p_253-443 (2)

Titlul III. Competenţa instanţelor judecătorești

Gh.-L. Zidaru 253

Titlul III

Competenţa instanţelor judecătorești

Bibliografi e

V.M. Ciobanu, Implicaţii ale intrării separate în vigoare a Noului Cod Civil şi a Noului Cod de Procedură Civilă. Este nevoie ca acesta din urmă să intre în vigoare? (citat în continuare: „V.M. Ciobanu, Implicații...”); V.M. Ciobanu, P roiectul Noului Cod de procedură civilă, în C. Jud. nr. 5/2009; V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul Noului Cod civil asupra unor instituții de drept procesual civil, în RRDP nr. 1/2012, p. 82 (citat în continuare: „V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul...”); C.-M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Unele acţiuni afl ate în competenţa instanţei de tutelă în reglementarea noului Cod civil român, în PR nr. 7/2010, pp. 15-29; I. Deleanu, Consideraţii cu privire la apel în ambianţa proiectului Codului de procedură civilă, în PR nr. 12/2009, pp. 15-40 (citat în continuare: „Consideraţii cu privire la apel…”); I. Deleanu, Observaţii generale şi speciale cu privire la noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), Dreptul nr. 11/2010, pp. 11-42; D. Ghiţă, Aspecte noi privind competenţa instanţelor judecătoreşti în Noul Cod de procedură civilă, în „Noile Coduri ale României. Studii şi cercetări juridice”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; I. Leş, Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti în reglementarea Noului Cod de procedură civilă, în „Noile Coduri ale României. Studii şi cercetări juridice”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; I. Leş, Refl ecţii – parţial critice – asupra modifi cărilor şi completărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010 pentru accelerarea soluţionării proceselor, în Dreptul nr. 1/2011, pp. 11-39; L. Radu, Instanţa de tutelă. Atribuţii şi competenţe în exercitarea tutelei, în RRDJ nr. 6/2011, pp. 183-187; Th. Rauscher, Internationales Privatrecht. Mit internationalem und europäischem Verfahrensrecht, Drept internaţional privat. Cu drept procesual civil european şi internaţional, ed. a III-a, Ed. C.F. Müller, Heidelberg, 2009; H. Wais, Zwischenstaatliche Zuständigkeitsverweisung im Anwendungsbereich der EuGVVO sowie Zuständigkeit nach Art. 24 S 1 EUGVVO bei rechtsmissbräuchlicher Rüge der Unzuständigkeit – zu Hoge Raad, 7.5.2010, Declinarea interstatală a competenţei în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I, precum şi competenţa potrivit art. 24 din Regulament, în cazul invocării abuzive a necompetenţei – notă la Hoge Raad, hotărârea din 7.05.2010, în IPRax 2012, pp. 91-95; Gh.-L. Zidaru, Consideraţii cu privire la normele de competenţă cuprinse în Noul Cod de procedură civilă (I) Competenţa materială, în RRDP nr. 3/2011, pp. 136-209; Gh.-L. Zidaru, Consideraţii cu privire la normele de competenţă cuprinse în Noul Cod de procedură civilă (II) Competenţa teritorială, în RRDP nr. 4/2011, pp. 209-241; Gh.-L. Zidaru, Noua reglementare a apelului în Proiectul de lege privind Codul de procedură civilă, în C. Jud. nr. 9/2009, supliment, pp. 7-11 (citat în continuare: „Gh.-L. Zidaru, Noua reglementare a apelului...”); Gh.-L. Zidaru, Observaţii cu privire la condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă în Proiectul Noului Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 1/2010 (citat în continuare: „Gh.-L. Zidaru, Condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă...”) pp. 246-281; Gh.-L. Zidaru, Prorogarea legală de competenţă în Noul Cod de procedură civilă, în C. Jud. nr. 9/2012, pp. 519-525.

Cartea I

254 Gh.-L. Zidaru

Comentariu general

1. Puterea judecătorească este o funcţie distinctă, aparte şi esenţială a statului; această separaţie de celelalte puteri şi independenţa instanţelor judecătoreşti [art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie] constituie o garanţie a siguranţei cetăţenilor în faţa legilor1).

2. Funcţia jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti este, aşadar, unitară: toţi judecătorii îndeplinesc acte de aceeaşi natură, toţi judecă, prin interpretarea şi aplicarea legii, la o situaţie de fapt determinată2). Această funcţie – care, raportată la puterea judecătorească, privită ca întreg, dă expresie competenţei generale a instanţelor judecătoreşti – nu este însă exercitată într-o manieră indivizibilă, întrucât nu toate instanţele judecă aceleaşi cauze şi aceleaşi persoane. Atribuţiile fi ecărei instanţe judecătoreşti sunt fi xate de lege; în lipsa lor, nicio instanţă nu poate judeca valabil.

Pornind de la ideea că niciun judecător nu exercită funcţia jurisdicţională încredinţată instanţelor judecătoreşti, în integralitatea sa, judecătorul a fost asemuit unui „mandatar cu puteri limitate”, competenţa instanţelor de toate gradele fi ind „partea de jurisdicţiune pe care le-o recunoaşte legea”3).

3. Competenţa este o putere de a acţiona, de a statua, săvârşind acte de jurisdicţie, pe care legea o atribuie instanţelor judecătoreşti, privite ca întreg, precum şi fi ecărei instanţe în parte4).

Aşadar, competenţa a fost defi nită drept aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti (sau unui alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională) de a judeca un anumit litigiu5).

4. Exercitarea acestei aptitudini este, totodată, o îndatorire, instituită de lege în scopul de a garanta dreptul părţilor de acces la justiţie, pentru a obţine o protecţie judiciară efectivă6). În dreptul continental nu sunt admise consideraţii de tipul forum non conveniens, care permit instanţelor din spaţiul de common law să se considere necompetente, deşi, potrivit legii, ar fi , principial, competente, întrucât altă instanţă este într-o poziţie mult mai adecvată să soluţioneze cauza respectivă, pe temeiul unor raţiuni de proximitate faptică şi juridică.

5. În măsura în care funcţia jurisdicţională aparţinând instanţelor judecătoreşti este privită ca întreg, se impune delimitarea acesteia de activitatea jurisdicţională desfăşurată de alte organe, în afara puterii judecătoreşti, relevantă în acest context fi ind competenţa generală a instanţelor, precum şi competenţa internaţională a instanţelor române.

1) A se vedea V.G. Cădere, Tratat de procedură civilă – După legile de unifi care şi legile în vigoare în Vechiul Regat şi în Transilvania, Ed. Cultura Naţională, 1928, p. 58.

2) Adică fac acte de jurisdicţie. În acest sens, a se vedea E. Herovanu, Principiile, pp. 407 şi urm., p. 480.3) A se vedea E. Herovanu, Principiile, p. 480. 4) Funcţia publică nu poate fi delegată, în tot sau în parte, „cu deosebire când natura funcţiunei reclamă

o răspundere morală cu desăvârşire legată de capacitatea şi de conştiinţa celui care are chemarea de a o îndeplini, funcţiunea rămâne exlusiv personală. Astfel justiţia nu poate fi distribuită decât prin organele anume determinate de lege, întrucât autoritatea se bazează mai ales pe selecţiunea şi pe buna alcătuire a acestora”. În acest sens, a se vedea E. Herovanu, Tratat, p. 95.

5) A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 371. Pentru o defi niţie similară, a se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, pp. 134-135; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 223; M. Fodor, op. cit., vol. I, p. 264; A. Tabacu, Drept procesual civil, ed. a VI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 122.

6) De altfel, potrivit unei opinii, „competenţa unui organ de judecată este ceea ce legea determină că acesta poate şi trebuie să facă”. În acest sens, a se vedea G. Boroi, op. cit., 2001, p. 3.


Gh.-L. Zidaru 255

6. Conţinutul şi limitele competenţei generale a instanţelor decurg din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat: înfăptuirea justiţiei este încredinţată instanţelor judecătoreşti, alcătuite din judecători care se bucură de garanţiile independenţei şi inamovibilităţii, pentru a se putea supune numai legii [art. 1 alin. (4), art. 124-126 din Constituţie], iar nu altor autorităţi publice. Activitatea jurisdicţională, care presupune aplicarea legii la o situaţie de fapt determinată pentru a soluţiona un confl ict juridic ori pentru a da efi cacitate juridică unor acte sau fapte1), este, aşadar, desfăşurată, în principiu, de către instanţele judecătoreşti. Legea poate stabili competenţa altor organe de jurisdicţie, în considerarea caracterului simplu ori mai tehnic al anumitor litigii, precum şi pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti. În acest din urmă caz însă, trebuie asigurat controlul judecătoresc deplin al hotărârilor pronunţate de respectivele organe, cu privire la toate chestiunile de fapt şi de drept.

7. Din aceeaşi perspectivă, a funcţiunii judiciare privite ca întreg, competenţa instanţelor române se impune a fi delimitată de competenţa instanţelor din ţări străine. Este vorba despre competenţa internaţională, defi nită drept aptitudinea instanţelor unui stat de a soluţiona un litigiu cu element de extraneitate2).

8. În cadrul sistemului instanţelor judecătoreşti, vorbim însă de competenţă jurisdicţională3) (sau judiciară4)) şi distingem între competenţa materială şi competenţa teritorială, după cum ne raportăm la instanţele judecătoreşti de grad diferit sau de acelaşi grad.

9. Astfel, competenţa materială delimitează, pe linie verticală, sfera de activitate a diferitelor categorii de instanţe din cadrul sistemului judiciar. Această formă de competenţă aparţine atât organizării judecătoreşti, cât şi procesului civil5).

10. În cadrul competenţei materiale, în doctrină se distinge competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fi ecărei categorii de instanţe (respectiv judecata în primă instanţă, în apel sau recurs), şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport de obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii6).

1) Pentru defi nirea activităţii jurisdicţionale şi a actului jurisdicţional, a se vedea, spre exemplu, E. Herovanu, Principiile, pp. 307-308; pe larg cu privire la funcția jurisdicțională a judecătorului, dintr-o perspectivă contemporană, a se vedea A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Ed. Universul Juridic, București, 2008, pp. 13 și urm.

2) A se vedea Ş.-Al. Stănescu, Notă la decizia nr. 2793 din 8 aprilie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în C. Jud. nr. 12/2006, p. 19.

3) A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 371.4) În condiţiile în care este vorba despre delimitarea competenţei în cadrul sistemului instanţelor

judecătoreşti, este posibilă şi utilizarea sintagmei „competenţă judiciară”, în locul celei de „competenţă jurisdicţională”. Aceasta din urmă este folosită, uneori, şi în contextul competenţei internaţionale, sub denumirea de „competenţă jurisdicţională de drept internaţional privat”.

5) În acest sens, a se vedea I. Leş, Tratat, 2010, şi doctrina acolo citată; de asemenea, a se vedea D. Niculescu, Competența, p. 8.

6) A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 371; I. Leş, Tratat, 2010, pp. 237-239; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 224. De vreme ce nu există un criteriu unitar pentru a distinge între competenţa funcţională şi cea procesuală, competenţa funcţională ar putea fi considerată o categorie distinctă de cea materială, referindu-se exclusiv la felul atribuţiilor jurisdicţionale exercitate de fi ecare categorie de instanţă, prin raportare la gradul de jurisdicţie în care se afl ă pricina (judecata în primă instanţă, în apel sau recurs).

Cartea I

256 Gh.-L. Zidaru

Competenţei materiale i se subsumează şi ceea ce, în practică, este denumită în mod curent „competenţă (materială) funcţională”, respectiv repartizarea cauzelor între secţiile sau completele specializate ale aceleiaşi instanţe, în funcţie de natura raportului juridic litigios (cauză civilă, de contencios administrativ, de muncă etc.). Remarcăm că, în raport de conceptele utilizate în doctrină, este vorba de fapt despre o competenţă materială procesuală, iar nu funcţională. În prezent, potrivit art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC, dispoziţiile Codului privitoare la excepţia de necompetenţă şi la confl ictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor şi completelor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

11. În ceea ce priveşte competenţa teritorială, se distinge, în mod uzual, între competenţa teritorială de drept comun sau generală, competenţa teritorială alternativă sau facultativă şi competenţa teritorială exclusivă sau excepţională. După cum cererea se introduce la instanţa de drept comun (instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului), reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente ori cererea trebuie introdusă numai la o anumită instanţă, determinată prin norme de la care părţile nu pot deroga1).

12. În fi ne, se admite că, după caracterul normelor care le reglementează, competenţa este absolută – dacă este reglementată prin norme imperative sau de ordine publică – ori relativă – dacă este reglementată de norme dispozitive sau de ordine privată.

13. Competenţa generală şi competenţa materială au întotdeauna caracter absolut, ca şi normele de competenţă teritorială exclusivă, în vreme ce normele privind competenţa teritorială de drept comun, respectiv cea alternativă sunt relative (art. 129 NCPC)2). Relevanţa acestei clasifi cări priveşte regimul de invocare a necompetenţei, care este diferenţiat în funcţie de natura interesului ocrotit în mod preponderent, precum şi de gradele de intensitate ale ordinii publice ocrotite prin norma de competenţă încălcată art. 130 NCPC).

14. Noul Cod reglementează într-o manieră amplă competenţa instanţelor judecătoreşti, în peste 50 de articole (art. 94-147).

Astfel, capitolul I priveşte normele de competenţă materială, care instituie, cu titlu de noutate, plenitudinea de competenţă în primă instanţă a tribunalului, în vreme ce curtea de apel redevine instanţa de apel de drept comun, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va soluţiona, în principiu cel puţin, recursurile. Sunt, de asemenea, prevăzute reguli pentru determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă.

15. Capitolul al II-lea reglementează normele de competenţă teritorială, într-o manieră destul de apropiată vechiului Cod. În afara actualizărilor de ordin terminologic, trebuie remarcate însă şi noutăţi importante, precum instituirea unor reguli speciale de competenţă pentru cererile formulate de consumatori ori împotriva consumatorilor, precum şi pentru cererile date în competenţa instanţei de tutelă.

16. Capitolul al III-lea („Dispoziţii speciale”) reglementează unele cazuri de prorogare legală a competenţei (extinderea competenţei instanţei şi asupra apărărilor şi excepţiilor, în afara chestiunilor prejudiciale, date în competenţa exclusivă a altei instanţe; prorogarea competenţei asupra cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale, chiar dacă acestea sunt de competenţa materială sau teritorială exclusivă a altei instanţe judecătoreşti); alegerea de competenţă, aşa-numita «competenţă facultativă» şi incidentele privind arbitrajul.

1) A se vedea, spre exemplu: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 371-372; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 224; A. Tabacu, op. cit., p. 122.

2) A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 371-372.


Gh.-L. Zidaru 257

Art. 94

17. Capitolul al IV-lea reglementează, în mod amplu şi cu noutăţi semnifi cative, incidentele procedurale privind competenţa instanţei. Se remarcă regimul riguros de invocare a necompetenţei, de regulă în faza incipientă a procesului, pentru a evita manevrele dilatorii şi a asigura stabilitatea raportului juridic procesual, precum şi celeritatea soluţionării cauzei. Pe de altă parte, reglementarea confl ictelor de competenţă a fost simplifi cată, renunţându-se la calea de atac atât împotriva declinatorului de competenţă (inovaţie preluată, de altfel din cuprinsul formei inițiale a Noului Cod și prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor), cât şi împotriva sentinţei prin care confl ictul de competenţă este soluţionat.

18. Noul Cod conţine şi alte reguli de competenţă, situate în afara Titlului al III-lea din Cartea I. Menţionăm aici doar ampla reglementare a competenţei internaţionale, în cuprinsul Titlului I al Cărţii a VII-a cu privire la procesul civil internaţional (art. 1.065 şi urm. NCPC). Aceste din urmă reguli trebuie avute în vedere în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, sub rezerva aplicării prioritare a dreptului european şi a convenţiilor internaţionale în domeniu.

Capitolul I

Competenţa materială

Secţiunea 1. Competenţa după materie şi valoare

Art. 94. Judecătoria

Judecătoriile judecă:

1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz,

neevaluabil în bani:

a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă și de familie, în afară de

cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;

b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;

c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii

afl ate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice

stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fi zice sau persoane juridice, după caz;

d) cererile de evacuare;

e) cererile referitoare la zidurile și șanţurile comune, distanţa construcţiilor și plantaţiilor,

dreptul de trecere, precum și la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate

prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;

f) cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grăniţuire;

g) cererile posesorii;

h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de

izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor

instanţe;

Cartea I

258 Gh.-L. Zidaru

Art. 94

i) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;

j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de

calitatea părţilor, profesioniști sau neprofesioniști;

2. în primă și ultimă instanţă, cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de

bani de până la 2.000 lei inclusiv (abrogat).1)

3. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate

jurisdicţională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Comentariu

I. Observaţii generale 1. Noul Cod transformă tribunalul în instanţa cu plenitudine de competenţă pentru

judecata în primă instanţă (art. 95 pct. 1 NCPC), în vreme ce judecătoria constituie o instanţă de excepţie, a cărei competenţă este prevăzută expres şi limitativ prevăzută de lege2).

Opţiunea legiuitorului este justifi cată, în condiţiile în care complexitatea din ce în ce mai mare a cauzelor, diversitatea problemelor de drept şi fragmentarea prezentă a jurisprudenţei fac necesară concentrarea competenţei de drept comun la nivelul unor instanţe mai mari, în cadrul cărora funcţionează judecători cu o anumită experienţă profesională şi există premisele specializării reale a acestora.

2. Pe de altă parte, având în vedere realităţile organizării judiciare actuale, judecătoriile păstrează o competenţă extinsă în multe materii, soluţie care dă expresie şi dezideratului proximităţii, mai important în cazul pricinilor avute în vedere de art. 94 NCPC, precum şi de alte norme speciale care prevăd competenţa judecătoriei.

Subliniem că normele care instituie competenţa de primă instanţă a judecătoriei sunt norme speciale, care trebuie interpretate şi aplicate în mod strict, iar nu extensiv. În acest sens sunt dispoziţiile art. 10 NCC: „Legile care derogă de la o dispoziţie generală (…) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege”. În raport de art. 2 alin. (2) NCC, prevederile acestui cod prezintă relevanţă şi în materie procesual-civilă, în măsura în care dau expresie unor principii sau reguli de la care nu se derogă prin legea de procedură civilă.

II. Cererile date în competenţa judecătoriei, potrivit art. 94 pct.1 NCPC3. Art. 94 pct.1 NCPC grupează mai multe cereri al căror obiect este, după caz, evaluabil

sau neevaluabil în bani, date în competenţa judecătoriilor pentru considerente cum ar fi proximitatea instanţei faţă de împrejurările litigiului, caracterul frecvent ori mai puţin complex al anumitor cauze, specializarea instanţei de tutelă ori necesitatea degrevării instanţelor superioare în grad.

1) Pct. 2 al art. 94 a fost abrogat prin art. V din O.U.G. nr. 4/2013 privind modifi carea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modifi carea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013.

2) Art. 1 pct. 1 C. pr. civ. prevedea că judecătoriile judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.


Gh.-L. Zidaru 259

Art. 94

a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;

4. NCC prevede instituirea instanţei de tutelă şi familie, ca formaţiune jurisdicţională specializată în materia ocrotirii persoanei fi zice şi a dreptului familiei.

Potrivit art. 107 alin. (1) NCC, procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fi zice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă; de asemenea, art. 265 NCC dispune, cu privire la Cartea a II-a „Despre familie”, că toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi, precum şi măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competenţa instanţei de tutelă. Dispoziţiile art. 107 sunt aplicabile în mod corespunzător1).

5. În condiţiile art. 76 din Legea nr. 76/2012, „Până la organizarea instanţelor de tutelă şi familie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori şi familie vor îndeplini rolul de instanţe de tutelă şi familie, având competenţa stabilită potrivit Codului civil, Codului de procedură civilă, prezentei legi, precum şi reglementărilor speciale în vigoare”2).

6. Instanţa de tutelă nu este o „instanţă” în adevăratul sens al cuvântului, în sensul de organ judecătoresc distinct, ci constituie un ansamblu de atribuţii şi funcţiuni specifi ce în materia litigiilor şi a măsurilor care privesc aplicarea Cărţilor I şi a II-a din Noul Cod civil3).

S-a remarcat, cu just temei, că „nu există încă o concepţie clară asupra ceea ce trebuie să fi e instanţa de tutelă, deşi s-ar părea că de regulă ar fi judecătoria, dar uneori ar putea fi şi o altă instanţă. Socotim că trebuie, faţă de realităţile existente, adoptată o poziţie fermă: nu este necesar să fi e înfi inţate noi instanţe judecătoreşti, ci trebuie stabilită o singură instanţă din cele existente care, prin secţii sau complete specializate, în funcţie de volumul de activitate, să funcţioneze ca instanţă de tutelă”4).

7. Era prin urmare necesară instituirea unei norme de competenţă materială, care să stabilească, în mod unitar, categoria de instanţe care va îndeplini funcţiunile instanţei de tutelă, prin secţii sau, după caz, complete specializate. Prin Legea nr. 76/2012 s-a optat ca instanţa de tutelă să fi e judecătoria. Raţiunile acestei soluţii constau atât în proximitatea instanţei faţă de împrejurările de viaţă ale familiei ori ale persoanei ocrotite – audierea minorului şi a membrilor de familie, prescrisă de lege ori considerată necesară de instanţă, fi ind mai facil de realizat de către o instanţă apropiată mediului de viaţă obişnuit al

1) După cum s-a arătat, competenţa instanţei de tutelă „cuprinde măsurile ce intrau şi până acum în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti, dar şi multe atribuţii ce reveneau până în prezent autorităţii tutelare. Este evidentă tendinţa Noului Cod civil în sensul jurisdicţionalizării activităţii de tutelă, în opoziţie cu normele anterioare ale Codului familiei şi legislaţiei speciale, care plasau problemele de tutelă preponderent în sfera activităţii administrative a autorităţii tutelare”. În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul Noului Cod civil..., p. 82.

2) Anterior, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a NCC a dispus că organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară [art. 229 alin. (1)]. Potrivit alin. (2), până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, atribuţiile acesteia sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi familie.

3) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul Noului Cod civil..., p. 83. 4) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Implicaţii..., pp. 22-23.

Cartea I

260 Gh.-L. Zidaru

Art. 94

copilului minor –, cât şi în celeritatea impusă în această materie de normele naţionale1) şi internaţionale2).

8. Aşadar, după intrarea în vigoare a NCPC, judecătoria va acţiona ca o instanţă de tutelă şi familie unică, urmând să exercite toate atribuţiile jurisdicţionale, contencioase („litigii”) şi necontencioase („măsuri”), la care se referă art. 107 şi art. 265 NCC. Se impune, aşadar, conturarea domeniului de aplicare a acestei norme de competenţă deosebit de importante.

9. În ce priveşte cererile prevăzute de Cartea I a NCC, faţă de formularea art. 107 NCC, sunt în competenţa instanţei de tutelă procedurile prevăzute de lege în legătură cu ocrotirea persoanei fi zice, precum: stabilirea domiciliului minorului (art. 92 NCC), autorizarea actelor minorului fără capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 144-145 NCC); desemnarea ori înlocuirea tutorelui, controlul exercitării tutelei (art. 118, art. 121, art. 151 şi urm. NCC), numirea curatorului special (art. 150 NCC), constituirea consiliului de familie (art. 125 NCC), instituirea ori ridicarea curatelei, înlocuirea curatorului (art. 178 şi urm. NCC). Aceste cereri vor avea, de regulă, caracter necontencios, urmând regulile procedurale edictate în Cartea a III-a a NCPC, cu privire la procedura necontencioasă3).

10. Se ridică problema de a ști dacă acțiunea în anularea actului juridic încheiat de incapabil fără respectarea formalităților abilitante prevăzute de lege (îndeosebi autorizarea instanței de tutelă, atunci când aceasta este necesară) intră sub incidența art. 107 NCC, fi ind o „procedură prevăzută de lege în legătură cu ocrotirea persoanei fi zice”, în sensul acestui articol. Răspunsul afi rmativ ar avea drept consecință că o astfel de cerere ar fi de competența judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului actului juridic, prin derogare de la dreptul comun aplicabil cererilor în anularea actelor cu caracter patrimonial [cf. art. 101 alin. (2) NCPC]. Cu toate că, la prima vedere, pentru aplicarea art. 107 NCC pledează ideea că o astfel de cerere are ca fi nalitate protecția incapabilului, apreciem că răspunsul trebuie să fi e negativ.

11. Art. 107 NCC este situat în Titlul al III-lea („Ocrotirea persoanei fi zice”), Capitolul I („Dispoziții generale”). În cuprinsul acestui capitol se arată care sunt măsurile de ocrotire la care se referă legea, respectiv, în cazul minorilor, ocrotirea prin părinți, tutela, darea în plasament sau alte măsuri de protecție specială [art. 106 alin. (1)], iar în cazul majorilor, punerea sub interdicție judecătorească și instituirea curatelei [art. 106 alin. (2)]. Ca urmare, legiuitorul a avut în vedere procedurile în legătură cu instituirea, modifi carea ori ridicarea acestor măsuri de ocrotire, iar nu orice cerere de drept comun, cu caracter contencios, care ar decurge din nerespectarea unor dispoziții legale cu caracter de protecție a incapabilului.

Pe de altă parte, potrivit art. 144 alin. (3) NCC, instanța de tutelă poate solicita din ofi ciu procurorului să exercite acțiunea în anularea actelor juridice încheiate în numele minorului, între altele, atunci când aceste acte au fost încheiate fără autorizarea instanței de tutelă. Ca

1) În condiţiile art. 263 alin. (4) NCC, procedurile privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de familie să nu fi e afectate.

2) În jurisprudenţa sa cu privire la art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare, brevitatis causa, „Convenţia”), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în repetate rânduri că art. 8 din Convenţie impune statelor o obligaţie de diligenţă specială în materia procedurilor judiciare care privesc relaţiile dintre părinţi şi copii, întrucât trecerea timpului poate să provoace consecinţe iremediabile cu privire la aceste relaţii. A se vedea C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 649-650.

3) A se vedea şi V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul Noului Cod civil..., p. 83.


Gh.-L. Zidaru 261

Art. 94

urmare, în cazul în care subiectele de drept la care se referă art. 111 NCC aduc la cunoștința judecătorului de tutelă încheierea unui act juridic de dispoziție neautorizat în condițiile legii, judecătorul poate sesiza parchetul, în vederea exercitării acțiunii în anulare. Este însă greu de admis că tot secția ori completul specializat care exercită funcțiunile instanței de tutelă ar soluționa pe fond cererea în anulare declanșată în condițiile arătate. Această reglementare constituie, așadar, un indiciu din care rezultă că nu a fost intenția legiuitorului să dea soluționarea acestor cereri în competența instanței de tutelă.

12. În fi ne, este posibil ca cererea în anulare să se întemeieze pe mai multe motive de anulabilitate, precum violența sau dolul, iar nu doar pe încălcarea regulilor referitoare la încheierea actelor juridice de către incapabil. Într-o atare situație, buna administrare a justiției impune soluționarea unitară a cererii, în raport de toate motivele invocate; or, potrivit dreptului comun, cel puțin în ce privește celelalte motive de nulitate, competența se stabilește după criteriul valoric [art. 94 pct. 1 lit. j) și art. 101 alin. (2) NCPC]. O eventuală prorogare de competență, impusă de altfel în situații de acest gen de art. 99 alin. (2) NCPC, ar opera în favoarea instanței superioare, adică a tribunalului. Pentru aceste motive, considerăm că acțiunea în anulare pentru incapacitate nu este supusă dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. a), ci prevederilor art. 94 pct. 1 lit. j), art. 95 pct. 1 și art. 101 alin. (2) NCPC, competența fi ind, așadar, stabilită după criteriul valoric.

13. Anumite probleme de delimitare a competenţei instanţei de tutelă sunt ridicate şi de art. 229 alin. (3)-(32) din Legea nr. 71/2011, astfel cum acestea au fost modifi cate, respectiv introduse prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil1). Aceste norme sunt de strictă interpretare, numai atribuţiile expres prevăzute fi ind date, temporar, în competenţa autorităţii tutelare. Faţă de formularea art. 229 alin. (3), care se referă distinct la „atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului”, respectiv „ la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile minorului”, atât numirea ori înlocuirea tutorelui, controlul exercitării tutelei, cât și autorizarea actelor încheiate de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cu asistarea ocrotitorului legal ori de către reprezentantul legal în numele incapabilului, revin autorității tutelare2).

1) Publicată în M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011. Aceste texte de lege au următorul conţinut: Art. 229 „(3) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), atribuţiile instanţei

de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile minorului revin autorităţii tutelare.

(31 ) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), măsura plasamentului, a plasamentului în regim de urgenţă şi a supravegherii specializate se stabilesc şi se monitorizează potrivit art. 58-70 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modifi cările ulterioare.

(32 ) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefi ind necesară validarea sau confi rmarea de către instanţă”.

2) În privința autorizării actelor juridice încheiate de incapabil, practica instanțelor nu este unitară în ce privește chestiunea de a ști dacă această atribuție a fost de asemenea transferată temporar autorității tutelare. Răspunsul este afi rmativ, această atribuție intră sub incidența art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, astfel cum a fost modifi cat prin Legea nr. 60/2012, și revine ope legis autorității tutelare (iar nu în temeiul unei încheieri de delegare pronunțată de instanța de tutelă, precum în forma inițială a legii).

Cartea I

262 Gh.-L. Zidaru

Art. 94

14. Art. 265 NCC are o formulare cuprinzătoare, referindu-se, în primul rând, la „toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi”. „Deci, practic, litigiile privind logodna, nulitatea căsătoriei, drepturile şi obligaţiile soţilor, desfăşurarea căsătoriei, fi liaţia, adopţia, autoritatea părintească, obligaţia de întreţinere sunt de competenţa instanţei de tutelă”1).

15. În al doilea rând, art. 265 NCC dă în competenţa instanţei de tutelă măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale. Se ridică, aşadar, problema corelării art. 95 pct. 1 lit. a) NCPC şi a art. 265 teza fi nală NCC, pe de-o parte, cu dispoziţiile speciale care atribuie competenţe tribunalului în materia plasamentului, a plasamentului de urgenţă şi a adopţiei (Legea nr. 272/2004 şi Legea nr. 273/2004) şi cu art. 76 din Legea nr. 76/2012, pe de altă parte. Art. 76 din Legea nr. 76/2012 face referire expresă, în partea fi nală, la „reglementările speciale în vigoare”, precum şi la posibilitatea tribunalelor de a exercita funcţiunea de instanţă de tutelă. Ca urmare, competenţa specială a tribunalului, prevăzută de legile menţionate, rămâne aplicabilă2), cel puţin până la data adoptării unor dispoziţii legale noi care să reglementeze într-o manieră cuprinzătoare organizarea şi funcţionarea instanţei de tutelă.

b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;16. Înregistrările de stare civilă au fost defi nite în doctrină ca fi ind acele operaţiuni

juridice de consemnare, în registrele de stare civilă, a faptelor şi actelor juridice care privesc starea civilă, precum şi a altor elemente prevăzute de lege, operaţiuni efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu atribuţii de stare civilă3).

Înregistrările de stare civilă pot consta în întocmirea actelor de stare civilă, în cazul naşterii, al căsătoriei şi al decesului, respectiv în înscrierea de menţiuni marginale pe actul de stare civilă (în cazul stabilirii fi liaţiei, al încuviinţării, desfi inţării sau desfacerii adopţiei, al desfacerii, desfi inţării sau încetării căsătoriei, al schimbării numelui pe cale administrativă ori al schimbării sexului etc.).

17. Litigiile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă pot apărea în cazul refuzului de a efectua înregistrarea de stare civilă. Persoana interesată poate sesiza instanţa competentă, care este, potrivit legii speciale, judecătoria în raza căreia domiciliază reclamantul (art. 10 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă4)).

18. Apreciem că norma în discuţie, care se referă în mod generic la cererile „referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă”, cuprinde şi acţiunile în anularea, modifi carea şi completarea unei înregistrări de stare civilă, iar nu numai la efectuarea iniţială a înregistrărilor. Soluţia concordă cu normele de competenţă cuprinse în legea specială5).

1) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Implicaţii..., p. 22. A se vedea, pentru detalii privind cauzele având ca obiect regimul matrimonial, fi liaţia, adopţia, autoritatea părintească şi obligaţia de întreţinere: C.-M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, op. cit., pp. 19-29; pentru alte precizări cu privire la competenţa instanţei de tutelă, a se vedea: L. Radu, op. cit., pp. 183-188; V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul Noului Cod civil..., p. 84.

2) În același sens, a se vedea A. Constanda, în Comentarii Noul Cod, p. 275.3) În acest sens, a se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a IV-a,

Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 387. 4) Republicată în M. Of. nr. 783 din 2 noiembrie 2009.5) Potrivit art. 60 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 119/1996, cererea de anulare, modifi care sau

completare se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se afl ă domiciliul sau sediul acestora, pe


Gh.-L. Zidaru 263

Art. 94

19. În raport de formularea cuprinzătoare a textului („cererile referitoare la înregistrări”), considerăm că norma specială este aplicabilă şi cererilor în rectifi carea actelor de stare civilă, nefi ind justifi cat ca, în cazul cererilor în rectifi carea actelor de stare civilă, competenţa de soluţionare a contestaţiei prevăzute de legea specială să aparţină tribunalului, în vreme ce acţiunile în anularea, modifi care sau completarea actelor de stare civilă ori privind înregistrările iniţiale să aparţină judecătoriei.

20. În măsura în care cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă au caracter accesoriu, ele sunt de competenţa instanţei învestite cu cererea principală (art. 123 NCPC).

c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii afl ate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fi zice sau persoane juridice, după caz;

21. Formularea textului evocă raporturile juridice stabilite între asociaţia de proprietari (pentru identitate de raţiune, trebuie admis că dispoziţia se aplică şi în cazul în care vechile asociaţii de locatari nu au fost transformate în asociaţii de proprietari) şi proprietarii spaţiilor situate în condominiu1), precum şi raporturile dintre aceştia, în legătură cu funcţionarea asociaţiei de proprietari ori în legătură cu drepturile şi obligaţiile lor, decurgând din funcţionarea normală şi exploatarea condominiului.

Dispoziţia legală se aplică, aşadar, cererilor care privesc raporturile juridice stabilite între asociaţia de proprietari şi membrii ei, cu privire la înfi inţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiei (spre exemplu, acţiunea în anularea hotărârii asociaţiei, reglementată de art. 26 din Legea nr. 230/2007), dar şi cererilor care privesc raporturile dintre asociaţie şi organele acesteia (nu însă şi raporturilor de muncă, stabilite între asociaţie şi angajaţii acesteia, dacă este cazul, acestea fi ind de competenţa jurisdicţiei de dreptul muncii).

22. În măsura în care membrii asociaţiei ar avea pretenţii unii împotriva celorlalţi, în această calitate, privitoare la organizarea şi funcţionarea asociaţiei de proprietari, aceste cereri sunt de asemenea de competenţa judecătoriei (bunăoară, cererea prin care membrii organelor de conducere solicită predarea documentelor asociaţiei de la alţi membri care le deţin fără drept, ori cererile prin care membrii asociaţiei îşi contestă reciproc calitatea de reprezentanţi ai asociaţiei).

baza verifi cărilor efectuate de serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor şi a concluziilor procurorului. Alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că soluţionarea cererilor de anulare, completare şi modifi care a actelor de stare civilă formulate de cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi de străini este de competenţa Jud. Sectorului 1 Bucureşti.

1) Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 230/2007 privind înfi inţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, publicată în M. Of. nr. 490 din 23 iulie 2007, noţiunile de „clădire-bloc de locuinţe-condominiu” înseamnă „proprietatea imobiliară formată din proprietăţi individuale, defi nite apartamente sau spaţii cu altă destinaţie decât aceea de locuinţe, şi proprietatea comună indiviză. Poate fi defi nit condominiu şi un tronson cu una sau mai multe scări, din cadrul clădirii de locuit, în condiţiile în care se poate delimita proprietatea comună”.

Art. 648 alin. (1) NCC se referă la „clădirea” sau „ansamblul rezidenţial” în care există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu altă destinaţie având proprietari diferiţi şi dispune că părţile din clădire care sunt destinate întrebuinţării spaţiilor respective şi nu pot fi folosite decât în comun sunt obiectul unui drept de coproprietate forţată.

Cartea I

264 Gh.-L. Zidaru

Art. 94

23. Intră, de asemenea, în câmpul de aplicare a normei şi situaţiile, deosebit de frecvente, în care asociaţia de proprietari formulează cereri împotriva proprietarilor din imobil, pentru executarea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din această calitate (îndeosebi obligaţia de plată a cheltuielilor de întreţinere) ori, invers, în care proprietarii formulează pretenţii împotriva asociaţiei, în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce le incumbă în această calitate (spre exemplu, se solicită constatarea inexistenţei ori a cuantumului diferit al obligaţiei de plată reţinute în cuprinsul listelor de întreţinere).

24. Textul se aplică cererilor privind drepturile şi obligaţiile proprietarilor din condominiu, decurgând din coproprietatea forţată şi perpetuă asupra părţilor comune, chiar şi în situaţia în care în condominiu nu există asociaţie de proprietari, înfi inţarea acesteia fi ind facultativă (art. 2 partea fi nală din Legea nr. 230/2007)1).

