1

Onomastica Dacică

Studiul onomasticii dacice reprezintă unul dintre subiectele de cercetare aflate

într-un stadiu mai puţin avansat, datorită lipsei dovezilor epigrafice. Această concluzie a

rezultat mai ales în urma unor studii recente, care au dezvăluit noi realităţi cu privire la

onomastica est-balcanică, pe baza unor inscripţii epigrafice care au fost interpretate în mod

eronat în trecut în istoriografia românească, pentru a satisface cerinţele naţionaliste ale

unui regim totalitar existent. La aceste rezultate se mai adaugă descoperiri noi care au

permis completarea cunoştinţelor în privinţa acestui domeniu.

În istoriografia românească mai veche, termenul de geto-daci, definea grupul de

oameni care trăia de o parte şi de alta a Carpaţiilor Orientali şi Meridionali. În literatura de

specialitate s-a adoptat această noţiune pe baza remărcilor făcute de autori antici precum

Cassus Dio (Historia Romana, 67.7) şi Iustinus (Pompeius Trogus, 32.3.16), care spuneau

că dacii sunt din neamul geţilor; sau Plinius cel bătrân (Naturalis Historia, 4.80), care

preciza că geţii sunt numiţi de romani daci. Adevăratul motiv al acestei alegeri a fost

dorinţa Partidului Muncitoresc Român / Partidului Comunist Român de a demonstra

locuirea unitară a acestui spaţiu de către strămoşii naţiunii române moderne. Un alt termen

des întâlnit este cel de traco-daci sau daco-moeso-traci, ce făcea referire la populaţiile care

locuiau întregul spaţiu est-balcanic. Această etichetă era folosită deoarece se considera că

substratul etnic-social şi cel lingvistic al celor două populaţii este identică sau cel puţin

asemănătoare1. Această afirmaţie se baza pe spusele lui Strabo (Geographica, 7.3.10 şi

7.3.13), unde autorul precizează că geţii vorbesc aceeaşi limbă cu tracii; pentru ca într-un

capitol următor să sublinieze că limba geţilor este identică cu cea a dacilor. De aici se

poate concluziona, în mod normal, că între daci, geţi şi traci ar fi un element foarte strâns

de înrudire, iar istoriografia românească a trebuit să adopte această viziune, sub presiunea

regimului politic existent, pentru a susţine continuitatea, atât după cucerirea romană, cât şi

după retragerea aureliană, precum şi romanizarea traco-dacilor într-un interval de timp

scurt2. Ca urmare, o serie de antroponime din Dacia, majoritatea lor fiind ale unor soldaţi

1 I.I Russu, Tracii în Dacia romană, în ActaMN 4, 1967, p. 85-105; Idem, Istoria Românilor, II, p. 142-143;

D. Dana, The Hisorical Names of the Dacians and their Memory, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai.

Historia 51 (1), 2006, p. 102, vezi notele referitoare la bibliografie.

2Idem, Onomastique est-balkanique en Dacie romaine (noms thraces et daces), în Orbis Antiquiis. Studia in

honorem Ioannis Pisonis, Cluj-Napoca, 2004, p. 430-448.

2

de origine sud-dunăreană (Bithus, Mucatius, Mucatralis, Dines, Brisenus), recrutaţi şi

aduşi în provincie odată cu cucerirea romană, au fost considerate ca fiind de origine traco-

moeso-dacice3.

Cercetările din ultimele decenii au scos la iveală o serie de dovezi care

evidenţiază o diferenţă lingvistică între cele două grupuri, atât la nivelul toponimelor cât şi

a onomasticii4 . Vl. Georgiev şi I. Duridanov sunt cei care au sesizat diferenţa dintre

numele localităţilor dacice şi tracice; aşezările tracice din Thracia se termină cu–para (=

sat); –bria (= târg) (Skedabria, Bolbabria, Maskiobria, sau Bessapara, Skaptopara,

Gelupara, etc.) sau – diza/dizos (= fortăreaţă) (Orudiza, Beodizos, Bedizos)5; pe când cele

dacice din Moesia şi Dacia se termină cu –dava (= târg) (Buridava, Piroboridava,

Sucidava, Capidava, etc.)6sau –bara (= sat) (Arcobara, Zurabara)7. Cei doi au sesizat

deasemenea, o diferenţă şi în cazul antroponimelor mai multor regibalcanici. Studiile

recente au identificat defapt existenţa a patru zone onomastice lingvistice distincte:

Thracia; Dacia şi Moesia Inferior; Macedonia Orientală; Bythinia. În prezenta lucrare vom

insista pe nume ce se încadrează în dialectul daco-mesian.

