pentru aplicaţii generale. Sistemul de operare îi permite utilizatorului să dea calculatorului comenzi de bază, să-l programeze şi să pună în funcţiune diversele programe pentru calculator. Sistemul de operare diferă de celelalte tipuri de programe pentru calculator în două moduri esenţiale. În primul rând, un sistem de operare este absolut necesar, calculatorul nu va funcţiona dacă nu are instalat un sistem de operare. În al doilea rând, un alt lucru care deosebeşte sistemele de operare de celelalte programe este faptul că acestea nu sunt proiectate pentru a ajuta în rezolvarea unei sarcini anume. Mai degrabă, sistemul de operare oferă acces la alte programe şi, în plus, oferă instrumente generale pentru reglarea şi administrarea calculatorului. Astfel, Windows oferă acces la următoarele tipuri de programe:

1. Editoare de texte, care prelucrează texte, cum sunt: AmiPro sau MicroSoft Word; 2. Procesoare de calcul tabelar (speadsheet), care prelucrează date ale foii de calcul, ale

bazelor de date, reprezentări grafice, calculul unor funcţii, posibilităţi de lucru cu macro-uri, cum sunt: LOTUS 1-2-3, MicroSoft Excel;

3. Programe pentru baze de date, cum sunt: dBase, Access; 4. Limbaje de programare: VISUAL BASIC, VISUAL FOXPRO, C++ etc. Sistemele de operare, sunt cele mai complexe programe de calculator construite vreodată.

Acest lucru este datorat puterii şi flexibilităţii calculatoarelor, care sunt capabile să realizeze nu numai calcule sau operaţii simple ci şi sarcini complexe de supraveghere a propiilor lor acţiuni. Pe lângă faptul că sistemul de operare asigură o minimă funcţionare a calculatorului, el constituie şi un suport solid pentru toate celelalte programe care funcţionează pe un calculator. În esenţă, sistemul de operare gestionează echipamente, controlează programe şi prelucrează comenzi.

Fiecare calculator are nevoie de cel puţin un sistem de operare. Fără un sistem de operare, un calculator nu este operaţional din punct de vedere al îndeplinirii unor sarcini concrete, el fiind operaţional numai din punct de vedere hardware. Practic, pornind un calculator care nu are instalat un sistem de operare, pornirea acestuia din punct de vedere hardware va fi indicată pe panoul frontal prin aprinderea unor LED-uri indicatoare, dar în continuare el nu va putea fi utilizat în nici un fel. Pentru a putea să asigure toate serviciile pentru care a fost conceput, sistemul de operare trebuie să se afle în memorie. Pentru încărcarea sistemului de operare al unui calculator, memoria de tip ROM conţine un program de mici dimensiuni, denumit bootstrap. La pornirea calculatorului, acest program este executat în mod automat. Operaţia care se efectuează la pornirea calculatorului se numeşte iniţializarea sistemului sau bootare. Aceasta constă în:

- testarea sumară a funcţionării unor componente hard obligatorii (memorie, tastatură, monitor) şi a celorlalte dispozitive conectate. În cazul depistării unor erori procesul de încărcare este oprit;

- verificarea parolei stabilită de utilizator. În cazul în care, din trei încercări, nu este furnizată parola corectă execuţia încetează;

- testarea discurilor existente în sistem pentru citirea informaţiilor necesare funcţionării sistemului de operare. După încărcarea sistemului de operare, utilizatorul poate lansa comenzi ce vor fi rezolvate, fie

direct de sistemul de operare, fie apelând la alte programe de pe disc. 19


Sistemele de operare cele mai utilizate sunt:

- MS-DOS (Microsoft Disk Operating System) – sistem de operare cu discuri, realizat în 1981, de compania Microsoft;

- OS/2 (Operating System/2) – sistem de operare ce oferă un mediu sigur, complet protejat dar fără succes deoarece nu a păstrat compatibilitatea;

- WINDOWS 3.xx – este un mediu de lucru, mai precis o interfaţă grafică între utilizator şi sistemul de calcul. Nu este un sistem de operare propiu-zis, deoarece această versiune mai apelează încă la sistemul de operare DOS pentru execuţia anumitor sarcini;

- WINDOWS NT – versiune a WINDOWS-ului, proiectat ca un sistem de operare pentru serverele de reţea;

- WINDOWS95 – sistem de operare independent pe 32 de biţi, care a realizat o revoluţie în lumea calculatoarelor personale, în ceea ce priveşte uşurinţa în folosire;

- WINDOWS98 – arată şi lucrează la fel ca Windows95, deseori acesta fiind definit prin următoarea egalitate: Windows98 = Windows + Internet Explorer 4.0. Caracteristicile principale ale acestui nou sistem de operare sunt: integrare totală cu Internet, calitate sporită, o eficienţă crescută a utilizării dispozitivelor periferice;

- WINDOWS98 Millenium - versiune superioară a sistemului de operare Windows98; - WINDOWS2000 – sistem de operare ce combină caracteristicile Windows98 (interfaţa

prietenoasă, simplitatea în configurare, suportul hardware cuprinzător, execuţie superioară) cu tradiţionalele puncte forte ale lui WindowsNT şi anume securitate şi stabilitate;

- WINDOWS2002 - versiune superioară a sistemului de operare Windows2000; - UNIX – este un sistem multitasking şi multiutilizator, scris într-un limbaj evoluat, suport

excelent pentru reţelele de calculatoare; - LINUX – este o variantă de UNIX, considerat un record de adaptabilitate, portabilitatea

nucleului fiind foarte mare şi orice alt hardware este inclus rapid în lista dispozitivelor ce care aceasta lucrează.

3.2. SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS2000

Sistemul de operare Windows este rapid şi profită de caracteristicile procesoarelor moderne,

este mai uşor de învăţat de începători şi mai uşor de utilizat. De la prima să apariţie în 1993, WindowsNT a fost cel mai puternic sistem de operare din

domeniu, versiunea de Windows cea mai preferată de programatori, administratori de reţea, de mai mulţi "utilizatori de forţă" şi de cei care rulau aplicaţii cu grad mare de risc. Cu toate acestea, până acum, ca răspuns la îmbunătăţirea fiabilităţii şi securităţii, utilizatorii de WindowsNT trebuiau să renunţe la un anumit grad de confort şi la multifuncţionalitate. De exemplu, din cauza lipsei suportului pentru standardul Plug and Play mulţi spuneau, pe bună dreptate, că WindowNT nu este chiar aşa de simplu de utilizat şi administrat ca Windows98. Iar din cauza că acceptă un domeniu mai restrâns de hardware multimedia ca Windows98, a fost perceput de mulţi ca fiind cel mai puţin captivant dintre cele două sisteme de operare Microsoft.

Astfel, Microsoft s-a gândit la un sistem de operare care să combine caracteristicile Windows98 (interfaţa prietenoasă, simplitatea în configurare, suportul hardware cuprinzător, execuţie superioară etc) cu tradiţionalele puncte forte ale lui WindowsNT şi anume securitate şi stabilitate, luând naştere sistemul de operare Windows2000.

Windows2000 încorporează schimbări majore de design care îi simplifică utilizarea. Meniurile personalizate, barele de unelte de pe suprafaţa de lucru, personalizabile, şi dosarul standard pentru stocarea documentelor, permit utilizatorilor un acces mai rapid la programele şi documentele de care au nevoie în mod regulat. Alte modificări determină simplificarea configurării de reţea şi a conexiunilor la Internet, instalarea şi configurarea imprimantelor şi utilizarea sistemului Windows pe calculatoarele portabile.

Windows2000 este un sistem de operare cu interfaţă grafică realizat de către firma americană Microsoft pentru calculatoare compatibile cu calculatorul IBM PC. Prin interfaţă se înţelege (în domeniul calculatoarelor) acel mediu prin care operatorul şi calculatorul comunică, operatorul dând comenzi, iar calculatorul afişând rezultatele execuţiei comenzilor. Termenul nu se

20


referă la dispozitivele fizice prin care se face acest lucru (tastatură, mouse, monitor) ci la felul în care se face comunicaţia, adică la stilul în care se introduc comenzile şi în care se afişează pe ecran rezultatele. Interfaţa grafică este o interfaţă în care operatorul comunică în mod grafic cu sistemul de operare, prin pictograme, meniuri, butoane şi alte elemente desenate pe ecran, şi care sunt "acţionate" din taste sau din mouse - aceasta spre deosebire de o interfaţă non-grafică, de tip text, mult mai greoaie, în care operatorul trebuie să scrie comenzile de bază, literă cu literă, de la tastatură. 3.2.1. Lansarea Windows2000 Lansarea Windows2000 se reduce la pornirea calculatorului (unitatea de sistem şi monitorul video), procedându-se în felul următor:

1. Se scot dischetele şi CD-urile din unităţile calculatorului, dacă este cazul; 2. Se porneşte unitatea de sistem şi monitorul video; apăsarea butonului POWER are ca

efect începerea iniţializării sistemului, care poate dura de la câteva secunde (la calculatoare foarte rapide) până la câteva minute (la calculatoare lente). Mai întâi, pe ecran se derulează - în mod text, cu scris alb pe un ecran negru - o serie de date, utile celui care vrea să vadă anumite caracteristici tehnice ale calculatorului, sau dacă anumite componente se iniţializează corect. Dacă decurge corect această fază, urmează apoi lansarea în execuţie a sistemului de operare;

3. Sistemele de calcul configurate cu un grad mare de securitate, afişează iniţial caseta de dialog Welcome To Windows prin intermediul căreia, folosind combinaţia de taste Ctrl+Alt+Delete, se deschide sesiunea de lucru. Când se apasă această combinaţie de taste la iniţializarea sistemului de operare, se ajunge în caseta de dialog Log On To Windows, în care se cere denumirea contului de utilizator şi parola. De reţinut că pentru parolele din Windows2000 trebuie respectată scrierea cu majuscule deoarece sistemul deosebeşte literele mari de cele mici.

Se efectuează un clic pe opţiunile OK, Cancel din cutia de dialog apărută pe ecran, se închide această cutie sau se introduce numele utilizatorului şi parola, iar în final va apare desktop-ul Windows2000.