25. A doua ipoteză a normei priveşte cererile decurgând din raporturile juridice dintre asociaţia de proprietari şi terţii care nu sunt proprietarii unor spaţii din condominiu – spre exemplu, furnizorii de utilităţi, băncile comerciale ori alte persoane cu care asociaţia de proprietari se afl ă în raporturi contractuale –, iar legea nu prevede condiţia ca aceste cereri să aibă legătură cu raporturile juridice specifi ce, născute din funcţionarea condominiului şi a asociaţiei de proprietari (această legătură va exista cel mai adesea, dar ea nu este prevăzută expres de lege).

26. S-ar părea, aşadar, că intenţia legiuitorului a fost să dea în competenţa judecătoriilor toate litigiile în care este parte o asociaţie de proprietari, în considerarea calităţii acesteia. Cu toate acestea, formularea textului, care priveşte raporturile juridice dintre asociaţia de proprietari şi alte persoane fi zice sau juridice, evocând aşadar raporturi de drept civil (lato sensu), precum şi interpretarea sistematică a normelor privind competenţa materială, impun concluzia că cererile în materie de contencios administrativ (spre exemplu, litigiile dintre asociaţia de proprietari şi primăria localităţii respective ori altă entitate de drept public) ori de dreptul muncii (spre exemplu, litigiile dintre asociaţia de proprietari şi angajaţii acesteia, dacă este cazul) nu sunt de competenţa judecătoriei, ci de competenţa instanţei de contencios administrativ, respectiv a tribunalului competent să soluţioneze confl ictele de muncă.

În măsura în care sunt patrimoniale, aceste cereri sunt date în competenţa judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului litigiului.

27. Atribuirea acestor cauze în competenţa judecătoriei este justifi cată, îndeosebi pentru a degreva instanţele superioare de litigii numeroase, cu o valoare adesea mică şi care, de regulă, au o complexitate redusă.

d) cererile de evacuare;28. Această normă priveşte cererile de evacuare formulate pe calea procedurii contencioase

de drept comun. Cererile de evacuare formulate potrivit Titlului XI („Evacuarea din imobilele folosite

sau ocupate fără drept”) din Cartea VI („Proceduri speciale”) sunt date în competenţa judecătoriei de la locul situării imobilului (art. 1.035 NCPC). Procedura specială are

1) Spre exemplu, în măsura în care proprietarul unui apartament din imobil a suportat cheltuieli de întreţinere şi reparare a proprietăţii comune, se poate îndrepta împotriva celorlalţi proprietari, pentru ca aceştia să suporte cheltuielile aferente coproprietăţii, proporţional cu cota lor parte. Art. 646-666 NCC cuprind dispoziţii speciale cu privire la coproprietatea forţată, inclusiv coproprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente, respectiv cu privire la asociaţiile de proprietari.


Gh.-L. Zidaru 265

Art. 94

caracter facultativ [art. 1.034 alin. (1) NCPC], însă este mai avantajoasă pentru reclamant, datorită dispoziţiilor derogatorii de la dreptul comun care asigură o celeritate deosebită a procesului. Totodată, este prevăzută expres posibilitatea formulării cererii în evacuare împotriva celui care ocupă imobilul fără niciun titlu [art. 1.033 alin. (2) lit. e), art. 1.040 NCPC].

29. În măsura în care cererea este formulată totuşi pe calea dreptului comun [ceea ce art. 1.034 alin. (1) îngăduie], se impune delimitarea cererilor de evacuare de cererile în revendicare imobiliară1). Interesul delimitării constă în faptul că numai cererile în evacuare sunt de competenţa judecătoriei, indiferent de valoarea bunului imobil, în vreme ce acţiunile în revendicare imobiliară sunt supuse criteriului valoric de delimitare a competenţei materiale, fi ind, după caz, de competenţa judecătoriei ori a tribunalului [art. 94 pct. 1 lit. j), art. 95 pct. 1 NCPC].

30. Difi cultatea constă în faptul că ambele cereri tind la restituirea stăpânirii materiale a imobilului de către pârât, astfel încât obiectul cererii nu este sufi cient pentru califi carea juridică a acesteia, ci mai este necesară determinarea cauzei cererii de chemare în judecată.

31. Acţiunea în revendicare a fost defi nită în doctrina recentă ca fi ind „acţiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a bunului, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanţei de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate şi, ca urmare a acestei recunoaşteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv”2).

Calitatea procesuală activă în acţiunea în revendicare nu presupune, aşadar, ca reclamantul să dovedească însăşi existenţa dreptului său de proprietate (care constituie o chestiune de fond), ci doar să afi rme că este proprietar, cu alte cuvinte, să-şi întemeieze cererea de restituire a bunului pe dreptul său de proprietate (în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 36 NCPC); acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie şi reală.

32. În al doilea rând, s-a învederat că în defi nirea acţiunii în revendicare este preferabil să se ţină seama de stăpânirea materială a bunului, adică de elementul material al posesiei (corpus), iar nu de posesie, în ansamblul ei. Astfel, defi niţia acoperă şi situaţiile în care reclamantul, deşi a pierdut stăpânirea materială, este posesor solo animo, respectiv în care pârâtul este doar detentor precar, iar nu posesor – întrucât acţiunea în revendicare poate fi introdusă şi împotriva detentorului precar [art. 563 alin. (1) NCC].

33. Ca urmare, nu poate fi reţinută drept criteriu de delimitare între acţiunea în revendicare imobiliară şi acţiunea în evacuare împrejurarea dacă pârâtul se pretinde el însuşi proprietar şi exhibă un titlu de proprietate sau cel puţin se pretinde a fi posesor (caz în care ar fi vorba de o revendicare) ori dacă pârâtul se pretinde a fi detentor precar sau este un simplu uzurpator (caz în care ar fi vorba despre o acţiune în evacuare)3). În realitate,

1) Apreciem că nu se pune problema confuziei dintre acţiunea în evacuare şi acţiunea în revendicare imobiliară, întrucât noţiunea de „evacuare” implică predarea stăpânirii materiale asupra unui bun imobil.

2) În acest sens, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, ed. a II-a, p. 473; a se vedea, în sens asemănător, şi C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013 (citat în continuare: „C. Bîrsan, Drept civil, 2013”), p. 300.

3) În sens contrar, ÎCCJ, s. com., dec. nr. 169/18.01.2011, disponibilă pe www.scj.ro, unde s-a reţinut că „În materia acţiunii în evacuare, nu se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar folosinţa acestuia, folosinţă încălcată de către pârâţi, urmare a ocupării fără titlu a imobilului. (…)

Cartea I

266 Gh.-L. Zidaru

Art. 94

acţiunea în revendicare nu presupune ca ambele părţi să exhibe titluri care urmează să fi e comparate, fi ind posibil ca doar reclamantul să exhibe un titlu de proprietate, iar pârâtul să opună simpla sa posesie ori chiar o detenţie precară1).

34. Considerăm prin urmare că suntem în prezenţa unei acţiuni personale în evacuare, de competenţa judecătoriei, atunci când deţinerea imobilului de către pârât s-a întemeiat pe un raport contractual, netranslativ de proprietate, prin care pârâtului i s-a conferit detenţia precară (bunăoară, o locaţiune ori un comodat sau alt raport contractual similar) sau prin care i s-a permis folosirea vremelnică a imobilului, sub forma unei simple tolerări2). În aceste cazuri, la încetarea raportului de detenţie precară ori a simplei permisiuni a folosirii bunului, pârâtul este obligat să restituie bunul, iar cocontractantul său are dreptul corelativ de a pretinde restituirea bunului, având natura juridică a unei creanţe (între altele, întrucât subiectul pasiv este determinat)3). Aşa fi ind, acţiunea în evacuare, care sancţionează încălcarea acestui drept de creanţă, este o acţiune personală imobiliară, iar nu o acţiune reală imobiliară. Numai la aceste acţiuni se referă norma de competenţă aici discutată.

Dimpotrivă, în cazul în care, în lipsa oricărui raport juridic preexistent cu pârâtul, proprietarul imobilului reclamă în această calitate, de proprietar, că pârâtul deţine bunul fără drept, aducându-i atingere dreptului real, absolut şi exclusiv asupra bunului,4) şi cere pe acest temei restituirea bunului, acţiunea este o revendicare.

reclamanta nu a urmărit valorifi carea unui drept de proprietate exclusiv şi absolut în cadrul unei acţiuni în revendicare, ci doar un drept personal de creanţă având caracter relativ, în cadrul acţiunii în evacuare, urmând constrângerea debitorului la executarea obligaţiei de a face. Altfel spus, reclamanta nu a solicitat obligarea pârâţilor să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar evacuarea acestora şi predarea bunului în materialitatea sa. Se constată astfel că în mod eronat au apreciat instanţele inferioare că acţiunea în evacuare constituie mijlocul procedural specifi c exclusiv raporturilor de locaţiune între părţi, reţinând că neopunerea unui titlu de către pârâţi nu poate fi analizată decât în cadrul unei acţiuni în revendicare. Astfel, dispoziţiile art. 480 C. civ. constituie temei de drept inclusiv pentru acţiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorifi care a posesiei şi folosinţei asupra bunurilor, ceea ce face pe deplin admisibilă şi întemeiată o asemenea acţiune. A susţine că reclamanta nu se poate prevala de titlul său decât în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparaţie de titluri, în condiţiile în care pârâţii nu au afi rmat că ar deţine vreun titlu, contravine dispoziţiilor legale sus menţionate, practicii şi doctrinei în materie”. Soluţia este fără îndoială echitabilă, dar ne întrebăm care este izvorul dreptului de „creanţă” având ca obiect „obligaţia de a face”, altul decât obligaţia pârâtului de a respecta dreptul de proprietate al reclamantului, drept absolut şi exclusiv, în condiţiile în care între părţi nu există raporturi contractuale. Şi atunci, delimitarea acţiunii în revendicare de cea în evacuare s-ar face exclusiv în raport de poziţia procesuală a pârâtului, care afi rmă (exhibă) sau nu un titlu de proprietate? Ar fi o situaţie aparte, în care natura juridică a cererii este confi gurată de apărările pârâtului.

1) A se vedea, pentru detalii: C. Bîrsan, Drept civil, 2013, p. 301; V. Stoica, op. cit., p. 474.2) În acest sens, art. 918 alin. (1) lit. d) NCC dispune că „ nu constituie posesie stăpânirea unui bun

de către un detentor precar, precum: d) orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restituie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia” [o dispoziţie similară se regăsea în art. 1.853 alin. (2) C. civ.].

3) Pentru clasifi carea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de creanţă (la care se adaugă drepturile patrimoniale atipice), a se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 31 şi urm.

4) Potrivit art. 555 alin. (1) NCC, proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Cu privire la conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată, a se vedea: V. Stoica, op. cit., pp. 99 şi urm.; C. Bîrsan, Drept civil, 2013, pp. 43 şi urm.


Gh.-L. Zidaru 267

Art. 94

35. Inconvenientele practice ale opiniei aici susţinute pot fi evitate de reclamant prin opţiunea pentru procedura specială a evacuării, mult mai energică şi care poate fi îndreptată şi împotriva celui care ocupă imobilul în fapt, fără să fi deţinut vreodată un titlu în acest sens [art. 1.033 alin. (2) lit. e) NCPC].

36. Raţiunea atribuirii acestor cauze în competenţa judecătoriei constă atât în proximitatea instanţei faţă de imobilul la care se referă litigiul, cât şi, îndeosebi, la necesitatea soluţionării rapide a acestei categorii de cauze.

e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;

37. Cererile la care se referă acest text decurg din limitele legale, judiciare ori convenţionale ale dreptului de proprietate imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, precum şi din servituţile propriu-zise.

NCC reglementează limitele legale, judiciare şi convenţionale ale dreptului de proprietate imobiliară în mod distinct de servituţi, în Capitolul al III-lea („Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată”) al Titlului II („Proprietatea privată”) din Cartea a III-a („Despre bunuri”).

38. Secţiunea I priveşte limitele legale ale dreptului de proprietate privată (art. 602-625), reglementând aspecte precum: folosirea apelor; picătura streşinii; distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii; vederea asupra proprietăţii vecinului; dreptul de trecere; alte limite legale (precum dreptul de trecere pentru utilităţi şi dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări). Toate litigiile care privesc, cu titlu principal, aplicarea acestor dispoziţii legale sunt de competenţa judecătoriei.

39. Secţiunea a II-a priveşte limitele convenţionale (art. 626-629), fi ind reglementată în mod amănunţit clauza de inalienabilitate. Ca urmare, acţiunea în rezoluţiunea contractului care conţine clauza de inalienabilitate [dacă înstrăinătorul nu preferă să declare rezoluţiunea unilaterală1) – art. 629 alin. (1) şi art. 1.552 NCC] ori acţiunea în anularea actului de înstrăinare subsecvent, încheiat cu nerespectarea clauzei de inalienabilitate, sunt de competenţa judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului litigiului2).

40. Secţiunea a III-a (art. 630) priveşte limitele judiciare stabilite pentru situaţiile în care inconvenientele datorate relaţiilor de vecinătate depăşesc limitele considerate echitabile şi normale, după împrejurări.

Observăm că textul se referă la toate limitele legale, convenţionale şi judiciare ale dreptului de proprietate, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, respectiv dreptul de trecere, fi ind menţionate exemplifi cativ.

Zidurile şi şanţurile comune constituie, în principiu, obiect al dreptului de coproprietate forţată şi perpetuă, conform art. 646 pct. 1 şi art. 660 NCC.

1) În sistemul NCC, rezoluţiunea şi rezilierea operează prin declaraţie unilaterală [art. 1.550 alin. (1), art. 1.552 şi urm. NCC], însă creditorul păstrează opţiunea de a sesiza instanţa pentru ca aceasta să pronunţe rezoluţiunea ori rezilierea prin hotărâre judecătorească. Pentru ample consideraţii, a se vedea I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în Noul Cod Civil (I – RRDP nr. 5/2010, pp. 105-136; II – RRDP nr. 6/2010, pp. 82-117); de asemenea, a se vedea şi I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în Noul Cod Civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, passim.

2) Intră sub incidența textului şi alte acţiuni conexe, precum acţiunea în anularea declaraţiei de rezoluţiune unilaterală, emisă cu încălcarea condiţiilor prevăzute de lege.

Cartea I

268 Gh.-L. Zidaru

Art. 94

În ce priveşte servituţile propriu-zise, acestea sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, întrucât proprietarul fondului dominant, în favoarea căruia este constituită servitutea, poate exercita anumite prerogative din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra fondului aservit, drept de proprietate care este, astfel, „dezmembrat”1). Servituţile sunt reglementate (art. 755 şi urm. NCC) de Capitolul al IV-lea din Titlul al III-lea („Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată”) al Cărţii despre bunuri.

41. Această reglementare se justifi că prin caracterul frecvent al unor asemenea litigii de vecinătate, care presupun administrarea unor probe precum cercetarea locală ori expertiza, astfel încât proximitatea instanţei faţă de obiectul litigiului prezintă importanţă.

f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;42. Dreptul şi obligaţia corelativă la grăniţuirea coproprietăţii (obligaţie propter rem)

fac parte din limitele normale de exercitare a dreptului de proprietate în raporturile dintre vecini (art. 584 C.civ., art. 560 NCC)2). Prin urmare, scopul acţiunii în grăniţuire, care decurge din reglementările de drept substanţial menţionate, este determinarea graniţei dintre cele două terenuri, prin semne exterioare3).

43. Cu toate că justifi carea calităţii procesuale active, respectiv pasive presupune stabilirea dreptului de proprietate ori a altui drept real principal asupra terenurilor învecinate, acţiunea în grăniţuire nu are ca obiect contestarea existenţei ori întinderii dreptului de proprietate asupra pârâtului [în caz contrar, ea se grefează pe o acţiune în revendicare, având caracter accesoriu, cu consecinţele care decurg din art. 123 alin. (1) NCPC], ci doar stabilirea corectă a limitelor materiale ale celor două terenuri, în concordanţă cu întinderea proprietăţii fi ecăruia (şi care, în sine, este necontestată)4).

În mod similar, apreciem că acţiunea în strămutare de hotare are caracter principal, atunci când reclamantul susţine că hotarul materializat pe teren nu corespunde limitelor reale (de asemenea necontestate) ale proprietăţilor celor două părţi şi solicită restabilirea amplasamentului corect al hotarului, pe limita de proprietate.

g) cererile posesorii;44. Cererea posesorie apără posesia, ca stare de fapt, împotriva tulburărilor din partea

terţilor şi se fundamentează pe ideea că nimeni nu-şi poate face dreptate singur. În măsura în care terţii justifi că un drept asupra bunului, aceştia, în caz de opunere din partea posesorului, sunt ţinuţi să introducă acţiunile petitorii care le sancţionează dreptul, recurgând astfel la puterea judecătorească pentru recunoaşterea şi realizarea dreptului lor, iar nu să intre în posesia bunului pe căi de fapt.

1) Pentru detalii, a se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 246-248. 2) Potrivit art. 584 C. civ., orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite

de a sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate. Art. 560 NCC dispune că proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi să contribuie la grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fi xarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta.

3) A se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 502-503. 4) A se vedea C. Bîrsan, Drept civil, 2013, p. 328. În acelaşi sens, s-a decis că stabilirea liniei de hotar

dintre proprietăţi este condiţionată de soluţia dată petitului privind revendicarea. Judecătorul este chemat să stabilească existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al părţilor, să constate dacă există sau nu o pretenţie justifi cată a reclamantului cu privire la ocuparea fără drept a terenului său şi, abia apoi, să stabilească linia de hotar care respectă confi guraţia drepturilor de proprietate (Trib. Argeş, s. civ., dec. nr. 3269 din 1 octombrie 2011 (în majoritate), cu comentariu aprobativ de L.C. Carcia, în RRDJ nr. 4/2012, pp. 48-61).


Gh.-L. Zidaru 269

Art. 94

45. Acţiunea posesorie a fost defi nită, sub imperiul vechii reglementări, ca ansamblul de mijloace procesuale prin care reclamantul solicită instanţei să-l oblige pe pârât să înceteze orice act de tulburare a posesiei sale asupra unui bun imobil sau să îi restituie în posesie bunul imobil, atunci când a fost deposedat1). Față de dispozițiile NCC, acțiunea posesorie poate avea ca obiect și un bun mobil.

Față de dispozițiile art. 29 NCPC, acţiunea civilă are ca obiect nu doar protecţia unui drept subiectiv pretins, ci şi a unei situaţii juridice; posesia, ca stare de fapt, naşte anumite consecinţe juridice, una dintre acestea fi ind protecţia posesiei prin intermediul acţiunii posesorii.

46. De lege lata, art. 949 alin. (1) NCC prevede că cel care a posedat un bun corporal cel puţin un an poate solicita instanţei de judecată prevenirea ori înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea, posesorul este îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi detentorului precar. O formă aparte de cerere posesorie este reglementată de art. 952 NCC, fi ind vorba despre cereri care, anterior, erau formulate în mod frecvent pe calea ordonanţei preşedinţiale.

47. Anumite dispoziţii procedurale cu privire la cererile posesorii se regăsesc în cuprinsul art. 1.002-1.004 NCPC. Cererile posesorii se judecă de urgenţă şi cu precădere, fi ind inadmisibile cererea reconvenţională şi orice alte cereri prin care se solicită protecţia unui drept în legătură cu bunul în litigiu. Hotărârea dată asupra cererii posesorii este supusă numai apelului.

48. Competența judecătoriei se justifi că prin raţiuni de proximitate şi prin caracterul relativ simplu al acestor litigii.

h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe;

49. Prin caracterul său cuprinzător, această normă atributivă de competenţă pune probleme de delimitare în raport cu cererile care, deşi au ca obiect obligaţii de a face neevaluabile în bani, sunt date de lege în competenţa altor instanţe.

50. După cum se cunoaşte, prin obligaţii de a face se înţelege orice prestaţie pozitivă, în afara celor care se încadrează în noţiunea de „a da” (obligaţia de a da are ca obiect constituirea sau transmiterea unui drept real)2). Ca urmare, simpla referire la existenţa unei obligaţii de a face este atât de cuprinzătoare, încât tinde să absoarbă o categorie nedefi nită de cereri care tind la realizarea unei prestaţii pozitive din partea pârâtului. Mai mult, în urma modifi cării textului prin Legea nr. 76/2012, acesta se referă şi la cererile al căror obiect este impunerea unei abstenţiuni.

51. În ambele cazuri, nu are importanţă dacă izvorul raportului juridic litigios este o obligaţie contractuală (bunăoară, o obligaţie de informare) ori extracontractuală (bunăoară, obligaţia de a nu săvârşi nicio ingerinţă asupra corespondenţei unei persoane).

52. Legea însăşi aduce o primă precizare importantă, în sensul că sunt date în competenţa judecătoriilor doar cererile privind obligaţiile de a face ori de a nu face neevaluabile în bani.

1) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II, p. 533. 2) În acest sens, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a II-a,

Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 67-68.

Cartea I

270 Gh.-L. Zidaru

Art. 94

Potrivit doctrinei, cererile în justiţie se împart în cereri patrimoniale şi nepatrimoniale. Cererile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, în vreme ce acţiunile sau cererile nepatrimoniale au ca obiect drepturi personal-nepatrimoniale, care nu au un conţinut evaluabil în bani1).

În ce ne priveşte, considerăm că au caracter patrimonial atât cererile care au ca obiect plata unei sume de bani ori obţinerea altui bun (bunul are prin defi niţie valoare economică, fi ind deci evaluabil în bani), cât şi cererile care, deşi nu tind în mod direct la obţinerea unei valori patrimoniale, decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial.

53. Această opinie se întemeiază şi pe decizia nr. 32/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite2). În raport de considerentele judicioase ale instanţei supreme, se impune concluzia că ori de câte ori cererea referitoare la o obligaţie de a face izvorăşte dintr-un raport juridic patrimonial, dreptul corelativ fi ind un drept real ori de creanţă, textul de lege aici discutat nu este aplicabil, competenţa materială urmând a fi stabilită după criteriul valoric, şi aceasta chiar dacă obiectul cererii, în sine, ar părea (cel puţin la prima vedere3)) neevaluabil în bani.

54. Considerăm însă că se impune o interpretare restrictivă a textului şi în ce priveşte obligaţiile de a face sau de a nu face cu caracter nepatrimonial, în sensul că nu orice cerere cu privire la astfel de obligaţii intră în competenţa judecătoriei, ci numai acele cereri a căror natură juridică relevă un litigiu de drept privat sau „de drept comun”. Judecătoria nu este competentă să soluţioneze cereri cu privire la acele raporturi juridice nepatrimoniale care, în raport de natura lor, sunt de competenţa altor instanţe. Avem în vedere cereri a căror natură juridică relevă un litigiu de contencios administrativ (spre exemplu, cererea

1) A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol. I. Din perspectiva noului Cod de procedură civilă, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010 (citat în continuare: „I. Deleanu, Tratat, 2010”), p. 174.

2) Publicată în M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008. Curtea a statuat că: „Acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, pe când acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fi zică sau juridică, drepturi fără conţinut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale. (…) Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fi ind factorul confi gurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: califi carea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac. Ca atare, se poate afi rma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie «transferă» caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.În consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară (s.n., Gh.-L.Z.). În aceste condiţii, trebuie considerate acţiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competenţa materială sau căile de atac, între altele, acţiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acţiunea în reducţiune testamentară, acţiunile în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, acţiunile în constatarea simulaţiei unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acţiunile în regres şi în revocare”.

3) Considerăm că nu există cereri patrimoniale neevaluabile în bani, aceasta fi ind o contradicţie în termeni. A se vedea şi infra, cu privire la art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC. În altă opinie, nu se poate pune semnul egalității între cererile patrimoniale și cererile evaluabile în bani; ar exista, prin urmare, cereri patrimoniale care nu sunt susceptibile de evaluare, precum cererea de obligare a pârâtului la remiterea unor documente. În acest sens, a se vedea A. Constanda, în Comentarii Noul Cod, p. 294.


Gh.-L. Zidaru 271

Art. 94

având ca obiect obligarea autorităţii publice să emită un act administrativ1)), de dreptul muncii (spre exemplu, cererea având ca obiect completarea sau eliberarea carnetului de muncă, ori asigurarea anumitor condiţii de muncă), de proprietate intelectuală (spre exemplu, cererea având ca obiect obligarea pârâtului să declare lanţul de aprovizionare şi de distribuţie a produselor contrafăcute) ş.a. În caz contrar, s-ar fragmenta competenţa materială a tribunalului, atribuită anterior de lege în considerarea naturii speciale a unor litigii [cf. art. 93 pct. 1 NCPC, în forma iniţială a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă], iar judecătoria ar fi transformată, contrar voinţei legiuitorului, într-o instanţă de drept comun pentru toate cererile neevaluabile în bani. Or, prin alegerea unei formule sintetice şi cuprinzătoare privind competenţa tribunalului [art. 95 pct. 1 NCPC], în locul uneia descriptive şi enumerative, legiuitorul nu a urmărit nicidecum scăderea competenţei tribunalului în materiile expres enunţate de art. 2 pct. 1 C. pr. civ. anterior, ci doar cuprinderea acestora în formularea sintetică ce se regăseşte în forma fi nală a Codului. Acest element, chiar dacă relevă o interpretare istorico-teleologică, trebuie avut în vedere pentru a nu denatura aplicarea noului sistem al competenţei materiale, care prevede competenţa de drept comun a tribunalului.

55. Soluţia legislativă urmăreşte degrevarea instanţelor superioare în grad.i) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;56. Această soluţie nu este nouă, ea fi ind prevăzută începând cu anul 2005 de art. 2

pct. 1 lit. b) C. pr. civ.2), care excludea din competenţa tribunalelor cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare.

57. Norma este aplicabilă doar dacă cererea de împărţeală judiciară este formulată pe cale principală, iar nu dacă este formulată pe cale accesorie ori incidentală într-un proces având alt obiect, care ar fi de competența altei instanțe (art. 123 NCPC).

Dacă însă cererea de partaj este precedată de cereri având ca obiect constatarea deschiderii succesiunii, a calităţii de moştenitor şi a cotelor-părţi, apreciem că aceste cereri nu pot fi califi cate ca principale, ci simple chestiuni prealabile ce trebuie soluţionate în cadrul partajului (ele nici nu trebuie formulate distinct), instanţa fi ind învestită, în fapt, cu o cerere unică, având ca fi nalitate partajul. Credem că această interpretare se sprijină pe textele speciale din materia procedurii speciale de partaj: aceasta se aplică indiferent de titlul proprietăţii comune (art. 979 NCPC), prin hotărârea de partaj trebuie stabilite, prin defi niţie şi chiar dacă nu se formulează cereri speciale în acest sens, bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fi ecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii. Dacă se

1) S-a decis, în mod just, că într-o cauză în care reclamantul a solicitat obligarea Direcției de Impozite și Taxe Locale să-l exonereze sau, în subsidiar, să-i recalculeze taxele pretinse pentru construcția cu destinația de garaj, cererea vizează un raport juridic fi scal, întrucât privește o taxă datorată bugetului local. Fiind vorba de un litigiu de natură fi scală, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competent fi ind tribunalul, iar nu judecătoria (C. Ap. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 39 din 20 ianuarie 2011, disponibilă pe www.cab1864.eu).

2) În redactarea dată prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modifi carea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 609 din 14 iulie 2005. Anterior, în această materie era aplicabil criteriul valoric. A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modifi cările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 (II), în Dreptul nr. 2/2001, p. 31.

Cartea I

272 Gh.-L. Zidaru

Art. 94

împarte o moştenire, instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii [art. 983 alin. (1) NCPC]. Ca urmare, „cererile” de natura celor amintite privesc aspecte indispensabile oricărui partaj, nefi ind veritabile capete de cerere distincte; ele nu pot fi privite ca cereri accesorii, în realitate, cererea principală, unică, cu care este sesizată instanţa fi ind partajul, care este de competenţa exclusivă a judecătoriei, chiar dacă pârâţii ar formula, pe cale incidentală, cereri prin care se contestă calitatea de moştenitor a unei părţi ori cotele ce se cuvin acestora (bunăoară, pe calea unei acţiuni în anularea certifi catului de moştenitor sau în reducţiunea liberalităţii excesive). Aceste cereri vor urma regimul prevăzut de art. 123 alin. (1) NCPC (corespondentul art. 17 C. pr. civ.).

58. Controversată este însă competenţa de soluţionare a cererii de partaj, dacă aceasta este alăturată unei cereri în materie succesorală. Bunăoară, dacă cererea de partaj este alăturată unei petiţii de ereditate ori unei alte cereri în materie succesorală (precum reducţiunea liberalităţilor excesive sau anularea certifi catului de moştenitor)3).

Într-o interpretare, care se întemeiază pe dispoziţiile art. 30 alin. (4) NCPC („cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal”), partajul ar avea caracter accesoriu faţă de cererile în materie succesorală care infl uenţează rezultatul partajului şi care urmăresc o fi nalitate distinctă faţă de partaj, putând fi formulate şi de sine stătător4). În acest caz, competenţa s-ar stabili după valoarea obiectului cererii principale (ex., valoarea supusă reducţiunii), fără ca aceasta să echivaleze întotdeauna cu valoarea masei partajabile (activul brut, potrivit art. 105 NCPC), iar partajul ar urma regimul prevăzut de art. 123 alin. (1) NCPC, fi ind de competenţa judecătoriei ori a tribunalului, după caz. Desigur, în acest caz şi regimul căilor de atac diferă, fi ind posibil ca hotărârea de partaj să fi e supusă deopotrivă apelului la curtea de apel şi recursului la

3) În materie succesorală s-a renunţat la atribuirea de competenţă în favoarea judecătoriei, indiferent de valoare. Pentru corelarea dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. i) și ale art. 105 NCPC, a se vedea și A. Constanda, în Comentarii Noul Cod, p. 277. În doctrină s-a arătat că în categoria proceselor în materie succesorală pot fi enumerate acţiunile pentru anularea, constatarea valabilităţii ori executarea unui testament, anularea certifi catului de moştenitor, reducţiunea liberalităţilor excesive, raportul donaţiilor, cererile pentru conservarea şi administrarea bunurilor, în timpul stării de indiviziune, anularea sau rezoluţiunea vânzării de drepturi succesorale, ieşirea din indiviziune succesorală, petiţia de ereditate, predarea unui legat cu titlu particular, cererea prin care creditorii personali ai defunctului valorifi că drepturi din contracte, în temeiul unui titlu posterior deschiderii succesiunii. Nu intră în schimb în categoria cauzelor în materie succesorală cererea reală imobiliară introdusă de un terţ împotriva moştenitorilor ori cea prin care moştenitorii valorifi că împotriva unor terţi, debitori ai defunctului, drepturi culese din succesiune. În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, M. Tăbârcă, Tr.C. Briciu, Comentariu asupra modifi cărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, în Dreptul nr. 12/2005, p. 11.

4) Bunăoară, cererea de reducţiune a liberalităţii excesive poate fi formulată anterior partajului, de vreme ce această cerere este patrimonială şi prescriptibilă [art. 1.095 alin. (1) NCC], în vreme ce partajul este o cerere nesupusă prescripţiei [art. 1.143 alin. (1) NCC]. Poate, aşadar, exista interesul lămuririi acestor chestiuni, prealabil partajului. În ce priveşte însă raportul donaţiilor [art. 1.146 şi urm. NCC], legea prevede expres că acesta se realizează în cadrul partajului [art. 1.152 alin. (1) NCC], fi ind, aşadar, inadmisibilă formularea unei cereri de raport pe cale separată. Mai mult, cererea de raport este imprescriptibilă, întocmai ca şi partajul, consecinţă care rezultă, credem, din textul care impune efectuarea împreună a celor două operaţiuni. Or, partajul este imprescriptibil şi nu se poate ajunge pe cale ocolită la soluţia contrară, obligând coindivizarii să ceară partajul în termenul de prescripţie, doar pentru a se putea efectua şi raportul donaţiilor.


Gh.-L. Zidaru 273

Art. 94

Curtea de Casaţie, dacă valoarea obiectului cererii depăşeşte suma de 500.000 lei [art. 483 alin. (2) şi (3) NCPC]1).

În altă interpretare, în condiţiile în care partajul constituie fi nalitatea oricărei cereri în materie succesorală împreună cu care este formulat, – iar un argument interesant în sprijinul acestei teze îl constituie împrejurarea că cereri precum reducţiunea liberalităţilor excesive ori raportul donaţiilor se soluţionează prin încheierea de admitere în principiu [art. 984 alin. (2) NCPC], iar nu prin hotărârea de partaj, fi ind aşadar etape de realizare a acestuia – acesta constituie, în realitate, cererea principală, competenţa judecătoriei fi ind atrasă de prevederile art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC, indiferent de valoare. În această interpretare, pe care o considerăm preferabilă, chiar dacă, aparent, este difi cil de susţinut faţă de prevederile art. 30 alin. (4) NCPC, criteriul valoric de stabilire a competenţei se aplică numai cererilor în materie succesorală formulate fără a se solicita totodată şi partajul.

59. În doctrină s-a arătat că această normă de competenţă este criticabilă din punct de vedere teoretic, întrucât aceste cereri nu sunt, adesea, mai puţin complexe decât o acţiune în revendicare, singura raţiune vizibilă fi ind aceea de a descongestiona instanţele superioare2). Apreciem însă că acest considerent pragmatic este sufi cient de pertinent, norma legală fi ind judicioasă.

j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;

60. Acest text instituie una dintre cele mai importante competenţe ale judecătoriei, din punct de vedere practic, respectiv al numărului de cauze care intră sub incidenţa sa.

Cu toate că a conferit tribunalelor calitatea de primă instanţă de drept comun, NCPC operează o delimitare echilibrată, după criteriul valoric, între competenţa judecătoriei şi cea a tribunalului3). Judecătoriile păstrează o competenţă destul de extinsă în materia cererilor de drept privat4) evaluabile în bani.

61. În raport de considerentele expuse anterior5), au caracter patrimonial atât cererile care au ca obiect plata unei sume de bani ori obţinerea altei valori economice, cât şi cererile care, deşi nu tind în mod direct la obţinerea unei astfel de valori, decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial. Potrivit deciziei nr. 32/2008, pronunţată de Curtea de Casaţie în Secţii unite, cererile în materie civilă şi comercială având ca obiect constatarea existenţei sau

1) Potrivit art. 980 alin. (3) NCPC, hotărârea de partaj este supusă numai apelului. Cu toate acestea, dacă partajul s-a cerut pe cale incidentală, hotărârea este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea dată asupra cererii principale. Acelaşi este şi termenul pentru exercitarea căii de atac, chiar dacă se atacă numai soluţia dată asupra partajului. Aplicarea criteriilor prevăzute la art. 973 nu poate fi cenzurată pe calea recursului.

2) În acest sens, a se vedea I. Leş, Tratat, 2010, p. 244. 3) Apreciem că plafonul valoric, majorat la 200.000 lei prin Legea nr. 76/2012, este sufi cient de moderat

pentru a nu se putea spune că se goleşte de conţinut regula plenitudinii de competenţă a tribunalului. Pe de altă parte, reglementarea este judicioasă în raport de realitățile organizării judiciare actuale, în care la judecătorii își desfășoară activitatea un număr mai mare de judecători decât la tribunale.

4) Am folosit această terminologie întrucât, după cum se ştie, Noul Cod civil a renunţat la sistemul dualist al dreptului privat – respectiv la diviziunea în drept civil şi drept comercial – promovând o concepţie monistă, integratoare asupra dreptului privat. În acest sens, potrivit art. 3 alin. (1) NCC, „Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”.

5) A se vedea supra, comentariul cu privire la art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC.

Cartea I

274 Gh.-L. Zidaru

Art. 94

inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea1), rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

62. Considerăm că în raport de raţiunea pentru care aceste cereri sunt considerate patrimoniale – caracterul patrimonial al raportului juridic şi fi nalitatea patrimonială a cererii –, competenţa în cazul cererilor privitoare la acte translative de proprietate se estimează şi se stabileşte în raport de valoarea de circulaţie a bunului ce formează obiectul derivat al actului juridic litigios, la data introducerii acţiunii, iar nu în funcţie de valoarea indicată în actul juridic respectiv. Aceasta întrucât este posibil ca valoarea înscrisă în act să fi e ori mai mică, ori mai mare decât valoarea actuală a bunului respectiv, or ceea ce prezintă relevanţă este valoarea interesului litigios al reclamantului, evaluat potrivit unor criterii economice, la data începerii procesului.

Mai difi cilă este evaluarea interesului urmărit prin declanșarea litigiului în cazul unor acte netranslative de proprietate ori, în general, în cazul cărora valoarea interesului litigios nu se raportează la un bun. După părerea noastră, difi cultatea de a evalua o cerere patrimonială nu poate conduce la concluzia că cererea, deşi patrimonială, ar fi „neevaluabilă în bani”, întrucât aceasta constituie o contradicţie în termeni. Prin defi niţie, orice cerere privitoare la un raport juridic patrimonial este evaluabilă în bani, iar în lipsa altor criterii, valoarea va fi stabilită după preţuirea reclamantului [art. 194 lit. c) NCPC], prin raportare la interesul patrimonial pe care l-ar prezenta pentru el admiterea cererii formulate, şi, în caz de contestaţie, prin estimare, în raport de înscrisurile depuse şi explicaţiile prezentate de părţi [art. 98 alin. (3) NCPC]2).

63. Sub un alt aspect, limita valorică va fi aceeaşi, indiferent de calitatea părţilor, respectiv dacă aceştia au sau nu calitatea de profesionişti.