Din lucrările unor autori antici aflăm că ambele maluri ale Dunării erau locuite de

unul şi aceeaşi populaţie. Strabo (Geographica, 7.3.10) povesteşte cum 50.000 de geţi au

fost colonizaţi de Sextus Aelius Catus, la sud de Dunăre, pe la începutul erei noastre. Din

inscripţia onorifică a lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei, aflăm

că populaţii nord-dunărene în număr de 100.000 au fost primite în imperiu şi aşezaţi la sud

de fluviu, în jurul anilor 60-708 . Urmările se reflectă atât în toponimele existente în

Moesia, după cum am specificat puţin mai sus, cât şi în antroponime pe care le găsim pe

ambele maluri ale Dunării. Dintre acestea, singurul nume care se găseşte atât în Dacia, cât

şi în Moesia, fiind în acelaşi timp şi cel mai frecvent întâlnit în lume romană, este

3I.I Russu, op. cit., în ActaMN 4, 1967, p. 85-105.

4D. Dana, op. cit., în Orbis Antiquiis. Studia in honorem Ioannis Pisonis, Cluj-Napoca, 2004, p. 430-435,

vezi notele referitoare la bibliografie.

5 http://www.kroraina.com/thrac_lang/thrac_8.html.

6 http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/Teritoriul_onomastic_al_elementului_dava_-

_Sorin_Olteanu.jpg.

7 D. Dana, S. Nemeti, Ptolémée et la toponymie de la Dacie (I), în Classica et Christiana, 7/2, 2012, p. 431-

434.

8 CIL XIV, 3608 (= ILS 986; IDRE I, 113).

3

Decebalus. Restul antroponimelor existente, care au fost identificate ca fiind dacice, sunt

în număr de 19, dintre care foarte puţine sunt nume feminine. Majoritatea acestor nume

aparţin unor elite, care au fost consemnate în istoriografie, sau apar pe diverse inscripţii,

însă un număr apreciabil din aceste antroponime se regăsesc şi la oamenii de rând, de

origine dacică, pe întinderea întregului imperiu. Toate acestea urmează să fie prezentate în

rândurile următoare.

1). Byrebistas9.

Numele aparţine faimosului rege care a pus bazele unei formaţiuni politice

puternice. Strabo (Geographica, 7.3.5.) îl numeşte Βυρεβίστας şi Βοιρεβίστας (7.3.11-12.),

pe când Iordannes îi spune Burvista (Getica XI, 67). Două inscripţii, de la Dionysopolis şi

Mesambria confirmă primele două variante.10 Acest nume mai apare şi la Iustinus sub

forma Burobusta. Se pare că este un antroponim compus, în sensul că apare în compoziţia

altor două nume dacice; la Savaria, în Pannonia Superior, pe o inscripţie funerară,

Damanaeus Buri f(ilius) 11 şi Pueriburis Dabonis f(ilius) Dacus 12 , din ala I Augusta

Gallorum, aflat în Mauretania Tingitana în momentul lăsării la vatră, la 26 octombrie 156.

Un alt militar figurează pe o inscripţie funerară de la Uluborlu, Galatia, Aur(elius) Buris,

miles în legio VI Claudia, de la Durostorum13.

2). Dekinais14.

Marele preot al lui Burebista, apare în scrierile lui Strabo şi Iordanes. În cartea a

VII-a (7.3.5.) a lui Strabo, apare în forma Δεκαίνεος, pe când în cartea XVI (16.2.39.)

Δεκίνεος, sau Δεκιναϊος. La Iordanes (Getica, V, 39; XI, 67, 69, 71, 73) este scris Dikineus.

După numărul mare de inscripţii apărute, s-a constatat că varianta cea corectă era Dekinais.

Printre purtătorii acestui nume se mai număra un soldat din Persou, din Egipt, care a trimis

o scrisoare lui Kaikesia, transmiţându-i un zvon referitor la posibilitatea ca prefectul

Egiptului să trimită toţi ostaşii daci în Alexandria. Un alt caz îl întâlnim la Straža, în

9Idem, op. cit., în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia 51 (1), 2006, p. 103-104.

10 IGB I/2, 13 şi IGB I/2, 323.

11 RIU 120 (= AnnEp 1972, 411).

12 RMM 34 (= AnnEp 2006, 77).

13AnnEp 1987, 945.