3.2.2. Desktop-ul (suprafaţa de lucru) Windows2000

Este punctul de pornire de fiecare dată când se utilizează calculatorul. Numele de desktop (birou sau fundal) provine de la faptul că seamănă cu un birou real. Există, totuşi, câteva diferenţe importante:

- pe biroul clasic, de obicei sunt plasate hârtii, iar pe cel din Windows2000 sunt dispuse ferestre şi pictograme;

- pe biroul clasic, hârtiile sunt mişcate cu mâna, în timp ce pe cel din Windows2000 se utilizează mouse-ul în acest scop. Astfel, suprafaţa de lucru Windows2000 conţine următoarele componente:

Background ("fundal") - este suprafaţa pe care se aşează toate celelalte elemente. Fundalul poate fi gol, adică monocrom, sau poate prezenta un "tapet" sau o imagine, chiar o fotografie. Conţinutul lui are mai mult importanţă estetică, dar un fundal gol va lăsa mai multă memorie liberă programelor folosite, care astfel vor merge mai bine; Icon ("iconiţă", "pictogramă",) - sunt acele mici imagini, cu un titlu sub ele, care apar pe

desktop şi care au un rol asemănător unor butoane ce servesc la pornirea unor aplicaţii sau la acţionarea unor comenzi frecvent folosite. Pictogramele pot fi create, şterse, mutate pe ecran, redenumite, şi chiar li se poate schimba aspectul grafic sau rolul. La început există nişte pictograme predefinite ale sistemului, şi acestea este bine să rămână aşa cum sunt, deoarece vor fi foarte utile în operarea cu sistemul Windows2000; Shortcut ("scurtătură") – pictogramă care are în colţul din stânga jos o săgeată mică. Adesea,

numele lor include cuvintele "Shortcut to..". Permite deschiderea directă a unui editor de texte,

21


procesor de calcul tabelar, limbaj de programare, efectuând un dublu clic pe icon cu butonul stâng. Taskbar ("bara de lucru" sau "bara de programe") - este acea bară de culoare gri care la

început apare la baza desktopului şi care conţine mai multe elemente cu diverse roluri. 3.2.3. Pictograme importante în Windows2000

Pictogramele pot fi de două dimensiuni (mari şi mici) şi de patru tipuri: program, fişier, imprimantă şi calculator.

Pictograma My Computer.

Când se execută dublu-click pe aceasta, se deschide ferestra My Computer.

Aceasta conţine în mod normal pictogramele: - unitatea floppy - discul C:

- unitatea CD- ROM

- panoul de control

Fig. 3.2. Fereastra My Computer

Când se execută click pe pictogramele unităţilor (A:) (C:) sau (D:) se afişează lista tuturor elementelor conţinute de unitatea respectivă.

Pictograma Recycle Bin

Această pictogramă joacă rolul unui "coş de gunoi" electronic. Atunci când nu mai este nevoie de un obiect, acesta poate fi şters. Deoarece ştergerea fişierelor şi documentelor este o acţiune destul de periculoasă, Windows oferă o plasă de siguranţă, numită Recycle Bin, în desktop. Se pot deplasa aici, cu ajutorul mouse-ului, fişiere nefolosite, cataloage sau orice alte pictograme. Obiectele şterse rămân în coş până când acesta este golit. Unele obiecte şterse nu pot fi puse în coş. Pentru a şterge obiectele şi a le pune la coş se procedează astfel :

1. Se selectează obiectul de şters; 2. Se efectuează una din următoarele acţiuni:

a) Se plasează obiectul în coş prin metoda Drag-and-Drop; b) Se apasă tastele Delete şi Enter, sau se efectuează un click cu butonul din dreapta al mouse-ului

pe obiect şi se alege Delete, sau File, Delete din bara de meniuri. 3. Se alege Yes dacă se doreşte ştergerea obiectul, sau No, în caz contrar.

Un dublu-click pe pictogramă, deschide o fereastră în care se poate vedea conţinutul "coşului de gunoi", de fapt acesta fiind un folder special al folderului C:\Windows.

22


Această fereastră funcţionează ca orice altă fereastră care afişează directoare şi fişiere. Fig. 3.3. Fereastra Recycle Bin

Operaţiunile care se pot face cu fereastra sunt: 1. Pentru a recupera fişierele şterse şi a le plasa la locurile lor iniţiale, se selectează. Apoi se

efectuează un clic pe butonul din dreapta al mouse-ului şi se alege Restore, sau File, Restore din bara de meniuri;

2. Pentru a recupera fişiere şterse şi a le plasa în diverse locuri, se selectează. Apoi se găseşte locul dorit ca ele să apară şi se deplasează acolo cu mouse-ul;

3. Pentru a şterge definitiv obiectele din coş şi de pe disc, se selectează. Apoi se efectuează un clic cu butonul din dreapta al mouse-ului şi se alege Delete, sau File, Delete din bara de meniuri şi în final opţiunea Yes;

4. Pentru a şterge definitiv toate obiectele din coş, dintr-o dată, se efectuează un clic cu butonul din dreapta al mouse-ului pe icon-ul coşului din desktop şi se alege Empty Recycle Bin, sau File, Empty Recycle Bin din bara de meniuri a ferestrei Recycle Bin. Se alege Yes pentru a lansa operaţiunea de ştergere;

5. Pentru a recupera cele mai noi apariţii în coş şi a le plasa în locurile lor iniţiale, se alege Edit, Undo Delete din bara de meniuri. Toate fişierele care sunt şterse de pe unitatea C:/ sunt trimise mai întâi spre Recycle Bin.

Numai când Recycle Bin este golit, fişierele sunt şterse definitiv din calculator. Dacă nu se goleşte acest coş, atunci aşa-zisele fişiere şterse ocupă încă spaţiu pe disc.

Fişierele care sunt pe unitatea A:\ nu sunt trimise către Recycle Bin şi nu sunt mutate din calculator atunci când sunt şterse.

Pentru a şterge un fişier din unitatea C:\ fără a-l trimite în prealabil la Recycle Bin se ţine apăsată tasta Shift când se realizează ştergerea.

Imaginea iconului este diferită când coşul este gol, faţă de atunci când sunt în el fişiere.

Coşul gol Coşul care conţine ceva

Pictograma Printers

23

Un dublu-click pe această pictogramă deschide fereastra Printers în care sunt afişate pictogramele imprimantelor instalate în sistem precum şi pictograma prin intermediul careia se poate instala o nouă imprimantă. Există astfel posibilitatea de a seta imprimantele ce vor fi folosite de


calculatorul respectiv. De asemenea, se pot monitoriza lucrările (jobs) imprimantei. Efectuând un dublu-click pe această pictograma se pot vizualiza documentele care se listează sau care aşteaptă să fie listate. Se poate anula sau întrerupe o listare.

Fig.3.4. Fereastra Printers

Pictograma Control Panel

Un dublu-click pe această pictograma dă posibilitatea de a schimba modul în care calculatorul

arată sau funcţionează. De exemplu, Control Panel conţine pictograme prin care se poate alege tipul de screen saver sau gama de culori, se poate configura mouse-ul sau tastatura, etc.

3.2.4. Taskbar (bara de lucru)

Indicator de asignare a tastaturii

Buton unei ferestreiinactive

Buton unei ferestre active

Butonul Start

Fig.3.5. Taskbar

Taskbar este bara de culoare gri aflată de obicei în partea de jos a ecranului. Ea poate fi mutată pe oricare latură a desktopului, după dorinţă, printr-o simplă operaţie "drag and drop" din mouse. Taskbar-ul poate fi setat astfel încât să apară automat când mouse-ul trece peste partea în care în mod normal ar trebui să se afle, şi să dispară când mouse-ul părăseşte acea zonă.

3.2.4.1. Elementele barei de lucru

• Start este butonul de la marginea din stânga a barei de lucru. Un click pe acest buton face să se deschidă meniul Start, din care se pot lansa în execuţie diversele componente ale sistemului Windows2000 şi programele instalate sub Windows2000, grupate în mai multe submeniuri (rubrici), într-o structură de arbore cu ramificaţii.

• System Tray este locul din celălalt capăt (faţă de butonul Start) al barei de lucru, unde se găsesc mici pictograme ale unor aplicaţii active în sistem. Printre pictogramele cele mai frecvent întâlnite aici se numără ceasul sistemului şi pictograma pentru controlul volumului sonor (dacă sistemul dispune de o placă de sunet).

• Butoanele active sunt acele pictograme, fără titlu, care se găsesc pe bara de lucru lângă butonul Start, şi care pot lansa (dacă se dă click pe ele) anumite aplicaţii frecvent folosite. Aceste butoane deosebesc versiunile Windows2000 şi Windows98 de versiunea mai veche Windows95, care nu le are. Dacă săgeata de la mouse staţionează câteva clipe pe un astfel de buton, va apărea numele lui şi deci aplicaţia pe care acesta o lansează.

• Pictograme ale ferestrelor deschise apar pe bara de lucru doar dacă se deschid programe care lucrează în ferestre. Numele acestora sunt dispuse sub formă de butoane pe taskbar. În figura de mai sus (fig.3.5.), două programe sunt deschise şi dispuse sub formă de butoane pe taskbar. Executând un click pe butonul Microsoft Word acest program va deveni activ. Un alt click pe butonul Microsoft Excel va face ca acesta să fie vizibil pe ecran.

3.2.4.2. Mutarea şi redimensionarea barei de task-uri

Iniţial, bara de task-uri apare în partea de jos a ecranului, dar poate fi plasată în orice altă margine. În acest scop, se mută cursorul mouse-ului pe o zonă liberă a barei de task-uri, apoi se trage

24


bara până în marginea dorită. Pentru a redimensiona bara, se mută cursorul mouse-ului pe latura lungă a barei care este mai apropiată de centrul ecranului. Atunci când cursorul devine o săgeată cu două capete, se trage în sus sau în jos (dacă bara este în marginea de jos sau de sus a ecranului), sau la stânga sau la dreapta (dacă bara este în partea dreaptă sau stângă a ecranului). De asemenea, cu bara de task-uri se pot face o serie de lucruri:

1. Se efectuează click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe o zonă liberă din bară, apoi se alege o opţiune din meniul care se deschide. Aceste opţiuni permit aranjarea rapidă a ferestrelor deschise pe ecran. Ultima opţiune, Properties, permite personalizarea barei de task-uri;

2. Se efectuează click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe un buton din bara de task-uri şi se aleg opţiuni referitoare la restabilirea dimensiunilor anterioare, mutarea, redimensionarea, minimizarea, maximizarea sau închiderea ferestrei corespunzătoare butonului respectiv. Dacă se efectuează click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe butonul Start, se obţine un meniu cu opţiuni referitoare la deschiderea submeniului Programs, explorarea calculatorului şi a reţelei, precum şi la găsirea rapidă a dosarelor şi fişierelor;

3. Se efectuează un dublu click cu butonul din stânga al mouse-ului pe indicatorul orar, pentru a schimba data, ora şi configurarea fusului orar din memoria calculatorului. 3.2.4.3. Alte proprietăţi ale barei de task-uri Pe lângă mutarea şi redimensionarea barei de task-uri, pot fi schimbate şi anumite

caracteristici (proprietăţi) ale modului său de funcţionare: 1. Se efectuează un click cu butonul drept pe bară şi se selectează Properties din meniul

care apare; 2. Se selectează eticheta Taskbar Options;

3. Se modifică după necesităţi proprietăţile următoare, iar când se selectează o opţiune, imaginea de probă din cutia de dialog prezintă rezultatul care se va obţine după revenirea în desktop: • Always on top (mereu deasupra) – dacă această opţiune este

selectată, bara de task-uri va fi întotdeauna vizibilă în partea de jos a ecranului, iar dacă nu este selectată, alte ferestre pot acoperi bara; apăsarea combinaţiei de taste Ctrl+Esc va readuce bara la suprafaţă şi va deschide, de asemenea, meniul Start;

• Auto Hide (ascundere automată) – dacă atât această opţiune este selectată, cât şi Always on top, când nu este utilizată bara este redusă la o linie subţire, abia vizibilă, aflată în partea de jos a ecranului; pentru a o afişa trebuie doar mutat cursorul mouse-ului în partea de jos a ecranului (nu este nevoie să se tasteze Ctrl+Esc);

Fig.3.6. Caseta Taskbar Properties

• Show small icons în Start menu (afişează pictograme mici în meniul Start) – reduce

mărimea meniului Start şi afişează pictograme mai mici; • Show clock (afişează ceasul) - dacă această opţiune este selectată, ora curentă a sistemului va

fi afişată în marginea dreaptă a barei de task-uri, iar dacă se deselectează această opţiune, ora nu va mai apărea pe bară. 4. Se efectuaţi un clic pe OK pentru a reveni în desktop.

