O Poveste Din Hoinăreli Prin Natură

7/23/2019 O Poveste Din Hoinăreli Prin Natură.

http://slidepdf.com/reader/full/o-poveste-din-hoinareli-prin-natura 1/11

Moş Vasile şi nepotul său, Niculiţă

Doi oameni, îndepărtaţ i unul de altul ca vîrstă,dar parcă avînd aceeaşi inimă, hoinăresc prinpădure, prin cîmpie, pe margine de lac. Uneori staude vorbă acasă. Nu prea des, fiindcă cel bătrîn eprins cu multe treburi gospodăreşti, iar tinerelul cuşcoala şi cu lecţ iile.

Şi, fiindcă ei în drumurile lor văd multe, iar înceasurile de odihnă de acasă vorbesc despre multelucruri interesante, veniţ i să-i petrecem şi noi, şi să

mai tragem cu urechea la vorbele lor.Dar, înainte de a pleca la cale lunguşoară cu ceidoi oameni, şi înainte de a le asculta vorbele, secuvine să-i cunoaştem mai de aproape şi să aflămşi întîmplarea dintr-o seară de iarnă, ce i-a

îndemnat la hoinărelile lor.Pe călăuza noastră, care ştie multe despre

păsări şi animale sălbatice, o cheamă VasileUreche. E un om scund, brunet, cu părul cărunt, cuo bărbiţă rară, cu ochii puţ in oblici, cu creţ uri mici şidese împrejur, de parcă ar fi miop sau s-ar uitamereu foarte departe şi atent, cu un zîmbet cald şinelipsit, care îi luminează chipul.

Poartă haine simple şi cam boţ ite, ca un om deţ ară, şi prin orăşelul ardelenesc în care trăieşte



umblă totdeauna, şi vara, şi iarna, cu capul gol, cupărul vîlvoi. Numai cînd pleacă la vînătoare pune

pălărioară verzuie, cu pană albastră din aripă degaiţă, înfiptă după şnur.

După o viaţă petrecută în muncă, acum epensionar, dar parcă pare de 50 de ani. Are mersiute şi tineresc, privire ageră şi e veşnic plin de voiebună. Înţ elepciunea lui, felul lui de viaţă,mărturisesc o îndelungată experienţă. Înţ elepciuneaaceasta se trage mai ales din natura pe care oiubeşte cu pasiune şi în mijlocul căreia se simtebine şi calm, ca nicăieri aiurea. Acum, pensionar,statul asigurîndu-i bătrîneţ e bună, se poate bucurade ceea ce i-a fost drag totdeauna: să citească, să umble la vînătoare, să trebăluiască prin jurul caseişi, mai ales, prin grădină.

Locuitorii orăşelului îl cunosc de zeci de ani.

Lumea îi cunoaşte căsuţ a bătrînă din margineatîrgului, cu acoperiş ţ uguiat de şindrilă, cu cerdac înfaţă, cu stîlpi sculptaţ i, cu ferestre mici. În dosul eise întinde o grădină mare, în care găseşti tot cevrei: straturi de legume, tot soiul de flori, şi arbuştifructiferi, agrişe şi pomuşoară, şi meri, şi peri, şi doinuci uriaşi pe care îi îngrijeşte numai şi numai moş Ureche. Din fundul grădinii încep colinele dealului.Nici muntele nu e tare departe. De cum mijeşteprimul zîmbet de primăvară şi pînă ce grădinaadoarme sub puful zăpezii, dacă arunci ochii pestegard, dai de un om iute ca o veveriţă, caretrebăluieşte într-una.

Cînd nu-l zăreşti în grădină, se ştie, sigur, că aplecat să hoinărească prin păduri şi munţ i, cu



puşca pe umăr, că tare-i place natura! Iubeştecopacii şi florile, dar parcă mai tare animalele din

păduri şi pustietăţ i.Iarna, în zilele ploioase, sau cînd se simte prea

obosit de munca în grădină, stă în odăiţ a lui şiciteşte dintr-o bibliotecă nu prea mare, adăpostită

într-un dulap cu geam, în care stau laolaltă cărţ i deştiinţ e naturale, ca şi cărţ i literare, fiindcă totdeaunai-au fost dragi cărţ ile.