14 D. Dana, Dekinais et Avezina. Précisions onomastiques sur deux noms historiques des daces. în Ephemeris

Napocensis, 13, 2003, p. 143-147.

4

Moesia Inferior, pe Δικηναις Διουρπου, oferind o dedicaţie unui zeu local15. Pe o diplomă

militară pentru Moesia Superior, din 20 ianuarie 15116, apare Siasus Decinaei f(ilius), ostaş

din cohors III Brittonum veterana equitata. La Rapidum, în Mauretania Caesariensis, se

află epitaful lui Dekineus, tovarăşul de arme al veteranului Folvius Felix17. Una alt epitaf

avem la Luceria, în Apulia, al unui libert pe nume L(ucius) Trebius Dicinai18. Acest nume

este compus din două elemente (–deki şi –nais) care sunt folosite pentru compunerea de

alte antroponime, spre exemplu –deki în cazul lui Decibalus, şi – nais în cazul Damanais,

Diurpanais sau Diernais.

3). Cotiso19.

Cotiso este un rege dacic, amintit în mai multe surse latine, în jurul anilor 30 î.

Hr., în contextul războiului civil roman, când atât Octavianus cât şi Marcus Antonius

încearcă să-l atragă de partea lor. După încheierea războiului civil este învins de Marcus

Licinius Crassus, în timpul campaniei acestuia împotriva tracilor, geţilor şi bastarnilor.

Învingerea regelui apare în lucrările lui Horatius (Carmen Seculare, 3.8.18), Suetonius (De

vita Caesari. Augustus, 63.2.) şi Florus (2.28.18).

4). Roles/Ρώλης, Δαπυξ şi Ζυράξης20.

Roles este un rege getic, care îl asistă pe acelaşi Crassus, în campanie, în lupta

împotriva bastarnilorşi îi învinge, devenind astfel prieten şi aliat al Romei, după cum ne

spune Cassius Dio (Historia Romana, 51.24.6-7.). Mai departe, acelaşi autor (Historia

Romana, 51.26.1.) ne povesteşte că în a doua campanie a lui Crassus, romanii vin în

ajutorul lui Roles, care de data acesta se războieşte cu un alt rege getic, pe nume Dapyx,

din Scythia Minor. Dapyx este omorât, după care generalul roman atacă fortăreaţa

Genucla, a unui alt rege, numit Zyraxes, tot din aceeaşi zonă, însă acesta reuşeşte să scape

trecând Dunărea (Historia Romana, 51.26.5-6.). Revenind puţin la Roles, D. Dana este de

părere că acest şef de trib este identic cu Oroles, pe care istoriografia românească mai

15 IGB V, 5281 (= CCET II, 534).

16 RMM 31.

17 AnnEp 1951, 144.

18AnnEp 1983, 211.

19 D. Dana, op. cit., în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia 51 (1), 2006, p. 106.

20Idem, op. cit., în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia 51 (1), 2006, p. 106-108; Idem, Orolès ou

Rholès? (Justin XXXII 3, 16), în Dacia NS. 51, 2007, p. 233-239.

5

veche considera că a domnit cu 170 de ani mai devreme, dat fiind că şi cel din urmă a avut

un conflict cu bastarnii. Explicaţia ar consta într-o eroare de traducere, din greacă

(ό‘Ρωλης), fiind tradus în latină Oroles. În Dacia, pe un fragment ceramic de la Racoş din

fortificaţia dacică, figurează ROLES21. Acelaşi nume mai apare la patronimicul unui epheb

de la Dionysopolis, de după 212 d.Hr., numit Αύρ(ηλιος)Μερκούλος Ρωλη 22 . Un alt

patronim apare la Thiopus Rolae fil(ius) Dacus, fost călăreţ din cohors VI Thracum

equitata, în diploma de 23 martie 178, pentru Britannia23. Pentru restul antroponimelor nu

se cunosc alte cazuri asemănătoare. D. Dana consideră că numele Ζυράξης ar fi defapt

Zurozi, des întâlnit la personaje de origine dacică. La Olbia sunt atestaţi la sfîrşit de secol

I, început de II, Πουρθακης Ζουροζιου şi Ζουροζις Γετομουσου24, cei doi fiind strategi; la

Odessos, un anume Ζουροζ[ις], fiul unui arhonte pe nume Μ(arkos). Αυρ(elios). Σκοντις25;

la Roma L. Vibius Zuro[zi] Aptasae fili[us]26; în Egipt, la Mons Claudianus, ca patronim al

soldatului Thiathitus 27 ; într-o diplomă militară din 31 iulie 131, pentru Mauretania

Caesariensis, ca patronim al al nevestei unui soldat din Dacia, din cohors I Flavia

Musulamiorum, Zispier Zurosi fil(ia) [Daca]28.