III. Alte cereri date în competenţa judecătoriei 64. Potrivit art. 94 pct. 2 NCPC, judecătoriile judecă în primă şi ultimă instanţă cererile

privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv. Acest text, introdus prin Legea nr. 76/2012, a preluat dispoziţiile art. 1 alin. (11) C.pr.civ.3).

1) Anterior, s-a decis că acţiunea ce are ca obiect rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare, precum şi restabilirea situaţiei anterioare, respectiv reintrarea în proprietatea vânzătorului a bunului vândut, este evaluabilă în bani, întrucât prin hotărârea pronunţată şi numai pe baza ei se redobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului, iar evaluarea se face în raport cu valoarea imobilului. În acest sens, a se vedea ÎCCJ. s. civ. propr. int., dec. nr. 8261 din 20 octombrie 2005, în PR nr. 1/2006, pp. 33-34, cu notă critică de J. Goicovici, în PR nr. 4/2007, pp. 29-32.

2) Discuția este relevantă și pentru determinarea câmpului de aplicare a art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC, care se referă la obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani. În ce ne privește, considerăm că acest text se referă numai la obligațiile care decurg din raporturi juridice fără conținut patrimonial.

3) Potrivit art. 1 pct. 11 coroborat cu art. 299 alin. (11) C. pr. civ., introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, judecătoria judecă în primă şi ultimă instanţă – legiuitorul a voit să spună: prin hotărâre irevocabilă, nesupusă recursului – procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv. Pentru observaţii cu privire la această dispoziţie legală, a se vedea şi: V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Reforma sistemului judiciar. Modifi cările Codului de procedură civilă şi a legislaţiei conexe aduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, în RRDP nr. 6/2010, pp. 25-26; D. Atasiei, H. Ţiţ, Mica reformă în justiţie: Legea nr. 202/2010 comentată, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 1-9.


Gh.-L. Zidaru 275

Art. 94

65. Raţiunea acestei soluții legislative a fost aceea de a degreva instanţele de control judiciar de cereri al căror obiect are o mică valoare şi în cazul cărora soluţionarea rapidă a cererii este mai importantă decât parcurgerea mai multor grade de jurisdicţie. Astfel înţeleasă, opțiunea legiuitorului apare raţională. Totuşi, principial, se puteau exprima rezerve faţă de această soluţie, având în vedere că nu există nicio conexiune necesară între difi cultatea ori importanţa problemelor de drept ridicate de soluţionarea cauzei, pe de-o parte, şi valoarea obiectului cererii, pe de altă parte1).

66. Aceste rezerve sunt confi rmate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care prin Dec. nr 967/20.11.20122) a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. art. 1 pct.11 şi ale art. 299 alin. (11) C.pr.civ., prin raportare la dispozițiile art. 16 și art. 129 din Constituție. Instanța constituțională a reținut că valoarea obiectului litigiului nu constituie un criteriu sufi cient pentru a justifi ca suprimarea oricărei căi de atac împotriva hotărârii primei instanțe, soluție care face imposibilă exercitarea controlului judiciar și golește de conținut dispozițiile art. 129 din Constituție3).

Cu toate că formal decizia Curții nu privește dispozițiile NCPC, în substanță identice, aceste prevederi erau afectate de același viciu de constituționalitate. Din acest motiv, prin art. V din O.U.G. nr. 4/20134) a fost abrogat art. 94 pct. 2 NCPC. Așadar, hotărârile judecătorești la care se referea textul abrogat vor fi supuse apelului, în condițiile dreptului comun.

67. Potrivit art. 94 pct. 3 NCPC, judecătoriile judecă acele căi de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.

68. Textul reia, într-o formă îmbunătăţită, art. 1 pct. 2 C. pr. civ., care se referă la competenţa de a judeca „plângerile” împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege5).

Doctrina a interpretat totuşi noţiunea de „plângeri” în sens larg, ca referindu-se la orice cale de atac prin care judecătoria exercită controlul judecătoresc asupra hotărârilor pronunţate

1) Pentru consideraţii critice, inclusiv îndoieli cu privire la constituţionalitatea normei, din perspectiva art. 129 din Constituţie, a se vedea: Gh.-L. Zidaru, Observații și propuneri privind proiectul legii privind unele măsuri pentru accelerarea proceselor, studiu disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data de 22 septembrie 2010); I. Leş, Refl ecţii – parţial critice – asupra modifi cărilor şi completărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010 pentru accelerarea soluţionării proceselor, în Dreptul nr. 1/2011, pp. 13-14.

2) Publicată în M. Of. nr. 863 din 18 decembrie 2012. 3) „De asemenea, Curtea constată, în acord cu jurisprudenţa sa (a se vedea Deciziile nr. 45 din

14 martie 2000, publicată în Monitorul Ofi cial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000, sau nr. 84 din 4 mai 2000, publicată în Monitorul Ofi cial al României, Partea I, nr. 367 din 8 august 2000), că semnifi caţia sintagmei „în condiţiile legii”, cuprinsă în dispoziţiile art. 129 din Constituţie, se referă la condiţiile procedurale de exercitare a căilor de atac şi nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei”.

4) O.U.G. nr. 4/2013 privind modifi carea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modifi carea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013.

5) A se vedea şi I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 165, unde se subliniază în mod just că şi termenul de „hotărâre” trebuie interpretat într-un sens generic, anume în sensul că se referă la orice alt act jurisdicţional, indiferent de denumirea sa.

Cartea I

276 Gh.-L. Zidaru

Art. 94

de organe cu activitate jurisdicţională, din afara sistemului instanţelor judecătoreşti1). S-a învederat în mod corect că, în raport de dispoziţiile art. 21 din Constituţie cu privire la liberul acces la justiţie, nu ar putea exista hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice sau ale altor organe cu activitate jurisdicţională, sustrase controlului judecătoresc2).

69. Apreciem că în lipsa unei dispoziţii legale exprese cu privire la competenţa de soluţionare a căilor de atac împotriva acestor hotărâri, acestea ar fi de competenţa instanţelor de contencios administrativ, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, ori de câte ori este vorba despre un act administrativ-jurisdicţional; ca urmare, norma cuprinsă în art. 94 pct. 2 NCPC instituie doar o competenţă reziduală cu privire la exercitarea controlului judecătoresc, aplicabilă ori de câte ori nu ar fi atrasă competenţa instanţelor de contencios administrativ ori a altei categorii de instanţe, potrivit unei dispoziţii exprese a legii.

70. Judecătoriile judecă orice alte cereri date în competenţa lor, potrivit art. 94 pct. 4 NCPC. Suntem în prezenţa unei norme de trimitere la alte dispoziţii cuprinse în Noul Cod de procedură civilă, respectiv la norme cuprinse în legi speciale.

71. În ce priveşte competenţele speciale atribuite judecătoriei prin alte norme cuprinse în Noul Cod, reţinem că judecătoriei îi revine:

a) soluţionarea cererilor de asigurare a probelor, formulate pe cale separată, înainte de judecata asupra fondului [art. 360 alin. (1)];

b) soluţionarea cererilor de încuviinţare a executării silite, a contestaţiilor la executare şi a altor incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, ca instanţă de executare [potrivit art. 650 alin. (1), instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se afl ă sediul biroului executorului judecătoresc care face executarea];

Fără a enumera exhaustiv incidentele apărute în cursul executării silite, de competenţa instanţei de executare, semnalăm doar că, potrivit art. 723 alin. (3) NCPC, sunt de competenţa instanţei de executare cererile de întoarcere a executării silite, formulate pe cale separată3).

c) soluţionarea cererilor cu valoare redusă, potrivit Titlului X („Procedura cu privire la cererile de valoare redusă”) din Cartea a VI-a („Proceduri speciale”), în condiţiile art. 1.027 alin. (1);

d) soluţionarea cererilor de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii, potrivit Titlului XII („Procedura privitoare la înscrierea

1) În acest sens, V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 403; I. Leş, Tratat, 2010, p. 246; M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 44 (în această lucrare poate fi consultată şi o listă a actelor normative speciale care fac aplicaţia acestei reguli din Cod, pp. 18-20).

2) În acest sens, I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 525.3) Chestiunea de a şti dacă, în reglementarea anterioară, întoarcerea executării silite este supusă

criteriului valoric de stabilire a competenţei, potrivit dreptului comun, a fost controversată. În sens afi rmativ, a se vedea, de ex., ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 1126 din 15 februarie 2005, apud Dreptul nr. 5/2006, p. 265; de asemenea, I. Leş, Legislaţia executării silite. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 159; în sensul negativ (s-a statuat că cererea de întoarcere a executării silite ar fi de competenţa instanţei de executare), a se vedea ÎCCJ, s. com., dec. nr. 560 din 11 februarie 2010, disponibilă pe www.scj.ro. Cu puţine luni înainte de intrarea în vigoare a NCPC, care prevede expres competenţa instanţei de executare, Curtea de Casaţie s-a pronunţat în acelaşi sens (decizia în interesul legii nr. 5 din 12 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 251 din 13 aprilie 2012).


Gh.-L. Zidaru 277

Art. 95

drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii”) din Cartea a VI-a, în condiţiile art. 1.050 alin. (1);

e) căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva propriilor hotărâri [art. 505 alin. (1), art. 510 alin. (1) NCPC];

f) cererile de îndreptare, lămurire şi completare a propriilor hotărâri (art. 442-444 NCPC).72. Sub rezerva dispoziţiilor Legii nr. 76/2012, judecătoria rămâne totodată competentă

să judece cererile atribuite în competenţa sa potrivit unor norme speciale1), ştiut fi ind că norma generală ulterioară nu derogă de la norma specială anterioară, dacă legea nu prevede expres altfel.

73. Faţă de dispoziţiile art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora, la data intrării în vigoare a NCPC, se abrogă orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale, se ridică problema de a şti dacă normele speciale de competenţă, care dau anumite pricini în competenţa judecătoriei, sunt contrare art. 95 pct. 1 NCPC, care instituie competenţa de drept comun a tribunalului. Răspunsul este negativ, o atare contrarietate nu există, de vreme ce art. 95 pct. 1 NCPC dă în competenţa tribunalului toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe; norma nu distinge între categoriile de legi şi, mai ales, nu se referă la „toate cererile care nu sunt date prin prezentul Cod în competenţa altor instanţe”, caz în care, într-adevăr, s-ar fi putut reţine o contrarietate între art. 95 pct. 1 NCPC şi normele de competenţă cuprinse în legi speciale. De altfel, o dovadă peremptorie în sensul arătat o constituie împrejurarea că prin Legea nr. 76/2012 au fost modifi cate explicit norme de competenţă, or în teza abrogării, operaţiunea de selecţie a legiuitorului de a păstra unele norme speciale şi de a modifi ca altele, nu ar mai fi avut nicio noimă.

Art. 95. Tribunalul

Tribunalele judecă:

1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor

instanţe;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii

în primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;


Comentariu

I. Competenţa în primă instanţă a tribunalelor1. Tribunalul va avea, din nou, plenitudine de jurisdicţie pentru judecata în primă instanţă,

fi ind aşadar prima instanţă de drept comun, soluție pe care o considerăm principial corectă.2. În forma sa fi nală, NCPC prevede expres că tribunalul judecă în primă instanţă toate

cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe2), nemaifi ind enumerate

1) Pentru o listă a unor astfel de reglementări, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, pp. 20-27 (la nivelul anului 2008), precum și I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, pp. 165-166.

2) O astfel de dispoziţie, simplă şi clară, se regăsea şi în cuprinsul art. 8 alin. (1) din Codul de procedură civilă Carol al II-lea din 1940.

Cartea I

278 Gh.-L. Zidaru

Art. 95

competenţele atribuite tribunalului în diferite materii. Tehnica adoptată prin Legea nr. 76/2012 pune în evidență regula de drept comun (plenitudinea de competență a tribunalului), însă precizăm că enumerarea competenţelor atribuite tribunalului în anumite materii era de natură să asigure certitudinea juridică şi să înlăture unele difi cultăţi de interpretare.

Totuşi, subliniem că, adoptând această soluţie legislativă, legiuitorul a vrut să înglobeze într-un text unic competenţele enumerate anterior în mod expres şi că nu se poate susţine că s-ar fi intenţionat, în vreun fel, limitarea ori excluderea competenţei tribunalului în materiile anterior expres enunţate de lege – şi avem în vedere, îndeosebi, contenciosul administrativ, litigiile de muncă şi de asigurări sociale, proprietatea intelectuală, exproprierea, cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărârilor străine. Toate aceste cereri trebuie privite ca fi ind de competenţa tribunalului, în virtutea plenitudinii de competenţă a acestei instanţe, instituită de art. 95 pct. 1 NCPC1).

3. Pornind, aşadar, de la premisa esenţială că tribunalului îi revine competenţa de a judeca ori de câte ori legea – respectiv normele cuprinse în NCPC sau în legile speciale, în măsura în care acestea nu au fost modifi cate prin Legea nr. 76/20122) – nu prevede expres competenţa altei instanţe, vom face câteva precizări punctuale.

a) cererile patrimoniale3)

4. Din coroborarea dispoziţiilor art. 95 pct. 1 NCPC cu art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC, rezultă că numai cererile patrimoniale al căror obiect are o valoare mai mare de 200.000 lei sunt de competenţa tribunalului, celelalte fi ind de competenţa judecătoriei.

Însă, în condiţiile în care textul cuprinde precizarea fi nală „indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”, rezultă limpede că legiuitorul a voit să supună aceste norme de competenţă doar litigiilor de drept civil, în sens larg, incluzând aici şi materia comercială (în accepţiunea anterioară NCC), unifi când astfel materia „civilă” şi cea „comercială”. Norma nu îşi extinde aplicarea asupra tuturor litigiilor de drept privat, nefi ind aplicabilă, bunăoară, litigiilor de muncă (între angajator şi salariat)4) – a fortiori, nici litigiilor de asigurări sociale, care sunt de drept public – ori litigiilor de proprietate intelectuală, care sunt date, indiferent de valoare, în competenţa de primă instanţă a tribunalului,

1) În același sens, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, p. 168. 2) Reiterăm cele arătate anterior (a se vedea supra, comentariul cu privire la art. 94 NCPC), că nu există

nicio contrarietate între normele de competență cuprinse în legi speciale, prin care anumite categorii de cauze sunt date în competența judecătoriilor sau, după caz, a curților de apel, și art. 95 pct. 1 NCPC. În măsura în care a apreciat că se impune modifi carea acestor norme, legiuitorul a făcut acest lucru prin Legea nr. 76/2012, respectiv prin Legea nr. 2/2013. Restul normelor speciale de competență, care nu au fost modifi cate ori abrogate expres, sunt și rămân în vigoare.

3) Cu privire la noţiunea de „cerere patrimonială”, a se vedea supra, comentariile cu privire la art. 94 pct. 1 lit. h) şi j) NCPC.

4) În privința acestora din urmă, art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată în M. Of. nr. 625 din 31 august 2012, astfel cum a fost modifi cat prin art. XXI din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, dispune, în mod clarifi cator, următoarele: „Confl ictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal”. În privința confl ictelor colective de muncă se aplică aceeași soluție, în temeiul normei generale cuprinse în art. 95 pct. 1 NCPC. Într-un sens similar, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 281.


Gh.-L. Zidaru 279

Art. 95

potrivit dreptului comun1). Fiind o normă de excepţie, art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC este de strictă interpretare şi aplicare, nefi ind supusă unei interpretări extensive ori pe cale de analogie.

5. Câteva precizări adiționale se impun în legătură cu litigiile dintre profesioniști ori în care una dintre părți are calitatea de profesionist. Sub imperiul NCPC, nu există reguli derogatorii de competență și de procedură pentru aceste categorii de litigii. Concepția monistă a NCC a impus înlăturarea normelor de competență și de procedură cu caracter derogatoriu cu privire la ceea ce, sub imperiul Codului de comerț din 1881, constituia un litigiu comercial2).

6. Credem că este corectă soluția legiuitorului, care a tras concluziile ce se impuneau din noua reglementare de drept comun a raporturilor de drept privat și a înlăturat regulile de competență derogatorii cu privire la fostele litigii comerciale.3) De vreme ce fostele art. 3, art. 4, art. 7 și art. 56 C.com. au fost abrogate prin Legea nr. 71/2011, vechile criterii de comercialitate nu mai pot fi uzitate pentru delimitarea „competenței” fostelor secții comerciale, aplicarea „tacită” a acestor criterii în practica judiciară fi ind lipsită de temei.

7. Din ansamblul prevederilor art. 225-228 din Legea nr. 71/2011 rezultă că legiuitorul nu a voit să mențină secții civile „specializate”, cu o competență distinctă în ce privește cauzele cu profesioniști. Dimpotrivă, fostele secții comerciale au fost reorganizate ca secții civile, existând totodată opțiunea unifi cării lor cu secțiile civile existente [art. 225 alin. (1) din Legea nr. 71/2011]. Art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că în anumite

1) În privința acestora din urmă s-ar putea susține și contrariul, având în vedere că și această categorie de litigii se subsumează litigiilor de drept privat cărora, dacă sunt patrimoniale, le este aplicabil criteriul valoric instituit de art. 94 pct. 1 lit. j) coroborat cu art. 95 pct. 1 NCPC. Însă, după cum spuneam, scopul urmărit de legiuitor a fost cuprinderea normelor de competență enunțate anterior expres în cuprinsul art. 93 pct. 1 din Legea nr. 134/2010, în forma sa inițială, într-o formulă sintetică, fără ca această opțiune redacțională să implice o reducere a competențelor atribuite tribunalului. Ar fi fost de altfel cel puțin contradictoriu ca NCPC să proclame competența de drept comun a tribunalului pentru judecata în primă instanță și, totodată, să diminueze competențele speciale ale acestei instanțe, reglementate și de art. 2 pct. 1 C. pr. civ. În sensul interpretării pe care o propunem, a se vedea și A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 280. Cu toate acestea, pentru a înlătura difi cultățile de interpretare, considerăm preferabil să se insereze o normă specială de competență în cuprinsul O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, cu modifi cările ulterioare (publicată în M. Of. nr. 643 din 20 iulie 2005), conform căreia cererile în materie de proprietate intelectuală sunt de competența tribunalului, dacă legea nu prevede expres altfel.

2) S-a arătat cu temei că delimitarea litigiilor comerciale de cele civile nu a fost un demers facil și nici unul rezolvat în mod unitar de jurisprudență. Dimpotrivă, după cum s-a arătat, îndeosebi aplicarea art. 56 C. com. a generat controverse care s-au constituit în surse aproape inepuizabile de practică judiciară neunitară. În acest sens, a se vedea Tr.C. Briciu, Comentariu la încheierile pronunțate de Jud. Timișoara, s. I civ., la 5 noiembrie 2012, respectiv 9 noiembrie 2012, în RRDJ nr. 6/2012, pp. 39 și urm.; a se vedea și V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Impactul Noului Cod Civil..., pp. 79-80.

3) Deși înaintea intrării în vigoare a NCC a fost dezbătută varianta instituirii unei reguli speciale de competență pentru litigiile dintre profesioniști (iar nu dintre un profesionist și un neprofesionist!), decurgând din actele și faptele încheiate, respectiv săvârșite în exercițiul activității lor profesionale, legiuitorul a repudiat în cele din urmă această soluție și a optat pentru unifi carea regulilor de competență, ceea ce a impus transformarea secțiilor comerciale în secții civile (textele corespunzătoare se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea a NCC, dată fi ind intrarea în vigoare decalată temporar a celor două coduri).

Cartea I

280 Gh.-L. Zidaru

Art. 95

materii se pot înfi ința complete specializate în cadrul secțiilor civile (reorganizate ori, după caz, unifi cate), prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii. De vreme ce, pe de-o parte, înfi ințarea acestor complete este facultativă (fi ind posibil ca, în ipoteza neînfi ințării, pricinile enumerate de text să fi e soluționate de complete civile „obișnuite”1)), iar, pe de altă parte, lista cauzelor prevăzute de art. 226 alin. (1) este enunțiativă, iar nu limitativă, ea fi ind stabilită nu prin lege, ci prin hotărârea C.S.M., la propunerea colegiului de conducere a fi ecărei instanțe, singura interpretare care corespunde normelor constituționale și legale în vigoare este că nu suntem în prezența unor norme de competență, ci a unor simple norme de organizare judiciară, menite să asigure o organizare fl exibilă a activității fi ecărei instanțe, în concordanță cu situația specifi că a acesteia și cu necesitatea valorifi cării unei experiențe profesionale acumulate de judecători prin soluționarea fostelor litigii comerciale. Acest scop rezultă cu evidență din cuprinsul art. 226 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

8. Despre o veritabilă competență prevăzută de lege este însă vorba în cazul cererilor de insolvență, având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 a insolvenței2).

9. Dacă s-ar interpreta că regulile instituie pe calea prevăzută de art. 226 din Legea nr. 71/2011 ar fi veritabile norme de competență (fi e și raportate la secția ori, după caz, la completul specializat, iar nu la instanță, în ansamblul său) s-ar încălca dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, conform cărora competența instanțelor judecătorești poate fi stabilită numai prin lege, nicidecum prin hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii ori prin acte interne ale colegiului de conducere al instanței. Nu s-ar putea susține că aceste acte doar concretizează reguli de competență instituite de lege, câtă vreme legea lasă la latitudinea colegiilor de conducere a instanțelor și a Consiliului Superior al Magistraturii dacă aceste complete vor fi sau nu înfi ințate și, în caz afi rmativ, care sunt cauzele judecate de aceste complete, cauze care pot fi diferite de la o instanță la alta. Or, sintagma „numai prin lege” impune, cel puțin, ca printr-un act normativ cu putere de lege să fi e stabilite reguli sufi cient de precise și complete încât să permită ele însele determinarea instanței competente, fără a fi necesară completarea lor cu acte având o forță juridică inferioară legii3).

Pe de altă parte, dacă s-ar admite soluția cu care nu suntem de acord, s-ar încălca într-o manieră inadmisibilă cerința egalității cetățenilor în fața legii și, în mod specifi c, în fața instanțelor judecătorești, câtă vreme aceste presupuse reguli de „competență” nu sunt uniforme, ci dimpotrivă, ele diferă de la o instanță la alta și nu sunt accesibile și

1) De aceea, în niciun caz nu se poate susține că am fi în prezența unor norme de competență „exclusivă” în favoarea acestor complete specializate.

2) Publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modifi cările ulterioare. Potrivit textului de lege menționat, toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secţie specială de insolvenţă, acesteia îi aparţine competenţa pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege.

3) Subliniem că în ce privește fostele tribunale comerciale (din Cluj, Mureș și Argeș), reorganizate ca tribunale civile specializate, potrivit art. 228 din Legea nr. 71/2011, s-a creat o stare contrară dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, întrucât competența acestor tribunale, care constituie instanțe judecătorești distincte, nu este reglementată (numai) de lege. Ca urmare, fi e legiuitorul adoptă norme de competență specifi ce pentru aceste tribunale specializate, desigur în afara celor privitoare la insolvență, menționate deja, fi e le reorganizează ca secții civile în cadrul tribunalelor de drept comun, însă actuala stare legislativă în care o parte din competența acestor instanțe nu este reglementată expres de lege nu poate fi perpetuată.


Gh.-L. Zidaru 281

Art. 95

previzibile, întrucât hotărârile care le-au instituit nu au fost aduse în mod sistematic la cunoștința publicului, pentru ca justițiabilii să le cunoască și să le poată respecta ori, dacă este cazul, invoca.

10. Situația diferă, așadar, de cazul secțiilor ori, după caz, completelor specializate în materia contenciosului administrativ și fi scal, respectiv a confl ictelor de muncă și de asigurări sociale, respectiv în materia insolvenței, a căror înfi ințare la tribunale și curți de apel este, pe de-o parte, impusă de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, iar, pe de altă parte, a căror competență este reglementată în mod expres de lege, fără ca aplicarea și întinderea respectivelor norme legale să depindă de adoptarea unor hotărâri ale C.S.M. Încălcarea acestor din urmă norme de competență poate fi invocată în condițiile art. 130 alin. (2), cu referire la art. 136 alin. (1) și (4) NCPC, iar în măsura în care excepția de necompetență a fost invocată în termen, iar instanța a respins-o ori a omis să se pronunțe asupra ei, și în căile de atac, în condițiile prevăzute de lege1).

11. Dimpotrivă, greșita repartizare a unei cauze către un complet civil „nespecializat” în „cauzele cu profesioniști”, deși ar fi trebuit soluționat de un complet „specializat” în astfel de cauze ori invers, nu constituie o chestiune de competență. Aprecierea diferită asupra corectei repartizări a cauzelor civile între diferitele secții civile ale aceleiași instanțe – și care, în vechea reglementare, conducea la admiterea excepției „necompetenței funcționale” și „transpunerea” ori transferul dosarului către altă secție – ar putea crea un impas procedural pentru a cărui depășire sunt aplicabile prevederile art. 136 alin. (1) și (4) NCPC. Așadar, numai la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate s-ar putea invoca neregularitatea decurgând din greșita repartizare a cauzei, cu consecința „declinării” ei către completul considerat „competent”, iar în cazul unor „declinări” reciproce, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile cu privire la confl ictul de competență.

12. În schimb, în aceeași ipoteză, nu se poate vorbi despre o hotărâre pronunțată de o instanță necompetentă, iar apelul sau recursul formulat pentru greșita repartizare a cauzei către un complet (ne)specializat nu ar putea fi admis, și aceasta chiar dacă incidentul cu privire la „competență”, invocat în termenul legal, a fost greșit soluționat de completul care a judecat cauza în primă instanță2).

b) Cererile nepatrimoniale13. Totodată, tribunalul devine competent, pe temeiul art. 95 pct. 1 NCPC, să judece toate

cererile cu caracter nepatrimonial care nu sunt date prin lege în competenţa judecătoriei. 14. După cum am arătat deja, judecătoria este competentă să soluţioneze cererile privind

obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe [art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC]. Cu toate că această normă conferă judecătoriei o competenţă largă în materie nepatrimonială, ea nu „absoarbe” toate cererile nepatrimoniale, reglementarea actuală fi ind evident diferită de cea anterioară, în care judecătoria era competentă să soluţioneze toate cererile neevaluabile în bani, în măsura în care acestea nu erau date de lege în competenţa altor instanţe. Dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC au caracter de excepţie, fi ind de

1) Despre o competență proprie se poate vorbi și în cazul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și în cazul completelor constituite, potrivit legii, în cadrul instanței supreme pentru îndeplinirea unor atribuții specifi ce. A se vedea infra, comentariul cu privire la art. 97 NCPC.

2) În sens contrar, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 278.

Cartea I

282 Gh.-L. Zidaru

Art. 95

strictă interpretare; ele se referă doar la cererile prin care se tinde la obţinerea unei prestaţii pozitive ori, dimpotrivă, a unei abstenţiuni din partea pârâtului1).

15. Apreciem, bunăoară, că cererile de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care se referă art. 253 alin. (1)-(3) NCC exced prin conţinutul lor sfera „obligaţiilor de a face sau de a nu face neevaluabile în bani”, fi ind toate de competenţa tribunalului, în temeiul art. 95 pct. 1 NCPC. Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la măsurile provizorii reglementate de art. 255 NCC. De altfel, având în vedere difi cultatea problemelor de drept ridicate de aceste cauze, care relevă adesea un confl ict între drepturi fundamentale diferite (ex., libertatea de exprimare, pe de-o parte, şi dreptul la viaţă privată şi la propria imagine, pe de alta), soluţionarea acestor cereri la nivelul judecătoriei (prin hotărâri supuse numai apelului la tribunal) nu ar fi fost o soluţie corespunzătoare.

16. În tot cazul, ca şi în cazul cererilor patrimoniale, subliniem că delimitarea competenţei între judecătorie şi tribunal, pe temeiul art. 95 pct. 1, respectiv al art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC, intervine doar în cazul cererilor în materie civilă, iar nu şi în cazul cererilor ce relevă alte materii ale dreptului, enumerate anterior expres în competenţa exclusivă a tribunalelor şi care, în prezent, în intenţia legiuitorului, sunt subsumate normei de competenţă de drept comun (art. 95 pct. 1 NCPC). Avem în vedere cererile neevaluabile în bani formulate în raporturile de drept public, care relevă competenţa instanţelor de contencios administrativ, precum şi cererile neevaluabile în bani în materia litigiilor de muncă, asigurărilor sociale şi proprietăţii intelectuale, care rămân în competenţa tribunalelor, nefi ind supuse dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC.

II. Competenţa tribunalelor, ca instanţe de apel17. Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care tribunalele constituiau instanţele

de apel de drept comun, – întrucât judecătoriile aveau plenitudine de competenţă în primă instanţă, iar apelul împotriva hotărârilor acestor instanţe se judeca de tribunal, ca instanţă ierarhic superioară [art. 1 pct. 1 şi art. 282 alin. (1) C. pr. civ.] – sub imperiul NCPC, tribunalele sunt instanţe de excepţie în ce priveşte soluţionarea apelurilor. Această concluzie se impune în aceeaşi măsură în care judecătoriile sunt instanţe de excepţie pentru judecata în primă instanţă, judecând doar cauzele date în mod expres în competenţa lor.

Astfel, potrivit art. 95 pct. 2 NCPC, tribunalele soluţionează, ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

18. În Noul Cod de procedură civilă, apelul constituie calea ordinară de atac (art. 456), numeroasele excepţii existente în vechea reglementare care suprimă dreptul de apel în materii extinse şi îl transformă, practic, într-o excepţie, fi ind (în principiu) suprimate2). În condiţiile în care recursul „hibrid” prevăzut de art. 3041 C. pr. civ., substitut nereuşit al apelului, a fost suprimat prin Noul Cod, practic tribunalele vor soluţiona, proporţional vorbind, un număr semnifi cativ mai mare de apeluri decât în prezent, când dreptul de apel împotriva hotărârilor judecătoriilor a ajuns mai degrabă o categorie reziduală.

În cazurile în care, potrivit reglementării anterioare, sentinţele judecătoriei erau supuse numai recursului, potrivit unor legi speciale, menţionăm că, în condiţiile art. 7 din Legea

1) A se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 124.2) Gh.-L. Zidaru, Noua reglementare a apelului..., pp. 7-11; pentru judicioase observaţii, a se vedea şi

I. Deleanu, Consideraţii cu privire la apel..., pp. 15-40.


Gh.-L. Zidaru 283

Art. 95

nr. 76/2012, acestea sunt supuse, de la data intrării în vigoare a NCPC, numai apelului la instanţa ierarhic superioară1).

19. Din analiza coroborată a articolelor 94-97 NCPC, care reglementează competenţa materială, precum şi a art. 483 alin. (2) NCPC, rezultă că hotărârile pronunţate de judecătorie în primă instanţă sunt, în principiu, supuse numai apelului la tribunal. Deciziile pronunţate de tribunale în apel vor fi , de regulă, defi nitive [în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4], nefi ind supuse recursului la instanţa supremă ori la curţile de apel.

Această concluzie poate fi explicitată după cum urmează: a) pe de-o parte, art. 483 alin. (2) exclude expres din categoria cererilor în privinţa

cărora este recunoscut dreptul la recurs cererile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. a)-i); b) pe de altă parte, acelaşi art. 483 alin. (2) prevede că nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunţate cu privire la cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 500.000 lei inclusiv,2) or art. 94 pct. 1 lit. j) instituie, cu privire la competenţa judecătoriei în privinţa cererilor patrimoniale, un prag valoric de 200.000 lei.

20. Considerăm însă că aceeaşi soluţie este aplicabilă şi cu privire la cererile date în competenţa judecătoriei de alte texte de lege şi chiar dacă legea nu prevede expres că hotărârile astfel pronunţate sunt supuse numai apelului, întrucât curţile de apel judecă recursuri numai în cazurile anume prevăzute de lege (art. 96 pct. 3), în vreme ce instanţa supremă judecă recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar împotriva altor hotărâri, numai în cazurile prevăzute de lege (art. 97 pct. 1). S-a susţinut şi opinia contrară, întemeiată pe interpretarea coroborată a art. 96 pct. 3 şi a art. 483 alin. (1) NCPC, care s-ar putea explicita în felul următor: curţile de apel judecă recursuri numai în cazurile anume prevăzute de lege; legea prevede însă că hotărârile pronunţate în apel sunt supuse recursului; ca urmare, şi hotărârile pronunţate de tribunale în apel sunt, în principiu, supuse recursului3). Apreciem însă că dacă legiuitorul ar fi vrut să supună hotărârile pronunţate de tribunal în apel recursului la curtea de apel, ca regulă generală, ar fi inserat o dispoziţie corespunzătoare la art. 96 NCPC, similară art. 3 pct. 2 C. pr. civ., ceea ce însă nu a făcut; dimpotrivă, curtea de apel va soluționa recursuri numai în cazurile anume prevăzute de lege – acestea sunt, în principiu, categoriile de hotărâri care sunt supuse numai recursului la instanţa ierarhic superioară.

21. Ca urmare, în cauzele date în competenţa judecătoriei, cauze cu privire la care legiuitorul a apreciat că criteriul proximităţii jurisdicţiei faţă de cetăţeni prevalează, instanţa

1) Potrivit art. 7 din Legea nr. 76/2012, (1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „defi nitivă”, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială foloseşte altă expresie similară. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică în materie de contencios administrativ şi fi scal, inclusiv în materia azilului.

2) În ce privește cererile introduse până la data de 31.12.2015 inclusiv, deciziile pronunțate în apel sunt supuse recursului numai dacă valoarea obiectului cererii este mai mare de 1.000.000 lei [a se vedea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013].

3) În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 540; de asemenea, I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 172. Anterior, autorul a formulat concluzii similare celor susţinute de noi (I. Deleanu, Recursul în ambianţa proiectului Codului de procedură civilă, în PR nr. 11/2009, p. 22, nota 31).

Cartea I

284 Gh.-L. Zidaru

Art. 95

competentă să soluţioneze apelurile rămâne tribunalul. Această repartizare a competenţelor de judecată în apel constituie o soluţie realistă, îndeosebi din perspectiva numărului foarte mare de cauze civile înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Cu toate acestea, nu trebuie ignorat şi un aspect mai puţin dezirabil al reglementărilor propuse. De regulă, hotărârile pronunţate de judecătorii în primă instanţă vor fi supuse numai apelului, iar deciziile pronunţate de tribunale în apel vor fi defi nitive (aşadar, nerecurabile). Se păstrează, aşadar, premisele fragmentării jurisprudenţei pentru aceste categorii de cauze1), iar acest pericol poate fi înlăturat, parţial, prin sesizarea instanţei supreme, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept (art. 97 pct. 3, art. 519 şi urm. NCPC) care nu au fost soluţionate în practica Curţii de Casaţie, în măsura în care sunt susceptibile de a determina o practică divergentă la nivelul instanţelor de apel.

III. Competenţa tribunalelor, ca instanţe de recurs22. Tribunalele sunt instanţe de excepţie în ce priveşte judecata în recurs, întrucât

urmează să judece ca instanţe de recurs doar în cazurile anume prevăzute de lege (art. 95 pct. 3 NCPC).

Pot fi atacate numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară anumite hotărâri prin care se soluţionează probleme de ordin procedural ori prin care se soluţionează fondul cauzei într-o procedură simplifi cată, determinată de anumite acte de dispoziţie ale părţilor din proces2): hotărârea prin care se ia act de renunţarea la judecată, cu excepţia celei pronunţate de o secţie a Curţii de Casaţie, care este defi nitivă [art. 406 alin. (6)], hotărârea prin care se ia act de renunţarea la dreptul subiectiv pretins şi se respinge cererea în fond, aşadar, ca neîntemeiată (art. 408), încheierea prin care se dispune suspendarea judecăţii ori prin care se respinge cererea de repunere a cauzei pe rol, cu excepţia încheierilor pronunţate de Curtea de Casaţie, care sunt defi nitive [art. 414 alin. (1)], hotărârea de perimare [art. 421 alin. (2)], hotărârea dată în cazul în care pârâtul a recunoscut pretenţiile reclamantului [art. 437 alin. (1)], hotărârea care consfi nţeşte tranzacţia părţilor, care poate fi atacată numai pentru motive procedurale (art. 440). Se constată că situaţiile în care hotărârea primei instanţe nu este supusă apelului, ci doar recursului, sunt mult mai puţine decât în prezent, fi ind vorba în general despre hotărâri prin care se soluţionează anumite probleme de ordin procedural, iar nu fondul cauzei – ceea ce înseamnă că în aceste cazuri nu este

1) Pentru reţineri similare, a se vedea I. Deleanu, op. cit., în PR nr. 11/2009, p. 22, nota 31.2) Anterior Legii nr. 76/2012, erau supuse recursului şi hotărârile pronunţate în următoarele cazuri:

soluţionarea confl ictului de competenţă, cu excepţia hotărârii pronunţate de completul de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fi ind defi nitivă; hotărârea prin care se ia act de renunţarea la judecată, inclusiv în cazul în care acestea erau pronunţate de o secţie a Curţii de Casaţie; încheierea prin care se dispune suspendarea judecăţii ori prin care se respinge cererea de repunere a cauzei pe rol. Legea nr. 76/2012 a modifi cat dispoziţiile anterioare ale NCPC, în sensul că toate aceste hotărâri sunt defi nitive. În unele cazuri, dezbaterile asupra acestor chestiuni în comisia de specialitate au fost deosebit de intense, soluţiile promovate în cele din urmă pe cale legislativă întemeindu-se, în bună măsură, pe propunerile formulate de instanţa supremă. Pentru observaţii critice cu privire la aceste propuneri, a se vedea V.M. Ciobanu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie între aniversarea a 150 de ani de la înfi inţare şi lupta sa cu Noul Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 1/2012, pp. 71-72.