3.2.4.4. Butonul Start – Meniul Start

25


Butonul Start aflat în bara de task-uri permite lansarea de programe, deschiderea de documente recent utilizate, schimbarea configurării sistemului, găsirea diferitelor obiecte (directoare, fişiere), obţinerea asistenţei, vizualizarea siturilor favorite din Internet şi efectuarea închiderii calculatorului, fără riscul pierderii datelor. Cu alte cuvinte, asigură accesul la aproape tot ceea ce este necesar în Windows2000. Se afişează printr-un click sau apăsare de tastă (tasta cu sigla Windows la tastaturile mai noi sau Ctrl+Esc).

Meniul Start arată astfel:

Programs: Acest element afişează lista programelor ce pot fi rulate. Pentru a deschide un program se poziţionează mouse-ul deasupra cuvântului Programs şi în submeniul care apare se poziţionează mouse-ul pe programul dorit după care se execută click.

Documents: Prezintă lista ultimelor documente deschise. Acest lucru este folositor, de exemplu, când se doreşte deschiderea rapidă a unui document la care s-a lucrat, fără a-l mai căuta în calculator.

Settings: Se foloseşte pentru a modifica setările componentelor sistem ca: imprimante, conexiuni de reţea sau taskbar.

Search: Ajută la găsirea fişierelor, folderelor, imprimantelor sau vecinilor de retea.

Help: Acest element porneşte programul Help unde există informaţii despre Windows2000.

Fig.3.7. Meniul Start

Run: Cu acest element se poate rula un program sau se poate deschide un fişier sau un folder.

Shut Down: Închide o sesiune Windows2000 şi opreşte calculatorul. Este folosit şi pentru repornirea calculatorului.

Pe lângă faptul că este un loc de stocat programe, documente, scurtături şi alte dosare, de cele mai multe ori un dosar reprezintă o porţiune din spaţiul de pe disc. Calea dosarului (folder) este o adresă care spune sistemului de operare cum să găsească dosarul.

Desktop-ul este un dosar special. Pentru a-l vedea şi a lucra cu el nu este nevoie de Windows Explorer. El se află acolo tot timpul, ramânând undeva dedesubt indiferent de ce se utilizează la un moment dat. Datorită faptului că suprafaţa de lucru este un dosar, în ea se pot stoca programe, documente şi scurtături şi se poate personaliza.

3.2.5. Lucrul cu ferestre În Windows2000, pe ecran sunt tot felul de obiecte şi elemente cu nume specifice, dar cele

mai importante obiecte de pe ecran sunt ferestrele. Însuşi numele sistemului (Windows) înseamnă ferestre. Operarea cu ferestrele este un alt element foarte important.

26


O fereastră este o suprafaţă dreptunghiulară de pe ecran în care se pot vedea cataloage de programe, fişiere sau pictograme.

Ceea ce apare la început pe ecran, adică desktopul, poate fi văzut ca o fereastră specială, care

rămâne permanent deschisă în spatele tuturor celorlalte obiecte şi ferestre. Pentru a deschide o fereastră dintr-o pictogramă, se execută dublu click pe aceasta sau, se

indică pictograma apoi se execută click cu butonul drept al mouse-ului iar din meniul care apare se selectează comanda Open. Pentru fiecare fereastră deschisă pe ecran, apare şi un icon pe bara de lucru, pe care este scris (cât încape) titlul ferestrei.

3.2.5.1. Structura generală a unei ferestre Un dublu-click pe pictograma My Computer, deschide pe ecran fereastra My Computer

Fig.3.8. Structura generală a ferestrelor Windows2000

Elementele caracteristice ale unei astfel de ferestre sunt următoarele: Bordura ferestrei (border, în engleză) este rama dreptunghiulară care încadrează orice

fereastră. Uneori e mai groasă, alteori foarte subţire sau inexistentă. La majoritatea ferestrelor, dacă "tragem" de bordură în lateral sau în sus/jos cu mouse-ul putem modifica dimensiunile ferestrei, pe orizontală sau pe verticală, iar dacă "tragem" de un colţ al bordurii, modificarea se face pe două direcţii simultan. Bara de titlu (title bar) este bara din partea de sus a ferestrei, şi ea conţine numele ferestrei,

care de obicei este chiar numele programului deschis în acea fereastră. Uneori, aici apare şi numele fişierului cu care se lucrează în acel program. Se poate deplasa fereastra pe ecran (cu excepţia situaţiilor când fereastra acoperă deja tot ecranul), ţinând butonul stâng al mouse-ului apăsat şi "trăgându-l" pe ecran. Se poate spune care este fereastra activă deoarece bara să de titlu are o culoare diferită sau o altă intensitate faţă de barele de titlu ale celorlalte ferestre. Butoanele de control ale ferestrei sunt acele butoane aflate la capetele barei de titlu.

Butoanele întâlnite în peste 99% din cazuri sunt standard, şi anume: · Butonul de închidere a ferestrei (Close) se află la capătul din dreapta al barei

de titlu. Un click pe el determină închiderea imediată a ferestrei respective. · Butonul de maximizare (Maximize) se află imediat lângă cel de închidere. Un

click pe el determină maximizarea ferestrei, adică întinderea ferestrei pe toată suprafaţa disponibilă. Odată cu aceasta, butonul de maximizare îşi schimbă aspectul şi funcţia, devenind buton de restaurare (Restore), cu rolul de a readuce fereastra la dimensiunea dinaintea maximizării.

· Butonul de minimizare (Minimize) este al treilea la rând, de la dreapta spre stânga, şi "apăsarea" lui (cu un click) determină minimizarea ferestrei, adică reducerea ei

27


la o simplă pictogramă pe bara de lucru. Practic, fereastra dispare de pe ecran, dar fără să fie închisă, şi rămâne pictograma ei pe taskbar. Un click pe butonul respectiv din bara de task-uri va redeschide fereastra pe ecran.

· Butonul meniului de control se află în stânga barei de titlu, şi un click pe el face să se deschidă un meniu (numit meniul de control al ferestrei - Control Menu) din care se pot efectua diversele operaţii cu fereastra, operaţii posibile fie din butoanele descrise mai sus, fie din mouse - mutare (Move), redimensionare (Resize). Meniul de control apare şi dacă se dă click-dreapta pe pictograma ferestrei de pe bara de lucru.

Bara de meniuri (Menu bar) există la My Computer, Windows Explorer etc., sau la editoare de texte, procesor de calcul tabelar sau limbaj de programare, fiind bara pe care se găsesc meniurile de comenzi ale programului deschis în fereastră, începând adesea cu meniul File. Se poate efectua un click pe oricare dintre meniuri, pentru a deschide un submeniu de comenzi sau opţiuni. Nu toate ferestrele au o bară de meniuri. Bara de instrumente (unelte) standard (Toolbar) se află de regulă sub bara de meniuri, şi

uneori poate fi mutată şi în altă parte pe ecran, acolo unde este mai la îndemână. Există la My Computer, Windows Explorer etc. şi, mai ales la programe mari şi este formată dintr-o serie de butoane sau pictograme, care pun la dispoziţie căi mai scurte pentru comenzile cele mai frecvent utilizate din meniu. Adesea, bara de instrumente standard poate fi personalizată, adică pot fi aranjate pe ea butoanele dorite de utilizator, şi în ce ordine alege acesta, pentru a avea la îndemână butoanele mai frecvent folosite. Dacă bara nu este vizibilă, se selectează meniul View din bara de meniuri, se efectuează un click pe Toolbars şi apoi se bifează opţiunea Standard. Spaţiul de lucru este adesea zona cea mai mare a ferestrei, şi în el se pot vedea adesea

ferestre interne ale programului în uz, sau alte elemente denumite generic controale, cu funcţii foarte diverse. Cele mai frecvente controale sunt butoanele, barele de defilare şi listele derulante: · Bara de defilare (Scroll bar) apare în partea dreaptă a ferestrei (bara verticală - în cazul de faţă) şi/sau în partea de jos (bara orizontală) atunci când informaţia conţinută în fereastră ocupă mai mult spaţiu decât suprafaţa la care este dimensionată fereastra. Bara de stare (Status Bar) apare în multe programe la baza ferestrei, şi în ea sunt afişate

informaţii utile pentru lucrul în fereastra activă, reflectând starea curentă a operării în fereastra respectivă. Multe programe permit ascunderea anumitor componente generale mai puţin importante ale ferestrei, printre care se numără şi bara de stare. Dacă bara de stare nu este vizibilă, se alege Status bar din meniul View. Bara de instrumente de formatare există mai ales la programe şi este formată dintr-o serie

de butoane care pun la dispoziţie căi mai scurte pentru comenzile frecvent utilizate din meniu, de exemplu comenzi pentru formatarea caracterelor. Dacă bara de instrumente de formatare nu este vizibilă pe ecran, se selectează comanda View din bara de meniuri, se efectuează un click pe Toolbars şi apoi se bifează opţiunea Formating. 3.2.5.2. Manevrarea ferestrelor Deplasarea unei ferestre

Pentru a deplasa o fereastră este suficient să deplasaţi cu mouse-ul bara să de titlu spre o nouă poziţie liberă pe desktop (desigur, restul ferestrei va urma fidel bara de titlu). Pentru aceasta, se indică bara să de titlu, se apasă şi se menţine apăsat butonul din partea stângă al mouse-ului după care se deplasează fereastra în poziţia dorită. Redimensionarea unei ferestre

Pentru a redimensiona o fereastră, făcând-o mai îngustă, mai lată, mai înaltă sau mai scurtă, se poziţionează cursorul mouse-ului pe oricare margine a ferestrei. Atunci când cursorul ia forma unei săgeţi cu două capete, se deplasează mouse-ul ţinându-l, până când conturul ferestrei ajunge la forma şi dimensiunile dorite, apoi se eliberează butonul. Pentru anularea redimensionării se apasă tasta <Esc> înaintea eliberării butonului mouse-ului.