5). Comosicus29.

Iordanes îl menţionează în lucrarea lui (Getica, XI, 73), însă numele lui ar putea

fi corupt. Totuşi primul element al numelui coma- se mai întâlneşte şi la alte antroponime:

Comacissa, în Egipt30; Daizi Comozoi, de pe monumentul de la Tropaeum Traiani31;

Comadices, fiul soldatului dac, din diploma militară emisă pentru Mauretania Caesariensis,

menţionată anterior.

21ILD 430.

22 IGB I/2, 14 col. C15).

23 RMD III, 148 (= IDRE II, 474).

24 IOSPE I/2, 84; IOSPE I/2, 102.

25 IGB I/2, 162; IGB V, 5046.

26 CILVI, 28848 (= IDRE I, 72).

27 D. Dana, Les Daces dans les ostraca du désert Oriental de l’Égypte. Morphologie des noms daces, în ZPE,

143, 2003, p. 180-181.

28ZPE 153, 194 (= AnnEp 2005, 1724).

29 D. Dana, op. cit., în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia 51 (1), 2006, p. 108-109.

30Idem, op. cit., în ZPE, 143, 2003, p. 174.

31 CIL III, 14214 (= IDRE II, 336).

6

6). Θιαμαρκος32.

Numele apare în Dacia, pe un vas ştampilat de provizii, descoperit la Ocniţa33. Ar

putea aparţine fie unui rege, fie unui meşter olar. Analogii cu acest antroponim există şi în

restul imperiului. Cunoaştem un M(arcus). Aur(elius). Thiamarcus, Rat(iaria), soldat din

legio VII Claudia, de la Viminacium34. Un alt caz îl întâlnim în diploma militară din 23

martie, 178, pentru Britannia, al unui ex equite Thia Timarchi f(ilius) Dacus, din cohors

Gallorum veterana35.

7). Scorilo36.

Frontinus (1.10.4.) pomeneşte despre acest dux dacorum, în contextul războaielor

civile din secolul I, şi este identic cu Coryllus rex Gothorum, menţionat de Iordanes

(Getica, XII, 73.). Numele mai apare şi pe vasul cu inscripţia DECEBALUS şi PER

SCORILO37, de la Sarmizegetusa, unde purtătorul ar putea fi un meşter şi nu regele38.Alte

personaje cu acest nume întâlnim la Aquincum, Scorilo, Ressati libertus, domo Dacus, şi în

Britannia, la Vindolanda, Scoruilos39.

8). Diurpanais/Δούρας40.

Despre Diurpaneus, se ştie că a fost regele dac care a atacat şi pustiit Moesia în

85 d.Hr., după care i-a nimicit armata lui Cornelius Fuscus la Tapae. Personajul îl

cumoaştem în scrierile lui Orosius (7.10.4.) şi Iordanes (Getica, XIII, 76-77), ultimul

numindu-l Dorpaneus. Unii consideră că acesta este unul şi acelaşi cu Δούρας, despre care

ne spune Cassius Dio (67.6.1.) că a abdicat în favoarea lui Decebalus. Se poate presupune

că Duras este o variantă prescurtată a primului nume, însă se mai cunoaşte un antroponim

asemănător, din Moesia Inferior, Durazis, camarad al unui legionar trac41. Revenind la

32 D. Dana, op. cit., în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia 51 (1), 2006, p. 109.

33 IDR II, 599.

34 CIL III, 14507 (= IDRE II, 308).

35 RMD IV, 293.

36 D. Dana, op. cit., în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia 51 (1), 2006, p. 110.

37 IDR III/3, 272.

38 J. Trynkowski, Încă o dată despre Decebalus per Scorilo, în ActaMN, 16, 1979, p. 507-511.

39 TV III 608.8.

40 D. Dana, op. cit., în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia 51 (1), 2006, p. 110-112.

41CIL III, 12392 (= ILB 155).