Gh.-L. Zidaru 285

Art. 95

necesar un al doilea grad de jurisdicţie în fond, ci doar verifi carea legalităţii soluţiei, pe calea recursului1).

23. Ca urmare, creşterea sensibilă a competenţei de judecată în primă instanţă şi în apel a tribunalelor este, cel puţin în parte, compensată de scăderea competenţei aceloraşi instanţe de a soluţiona recursuri.

IV. Competenţa tribunalelor în alte materii prevăzute de lege24. Tribunalele judecă orice alte cereri date în competenţa lor, potrivit art. 95 pct. 4

NCPC care constituie o normă de trimitere la alte dispoziţii cuprinse în NCPC, respectiv la norme cuprinse în legi speciale.

25. În NCPC sunt foarte puţine dispoziţii care să instituie expres competenţa de primă instanţă a tribunalului; acest lucru nu era necesar, având în vedere plenitudinea de competenţă a tribunalului, conferită de art. 95 pct. 1 NCPC.

26. Astfel, spre exemplu, art. 120 prevede că cererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul2). De asemenea, potrivit art. 128, competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu incidentele privind arbitrajul reglementat de prezentul cod aparţine, în toate cazurile, tribunalului în circumscripţia căruia are loc arbitrajul.

27. De asemenea, potrivit art. 1.098, respectiv art. 1.102 NCPC, cererile pentru recunoașterea, respectiv încuviințarea executării silite a hotărârilor străine sunt de competența tribunalului. În ce privește aceleași cereri, având ca obiect hotărârile pronunțate în alte state membre ale Uniunii Europene, care intră sub incidența Regulamentului nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, respectiv a Regulamentului nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, competența tribunalului rezultă din prevederile art. I2 și ale art. II3 din O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană3).

28. Potrivit dispoziţiilor NCPC, tribunalul este de asemenea competent să soluţioneze: a) cererile de îndreptare, lămurire şi completare a propriilor hotărâri (art. 442 şi urm.), precum şi contestaţiile la titlu care vizează hotărârile sale [art. 711 alin. (2)]; b) soluţionarea căilor de atac de retractare, contestaţia în anulare şi revizuirea împotriva propriilor hotărâri [art. 505 alin. (1); art. 510 alin. (1)]; c) soluţionarea confl ictelor de competenţă între două judecătorii afl ate în circumscripţia sa teritorială ori între o astfel de judecătorie şi alt organ cu activitate jurisdicţională [art. 135 alin. (1) şi (3)]; d) judecarea cererii de abţinere sau de recuzare, atunci când, din cauza acesteia, la judecătorie nu s-ar putea constitui completul de judecată [art. 50 alin. (2)].

1) Pentru detalii, a se vedea Gh.-L. Zidaru, Noua reglementare a apelului..., p. 10.2) Această normă prevede expres atât competenţa teritorială, cât şi competenţa materială a tribunalului. 3) Publicată în M. Of. nr. 1036 din 28 decembrie 2006, aprobată cu modifi cări prin Legea nr. 191/2007,

publicată în M. Of. nr. 425 din 26 iunie 2007.

Cartea I

286 Gh.-L. Zidaru

Art. 95

29. Sub rezerva dispoziţiilor Legii nr. 76/2012, prin care au fost aduse modifi cări normelor de competenţă cuprinse în legi speciale, tribunalul rămâne competent să judece cererile atribuite în competenţa sa potrivit unor norme speciale, în temeiul acestor norme1).

30. Astfel, spre exemplu, tribunalul este competent să soluționeze cererea de decădere a titularului din drepturile conferite de marcă, cererea în anularea înregistrării mărcii, litigiile având ca obiect mărci comunitare, aceste cereri fi ind date în competența exclusivă a Tribunalului București (art. 46, art. 47 și art. 71 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografi ce2)); cererile în materie de expropriere [art. 21 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică3); art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean sau local4), coroborat cu art. 95 pct. 1 NCPC]; contestațiile formulate de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii împotriva deciziilor emise de unitatea deținătoare, respectiv împotriva refuzului nejustifi cat de a răspunde la notifi carea persoanei interesate (art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 19895)); cererile pentru constatarea caracterului politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative aplicate de regimul comunist, precum și cererile având ca obiect despăgubirile reprezentând echivalentul valorii bunurilor confi scate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative ori repunerea în drepturi (art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 19896)); cererile în materie de concordat preventiv și mandat ad-hoc (art. 5 din Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi mandatului ad-hoc7)); confl ictele individuale de muncă (art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social), precum și, în temeiul art. 95 pct. 1 NCPC, confl ictele colective de muncă; cererile în materie de asigurări sociale (art. 152-153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice8)); cererile privind acordarea despăgubir ilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică, respectiv cererile în constatarea nulității absolute a contractelor de achiziții publice, introduse de Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice, aceste cereri fi ind date în competența secţiei de contencios administrativ şi fi scal a tribunalului [art. 286 alin. (1) și art. 2961 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii9)].

1) Pentru o listă a unor astfel de reglementări, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, pp. 59-65. 2) Republicată în M. Of. nr. 350 din 27 mai 2010, cu modifi cările ulterioare. Cu privire la situația

în care cererile menționate în text sunt formulate pe cale incidentală, a se vedea infra, comentariul sub art. 123 NCPC.

3) Republicată în M. Of. nr. 472 din 5 iulie 2011.4) Publicată în M. Of. nr. 853 din 20 decembrie 2010. 5) Republicată în M. Of. nr. 279 din 4 aprilie 2005.6) Publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009. 7) Publicată în M. Of. nr. 870 din 14 decembrie 2009, modifi cată ulterior prin Legea nr. 76/2012. 8) Publicată în M. Of. nr. 852 din 20 decembrie 2010.9) Publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006.


Gh.-L. Zidaru 287

Art. 96

Recursuri în interesul legii

1. Instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notifi cate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă (ÎCCJ, SU, dec. nr. 9/2006, publicată în M. Of. nr. 653 din 28 iulie 2006).

2. Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustifi cat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notifi carea părţii interesate (ÎCCJ, SU, dec. nr. 20/2007, publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007).

Art. 96. Curtea de apel

Curţile de apel judecă:

1. în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ și fi scal, potrivit legii

speciale;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în

primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;


Comentariu

1. Curţile de apel soluţionează, de regulă, apeluri declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale. Ele sunt instanţe de excepţie pentru judecata în primă instanţă şi în recurs.

I. Competenţa în primă instanţă a curţilor de apel2. Curţile de apel vor soluţiona în primă instanţă cererile în materie de contencios

administrativ şi fi scal, potrivit legii speciale (art. 96 pct. 1 NCPC). Legiuitorul a renunţat să defi nească chiar în cuprinsul Codului cazurile în care competenţa materială aparţine curţii de apel, eliminând concursul de texte cu legea specială.

În raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, astfel cum acesta a fost modifi cat prin Legea nr. 76/20121), putem spune că, precum în prezent, curţile de apel soluţionează cererile în materie de contencios

1) Potrivit acestui text de lege, „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fi scale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fi scal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Cartea I

288 Gh.-L. Zidaru

Art. 96

administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale [art. 96 pct. 1 NCPC, cu referire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ], la care se adaugă cererile în materie fi scală, peste plafonul prevăzut de lege (şi care a fost dublat faţă de reglementarea anterioară).

3. De asemenea, curţile de apel judecă în primă instanţă în alte cazuri expres prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 610 NCPC, competenţa de a judeca acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale revine curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.

II. Competenţa curţilor de apel, ca instanţe de apel4. În condiţiile în care tribunalele sunt instanţe de drept comun în ce priveşte judecata

în primă instanţă, curţile de apel redevin instanţele de drept comun în ce priveşte judecata apelurilor. Această concluzie se impune în raport de dispoziţiile art. 96 pct. 2 NCPC, potrivit cărora curţile de apel soluţionează, ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.

Această reglementare este în concordanţă cu menirea istorică a curţilor de apel şi, mai ales, cu situarea lor către vârful ierarhiei judiciare. Soluţionarea apelului de către curţile de apel este cu atât mai necesară în acele cazuri în care hotărârea instanţei de apel este defi nitivă, nefi ind supusă recursului [cf. art. 483 alin. (2) NCPC, respectiv art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013], întrucât în acest mod se previne fragmentarea excesivă a jurisprudenţei.

III. Competenţa curţilor de apel, ca instanţe de recurs5. În schimb, spre deosebire de situaţia actuală, curţile de apel vor deveni instanţe de

excepţie în ce priveşte soluţionarea recursurilor, urmând a soluţiona recursuri doar în cazurile anume prevăzute de lege (art. 96 pct. 3 NCPC)1).

Astfel, curţile de apel soluţionează recursuri împotriva sentinţelor pronunţate de tribunale în primă instanţă, în materie de contencios administrativ şi fi scal. Menţionăm că, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, dispoziţiile conform cărora, de la data intrării în vigoare a NCPC, hotărârile de primă instanţă defi nitive ori supuse recursului pot fi atacate numai cu apel la instanţa ierarhic superioară2) nu sunt aplicabile în materie de contencios administrativ şi fi scal, inclusiv în materia azilului. Ca urmare, în aceste domenii, sentinţa primei instanţe poate fi atacată direct cu recurs, însă în condiţiile limitativ prevăzute de art. 488 NCPC, aşadar, numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de lege. Legiuitorul a apreciat în mod just că în această materie stabilirea situaţiei de fapt constituie o problemă mai puţin complexă, primordiale fi ind chestiunile de drept. Ca atare, nu era necesară asigurarea dublului grad de jurisdicţie în fond, fi ind sufi cientă calea de atac a recursului, deschisă exclusiv pentru motive de drept (privitoare la neregularități de ordin procedural ori la încălcarea dreptului substanțial aplicabil litigiului).

1) A se vedea şi supra, comentariul cu privire la art. 95 pct. 2 NCPC. 2) Față de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, substituirea recursului prevăzut de art. 3041

C. pr. civ. cu apelul prevăzut de NCPC are loc doar în cauzele începute după intrarea în vigoare a NCPC. În cauzele începute sub imperiul legii vechi se aplică integral vechiul sistem al căilor de atac.


Gh.-L. Zidaru 289

Art. 97

IV. Competenţa curţilor de apel în alte materii prevăzute de lege6. De asemenea, curţile de apel judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa

lor (art. 96 pct. 4 NCPC). Potrivit dispoziţiilor NCPC, curtea de apel este de asemenea competentă să soluţioneze: a) cererile de îndreptare, lămurire şi completare a propriilor hotărâri (art. 442 şi urm.), precum şi contestaţiile la titlu care vizează hotărârile sale [art. 711 alin. (2)]; b) soluţionarea căilor de atac de retractare, contestaţia în anulare şi revizuirea împotriva propriilor hotărâri [art. 505 alin. (1); art. 510 alin. (1)]; c) soluţionarea confl ictelor de competenţă între judecătoriile şi tribunalele afl ate în circumscripţia sa teritorială ori între o astfel de judecătorie sau un tribunal şi alt organ cu activitate jurisdicţională [art. 135 alin. (1) şi (3)]; d) judecarea cererii de abţinere sau de recuzare, atunci când din cauza acesteia la tribunal nu s-ar putea constitui completul de judecată [art. 50 alin. (2)]; e) soluţionarea cererilor de strămutare a cauzei de la o judecătorie sau de la un tribunal afl at în circumscripţia sa teritorială, pe motiv de bănuială legitimă [art. 142 alin. (1)].

7. Sub rezerva dispoziţiilor Legii nr. 76/2012 și ale Legii nr. 2/2013, prin care au fost aduse modifi cări normelor de competenţă cuprinse în legi speciale, curtea de apel rămâne competentă să judece cererile atribuite în competenţa sa potrivit unor norme speciale, în temeiul acestor norme1).

8. Astfel, spre exemplu, curtea de apel este competentă să soluționeze cererile formulate de Consiliul Concurenței pentru restabilirea mediului concurențial, prin care se solicită, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului care a condus la restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei, cererile prin care se atacă hotărârile adoptate de Consiliul Concurenței [art. 9 alin. (2), art. 20 alin. (6), art. 471 din Legea concurenței nr. 21/19962)], plângerile îndreptate împotriva deciziilor Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (art. 283 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii3)), cererile în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia ori contestațiile formulate împotriva adeverințelor din care rezultă că nu există date sau documente privind calitate a de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia [art. 9 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității4)], respectiv contestațiile formulate împotriva deciziilor Consiliului de Supraveghere cu atribuții în domeniul feroviar (art. 313 din O.U.G. nr. 13/2011 privind unele măsuri pentru organizarea și funcționarea Consiliului de Supraveghere5)). Multe din textele de lege menționate prevăd competența exclusivă a Curții de Apel București.

Art. 97. Înalta Curte de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum și a altor hotărâri, în

cazurile prevăzute de lege;

1) Pentru o listă a unor astfel de reglementări, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, pp. 87-92.

2) Republicată în M. Of. nr. 742 din 16 august 2005. 3) Publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006.4) Publicată în M. Of. nr. 182 din 10 martie 2008. 5) Publicată în M. Of. nr. 153 din 2 martie 2011.

Cartea I

290 Gh.-L. Zidaru

Art. 97

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de

drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

Comentariu

1. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dă expresie rolului constituţional al acestei instanţe de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti [art. 126 alin. (3) din Constituţie].

În concepţia NCPC, acest ţel urmează a fi atins prin trei mecanisme complementare de unifi care a practicii judiciare: recursul, recursul în interesul legii şi cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept1).

2. În ce priveşte recursul, în condiţiile în care curţile de apel devin instanţe de apel de drept comun, rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie redevine instanţa de drept comun în ce priveşte soluţionarea recursurilor, în concordanţă cu tradiţia din perioada interbelică, abandonată nejustifi cat cu ocazia modifi cărilor legislative începute în anul 19482).

3. Recursul este o cale extraordinară de atac care, potrivit art. 483 alin. (3) NCPC, urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este, aşadar, evidentă schimbarea de concepţie a NCPC în legătură cu calea de atac a recursului. Scopul recursului nu este rejudecarea fondului cauzei, ci de a verifi ca în ce măsură hotărârea judecătorească pronunţată în ultimul grad de jurisdicţie în fond este conformă cu regulile de drept aplicabile. Competenţa aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât aceasta trebuie să asigure aplicarea corectă a legii de către toate instanţele de pe teritoriul ţării, respectiv unitatea jurisprudenţei, ca un corolar necesar al unităţii legislaţiei.

Cu toate că recursul „util” este exercitat de partea interesată, pe această cale sunt deduse judecăţii Înaltei Curţi probleme de drept a căror importanţă depăşeşte sfera cauzei în care s-au ivit. Recursul în casaţie previne apariţia unei practici judiciare neunitare, dând posibilitatea Curţii de Casaţie să „spună dreptul” şi să arate care este interpretarea de urmat de către instanţele de fond. În principiu, acestea se vor conforma deciziei Curţii de Casaţie,

1) Înalta Curte de Casație și Justiție nu judecă apeluri. Așadar, dacă anumite proceduri speciale cu privire la care legea prevede că hotărârea este supusă (numai) apelului, precum ordonanța președințială (art. 999 NCPC), sunt date în competența curții de apel, hotărârea va fi pronunțată cu drept de recurs, iar nu cu drept de apel. Soluția rezultă dintr-o interpretare sistematică a textelor referitoare la competența funcțională a instanțelor – numai tribunalele și curțile de apel sunt competente funcțional să soluționeze apeluri, nu și Înalta Curte de Casație și Justiție.

2) Cu temei s-a arătat că „recursul în casaţie constituie unul din mijloacele importante prin care se va urmări statornicirea unei jurisprudenţe unitare. De aceea, modul de reglementare a acestei căi extraordinare de atac constituie o „piatră de încercare” a efi cienţei întregului sistem judiciar”. În acest sens, a se vedea I. Leş, Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti în reglementarea Noului Cod de procedură civilă, în „Noile Coduri ale României. Studii şi cercetări juridice”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; a se vedea şi P. Pop, D. Grosu, Mijloace procedurale prevăzute pentru unifi carea practicii instanţelor judecătoreşti în lumina prevederilor Noului Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 3/2011, p. 108.


Gh.-L. Zidaru 291

Art. 97

ca urmare a autorităţii pe care această înaltă instanţă trebuie să o aibă, dar şi pentru a evita o casare a deciziei lor de către instanţa supremă, în cazul în care ar ignora jurisprudenţa acesteia. În măsura în care au caracter unitar şi constant1), deciziile Casaţiei determină, aşadar, unifi carea şi previzibilitatea jurisprudenţei, ceea ce contribuie în cele din urmă la scăderea numărului litigiilor.

4. Totuşi, nu în toate situaţiile recursul urmează a fi soluţionat de instanţa supremă. Art. 483 alin. (4) dispune că, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Astfel, după cum am arătat, anumite hotărâri de primă instanţă prin care se soluţionează probleme de ordin procedural, iar nu fondul cauzei, sunt supuse numai recursului la instanţa ierarhic superioară.

5. Hotărârile pronunţate de tribunale în apel sunt defi nitive, nefi ind supuse recursului, dacă legea nu prevede altfel2). În măsura în care ar exista o dispoziţie legală conform căreia astfel de hotărâri sunt supuse recursului, fără alte precizări, competenţa soluţionării recursului ar aparţine Curţii de Casaţie [desigur, cu excepţia cazurilor la care se referă art. 483 alin. (4)].

6. Deciziile curţilor de apel, ca instanţe de apel, sunt supuse recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 97 pct. 1 NCPC).

7. Însă, spre deosebire de reglementarea în vigoare, există şi excepţii de la această regulă, instituite de legiuitor pentru a preveni supraaglomerarea instanţei supreme. Potrivit art. 483 alin. (2) NCPC, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, confl ictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv3). De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

8. În primul rând, anumite domenii sunt exceptate integral de la dreptul la recurs, indiferent de valoarea obiectului litigiului. Este cazul, spre exemplu, al litigiilor de muncă şi de asigurări sociale.

9. În al doilea rând, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. Semnalăm că acest prag valoric, deja excesiv de ridicat, a fost dublat, respectiv mărit la suma de 1.000.000 lei (provizoriu, pentru cererile înregistrate la prima instanță până la data de 31.12.2005), potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/20134).

1) Importanţa unei jurisprudenţe constante a Curţii de Casaţie a fost reliefată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Beian c. României, hotărârea din 6 decembrie 2007, disponibilă pe www.echr.coe.int.

2) A se vedea supra, comentariul sub art. 95 pct. 2 NCPC. 3) După cum am arătat (a se vedea supra, comentariul sub art. 95 NCPC), pentru cererile introduse

până la data de 31.12.2005, plafonul valoric indicat în text este înlocuit cu suma de 1.000.000 lei, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

4) Aceste dispoziții afectează funcţia constituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor pe întreg teritoriul naţional, o atare funcţie neputând fi realizată doar pe calea instrumentelor complementare de unifi care a practicii judiciare, respectiv recursul în

Cartea I

292 Gh.-L. Zidaru

Art. 97

10. În al treilea rând, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului. Codul conţine dispoziţii numeroase potrivit cărora anumite hotărâri sunt supuse numai apelului, de regulă în materii mai puţin complexe, cum ar fi procedura specială aplicabilă cererilor cu valoare redusă ori acţiunile posesorii, sau în cazul anumitor proceduri urgente, cum ar fi măsurile asigurătorii, ordonanţa preşedinţială, hotărârile pronunţate de instanţa de executare în materia executării silite.

11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează totodată recursul în interesul legii. Reglementarea acestuia a fost îmbunătăţită în mod substanţial (art. 514-518 NCPC), prin instituirea unei formaţiuni jurisdicţionale de dimensiuni rezonabile; reglementarea imperativă a întocmirii unui raport prealabil şi a proiectului soluţiei propuse, pentru a asigura deliberări de calitate, în cunoştinţă de cauză; instituirea unor termene maxime pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi motivarea deciziei pronunţate, respectiv pentru publicarea deciziei în Monitorul Ofi cial.

Recursul în interesul legii este un mecanism de unifi care a practicii judiciare post factum, după apariţia unor soluţii contradictorii cu privire la aceeaşi problemă de drept, prin hotărâri defi nitive. Pentru acest considerent, acest mijloc de unifi care a practicii judiciare nu poate înlocui recursul „util”, ci îl poate doar completa. Ca în vechea reglementare, și sub imperiul NCPC se va ajunge frecvent la situaţia soluţionării unor recursuri în interesul legii în materii în care secţiile Curţii de Casaţie nu au competenţa de a judeca în recurs (ex., în materia litigiilor de muncă şi a asigurărilor sociale, a insolvenţei etc.), ceea ce nu este de natură a garanta pronunțarea unei soluții de principiu corecte.

12. Cu titlu de noutate, art. 97 pct. 3 NCPC prevede că Înalta Curte soluţionează cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.

interesul legii şi sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept. Spre ex., dacă ne raportăm la situaţia legislativă anterioară Legii nr. 202/2010, când tribunalele erau competente să judece, în materie comercială, cererile evaluabile în bani al căror obiect avea o valoare de peste 100.000 lei, ar rezulta că pragul valoric al competenței fostei secţii comerciale a Înaltei Curţi (actualmente secţia a II-a civilă), care s-a mărit deja de 5 ori, ar urma să fi crescut în total de 10 ori în decurs de numai 3 ani, fără ca la baza acestor modifi cări să stea vreun studiu de impact ori cel puţin o expunere de motive plauzibile, întemeiată pe date statistice pertinente. Ar fi dezirabil ca celelalte puteri ale statului să întreprindă rezolvarea problemelor reale ale Înaltei Curţi (asigurarea unui sediu corespunzător, ocuparea funcţiilor vacante, efi cientizarea organizării interne), în loc să se recurgă permanent la panaceul înşelător al reducerii competenţelor instanţei supreme, şi aceasta în cadrul unui proces legislativ lipsit de transparenţă, în care nu sunt ascultate, bunăoară, şi punctele de vedere ale celorlalte instanţe judecătoreşti, dar şi ale catedrelor de drept procesual civil din cadrul facultăţilor de drept consacrate. A se vedea şi V.M. Ciobanu, Rolul recursului civil şi modifi cările propuse de Ministerul Justiţiei în vederea pregătirii intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă. Sunt ele în litera şi spiritul Constituţiei?, studiu disponibil pe www.juridice.ro. Personal, considerăm că, în viitor, după rezolvarea problemelor organizatorice menționate și după stabilizarea volumului de activitate al Înaltei Curți, legiuitorul trebuie să urmărească, pe termen mediu și lung, scăderea pragului valoric și, totodată, extinderea categoriilor de cauze susceptibile de recurs (îndeosebi în materii precum dreptul muncii și al asigurărilor sociale). Pentru a asigura un volum de activitate rațional, fi ltrul de admisibilitate ar putea fi modifi cat, pentru ca recursul să fi e admisibil numai dacă problema de drept ridicată în speță prezintă un interes jurisprudențial general. Condiția este îndeplinită dacă Înalta Curte nu a mai avut ocazia să se pronunțe asupra acelei probleme de drept ori dacă dezlegările rezultate din jurisprudența Curții sunt greșit înțelese și aplicate (sau chiar nesocotite) de instanțele de fond.


Gh.-L. Zidaru 293

Art. 97

Potrivit art. 519 NCPC, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată1).

Acest instrument procesual poate remedia, parţial, inconvenientul existenţei unor numeroase categorii de hotărâri care nu sunt supuse recursului la Curtea de Casaţie2).

13. Împreună cu recursul şi recursul în interesul legii, sesizarea Curţii de Casaţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile va asigura coerenţa şi unitatea jurisprudenţei

1) Faţă de forma iniţială a textului, s-a eliminat condiţia ca respectiva chestiune de drept să nu fi fost dezlegată unitar în practica instanţelor, care ar fi generat în mod nejustifi cat o suprapunere între recursul în interesul legii (remediu pentru o practică neunitară deja apărută, materializată în hotărâri defi nitive contradictorii) şi hotărârea prealabilă (instrument preventiv, menit să anticipeze eventuala practică neunitară şi să împiedice apariţia ei); menționăm în acest context că referirea tangențială, în cuprinsul art. 520 alin. (9), la „chestiunea de drept care nu a fost dezlegată unitar în practica instanțelor” constituie o simplă necorelare legislativă, datorându-se formei inițiale a întregului articol, care prevedea condiţia ca respectiva chestiune de drept să nu fi fost dezlegată unitar în practica instanţelor; o altă interpretare ar fi cel puțin curioasă, de vreme ce condițiile de fond ale sesizării rezultă din art. 519, care a fost modifi cat univoc prin Legea nr. 76/2012, iar nu din art. 520 alin. (9), text care rezolvă o cu totul altă problemă, anume o situație particulară cu privire la compunerea completului care soluționează sesizarea. Pe de altă parte, tocmai în considerarea caracterului preventiv al întrebării preliminare şi a caracterului complementar al acesteia faţă de recursul în interesul legii, a fost adăugată condiţia ca chestiunea de drept să fi e „nouă”; revine desigur jurisprudenţei Înaltei Curţi să precizeze ce înseamnă „nou” în acest context, fi ind de dorit ca interpretarea să nu fi e una restrictivă şi rigidă. În ce ne priveşte, considerăm că o chestiune de drept poate fi considerată „nouă”, atâta vreme cât ea nu face obiectul unei jurisprudenţe a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în recurs, dacă este vorba despre o jurisprudență consolidată, constantă ori, a fortiori, în recurs în interesul legii) şi nu este o chestiune care să fi fost deja amplu dezbătută în jurisprudenţă şi, eventual, în doctrină. Din păcate, trebuie notat și un regres față de forma inițială a textului, respectiv condiția ca lămurirea problemei de drept să fi e relevantă pentru soluționarea cauzei pe fond. S-a eliminat, așadar, nejustifi cat posibilitatea de a formula întrebări preliminare cu privire la chestiuni de drept procesual, cu toate că intrarea în vigoare a NCPC a ridicat deja un număr însemnat de întrebări cu privire la interpretarea acestuia. Or, în materie procedurală, aplicarea uniformă și coerentă a legii este cu atât mai importantă, întrucât în caz contrar se creează practici locale divergente, de natură a antrena o incertitudine juridică însemnată pentru justițiabili. Față de restrângerile draconice aduse dreptului la recurs, Curtea de Casație nu are posibilitatea de a se pronunța asupra acestor chestiuni nici pe calea recursului util, formulat de parte, ci numai pe calea recursului în interesul legii. Practica demonstrează însă că dezlegările oferite pe această cale apar adesea tardiv, când problema este deja în cea mai mare parte lipsită de interes practic (de ex., în cazul unui „val” de cereri ocazionate de o modifi care legislativă punctuală ori în cazul în care norma aplicată neunitar este una de drept tranzitoriu), iar jurisprudența neunitară este deja un fapt consumat.

2) A se vedea însă I. Deleanu, Tratat, 2010, pp. 521-522, care învederează că procedura sesizării Curţii de Casaţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu va putea deveni un instrument procedural obişnuit pentru interpretarea şi aplicarea uniformă a legilor (s.n., Gh.-L.Z.). Desigur, menirea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu poate fi aceea de a suplini funcţiile recursului – deşi în fapt, faţă de caracterul generos al excepţiilor de la dreptul la recurs prevăzute de art. 483 alin. (2) NCPC, procedura în discuţie rămâne singura modalitate de „dialog” între instanţele de fond şi Curtea de Casaţie, în foarte multe categorii de cauze – însă apreciem că această procedură va fi deosebit de utilă pentru unifi carea practicii judiciare.

Cartea I

294 Gh.-L. Zidaru

Art. 97

instanţelor judecătoreşti, fi ind de sperat că soluţiile Curţii de Casaţie vor convinge prin forţa argumentelor juridice şi coerenţa de ansamblu a jurisprudenţei Curţii, pe lângă a se impune prin forţa obligatorie conferită de lege [art. 501 alin. (1), art. 517 alin. (4), art. 521 alin. (3) NCPC]1).

14. În fi ne, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa sa. Este vorba, şi în acest caz, despre o normă de trimitere la alte norme atributive de competenţă, cuprinse în Noul Cod ori în legi speciale.

În ce priveşte prima categorie, menţionăm aici doar că Înalta Curte soluţionează confl ictele de competenţă, atunci când este instanţa ierarhic superioară comună instanţelor afl ate în confl ict, cu excepţia declinatorului de competenţă pronunţat de Curtea de Casaţie, care are şi valoare de regulator de competenţă [art. 135 alin. (1) şi (2)], cererile de strămutare pentru motive de siguranţă publică [art. 142 alin. (2)] ori pentru bănuială legitimă, atunci când strămutarea se cere de la curtea de apel [art. 142 alin. (1)], cererile de delegare a instanţei, atunci când din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze (art. 147).

15. În temeiul unor dispoziţii legale speciale, instanţa supremă exercită controlul judecătoresc asupra hotărârilor adoptate de alte autorităţi publice2).

16. În cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează 4 secții, având o competență proprie: Secția I civilă, secția a II-a civilă3), secția de contencios administrativ și fi scal, secția penală [art. 19 alin. (2), art. 21 și urm. din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară4)].

17. Secțiile unite soluționează sesizările privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (procedură care, la știința noastră, nu a mai fost utilizată în ultimii ani) și pot sesiza Curtea Constituțională pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (art. 25-26 din Legea nr. 304/2004).

18. În cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează complete de 5 judecători, având atribuțiile prevăzute de lege (art. 24 din Legea nr. 304/2004). Potrivit dispozițiilor Noului Cod, completul de 5 judecători soluționează recursurile îndreptate împotriva hotărârilor prin care se ia act de renunțarea la drept, respectiv prin care se constată perimarea cererii, pronunțate de secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție [art. 410, art. 421 alin. (2) NCPC]. Același complet soluționează confl ictele de competență ivite între două secții ale Înaltei Curți [art. 136 alin. (3) NCPC].

19. De asemenea, în cadrul instanței supreme funcționează completul competent să soluționeze recursul în interesul legii [art. 516 alin. (1)-(3) NCPC], precum și completul

1) Tentativa revolută şi surprinzătoare de a reintroduce în Noul Cod recursul în anulare (!), susţinută cu insistenţă de unele voci în literatura de specialitate şi în cursul dezbaterilor parlamentare privind proiectul viitoarei Legi nr. 76/2012, vădeşte neînţelegerea sistemului căilor de atac prevăzut de acesta, precum şi a jurisprudenţei CEDO.

2) Spre exemplu, potrivit art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, hotărârile adoptate de plenul Consiliului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu recurs, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fi scal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

3) În cazul celor două secții civile nu se poate vorbi despre competențe distincte, sub rezerva unor dispoziții legale exprese în sens contrar.

4) Republicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.


Gh.-L. Zidaru 295

Art. 98

competent să pronunțe o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept [art. 520 alin. (6)-(9) NCPC; art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013].

Secţiunea a 2-a. Determinarea competenţei după valoarea

obiectului cererii introductive de instanţă

Art. 98. Reguli generale

(1) Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.

(2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum

dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, și

nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.

(3) În caz de contestaţie, valoarea se stabilește după înscrisurile prezentate și explicaţiile date

de părţi.

Comentariu

1. NCPC prevede mai multe reguli de determinare a competenţei după criteriul valoric, devenite absolut necesare, în raport de caracterul neunitar al practicii judiciare în această materie.

Deşi doctrina veche a semnalat neajunsul procedurii civile din Vechiul Regat, care nu cuprindea astfel de dispoziţii1), iar Codul de procedură civilă Carol al II-lea conţinea reguli clare pentru aplicarea criteriului valoric, nici Legea nr. 18/1948 şi nici modifi cările Codului de procedură civilă efectuate după anul 1989 nu au instituit un set de reguli în materie, lăsând aplicarea criteriului valoric pe seama jurisprudenţei şi a doctrinei. Având însă în vedere că regulile de competenţă trebuie să fi e clare şi precise, iar aplicarea lor previzibilă şi unitară, noile prevederi legale sunt binevenite.

2. Art. 98 alin. (1) NCPC stabileşte regula generală în materie, respectiv determinarea competenţei în funcţie de valoarea obiectului capătului principal de cerere. În ce priveşte cererile incidentale sau accesorii, acestea vor fi soluţionate de instanţa competentă pentru cererea principală, după cum rezultă din art. 123 alin. (1) NCPC (care reia, cu modifi cări, prevederile art. 17 C. pr. civ.).

3. Alin. (2) explicitează această regulă, arătând că, pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.

Până în prezent, în doctrină s-a arătat, cu privire la capetele accesorii de cerere, că valoarea acestora depinde de durata procesului şi nu poate fi calculată de la început, iar luarea lor în considerare pe parcurs ar face nesigură competenţa instanţei. Dacă însă se solicită şi venituri sau dobânzi pe un interval premergător sesizării instanţei, acestea, fi ind sume certe, intră în determinarea obiectului cererii şi deci infl uenţează competenţa2).

1) A se vedea E. Herovanu, Principiile, p. 497.2) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 410.

Cartea I

296 Gh.-L. Zidaru

Art. 98

S-a exprimat însă şi opinia că doar valoarea capătului principal este cea care determină competenţa, iar nu valoarea cererilor accesorii, fără distincţie, după cum sumele pretinse cu titlu accesoriu sunt exigibile anterior ori pe parcursul judecăţii. Această opinie se întemeia pe o interpretare strictă a dispoziţiilor art. 17 C. pr. civ. anterior1).

4. Din coroborarea art. 98 alin. (1) şi (2) NCPC rezultă această din urmă soluţie, respectiv sub imperiul Noului Cod va fi avută în vedere doar valoarea capătului principal de cerere, iar nu a cererilor accesorii, chiar dacă acestea privesc sume devenite exigibile anterior sesizării instanţei2). Reformularea art. 98 alin. (2) prin Legea nr. 76/2012 este de natură să curme orice controversă cu privire la acest aspect.

5. Art. 194 lit. c) obligă reclamantul să indice, în cuprinsul cererii introductive de instanţă, obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104.

Din aceste dispoziţii rezultă rolul important al aprecierii reclamantului în fi xarea valorii obiectului cererii şi, implicit, în determinarea competenţei după valoare, ceea ce constituie o expresie a principiului disponibilităţii în această materie, desigur, în limitele confi gurate de ansamblul dispoziţiilor legale cu privire la determinarea valorii.

6. Aprecierea reclamantului nu este una discreţionară. El trebuie să evalueze în mod pertinent interesul litigios şi să furnizeze elementele de calcul folosite ori cel puţin împrejurările de fapt care au stat la baza estimării valorii, când aceasta nu poate fi cuantifi cată în mod precis3). Difi cultăţile de a evalua o cerere decurgând dintr-un raport juridic patrimonial ori afl ată în legătură cu acesta nu pot duce la concluzia că cererea respectivă ar fi neevaluabilă în bani. De asemenea, reclamantul trebuie să respecte, dacă este cazul, criteriile stabilite de lege pentru evaluarea obiectului anumitor cereri (de ex., potrivit art. 104 NCPC).

7. Potrivit art. 98 alin. (3), în caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi.

În primul rând, se observă că textul se referă la existenţa unei contestaţii. Dacă aceasta nu există, valoarea avută în vedere pentru stabilirea competenţei este cea indicată de reclamant, în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Contestaţia poate fi formulată atât de partea adversă, dar şi de instanţă din ofi ciu, în măsura în care valoarea indicată este vădit derizorie sau exagerată. Soluţia se impune, întrucât necompetenţa după materie este

1) A se vedea: G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 22; G. Boroi, op. cit., 2001, p. 37. 2) În acest sens, a se vedea şi I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 178. 3) S-a remarcat că soluţia legiuitorului, de a lăsa la latitudinea reclamantului posibilitatea determinării

valorii cererii şi, implicit, a bazei de calcul a taxei judiciare de timbru, poate avea drept consecinţă diferenţe de tratament nejustifi cate între justiţiabili. În acest sens, a se vedea D.N. Theohari, C.M. Ilie, M.A. Bîrlog, B. Cristea, Acţiunile civile şi taxele judiciare de timbru. Legea nr. 146/1997 comentată, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 29. Mutatis mutandis, acelaşi lucru se poate spune şi despre stabilirea competenţei după valoare. Inconvenientul este atenuat de obligaţia reclamantului de a argumenta modul de calcul şi de a depune înscrisurile pe care se întemeiază în această privinţă; de asemenea, s-ar putea concepe elaborarea, de către instanţele judecătoreşti, a unor tabele informale de referinţă (acest sistem este practicat cu succes în Germania, unde astfel de tabele orientative sunt elaborate la nivelul curţilor de apel).


Gh.-L. Zidaru 297

Art. 98

de ordine publică [art. 129 alin. (2) pct. 2]1). Desigur, atât formularea contestaţiei, cât şi invocarea necompetenţei materiale trebuie să aibă loc în interiorul termenului prevăzut de lege [art. 130 alin. (2)].