28Comutarea între ferestre


De fiecare dată când se deschide o fereastră, ea este listată în bara de task-uri, până când este închisă. Făcând click pe numele ei din bara de task-uri, fereastra se redeschide. Se poate trece ciclic prin aceste ferestre apăsând combinaţia de taste Alt+Esc sau Alt+Tab. Diferenţa este că Alt+Esc selectează butoanele din bară şi ferestrele deschise una câte una, în timp ce Alt+Tab afişează o casetă de dialog cu pictogramele tuturor ferestrelor deschise. Dacă se ţine apăsată tasta Alt şi se apasă Tab în mod repetat, caseta de salecţie se va muta de la o pictogramă la alta, pe rând. Eliberarea tastei Alt va aduce în prim plan fereastra selectată în mod curent.

Aranjarea ferestrelor

Pentru a aranja în desktop ferestrele deschise, se efectuează un click cu butonul din dreapta într-o zonă liberă din bara de task-uri şi se utilizează comenzile încorporate: Cascade (ferestre suprapuse), Tile Horizontally (mozaic pe orizontală - ferestrele deschise vor deveni mai mici pentru a încăpea pe lăţimea suprafeţei de lucru), Tile Vertically (mozaic pe verticală - stivuieşte ferestrele în sus şi în jos sau Minimize All Windows (minimizează toate ferestrele).

3.2.5.3. Casete de dialog O categorie frecvent întâlnită de ferestre este caseta de dialog (Dialog Box), care apare, de

regulă, de fiecare dată când trebuie efectuată o alegere (opţiune) sau trebuie furnizate informaţii suplimentare unui program.

Ca şi o fereastră, o casetă de dialog poate fi mutată prin deplasarea barei sale de titlu cu mouse-ul. Spre deosebire de o fereastră, dintr-o casetă de dialog nu se poate ieşi decât apăsând OK sau Cancel.

Fiecare casetă de dialog conţine obiecte numite instrumente de control sau opţiuni, care permit realizarea diferitelor operaţiuni. Astfel, caseta de dialog Font a meniului Format specifică cu ajutorul instrumentelor de control (opţiuni) modul de formatare a caracterelor şi anume: setul de caractere ales (Font), modul de scriere (Regular, Bold, Italic sau Bold Italic), mărimea caracterelor (Size), subliniere (Underline), culoarea de scriere (Color), o serie de efecte (Effects) etc. Efectele se selectează, după preferinţe, efectuând un click pe ele.

Fig.3.9 Caseta de dialog Font a meniului Format

3.2.6. Folosirea meniurilor Un meniu este un grup de comenzi care "spun" sistemului ceea ce doriţi să faceţi. Comenzile

din meniuri sunt organizate sub formă de grupuri logice. De exemplu, toate comenzile care se referă la lansarea unei acţiuni se află în meniul Start. Numele meniurilor disponibile se află în meniul Start sau în bara de meniuri dintr-o fereastră aplicaţie.

29

Meniurile permit o desfăşurare confortabilă a activităţii în Windows2000, deoarece nu trebuie să se tasteze şi nici să se memoreze nimic. Este suficient să se parcurgă meniurile până când se găseşte


opţiunea dorită şi se face click pe aceasta. Este incomparabil mult mai uşor decât să se tasteze toate comenzile cu care s-a lucrat, aşa cum se procedează sub alte sisteme de operare, cum ar fi DOS. 3.2.6.1. Deschiderea unui meniu

Windows2000 vă oferă trei tipuri de meniuri:

meniul Start, plasat în bara de task-uri, apare când se efectuează click pe butonul Start, sau când se tastează Ctrl+Esc. Structura acestui meniu a fost tratată anterior; meniul fix, plasat într-o bară de meniuri, apare atunci când se alege o opţiune din bara de

meniuri a unei ferestre. Acest gen de meniu este numit pulldown menu (meniu coborâtor), deoarece se deschide în jos, ca o jaluzea. Pentru a deschide un astfel de meniu se efectuează click în bara de meniuri pe submeniul dorit. Dacă se utilizează tastatura, trebuie ca fereastra dorită să fie activă, apoi: - se tasteaza Alt + litera subliniată a meniului dorit (de exemplu Alt+F pentru meniul

File); - se apasă Alt şi apoi săgeţile ← sau → de pe tastatură pentru a selecta submeniul dorit şi ↑

sau ↓ pentru a selecta comanda dorită din meniul respectiv, după care Enter; meniul de proprietăţi, se referă la un obiect anume. Pentru a deschide un astfel de meniu, se

efectuează un click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe obiectul respectiv.

3.2.6.2. Selectarea opţiunilor dintr-un meniu După ce se deschide un meniu, există o mulţime de

metode pentru a selecta o opţiune din acesta. Dacă se utilizează mouse-ul, atunci: - dacă opţiunea este marcată cu semnul 4, se

efectuează click pe opţiune, ceea ce va duce la deschiderea unui submeniu;

- dacă opţiunea nu este marcată cu semnul 4, se efectuează click pe ea, declanşându-se astfel comanda selectată.

Dacă se utilizează tastatura, atunci: - dacă opţiunea este marcată cu semnul 4, se activează

prin apăsarea tastelor ↑ şi ↓, apoi Enter, ceea ce va duce la deschiderea unui submeniu;

- dacă opţiunea nu este marcată cu semnul 4, se activează prin apăsarea tastelor ↑ şi ↓, apoi Enter, ceea ce va duce la declanşarea comenzii selectată.

3.2.6.3. Structura unui meniu

Pentru unele opţiuni din meniu pot apărea şi alte marcaje decât 4. Unele marcaje întâlnite sunt punctele de suspensie (…), care arată că selectarea opţiunii respective va deschide o casetă de dialog, sau marcaje de tip tastă+tastă, care indică tastele acceleratoare disponibile, cu ajutorul cărora se poate selecta opţiunea fără a mai deschide meniul. Un marcaj de tip bifare (√) sau punct (.), arată că o opţiune este în mod curent selectată (sau activată).

Fig.3.10 Elementele meniului Start

30


Selectarea din nou a opţiunii respective o va dezactiva. O opţiune din meniu care este afişată cu litere gri nu este disponibilă pentru selectare, nefiind aplicabilă la momentul respectiv.

3.2.6.4. Revenirea din meniuri Uneori, din greşeală, se deschide un meniu, sau se deschide un meniu în locul altuia.

Tehnicile de mai jos se pot folosi pentru a reveni la starea anterioară fără a efectua vreo selecţie: • se efectuează click oriunde într-o zonă liberă în afara meniului; • se apăsă tasta Esc pentru a închide doar meniul curent sau pentru revenirea la opţiunea

anterioară; • se apăsă tasta Alt pentru a închide o serie întreagă de meniuri.

Atunci când se utilizează meniurile fixe ale unui program şi nu se cunoaşte care este efectul unei anumite opţiuni, se activează aceasta şi se priveşte bara de stare din partea de jos a ecranului. Se observă o scurtă descriere a opţiunii marcate luminos în momentul respectiv (în multe cazuri, apăsarea tastei F1 va afişa chiar mai multe informaţii).

3.2.7. Lucrul cu programe Windows2000 asigură câteva inovaţii care simplifică deschiderea şi salvarea documentelor,

gestiunea programelor şi proceselor, precum şi o execuţie bună a programelor.

3.3.7.1. Deschiderea unui program Pentru a deschide un program se apasă pe butonul Start şi se poziţioneaza mouse-ul pe

Programs. Va apare un submeniu. Se poziţionează mouse-ul pe numele programului dorit şi se execută click.

Fig. 3.11. Deschiderea unui program

O mare parte a meniului Start poate fi personalizată, adăugând sau ştergând elemente în/din submeniuri, după dorinţă. Cea mai simplă modalitate de a adauga un element în meniul Start este prin tragere. De exemplu, pentru a aduce în meniul Start o scurtătură existentă pe ecran, se execută click pe ea, se ţine apăsat butonul mouse-ului şi se deplasează indicatorul mouse-ului pe butonul Start. Pentru eliminarea unui element din meniu, se execută click pe butonul Start şi apoi se eliberează

31


butonul; se deplasează indicatorul mouse-ului pe elementul care se şterge, se execută click-dreapta pe element şi se alege Delete din meniul rapid. Apoi se execută click pe butonul Yes din caseta de dialog Confirm File Delete pentru a trimite elementul în Recycle Bin.

Windows permite mutarea sau copierea elementelor din meniu oriunde în partea superioară a meniului Start, în submeniul Programs sau în submeniul Favorites. Se poate cere Windows-ului să resorteze un subdomeniu sau toate subdomeniile în ordinea prestabilită: dosarele în ordine alfabetică, urmate de elementele de meniu în ordine alfabetică.

Pentru a sorta un singur subdomeniu se procedează astfel: 1. Se execută click pe butonul Start şi se eliberează mouse-ul; 2. Se deplasează indicatorul mouse-ului în subdomeniul care se sortează; 3. Se execută click-dreapta pe unul din elementele de subdomeniu şi se alege Sort by Name din

meniul rapid. Elementele dintr-un meniu pot fi redenumite prin dreapta-click pe elementul dorit şi alegerea

opţiunii Rename. O facilitate introdusă de Windows2000 este aşa zisul SfatEcran (Screen Tip). Dacă, pentru

câteva secunde, se ţine indicatorul mouse-ului pe un element din meniu, se afişează o etichetă SfatEcran (un mesaj instantaneu care explică ce face elementul respectiv din meniu).

3.2.7.2. Închiderea unui program

Pentru a închide fereastra unui program se utillizează oricare dintre tehnicile de mai jos:

• Se efectuează click pe butonul din colţul dreapta-sus al ferestrei programului; • Dacă fereastra programului este activă se tastează Alt+F4 ; • Se alege File, Exit din bara de meniuri a programului; • Se efectuează click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe butonul corespunzător

programului din bara de task-uri şi se alege Close; • Se efectuează dublu click pe pictograma meniului de control, din colţul din stânga sus al

ferestrei. Dacă modificările cele mai recente nu au fost salvate, veţi fi întrebat dacă doriţi să le salvaţi.

