Obştea sătească a reprezentat elementul de bază al organizării sociale şi în acelaşi timp

elementul de continuitate al societăţii româneşti pe tot parcursul evului mediu. Obştea

sătească era formată dintr-un sau mai multe sate care stăpâneau în comun un teritoriu şi-l exploatau. Ei

folosesc în comun păşunile, bălţile, apele curgătoare, pădurile dar care au în acelaşi timp loturi personale

în folosinţă care se puteau transmite ereditar.

Obștea sătească era condusă de un jude (cuvânt de origine latină) sau cneaz (cuvânt de origine

slavă) care are atribuții administrative, militare, judecătorești și fiscale. Cu timpul, autoritatea unor astfel

de conducători s-a extins asupra unor obști vecine dând naștere cnezatelor și voievodatelor.

Despre aceste formațiuni politice prestatale avem informații din izvoarele istorice străine care

semnalează existența lor în spațiu istoric românesc, fiind numite „țări” iar locuitorii lor vlahi, volohi,

valahi sau blachi („vlahii sau păstorii romanilor”).

Cele mai vechi formațiuni cunoscute sunt atestate în cronica notarului anonim al regelui Bela al

Ungariei – Gesta Hungarorum, care relatează impactul dintre triburile maghiare şi populaţiile

din Panonia şi Transilvania, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, menţionându-i pe români şi

„ţările” (sau ducatele) lor :

■ voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Dăbâca;

■ voievodatul lui Menumorut („ducele”), în Crişana, cu reşedinţa la Biharea;

■ voievodatul lui Glad, în Banat, cu reşedinţa la Cuvin.

Legenda Sfântului Gerard, scrisă în secolul al XI-lea, pomenește de voievodatul lui

Gyla sau Gyula (în Transilvania) şi cel al lui Ahtum (în Banat).

În 1111 este atestat Mercurius Princeps Ultrasylvanus, deşi nu există

dovada că această funcţie ar fi fost exercitată.

Pentru ținuturile aflate la sud de Carpaţi, Diploma cavalerilor

ioaniţi (1247), acordată de regele Ungariei Bela al IV-lea, atestă existenţa a 5

formaţiuni prestatale:

■ Țara Severinului care cuprindea vestul Olteniei și o parte din Banat;

■ două voievodate conduse de Litovoi (în Oltenia)

și Seneslau (în Muntenia);

■ două cnezate conduse de Ioan (în nord Olteniei) şi Farcaş (în

sudul Olteniei).

La est de Carpaţi, sursele istorice pomenesc existența unor ținuturi locuite de valahi, numite „codrii”,

„câmpuri” sau „țări” : Codrii Orheiului, Codrii Cosminului, Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vad, Țara

Șipenitului. O veche cronică rusă vorbeşte de Ţara Bolohovenilor şi Ţara Berladnicilor.

În ţinutul dintre Dunăre şi Marea Neagră, sursele istorice atestă în secolul al X-lea, existența

unor formațiuni politice conduse dejupanii Dimitrie și Gheorghe, iar pentru secolele XI-XIII cronicile

bizantine confirmă altor conducători locali : Tatos (în sud) cu reşedinţa la Dristor, Sestslav (în nord-vest)

cu reşedinţa la Vicina (Isaccea) și Satza (Saccea) (în nord-est) reşedinţă la Preslav.

În 1230, teritoriul dintre Mangalia şi Varna reprezintă o alcătuire politică numită „Ţara Cărvunei”. În

secolul al XIV-lea sunt atestați conducători ai unor formațiuni politice : Balica, urmaşul său, Dobrotici (își

ia titlul de despot) și Ivanco (bate monedă).

În anul 1388, Mircea cel Bătrân își extinde autoritatea asupra Dobrogei, însă după anul1417 aceasta

intră în componenţa Imperiului Otoman.

Formațiuni românești

în sec IX - XIII