8. În al doilea rând, se poate constata că Noul Cod urmăreşte să evite o probaţiune complexă pentru stabilirea valorii obiectului cererii, pentru a evita temporizarea judecăţii asupra fondului2). De vreme ce legea vorbeşte despre înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi, ea sugerează cel puţin implicit că nu vor fi administrate probe precum expertiza preţuitoare (de altfel, în materie imobiliară sunt incidente prevederile art. 104 NCPC), ci instanţa trebuie să stabilească valoarea obiectului litigiului în temeiul unui probatoriu sumar (prima facie), pentru ca această operaţiune să nu devină „un proces în cadrul procesului”.

În acest sens, art. 98 alin. (3) și art. 194 lit. c) NCPC trebuie interpretate (şi) în sensul că instanţa este în drept să estimeze valoarea obiectului cererii, în temeiul elementelor de fapt de care dispune, rezultate din înscrisurile depuse şi din explicaţiile prezentate de părţi, fără a fi neapărat necesar să dispună de probe certe din care să rezulte o anumită valoare.

După cum vom vedea, această concluzie se impune şi în raport de dispoziţiile art. 131 alin. (2), care permite doar în mod excepţional acordarea unui singur termen pentru lămuriri şi probe suplimentare în vederea stabilirii competenţei3).

9. Nu în toate cazurile se poate contesta valoarea indicată de reclamant, cu scopul de a obține declinarea competenței. După cum s-a arătat în literatura de specialitate4), atunci când valoarea obiectului cererii este indisociabilă de fondul pretenţiei înseşi, valoarea arătată de reclamant nu poate fi contestată decât pe calea apărărilor de fond, iar nu pentru a obţine declinarea competenţei.

10. În acest caz, suntem în prezenţa aşa-numitelor «fapte cu dublă relevanţă», atât pentru stabilirea competenţei, cât şi pentru temeinicia pretenţiei formulate. Spre exemplu, în cazul în care consumatorul formulează o pretenţie împotriva profesionistului, decurgând dintr-un pretins contract încheiat între aceştia, competentă este (şi) instanţa de la domiciliul reclamantului [art. 113 alin. (1) pct. 8], chiar dacă în realitate nu s-a încheiat niciun contract (soluţia va fi respingerea cererii, ca neîntemeiată, iar nu declinarea competenţei în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului); aceeași soluție trebuie dată în privința unei cereri întemeiate pe un pretins contract de muncă; dacă reclamantul pretinde plata sumei de 220.000 lei, iar din probe rezultă că datoria este de 180.000 lei, valoarea nu poate fi contestată pe calea excepţiei de necompetenţă, iar tribunalul nu-şi va declina competenţa, ci va admite în parte cererea.

1) A se vedea şi I. Deleanu, Consideraţii generale şi unele observaţii cu privire la proiectul Codului de procedură civilă, în RRDP nr. 2/2009, p. 42; de asemenea, T. Mandrea, Probleme privind competenţa de primă instanţă a tribunalelor, în raport de valoarea obiectului cererii, în RRD nr. 2/1971, p. 82.

2) În acelaşi sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 179.3) Aşa fi ind, la data intrării în vigoare a Noului Cod, dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 760/C/1999, care impun stabilirea valorii obiectului cererii printr-o expertiză, trebuie socotite abrogate expres şi indirect prin efectul art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, fi ind contrare prevederilor legale menţionate în text. Desigur, ar fi de dorit ca aceste Norme să fi e adaptate dispoziţiilor NCPC, pentru a preveni confuziile.

4) A se vedea: E. Herovanu, Principiile, p. 498; G. Boroi, op. cit., 2001, pp. 34-36.

Cartea I

298 Gh.-L. Zidaru

Art. 98

11. Valoarea obiectului litigiului, stabilită în condițiile art. 98 alin. (1) și (3) – potrivit valorii indicate în cererea reclamantului, iar în caz de contestație, în temeiul înscrisurilor prezentate și explicațiilor date de părți, fi ind exclus probatoriul de altă natură, îndeosebi expertizele prețuitoare – va fi avută în vedere și pentru stabilirea taxei judiciare de timbru, atunci când aceasta se calculează la valoare. Numai din punct de vedere teoretic se poate distinge între valoarea stabilită în vederea determinării competenței și valoarea stabilită în vederea timbrajului. Din punct de vedere logic și practic, acestea trebuie să coincidă, nefi ind admisibil ca instanța să stabilească taxa de timbru la o valoare superioară celei avute în vedere pentru determinarea competenței.

Cu alte cuvinte, dispozițiile cu privire la determinarea competenței după valoarea cererii introductive de instanță sunt aplicabile, pentru identitate de rațiune, și în materia timbrajului.

12. De aceea, chiar dacă contestația cu privire la valoarea indicată în cerere nu are ca obiect contestarea competenței – ex., posibila necompetență materială nu a fost invocată la primul termen la care părțile sunt legal citate și nici nu s-a invocat necesitatea suplimentării probelor pe acest aspect (cf. art. 130 și art. 131 NCPC), motiv pentru care s-a acoperit, iar instanța sesizată rămâne competentă –, ci doar stabilirea unei taxe de timbru diferite, nu credem că instanța ar trebui să dispună administrarea unei expertize prețuitoare. Legiuitorul a urmărit să limiteze probațiunea asupra valorii obiectului litigiului, dând preeminență principiului disponibilității [i.e. valorii indicate de reclamant, conform art. 98 alin. (1)], respectiv impunând o probațiune limitată la înscrisuri [art. 98 alin. (3)], fi ind totodată instituite criterii complementare pentru determinarea competenței în situații mai frecvent ivite în practică (art. 99 și urm. NCPC). Acest scop al legii noi ar fi însă periclitat, iar noua reglementare golită de conținut, dacă s-ar administra probe costisitoare și care cer timp, doar pentru determinarea bazei de impunere a taxei de timbru1).

Jurisprudență

1. Dacă acţiunea cuprinde un capăt de cerere principal şi un capăt de cerere accesoriu, cum este cazul în speţă, competenţa materială de primă instanţă este atrasă de valoarea capătului de cerere principal, deoarece valoarea capătului de cerere accesoriu, incidental, indiferent de cuantum, nu poate infl uenţa competenţa. Soluţia se impune întrucât potrivit art. 17 C. pr. civ., cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 3973 din 12 mai 2011, nepublicată2)). Notă: Soluția adoptată de instanța supremă rezultă, în prezent, din cuprinsul art. 98 alin. (1) și (2) NCPC (n.n., Gh.-L.Z.).

1) De lege ferenda, se preconizează ca, în caz de contestare a valorii obiectului cererii, astfel cum a fost indicată de reclamant, să se aplice în mod corespunzător, pentru determinarea timbrajului, dispozițiile art. 98 alin. (3) NCPC. În ce privește cererile reale imobiliare, timbrajul se va raporta la valoarea impozabilă (cf. art. 104 NCPC), însă dacă această valoare este contestată ori apreciată de instanță ca vădit derizorie, taxarea se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăților imobiliare.

2) În același sens, a se vedea C. Ap. București, s. a V-a com., dec. nr. 424 din 11 martie 2009, disponibilă pe www.cab1864.eu.


Gh.-L. Zidaru 299

Art. 99

2. Momentul la care se face evaluarea și stabilirea obiectului cererii, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (2) C. pr. civ. este cel al formulării cererii de chemare în judecată, care trebuie să cuprindă obiectul cererii si valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință. Nu pot exista criterii diferite de evaluare în vederea stabilirii timbrajului, pe de o parte, şi a competenței, pe de altă parte, cât timp valoarea obiectului cererii trebuie să fi e unică, iar timbrajul şi competența sunt consecințe deduse din cuantumul valorii obiectului. Stabilirea obiectului cererii, cu caracteristica sa – valoarea, se realizează la momentul învestirii primei instanțe şi al stabilirii cadrului procesual, moment dedus din coroborarea dispozițiilor art. 112 cu art. 132 C. pr. civ., adică cel mai târziu la prima zi de înfațisare. (...) Cât timp valoarea în echivalent lei a fost stabilită la prima zi de înfățisare, sunt perfect aplicabile și prevederile art. 181 C. pr. civ., potrivit cărora instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența dupa valoarea obiectului cererii ramâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modifi cări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiași obiect. Problema califi cării căii de atac, dincolo de aspectul constituirii instanței din 2 sau 3 judecători, implică de fapt problema competenței unei instanțe ca instanță de apel sau ca instanță de recurs. Cât priveşte aspectul fl uctuației de curs valutar, dintre momentul introducerii acțiunii și momentul declarării caii de atac, Curtea apreciază că o astfel de fl uctuație (care determină matematic şi economic o modifi care a echivalentului în lei al sumei în euro din antecontract), acesta nu poate fi luat în considerare drept criteriu de reevaluare a obiectului cererii cu ocazia declarării căii de atac, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, o reevaluare este interzisă de normele de procedură civilă direct în calea de atac, iar valoarea obiectului cererii se stabilește numai în limitele procedurale cuprinse de art. 112 şi 132 C. pr. civ. (C. Ap. București, s. a IX-a civ. propr. int., dec. civ. nr. 332/R din 21 septembrie 2010, disponibilă pe www.cab1864.eu). Notă: Avem rezerve față de soluția potrivit căreia valoarea obiectului litigiului s-ar stabili abia la prima zi de înfățișare; în realitate, valoarea relevantă pentru determinarea competenței, inclusiv în ce privește căile de atac, se stabilește prin raportare la data înregistrării cererii de chemare în judecată, soluție impusă atât de art. 181 C. pr. civ., cât și de art. 106 NCPC, care se referă deopotrivă la modifi cările valorice ulterioare învestirii instanței1). Sub imperiul Noului Cod, în măsura în care cererea introductivă de instanță nu cuprinde valoarea obiectului cererii, soluția corectă este aceea de a pune în vedere reclamantului să completeze cererea conform art. 194 lit. c) NCPC, sub sancțiunea anulării [art. 200 alin. (1)-(3) NCPC], motiv pentru care, în mod normal, nu se mai pune problema indicării valorii obiectului cererii la primul termen la care părțile sunt legal citate (chiar și într-o atare situație ar trebui indicată valoarea pe care obiectul cererii o avea la momentul învestirii instanței) – n.n., Gh.-L.Z.

Art. 99. Cazul mai multor capete principale de cerere

(1) Când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate

pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura

ori obiectul fi ecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa

1) În ce privește situațiile în care reclamantul majorează ori diminuează câtimea obiectului cererii sau în care își modifi că cererea introductivă, la primul termen la care părțile sunt legal citate, a se vedea infra, comentariile sub art. 106 și art. 123 NCPC.

Cartea I

300 Gh.-L. Zidaru

Art. 99

altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător

competenţa.

(2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori

având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar afl ate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii

printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină

ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

Comentariu

1. Dacă art. 123 NCPC (corespunzător art. 17 C. pr. civ.) priveşte doar prorogarea competenţei asupra cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale, fără a spune nimic despre ipoteza formulării mai multor cereri principale prin aceeaşi petiţie introductivă, o astfel de reglementare se regăseşte, în premieră, în cuprinsul art. 99-100 NCPC.

2. Regula în materie rezultă din art. 99 alin. (1) NCPC: în cazul mai multor capete principale de cerere, prorogarea de competenţă nu operează, ci instanţa îşi verifi că competenţa pentru fi ecare cerere în parte (iar, dacă este cazul, va disjunge capătul de cerere pentru care nu este competentă şi îşi va declina competenţa).

3. Dacă însă cererile principale deduse soluţionării printr-o singură cerere de chemare în judecată sunt întemeiate pe un titlu comun ori au aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar afl ate în strânsă legătură, atunci operează prorogarea de competenţă în favoarea instanţei de grad mai înalt [art. 99 alin. (2) NCPC]1). Această dispoziţie legală constituie o noutate, ea având totodată caracter de excepţie faţă de regula enunţată în alineatul precedent. Pe temei de conexitate, se permite prorogarea competenţei chiar în ce priveşte două cereri principale, ceea ce relevă – alături de reguli precum cea instituită de art. 123 NCPC – demersul lăudabil al legiuitorului, de a fl exibiliza regulile de competenţă, pentru a permite soluţionarea unitară a unor cereri afl ate în strânsă legătură2).

4. În acest sens, potrivit art. 198 NCPC, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, reclamantul poate formula mai multe capete principale de cerere împotriva aceleiaşi persoane (s.n., Gh.-L.Z.), în condiţiile art. 99 alin. (2). Cu toate că din acest text pare a rezulta o cerinţă suplimentară pentru prorogarea competenţei, respectiv ca cererile principale să se îndrepte împotriva aceluiaşi pârât, apreciem că din coroborarea dispoziţiilor art. 99 şi art. 100 NCPC rezultă că cererile pot fi îndreptate şi împotriva unor pârâţi diferiţi.

1) Vom avea în vedere noţiunea de „cauză”, astfel cum aceasta rezultă din dispoziţiile Noului Cod. Este, aşadar, vorba despre situaţia de fapt pe care se întemeiază pretenţia formulată, califi cată juridic (la nevoie, de instanţă, în temeiul adagiului iura novit curia şi de prerogativele conferite expres de art. 22 NCPC, de unde rezultă că elementul factual are caracter preponderent şi imutabil, în vreme ce elementul juridic este accesoriu şi mutabil). Ca urmare, strânsa legătură între cauze – ca cerinţă minimă a textului – înseamnă că faptele pe care se întemeiază cererile sunt în parte comune ori strâns legate între ele, de aşa natură încât soluţionarea unitară a cauzei – sub aspect probatoriu şi al problemelor de fapt şi de drept ce trebuie rezolvate – să se impună pentru economicitatea procesului şi evitarea multiplicării litigiilor.

2) Legătura strânsă între cererile principale constituie o condiţie pentru prorogarea competenţei. În măsura în care cererile principale formulate prin aceeaşi cerere de chemare în judecată sunt de competenţa aceleiaşi instanţe, este sufi cientă o legătură rezonabilă pentru ca ele să fi e judecate împreună. În lipsa unei astfel de legături, se impune disjungerea şi judecarea separată a cererilor, chiar dacă nu se ajunge la declinarea competenţei. A se vedea şi: P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 130 (autorii se referă la necesitatea disjungerii în lipsa unei „legături” sau „afi nităţi” între cereri); A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 290.


Gh.-L. Zidaru 301

Art. 100

5. Având însă în vedere că acest articol se afl ă în cuprinsul secţiunii referitoare la determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă, deşi prin conţinutul său transcende această tematică, se pune problema dacă prorogarea competenţei aici discutată operează numai în cazul competenţei după valoare ori ar fi posibilă şi în cazul competenţei stabilite după natura cauzei?

Un argument în favoarea primei interpretări ar putea fi dedus topografi a textului, cu concluzia că pe temeiul art. 99 alin. (2) NCPC se poate proroga doar competenţa după valoare (spre deosebire de soluţia instituită de art. 123 NCPC). Totuşi, observăm că art. 99 alin. (1) NCPC se referă, distinct, la competenţa stabilită după natura, obiectul ori valoarea fi ecărei cereri principale, iar art. 99 alin. (2) constituie o derogare de la alin. (1), în totalitatea sa; ca urmare, prorogarea competenţei operează şi în cazul competenţei stabilite în funcţie de natura raportului juridic ori obiectul cererilor; desigur, într-un asemenea caz, trebuie verifi cat în mod riguros dacă există cu adevărat condiţia strânsei legături, faţă de care trebuie formulate cerinţe sporite, întrucât în caz contrar nu s-ar justifi ca derogarea de la normele de competenţă după materie1).

Recurs în interesul legii

Dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) si b) si art. 2821 alin. (1) C. pr. civ. se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare (ÎCCJ, SU, dec. nr. 32/2008, publicată în M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008).

Art. 100. Cererea formulată de mai mulţi reclamanţi

(1) Dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii

proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neafl ate într-o legătură

care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se face cu

observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fi ecărei pretenţii în parte.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile și atunci când unul sau mai mulţi reclamanţi formulează,

prin aceeași cerere de chemare în judecată, pretenţii împotriva mai multor pârâţi, invocând

raporturi juridice distincte și fără legătură între ele.

Comentariu

1. Art. 100 alin. (1) NCPC clarifi că faptul că juxtapunerea unor cereri, în esenţă diferite, formulate de mai mulţi reclamanţi împotriva aceluiaşi pârât, printr-o petiţie introductivă

1) S-a arătat că de vreme ce art. 99 alin. (2) se referă la competența instanței de grad mai înalt, textul nu se aplică în măsura în care competența de soluționare a unor capete de cerere principale aparține, potrivit legii, unor secții sau complete specializate diferite din cadrul unei sau unor instanțe de același grad. În acest caz, se revine la regula stabilirii competenței pentru fi ecare capăt principal de cerere în parte. În acest sens, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 291.

Cartea I

302 Gh.-L. Zidaru

Art. 100

unică, nu dă loc unei adiţionări a valorii obiectelor acestor cereri pentru stabilirea instanţei competente. Ca urmare, în ipoteza prevăzută de alin. (1) – cererile decurg din raporturi juridice distincte şi neafl ate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună – nu operează prorogarea de competenţă.

2. Cu atât mai puternic cuvânt, această regulă este aplicabilă, dacă pretenţiile la care se referă alin. (1) sunt formulate împotriva mai multor pârâţi [art. 100 alin. (2)].

3. Spre deosebire de art. 99 alin. (2), textul se referă in terminis doar la ipoteza în care cererile formulate de mai mulţi reclamanţi decurg din raporturi juridice distincte şi neafl ate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, nu şi la ipoteza în care acestea sunt întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar afl ate în strânsă legătură.

4. Ar fi fost de dorit ca legiuitorul să reglementeze şi această ipoteză, instituind un caz de prorogare legală de competenţă, similar celui prevăzut de art. 99 alin. (2), în favoarea instanţei de grad mai înalt. O asemenea soluţie se poate însă întemeia atât pe interpretarea a contrario a celor două alineate ale art. 1001), cât şi, mai ales, pe interpretarea coroborată a art. 99 alin. (2) şi a art. 100 NCPC: pentru identitate de raţiune, prorogarea de competenţă operează dacă între obiectul şi cauza cererilor principale este o strânsă legătură care face necesară judecarea lor împreună, chiar dacă cererile nu sunt formulate de un singur reclamant, ci de mai mulţi, şi chiar dacă acestea se îndreaptă împotriva unor pârâţi diferiţi.

1) În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 180. Pentru ipoteza prevăzută de alin. (1), a coparticipării procesuale active, acest autor arată că, în vreme ce în situaţia în care pretenţiile deduse judecăţii sunt independente, competenţa se stabileşte în raport de fi ecare cerere în parte, „soluţia este diferită în cazul unor acţiuni prin care se invocă pretenţii ce decurg dintr-o stare de solidaritate sau indivizibilitate. Ea nu este prevăzută în mod expres de lege. O elementară logică juridică conduce la o atare concluzie ce a fost promovată şi în doctrină (…). Într-adevăr, în situaţia evocată ne afl ăm în prezenţa unui singur proces, chiar a unui litisconsorţiu unitar”.

Spre exemplu, dacă reclamanţii A, B şi C pretind, fi ecare, plata sumelor de 50.000 lei, 250.000 lei şi 75.000 lei, cu titlu de creanţe izvorâte din acte diferite, de la pârâtul D, prorogarea de competenţă nu operează, iar competenţa se stabileşte pentru fi ecare cerere în parte [art. 100 alin. (1)]. Dacă însă creanţele izvorăsc din acelaşi act, prin care pârâtul s-a obligat să plătească reclamanţilor sumele menţionate, pentru lucrările executate de aceştia asupra aceluiaşi imobil, raporturile juridice cu fi ecare reclamant se afl ă într-o legătură care justifi că judecarea împreună, de către instanţa stabilită potrivit valorii celei mai mari (prestaţiile, deşi individualizate, concură la realizarea unei lucrări unice, iar probele administrate pot fi în parte comune, chestiune ce trebuie examinată în concret de instanţă).

În exemplul anterior, uşor modifi cat, dacă reclamanţii A, B şi C pretind, fi ecare, plata sumelor de 50.000 lei, 250.000 lei şi 75.000 lei, cu titlu de creanţe izvorâte din acte diferite, dar de această dată de la pârâţii D, E şi F, prorogarea de competenţă nu operează, iar competenţa se stabileşte pentru fi ecare cerere în parte [art. 100 alin. (2)]. Dacă însă creanţele izvorăsc din acte diferite, dar cu un conţinut similar, prin care fi ecare dintre pârâţi s-a obligat să plătească reclamanţilor sumele menţionate, pentru lucrările executate de aceştia asupra aceluiaşi imobil (de exemplu, fi ecare pârât este coproprietar al imobilului cu privire la care se încheie contractul de antrepriză şi voieşte să se oblige la o parte determinată din contravaloarea lucrărilor), raporturile juridice dintre părţi se afl ă într-o legătură care justifi că judecarea împreună, de către instanţa stabilită potrivit valorii celei mai mari (şi în acest caz există o identitate parţială de materie litigioasă).


Gh.-L. Zidaru 303

Art. 101

Art. 101. Valoarea cererii în cazuri speciale

(1) În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea

competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a

părţii din obiectul dedus judecăţii.

(2) Aceeași valoare va fi avută în vedere și în cererile privind constatarea nulităţii absolute,

anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită și repunerea părţilor în

situaţia anterioară, precum și în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

(3) În cererile de aceeași natură, privitoare la contracte de locaţiune ori de leasing, precum și

în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, valoarea cererii se

socotește după chiria sau arenda anuală.

Comentariu

1. Noul Cod instituie câteva reguli complementare pentru evaluarea obiectului litigiului în câteva cazuri speciale, pentru a oferi un criteriu obiectiv şi previzibil de stabilire a competenţei după valoare.

2. În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii (bunăoară, dacă se solicita plata restului de preţ, această valoare va fi avută în vedere pentru stabilirea competenţei, iar nu întregul preţ; dacă se cere repararea bunului predat, se va avea în vedere valoarea estimată a reparaţiei).

3. Alin. (2) consacră legislativ soluţia cuprinsă în dec. nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite. Considerăm că în cazul cererilor în constatarea nulităţii absolute, în anularea, rezoluțiunea actului juridic, valoarea obiectului actului juridic se stabilește prin raportare la valoarea prestației executate ori ce trebuia executată de reclamant în temeiul respectivului act juridic1). Desigur că, în cazul rezilierii2), se va avea în vedere valoarea

1) Dar care este valoarea obiectului actului juridic? În această privinţă s-a arătat în mod judicios că „valoarea obiectului cererii în declarararea nulităţii absolute sau în anularea actului juridic patrimonial ar trebui stabilită prin raportare la valoarea prestaţiei reclamantului, efectuată sau care ar urma să fi e efectuată în cadrul raportului juridic generat de încheierea actului respectiv (…) dreptul ce se tinde a fi protejat într-o astfel de acţiune nu poate fi decât privitor la propria prestaţie, ce ar putea fi restituită dacă s-ar formula o cerere în restituirea prestaţiilor, în situaţia în care prestaţia a fost efectuată, sau ce ar putea să nu mai fi e executată”. Bunăoară, în cazul unui contract de vânzare, dacă reclamant este vânzătorul, valoarea obiectului cererii se raportează la valoarea bunului transmis, în vreme ce dacă reclamant este cumpărătorul, relevant este cuantumul preţului. În cazul cererii în anularea unui antecontract de vânzare, relevantă este valoarea de circulaţie a bunului ce urmează a fi transmis (dacă cererea este formulată de vânzător), respectiv preţul convenit (dacă cererea este formulată de cumpărător) – iar nu valoarea avansului, care constituie o prestaţie accesorie care ar putea să şi lipsească, nefi ind de esenţa antecontractului. Valoarea bunului se raportează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. În acest sens, a se vedea D.N. Theohari, C.M. Ilie, M.A. Bîrlog, B. Cristea, op. cit., pp. 29-32. S-a arătat de asemenea că art. 101 NCPC are în vedere valoarea de circulaţie (reală) a obiectul actului juridic (se va avea în vedere valoarea de la data sesizării instanței – n.n., Gh.-L.Z.), iar nu neapărat valoarea indicată în cuprinsul actului juridic; aceasta din urmă naşte însă o prezumţie cu privire la valoarea obiectului actului juridic. În acest sens, a se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 131.

2) Avem în vedere cazurile în care rezoluţiunea ori rezilierea se cere pe cale judiciară. În cazul contractelor încheiate după 1.10.2011 [cf. art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a NCC], partea interesată poate obţine rezoluţiunea pe cale extrajudiciară, prin declaraţie

Cartea I

304 Gh.-L. Zidaru

Art. 101

prestațiilor viitoare, care nu ar mai trebui executate ca urmare a desfi ințării contractului. În cazul în care se cere anularea sau rezoluțiunea unei clauze cuprinse într-un act juridic patrimonial, valoarea obiectului cererii se va stabili prin raportare la valoarea prestaţiilor ce au fost, respectiv ar fi trebuit executate de către reclamant în temeiul respectivei clauze.

4. Inclusiv cererea în constatarea existenţei ori inexistenţei unui drept (patrimonial) are caracter evaluabil în bani şi, deci, se pune problema stabilirii valorii obiectului litigiului, prin raportare la valoarea dreptului afi rmat sau negat (cf. şi art. 125 NCPC).

5. În mod judicios, art. 101 alin. (3) stabileşte modul de determinare a valorii în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic cu executare succesivă, cu titlu oneros, prin care s-a transmis folosinţa unui bun; în acest caz, valoarea chiriei se socoteşte după chiria sau arenda anuală1). Cu privire la această chestiune, în jurisprudenţă au existat incertitudini, respectiv dacă trebuie luată în considerare valoarea totală a chiriei ori redevenţelor, pe toată durata contractului, valoarea anuală ori numai valoarea la care se referă cererea (criteriu ce ar fi fost, eventual, aplicabil în cazul rezoluţiunii sau rezilierii2), dar nu şi al nulităţii). Potrivit soluției exprese a legii, în cazul cererilor în constarea nulității absolute, anularea sau rezilierea contractelor cu executare succesivă ori în constatarea existenței sau inexistenței unor asemenea contracte, pentru determinarea competenței va fi avută în vedere valoarea anuală a chiriei sau arenzii. Soluția este binevenită, întrucât pune capăt incertitudinilor anterioare. Observăm că, de vreme ce textul se referă la valoarea anuală a chiriei sau arenzii, de regulă el va duce la stabilirea competenţei în favoarea judecătoriei, conform criteriului valoric stabilit de art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC3). În măsura în care contractul a fost încheiat pe o durată mai mică de un an, apreciem corectă soluția potrivit căreia va fi avută în vedere chiria datorată pentru durata convenită4).

unilaterală [art. 1.552 alin. (1) NCC]. În acest caz însă, cocontractantul poate, după caz, să ceară anularea declaraţiei de rezoluţiune sau reziliere ori constatarea că rezoluţiunea/rezilierea nu a operat, nefi ind îndeplinite condiţiile legale şi, după caz, executarea prestaţiei ce i se cuvine, caz în care se pune, din nou, problema stabilirii valorii obiectului litigiului, potrivit art. 101 NCPC, tot prin raportare la valoarea interesului urmărit de reclamant.

1) Observăm că textul din Noul Cod se referă la locaţiune şi la leasing, pentru ca apoi să adauge o referire la predarea sau restituirea bunului închiriat sau arendat, arenda fi ind o varietate de locaţiune. Potrivit art. 13 din Codul de procedură civilă Carol al II-lea, în acţiunile privitoare la executare, anularea, rezoluţiunea ori rezilierea unui contract ori a unui alt act juridic, se va ţine seama de valoarea obiectului lor sau de aceea a părţii din obiect deduse în judecată [alin. (1)]. În acţiunile de aceeaşi natură, privitoare la contracte de locaţiune, precum şi acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat sau arendat, valoarea acţiunii se socoteşte după chiria sau arenda anuală.

2) Spre exemplu, în cazul în care locatorul invocă neplata mai multor chirii consecutive și cere rezilierea, s-ar fi putut avea în vedere valoarea prestațiilor neexecutate, neexecutarea fi ind cauza rezilierii.

3) În cazul unei cereri în anularea unui contract de comodat, s-a arătat în mod judicios că dacă cererea este formulată de comodant, valoarea obiectului cererii se raportează la contravaloarea folosinţei bunului, faţă de dispoziţiile art. 1.254 alin. (3) NCC, care impun restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului nul, inclusiv în ipoteza în care acestea au caracter succesiv. În acest sens, a se vedea D.N. Theohari, C.M. Ilie, M.A. Bîrlog, B. Cristea, op. cit., p. 38.

4) Pentru această interpretare, a se vedea G. Boroi, prelegere susținută cu privire la competență în NCPC (21.03.2013), disponibilă pe www.inm-lex.ro.


Gh.-L. Zidaru 305

Art. 103

6. În fi ne, potrivit aceleiaşi norme, cererile având ca obiect predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat – pe care jurisprudenţa le-a considerat în mod frecvent neevaluabile în bani, îndeosebi din cauza difi cultăţii evaluării – au de asemenea caracter patrimonial, valoarea obiectului litigiului fi ind stabilită prin raportare la chiria sau arenda anuală. În măsura în care cererea de restituire se întemeiază pe un contract de comodat, acest text nu mai este aplicabil; considerăm că, în acest caz, competenţa aparţine tribunalului, ca primă instanţă de drept comun (art. 95 pct. 1 NCPC).

Art. 102. Cererea de plată parţială

Când prin acţiune se cere plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea cererii se socotește după

partea pretinsă de reclamant ca fi ind exigibilă.

Comentariu

1. Textul, care preia în esenţă soluţia prevăzută de art. 14 din Codul Carol al II-lea, limpezeşte o controversă existentă în doctrină, cu privire la situația în care se cere plata unei părți din creanța devenită exigibilă: pentru stabilirea competenței se va lua în considerare întreaga creanță ori numai partea pretinsă?

2. Dacă reclamantul afi rmă existenţa unei creanţe, din care numai o parte a devenit exigibilă, iar el cere plata unei sume inferioare creanţei devenite exigibile, atunci competenţa se va stabili în funcţie de partea din creanţă pretinsă de reclamant ca fi ind exigibilă la data sesizării instanţei (în lipsa unor precizări, considerăm că este vorba despre partea devenită exigibilă, potrivit înscrisurilor doveditoare alăturate cererii de chemare în judecată), iar nu în funcţie de suma efectiv pretinsă, pentru a nu permite reclamantului să eludeze regulile de stabilire a competenţei materiale şi a căilor de atac1).

Art. 103. Cererea privind prestaţii succesiveÎn cererile care au ca obiect un drept la prestaţii succesive, dacă durata existenţei dreptului este

nedeterminată, valoarea lor se socotește după valoarea prestaţiei anuale datorate. 2)

1) Spre exemplu, dacă dintr-o creanţă de 250.000 lei, a devenit exigibilă suma de 220.000 lei, iar reclamantul cere obligarea pârâtului la plata sumei de 199.500 lei, competenţa aparţine tribunalului, iar nu judecătoriei. În același sens, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 184. În mod surprinzător, s-a arătat totuşi că determinarea competenţei s-ar face în funcţie de valoarea obiectului cererii. În acest sens, a se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 132. În același sens, a se vedea și A. Constanda, Comentarii Noul Cod, pp. 296-297. „Partea pretinsă de reclamant ca fi ind exigibilă” nu este același lucru cu „partea pretinsă de reclamant”. În interpretarea cu care nu suntem de acord, textul ar fi inutil, soluția stabilirii competenței prin raportare la suma efectiv pretinsă decurgând din art. 101 alin. (1) NCPC, or un text de lege trebuie interpretat în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul în care nu ar produce niciun efect.

2) Art. 15 din Codul Carol al II-lea stabilea drept criteriu, în astfel de ipoteze, valoarea întreită a prestaţiei anuale, soluţie pe care o considerăm mai realistă, întrucât previne subevaluarea obiectului litigiului.

Cartea I

306 Gh.-L. Zidaru

Art. 104

Comentariu

1. Intră sub incidenţa acestui text cererile care privesc contracte precum locaţiunea pe durată nedeterminată1), renta viageră ori contractul de întreţinere (contracte aleatorii, în raport de termenul extinctiv incert care afectează prestaţiile debirentierului, respectiv ale debitorului întreţinerii)2).

2. Şi în acest caz, soluţia legislativă era necesară pentru a permite o aplicare unitară a regulilor de competenţă materială, în cazul în care întinderea şi valoarea dreptului nu pot fi stabilite la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Art. 104. Cererile în materie imobiliară

(1) În cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil,

valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fi scale.

(2) În cazul în care valoarea impozabilă nu este stabilită, sunt aplicabile dispoziţiile art. 98.

Comentariu

1. Textul de lege este aplicabil cererilor reale imobiliare, indiferent de natura dreptului real ce constituie obiectul lor3).

2. Am arătat deja că Noul Cod urmăreşte să evite o probaţiune complexă pentru stabilirea valorii obiectului cererii, pentru a evita temporizarea judecăţii asupra fondului4). Această probaţiune se reduce, în principiu, la înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi, în faza prealabilă scrisă, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate ori, în mod excepţional, la unicul termen ce poate fi acordat în vederea stabilirii competenţei [art. 98 alin. (3) şi art. 131 alin. (2) NCPC].

3. Îndeosebi în materia cererilor reale imobiliare trebuia stabilit un criteriu de evaluare care să permită stabilirea rapidă şi fără controverse a valorii obiectului litigiului, acesta fi ind valoarea impozabilă.

1) În sens contrar, cu trimitere la dispoziţiile art. 1.783 NCC, potrivit cărora durata locaţiunii nu poate depăşi 49 de ani, a se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 133. Apreciem însă că art. 1.783 NCC priveşte doar locaţiunile încheiate pe o durată (determinată) mai mare de 49 de ani, iar nu şi locaţiunile făcute fără determinarea duratei, care pot fi denunţate oricând, în condiţiile art. 1.816 NCC, cu respectarea termenului de preaviz (şi deci nu pot fi considerate a fi încheiate pe o durată de 49 de ani). Ca urmare, art. 103 NCPC rămâne aplicabil [în opinia contrară s-ar ajunge oricum la aceeaşi soluţie pe temeiul art. 101 alin. (3) NCPC].

2) În lipsa unei astfel de dispoziţii în Codul anterior, s-a apreciat că în cazul cererilor evaluabile în bani, care nu pot fi determinate – spre exemplu, când cineva cere plata unei pensii alimentare pe o durată nedefi nită ori plata unor daune până la îndeplinirea prestaţiei – competenţa aparţine instanţei cu plenitudine de jurisdicţie, la acea vreme tribunalul. În acest sens, a se vedea E. Herovanu, Principiile, p. 499. Reținem, așadar, că dacă, în mod excepţional, evaluarea unei cereri patrimoniale s-ar lovi de difi cultăţi insurmontabile şi nu s-ar putea nici măcar estima valoarea obiectului litigiului, competenţa ar aparţine tribunalului, potrivit dreptului comun (art. 95 pct. 1 NCPC).

3) În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 183. 4) A se vedea supra, comentariul sub art. 98 NCPC.


Gh.-L. Zidaru 307

Art. 105

Inconvenientul posibilei subevaluări a imobilelor, acolo unde există, este doar temporar. Pe termen mediu şi lung se poate presupune că valoarea impozabilă va fi actualizată în toate localităţile, aşa încât să refl ecte în mare măsură valoarea de circulaţie.

4. Potrivit art. 194 lit. c) NCPC, la indicarea valorii obiectului cererii, reclamantul trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 104. Aceasta presupune ca reclamantul să depună, odată cu cererea introductivă, certifi catul fi scal din care rezultă valoarea impozabilă. Judecătorul care primeşte cererea ar trebui să verifi ce dacă reclamantul s-a conformat acestei dispoziţii şi, în caz contrar, să-i pună în vedere obligaţia de a depune copie de pe certifi catul fi scal, în cadrul procedurii de regularizare a cererii introductive, prevăzută de art. 200 NCPC. În caz contrar, pârâtul nu va fi în măsură să formuleze apărări pertinente cu privire la competenţa instanţei sesizate, iar aceasta din urmă nu va putea să-şi verifi ce competenţa la primul termen la care părţile sunt legal citate, conform art. 130 NCPC.

5. În cazurile în care valoarea impozabilă nu ar fi stabilită, potrivit alin. (2), sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun [îndeosebi ale art. 98 alin. (3)], respectiv estimarea valorii de către reclamant, care ar trebui să se raporteze la valoarea de circulaţie a imobilului la data introducerii acţiunii, eventual, prin raportare la preţurile practicate în localitatea respectivă pentru imobile similare. De vreme ce şi în acest caz legea cere o probaţiune limitată, instanţa ar putea să se raporteze la grila Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, care conţine estimări privind preţurile minime ale imobilelor, pentru stabilirea valorii la care se face taxarea1).

Art. 105. Cererile în materie de moștenire

În materie de moștenire, competenţa după valoare se determină fără scă derea sarcinilor sau

datoriilor moștenirii.

Comentariu

1. În cazul cererilor în materie de moştenire – sub rezerva partajului succesoral, care este de competenţa judecătoriei, indiferent de valoare2) – pentru stabilirea competenţei se va avea în vedere valoarea activului succesoral, fără a fi scăzută valoarea sarcinilor, respectiv a datoriilor moştenirii. Așadar, este vorba despre activul brut. Dacă s-ar fi scăzut valoarea pasivului succesoral, s-ar fi putut ajunge la situaţia inedită în care valoarea obiectului cererii să fi fost cu totul neglijabilă ori chiar zero, cu toate că în masa succesorală se afl ă bunuri care depăşesc valoarea de 200.000 lei.