Pentru a ieşi din program cu salvarea modificărilor, se efectuează click pe butonul Yes, se introduce un nume de fişier şi se efectuează click pe OK. Pentru a ieşi fără salvare, se efectuează click pe No. Pentru a reveni la program fără a salva se efectuează click pe Cancel sau se apăsă tasta Esc.

3.2.7.3. Închiderea forţată a unui program care se comportă necorespunzător Uneori, un program se poate bloca (adică va înceta să mai funcţioneze), fără vreun motiv

aparent. Calculatorul va părea îngheţat şi nu se mai poate face nimic. Dacă se întâmplă aşa ceva, este posibil ca unica alternativă care rămâne să fie închiderea forţată a programului. Pentru aceasta se tastează Ctrl+Alt+Del (resetare). Pe ecran va fi afişată casetă de dialog Close Program.

Pentru a reveni în Windows, fără a închide forţat nici un

program, se efectuează click pe Cancel sau se apasă tasta Esc; Pentru a închide un anumit program, se efectuează click pe

el, în listă, apoi se efectuează click pe End Task şi se urmează eventualele instrucţiuni suplimentare care apar;

32


Fig. 3.12. Caseta de dialog Close Program

Pentru a închide Windows, se efectuează click pe Shut Down. Vor fi închise toate programele deschise (cu salvarea modificărilor, în cazul în care se doreşte acest lucru). În continuare, se poate închide calculatorul sau se poate reseta;

Pentru a reporni calculatorul de la zero, fără a salva nimic, se apăsă din nou Ctrl+Alt+Del, dar este de dorit, pe cât posibil, să se evite această ultimă soluţie.

3.2.7.4. Comutarea între programe

Utilzând Windows2000 se poate comuta între programe. De exemplu, se poate deschide, în acelaşi timp, un program de prelucrare grafică şi o prelucrare de text în Word. Imaginile grafice pot fi copiate şi apoi pastate într-un documentul Word doar prin simpla operaţie de comutare între cele două programe (acest lucru se realizează cu ajutorul taskbar-ului). Se pot deschide oricâte programe. Pe taskbar, se execută click pe numele programului dorit şi acesta se va activa.

3.2.8. Lucrul cu fişiere şi dosare Fişierul este unitatea de bază a informaţiei. Există trei tipuri de informaţii pe care le poate

stoca un fişier: 1. Programe (sau aplicaţii). Un fişier poate conţine instrucţiuni pe care calculatorul le poate

citi pentru a fi determinat să funcţioneze într-un anumit mod. Ex: MicroSoft Word sau Excel etc.; 2. Documente. Un fişier poate conţine orice informaţii pe care utilizatorul le crează. Ex: text

scris, imagini, sunete, filme, etc. 3. Date de configurare a programelor. Unele programe au asociate fişiere de date care

conţin informaţii pe care un expert în calculatoare le poate modifica pentru a schimba modul de funcţionare al acestora. Pe calculator, fişierele sunt organizate într-un sistem de dosare sau cataloage (folders), care pot fi considerate asemenea directoarelor din versiunile anterioare de Windows. Un astfel de dosar poate conţine orice tip de fişiere precum şi alte dosare.

Pentru a utiliza un obiect (fişier sau dosar) se parcurg trei paşi: 1. Se găseşte obiectul dorit; 2. Se selectează obiectul sau obiectele cu care se lucrează; 3. Se efectuează acţiunea dorită cu obiectul respectiv.

Există mai multe metode pentru a găsi un obiect pe calculator şi anume: • Dacă obiectul a fost utilizat de curând, dar nu există pe ecran o pictogramă pentru el, se poate

deschide cu ajutorul comenzii Start, Documents; • Dacă se cunoaşte numele obiectului (fişier, dosar), dar nu există pictogramă pentru el pe ecran şi

nici în meniul Start, Documents, se alege comanda Start, Search; • Dacă nu se cunoaşte numele obiectului dorit sau dacă se preferă explorarea pentru a vedea ce

există pe calculator, atunci se poate explora cu My Computer sau cu Windows Explorer. 3.2.8.1. Căutarea fişierelor sau dosarelor

A. Utilitarul Search

33


Asistentul de căutare Search conţine două panouri: un panou de căutare în partea stânga şi panoul cu rezultatele căutarii în partea dreaptă. Meniul şi bara de unelte sunt cele din Windows Explorer (asistentul de căutare este o componentă Windows Explorer).

Fig. 3.13. Caseta Search Results

B. Explorarea cu Windows Explorer

Pentru a lansa Windows Explorer se deschide meniul Start şi se alege Programs, apoi se

alege opţiunea Windows Explorer sau se efectuează click cu butonul din dreapta pe butonul Start sau pe orice director sau pictogramă a unei unităţi de disc, apoi se alegeţi Explore din meniu. Windows Explorer mai poate fi rulat prin deschiderea meniului Start, se alege Run şi se tastează explorer.exe. Oricând se deschide un dosar, Windows Explorer afişează conţinutul dosarului respectiv. Aceasta este cea mai simpla modalitate de a rula Windows Explorer.

O fereastră similară cu cea prezentată în figura de mai jos va apare pe ecran.

Fig. 3.15. Fereastra Windows Explorer

Pentru deplasarea dintr-un dosar în altul, se execută click pe pictogramele de dosar din ferestrele Windows Explorer, iar pentru ca Windows Explorer să deschidă fiecare dosar într-o fereastră separată, se procedează în felul următor:

34


1. Dintr-o fereastră Windows Explorer se alege opţiunea Folder Options din meniul Tools; 2. În eticheta General, se selectează Open Each Folder În Its Own Window.

Fig. 3.16. Barele de lucru ale fereastrei Windows Explorer

Navigarea cu ajutorul barei Folders

Cu ajutorul barei Folders se poate naviga, în mod direct, din dosarul privit la orice alt dosar.

Bara Folder reprezintă structura sistemului. Intrările structurii pot fi manevrate prin executarea unui click pe semnul plus (+) din listă, pentru a extinde dosarele şi prin executarea unui click pe semnul (-) din lista pentru a-l închide. Pentru a afişa bara Folder, se execută click pe butonul Folders de pe bara de unelte Standard Buttons. În cazul în care bara de unelte Standard Buttons nu este vizibilă, se indică Toolbars din meniul View şi apoi se alege Standard Buttons.

Navigarea cu ajutorul barei History Acest panou afişează structura cu locurile recent vizitate - inclusiv siturile Internet şi fişierele

şi dosarele locale şi de reţea. În cazul în care se execută click pe butonul View din partea de sus a barei History, se poate opta pentru afişarea pe bara History după dată, dimensiune, după siturile cele mai vizitate şi după ordinea de vizitare.

Navigarea cu ajutorul barei Search În cazul în care barele Folders şi Search de pe bara de instrumente nu sunt suficiente pentru a

ajuta la localizarea resursei necesare, se încearcă bara Search care va permite specificarea elementul dorit, după nume (întreg sau parţial), conţinut sau după tip.

Navigarea cu ajutorul barei Address

Bara Address oferă încă o modalitate de navigare. Se tastează numele dosarului care se doreşte a fi vizualizat, direct în bara Address, sau se execută click pe săgeata de pe bara Address aflată lângă butonul Go şi se face o alegere din lista de destinaţii posibile.

3.2.8.2. Selectarea fişierelor sau dosarelor

35


În multe din operaţiile sub Windows - deschidere, copiere, mutare etc, primul pas îl reprezintă selectarea dosarului sau fişierului respectiv. Când este selectat un dosar sau un fişier, pictograma şi titlul acestora sunt afişate într-o culoare diferită de cea a elementelor neselectate. Aceasta se face printr-un simplu click pe numele său, cu ajutorul sageţilor de navigare sau prin tastarea primelor litere ale titlului. Pentru a selecta mai multe elemente simultan, se procedează într-unul din următoarele moduri:

• se menţine apăsat butonul mouse-ului în timp ce se trasează un patrulater în jurul membrilor grupului;

• se menţine apăsata tasta Ctrl şi se execută click pe fiecare element din grup; • în cazul în care elementele sunt alăturate, se execută click pe primul element. Apoi , în timp ce

se execută click pe ultimul element se ţine apăsata tasta Shift; 3.2.8.3. Manipularea obiectelor (fişiere şi dosare) După ce obiectul a fost găsit şi selectat, se pot face o mulţime de operaţiuni cu acesta.

Operaţiunile permise asupra fişierelor şi dosarelor sunt următoarele:

crearea dosarelor; editarea - deschiderea un fişier, astfel încât să se poată vedea şi/sau schimba conţinutul; copierea (copy) - copiază dosarul sau fişierul în memoria tampon (clipboard); decupare (cut) - mută dosarul sau fişierul în memoria tampon; inserare (paste) - copiază conţinutul memoriei tampon (clipboard); redenumire - schimbă numele unui fişier sau dosar; ştergerea - şterge dosarul sau fişierul şi (de obicei) îl pune în Recycle Bin; crearea unei scurtături - creează un icon în desktop, care permite accesul rapid la director

sau fişier; proprietăţi - afişează şi permite modificarea diferitelor caracteristici ale obiectului; imprimare - imprimă conţinutul unui document sau fişier de date pe hârtie; explorare - deschide un dosar (nu un fişier) în Windows Explorer;

3.2.8.3.1. Crearea dosarelor Anumite fişiere sau dosare sunt create automat la instalarea unui program. De exemplu, atunci

când se instalează Word for Windows, programul de instalare va crea un dosar pe discul fix şi va copia fişierele Word for Windows în acel dosar.

Dosarele sunt utile pentru organizarea pictogramelor, inclusiv alte dosare şi fişiere, în grupuri de obiecte înrudite. Pentru a crea un dosar cu ajutorul programului Windows Explorer, se procedează în felul următor:

1. Se efectuează dublu click pe pictograma Windows Explorer, în desktop; 2. Se deschide dosarul în care se doreşte crearea unui subdosar, acesta putând fi şi desktop-

ul; 3. Din meniul File sau din meniul contextual al ferestrei de navigare (meniul obţinut prin

executarea unui click cu butonul drept al mouse-ului într-o zonă liberă a ecranului) se selectează opţiunea New şi apoi se selectează Folder din noul meniu. Sistemul creează o nouă pictogramă cu titlul New Folder şi permite utilizatorului să îi modifice titlul. Numele nou înlocuieşte cuvintele New Folder pe măsură ce se tastează. Se apasă tasta Enter şi Windows va redenumi noul dosar.

De asemenea, se poate crea un dosar cu ajutorul lui My Computer, parcurgând paşii: 1. Se efectuează dublu click pe pictograma My Computer, în desktop; 2. Se efectuează dublu click pe pictograma unităţii C; 3. Se selectează din bara de meniuri comanda File, New, Folder; apare pictograma noului

dosar, iar numele acestuia se tastează la New Folder şi se apasă Enter.