7

Diurpaneus, numele mai este atestat şi la alte personaje: Δυρπαναις ‘Ωφελίωνος, de la

Olbia42; Αβεζεινας Δορπανας43, de la Metodievo, din Moesia Inferior; Diurpaneus qui

Euprepes, Sterissae f(ilius), Dacus, sclav, de la Roma 44 . Elementul prim al acestui

antroponim diurpa- este caracteristic pentru lumea dacă, regăsindu-se şi în alte exemple:

Δικηναις Διουρπου, în Moesia Inferior, la Straža45, Diurpagisa interfectus a [sta]tionariis,

la Timacus Minus, în Moesia Superior46, Διουρπα, Δουρποκις şi Διουρπλιζ, ultimul fiind

corupt, sunt din Egipt, de la Mons Claudianus şi Didymoi47. Într-o diplomă militară din

133/140, emisă pentru Dacia Porolissensis, apare Diurpa, Dotusi fil(ia), soţia lui

Didaecuttis L[---f(ilius) Dacus?], din cohors II Augusta Nerviana milliaria Pacensis48. Pe

o altă diplomă, în cea din 117/138, apare Diurpina, fiica soldatului lăsat la vatră49.

9). Αουεζινας50.

Cassius Dio (67.10.2.), face referire la acest personaj în timpul campaniei lui

Lucius Tettius Iulianus, din anul 88, şi este numit secundul lui Decebalus. De la Talmis,

din nordul Nubiei, provine o inscripţie a lui A(ulus) Vizina mile(s) coh(ortis) I

Lus(itanorum). Acest nume mai apare pe numeroase ostraca, de la Didymoi şi Krokodilo,

din Egipt, unde apar: Αυζινα, Αουιζινα, Αουζινας51, cu toţii soldaţi din vremea lui Traian.

Acest antroponim mai apare şi în alte provincii: în Britannia, la Condercum, pe o terra

sigilata al proprietarului Avesina52; în Moesia Inferior, la Metodievo, pe o inscripţie votivă

de început de secol III, închinată unui zeu local, din partea lui Αβεζεινας Δορπανας53.

Numărul mare de inscripţii par să indice că varianta corectă a numelui era Avezina/Avizina.

42 IOSPE I/2, 106.

43 IGB II, 771.

44 CIL VI, 16903 (= IDRE I, 70).

45 IGB V, 5281.

46 CIL III, 8266 (= IMS III/2, 108).

47 D. Dana, op. cit., în ZPE, 143, 2003, p. 177.

48 ILD 32 (= AnnEp 2003, 2046).

49 RMD IV, 225 (= ILD 13).

50D. Dana, Notes onomastiques daco-mésiennes, înIl Mar Nero 5, 2001-2003, p. 77-78.

51Idem, op. cit., în ZPE, 143, 2003, p. 172.

52 RIB II, 2501.84.

53IGB II, 771.

8

10). Βικιλις şi Διήγις54.

Βικιλις este unul dintre apropiaţii lui Decebalus, cel despre care se ştie, datorită

lui Cassius Dio (68.14.5.) că i-a condus pe romani la comoara ascunsă a dacilor. Acesta

este singurul caz în care apare acest nume. Un alt companion al regelui dac era fratele lui,

Διηγις, despre care vorbeşte tot Cassius Dio (67.7.2-3.). Acest antroponim mai este atestat

la Istros, în forma Δεγιστίων55, în catalogul membrilor gerusiei din 138.

11). Decibalus56.

Acesta nume este cel mai bine documentat. Apare în numeroase surse literare, în

cele latineşti fiind Decibalus, la Plinius cel tânăr (Epistulae, 10.74.1.), Aurelius Victor (De

Caesaribus, 13.3.), Eutropius (8.2.2.), Iordanes (Romana, 217. Decebalus); pe când în

cele greceşti şi bizantine fiind Δεκέβαλος, la Cassius Dio (67-68.), Themistius (Orationes,

VIII, 110C), Zonaras (Epitome Historiarum, 11.21.) şi Ioannes Tzetzes (Chiliades, 2.34.63

şi 78.). Pe inscripţii apare deasemenea în două forme. În latină întâlnim inscripţii cu acest

nume la Sarmizegetusa, de dinaintea războiului daco-roman 57 . Alte exemple ar fi: la

Heliopolis, în Syria,în cursus honorum al lui C(aius) Velius Rufus58; la Roma59 şi la

Ostia60, în care sunt amintite înfrângerea regelui dac; la Grammeni, în Macedonia, pe

inscripţia funerară a lui Ti(berius) Claudius Maximus, faimosul captor al lui Decebal61;

precum şi pe numeroase terra sigillata, făcute de L(ucius) Cosius, pe la 110-120, la

Graufesenque62. În limba greacă, o inscripţie în care apare acest antroponim întâlnim la

Cyrene 63 . Toate aceste dovezi duc la concluzia că forma Decibalus apare mult mai

frecvent decât Decebalus, fiind un numele cel mai răspândit din imperiu, printre cei de

origine dacică. După teoria lui V. Lica, la sugestia lui N. Gostar, numele a fost la început

54 D. Dana, op. cit., în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia 51 (1), 2006, p. 113-114.

55ISM I, 193, col. I12.