1) Subliniem însă că, ori de câte ori valoarea impozabilă este stabilită, art. 104 NCPC rămâne aplicabil, indiferent de o pretinsă subevaluare a imobilului. În sens contrar, a se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 133. De asemenea, valoarea determinată potrivit art. 104 NCPC trebuie avută în vedere și pentru stabilirea taxei judiciare de timbru, sub rezerva unor dispoziții legale prin care s-ar impune stabilirea taxei judiciare de timbru la altă valoare. Doar în mod excepţional, în lipsa valorii impozabile stabilite de organele fi scale, pot fi administrate alte probe pentru stabilirea valorii la data introducerii cererii, pentru a vedea dacă în acel moment instanţa era competentă.

2) Pentru discuţii cu privire la situaţia în care cererea de partaj este alăturată altor cereri în materie succesorală, a se vedea supra, comentariul sub art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC.

Cartea I

308 Gh.-L. Zidaru

Art. 106

2. Valoarea activului succesoral este estimată de reclamant, cu observarea, dacă este cazul, a dispoziţiilor art. 104 NCPC cu privire la imobile1).

3. Acest text de lege era necesar, în condiţiile în care legiuitorul nu a preluat soluţia codului anterior, de a da toate cererile în materie succesorală în competenţa judecătoriei, indiferent de valoare (această soluție a fost adoptată doar în ce privește partajul succesoral). În măsura în care este aplicabil criteriul valoric rezultat din coroborarea art. 94 pct. 1 lit. j) și ale art. 95 pct. 1 NCPC, valoarea va fi determinată conform art. 105 NCPC2).

Art. 106. Dispoziţii speciale

(1) Instanţa legal învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea

obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modifi cări în

ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile și la judecarea căilor de atac.

Comentariu

1. Alin. (1) corespunde articolului 181 C. pr. civ. anterior. În mod suplimentar faţă de reglementarea în vigoare, alin. (2) prevede că aceste dispoziţii sunt aplicabile şi la judecarea căilor de atac, prevedere care prezintă relevanţă acolo unde admisibilitatea unei căi de atac depinde de atingerea unui anumit plafon valoric [cf. pragul de 500.000 lei, prevăzut de art. 483 alin. (2) NCPC3) în cazul recursului].

2. S-a arătat în mod întemeiat că „textul are şi o valoare de principiu, anume aceea că el confi rmă regula potrivit căreia competenţa se fi xează prin actul de sesizare şi încă din momentul învestirii instanţei”4).

3. Prevederile art. 181 C.pr.civ. au fost însă criticate, întrucât sintagma „cuantumul valorii aceluiaşi obiect” ar fi imprecisă, iar posibilitatea recunoscută reclamantului, de a-şi majora ori micşora câtimea obiectului cererii, fără ca modifi carea valorii să atragă declinarea competenţei, ar deschide calea abuzului de drept5).

1) În sens contrar, a se evdea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 184, întrucât art. 104 NCPC are ca obiect doar cererile reale imobiliare, iar nu şi litigiile succesorale. Cu toate acestea, pentru identitate de raţiune, considerăm că art. 104 NCPC trebuie aplicat prin analogie şi în acest caz, nefi ind raţional să existe modalităţi diferite de evaluare a unui imobil, după cum, bunăoară, se formulează o cerere în revendicare ori o petiţie de ereditate.

2) Raționamentul corect implică, așadar, stabilirea, într-o primă etapă, a caracterului patrimonial sau nepatrimonial al cererii. În măsura în care cererea are caracter patrimonial, trebuie verifi cat dacă există dispoziții legale exprese care dau acea categorie de cereri în competența unei anumite instanțe, indiferent de valoare – bunăoară, partajul succesoral este de competența judecătoriei, indiferent de valoare [a se vedea supra, comentariul cu privire la art. 94 pct. lit. i) NCPC]. Doar în măsura în care criteriul valoric este aplicabil, vor fi aplicate prevederile art. 105 NCPC.

3) A se vedea însă dispozițiile art. XVIII alin. (2) cuprinse în Legea nr. 2/2013 (discutate supra, comentariul sub art. 97 NCPC), care instituie un prag valoric de 1.000.000 lei, aplicabil proceselor începute până la data de 31 decembrie 2015, inclusiv.

4) În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 184. 5) A se vedea I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 186. Pentru un punct de vedere mai favorabil noii

reglementări, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, pp. 183-184, unde se arată, între altele, că, sub rezerva


Gh.-L. Zidaru 309

Art. 106

4. Trebuie observat că scopul art. 106 NCPC este asigurarea stabilităţii raportului juridic procesual, întrucât se previne declinarea competenţei, ca urmare a schimbării valorii obiectului cererii, pe parcursul soluţionării procesului.

5. Astfel, dacă cererea priveşte un bun a cărui valoare, la începutul procesului, atrăgea competenţa instanţei sesizate1), atunci este raţional ca această instanţă să continue să judece procesul, chiar dacă datorită procesului infl aţionist ori fl uctuaţiei preţurilor pe piaţa bunurilor similare, valoarea bunului scade sub limita ori, dimpotrivă, creşte peste limita valorică a competenţei instanţei respective.

6. În doctrină s-a arătat în mod întemeiat că, în măsura în care reclamantul îşi modifi că cuantumul pretenţiilor ca urmare a îndreptării unor erori de calcul [art. 132 alin. (2) pct. 1 şi 2 C. pr. civ.; art. 204 alin. (2) pct. 1 şi 2 NCPC], iar valoarea rectifi cată atrage competenţa altei instanţe, instanţa sesizată îşi va declina competenţa2). Această observaţie trebuie însă raportată la dispoziţiile art. 130 NCPC, în sensul că numai în termenele acolo prevăzute s-ar putea invoca excepţia necompetenţei materiale. După depăşirea acestui moment procesual, instanţa ar rămâne competentă, chiar dacă învestirea sa se datorase iniţial unei erori de calcul a valorii obiectului litigiului (eroare care nu a fost sesizată nici de partea adversă, nici de instanţă din ofi ciu).

7. În toate celelalte cazuri însă modifi carea câtimii obiectului cererii, cu consecinţa depăşirii limitei de competenţă a instanţei respective, nu atrage schimbarea competenţei instanţei legal învestite, în raport de momentul sesizării sale, și aceasta chiar dacă modifi carea are loc la primul termen la care părțile sunt legal citate3).

Această soluţie este de preferat, chiar dacă s-ar putea concepe ipoteze în care reclamantul formulează pretenţii de o anumită valoare, doar pentru a eluda regulile privitoare la competenţa după valoare; aceste ipoteze nu pot constitui o premisă generală a discuţiei şi nici nu pot fundamenta o regulă general valabilă, în sensul opus normei aici discutate, căci ce interes ar avea reclamantul să sesizeze o anumită instanţă, cu eludarea criteriului

ipotezei în care reclamantul rectifi că o eroare materială care a dus la o evaluare greşită a obiectului cererii, „orice modifi care ulterioară a pretenţiilor formulate de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, trebuie considerată irelevantă din punctul de vedere al determinării competenţei materiale”. Achiesăm la acest punct de vedere.

1) Valoare care se stabileşte conform menţiunilor cuprinse în cererea introductivă, iar în caz de contestaţie, în temeiul explicaţiilor şi lămuririlor părţilor [art. 98 alin. (1) şi (3) NCPC]. În materie imobiliară, vor fi avute în vedere prevederile art. 104.

2) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 142, nota 1.3) Astfel, în doctrină s-a reţinut că și în caz de majorare sau restrângere a pretenţiilor, declinarea

de competenţă este exclusă, evitându-se în acest fel tergiversarea judecăţii. În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modifi cările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 (I), în Dreptul nr. 1/2001, pp. 5-6. De asemenea, s-a arătat că instanţa sesizată iniţial rămâne învestită cu judecarea pricinii dacă, în funcţie de valoarea obiectului, a fost competentă la data sesizării. Spre exemplu, dacă reclamantul învesteşte judecătoria cu o pretenţie de până la 200.000 lei, iar ulterior îşi majorează câtimea obiectului cererii peste această valoare – din cauza infl aţiei ori din alte motive – judecătoria rămâne competentă; invers, dacă tribunalul a fost sesizat cu o pretenţie în limitele competenţei sale, iar ulterior se micşorează câtimea obiectului cererii, întrucât, de exemplu, pârâtul a plătit o parte din creanţă, tribunalul rămâne competent. În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 133.

Cartea I

310 Gh.-L. Zidaru

Art. 106

valoric, deghizându-şi astfel pretenţiile reale?1) Dimpotrivă, este mai puternic riscul abuzului de drept şi al manevrelor dilatorii, dacă schimbările pe parcursul procesului ar atrage schimbarea competenţei instanţei legal învestite.

8. Soluţiile anterior menţionate se impun, de altfel, în condiţiile în care, potrivit noii reglementări, necompetenţa materială (inclusiv după valoare) nu mai poate fi invocată decât la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate [cf. art. 130 alin. (2) NCPC]. Ca urmare, orice modifi cări intervenite ulterior primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate nu mai pot infl uenţa competenţa, or modifi carea câtimii pretenţiilor2) poate avea loc şi după primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate [art. 204 alin. (2) pct. 2 NCPC].

9. Textul are în vedere numai modifi cările survenite învestirii instanței. În ce privește valoarea obiectului la momentul învestirii, este desigur posibilă contestarea valorii indicate de reclamant, pe calea excepției de necompetență materială invocate în termen, urmând a se proceda conform art. 98 alin. (3), art. 101 și urm., art. 131 NCPC3).

10. Din art. 106 alin. (2) NCPC rezultă că pentru stabilirea admisibilității căii de atac se va avea în vedere valoarea obiectului cererii la momentul învestirii instanței, iar nu la momentul declarării căii de atac. Rațiuni de simetrie impun ca aceeași valoare să fi e avută în vedere și pentru stabilirea competenței, și pentru determinarea admisibilității căii de atac.

Jurisprudență

Sesizarea Jud. Sectorului 4 București cu rejudecarea în fond a litigiului pendinte s-a realizat ca urmare a desfi inţării, în căile de atac, a sentinţei pronunţate de aceeaşi judecătorie în primul ciclu procesual. În ciclul procesual anterior, în etapa apelului, reclamanta a făcut precizări cu privire la valoarea imobilului în litigiu, valoare care a fost în mod evident avută în vedere de instanţa de control judiciar (având în vedere obligaţia ce îi incumbă potrivit art. 297 C. pr. civ.) în determinarea instanţei competente material să rejudece în fond pricina. În condiţiile în care evaluarea făcută – în condiţiile menţionate – de reclamantă în privinţa imobilului în litigiu nu a fost contestată de părţile adverse anterior determinării instanţei competente să rejudece cauza în fond, a operat o legală învestire a Jud. Sector 4. Împrejurarea că probatoriul administrat ulterior acestui moment a relevat o valoare mai mare a obiectului litigiului nu era de natură a-i afecta competenţa faţă de exigenţele art. 181 din C. pr. civ. (…)” (C. Ap. București, s. a IX-a civ. propr. int., sent. nr. 5/F din 18 februarie 2010, disponibilă pe www.cab1864.eu.). Notă: Independent de chestiunea aplicabilității art. 181 C. pr. civ., respectiv a art. 106 NCPC, din care rezultă că fl uctuațiile valorice ale obiectului litigiului, ulterioare învestirii instanței, nu infl uențează competența acesteia, soluția se impune, având în vedere că instanța de apel s-a pronunțat, fi e și implicit, dar neîndoielnic, asupra chestiunii competenței. În noua reglementare, pentru a fi luată în considerare, necompetența trebuie invocată în fața primei instanțe, in limine litis, iar apoi,

1) Mai ales că, dacă formulează pretenţii într-un cuantum superior celui real, trebuie să timbreze la valoarea indicată!

2) În ce priveşte modifi carea propriu-zisă a cererii de chemare în judecată, printr-o cerere adiţională, a se vedea infra, comentariul sub art. 123 NCPC.

3) În acest sens, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 300.


Gh.-L. Zidaru 311

Art. 107

ca motiv de apel; în această situație, dacă găsește motivul întemeiat, instanța de apel trebuie să procedeze conform art. 480 alin. (4) NCPC, respectiv să anuleze sentința și să trimită cauza spre rejudecare instanței competente. În cazul în care se evocă fondul ori cauza se trimite spre rejudecare instanței care a judecat inițial procesul, pentru alt motiv decât necompetența, chestiunea competenței a fost (fi e și implicit) dezlegată defi nitiv și nu mai poate fi repusă în discuție ulterior (n.n., Gh-L.Z.).

Capitolul II

Competenţa teritorială

Art. 107. Regula generală

(1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază

sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

(2) Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își

schimbă domiciliul sau sediul.

Comentariu

I. Aspecte generale1. Competenţa teritorială de drept comun rămâne aceeaşi, fi ind stabilită în funcţie de

domiciliul sau sediul pârâtului, la data sesizării instanţei. Această soluţie nu poate surprinde, principiul actor sequitur forum rei fi ind una dintre cele mai semnifi cative constante ale dreptului procesual civil, atât din România, cât şi din alte state europene1).

În doctrină s-a arătat astfel că regula actor sequitur forum rei se fundamentează pe o idee de echitate. Întrucât la începutul procesului nu se ştie cine are dreptate, este fi resc ca reclamantul, care are iniţiativa declanşării procesului (respectiv avantajul determinării felului acţiunii şi a momentului introducerii acesteia), să se deplaseze la instanţa domiciliului pârâtului. O altă soluţie ar fi de natură să deschidă calea abuzului de drept2). În acţiunile personale, pârâtul benefi ciază de prezumţia că nu datorează nimic, iar în acţiunile reale se prezumă că situaţia de fapt corespunde cu cea de drept, până la proba contrară3).

2. Desigur, competenţa teritorială de drept comun comportă numeroase excepţii, stabilite de lege în considerarea altor criterii, precum conexiunea litigiului cu circumscripţia altei instanţe decât cea indicată de art. 107 NCPC (spre exemplu, instanţa de la locul prevăzut în contract pentru executarea prestaţiei; instanţa de la locul situării imobilului; instanţa ultimului domiciliu al defunctului, în materie succesorală; instanţa locului săvârşirii faptului ilicit ori producerii efectelor acestuia etc.).

1) S-a vorbit, pe bună dreptate, despre o regulă tradiţională, de largă aplicare şi cu o perenitate greu de egalat. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 552.

2) În acest sens, a se vedea I. Leş, Tratat, 2008, p. 244. 3) A se vedea, spre ex.: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 423; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, p. 265.

Cartea I

312 Gh.-L. Zidaru

Art. 107

3. Din punct de vedere redacţional, textul a fost îmbunătăţit, întrucât au fost concentrate într-o singură normă ipotezele prevăzute de art. 5 teza I şi de art. 7 alin. (1) C. pr. civ.; astfel, norma cuprinsă în Noul Cod se referă deopotrivă la persoanele fi zice şi la persoanele juridice.

II. Domeniu de aplicare4. S-a spus că regula de drept comun este aplicabilă, în ce priveşte cererile patrimoniale,

cererilor personale (mobiliare ori imobiliare), cererilor mixte şi cererilor reale mobiliare, iar în ce priveşte cererile nepatrimoniale, acţiunilor cu privire la starea şi capacitatea persoanelor, dacă legea nu prevede altfel1). Regula de drept comun este aplicabilă şi tuturor cererilor nepatrimoniale, în măsura în care legea nu prevede altfel.

5. Cererile personale sunt cereri prin care se încearcă valorifi carea unui drept personal, izvorât dintr-un raport juridic obligaţional2). Aceste cereri pot avea caracter mobiliar, când prestaţia care constituie obiectul obligaţiei priveşte un bun mobil ori caracter imobiliar, când prestaţia priveşte un bun imobil.

6. Prin cererile reale se urmăreşte valorifi carea unui drept real (acţiunile petitorii) ori apărarea posesiei unui bun (acţiunile posesorii). La rândul lor, aceste cerereri pot fi mobiliare sau imobiliare.

7. În fi ne, cererile sunt mixte atunci când tind, în acelaşi timp, la valorifi carea unui drept real şi a unui drept de creanţă, dacă aceste drepturi sunt efectul aceleiaşi cauze (izvorăsc din acelaşi act juridic) sau se găsesc într-un raport de conexitate. Se admite că există două categorii de cereri mixte, respectiv cererile care tind la executarea unui act juridic care a creat sau transferat un drept real asupra unui bun cert, dând naştere, totodată, şi unor obligaţii personale, precum obligaţia de predare a bunului, şi cererile care au ca obiect anularea, rezoluţiunea ori rezilierea (revocarea) unui act juridic constitutiv ori translativ de drepturi reale3).

8. Apartenenţa unor cereri la o categorie sau alta a constituit uneori subiect de controversă în jurisprudenţă. Ne raliem opiniei exprimate în jurisprudenţă, potrivit căreia acţiunea în anulare, chiar dacă priveşte un act juridic translativ ori constitutiv de drepturi reale imobiliare, nu constituie o cerere reală imobiliară, care ar face aplicabilă norma de competenţă exclusivă prevăzută de art. 13 C. pr. civ. (căruia îi corespunde în prezent art. 117 NCPC), ci o cerere personală sau mixtă4).

1) A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 195. 2) Potrivit art. 1.164 NCC, obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să

procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată. Din această defi niţie rezultă că în raporturile juridice obligaţionale sunt determinaţi deopotrivă subiectul activ (creditorul) şi subiectul pasiv (debitorul); conţinutul raportului juridic constă în dreptul de creanţă al creditorului şi obligaţia corelativă a debitorului, iar obiectul raportului juridic obligaţional este prestaţia la care este ţinut debitorul. A se vedea şi A.A. Moise, în Noul Cod civil, pp. 1215-1216.

3) A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, pp. 19-20. 4) În acest sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 389/2000, apud G. Boroi,

O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 67; s-a statuat, de asemenea, că „acţiunea în nulitatea unui act juridic nu este o acţiune reală, ci o acţiune personală ce are ca scop restabilirea legalităţii încălcate prin încheierea ori emiterea unui act juridic ce contravine normelor juridice imperative edictate pentru încheierea sa valabilă, şi aceasta chiar în ipoteza în care prin actul juridic a cărei nulitate se solicită a fi constatată s-a


Gh.-L. Zidaru 313

Art. 107

9. Regula generală în materia competenţei teritoriale are, de regulă, caracter de ordine privată, fi ind permisă derogarea părţilor de la dispoziţiile acesteia. Această concluzie este exactă numai dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 126 NCPC, în sensul că pricina trebuie să privească drepturi de care părţile pot dispune1). Este, aşadar, posibil ca norma generală să aibă caracter exclusiv, în măsura în care aceasta priveşte drepturi de care părţile nu pot dispune2).

III. Domiciliul sau sediul pârâtului 10. În ce priveşte semnifi caţia noţiunii de „domiciliu”, în mod tradiţional s-a apreciat

că în dreptul procesual civil aceasta este mai largă, mai fl exibilă decât în actele normative privitoare la evidenţa persoanelor, având semnifi caţia locuinţei statornice, pe care o persoană şi-a stabilit-o în fapt, în localitatea în care trăieşte şi în care îşi desfăşoară activitatea profesională. Aşadar, trebuie avută în vedere adresa unde pârâtul locuieşte efectiv, chiar dacă, faţă de dispoziţiile legii speciale cu privire la stabilirea domiciliului, el nu poate fi socotit că are aici domiciliul3).

11. Aceste interpretări doctrinare şi jurisprudenţiale trebuie raportate în prezent la art. 87 NCC, care dispune că domiciliul persoanei fi zice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală (s.n., Gh.-L.Z.)4). Art. 227 alin. (1) NCC prevede că sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului. Potrivit alin. (2), în funcţie de obiectul de

constituit ori transmis un drept real imobiliar. (…) Natura juridică a acţiunii în nulitate nu diferă după cum actul juridic la care se referă acţiunea constituie un izvor de raporturi juridice obligaţionale, respectiv de raporturi juridice în conţinutul cărora intră un drept real (…) acţiunea în anulare sancţionează dreptul substanţial, de sine stătător, de a obţine pronunţarea nulităţii actului, decurgând din încheierea unui act juridic cu neobservarea dispoziţiilor legale.

În mod evident, acest drept substanţial nu este un drept real, nefi ind vorba despre realizarea nemijlocită a unor prerogative asupra unui bun, fără concursul altui subiect de drept. Pe de altă parte, nu este vorba nici despre un drept de creanţă, întrucât subiectul pasiv al unui astfel de drept subiectiv nu este ţinut să aibă o conduită activă (să dea, să facă ori să nu facă ceva la care ar fi fost îndreptăţit în absenţa angajamentului său juridic), ci este ţinut să tolereze situaţia juridică creată prin exerciţiul dreptului potestativ de a cere şi obţine anularea actului, recunoscut de lege persoanelor interesate (…). Pentru considerentele expuse, se impune concluzia – împărtăşită şi în practica judiciară – că acţiunea în nulitate nu constituie, în nici un caz, o acţiune reală imobiliară, ci este o acţiune personală, acest tip de acţiuni fi ind de altfel dreptul comun, din punct de vedere procedural: în măsura în care o acţiune nu poate fi califi cată drept reală, ea are caracter personal” (Jud. Sectorului 4 Bucureşti, sent. civ. nr. 6807 din 12 decembrie 2008, nepublicată).

1) A se vedea şi V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 433; de asemenea, infra, comentariul sub art. 126 NCPC.

2) A se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 48. 3) A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 423; I. Leş, Tratat, 2010, p. 268. În acelaşi sens, Trib.

Suprem, dec. civ. nr. 230/1977, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 51; „Prin domiciliu, în sens procesual, urmează a se înţelege şi acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte, deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părţile afl ate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da efi cienţă principiului dreptului la apărare” (C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 119/1994, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 104).

4) Anterior modifi cărilor aduse prin Legea de punere în aplicare a NCC, acest articol prevedea că domiciliul persoanei fi zice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este în locul unde îşi are principala aşezare.

Cartea I

314 Gh.-L. Zidaru

Art. 107

activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru. Dispoziţiile art. 97 sunt aplicabile în mod corespunzător.

12. Noul Cod civil instituie mai multe prezumţii cu privire la locul în care se afl ă domiciliul persoanei fi zice, prezumţii care sunt utile şi din perspectiva procedurii civile. Astfel, art. 89 alin. (2) prevede că stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală. În condiţiile alin. (3) al aceluiaşi articol, dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt (care sunt, aşadar, la aprecierea motivată a instanţei de fond).

13. Coroborând dispoziţiile art. 87 cu ale art. 89 alin. (2) NCC, se poate concluziona că pentru stabilirea domiciliului persoanei este necesar atât un element intenţional – voinţa de a stabili într-un loc anume locuinţa principală, cât şi un element faptic, material – respectiv, „ocuparea” sau „mutarea” într-un anumit loc.

Simpla schimbare materială a aşezării unei persoane nu este, aşadar, sufi cientă pentru a concluziona că a operat o schimbare de domiciliu, ci mai este necesar ca circumstanţele acestei schimbări să releve intenţia persoanei de a-şi stabili în acel loc locuinţa principală.

14. În ce priveşte dovada intenţiei, art. 89 alin. (3) NCC instituie o ierarhie a mijloacelor de probă, în interesul certitudinii juridice; astfel, în măsura în care ocuparea sau mutarea este însoţită de o declaraţie a noului domiciliu la organele administrative competente, această declaraţie este sufi cientă pentru a dovedi intenţia stabilirii sau schimbării domiciliului.

Dacă însă ocuparea sau mutarea într-un anumit loc nu este însoţită de o astfel de declaraţie, dovada domiciliului poate rezulta şi din alte împrejurări de fapt; apreciem că statornicia rezidenţei într-un anumit loc, faptul că o persoană îşi are în acel loc centrul legăturilor sale de ordin social, familial şi profesional relevă implicit intenţia sa de a stabili şi menţine acolo locuinţa sa principală.

15. În cazul în care dovada intenţiei nu rezultă din declaraţia menţionată de art. 89 alin. (3) teza întâi şi nici din împrejurările de fapt pe care le-am menţionat în mod exemplifi cativ, este posibil ca mutarea să nu releve renunţarea la domiciliul anterior, ci doar stabilirea unei reşedinţe; art. 88 NCC prevede că reşedinţa persoanei fi zice este în locul unde îşi are locuinţa secundară. Art. 90 alin. (1) NCC dispune că reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut; textul susţine tendinţa de a echivala, în plan procesual, domiciliul cu reşedinţa. În aceeaşi logică, alin. (2) prevede că, în lipsă de reşedinţă, persoana fi zică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.

Potrivit art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, republicată în urma modifi cărilor aduse prin Legea de punere în aplicare a NCC în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011, domiciliul persoanei fi zice este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală. Ca urmare, se constată că în prezent există identitate între defi niţia domiciliului din NCC şi defi niţia cuprinsă în legea specială privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, concordanţa fi ind desigur benefi că pentru claritatea şi coerenţa regimului juridic al domiciliului persoanelor fi zice.


Gh.-L. Zidaru 315

Art. 107

16. Se poate, aşadar, susţine în continuare că în raporturile de drept privat prevalează realitatea faptică, a locului în care persoana fi zică se găseşte în mod statornic şi unde se afl ă centrul legăturilor sale de ordin social.

17. În fi ne, art. 91 alin. (1) prevede că dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. Alin. (2) instituie o regulă de protecţie a terţilor, în sensul că în lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.

18. Această soluţie este deosebit de utilă, întrucât dacă există incertitudini cu privire la domiciliul real al pârâtului, reclamantul nu are la dispoziţie alt mijloc obiectiv de informare, decât datele obţinute de la serviciul de evidenţă a persoanelor. În condiţiile în care pârâtul fi gurează în baza de date cu un anumit domiciliu, ar fi inechitabil ca acesta să se prezinte în timpul procesului ori (cel mai adesea) abia în căile de atac, invocând nelegala sa citare, întrucât locuieşte în altă parte decât cea înscrisă în evidenţa publică a persoanelor. În acest caz, NCC instituie o sancţiune adecvată şi efi cientă, de natură să descurajeze abuzul de drept procesual, anume inopozabilitatea domiciliului real (în sensul dispoziţiilor legale ce preced) faţă de cel care s-a întemeiat cu bună-credinţă pe datele rezultate din evidenţa persoanelor, procedura de citare fi ind socotită legal îndeplinită la domiciliul declarat al părții. De asemenea, competența teritorială a instanței se va stabili tot prin raportare la domiciliul declarat al pârâtului, dacă reclamantul nu cunoaște că pârâtul domiciliază efectiv în altă parte. Datelor rezultate din evidența persoanelor le este recunoscută astfel, mediat, o veritabilă funcţie de publicitate, chiar dacă ele sunt accesibile doar celor care justifi că un interes legitim, din raţiuni care privesc protecţia sferei private şi a datelor personale1).

În acest caz, pârâtul poate face totuşi dovada că reclamantul cunoştea, prin alte mijloace, domiciliul său real, caz în care dispoziţiile alin. (2) nu sunt aplicabile [art. 91 alin. (3)].

19. O reglementare similară se regăseşte în materia persoanelor juridice; astfel, art. 229 NCC („Dovada denumirii şi a sediului”) prevede că „(1) În raporturile cu terţii, dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă. (2) În lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusă altor persoane”.

20. Apreciem că reglementarea cuprinsă în NCC instituie un echilibru just între obligaţiile şi riscurile ce trebuie suportate de fi ecare parte, cu privire la determinarea corectă a domiciliului sau sediului părţii adverse.

Jurisprudență

1. Competenţa teritorială este determinată de domiciliul părţii de la data intentării cererii de chemare în judecată, iar schimbările ulterioare ale domiciliului sau reşedinţei nu

1) Titlul preliminar al NCC conţine o reglementare de principiu a publicităţii drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice (Capitolul al IV-lea, art. 18-24 NCC). Art. 22 alin. (1) prevede că dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicităţii sunt inopozabile terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe altă cale. Art. 91 alin. (2) şi (3) NCC constituie o aplicaţie a acestei reguli în materia stabilirii sau schimbării domiciliului persoanei fi zice.

Cartea I

316 Gh.-L. Zidaru

Art. 108

pot avea niciun efect asupra competenţei determinate iniţial (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 606 din 12 ianuarie 2011, nepublicată).

2. Noţiunea de „domiciliu” trebuie interpretată într-un sens larg, interesând nu atât locuinţa statornică şi principală a reclamantului, ci adresa unde locuieşte efectiv. Din punct de vedere procesual, dispoziţiile art. 284 alin. (2) C. muncii trebuie interpretate în sensul că prin domiciliu se înţelege acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte şi munceşte, deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu, aşa cum rezultă din conţinutul art. 85 şi urm. C. pr. civ., este acela ca părţile afl ate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da efi cienţă dreptului lor la apărare. Mai mult decât atât, normele din Codul muncii care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se afl ă domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al acestuia (ÎCCJ, s. civ. propr. int, dec. nr. 4047 din 13 mai 2011, disponibilă pe www.scj.ro). Notă: Credem că soluția își păstrează valabilitatea și sub imperiul NCPC și al NCC, îndeosebi în ce privește situația în care se pune problema stabilirii domiciliului reclamantului, pentru aplicarea unei norme cu caracter de protecție a acestuia. Dacă însă pârâtul ar invoca neconcordanța dintre domiciliul declarat și cel real, trebuie observate regulile instituite de art. 91 alin. (2) și de art. 229 alin. (2) NCC, care nu îngăduie ca domiciliul real, dar nedeclarat să fi e opus părții de bună-credință (n.n., Gh.-L.Z.).

3. Regula generală actor sequitur forum rei este transmisă din dreptul roman. Este de reţinut că justifi carea ei se bazează pe faptul că orice pârât este considerat, a priori, că nu datorează reclamantului; dacă totuşi este angajat un proces împotriva sa, el trebuie să fi e deranjat cât mai puţin; în consecinţă, pentru comoditatea şi protecţia intereselor sale – pierderea timpului şi cheltuieli de deplasare – pârâtul trebuie să fi e chemat în judecată la instanţa domiciliului său (Jud. Iaşi, sent. civ. nr. 4703 din 24 martie 2010, nepublicată).

4. Acțiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acțiuni personale imobiliare. Competența teritorială de soluționare a unei astfel de acțiuni, înregistrată înainte de data de 15 februarie 2013, se determină în condițiile art. 5, art. 7 și, respectiv, art. 10 pct. 1 din Codul de procedură civilă în vigoare la data înregistrării cererii (ÎCCJ, complet RIL, decizia în interesul legii nr. 8/10.06.2013, comunicat disponibil pe www.scj.ro). Notă: Soluția instanței supreme pune capăt unei divergențe jurisprudențiale surprinzătoare, întrucât cererea tinde la executarea directă, în natură, a obligației corelative unui drept de creanță, nefi ind așadar vorba despre o cerere reală imobiliară. Ea își păstrează, mutatis mutandis, actualitatea și sub imperiul NCPC [cf. art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 3] - n.n., Gh.-L.Z.

Art. 108. Cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut

Dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la

instanţa în a cărei circumscripţie se afl ă reședinţa sau reprezentanţa acestuia, iar dacă nu are

nici reședinţa ori reprezentanţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul își

are domiciliul, sediul, reședinţa ori reprezentanţa, după caz.


Gh.-L. Zidaru 317

Art. 108

Comentariu

1. Prima teză a normei citate constituie, practic, o aplicaţie a regulii actor sequitur forum rei pentru ipoteza în care domiciliul pârâtului nu este cunoscut, fi ind concordantă cu soluţia prevăzută de art. 90 alin. (1) NCC, conform căruia „reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut”.

2. A doua teză constituie însă o derogare de la aceeaşi regulă generală, instituind, pentru ipoteza în care nici reşedinţa nu este cunoscută, competenţa instanţei de la domiciliul (respectiv sediul sau, după caz, reşedinţa ori reprezentanţa) reclamantului1). S-a arătat în doctrină că regula este necesară pentru a nu priva partea de accesul la justiţie şi pentru a asigura buna administrare a justiţiei2).

3. Spre deosebire de art. 5 C. pr. civ., precum şi de forma iniţială a Legii nr. 134/2010, art. 108 NCPC nu se mai referă la situaţia în care domiciliul pârâtului se afl ă în străinătate. În acest caz, se ridică în mod evident o problemă de competenţă internaţională, iar instanţele române trebuie să-şi verifi ce competenţa, potrivit art. 1.065 şi urm. NCPC ori, dacă este cazul, potrivit regulamentelor europene aplicabile (în mod prioritar faţă de normele de competenţă internaţională cuprinse în Cod, cf. art. 1.064 NCPC). Doar în măsura în care rezultatul acestei verifi cări este pozitiv, competenţa teritorială se stabileşte potrivit regulilor generale [art. 1.071 alin. (1)]. Dacă în aplicarea acestor prevederi nu se poate identifi ca instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Jud. Sectorului 1 Bucureşti, respectiv la Trib. Bucureşti [art. 1.071 alin. (2)].

4. Ca urmare, Noul Cod exclude aşa-numitul forum actoris în cazul în care pârâtul domiciliază în străinătate, soluţie care, pe de-o parte, nu se concilia cu regulile de competenţă internaţională – instituite iniţial prin Legea nr. 105/1992 cu privire la raporturile de drept internaţional privat, preluate în prezent în cuprinsul Cărţii a VII-a din Noul Cod, cu privire la procesul civil internaţional –, iar, pe de altă parte, era obiectiv nejustifi cată: simplul fapt că reclamantul domiciliază pe teritoriul României nu poate atrage competenţa instanţei române, cu nesocotirea intereselor legitime ale pârâtului, care trebuie, în principiu, să fi e chemat în judecată în faţa instanţelor din statul său de domiciliu.

5. Mai delicată este chestiunea de a şti în ce măsură instanţa română se poate considera competentă, dacă pârâtul care este cetăţean român locuieşte într-un alt stat, fără ca domiciliul său exact să fi e cunoscut (ori dacă este cunoscut, fără să fi e indicat de reclamant) ori dacă pârâtul este un cetăţean străin şi nu există date din care să rezulte că acesta domiciliază pe teritoriul României.

1) Desigur, dacă reclamantul declară în mod nereal că nu cunoaşte domiciliul sau reşedinţa pârâtului, iar acesta nu este legal citat în tot cursul procesului, pârâtul poate obţine pe calea apelului anularea hotărârii astfel pronunţate, după ce ia cunoştinţă de ea (prin ipoteză, hotărârea nu a fost nici legal comunicată, iar termenul de apel curge de la comunicare), fi ind în măsură să invoce, ca motiv de apel, inclusiv necompetenţa teritorială a instanţei. Această concluzie se impune, întrucât pârâtul nu a putut invoca excepţia în faţa primei instanţe. A se vedea art. 160 alin. (2), art. 167 alin. (5) şi art. 178 alin. (3) NCPC.

S-a decis de multă vreme că dacă ordonanţa preşedinţială a fost dată fără citarea părţilor, pârâtul este în drept să invoce necompetenţa teritorială, urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 5 C.pr.civ., prin cererea de recurs (Trib. jud. Vâlcea, s. civ., dec. nr. 70/1982, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 49).

2) În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 559.

Cartea I

318 Gh.-L. Zidaru

Art. 108

6. În aceste cazuri, dacă elementul de extraneitate (domiciliul cetăţeanului român, respectiv cetăţenia străinului) priveşte un alt stat membru al Uniunii Europene, competenţa internaţională în materie civilă se determină, în principiu, potrivit Regulamentului nr. 44/2001 („Bruxelles I”)1).

7. Printr-o hotărâre recentă a Curţii de Justiţie, pronunţată la data de 17 noiembrie 2011 în cauza Hypoteční banka a.s./Udo Mike Lindner2), s-a statuat că suntem în prezenţa unui element de extraneitate de natură a face aplicabil Regulamentul ori de câte ori situaţia litigioasă poate ridica probleme în ce priveşte competenţa internaţională.

Pârâtul din cauza care a ocazionat sesizarea Curţii era de cetăţenie germană şi abandonase fostul său domiciliu din Cehia, fără ca noul domiciliu să fi e cunoscut. În aceste condiţii, instanţele statului a cărui cetăţenie o are persoana respectivă s-ar putea de asemenea considera competente să soluționeze cererile îndreptate împotriva acestuia, chiar dacă nu-i cunosc domiciliul. Ca urmare, arată Curtea, chiar dacă cetăţenia ori naţionalitatea străină nu constituie un criteriu relevant pentru stabilirea competenţei (nefi ind utilizat de normele de competenţă din Regulament), ea poate prezenta relevanţă în cadrul chestiunii, distincte, a stabilirii condiţiilor de aplicare a normelor de competenţă internaţională prevăzută de Regulament. În cadrul examinării acestor condiţii, se impune concluzia că, dacă instanţa naţională este sesizată cu o cerere împotriva cetăţeanului unui alt stat membru al cărui domiciliu este necunoscut, există elementul de extraneitate necesar pentru ca Regulamentul Bruxelles I să fi e, în principiu, aplicabil.