36


3.3.8.3.2. Deschiderea unui fişier Cel mai obişnuit lucru care se poate face cu un fişier este deschiderea lui. Ce se întâmplă când

se deschide fişierul, depinde, desigur, de tipul de informaţii pe care acesta le conţine. De exemplu, dacă este vorba de un program de editare de text, cum ar fi MicroSoft Word, programul se va lansa în execuţie. Dacă este vorba de un document de tip text, se va lansa programul de editare de text asociat, care va deschide documentul respectiv într-o fereastră.

Există mai multe modalităţi de a deschide un fişier: • Se efectuează dublu click pe fişier în fereastra de exploatare sau în desktop; • Se efectuează click pe butonul din dreapta al mouse-ului şi se alege opţiunea Open din

meniu; • Utilizând meniul Start se deschide aplicaţia în care documentul a fost creat. De exemplu,

dacă fişierul este o scrisoare creată cu Microsoft Word, atunci se foloseşte meniul Start pentru a deschide aplicaţia Word. După ce acesta a fost deschis se execută click pe meniul File şi se selectează Open... Cu ajutorul cutiei de dialog Open se caută dosarul sau fişierul care se deschide. O dată localizat, fisierul se va selecta şi se va deschide cu comanda Open.

Fig. 3.17. Deschiderea unui fişier cu comanda Open

• Se selectează documentului din meniul Documents;

Fig. 3.18. Deschiderea unui fişier din dosarul Documents

37

Pentru o vizualizare rapidă a unui document, fără a mai încărca programul care l-a creat, se selectează fişierul, apoi se efectuează click cu butonul drept al mouse-ului şi se alege opţiunea Quik View, sau se alege File, Quik View din bara de meniuri, iar pentru a afişa o imagine mărită, pe


întreaga pagină a documentului, se alege comanda View, Page View, din bara de meniuri, iar imaginea va fi afişată în fereastra Quik View, după care se alege din nou View, Page View, pentru a reveni la mărimea normală a imaginii.

3.2.8.3.3. Copierea şi mutarea obiectelor Adesea se doreşte copierea un obiect dintr-un loc în altul sau mutarea un obiect în altă parte. Atunci când se copiază un obiect, se obţine un duplicat fidel al acestuia. O copie există încă în locul originar, iar alta într-un alt loc. Atunci când se mută un obiect, se şterge obiectul din locul originar şi se copiază într-un nou loc .

Copierea şi mutarea obiectelor se poate realiza prin mai multe modalităţi: Copierea şi mutarea prin Clipboard

Clipboard-ul este o zonă în memoria calculatorului care poate stoca temporar un obiect sau o

informaţie. Această informaţie poate fi orice: o porţiune de text, un fişier sau un dosar, o imagine sau o secvenţă sonoră. După ce informaţia a fost plasată în Clipboard, se poate insera (Paste) oriunde.

Utilizarea Clipboard-ului pentru a muta sau a copia un obiect: 1. Se selectează obiectul; 2. Se plasează obiectului în Clipboard printr-una dintre metodele:

• Pentru a copia obiectul, se alege Edit, Copy din bara de meniuri, sau se apăsă tastele Ctrl+C, sau se efectuează un click cu butonul drept al mouse-ului pe obiect şi se alege Copy. O copie a obiectului va fi plasată în Clipboard, iar obiectul original va rămâne la locul său;

• Pentru a muta obiectul, se alege Edit, Cut din bara de meniuri, sau se apăsă tastele Ctrl+X, sau se efectuează un click cu butonul drept al mouse-ului pe obiect şi se alege Cut. Obiectul original va fi plasat în Clipboard, şi va dispărea din locul unde se află;

3. Se selectează obiectul în care se plasează conţinutul Clipboard-ului. Dacă se plasează conţinutul acestuia în fereastra unui director deschis, se efectuează un click pe bara de titlu a ferestrei, nu pe obiectul din fereastră;

4. Se alege Edit, Paste din bara de meniuri, sau se apăsă tastele Ctrl+V sau se efectuează un click cu butonul drept al mouse-ului şi se alege Paste.

Clipboard-ul poate fi folosit pentru a copia şi muta nu numai fişiere şi directoare, ci şi texte şi porţiuni de texte. De exemplu, se poate utiliza Clipboard-ul pentru a copia sau muta porţiuni de text dintr-o parte a unui document în alta sau dintr-o aplicaţie în alta. Paşii de bază pentru utilizarea Clipboard-ului sunt mereu aceiaşi. Întâi se selectează informaţiile de copiat sau de mutat, apoi se copiază (Copy) sau se decupează (Cut) informaţiile respective, astfel încât să ajungă în Clipboard. În final se inserează (Paste) în locul dorit.

Pentru efectuarea operaţiilor de copiere şi mutare prin Clipboard se pot folosi şi butoanele corespunzătoare existente în bara de instrumente. Astfel :

Butonul Copy oferă posibilitatea de a face o copie a unui fişier sau dosar. Se selectează fişierul apoi se execută click pe butonul Copy şi fişierul este copiat în memorie. Dacă se deschide un alt dosar şi se execută click pe Paste, fişierul va exista şi în vechea locaţie şi în noul dosar.

Butonul Cut oferă posibilitatea de a muta un fişier dintr-o locaţie în alta. Se selectează fişierul cu un click apoi se execută click pe butonul Cut şi fişierul este mutat din locaţia sa curentă şi copiat în memoria calculatorului. Dacă se deschide alt dosar şi se execută click pe butonul Paste fişierul va fi mutat din prima sa locaţie şi poziţionat în noul dosar.

Butonul Paste oferă posibilitatea de a repoziţiona un fişier după ce acesta a fost copiat în memoria calculatorului. Se selectează un fişier executând click pe el o singură dată. Se alege Cut sau Copy. Se deschide un nou fişier şi se execută Paste pentru a pune fişierul în noua locaţie.

38


Butonul Undo oferă posibilitatea de a revoca acţiunea de copiere sau de mutare. Orice obiect plasat în Clipboard va rămâne acolo până când se depune altceva în loc sau până

când se închide Windows-ul. Pentru a vedea, în orice moment, ce este în Clipboard, se deschide WordPad şi se alege Edit,

Paste.

Copierea şi mutarea prin metoda Drag-and-Drop Dacă nu se utilizează Clipboard-ul, se poate utiliza această metodă pentru copieri sau mutări,

astfel: 1. Se selectează obiectul în vederea copierii sau mutării; 2. Asiguraţi-vă că se poate vedea şi obiectul (de exemplu, dosarul) în care se doreşte plasarea

copiei obiectului selectat; 3. Pentru a copia un obiect dintr-un dosar în altul:

• pe aceeaşi partiţie (unitate de disc), se apăsă tasta Ctrl în timp ce se deplasează (se "trage") obiectul cu ajutorul mouse-ului până la destinaţie; un semn "+" va apărea lângă imaginea deplasată de mouse, pentru a arăta că se adăugă o copie a obiectului la noua destinaţie;

• într-o altă partiţie, (unitate de disc), se deplasează (se "trage") obiectul cu ajutorul mouse-ului până la destinaţie;

4. Pentru muta un obiect dintr-un dosar în altul: • pe aceeaşi partiţie (unitate de disc), se deplasează (se "trage") obiectul cu ajutorul mouse-

ului până la destinaţie;. • într-o altă partiţie, (unitate de disc), se apăsă tasta Ctrl în timp ce se deplasează (se

"trage") obiectul cu ajutorul mouse-ului până la destinaţie. Copierea şi mutarea prin tehnica clickului cu butonul drept al mouse-ului

O a treia cale de a muta sau copia un obiect este deplasarea acestuia până la noua poziţie,

folosind butonul drept al mouse-ului, după care se eliberează butonul acestuia. În meniul care apare, se efectuează click pe Copy Here (pentru a-l copia) sau pe Move Here (pentru a-l muta).

3.2.8.3.4. Redenumirea obiectelor Pentru a schimba numele unui obiect, se parcurg următorii paşi:

1. Se selectează obiectul care urmează să fie redenumit; 2. Se efectuează un click cu butonul drept al mouse-ului pe obiectul respectiv şi apoi pe Rename

sau se selectează File, Rename din bara de meniuri, sau se efectuează click pe numele care se schimbă. Un dreptunghi va apărea în jurul numelui obiectului şi întregul nume va fi selectat (marcat);

3. Se înlocuieşte prin tastare noul nume.

3.2.8.3.5. Ştergerea obiectelor

Atunci când nu mai este nevoie de un obiect, acesta poate fi şters. Pentru a şterge obiectele se procedează astfel:

1. Se selectează obiectul de şters; 2. Se efectuează una din următoarele acţiuni:

• Se plasează obiectul în Recycle Bin prin metoda Drag-and-Drop; • Se apasă tastele Delete şi Enter, sau se efectuează un click cu butonul drept al mouse-ului

pe obiect şi se alege Delete, sau File, Delete din bara de meniuri. 3. Se alege Yes dacă se doreşte ştergerea obiectul, sau No, în caz contrar.

39


Ştergerea obiectelor se poate realiza şi prin intermediul butonului Delete . După ce sunt şterse, obiectele rămân disponibile în Recycle Bin o anumită perioadă de timp.

Deşi există o singură pictogramă Recycle Bin, în realitate Windows întreţine câte un tomberon de reciclare pentru fiecare hard-disc al sistemului. Dimensiunea prestabilită este de 10% din capacitatea hard-discului pe care se află. Când un tomberon de reciclare depăşeşte capacitatea limită, Windows începe ştergerea definitivă a datelor, începând cu fişierele care au cea mai mare vechime în Recycle Bin. Golirea tomberonului înseamnă ştergerea definitivă de pe hard-disc a elementelor aflate în Recycle Bin. Pentru a recupera fişierele şterse din greşeală, se deschide Recycle Bin, se execută click dreapta pe fişierul dorit şi se selectează Restore din meniul rapid.

3.2.8.3.6. Crearea unei scurtături (shortcut)

Uneori este convenabil să se poată lucra cu un fişier, un director, un program (limbaj de

programare, procesor de calcul tabelar, editor de texte), din orice loc, nu doar din poziţia sa curentă. Pentru aceasta trebuie creată o scurtătură (shortcut) către obiectul respectiv şi apoi se utilizează pictograma scurtăturii ca orice altă pictogramă.

Scurtătura (shortcut) este un fişier de dimensiune mică ce asigură legătura la un program, document, dosar sau o adresă de Internet. Fişierul este reprezentat printr-o pictogramă care conţine o săgeată neagră în coţul din stânga-jos. Adesea, numele lor include cuvintele Shortcut to… (Scurtătură pentru…).