Împrejurări, pe care nu are noimă să le maidezgropăm din spuza vieţ ii lui, au făcut ca moş Vasile Ureche să ducă un trai singuratic, fără nevastă şi copii. Dar acum doi-trei ani, soarta aadus ceva nou în viaţ a lui. Din tot neamul nu-i mairămăsese decît o nepoată pe care de abia ocunoaşte. De la nepoata asta primi într-o ziscrisoare, în care îi spunea că soţ ul i-a murit de

moarte năprasnică, că ea a rămas singurică, numaicu un băiat, Niculiţă, şi îi cerea sfat, cum şi ce să facă.

Moş Vasile i-a scris să vină la el. Unde este locpentru dînsul, o fi şi pentru ea şi copil. Pentru primaoară au venit să stea oameni noi în casa bătrînului.Nepoata, gospodină, a pus rînduială bună în casade burlac, iar Niculiţă a adus viaţă proaspătă şizglobie.

Trebuie să-l cunoaştem şi pe el. Prin acea taină încă nedezlegată a naturii, trăgîndu-se dinspre soralui moş Vasile, Niculiţă seamănă leit cu el. Are, totaşa, ochi mici, parcă abia crestaţ i, oblici şipătrunzători, o pupilă neagră, cît un bob de afină coaptă, părul negru de tot, lucios; şi, chiar la vîrsta



lui fragedă, cînd rîde, se adună creţ uri subţ iri lacoada ochilor. Poate că tocmai din pricina acestei

asemănări moş Vasile îl iubeşte atît de mult. Cumse va vedea, în timpul vacanţ elor, uneori şi serile,după ce Niculiţă îşi va face lecţ iile, moş Vasile îlaşteaptă totdeauna cu o surpriză: ba cu opovestire, ba cu un plan straşnic de hoinăreală.

Planurile au pornit din prima seară a vacanţ ei deiarnă. Moş Vasile nu-l cunoştea încă tocmai bine şi

îl lăsa în voia lui, că băiatul era cuminte, Doar eraprintre cei dintîi din clasa lui, şi se mîndrea cucravata roşie de pionier.

În seara aceea, moş Vasile stătea în jilţ ul luilarg, în care se aşeza totdeauna, iar Niculiţă lamasa de alături. Lampa cu gaz, atîrnată de grinda

joasă, de abia arunca sub ea o tipsie de lumină roşietică. Niculiţă citea, iar Moş Vasile stătea

gînditor, răsucind între degete firele rare de barbă.După un timp, s-a ridicat din jilţ , s-a apropiat debăiat, i-a pus o mînă pe creştetul capului, şi,aplecîndu-se deasupra cărţ ii pe care o citea, îişopti:

— Ce faci tu aici? Lecţ iile? — Le-am terminat, acum citesc pentru mine,

răspunse nepotul. — Şi, mă rog, aş putea să ştiu ce anume citeşti?

Ceva cu haiduci? Ori Monte Cristo?Drept răspuns, Niculiţă, închizînd cartea şi ţ inînd

degetul la pagina unde rămăsese, îi arătă titlul cărţ iitrecut deasupra fiecărei pagini: „Cunoştinţ e dezoologie"... Era o carte scrisă tare de mult. Ogăsise undeva aruncată în podul casei.



Moş Vasile se bucură foarte mult că nepotul searată a iubi şi el îndeosebi animalele. Se vede că

se asemănau şi la suflet. — Şi, mă rog, de cine-i scrisă? — Nu ştiu! Aşa am găsit-o, cum vezi, fără

copertă. — Hm! făcu moş Vasile, neîncrezător. Apoi

adăugă: Şi îţ i place? Ia spune-mi ce ai citit tuacolo? întrebă bătrînul.

— Iacă, aici spune că barza e o pasăre foartefolositoare, fiindcă distruge viperele. Le ucide cuciocul şi pe urmă le înghite.

Moş Vasile stătu în cumpănă. Nu-i venea nici să zdruncine încrederea băiatului în cartea ceea, darnici nu-l lăsa inima să lase băiatul cu o cunoştinţă greşită. În cele din urmă se hotărî:

— Măi! Măi! O fi scriind, dar nu-i chiar aşa.