8. Cu toate acestea, mai trebuie stabilit dacă, într-o atare situație, se vor aplica regulile de competență internațională cuprinse în Regulament ori dacă, dimpotrivă, se vor aplica normele corespunzătoare prevăzute de legislația națională. Această întrebare se ridică, întrucât, în principiu3), Regulamentul Bruxelles I se aplică doar dacă pârâtul domiciliază

1) Astfel, în cuprinsul raportului Jenard cu privire la Convenţia de la Bruxelles în ceea ce priveşte competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (1968), (disponibil pe www.euzpr.eu) se arată următoarele: „Astfel cum se arată în al IV-lea paragraf al preambulului, Convenția determină competența internațională a (jurisdicțiilor – n.n., Gh.-L.Z.) Statelor Contractante. Ea înlocuiește regulile de competență aplicabile în fi ecare Stat Contractant doar acolo unde există un element internațional (de extraneitate – n.n., Gh.-L.Z.)” [As is stressed in the fourth paragraph of the preamble, the Convention determines the international jurisdiction of the of the Contracting States. It alters the rules of jurisdiction in force in each Contracting State only where an international element is involved”]. Aşadar, pentru aplicabilitatea Regulamentului Bruxelles I este necesară existenţa unui element de extraneitate, cazurile strict interne fi ind exceptate, ceea ce rezultă atât dintr-o interpretare istorică (în sprijinul căreia am citat considerentele raportului Jenard), cât şi din interpretarea teleologică a textelor. Cu altă ocazie am adoptat o opinie parţial diferită (a se vedea Gh.-L. Zidaru, Competenţa internaţională de drept comun şi competenţele speciale instituite de art. 5 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în RRDP nr. 6/2010, p. 134). Considerăm însă că argumentul de interpretare istorică a Convenţiei de la Bruxelles, ca şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie, impun concluzia expusă în text.

2) Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie în cauza C – 327/10, disponibilă pe www.curia.europa.eu şi publicată în RRDJ nr. 2/2012, pp. 225 şi urm., cu comentariu de M. Stancu, Comentariu la hotărârea Curţii de Justiţie din data de 17.11.2011, pronunţată în cauza Hypoteční banka a.s./Udo Mike Lindner, în RRDJ nr. 2/2012, pp. 231 şi urm.

3) După cum rezultă din prevederile art. 4 alin. (1), art. 22 și art. 23 din Regulament, în cazul în care părțile încheie o convenție atributivă de competență prin care au stabilit competența unei instanțe din Uniunea Europeană, iar cel puțin una dintre părți (nu neapărat pârâtul!) își are domiciliul într-un stat


Gh.-L. Zidaru 319

Art. 108

pe teritoriul unui stat membru [art. 2 și art. 3 alin. (1)], în vreme ce, în caz contrar, sunt aplicabile normele de competență internațională prevăzute de legislația statului membru în care se afl ă instanța sesizată, respectiv de lex fori (art. 4). De vreme ce domiciliul pârâtului este, prin ipoteză, necunoscut, instanța sesizată ar putea considera că pârâtul domiciliază într-un stat membru ori, dimpotrivă, că domiciliază într-un stat terț, cu consecințe diametral opuse în ce privește legea aplicabilă.

9. Curtea de justiție a decis în cauzele Hypoteční banka a.s./Udo Mike Lindner și G./ Cornelius de Visser1) că, în situația în care pârâtul este probabil un resortisant al unui stat membru, iar instanța nu dispune de indicii doveditoare care să îi permită să concluzioneze că pârâtul respectiv domiciliază efectiv în afara Uniunii Europene, se vor aplica dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001. Cum face adeseori, Curtea de Justiție recurge la o interpretare teleologică, arătând că aplicarea normelor uniforme de competență prevăzute de Regulament, în locul celor în vigoare în diferite state membre, este conformă cu cerința securității juridice, ca și cu obiectivul urmărit de actul normativ european, de a consolida protecția juridică a persoanelor stabilite și Uniunea Europeană și de a permite atât reclamantului să identifi ce cu ușurință instanța pe care o poate sesiza, cât și pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanța în fața căreia poate fi chemat în judecată.

10. Ca urmare, din punct de vedere practic, dacă există un indiciu conform căruia pârâtul are o legătură cu teritoriul unui stat membru (este cetățeanul acestui stat ori, dacă este cetățean român sau cetățeanul unui stat terț, a domiciliat la un moment dat pe teritoriul unui stat membru, nu neapărat același cu statul a cărei cetățenie o deține etc.), se prezumă că Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabil. Doar în măsura în care instanța deține probe sau cel puțin indicii concludente din care să rezulte că, în prezent, pârâtul domiciliază în afara U.E., vor fi aplicabile normele de competență internațională prevăzute de lex fori (art. 4 din Regulament).

11. Concluzionăm, aşadar, că cel puţin în cazul cetăţenilor unui stat membru UE2), care au avut domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României, iar în prezent nu se mai poate stabili dacă aceştia domiciliază sau nu pe acest teritoriu (existând, aşadar, posibilitatea rezonabilă de a se fi întors în statul de provenienţă), competenţa în materie civilă este stabilită de

membru, Regulamentul este aplicabil; de asemenea, art. 22 din Regulament, care instituie anumite cazuri de competență exclusivă, este aplicabil, chiar dacă pârâtul domiciliază într-un stat terț.

1) Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie la data de 15 martie 2012 în cauza C – 292/10, disponibilă pe www.curia.europa.eu. În cauză, reclamanta sesizase o instanță din statul său de domiciliu cu o acțiune în daune împotriva unui anume Cornelius de Visser care fi gura ca titular al unui nume de domeniu de internet pe care apăruse un conținut prejudiciabil pentru reclamantă; cu toate că de Visser fi gura cu o adresă în Olanda, el nu a putut fi localizat, întrucât nu fi gura în niciun registru de evidență a persoanelor din Olanda. Așa fi ind, în cauză, doar numele și prezumtiva adresă indicată la momentul înregistrării numelui de domeniu lasă să se prezume o cetățenie olandeză, aceasta, ca și existența reală a persoanei, fi ind însă sub semnul întrebării. Cu toate acestea, Curtea a reținut, întemeiat, aplicabilitatea Regulamentului nr. 44/2001.

2) În cazul resortisanţilor unui stat terţ, dacă nu există dovezi ori cel puţin indicii concludente cu privire la domiciliul lor pe teritoriul unui stat membru UE, Regulamentul nu este, de lege lata, aplicabil (art. 4). Dacă însă resortisantul unui stat terţ domiciliază într-un stat UE, cele arătate în text cu privire la aplicabilitatea actului normativ european se aplică întocmai. Față de cele arătate în text, aceeași soluție trebuie aplicată dacă aceeași persoană a domiciliat la un moment într-un stat UE, fără a exista dovezi sau indicii concludente că ulterior și-a mutat domiciliul în afara Uniunii.

Cartea I

320 Gh.-L. Zidaru

Art. 109

Regulamentul Bruxelles I, chiar dacă domiciliul actual nu este cunoscut. Această din urmă împrejurare nu scuteşte instanţa română de obligaţia de a-şi verifi ca competenţa internaţională potrivit Regulamentului, ca pas prealabil aplicării normelor interne de competenţă teritorială. Aşadar, într-o asemenea situaţie, instanţa nu se poate considera competentă potrivit art. 108 NCPC, ci va trebui să facă aplicarea normelor europene, raportându-se, spre exemplu, la ultimul domiciliu cunoscut al pârâtului1) ori la alte puncte de legătură prevăzute de normele de competenţă din Regulament.

Art. 109. Cazul persoanei juridice care are dezmembrăminte

Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate

face și la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru

obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin

reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

Comentariu

1. Spre deosebire de art. 7 alin. (2) C. pr. civ., care prevedea că cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are reprezentanţă, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta2), art. 109 NCPC se aplică tuturor dezmembrămintelor persoanei juridice de drept privat.

2. Această soluţie este neîndoielnic utilă, neexistând nicio raţiune pentru a limita aplicabilitatea acestui caz de competenţă alternativă la ipoteza reprezentanţei, o formă de sediu secundar mai puţin utilizată în prezent. Cea mai frecventă situaţie în practică este, de altfel, aceea în care o societate comercială contractează cu terţii prin intermediul reprezentantului unei sucursale3), agenţii ori altui punct de lucru.

3. Subliniem că textul este aplicabil ori de câte ori pretenţiile au ca obiect executarea obligaţiilor ce urmează a se face la locul situării dezmembrământului (prima ipoteză), nefi ind necesar ca în contract să fi e prevăzut expres locul executării; în măsura în care părţile nu au derogat expres, vor fi aplicabile dispoziţiile legale supletive cu privire la locul executării obligaţiei (textul fi ind redactat diferit de art. 113 pct. 3 NCPC). Se impune, aşadar,

1) A se vedea M. Stancu, op. cit., pp. 234-236. 2) Printr-o soluţie a instanţei supreme s-a acceptat aplicarea art. 7 alin. (2) în cazul unei fi liale, soluţie

întemeiată pe un argument a fortiori (fi liala este mai mult decât reprezentanţa) – CSJ, s. civ., dec. nr. 3162/1994, în RDC nr. 2/1996, p. 110, dar această soluţie a fost criticată, întrucât art. 7 alin. (2) se referă numai la reprezentanţă, nu şi la fi lială, adoptându-se implicit o interpretare strictă a textului; în acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 268.

3) Potrivit art. 43 alin. (1) din Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modifi cările ulterioare (inclusiv cele aduse prin Legea nr. 76/2012), sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societaților și se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa. Potrivit art. 43 alin. (3) din aceeași lege, celelalte sedii secundare – agenții, puncte de lucru sau alte asemenea sedii sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societaților și se menționează numai în cadrul înmatriculării societății în registrul comerțului de la sediul principal.


Gh.-L. Zidaru 321

Art. 109

ca pentru determinarea competenţei, instanţa să determine locul plăţii1) potrivit dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic litigios, iar dacă este vorba despre un litigiu cu elemente de extraneitate, se impune mai întâi determinarea dreptului substanţial aplicabil, în raport de normele confl ictuale incidente, şi abia apoi, într-o fază subsecventă, stabilirea locului plăţii, potrivit normelor de drept astfel stabilite.

4. Faţă de redactarea textului, instanţa locului dezmembrământului este competentă, chiar dacă obligaţia nu a fost contractată prin dezmembrământul respectiv, în măsura în care locul executării obligaţiei – determinat potrivit celor ce preced – este acelaşi cu locul în care se afl ă dezmembrământul (concluzie impusă de conjuncţia „sau” utilizată de text, de unde rezultă că aceste condiţii prevăzute nu sunt cumulative). Spre exemplu, executarea obligaţiei de plată a unei sume de bani se face, în lipsă de stipulaţie contrară, la domiciliul creditorului [art. 1.494 alin. (1) lit. a) NCC]. Dacă reclamantul care cere plata unei sume de bani domiciliază într-o localitate unde debitorul obligaţiei de plată, persoană juridică de drept privat, are o sucursală, el poate introduce acţiunea la instanţa locului de plată, determinat potrivit legii supletive aplicabile, chiar dacă actul juridic nu a fost încheiat prin intermediul sucursalei respective.

5. Chiar dacă locul executării obligaţiei ce formează obiectul cererii de chemare în judecată este situat în altă parte, instanţa menţionată este competentă, dacă obligaţia respectivă izvorăşte din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta2). Astfel, instanţa locului în care se afl ă sucursala ori alt dezmembrământ este competentă să soluţioneze cererea privitoare la executarea obligaţiei ce izvorăşte dintr-un act încheiat prin intermediul acelui dezmembrământ, chiar dacă locul executării obligaţiei se afl ă în altă parte.

6. De asemenea, ipoteza normei se referă şi la faptele (licite ori ilicite) săvârşite de reprezentantul dezmembrământului, în măsura în care obligaţia a cărei executare se solicită izvorăşte din acel fapt.

1) Potrivit art. 1.469 alin. (2) NCC, plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie ob iectul însuși al obligației. Locul plății este determinat într-o manieră supletivă de art. 1.494 NCC. Potrivit acestui text de lege, „(1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:

a) obligaţiile băneşti trebuie e xecutate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii; b) obligaţia de a preda un lucru indivi dual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afl a

la data încheierii contractului; c) celelalte obligaţii se execută la domicili ul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii con-

tractului. (2) Partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat,

potrivit prevederilor alin. (1), ca loc al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează”.

2) Spre exemplu, în cazul în care un întreprinzător contractează cu sucursala unei bănci şi s-a stipulat că plata obligaţiilor ce incumbă părţilor se va face prin virament, la sediul principal al băncii, instanţa de la locul sucursalei este totuşi competentă pentru acţiunile ce au ca obiect executarea obligaţiilor asumate de bancă, prin contractul încheiat de sucursala respectivă. Am luat exemplul unui întreprinzător, întrucât, în cazul unui consumator, sunt oricum aplicabile dispoziţiile art. 113 pct. 8 NCPC.

Cartea I

322 Gh.-L. Zidaru

Art. 110

7. Textul de lege instituie un caz de competenţă alternativă, reclamantul având posibilitatea de a sesiza instanţa de la sediul principal al persoanei juridice1).

Jurisprudență

Judecătoria Călăraşi, instanţa sesizată iniţial, a reţinut că în speţă se impune aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) C. pr. civ. care consacră regula generală în materia competenţei teritoriale, pierzând din vedere dispoziţiile art. 7 alin. (2) din acelaşi Cod care, ca o excepţie de la regulă, stabilesc competenţa teritorială alternativă deopotrivă în favoarea instanţei de la sediul pârâtei persoană juridică, precum şi a instanţei locului unde persoana juridică de drept privat are reprezentanţă, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau fapte săvârşite de acestea, dreptul de a alege între aceste instanţe deopotrivă competente aparţinând reclamantului (…). Raţionamentul Jud. Călăraşi, potrivit căruia a înlăturat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) C. pr. civ., respectiv acela că punctul de lucru nu constituie reprezentanţă în sensul normei precitate, a fost înlăturat de Înalta Curte în raport de dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 31/1990 (…) din cuprinsul normei rezultând cu evidenţă intenţia legiuitorului de a reglementa similar entităţile societăţilor comerciale funcţionale în locaţii distincte de sediul social principal al acestora (s.n., Gh.-L.Z.). În raport de considerentele anterior expuse, de obiectul cererii de chemare în judecată precizate – obligaţie de a face, precum şi de faptul că lucrările a căror desfi inţare se solicită sunt edifi cate pe terenul proprietatea reclamantei situat în municipiul Călăraşi, unde pârâta are deschis punct de lucru, aşa cum rezultă din actele afl ate la dosar, Înalta Curte a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune personală în realizarea dreptului, guvernată de norme cu caracter de ordine privată ce reglementează materia competenţei teritoriale alternative, în baza cărora reclamanta are opţiunea alegerii între mai multe instanţe deopotrivă competente, dreptul de a contesta alegerea revenind exclusiv pârâtului (s.n., Gh.-L.Z.) în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 159 alin. (2) coroborat cu art. 1591 alin. (3) C. pr. civ., astfel încât invocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către Jud. Călăraşi s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale precitate (ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 4265 din 30 octombrie 2012, disponibilă pe www.scj.ro). Notă: Credem că, prin pasajul evidențiat, instanța supremă a vrut să spună că dreptul de a invoca o eventuală necompetență teritorială relativă aparține doar pârâtului, în vreme ce instanța nu poate ridica excepția din ofi ciu [art. 1591 alin. (3) C. pr. civ. și art. 130 alin. (3) NCPC]. În măsura în care reclamantul a sesizat una din instanțele competente alternativ, potrivit art. 7 alin. (2) C. pr. civ., respectiv art. 109 NCPC, alegerea sa nu poate fi contestată nici de pârât [cf. art. 12 C. pr. civ. și art. 116 NCPC] - n.n., Gh-L.Z.

Art. 110. Cererile îndreptate împotriva unei entităţi fără personalitate juridică

Cererea de chemare în judecată împotriva unei asociaţii, societăţi sau altei entităţi fără

personalitate juridică, constituită potrivit legii, se poate introduce la instanţa competentă

pentru persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat conducerea sau

administrarea acesteia. În cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce

la instanţa competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective.

1) În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 189.


Gh.-L. Zidaru 323

Art. 111

Comentariu

1. Această normă constituie tot o aplicaţie a competenţei teritoriale de drept comun, adaptată ipotezei în care pârâtul este o entitate fără personalitate juridică. Intră în această categorie, spre exemplu, societatea simplă prevăzută de art. 1.892 alin. (1) NCC.

2. Soluţia diferă după cum prin contractul de societate ori prin alt act prin care entitatea fără personalitate juridică este constituită în condiţiile legii se determină sau nu persoana căreia i s-a încredinţat conducerea sau administrarea entităţii. În caz afi rmativ, competenţa aparţine instanţei de la domiciliul sau sediul persoanei respective [art. 107 alin. (1)], iar în caz negativ, competenţa este alternativă, reclamantul având opţiunea de a sesiza instanţa de la domiciliul sau sediul oricare dintre membrii entităţii.

Art. 111. Cereri îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public

Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor și instituţiilor centrale sau locale, precum

și a altor persoane juridice de drept public pot fi intro duse la instanţa de la domiciliul sau sediul

reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.

Comentariu

1. Textul (astfel cum acesta a fost modifi cat prin Legea nr. 76/2012) este diferit de art. 8 C. pr. civ. Reglementarea Noului Cod, mai simplă şi mai judicioasă, este adaptată normei speciale din materia contenciosului administrativ; art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ prevede că „reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale”1).

2. Norma specială este aplicabilă cu prioritate, dacă este cazul (speciale generali derogat). Însă art. 111 NCPC este aplicabil oricărei cereri, de drept public ori de drept privat, îndreptată împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public, instituind competenţa alternativă a instanţei de la sediul pârâtului (ca aplicaţie a regulii de drept comun) şi a instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului.

1) Desigur, precizarea cuprinsă în teza fi nală, deşi nu dăunează cu nimic, este inutilă, pentru că, potrivit art. 12 C. pr. civ., reclamantul avea alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente. Legiuitorul a voit probabil să curme controversa existentă sub imperiul vechii Legi nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, care prevedea în art. 6 alin. (1) că cererile în materie de contencios administrativ sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul reclamantului. Practica judiciară a decis că această dispoziţie de favoare nu înlătură opţiunea reclamantului de a introduce acţiunea la instanţa de la domiciliul pârâtului (a se vedea, de ex., CSJ, s. cont. adm., dec. nr. 351/2000, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 64; în nota ce însoţeşte această soluţie jurisprudenţială se arată că, illo tempore, potrivit unei opinii minoritare, competenţa teritorială în materie de contencios administrativ avea caracter absolut, nefi ind vorba despre pricini privitoare la bunuri – concluzie întemeiată pe art. 19 şi pe art. 159 pct. 3 C. pr. civ., ceea ce ar fi determinat concluzia imposibilităţii unei atare opţiuni în favoarea altei instanţe decât a celei expres prevăzute de lege).

Cartea I

324 Gh.-L. Zidaru

Art. 112

3. În acest fel, se previne aglomerarea excesivă a instanţei de la sediul autorităţii pârâte şi este protejat reclamantul care începe un litigiu cu o persoană juridică de drept public al cărei sediu se afl ă în altă localitate1).

4. Nu se poate interpreta că prin adoptarea acestei norme, legiuitorul ar fi voit să înlăture competenţele exclusive prevăzute pentru anumite cereri, precum plângerile contravenţionale, întrucât aceste norme se întemeiază pe raţiuni specifi ce – bunăoară, în materie contravenţională, soluţia judecării plângerii de către judecătoria de la locul săvârşirii contravenţiei este întemeiată pe raţiuni de proximitate a instanţei faţă de împrejurările de fapt ce trebuie lămurite, fi ind pe deplin justifi cată (acolo unde a înțeles să deroge de la această regulă, legiuitorul o face în mod expres). Ca urmare, aceste norme speciale nu pot fi socotite abrogate, pe temeiul art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, ele nefi ind „contrare” noii reglementări2).

Art. 112. Pluralitatea de pârâţi

(1) Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă

pentru oricare dintre aceștia; în cazul în care printre pârâţi sunt și obligaţi accesoriu, cererea se

introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.

(2) Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente

pentru el, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care

părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Comentariu

1. Potrivit art. 112 alin. (1) NCPC, corespunzător art. 9 C. pr. civ., cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre

1) Există inconvenientul aglomerării Trib. București, în a cărui circumscripție teritorială își au sediul instituțiile publice centrale. Acest inconvenient ar putea deveni acut în condițiile în care, prin Legea nr. 2/2013, anumite cereri formulate împotriva unor autorități publice centrale și afl ate anterior în competența materială a curților de apel au fost date în competența de primă instanță a tribunalelor (cf. art. IV-VIII și art. X din lege). În acest caz, contrar argumentului înșelător potrivit căruia cauzele respective ar fi soluționate de toate tribunalele din țară, numeroși reclamanți vor opta pentru instanța de la sediul autorității pârâte, respectiv Trib. București. Această situație relevă că modifi cările competenței instanțelor judecătorești nu trebuie făcute intempestiv, luând în considerare doar efectele izolate asupra unei anumite instanțe, ci după o matură refl ecție și studiul impactului modifi cărilor preconizate asupra tuturor instanțelor judecătorești.

2) Pentru o opinie contrară, la care nu putem subscrie, fi ind întemeiată pe argumente discutabile (întrucât deplasarea reclamantului la altă instanţă decât cea a domiciliului său nu constituie o încălcare a dreptului de acces la justiţie, ştiut fi ind că forum actoris constituie oricum o soluţie de excepţie ce trebuie să se întemeieze pe raţiuni temeinice) ori pur circumstanţiale (precum „supraaglomerarea” judecătoriilor în raza cărora se constată contravenţii cu privire la plata rovinietei; această chestiune trebuia rezolvată printr-o normă derogatorie de la regula de drept comun în materie contravenţională, iar nu prin considerarea acesteia din urmă ca fi ind abrogată – norma derogatorie a fost ulterior introdusă în cuprinsul O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor prin art. III din Legea nr. 2/2013), a se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 138. Mai adăugăm că O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor a suferit modifi cări prin Legea nr. 76/2012, fără ca acestea să privească şi art. 32 alin. (2) din ordonanţă, ceea ce constituie un indiciu sufi cient de concludent că legiuitorul nu a apreciat că între acest text de lege şi NCPC ar exista vreo incompatibilitate.


Gh.-L. Zidaru 325

Art. 112

aceştia1); în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali. Opţiunea reclamantului este limitată la instanţele determinate potrivit art. 107 NCPC, pentru fi ecare pârât în parte.

2. Textul de lege trebuie corelat cu dispoziţiile art. 59 NCPC, potrivit cărora mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Sub imperiul vechiului Cod, s-a învederat în acest sens că scopul normei constă în evitarea riscului unor hotărâri contradictorii, în cazul în care reclamantul ar chema în judecată pe fi ecare pârât în parte, în faţa unor instanţe diferite. Rezultă de aici o condiţie subînţeleasă, anume ca obiectul cererii să se refere la o obligaţie comună a părţilor ori ca obligaţiile părţilor să aibă aceeaşi cauză. Ca urmare, norma de competenţă se completează fi e cu art. 47 C. pr. civ., din care rezultă condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a exista coparticipare procesuală pasivă, fi e cu art. 164 C. pr. civ., care reglementează conexitatea2). Aceste considerente sunt pertinente, mutatis mutandis, şi sub imperiul noii reglementări.

3. Alin. (2) a fost adăugat prin Legea nr. 76/2012, scopul său fi ind prevenirea abuzului de drept procesual. Norma aceasta are corespondent în dispoziţiile art. 1.065 alin. (2) NCPC, privitoare la competenţa internaţională, conform cărora „Când există mai mulţi pârâţi, instanţele române sunt competente dacă unul dintre aceştia se afl ă în situaţia prevăzută la alin. (1), în afară de cazul când cererea a fost făcută numai cu scopul de a-l sustrage pe un pârât de la jurisdicţia domiciliului ori reşedinţei obişnuite sau, după caz, a sediului principal ori secundar situat în străinătate”.

4. Ambele norme presupun, aşadar, o examinare de către instanţa sesizată a raportului de conexitate între cererile formulate în contradictoriu cu mai mulţi pârâţi, pentru a constata dacă nu cumva reclamantul urmăreşte să sustragă pe unii dintre pârâţi competenţei fi reşti a instanţelor de la domiciliile lor, prin juxtapunerea artifi cială a unor cereri fără legătură (sufi cientă) între ele3) ori prin chemarea în judecată a unui pârât străin de raportul juridic litigios, doar pentru a sesiza instanţa competentă pentru acesta4). În această din urmă ipoteză, ordinea fi rească de soluţionare a excepţiilor procesuale ar putea fi inversată, întrucât instanţa ar trebui, în cazul în care constată că un pârât a fost chemat în judecată în mod vădit formal, fără a avea calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii, să admită această excepţie şi să stabilească competenţa teritorială în raport de pârâţii rămaşi în judecată.

1) Pentru unele rezerve cu privire la justeţea soluţiei în situaţia în care mai mulţi pârâţi domiciliază în circumscripţia unei instanţe, iar reclamantul sesizează instanţa în circumscripţia căreia domiciliază un singur pârât, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 191.

2) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 147. 3) Spre exemplu, dacă reclamantul cheamă în judecată trei pârâţi, formulând pretenţii împotriva

fi ecăruia dintre ei în temeiul unor raporturi juridice distincte, neafl ate în legătură unele cu altele, condiţiile coparticipării procesuale pasive nu sunt îndeplinite. În acest caz, pârâtul chemat în judecată la altă instanţă decât cea a domiciliului sau sediului său poate invoca necompetenţa, solicitând disjungerea cererii formulate împotriva sa şi declinarea competenţei în favoarea instanţei desemnate de art. 107 NCPC.

4) Spre exemplu, deşi debitori sunt A şi B, este chemat în judecată şi C, străin de raportul juridic, doar pentru sesizarea instanţei competente pentru acesta.

Cartea I

326 Gh.-L. Zidaru

Art. 112

5. Desigur, fi ind vorba despre o normă de ordine privată, necompetenţa trebuie invocată de pârâtul care afi rmă că a fost chemat în judecată fără temei la altă instanţă decât cea a domiciliului său [art. 130 alin. (3) NCPC]. În niciun caz instanţa nu ar putea constata lipsa conexităţii între cereri, pentru a le disjunge şi a-şi declina competenţa din ofi ciu. Prin derogare de la dreptul comun, potrivit art. 112 alin. (2), necompetenţa poate fi invocată inclusiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, şi aceasta chiar dacă întâmpinarea este obligatorie.

6. Cerinţa alin. (2) („un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el”) trebuie interpretată într-o manieră în care să acopere ambele ipoteze descrise anterior – aşadar, atât formularea mai multor cereri prin aceeaşi petiţie introductivă, deşi între ele nu există legătură ori nu există legătură sufi cientă, cât şi lipsa (evidentă a) calităţii procesuale pasive a pârâtului în raport de care a fost sesizată instanţa. Aşa fi ind, scopul urmărit de reclamant, anume manipularea normelor de competenţă, pe calea unui abuz de drept procesual, rezultă din chiar neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru coparticiparea procesuală pasivă (art. 59 NCPC) ori din evidenta lipsă a calităţii procesuale pasive a pârâtului. Nu este necesară o dovadă distinctă a relei-credinţe a reclamantului, ci aceasta rezultă ex re, din circumstanţele obiective anterior expuse. De altfel, intenţia abuzivă, ca element subiectiv, nici nu poate fi dovedită în mod direct, ci rezultă, pe calea unei prezumţii, din circumstanţele cauzei care trebuie să aibă un caracter sufi cient de univoc.

7. Art. 112 alin. (2) este în consonanță cu dispozițiile art. 6 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I1). În jurisprudența Curții de Justiție s-a statuat că această normă urmărește buna administrare a justiției, urmărind să evite apariția unor proceduri concurente și pronunțarea unor hotărâri ireconciliabile. Așa fi ind, textul, care constituie o excepție de la regula actor sequitur forum rei, nu poate fi interpretat într-o manieră extensivă care depășește scopul urmărit. Dacă nu se cere o identitate de temeiuri juridice în cazul cererilor îndreptate împotriva unor pârâți diferiți, se cere totuși ca posibilele soluții divergente să privească aceeași situație de fapt și de drept2). Despre aceeași situație de drept se poate vorbi și când se invocă încălcarea unor norme naționale diferite, dar în esență identice din punctul de vedere al conținutului lor, care dau dreptul autorului unei opere fotografi ce să se opună reproducerii neautorizate a operei sale de către editori cu sediile în state membre diferite3).

În tot cazul, norma nu poate fi interpretată și aplicată astfel încât să permită reclamantului să formuleze o cerere îndreptată împotriva mai multor pârâți numai în scopul chemării în judecată a unuia dintre aceștia în fața altei instanțe decât acelea din statul în care are domiciliul4).

1) Potrivit acestui text de lege, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acționată în justiție: 1. atunci când există mai mulți pârâți, în fața instanței domiciliului oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca cererile să fi e atât de strâns legate între ele încât să fi e oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp, pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.

2) În acest sens, a se vedea hotărârea Curţii Europene de Justiţie pronunţată în data de 11 octombrie 2007 în cauza Freeport plc/Olle Arnoldson (C – 98/06), disponibilă pe www.curia.europa.eu.

3) A se vedea hotărârea de Curţii Europene de Justiţie pronunţată în data de 1 decembrie 2011 în cauza Painer/Standard (C – 145/10), disponibilă pe www.curia.europa.eu.

4) A se vedea hotărârea pronunțată în cauza Painer/Standard (precitată), respectiv hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție la data de 12 iulie 2012 în cauza Solvay/Honeywell (C – 616/10), disponibilă www.curia.europa.eu.


Gh.-L. Zidaru 327

Art. 113

8. Apreciem că principiile degajate din jurisprudența Curții de Justiție trebuie avute în vedere, orientativ, și pentru justa interpretare și aplicare a dispozițiilor corespunzătoare din art. 110 NCPC. Deși hotărârile Curții se referă doar la interpretarea și aplicarea Regulamentului nr. 44/2001, acest act normativ este direct aplicabil, întocmai ca și dreptul intern, reprezentat de NCPC. Coerența de ansamblu a sistemului de drept reclamă interpretări identice pentru texte care sunt, în substanță, identice și au aceeași fi nalitate.

9. Sub un alt aspect, art. 112 nu este aplicabil în cazul acţiunilor reale imobiliare care trebuie introduse la instanţa locului în care se afl ă imobilul (art. 117 NCPC)1).

Art. 113. Competenţa teritorială alternativă

(1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente:

1. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea fi liaţiei;

2. instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile referitoare la

obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii;

3. instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fi e chiar în parte, a obligaţiei, în

cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezi li erea unui contract;

4. instanţa locului unde se afl ă imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune

a imobilului;

5. instanţa locului unde se afl ă imobilul, pentru cererile în prestaţie tabulară, în justifi care

tabulară sau în rectifi care tabulară;

6. instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de

transport;

7. instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec,

bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare;

8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, consta-

tarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a con-

tractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse

consumatorilor;

9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru

cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

(2) Când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate profesională ori

o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată

se poate introduce și la instanţa în circumscripţia căreia se afl ă locul activităţii respective, pentru

obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc.

Comentariu

I. Observaţii generale1. În afara instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, legea stabileşte uneori şi alte

instanţe competente să soluţioneze litigiul, în considerarea unor raţiuni diverse, care în general se întemeiază pe conexiunea raportului juridic litigios ori a obiectului litigiului, cu

1) A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 147; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, p. 269.

Cartea I

328 Gh.-L. Zidaru

Art. 113

un anumit loc, situat în circumscripţia altei instanţe decât cea determinată potrivit art. 107 NCPC ori pe necesitatea protecţiei părţii prezumate de legiuitor a fi mai slabă1).

2. Chiar dacă reclamantul poate opta între mai multe instanţe deopotrivă competente, regulile de competenţă trebuie să fi e formulate sufi cient de precis pentru a nu permite o alegere discreţionară, întrucât în acest fel s-ar aduce atingere intereselor legitime ale pârâtului şi cerinţei determinării previzibile a competenţei, care rezultă inclusiv din art. 126 alin. (2) din Constituţie2).

3. Art. 113 NCPC nu este singurul text care instituie cazuri de competenţă alternativă, ci doar cel mai important, întrucât reuneşte numeroase ipoteze frecvent întâlnite în practică. Spre exemplu, norme de competenţă alternativă sunt cuprinse şi în art. 109, art. 110 teza a doua, art. 111 (de care ne-am ocupat deja), art. 114 alin. (2), art. 115, art. 713 alin. (2) NCPC.

4. Normele de competenţă alternativă nu sunt întotdeauna de ordine privată. După cum rezultă din ultimul exemplu menţionat, uneori reclamantul are alegerea între mai multe instanţe exclusiv competente [în sensul că nu este permis părţilor să deroge de la competenţa prevăzută de lege, conform art. 126 alin. (1) şi art. 129 alin. (2) pct. 3 NCPC, iar nu în sensul că ar exista o singură instanţă competentă].

5. În raport de partea introductivă a textului, în afara instanţelor expres menţionate de alin. (1) pct. 1-9 şi alin. (2), sunt competente oricare dintre instanţele menţionate în art. 107-112, de unde rezultă că este posibilă suprapunerea mai multor ipoteze de competenţă alternativă. Spre exemplu, în cazul unei cereri întemeiate pe o faptă ilicită, introdusă împotriva unei persoane juridice de drept public, reclamantul are alegerea între instanţa domiciliului sau sediului său, instanța sediului pârâtei, instanţa locului săvârşirii faptei ilicite ori instanţa locului unde s-a produs prejudiciul (care poate fi diferit de toate cele de mai sus).

II. Cazurile de competenţă alternativă prevăzute de art. 113 NCPC6. Art. 113 pct. 1 NCPC prevede un nou caz de competenţă alternativă, la instanţa

domiciliului reclamantului care solicită stabilirea fi liaţiei. Inovaţia este justifi cată, fi ind vorba despre o normă de protecţie a descendentului care cere stabilirea fi liaţiei, de regulă minor3).

1) S-a arătat că nu întotdeauna „competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului reprezintă soluţia favorabilă pentru buna administrare a justiţiei” (în acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 498); pentru justifi carea normelor de competenţă alternativă, ibidem, p. 563. Pentru unele rezerve faţă de regula tradiţională actor sequitur forum rei şi pentru argumentarea unor criterii alternative de stabilire a competenţei teritoriale, a se vedea şi Gh. Buta, Jurisdicţia comercială. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pp. 273 şi urm.

2) Ceea ce nu exclude, bineînţeles, ca un număr mai mare de instanţe să fi e competente, ba chiar, în mod excepţional, ca instanţe din toată ţara să fi e deopotrivă competente, precum în cazul unor fapte ilicite săvârşite pe tot teritoriul ţării (de ex., acte de contrafacere a unui produs protejat printr-o marcă înregistrată). Ceea ce rămâne determinant este ca respectiva competenţă să fi e atrasă de o regulă de competenţă clar formulată, ce are în vedere o conexiune obiectivă a cauzei cu anumite circumscripţii judecătoreşti, alta decât simpla manifestare de voinţă unilaterală a reclamantului.

3) Desigur, întrucât textul nu face distincţie, benefi ciază de competenţa alternativă a instanţei de la domiciliul său şi reclamantul major, însă și acesta este prezumat în nevoie, având în vedere condițiile de fond pentru acordarea întreținerii. Menţionăm că, potrivit art. 423 alin. (4) şi (5), respectiv art. 427 NCC,


Gh.-L. Zidaru 329

Art. 113

7. Art. 113 pct. 2 NCPC reaşază în prima parte a enumerării cazurilor de competenţă alternativă norma prevăzută de art. 10 pct. 7 C. pr. civ., potrivit căruia, în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de întreţinere, este competentă şi instanţa domiciliului reclamantului.

8. În doctrină s-a arătat, în mod just, că în raport de formularea textului anterior („pentru pensie de întreţinere”, iar nu „în materie de pensie de întreţinere”), textul este aplicabil doar dacă creditorul sesizează în calitate de reclamant instanţa şi solicită stabilirea ori majorarea pensiei de întreţinere, nu însă în cazurile în care acţiunea este introdusă de debitorul întreţinerii, cu scopul de a obţine sistarea ori reducerea pensiei datorate. Totodată, s-a reţinut că norma de competenţă este aplicabilă şi alocaţiilor de stat, datorită fi nalităţii lor juridice similare: acoperirea nevoilor de întreţinere ale persoanelor prevăzute de lege1). Competenţa alternativă este aplicabilă doar dacă cererea privind obligaţia de întreţinere este formulată pe cale principală, iar nu dacă este formulată pe cale accesorie ori incidentală într-un alt proces, precum stabilirea paternităţii ori divorţul, întrucât în acest caz sunt aplicabile prevederile art. 123 NCPC2).

Aceste precizări rezultate din interpretarea jurisprudenţială şi doctrinară a textului în vigoare sunt consacrate legislativ de Noul Cod, care se referă expres la creditorul reclamant care formulează cereri referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii3).

9. Sub un alt aspect, art. 113 pct. 2 NCPC are o formulare mai largă, fi ind aplicabil oricărui creditor al obligaţiei de întreţinere, iar nu doar ascendenţilor şi descendenţilor. Aşadar, spre exemplu, în cazurile în care legea îi dă dreptul să primească pensie de întreţinere4), intră sub incidenţa textului inclusiv cererea formulată de fostul soţ.

10. Competenţa teritorială nu este absolută în materia obligaţiilor de întreţinere, întrucât nu este vorba despre o pricină „cu privire la persoane”, cererea având caracter patrimonial, iar competenţa teritorială este relativă, conform art. 126 alin. (1), coroborat cu art. 130 alin. (3) NCPC5).