Dacă scurtătura este legată la un fişier sau dosar, acel fişier sau dosar se poate afla oriunde pe

un hard-disc local, pe o dischetă, pe un server de reţea sau în Internet. În cazul în care scurtăturile pentru programe şi documente se stochează pe suprafaţa de lucru, se poate ajunge la ele foarte uşor, oricând. De exemplu, dacă se utilizează multe programe în fiecare zi, cel mai convenabil este ca scurtăturile programelor respective să fie depuse pe suprafaţa de lucru.

Acest lucru este valabil şi pentru programele aflate în meniul Start la o adâncime de mai multe nivele, fiind mult mai simplu să se ajungă la ele prin intermediul scurtăturilor de pe suprafaţa de lucru.

Pentru crearea scurtăturilor există trei metode: tragerea şi plasarea, tăierea şi lipirea şi vizitarea expertului Create Shortcut Wizard.

• Prin tragere şi plasare. Dacă elementul pentru care se crează scurtătura este vizibil în fereastra Windows Explorer sau în meniul Start, se trage-dreapta acel element în locul în care se doreşte să apară scurtătura. Apoi, din meniul rapid, se alege Create Shortcut(s) Here.

• Prin copy-paste. O altă modalitate de a construi o scurtătura este prin executarea unui click-dreapta pe element şi alegerea comenzii Copy din meniul rapid, apoi deplasarea în locul în care se doreşte să apară scurtătura, se execută click-dreapta şi din meniul rapid se alege opţiunea Paste Shortcut.

• Cu ajutorul expertului: Se începe prin executarea unui click-dreapta pe suprafaţa de lucru. Din meniul rapid, se alege New şi apoi Shortcut. Este afişat expertul Create Shortcut Wizard.

În cazul în care se cunoaşte linia de comandă necesară pentru rularea unui program sau pentru deschiderea unui document, se tastează şi se execută click pe butonul Next. Dacă nu, se execută click pe Browse. În caseta de dialog Browse For Folder, se localizează elementul pentru care se crează scurtătura. Apoi click pe Ok.

40


Fig. 3.19. Caseta de dialog Create Shortcut

Când se crează pentru prima dată o scurtătură, Windows îi dă un nume prestabilit, în funcţie

de obiectul de bază. Pentru a redenumi o scurtătură: 1. Se execută click-dreapta pe scurtătură 2. Din meniu rapid, se alege Rename 3. Se tastează numele dorit.

Atribuirea altor proprietăţi unei scurtături

Unei scurtături i se poate atribui o tastă rapidă, permiţând activarea scurtăturii respective cu o

combinaţie de taste.

Repoziţionarea scurtăturilor

Există mai multe modalităţi: • Se foloseşte mouse-ul pentru a face o aliniere aproximativă a pictogramelor; • Click-dreapta pe suprafaţa de lucru; • Din meniul rapid se alege Line Up Icons.

3.2.9. Încheierea unei sesiuni de lucru

Pentru a opri sistemul Windows, se deschide meniul Start şi se alege opţiunea Shut Down. Ca urmare, se va deschide caseta de dialog Shut Down Windows din care se selectează Shut Down apoi Ok.

Prin închiderea calculatorului, toate resursele sale partajate nu vor mai fi accesibile celorlalţi utilizatori din reţea.

Fig. 3.26. Caseta de dialog Shut Down Windows

41


Capitolul 4

REŢELE DE CALCULATOARE

4.1. LUCRUL ÎN REŢEA

4.1.1. Conceptul de lucru în reţea În esenţă, o reţea constă din două calculatoare conectate între ele printr-un cablu, astfel încât

să poată partaja date. Toate reţelele, indiferent cât sunt de sofisticate, au la bază acest sistem simplu. Reţelele au apărut din nevoia de a partaja date într-un timp cât mai scurt. Calculatoarele personale sunt instrumente de lucru performante, cu care se pot obţine date, foi

de calcul, imagini grafice şi alte tipuri de informaţii; dezavantajul lor este faptul că nu permit partajarea rapidă a datelor. În lipsa unei reţele, documentele trebuie să fie copiate pe dischete sau să fie tipărite pentru a putea fi modificate sau folosite de alţi utilizatori.

Fig.4.1. Mediu de lucru independent

Calculatoarele care fac parte dintr-o reţea pot partaja: - date - mesaje - imagini grafice - imprimante - aparate fax - modemuri - alte resurse hardware Această listă creşte mereu, pe măsură ce se descoperă noi modalităţi de comunicare şi folosire

în comun a resurselor prin intermediul calculatoarelor.

4.1.2. Reţele locale

La început, reţelele erau de dimensiuni mici, cu cel mult zece calculatoare şi o imprimantă legate împreună. Tehnologia existentă limita dimensiunile reţelei, atât în privinţa numărului de calculatoare conectate, cât şi a distanţei fizice pe care o putea acoperi.

Reţelele locale (Local Area Networks - LAN) sunt reţele private localizate într-o singură clădire sau într-un campus de cel mult câţiva kilometri. Ele sunt frecvent utilizate pentru a conecta calculatoarele personale şi staţiile de lucru din birourile companiilor şi fabricilor, în scopul de a partaja resurse şi de a schimba informaţii. LAN-urile se disting de alte tipuri de reţele prin trei caracteristici: mărime, tehnologie de transmisie, topologie.

LAN-urile au dimensiuni restrânse, ceea ce înseamnă că timpul de transmisie în cazul cel mai defavorabil este limitat şi cunoscut dinainte. 42


LAN-urile utilizează frecvent o tehnologie de transmisie care constă dintr-un singur cablu la care sunt ataşate toate maşinile. LAN-urile tradiţionale funcţionează la viteze cuprinse între 10 şi 100 Mbps, au întârzieri mici şi produc erori foarte puţine.

Pentru LAN-urile cu difuzare sunt posibile diverse topologii: magistrală, stea şi inel.

Topologia magistrală (bus) Topologia de magistrală este numită şi magistrală lineară. Este cea mai uzuală metodă de

conectare a calculatoarelor în reţea. Constă dintr-un singur cablu, numit trunchi, care conectează toate calculatoarele din reţea pe o singură linie.

Fig.4.2. Reţea cu topologie magistrală

Într-o reţea cu magistrală, în fiecare moment una dintre maşini este master şi are dreptul să transmită. Restul maşinilor nu pot transmite. Când două sau mai multe maşini vor să transmită simultan, este necesar un mecanism de arbitrare.

Topologia stea (star)

Într-o topologie stea, calculatoarele sunt conectate prin segmente de cablu la o componentă centrală, numită concentrator (hub, switch). Semnalele sunt transmise de la calculatorul emiţător, prin intermediul concentratorului, la toate calculatoarele din reţea.

Fig.4.3. Reţea cu topologie stea

Reţelele cu topologie stea oferă resurse şi administrare centralizate. Totuşi, din cauză că

fiecare calculator este conectat la un punct central, reţelele extinse necesită o lungime mare de cablu. În plus, în cazul în care concentratorul se defectează, cade întreaga reţea.

Într-o reţea stea, dacă un calculator sau cablul care îl conectează la concentrator se defectează, numai calculatorul respectiv este în imposibilitate de a transmite sau recepţiona date în reţea; restul reţelei va continua să funcţioneze.

Topologia inel (ring)

43

Topologia inel conectează calculatoarele printr-un cablu în formă de buclă. Nu există capete libere. Semnalul parcurge bucla într-o singură direcţie, trecând pe la fiecare calculator. Spre deosebire de topologia de magistrală aici fiecare calculator acţionează ca un repetor, amplificând semnalul şi


transmiţându-l la calculatorul următor. Deoarece semnalul traversează fiecare calculator, defectarea unuia dintre ele afectează întreaga reţea.

1.3. Reţele larg răspândite geografic

Fig.4.4. Reţea cu topologie inel

4.1.3. Reţele larg răspandite geografic Primele reţele LAN nu au putut satisface nevoile de interconectare din cadrul organizaţiilor

mari, cu birouri aflate la distanţă unele de altele. Pe măsură ce avantajele reţelelor au devenit cunoscute şi s-au dezvoltat tot mai multe aplicaţii pentru mediul de

lucru în reţea, companiile au realizat că pentru a rămâne competitive, trebuie să îşi dezvolte reţelele. Reţelele LAN actuale constituie elemente constructive pentru sisteme mai mari şi mai complexe.

Pe măsură ce aria geografică acoperită de o reţea a crescut prin conectarea utilizatorilor aflaţi în oraşe sau state diferite, reţelele LAN s-au dezvoltat, devenind reţele de mare acoperire geografică (Wide Area Network – WAN). Numărul utilizatorilor din reţeaua unei firme poate atinge acum câteva mii.

4.1.4. Reţele metropolitane O reţea metropolitană (Metropolitan Area Network – MAN) este, în linii mari, o versiune

extinsă de LAN şi utilizează în mod normal tehnologii similare acesteia. O reţea metropolitană se poate întinde pe zona ocupată de un grup de birouri învecinate sau pe suprafaţa unui întreg oraş şi poate fi atât privată, cât şi publică. Un MAN poate suporta atât date, cât şi voce şi poate chiar să aibă legături cu reţeaua locală de televiziune prin cablu.

4.1.5. Reţele radio

Calculatoarele mobile, aşa cum sunt notebook-urile sau asistenţii personali digitali (PDA-urile), reprezintă segmentul din industria tehnicii de calcul cu dezvoltarea cea mai rapidă. Mulţi posesori ai acestor calculatoare au la birou sisteme legate la LAN-uri şi WAN-uri şi vor să se conecteze la acestea chiar şi atunci când se află în locuri depărtate de casă sau pe drum. Deoarece legăturile prin fir sunt imposibile în maşini şi avioane, interesul pentru reţelele radio este foarte puternic.

Reţelele radio au numeroase utilizări. Biroul portabil reprezintă una dintre ele. Oamenii aflaţi pe drum doresc adesea să folosească echipamentele lor electronice portabile pentru a trimite şi primi faxuri şi poştă electronică, pentru a citi fişiere aflate la distanţă, pentru a se conecta la distanţă, şi aşa mai departe. Reţelele radio sunt de mare importanţă pentru parcurile de camioane, taxiuri şi autobuze, ca şi pentru echipele de intervenţie care trebuie să menţină contactul

44


cu baza. Reţelele radio pot fi de asemenea utile pentru echipele de intervenţie în locuri de dezastru unde sistemul telefonic a fost distrus.

4.1.6. Reţeaua Internet

Reţeaua Internet grupează o mulţime de reţele, porţi, servere şi calculatoare din întreaga lume, interconectate printr-un set comun de protocoale de telecomunicaţii.

Internet-ul oferă acces la informaţii şi resurse din orice colţ al lumii. Fără a părăsi locuinţa sau biroul, puteţi vizita Irlanda, Australia sau orice altă ţară de pe glob. Puteţi avea acces la cantităţi uriaşe de informaţii puse la dispoziţie de universităţi, organizaţii guvernamentale, biblioteci etc.