Niculiţă îl privi nedumerit. Apoi se uită iar încarte şi stărui: — Nu se poate! Uite, scrie! — Numai că, vezi, începu bătrînul, viperele

trăiesc cam pe la munte, în locuri pietroase ori seci,pe cînd barza pe la şes, în locuri joase, pe unde-ssmîrcuri sau musteşte apa. Aşa că e cam greu să se întîlnească. Şi mai cu seamă atît de des, încîtbarza să stîrpească viperele...

Judecata bătrînului îl puse pe gînduri peNiculiţă.

— Şi ce ai mai citit tu aici?Băiatul dădu cîteva pagini înapoi şi citi: „Rîsul,

puternic pe picioarele lui înalte şi groase, căţărîndu-se pe crengile cele mai înalte, el caută cu ochii



prada, atent la cel mai mic zgomot. Din înălţ imeacopacilor, rîsul se aruncă în spinarea iepurilor şi

căprioarelor, sfîşiindu-le şi, apoi, sugîndu-lesîngele”. Adăugă apoi: într-un loc scrie că rîsultrăieşte în Carpaţ ii sudici.

— Îmi pare rău, Niculiţă, dar nici asta nu-iaşa. Rîsul nu e doar jder, nici veveriţă, şi nici pisică sălbatică, ca să se suie pînă „pe crengile cele mai

înalte”. Dacă dă de vreun copac căzut, sau de vreocracă adusă în jos, poate că sare pe el, aşa, unmetru-doi de la pămînt. Dar nu-i rîs în lumea astacare să se caţ ere „pe crengile cele mai înalte”. Ia să stăm şi să judecăm amîndoi. Rîsul trăieşte lamunte, în păduri de brad şi de fag, cu copaci carecresc pînă peste 30 de metri înălţ ime. Pe de altă parte, rîsul e o fiară destul de mare, de 30—40 dekilograme. După cartea asta învechită, el se urcă

pînă în crengile cele mai înalte, cum ar fi pînă învîrful clopotniţ ei, dacă nu mai sus. Apoi, de acolo,se aruncă în spinarea iepurelui sau a căprioarei de

jos, de pe pămînt. Nu cred că i-ar fi bine de locrîsului dacă s-ar arunca la pămînt de la aşa

înălţ ime, sau chiar şi de la jumătatea ei. Nu ştiudacă ar rămîne oscior teafăr în el. Şi încă ceva:oare cum ar nimeri el din înălţ imea aceea drept înspinarea unui biet iepure, şi cum ar putea să o facă printre crengile dese de sub el?... Mai citeai că rîsultrăieşte numai în Carpaţ ii sudici. Nu-i adevărat.Trăieşte şi în Maramureş şi, de acolo, cît ţ ine arculmunţ ilor noştri.

Niculiţă se uită cînd la moş Vasile, cînd la carteşi iar spuse:



— Da aşa-i scris în carte! — Văd că-i scris, nu se lăsă moş Vasile, dar

vezi tu, cine scrie? Rîsul nu ştie ceti şi nu-şi ducetraiul după ceea ce a scris în carte necunoscutulacela căpăţ înos... Ia dă-mi-o tu puţ in!

Bătrînul luă cartea, se aşeză iar în jilţ ul lui, îşipetrecu hulubele ochelarilor după urechi, şi începusă o răsfoiască, oprindu-se din cînd în cînd la opagină, dînd din cap şi minunîndu-se. Niculiţă numai atît auzea: „Hm, hm!" aici încruntîndu-se, aicizîmbind în bărbiţă.

După un timp, îl chemă şi pe Niculiţă să vină alături.

— Mai bine-o lăsai în pod, s-o mănînceşoarecii. Dar, fiindcă ai luat-o, hai să frunzărim peici pe colo, să vedem ce mai găsim. Şi începu să dibuiască, la întîmplare, cîte un pasaj, pe care,

citindu-l, îl sublinia cu degetul lui noduros.Mai întoarse cîteva file, mai citi ceva în gînd,mişcînd buzele, şi iar începu cu glas tare: „Cerbulpoartă pe cap coarne pline, ramificate, care cadtoamna şi cresc din nou primăvara. În fiecare an,coarnele produc o ramură nouă, astfel că, după coarne, putem determina vîrsta cerbului. Cerbii,care formează podoaba pădurilor noastre demunte, sînt rari şi pe cale de dispariţ ie".