56D. Dana, Le nom du roi Décébale: Aperçu Historiographique et nouvelles données, în Dacia Felix. Studia

Michaeli Bărbulescu Oblata, Cluj, 2007, p. 42-47.

57 IDR III/2, 272.

58 ILS 9200 (= IDRE II, 406).

59 CIL VI, 1444 (= IDRE I, 6).

60 IDRE I, 94 şi 96.

61 AnnEp 1969-1970, 583 (= IDRE II, 363).

62 CIL XIII, 10013; IDRE 190a, 191, 192).

63 AnnEp 1929, 2 (= IDRE II, 421).

9

un titlu regal pe care l-a adoptat regele Diurpaneus, după înfrângerea lui Cornelius Fuscus,

şi că numele a căpătat popularitate abia după cucerirea Daciei64. Cercetările ulterioare au

dovedit însă contrariul. În Dacia, avem un singur caz în care întâlnim acest antroponim, la

Germisara, pe o inscripţie votivă, dedicată unei nimfe, de către Decebalus Luci65, fără să

se ştie statutul acestei persoane. Toate celelalte exemple le găsim la sud de Dunăre:

Cresce(n)s Deceb(ali), de la Butovo-Nedan66 din 227 şi ΔικέβαλοςΔικεδο[υ], pentru Diana,

în sanctuarul de la Obedinenie, ambele de lângă Nicopolis ad Istrum 67 ; Fla(vius)

Decebalus, fiul veteranului Valerius Marcus, din legio XI Claudia68, de la Durostorum;

ΕιθιαΔικεβαλι, pentru un zeu local, de la Dobroplodno, de lângă Odessos69, din secolul III;

Diurdanus Decibali veteran(us), de la Sacidava70; ΝαιετωνΔεκεβαλου, de la Topraisar, de

lângă Τοmis, din prima jumătate a secolului III71; Dicebalus exarchus, de la Salsovia, din

secolul IV72. Antroponimul mai apare şi în restul imperiului: Silvin(ius) Decibalus, eques

singularis Augusti, din 203; Sex(tus) Rufius Decibalus, posibil libert; Deceb(alus), pe o

amforă; toate aceste cazuri întâlnindu-se la Roma73; Δεκιβαλος, într-un catalog Dionysiac,

şi T(itus) Vibatius Decibalus, libert; ambii fiind în Italia74; Deciba[lus], la Birdoswald;

DIICIBA[LI], pe o terra sigillata, de la Chesters; în Britania75; Δεκιβαλ, tatăl ostașului

Thiais, în Egipt76. Ultimul caz este semnificativ pentru o chestiune de datare, deoarece

dovedeşte faptul că dacul s-a născut, cu circa 15-20 de ani înainte de anul recrutării sale

(pe la 106), moment în care tatăl purta deja numele regelui dac; ceea ce arată că acest

antroponim era popular încă în era postromană. Un alt exemplu, tot din aria militară este

64 N. Gostar, Dinastii dace de la Burebista la Decebal, în SCIVA, 1984, 35, 1, p. 45-53; V. Lica, Scripta

Dacica, 1999, Brăila, p. 110-128; însă C.C. Petolescu este critic referitor la acest subiect, C.C. Petolescu, în

Istoria Românilor I, 2001, p. 671-672.

65 AnnEp 1992, 1483.

66 CIL III, 6150 (= IDRE III, 327).

67 IGB II, 709 (= IDRE II, 329).

68 CIL III, 7477 (= IDRE II, 332).

69 IDRE II, 331 (= IGB V, 5328).

70 AnnEp 1998, 1141 (= IDRE II, 339).

71 IDRE II, 348.

72 IDRE II, 342.

73 IDRE I, 48; IDRE I, 71 (= CIL VI, 25572); IDRE I, 80 (= CIL VI, 2797).

74IDRE I, 105; IDRE I, 120 (= AnnEp 1989, 299).