În prezent, reţeaua Internet se dezvoltă rapid, fiind cunoscută în principal prin serviciile pe care le oferă.

- World Wide Web (WWW) - Servicii de transfer de fişiere (FTP) - Poştă electronică (e-mail) - Servicii de ştiri (News) - Gopher - Telnet

World Wide Web (Web) reprezintă serviciul multimedia oferit de Internet, care conţine o vastă colecţie de documente hipertext scrise cu ajutorul limbajului HTML (Hypertext Markup Language). Hipertextul este o metodă de a prezenta text, imagini, sunete şi secvenţe video legate împreună printr-o “plasă” (web) de asocieri nesecvenţiale. Formatul hipertext permite utilizatorului să navigheze prin documente în orice ordine. Există instrumente şi protocoale pe care le puteţi folosi pentru a explora Internet-ul; acestea vă ajută să localizaţi şi să transferaţi resursele între calculatoare.

File Transfer Protocol (FTP) este un protocol care permite transferul la distanţă al fişierelor sau documentelor.

Poşta electronică (e-mail), adică transmiterea şi recepţionarea mesajelor electronice,

reprezintă una dintre cele mai populare activităţi din Internet. Este folosită de majoritatea serviciilor comerciale on-line şi, pentru multă lume, reprezintă principalul motiv al conectării la Internet sau la serviciile on-line.

Network News este un serviciu foarte cunoscut care oferă aviziere de informaţii electronice, camere de conversaţie şi grupuri de discuţie.

Gopher este un sistem modern de transfer de fişiere. Este un program bazat pe meniuri, care vă permite să căutaţi informaţii chiar dacă nu ştiţi exact unde se află materialele respective.

Telnet a fost unul dintre primele protocolae Internet. Îl puteţi folosi pentru a vă conecta la o gazdă Internet aflată la distanţă.

4.2. UTILIZAREA REŢELELOR

Instituţiile îşi instalează reţele în special pentru a partaja resurse şi a permite comunicaţia directă (on-line). Resursele pot fi date, aplicaţii sau periferice. Un periferic este un dispozitiv cum ar fi o unitate de disc externă, o imprimantă, un mouse, un modem sau un joystick.

45


4.2.1. Imprimante şi alte periferice

Înainte de apariţia reţelelor, utilizatorii aveau nevoie de propriile imprimante, plottere şi alte periferice. Singura modalitate de a tipări la o imprimantă era de a folosi calculatorul la care era conectată.

Datorită reţelelor, este posibil ca mai multe persoane să folosească în comun, simultan, atât date cât şi periferice. Dacă mai mulţi utilizatori doresc să folosească o imprimantă, ei pot utiliza imprimanta disponibilă în reţea.

4.2.2. Date

Înainte de apariţia reţelelor, cei care doreau să facă schimb de informaţii erau limitaţi la: - transmiterea orală (comunicaţia prin voce); - scrierea de rapoarte;

- copierea informaţiilor pe o dischetă, transportul efectiv al acesteia la un alt calculator şi copierea

informaţiilor pe calculatorul respectiv.

Reţelele reduc nevoia comunicaţiilor pe suport de hârtie, permiţând accesul la aproape orice tip de date necesare unui utilizator.

4.2.3. Aplicaţii Reţelele pot fi folosite şi pentru standardizarea aplicaţiilor, ceea ce constituie o garanţie a

faptului că orice utilizator din reţea foloseşte aceeaşi versiune a aplicaţiei respective. Folosirea aceleiaşi aplicaţii poate simplifica procesul de întreţinere şi asistenţă.

Unele companii folosesc reţelele pentru a beneficia de programele de poştă electronică (e-mail) sau de planificare (scheduling). Conducerea companiei poate folosi aceste utilitare pentru a comunica rapid şi eficient cu un număr mare de angajaţi şi pentru a organiza şi planifica activităţile mult mai uşor decât era posibil înainte.

4.3. PREZENTAREA GENERALĂ A REŢELELOR

În general, toate reţelele au anumite componente, funcţii şi caracteristici comune. Printre acestea se numără:

- Servere – calculatoare care oferă resurse partajate pentru utilizatorii reţelei - Clienţi – calculatoare care accesează resursele partajate în reţea de un server

- Mediu de comunicaţie – modul în care sunt conectate calculatoarele - Date partajate – fişiere puse la dispoziţie de serverele de reţea

- Imprimante sau alte periferice partajate – alte resurse puse la dispoziţie de servere - Resurse – fişiere, imprimante şi alte componente care pot fi folosite de utilizatorii reţelei.

46


Server

I

Cli i

Fig.4.5. Elementele unei reţele

Reţelele se împart în două mari categorii: - de la egal la egal (peer-to-peer); - bazate pe server. Diferenţa dintre cele două tipuri de reţele este importantă, deoarece oferă facilităţi diferite.

Tipul de reţea pe care îl implementaţi depinde de mai mulţi factori: - dimensiunea organizaţiei; - nivelul de securitate necesar; - tipul activităţii desfăşurate în organizaţia respectivă; - nivelul suportului administrativ; - volumului traficului în reţea; - nevoile utilizatorilor din reţea; - bugetul alocat reţelei.

4.3.1. Reţele peer-to-peer

Într-o reţea peer-to-peer, nu există servere dedicate şi nici o organizare ierarhică a calculatoarelor. Toate calcularoarele sunt considerate egale (peers). În general, fiecare calculator are şi rolul de client şi de server, neexitând un administrator responsabil pentru întreaga reţea.

Utilizatorul fiecărui calculator stabileşte resursele locale care vor fi partajate în reţea.

47


Fig.4.6. Reţea peer-to-peer

Reţelele peer-to-peer sunt numite şi grupuri de lucru (woorkgroups). De obicei, o reţea peer-to peer este formată din cel mult 10 calculatoare.

Reţelele peer-to-peer sunt relativ simple. Deoarece fiecare calculator joacă atât rolul de client, cât şi de server, nu este nevoie de un server central puternic, şi nici de alte componente necesare în cazul unei reţele de mare capacitate.

Într-o reţea peer-to-peer, software-ul de reţea nu presupune acelaşi nivel de performanţe şi de securitate precum cel proiectat pentru servere dedicate, care funcţionează doar ca servere, nefiind folosite drept clienţi sau staţii de lucru.

4.3.2. Reţele bazate pe server

Într-un mediu de lucru cu mai mulţi de 10 utilizatori, o reţea peer-to-peer – cu calculatoare

care au atât rol de clienţi, cât şi de servere – este inadecvată. Din acest motiv, majoritatea reţelelor au servere dedicate. Un server dedicat este un calculator care funcţionează doar ca server, nefiind folosit drept client sau staţie de lucru. Serverele se numesc “dedicate” deoarece sunt optimizate să deservească rapid cererile clienţilor din reţea şi să asigure securitatea fişierelor şi folderelor.

Fig.4.7. Reţea bazată pe server

Pe măsură ce reţeaua creşte în dimensiuni şi ca trafic, vor fi necesare mai multe servere.

Servere specializate

Numeroasele sarcini ce revin serverelor sunt diverse şi complexe. Serverele din reţelele mari sunt specializate, fiind adaptate necesităţilor în continuă creştere ale utilizatorilor. De exemplu, într-o reţea Windows 2000 există următoarele tipuri de servere:

Servere de fişiere şi de tipărire care administrează accesul şi folosirea de către utilizatori a resurselor de tip fişier şi imprimantă.

Servere de aplicaţii care pun la dispoziţia clienţilor componenta server a aplicaţiilor de tip client/server, precum şi datele respective.

Servere de poştă care gestionează transferul de mesaje electronice între utilizatorii reţelei.

Servere de fax care gestionează traficul de mesaje fax în şi dinspre reţea, partajând una sau mai multe plăci fax-modem.

48


Servere de comunicaţii care gestionează fluxul de date şi mesajele e-mail transmise între reţeaua serverului şi alte reţele, calculatoare mainframe sau utilizatori aflaţi la distanţă, care folosesc modemuri şi linii telefonice pentru a se conecta la server.

Într-un mediu client/server, serverul este de obicei dedicat păstrării şi administrării datelor. Acesta este locul unde se desfăşoară majoritatea operaţiilor cu bazele de date.

Clientul este cel care se ocupă de prezentarea datelor într-o formă inteligibilă, prin intermediul unei interfeţe cu utilizatorul şi prin generarea de rapoarte.

Calculatorul client acceptă instrucţiuni de la utilizator, le pregăteşte pentru a fi transmise către server, după care emite în reţea, către server, o solicitare referitoare la anumite informaţii. Serverul prelucrează solicitarea, localizează informaţiile respective, după care le trimite prin reţea înapoi la client. Clientul oferă utilizatorului informaţiile primite, prin intermediul interfeţei.

Rolul software-ului

Un server de reţea şi sistemul de operare lucrează împreună, în mod unitar. Indiferent cât de puternic sau performant este un server, el este inutil fără un sistem de operare care să valorifice resursele sale fizice. Anumite sisteme de operare avansate, cum ar fi Microsoft Windows 2000 Server, au fost concepute astfel încât să beneficieze de cele mai moderne echipamente hardware cu care este dotat un server.

Avantajele reţelelor bazate pe server

Partajarea resurselor

Un server este proiectat pentru a oferi acces la mai multe fişiere şi imprimante, asigurând în acelaşi timp fiecărui utilizator performanţele şi securitatea necesare.

Partajarea datelor în cazul reţelelor bazate pe server poate fi administrată şi controlată centralizat. Resursele sunt localizate de obicei într-un server central, fiind mai uşor de detectat şi de întreţinut decât cele distribuite pe diferite calculatoare.

Securitatea

De cele mai multe ori, principalul motiv pentru care se recurge la o reţea bazată pe server îl reprezintă nevoia de securitate. Intr-un mediu de lucru pe bază pe server, cum ar fi o reţea Windows 2000 Server, politica de securitate este stabilită de un administrator, care o aplică pentru fiecare utilizator din reţea.

49


50

Fig 4.8. Politica de securitate

Salvarea de siguranţă a datelor (backup)

Deoarece datele importante sunt centralizate pe unul sau mai multe servere, se poate planifica salvarea lor regulată.

Redundanţa

Prin intermediul sistemelor redundante, datele de pe un server pot fi copiate şi păstrate on-line, astfel ca în cazul în care apar probleme la dispozitivul primar de stocare, să fie disponibilă o copie de siguranţă a datelor respective.

Numărul de utilizatori

O reţea bazată pe server poate avea mii de utilizatori. Utilitarele de monitorizare şi administrare disponibile în prezent permit gestionarea unei reţele bazate pe server cu un număr mare de utilizatori.