— Cum? Nici asta nu-i aşa? întrebă Niculiţă. — Iaca, nu! Întîi, numai cerbii, adică taurii

poartă coarne. Ciutele, adică cerboaicele, nu. Apoicoarnele cerbilor nu cad toamna, ci pe la sfîrşituliernii, prin luna februarie. Şi iarăşi nu poţ i cunoaştevîrsta cerbului după coarne, fiindcă nu „produc" în



fiecare an o ramură nouă. Asta o cred mulţ i, carenu ştiu cum stau lucrurile. Cîteodată, un cerb poate

pune în plus două, sau chiar şi trei ramuri noi; alţ iirămîn toată viaţ a cu ramuri puţ ine, cîte au purtat la4—5 ani, şi cu atît rămîn pînă îmbătrînesc de tot.Iar la noi cerbii nu-s pe cale de dispariţ ie. Sîntdestui. Prin unele regiuni de munte, cum ar fi pe laGurghiu, sînt chiar mulţ i.

Apoi adăugă: Mari prăpăstii fără noimă se maipuneau altădată în mîinile copiilor. Fără nicio grijă de adevărul adevărat.

Moş Vasile nu se mulţ umi cu atîta. Mai dăducîteva pagini. Acolo se vorbea despre păsări. Iar ise vedeau numai buzele mişcînd, şi iar citi tare:„Vulturul pleşuv se hrăneşte cu cadavre pe care lesfîşie cu ciocul. Cînd nu găseşte cadavre, atacă veveriţ e, iepuri şi păsări".

Asta i se păru mai gogonată. — Tu, Niculiţă, să ştii că vulturii pleşuvi nu prindnici veveriţ e, nici iepuri, nici păsări. Cum sînt ei degreoi şi de mari, nici nu le-ar putea prinde. Şi nicigheare ascuţ ite pentru asta n-au. Închipuie-ţ i şi tu,cogeamite pasăre, cît un curcan bun, care, cînd îşidesface aripile, are de la vîrf la vîrf vreo trei metri,strecurîndu-se printre cetinile dese ale brazilor,după o veveriţă iute ca focul.

Moş Vasile lăsă cartea deschisă pe genunchi şise uită la Niculiţă. Băiatul rămăsese pe gînduri,nedumerit. Bătrînul îi înţ elese frămîntarea şiamarul. De aceea i-o luă înainte:

— Adevărat e că vietăţ ile pămîntului, atît denesfîrşit de multe şi de diferite, duc deseori o viaţă



atît de ascunsă, încît chiar şi învăţ aţ ii, care s-autrudit să le cerceteze viaţ a şi obiceiurile, încă n-au

izbutit deplin, fără greşeală. Dacă un învăţ at dintreaceştia mari, după ce a buchisit o bibliotecă

întreagă, îşi va pune în gînd să cunoască aievea,fără greşeală şi fără lipsă, viaţ a unei singure specii,să zicem a ursului, pînă la bătrîneţ e nu ar facealtceva decît să caute urşi şi să-i pîndească înlibertatea traiului lor. La capătul trudei sale, tot vatrebui să mărturisească cinstit, că n-a lămurit totulşi că, poate, a mai şi greşit.

Niculiţă îi urmărea vorbele cu mare luare-aminte; faţ a lui era luminată de curiozitate şi

încredere. Moş Vasile închise parcă puţ intel ochii,, înţ elese această înviorătoare transformare şicontinuă:

— Şi mai este încă ceva. Cel care-a scos

cartea asta, cine o fi fost,, a scos-o mai mult dinauzite. Se întîmplă, uneori, ca din vechime să prindă rădăcină vreo părere greşită, ca aceea cucoarnele cerbului şi cu anii lui, pentru care mulţ i şi-ar pune mîna în foc. Dacă o asemenea năzbîtie oistoriseşte unul şi altul, sau a mai fost trecută cuuşurinţă de cineva şi în vreo carte, cum e asta,atunci ea sare din carte în carte, de-a lungul anilor,fără ca autorii cei mai noi să cerceteze singuri,dacă-i bine sau rău. Cred şi ei ceea ce a fost scris

înaintea lor. Asta, pînă se găseşte unul care maicercetează şi el şi deodată zice: „Staţ i, fraţ ilor,, că toţ i aţ i greşit... nu-i aşa! Uite cum e...“

— Atunci, moşule, nu-i nici o carte dezoologie fără greşeli?