75CIL VII, 539 (= IDRE I, 236); RIB II, 2501.156.

76 D. Dana, op. cit., în ZPE, 143, 2003, p. 175.

10

Decibalus, fiul soldatului Diurdanus Damanaei f(ilius) [Dacus], dintr-o diplomă militară

emisă pentru Mauretania Caesariensis, din 13177. Antroponimul acesta este unul compus

din două elemente: deki- şi – balus, care sunt utilizate şi în componenţa altor nume

(Dekinais, Densibalus, Dribalus, etc.).

12). Ziais, Pieporus, Tiatus, Natoporus şi Drilgisa78.

Toate aceste nume se cunosc dintr-o inscripţie funerară de la Roma din care se

cunoaşte că Ziais, fiica lui Tiatus şi soţia regelui costoboc Pieporus, a fost înmormântată

de nepoţii ei, Nataporus şi Drilgisa79. Inscripţia datează din a doua jumătate a secolului II,

când în vremea războaielor marcomanice, regele costoboc a trebuit să-şi lase o parte din

familie ostatică la Roma. Analogii cu aceste antroponime se mai întâlnesc: Zia, la

Karaisen, în Moesia Inferior80; tot Zia, însă pe o inscripţie funerară fragmentară, de la

Micia, în Dacia 81 ; Piep[-] pe un fragment de terra sigillata de la Carrawburgh, în

Britannia82; Thiais, şi Natapor, militari din Egipt83; Nattoporis, fiul unui soldat dintr-o

diplomă militară din 127 pentru Africa84; Aurel(ius) Drilgissa, veteran de la Securisca, din

Moesia Inferior85; T(itus) Aur(elius) Drigissa, Rat(iaria), legionar, trimis la vatră în 195,

din legio VII Claudia, de la Viminacium86.

77W. Eck, A. Pangerl, Neue Militärdiplome für die Truppen der mauretanischen Provinzen, în ZPE,153,

2005, p. 188-194.

78D. Dana, op. cit., în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia 51 (1), 2006, p. 117.

79 CIL VI, 1801 (= ILS 854; IDRE I, 69).

80 ILB 349.

81IDR III/3, 177 (= CIL III, 7873).

82 RIB II 2501.436.

83 D. Dana, op. cit., în ZPE, 143, 2003, p. 178.

84 RMD V, 368 (= AnnEp 2002, 1752).

85 CIL III, 14421 (= ILB 133).

86 CIL III, 14507 (= IDRE II, 308).

11

Antroponimele daco-mesiene au o arie largă de răspândire, după cum s-a putut

vedea mai sus. Dacă pentru perioada de dinaintea cuceririi romane avem o serie de nume

de monarhi care au domnit de o parte şi de alta a Dunării, pentru era postromană avem o

documentaţie mult mai amplă în privinţa antroponimelor oamenilor de rând. Numele

şefilor de triburi apar în sursele literare clasice datorită importanţei lor în societate şi în

politică externă, însă deobicei aceste nume apar în variante diferite, limbile clasice

neputând să redea tonalitatea acestora, aşa cum se aude în limbile barbare, după cum a

spus şi Plinius cel tânăr (Epistulae, 10.74.1.). În astfel de cazuri, sursele epigrafice (vase şi

cărămizi ştampilate, inscripţii funerare şi votive, ostraca, tăbliţe cerate) sunt de mare

valoare. Câteodată antroponimele monarhilor sau ale fruntaşilor de triburi se întâlnesc şi la

oameni de rând (Decibalus, Dekinais), însă de multe ori aceste nume nu apar decât o

singură dată, neputând fi verificate. În cazul păturii de jos, antroponimele sunt mult mai

bine cunoscute pentru perioada postromană şi se regăsesc în aproape toate colţurile

imperiului (Britania, Mauretania, Italia, Pannonia, Moesia, Egipt), aparţinând unor

categorii sociale diverse: soldaţi, copii şi neveste ale acestora, sclavi şi liberţi. În ceea ce

priveşte provincia Dacia, însă, sursele sunt foarte sărăcăcioase (Decibalus şi Denzi, care ar

putea veni de la Densibalus), motiv pentru care au ridicat, îndeosebi mai demult, unele

semne de întrebare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre numele feminine, care în spaţiul

intracarpatic lipsesc cu desăvârşire, cu excepţia a două nume (Prisosta şi Tara), care totuşi

sunt posibil să fie de origine tracoide87. Rămâne ca cercetările viitoare să întregească

cunoştinţele noastre despre onomastica dacică.