— Acum, poate că nu sînt. Dar cea maisigură, răspunde moş Vasile îndată, e una cum nu-i

alta, pe care nimeni n-a citit-o întreagă, şi nu va trăiniciodată vreun om atîta, să o citească din scoarţă

în scoarţă. Dar poţ i face altceva. Să o deschizi dincînd în cînd, să-i răsfoieşti cîte o filă, cu ochii şi cumintea deschisă. Fila aceea, una singură de ar fi, teva învăţ a un adevăr adevărat, şi îţ i va da fiorul uneibucurii curate.. Nu este carte mai frumoasă şi fără greşeli ca asta.

— Şi ce titlu are cartea asta fermecată,moşule?

— Păi, ce titlu? Natura! — Da? Şi cine o poate găsi? Cine poate citi

din ea?Niculiţă întrebă asta cu multă tristeţ e în glas, că

el n-o să poată avea şi citi minunea asta de carte.

Dar moş Vasile îl linişti: — Eu, şi tu, şi colegii tăi, şi oricine, orice om,numai să vrea. Şi,, dacă vrei, avem să o citim

împreună. — Vreau, vreau! sări Niculiţă, bătînd voios din

palme. — Atunci, dacă e aşa, dragul moşului, cum tu

eşti mărişor acum şi simţ i şi plăcere să cunoştifăpturile care dau viaţă şi frumuseţ e pămîntului, învacanţă, ori după ce ţ i-i face lecţ iile, vom porniţ inîndu-ne de mînă, să citim împreună cîte ceva, la

întîmplare, din acea minunată carte. Uneori vomieşi numai pînă în grădină, alteori, vom urca dealulşi vom rătăci prin holde. Vom merge şi în pădure. Învacanţă, dacă vom avea cele trebuitoare, vom



colinda şi înălţ imile munţ ilor şi vom coborî şi în jos,unde se domolesc apele strînse în bălţ i şi lacuri cu

păpuriş şi stufării. Vom pribegi ziua şi noaptea prinlocuri pe care nu le-am mai umblat nici eu. Vomvedea şi vom asculta. Vom citi cu ochii şi cuurechile. Pe urmă, seara, uneori, vom sta aici, caacuma, vom încerca să tălmăcim ce am citit încartea adevărului adevărat şi, poate că, îţ i voi maispune cîte ceva, ce n-ai apucat tu să citeşti din ea.

La spusele astea, copilul începu parcă să vadă în faţ a ochilor cartea adevărurilor adevărate.Înaintea lui, lumea începea de pe acum să-şi aratedin tainele ei cele mai frumoase. Sufletul i seumplea de o mare fericire. Nu ştia ce să facă dreptmulţ umire şi, emoţ ionat, luă mîna lui moş Vasile şii-o sărută. Moş Vasile trecu apoi mîna lui pe capulcopilului, privind drept înainte. Cînd era tînăr,

avusese un copil care i-a murit năprasnic tocmai lavîrsta pe care o avea acum Niculiţă. Poate că bătrînul avu acea amintire cînd îl mîngîie astfel, deparcă l-ar fi adoptat în locul lui Gheorghiţă, băiatulsău.

De atunci, din seara aceea de iarnă, moş Vasileşi Niculiţă şi-au plănuit hoinărelile. Şi au început şipovestirile. N-au putut umbla prea mult. Fiecare dinei îşi avea îndatoririle lui. Nici n-au citit din carteavră jită decît foarte puţ ine pagini, fără legătură întreele. Au cules cîte un dram de cunoştinţ e, denesfîrşită plăcere din multele minunăţ ii, fără număr,plante şi păsări, care împodobesc pămîntulbinecuvîntat al ţării noastre.

Documents

O Poveste Din Hoinăreli Prin Natură