Nogyi Edmond

Arheologie III.

87 AnnEp 1932, 81; D. Dana, op. cit., în Orbis Antiquiis. Studia in honorem Ioannis Pisonis, Cluj-Napoca,

2004, p. 430-448.

12

Abrevieri:

1. ActaMN/AMN Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca.

2. AnnEp Année épigraphique, Paris.

3. ANRW Aufstieg und Niedergang der römischen Welt, Berlin-New-

York.

4. CCET Corpus Cultus Equitis Thracii, IV, Leyde, 1972-1984.

5. CIL Corpus Inscriptionum Latinarum, I-XVII, Berlin.

6. IDR Inscripţiile Daciei romane, Bucureşti, 1975-.

7. IDRE Inscriptions de la Dacie romaine. Inscriptions externes

concernant l’histoire de la Dacie (I-III siècles), I-II,

Bucureşti, 1996-1997.

8. IGB Inscriptiones Graecae in Bulgaria repertae, I-IV, Sofia,

1958-1997.

9. ILB Inscriptiones Latinae in Bulgaria repertae, Sofia, 1989.

10. ILD Inscripţii latine din Dacia, Bucureşti, 2005.

11. IMS Inscriptions de la Mésie Supérieure, Belgrad, 1976-.

12. IOSPE Inscriptiones antique orae septentrionalis Ponti Euxini

graecae et latinae, I, Sankt Petersburg, 1916.

13. RIB The Roman Inscriptions of Britain, I-II, Oxford, 1965-1995.

14. RIU Der römischen Inschriften Ungarns, Budapest-Amsterdam,

1972-.

15. RMD Roman Military Diplomas, I-IV, London, 1978-2003;

Roman Military Diplomas, V, Oxford, 2006.

16. RMM Römische Militärdiplome und Entlassungsurkunden in der

Sammlung des Römisch-Germanischen Zentralmuseums,

Mainz, 2004.

17. SCIVA Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, Bucureşti.

18. TV III The Vindolanda Writing-Tablets, III, London, 2003

19. ZPE Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik, Bonn.

13

Bibliografie şi bibliografie digitală:

1. C.C. Petolescu, în Istoria Românilor I, 2001, p. 671-672.

2. D. Dana, S. Nemeti, Ptolémée et la toponymie de la Dacie (I), în Classica et

Christiana, 7/2, 2012, p. 431-437.

3. Idem, Le nom du roi Décébale: Aperçu Historiographique et nouvelles données, în

Dacia Felix. Studia Michaeli Bărbulescu Oblata, Cluj, 2007, p. 42-47.

4. Idem, Dekinais et Avezina. Précisions onomastiques sur deux noms historiques des

daces. în Ephemeris Napocensis, 13, 2003, p. 143-147.

5. Idem, Notes onomastiques daco-mésiennes, înIl Mar Nero 5, 2001-2003, p. 77-89.

6. Idem, Onomastique est-balkanique en Dacie romaine (noms thraces et daces), în

Orbis Antiquiis. Studia in honorem Ioannis Pisonis, Cluj-Napoca, 2004, p. 430-

448.

7. Idem, The Hisorical Names of the Dacians and their Memory, în Studia

Universitatis Babeş-Bolyai. Historia 51 (1), 2006, p. 99-125.

8. Idem, Les Daces dans les ostraca du désert Oriental de l’Égypte. Morphologie des

noms daces, în ZPE, 143, 2003, p. 166-186.

9. N. Gostar, Dinastii dace de la Burebista la Decebal, în SCIVA, 1984, 35, 1, p. 45-

53.

10. I.I Russu, Tracii în Dacia romană, în ActaMN 4, 1967, p. 85-105

11. Idem, în Istoria Românilor, II, 2001, p. 142-143

12. J. Trynkowski, Încă o dată despre Decebalus per Scorilo, în ActaMN, 16, 1979, p.

507-512.

13. V. Lica, Scripta Dacica, 1999, Brăila, p. 110-128.

14. W. Eck, A. Pangerl, Neue Militärdiplome für die Truppen der mauretanischen

Provinzen, în ZPE, 153, 2005, p. 188-194.

15. http://www.kroraina.com/thrac_lang/thrac_8.html.

16. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/Teritoriul_onomastic_al_ele

mentului_dava_-_Sorin_Olteanu.jpg.