11. În ce priveşte art. 113 pct. 3, acesta reia, în fond, dispoziţiile art. 10 pct.1 C. pr. civ.6).

acţiunea în stabilirea maternităţii sau a paternităţii este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului, iar dacă acesta a decedat înainte de a introduce acţiunea, ea poate fi introdusă de moştenitori, în termen de un an de la data decesului. Acţiunile privind fi liaţia sunt însă supuse NCC doar în cazul copiilor născuţi după intrarea sa în vigoare (art. 47 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a NCC).

1) A se vedea, spre exemplu, M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, p. 273.2) În acest sens, cu privire la reglementarea anterioară, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi,

Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 149. 3) Creditorul reclamant va cere, de regulă, stabilirea ori majorarea pensiei de întreţinere. De altfel,

cererea prin care creditorul însuşi ar cere sistarea ori reducerea pensiei ar fi , în principiu, lipsită de interes.4) A se vedea art. 389 NCC.5) A se vedea, pentru alte precizări pertinente, și A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 310. 6) Cu privire la această regulă de competenţă alternativă, a se vedea, spre exemplu, V.M. Ciobanu,

G. Boroi, Tr.C. Briciu, op. cit., pp. 147-148. Precizările făcute în doctrină, potrivit cărora art. 10 pct. 1 C. pr. civ. anterior (corespunzător art. 113 pct. 3 NCPC) nu sunt aplicabile cererilor formulate de vânzător pentru rezoluţiunea vânzării imobiliare, califi cată de art. 1.368 C. civ. ca fi ind o acţiune reală, nu mai sunt de actualitate sub imperiul NCC, care a renunţat la această califi care a acţiunii în rezoluţiune, introdusă de vânzător. Ca urmare, această acţiune trebuie califi cată ca fi ind o cerere mixtă.

Cartea I

330 Gh.-L. Zidaru

Art. 113

12. Ca şi în prezent, competenţa teritorială alternativă este atrasă de locul executării obligaţiilor contractuale1), doar dacă acest loc este prevăzut expres în contract, iar nu dacă locul executării este determinat potrivit legii supletive aplicabile, în tăcerea părţilor2). O asemenea reglementare simplifi că misiunea instanţei de a determina competenţa sa alternativă în litigiile la care se referă art. 113 alin. (1) pct. 3.

13. Pe de altă parte, posibilitatea de a determina, mediat, competenţa instanţei prin convenţia cu privire la locul executării obligaţiei ar prezenta, privită în sine, riscul unor abuzuri din partea comercianţilor ori alţi profesionişti care contractează cu consumatorii şi stipulează în contracte de adeziune că locul executării obligaţiilor ce le incumbă consumatorilor este la sediul profesionistului, pentru a atrage competenţa acestei instanţe. Aceasta, întrucât determinarea competenţei instanţei de la sediul profesionistului, printr-o clauză privind locul executării, are loc într-o manieră deghizată pentru un om mediu, fără pregătire juridică, fi ind greu de crezut că acesta ar întrezări într-o clauză privitoare la locul executării obligaţiei asumate o atribuire mediată a competenţei în favoarea instanţei de la sediul cocontractantului său.

14. Cu toate acestea, art. 113 pct. 3 trebuie interpretat sistematic, prin raportare îndeosebi la regula de competenţă exclusivă, prevăzută de art. 121 („Cererile împotriva unui consumator”) potrivit căruia cererile formulate de un întreprinzător sau alt profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile3). Rezultă prin urmare că, chiar dacă locul executării obligaţiei litigioase este prevăzut în contract, acesta nu poate fundamenta niciodată competenţa alternativă în cererile formulate de un profesionist împotriva consumatorului, care nu poate fi chemat în judecată decât la instanţa domiciliului său. Ca urmare, norma aici discutată este aplicabilă numai în alte situaţii decât cea descrisă anterior (bunăoară, în cazul contractului încheiat între doi profesionişti, ori între doi particulari). Ar fi însă de discutat în ce măsură, în cazul unei cereri formulate de consumator împotriva profesionistului, reclamantul ar fi în drept să se prevaleze de dispozițiile art. 113 pct. 3 și să introducă cererea la instanța locului prevăzut (expres) pentru executarea obligației litigioase, iar nu la instanțele prevăzute de art. 113 pct. 8 NCPC. Considerăm că răspunsul trebuie să fi e afi rmativ, nimic nu se opune ca reclamantul să invoce în benefi ciul său dispozițiile legale menționate, câtă vreme în cazul cererilor formulate de consumator împotriva profesionistului competența teritorială nu are caracter exclusiv.

În forma inițială a Noului Cod erau menționate și cererile privind denunțarea unilaterală a unui contract. Or, denunțarea unilaterală, ca manifestare a dreptului recunoscut de lege ori de contract (cf. art. 1.276 și art. 1.277 NCC), nu se exercită printr-o acțiune în justiție, ci printr-un act juridic unilateral, supus comunicării (art. 1.326 NCC). În măsura în care cocontractantul apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru ca o asemenea denunțare unilaterală să producă efecte, va sesiza instanța cu o cerere în executarea obligațiilor ce incumbă celui care a denunțat contractul (obligații care, prin ipoteză, n-au mai fost executate cel mai târziu din momentul denunțării unilaterale). Acestei din urmă cereri îi sunt aplicabile prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC.

1) S-a arătat, cu temei, că termenul de „executare” are un sens mai larg, incluzând, bunăoară, atât livrarea unor bunuri, cât și prestarea unor servicii. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 194.

2) În acest sens, a se vedea, spre ex., I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 566. 3) A se vedea infra, comentariul cu privire la art. 126 NCPC.


Gh.-L. Zidaru 331

Art. 113

15. Mai subliniem că aplicarea normei naţionale în materia competenţei teritoriale alternative se poate „intersecta” cu norma de competenţă specială prevăzută de Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Art. 5 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I instituie o regulă de competenţă specială şi facultativă, reclamantul având alegerea de a-l chema în judecată pe pârât în faţa instanţelor din statul de domiciliu al acestuia ori în faţa instanţelor desemnate de art. 5 pct. 11).

16. Aplicabilitatea acestei norme de competenţă presupune ca pârâtul să aibă domiciliul în alt stat membru decât statul în care se afl ă instanţa sesizată; dacă sunt sesizate instanţele competente internaţional potrivit art. 2 (adică instanţele statului unde domiciliază pârâtul), art. 5 pct. 1 nu este aplicabil (nici măcar în completarea normei care stabileşte competenţa internaţională de drept comun).

17. S-a subliniat, cu temei, în literatura de specialitate că, în afara normei generale cuprinse în art. 2, regula prevăzută de art. 5 pct. 1 cu privire la litigiile în materie contractuală este cea mai importantă din punct de vedere practic2), acesta fi ind şi motivul pentru care considerăm utilă enunţarea foarte succintă a modalităţii de aplicare a acestei norme din Regulamentul Bruxelles I, raportată la normele interne de competenţă teritorială în materie contractuală.

18. Art. 5 pct. 1 reglementează atât competenţa internaţională, cât şi competenţa teritorială a instanţei: este competentă instanţa de la locul în care obligaţia contractuală a fost sau trebuia să fi e executată. Aşa fi ind, aplicarea în completare a normelor naţionale referitoare la competenţa teritorială nu este posibilă3).

19. Aşa fi ind, vom reţine din punct de vedere practic că, ori de câte ori pârâtul are domiciliul sau sediul pe teritoriul României, art. 5 pct. 1 din Regulament nu este aplicabil, competenţa teritorială alternativă în materie contractuală fi ind determinată conform art. 113 pct. 3 NCPC.

20. Dacă însă pârâtul îşi are domiciliul sau sediul în alt stat membru al Uniunii Europene, iar litigiul priveşte executarea ori existenţa unui contract, instanţa română îşi va examina competenţa nu conform art. 113 pct. 3 NCPC, ci conform art. 5 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I. Fără a dezvolta aici asupra diferenţelor dintre cele două reglementări, semnalăm următoarele:

1) A se vedea Raportul Jenard cu privire la Convenţia de la Bruxelles din 1968, disponibil pe www.euzpr.eu. Potrivit art. 5 pct. 1 din Regulamentul nr. 44/2001, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru:

1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată;

(b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

- în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fi e livrate mărfurile;

- în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fi e prestate serviciile.

(c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a).2) În acest sens, a se vedea Thomas/Putzo/Hüßtege, op. cit., p. 1455.3) A se vedea, de ex., hotărârea Curții de Justiție pronunțată la data de 3 mai 2007 în cauza Color

Drack/Lexx International Vertriebs GmbH (C – 386/05), disponibilă pe www.curia.europa.eu.

Cartea I

332 Gh.-L. Zidaru

Art. 113

- dacă locul executării obligaţiei litigioase nu este prevăzut în contract, art. 113 pct. 3 NCPC nu ar fi , oricum, aplicabil1). În schimb, sub imperiul Regulamentului Bruxelles I, locul executării va fi determinat unitar pentru toate obligaţiile decurgând din contract, prin raportare la locul livrării mărfurilor ori al prestării serviciilor, ca obligaţii caracteristice pentru contractele prevăzute de art. 5 pct. 1 lit. b) din Regulament; în cazul altor contracte decât vânzarea de mărfuri ori prestarea de servicii, va fi avut în vedere locul executării obligaţiei pe care se întemeiază pretenţia dedusă judecăţii, determinată potrivit legii aplicabile fondului raportului juridic (lex causae). Această lege se determină, la rândul ei, conform dreptului internaţional privat al forului2);

- dacă locul executării obligaţiei este prevăzut în contract, iar această dispoziţie este efi cientă din perspectiva legii care guvernează fondul raportului juridic litigios (lex causae), atunci atât art. 113 pct. 3 NCPC, cât şi art. 5 pct. 1 din Regulament ar duce la acelaşi rezultat, respectiv competenţa (internaţională şi) teritorială a instanţei de la locul prevăzut pentru executare. Chiar şi în acest caz, constatarea că în speţă competenţa teritorială este determinată potrivit Regulamentului, iar nu potrivit legii interne, prezintă consecinţe practice, precum determinarea regimului de invocare a excepţiei de necompetenţă, care este sensibil diferit;

- în fi ne, dacă pârâtul îşi are domiciliul sau sediul într-un stat terţ (care nu este membru al UE şi nici parte la Convenţia de la Lugano privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială), iar litigiul priveşte executarea ori existenţa unui contract, competenţa internaţională şi teritorială a instanţei române se determină potrivit art. 1.065 NCPC ori potrivit art. 1.080 alin. (1) NCPC, care prevede că „instanţele române sunt competente să judece şi litigiile în care: (…) 2. locul unde a luat nastere sau trebuia executată, fi e şi numai în parte, o obligaţie contractuală se afl ă în România”.

21. Despre ce „obligaţie” este vorba în cuprinsul art. 113 pct. 3 NCPC? Apreciem, în tăcerea legii, că nu este vorba despre „obligaţia caracteristică” ce determină natura juridică a contractului – bunăoară, transmiterea proprietăţii şi predarea bunului, în cazul vânzării; asigurarea folosinţei, în cazul locaţiunii, executarea lucrării, în cazul antreprizei –, ci despre obligaţia litigioasă, a cărei executare se pretinde ori a cărei neexecutare determină cererea de rezoluţiune sau reziliere a contractului3). Ca urmare, nu există un singur loc de executare, stabilit în mod unitar pentru întregul contract, ci locul stipulat pentru executare trebuie determinat pentru fi ecare obligație litigioasă în parte. În cazul în care reclamantul pretinde executarea mai multor obligații, dintre care una are caracter principal, iar cealaltă accesoriu, relevant va fi locul executării obligației principale (art. 113 pct. 3 și art. 123 NCPC).

1) În acest sens, de ex., C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 677/1999, apud M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 104.

2) A se vedea, pentru detalii şi explicaţii, hotărârile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (denumită în prezent „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene”) în cauzele: De Bloos/Bouyer (hotărârea din 6 octombrie 1976, C – 14/76); Tessili (hotărârea din 6 octombrie 1976, C – 12/76); Color Drack/Lexx International Vertriebs GmbH (precitată), disponibile pe www.curia.europa.eu. De asemenea, Gh.-L. Zidaru, Competenţa internaţională…, pp. 144-156.

3) Reamintim că, în sistemul NCC, rezoluţiunea şi rezilierea operează prin declaraţie unilaterală [art. 1.550 alin. (1), art. 1.552 şi urm. NCC], însă creditorul păstrează opţiunea de a sesiza instanţa pentru ca aceasta să pronunţe rezoluţiunea ori rezilierea prin hotărâre judecătorească.


Gh.-L. Zidaru 333

Art. 113

Dacă însă respectivele obligații au caracter principal, atunci reclamantul are opțiunea de a sesiza oricare din instanțele în razele cărora se găsesc locurile stipulate pentru executarea obligațiilor respective, instanța urmând să soluționeze cererea în ansamblul său.

22. Mai complicată este situaţia în ipoteza unei cereri în anularea contractului: considerăm că, în acest caz, competenţa alternativă aparţine oricărei instanţe de la locurile prevăzute în contract pentru executarea obligaţiilor contractuale.

23. Într-o speţă s-a stabilit competenţa teritorială prin raportare la locul unde a avut loc executarea, chiar parţială, a obligaţiilor contractuale, şi aceasta indiferent dacă era vorba despre îndeplinirea unei obligaţii principale ori secundare1). Într-adevăr, faptul că obligaţiile au fost executate într-un anumit loc face să se prezume că acel loc este cel convenit de părţi; plata, adică executarea obligaţiei, presupune şi acceptarea din partea creditorului, or dacă acesta nu a formulat rezerve cu privire la locul plăţii, invocând neconformitatea acestuia cu convenţia – caz în care locul executării efective nu ar putea fundamenta competenţa instanţei – suntem cel puţin în prezenţa unui acord tacit subsecvent privind locul executării obligaţiei.

24. Nu achiesăm la opinia potrivit căreia, în cazul contractelor de prestări servicii, competenţa alternativă ar fi disponibilă doar dacă serviciile au fost prestate; existența competenței alternative nu poate depinde de împrejurarea dacă obligația convenită a fost sau nu executată; pe de altă parte, chiar dacă în contract sunt prevăzute mai multe locuri pentru executarea prestaţiei caracteristice, oricare ar fi acestea, credem că sunt competente toate instanţele în raza cărora se afl ă locurile convenite, iar alegerea aparţine reclamantului2). De altfel, Curtea de Justiţie a decis în acest sens, în ce priveşte art. 5 pct. 1 din Regulament, statuând în cauza Color Drack/Lexx International Vertriebs GmbH că dacă în contract sunt prevăzute mai multe locuri pentru executarea obligaţiei de livrare a bunurilor vândute şi nu se poate stabili locul „prestaţiei principale” din punct de vedere economic (caz în care ar fi competentă instanţa în circumscripţia căreia se afl ă locul respectiv), sunt competente oricare dintre instanţele de la locurile stipulate pentru executare. Nu vedem temeiuri serioase pentru a judeca lucrurile altfel în privinţa reglementării naţionale.

25. Determinarea locului executării nu trebuie făcută prin formule sacramentale; este sufi cient ca părţile să se înţeleagă, fi e şi implicit, dar neîndoielnic, asupra locului executării. Bunăoară, se admite că locul executării unui contract de locaţiune este locul situării imobilului, chiar dacă părţile nu au prevăzut nimic în acest sens, întrucât din natura contractului şi a bunului ce constituie obiectul prestaţiei caracteristice nici nu ar putea rezulta altceva. De asemenea, dacă părţile au convenit că plata se va face într-un cont bancar de la o sucursală determinată, instanţa de la locul situării respectivei sucursale va fi competentă pentru litigiile având ca obiect executarea obligaţiei de plată ori decurgând din neefectuarea plăţii3).

1) În acest sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. com., dec. nr. 1270/2002, apud M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 114.

2) În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 566. 3) În acest sens, a se vedea C. Ap. Timişoara, s. com. cont. adm. fi sc., dec. nr. 816/2001, apud

G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 59. În sensul că înţelegerea asupra locului plăţii poate rezulta şi din indicarea unui cont bancar în cuprinsul facturii fi scale, a se vedea I. Bălan, Aprecieri critice în legătură cu soluţionarea unor incidente procedurale privind competenţa teritorială alternativă a instanţelor judecătoreşti în cererile referitoare la obligaţii comerciale, în Dreptul nr. 12/2008, pp. 146-153.

Cartea I

334 Gh.-L. Zidaru

Art. 113

26. Art. 113 pct. 4 NCPC instituie competenţa alternativă a instanţei locului unde se afl ă imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului. Norma corespunde primei teze a art. 10 pct. 2 C. pr. civ. şi este justifi cată de cerinţa proximităţii, instanţa de la locul situării imobilului fi ind mai în măsură să administreze probele necesare soluţionării cauzei1).

27. Întrucât textul nu distinge, el este aplicabil atât închirierii imobilelor cu destinaţie de locuinţă, cât şi imobilelor destinate exercitării unei activităţi profesionale. Pe de altă parte, apreciem că el este aplicabil şi litigiilor intervenite după încetarea raportului de locaţiune, prin ajungerea la termen, câtă vreme cererea dedusă judecăţii este formulată în legătură cu acel raport juridic – spre exemplu, locatorul cere obligarea chiriaşului la plata despăgubirilor pentru stricăciunile aduse imobilului ori neefectuarea reparaţiilor curente sau la predarea imobilului la expirarea termenului de locaţiune; locatarul cere obligarea locatorului la restituirea sumelor plătite cu titlu de garanţie.

28. Aceeaşi instanţă, de la locul situării imobilului, este competentă (alternativ) să soluţioneze cererile în prestaţie tabulară, în justifi care tabulară sau în rectifi care tabulară, potrivit art. 113 pct. 5 NCPC. Spre deosebire de art. 10 pct. 2 C. pr. civ., noul text se referă in terminis şi la acţiunea în rectifi care a cărţii funciare. Şi în acest caz, soluţia legiuitorului se întemeiază pe considerente de proximitate şi de facilitare a administrării probatoriului, respectiv a operării în registrele de publicitate imobiliară. Desigur, acţiunea în rectifi carea cărţii funciare intră sub incidenţa acestei norme numai dacă este formulată pe cale principală2), în caz contrar fi ind aplicabil art. 123 alin. (1) NCPC.

29. Art. 113 pct. 6 NCPC reia dispoziţiile art. 10 pct. 5 C. pr. civ.3).

Susţinerea poate fi primită în cazul în care cocontractantul acceptă, expres sau tacit, condiţiile expuse în cuprinsul facturii (de ex., în cazul în care în cadrul unei relații contractuale de durată se emit în mod repetat facturi care cuprind clauza cu privire la locul executării, iar cocontractantul nu ridică obiecțiuni și efectuează plăți în contul indicat, suntem în prezența unei convenții tacite, dar neîndoielnice, cu privire la locul plății). Achiesăm, în tot cazul, la susţinerile autorului că, după expirarea termenului legal pentru depunerea întâmpinării, excepţia necompetenţei teritoriale relative nu mai poate fi invocată.

1) În acest sens şi pentru exemple de cereri de acest fel, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 148.

2) Potrivit art. 907 NCC, „(1) Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectifi carea acesteia. (2) Prin rectifi care se întelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară. (3) Situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută de titularul înscrierii a cărei rectifi care se solicită, prin declaraţie dată în formă autentică notarială ori dintr-o hotărâre judecătorească defi nitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea de fond. Acţiunea de fond poate fi , după caz, o acţiune în anulare, rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de inefi cacitate a actului juridic”. Accesorietatea substanţială a acţiunii în rectifi care faţă de acţiunea de fond rezultă, aşadar, foarte clar din noua reglementare (desigur, în lipsa acordului titularului înscrierii a cărei rectifi care se solicită, caz în care rectifi carea are caracter amiabil), chiar dacă, din punct de vedere procesual, acţiunea în rectifi care poate fi formulată şi pe cale principală, după rămânerea defi nitivă a hotărârii de admitere a acţiunii de fond, iar nu doar ca un capăt accesoriu, în cadrul cererii prin care este formulată şi acţiunea de fond. Pentru rectifi carea înscrierilor de carte funciară, a se vedea M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară. Vol. II – Noile cărţi funciare, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 636 şi urm., iar cu privire la reglementarea din NCC, ibidem, pp. 818 şi urm.

3) În sensul că reclamantul are alegerea între instanţa locului de plecare şi instanţa locului de sosire, în cazul în care cererea izvorăşte dintr-un contract de transport, a se vedea CSJ, s. com., dec. nr. 7482/2001,


Gh.-L. Zidaru 335

Art. 113

30. Semnalăm că Noul Cod nu a preluat norma de competenţă alternativă prevăzută de art. 10 pct. 4 C. pr. civ. („în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii”, text abrogat prin Legea nr. 202/2010), fi ind consecvent cu concepţia potrivit căreia nu se mai face distincţie între materia civilă şi cea comercială. De altfel, competenţa instanţei de la locul naşterii obligaţiilor poate fi atrasă frecvent conform art. 107 sau art. 109 NCPC, iar competenţa instanţei de la locul plăţii, în condiţiile art. 113 pct. 3 NCPC1).

31. Art. 113 pct. 7 NCPC reia dispoziţiile art. 10 pct. 6 C. pr. civ. anterior, adăugând însă referirea şi la alte titluri de valoare decât cambia, cecul şi biletul la ordin. Instanţa locului de plată este competentă chiar dacă locul plăţii nu este expres menţionat, dar rezultă din dispoziţiile legale aplicabile respectivului titlu de valoare.

32. Un nou caz de competenţă teritorială alternativă, deosebit de important, este cel prevăzut de art. 113 pct. 8 NCPC. Raţiunea textului este protecţia consumatorului, prezumat a fi mai slab din punctul de vedere al puterii economice şi al accesului la informaţii decât profesionistul cu care contractează. În acest caz, raţiunile principiului general actor sequitur forum rei cedează faţă de necesitatea de a proteja partea mai slabă din contract, prin facilitarea accesului acesteia la justiţie, cu costuri minime. În caz contrar, consumatorul ar putea fi descurajat să solicite justiţiei protecţia drepturilor sale, ca urmare a costurilor suplimentare şi a pierderii de timp asociate cu deplasarea la instanţa domiciliului sau sediului profesionistului, mai ales în cazul în care valoarea obiectului litigiului ar fi mică (ceea ce se întâmplă frecvent în cazul unor astfel de litigii).

33. Formularea textului este foarte largă, incluzând, practic, toate litigiile decurgând din sau afl ate în legătură cu un contract încheiat între un consumator şi un profesionist. Consumatorul este defi nit în legislaţie, în general, ca orice persoană fi zică sau grup de persoane fi zice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale2).

34. Pentru ca textul să fi e aplicabil, nu se cere ca reclamantul să invoce un text de lege specifi c, din legislaţia privind protecţia consumatorilor; dimpotrivă, competenţa alternativă există, chiar în situaţia în care cererea de chemare în judecată este formulată potrivit dispoziţiilor în materie contractuală din dreptul comun, calitatea părţilor fi ind sufi cientă pentru aplicabilitatea normei de competenţă.

apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 60. Remarcăm compatibilitatea reglementării naţionale cu principiile enunţate de Curtea de Justiţie în cauza Rehder/Air Baltic (C – 204/08, hotărârea din 9 iulie 2009, disponibilă pe www.curia.europa.eu), unde s-a arătat că sunt competente să soluționeze toate cererile întemeiate pe contractul de transport aerian, potrivit art. 5 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I, instanţa de la locul prevăzut pentru decolare, respectiv cea de la locul prevăzut pentru aterizare, acestea relevând conexiunea cea mai puternică cu contractul de transport aerian.

1) Constituie „ locul plăţii” locul în care trebuie executată o obligaţie contractuală, chiar dacă nu are ca obiect plata unei sume de bani. În acest sens, a se vedea Jud. Sectorului 4 Bucureşti, sent. civ. nr. 6760/25 noiembrie 2009, nepublicată.

2) Anexa I la Codul Consumului, adoptat prin Legea nr. 296/2004, republicată în M. Of. nr. 224 din 18 martie 2008. Considerăm cel puţin curioasă includerea într-o anexă a unor defi niţii care interesează conţinutul reglementării. De altfel, denumirea de Cod al consumului este înşelătoare, întrucât acest act normativ nu înglobează ansamblul reglementărilor cuprinse în multe alte legi speciale cu privire la protecţia consumatorilor, cum ar fi fost fi resc.

Cartea I

336 Gh.-L. Zidaru

Art. 113

Această interpretare se impune pentru mai multe considerente: în primul rând, norma nu distinge, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă; în al doilea rând, scopul normei, acela de a proteja partea mai slabă şi de a-i facilita accesul la justiţie printr-o dispoziţie de favoare, se regăseşte întocmai în toate litigiile între consumatori şi profesionişti, indiferent de natura normelor aplicabile raportului de drept substanţial1); în al treilea rând, consumatorul, mai ales dacă este neasistat de avocat, ar putea să nu fi e în măsură să indice textele de lege aplicabile pretenţiei sale, însă instanţa este ţinută să califi ce juridic cererea, prin raportare la obiectul său şi la motivele de fapt pe care se sprijină, şi să dea efi cienţă normelor de drept aplicabile [iura novit curia, cf. art. 22 alin. (1) şi (4) NCPC].

35. Protecţia consumatorului împotriva unor clauze cu privire la competenţă prin care s-ar deroga de la norma de favoare aici discutată este asigurată de art. 126 alin. (2) NCPC, care permite prorogarea convenţională de competenţă doar după naşterea diferendului juridic2).

Desigur, dacă din neştiinţă ori din alte considerente, consumatorul sesizează instanţa de la domiciliul sau sediul profesionistului, opţiunea sa are caracter irevocabil, nefi indu-i îngăduit să ceară declinarea competenţei [art. 116, art. 130 alin. (3) NCPC, a contrario].

36. În fi ne, pentru aplicarea textului este sufi cient ca reclamantul consumator să invoce existența unui contract încheiat cu profesionistul pârât, contract pe care își întemeiază pretențiile. Fiind vorba despre un fapt cu dublă relevanță3), atât pentru stabilirea competenței, cât și pentru soluționarea fondului cauzei, pentru ca instanța să se considere competentă este sufi cientă invocarea contractului, fără a fi necesară și dovedirea lui, întrucât aceasta presupune cercetarea fondului. În măsura în care pretinsul contract nu există, instanța de la domiciliul reclamantului nu-și va declina competența, ci va respinge cererea ca neîntemeiată.

37. Art. 113 pct. 9 NCPC reia, într-o formă îmbunătăţită, art. 10 pct. 8 C. pr. civ., stabilind că este competentă nu doar instanţa locului unde s-a săvârşit fapta ilicită (care poate coincide adesea cu domiciliul sau sediul pârâtului), ci şi instanţa de la locul în care s-a produs prejudiciul. Această soluţie a fost, de altfel, sugerată în doctrină şi corespunde reglementării cuprinse în art. 5 pct. 3 din Regulamentul Bruxelles I4).

1) S-a apreciat că textul ar fi aplicabil şi dacă cererea este introdusă de o asociaţie pentru protecţia consumatorilor, respectiv de Ministerul Public. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 567; a se vedea și A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 312. În cazul în care acţiunea este introdusă de Ministerul Public, art. 93 NCPC dispune că titularul dreptului va fi introdus în proces, ceea ce pledează, într-adevăr, pentru aplicarea normei speciale de competenţă alternativă, pentru ca titularul dreptului (consumatorul) să nu fi e privat de benefi ciul acestei norme – care constă, în concret, în facultatea de a se judeca la instanţa domiciliului său – ca urmare a introducerii cererii de către parchet.

2) Pentru detalii, a se vedea infra, comentariul sub art. 126 NCPC. 3) A se vedea supra, comentariul sub art. 98 NCPC.4) Spre exemplu, dacă poluatorul cu sediul în alt judeţ deversează substanţe toxice într-un râu, iar

aceste substanţe afectează culturile agricole ale reclamantului, acesta poate sesiza instanţa de la locul situării acelor culturi agricole, unde s-a produs prejudiciul patrimonial pe care se întemeiază cererea sa de despăgubire. În acest sens, cu privire la art. 5 pct. 3 din Convenția de la Bruxelles, respectiv din Regulamentul nr. 44/2001, a se vedea hotărârea Curții de Justiție pronunțată la 30 noiembrie 1976 în cauza Mines de Potasse d’Alsace, C – 21/76, disponibilă pe www.curia.europa.eu, prin care s-a decis că prin loc în care s-a produs fapta prejudiciabilă trebuie înţeles atât locul săvârşirii faptei ilicite, cât şi locul producerii prejudiciului. Acest principiu a fost reiterat mai recent în hotărârea Curții de Justiție


Gh.-L. Zidaru 337

Art. 113

Inspirându-ne din jurisprudenţa Curţii de Justiţie,1) credem că nu va fi competentă orice instanţă de la locul producerii unui prejudiciu secundar, mediat, prin „ricoşeu”, ci competenţa (alternativă faţă de locul săvârşirii conduitei ilicite) aparţine instanţei în a cărei circumscripţie teritorială s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite, respectiv prejudiciul nemijlocit.

38. Art. 113 alin. (2) NCPC instituie, la rândul său, o normă de competenţă alternativă ce reia în esenţă prevederile art. 6 C. pr. civ., amplasarea normei în cadrul art. 113 fi ind însă mai inspirată. Textul este aplicabil numai persoanelor fi zice (ceea ce rezultă atât din referirea la domiciliu, cât şi din împrejurarea că, în privinţa persoanelor juridice, art. 109 NCPC prevede o regulă specială, cu caracter acoperitor).

39. Cererea reclamantului trebuie să privească o obligaţie patrimonială care s-a născut ori care urmează să se execute la locul activităţii profesionale, după caz, a activităţii agricole, comerciale, industriale2). Condiţiile enunţate de text sunt alternative, fi ind sufi cient ca obligaţia să fi e născută ori să urmeze a fi executată la locul activităţii la care se referă legea (enumerarea activităţilor este la rândul ei alternativă).

Spre exemplu, un arhitect, contabil ori avocat, ar putea fi chemat în judecată pentru executarea obligaţiilor profesionale asumate în exerciţiul profesiei sale, la locul în care îşi exercită în mod statornic (durabil) activitatea profesională respectivă (bunăoară, locul în care se afl ă cabinetul de avocat)3).

40. În ce priveşte locuţiunea „urmează să se execute”, aceasta se referă la locul executării obligaţiei litigioase, stabilit conform contractului părţilor. Spre deosebire de art. 113 pct. 3 NCPC, aplicarea textului nu este condiţionată de o convenţie explicită a părţilor cu privire la locul executării, loc care poate fi determinat şi potrivit legii supletive de la care părţile nu au derogat (interpretarea fi ind aşadar similară cu cea propusă în privinţa art. 109 NCPC).

pronunțată la 16 iulie 2009 în cauza Zuid Chemie/Philippo’s Mineralfabriek, C – 189/08, disponibilă pe www.curia.europa.eu: „potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul în care nu există identitate în care s-a produs fapta susceptibilă să angajeze răspunderea delictuală sau cvasidelictuală și locul în care s-a produs prejudiciul cauzat de această faptă, expresia „locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă, care fi gurează la art. 5 pct. 3 din Convenția de la Bruxelles, trebuie să fi e înțeleasă în sensul că vizează atât locul unde s-a produs prejudiciul, cât și locul unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel că pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul dintre aceste două locuri”. În cauză, s-a decis că, în cazul răspunderii pentru produsele cu defecte, locul producerii prejudiciului este locul în care defectul s-a manifestat, ca urmare a utilizării normale a produsului conform destinației sale, cauzând și alte daune decât cele inerente produsului defect însuși. În sens contrar (contează doar locul faptului cauzator al prejudiciului, nu locul unde s-au înregistrat efectele), a se vedea I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 195.

1) Hotărârea Curţii de Justiţie pronunțată la 19 septembrie 1995 în cauza Antonio Marinari, C – 364/93, disponibilă pe www.curia.europa.eu.

2) În acest sens, pentru reglementarea din art. 6 C. pr. civ., a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 106.

3) Avem în vedere ipoteza în care profesiile menţionate nu se exercită printr-o formă specifi că, ce implică constituirea unei persoane juridice, întrucât, în acest caz, parte în contractul litigios ar fi persoana juridică, iar nu profesionistul persoană fi zică însuşi. Exemplul din text poate fi extrapolat cu privire la celelalte activităţi la care se referă norma legală.

Cartea I

338 Gh.-L. Zidaru

Art. 114

Jurisprudență

În aplicarea prevederilor art. 10 pct. 2 și ale art. 12 C. pr. civ., competenţa cererilor ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil este alternativă între instanţa domiciliului pârâtului şi instanţa locului situării imobilului. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, reprezentând chirie, ce îşi au izvorul în contractul de închiriere a imobilului (...). Reclamantul a înţeles să depună cererea de chemare în judecată pe rolul Jud. Galaţi (instanța în circumscripția căreia se afl ă imobilul – n.n., Gh.-L.Z.), ceea ce echivalează cu alegerea competenţei în favoarea acestei instanţe, conform art. 12 C. pr. civ., aşa încât nu există posibilitatea de a se reveni asupra acestei alegeri (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 339 din 20 ianuarie 2011, nepublicată). Notă: În cauză, Jud. Galați ridicase din ofi ciu excepția necompetenței teritoriale și își declinase competența în favoarea instanței de la domiciliul pârâtului. Procedând astfel, instanța a nesocotit cazul de competență alternativă prevăzut de art. 10 pct. 2 C. pr. civ. [iar în prezent, de 113 alin. (1) pct. 4 NCPC], prerogativa reclamantului de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente (art. 12 C. pr. civ., art. 116 NCPC), precum și regulile de invocare a excepției necompetenței teritoriale relative (n.n., Gh.-L.Z.).

Art. 114. Cereri în materie de tutelă și familie

(1) Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fi zice date de Codul civil

în competenţa instanţei de tutelă și de familie se soluţio nează de instanţa în a cărei circumscripţie

teritorială își are domiciliul sau reședinţa persoana ocrotită.

(2) În cazul cererilor privind autorizarea de către instanţa de tutelă și de familie a încheierii

unor acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare se solicită privește un imobil, este, de

asemenea, competentă și instanţa în a cărei circumscripţie teritorială este situat imobilul. În acest

caz, instanţa de tutelă și de familie care a pronunţat hotă rârea va comunica de îndată o copie a

acesteia instanţei de tutelă și de familie în a cărei cir cumscripţie teritorială își are domiciliul sau

reședinţa cel ocrotit.

Comentariu

1. Dacă art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC reglementează competenţa materială a instanţei de tutelă, prin Legea nr. 76/2012 a mai fost introdus un articol nou pentru reglementarea competenţei teritoriale a instanţei de tutelă.

2. Art. 114 NCPC nu se referă la toate cererile date în competenţa instanţei de tutelă, ci doar la cererile care privesc ocrotirea persoanei fi zice. Din ansamblul reglementării, care se referă la domiciliul sau reşedinţa persoanei ocrotite [alin. (1)], respectiv la cererile privind autorizarea încheierii unor acte juridice [alin. (2)], considerăm că norma specială se aplică doar cererilor cu caracter necontencios. Aşadar, chiar dacă s-ar admite că şi cererea în anularea unui act juridic încheiat de incapabil fără încuviinţarea şi, dacă este cazul, autorizarea cerută de lege este de competenţa instanţei de tutelă (considerăm că nu este cazul1)), potrivit art. 107 NCC, această cerere ar urma, în privinţa competenţei teritoriale, regulile stabilite de art. 107 NCPC, respectiv de art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC.

1) A se vedea supra, comentariul cu privire la art. 94 NCPC.


Gh.-L. Zidaru 339

Art. 115

3. Atât competenţa instanţei prevăzute de alin. (1), cât şi competenţa – alternativă a – instanţelor prevăzute de alin. (2) au caracter exclusiv, întrucât nu este vorba despre cereri patrimoniale ori privitoare la drepturi de care părţile pot dispune [art. 126 alin. (1) NCPC].

4. În ce priveşte cererile de competenţa instanţei de tutelă la care art. 114 NCPC nu se referă, trebuie făcută o distincţie, după cum aceste cereri au o natură contencioasă (caz în care sunt aplicabile, în principiu, dispoziţiile art. 107 NCPC), respectiv necontencioasă (caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 528 NCPC, competenţa teritorială fi ind stabilită, în lipsă de alte criterii, în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul petentului).

Art. 115. Cererile în materie de asigurări

(1) În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face și la instanţa în

circumscripţia căreia se afl ă:

1. domiciliul sau sediul asiguratului;

2. bunurile asigurate;

3. locul unde s-a produs riscul asigurat.

(2) Alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte

de nașterea dreptului la despăgubire.

(3) În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce

acţiune directă și la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său.

(4) Dispoziţiile alin. (1) și (2) nu se aplică însă în materie de asigurări maritime, fl uviale și aeriene.

Comentariu

1. Textul reia, în general, prevederile art. 11 C. pr. civ.1). În doctrină s-a învederat raţiunea de protecţie a art. 11 alin. (2) C. pr. civ. care previne inserarea unei clauze atributive de competenţă la sediul asigurătorului, de natură să desfi inţeze, practic, dreptul de opţiune recunoscut asiguratului2).

2. Norma discutată nu privește orice cerere izvorâtă din contractul de asigurare (precum cererea de plată a primei de asigurare), ci doar cererile privitoare la despăgubiri3). Credem că această noţiune se referă și la plata indemnizaţiei de asigurare. Pentru cererile în executarea altor obligaţii contractuale, precum și pentru cererile în anularea, constatarea nulităţii, rezoluţiunea ori rezilierea contractului de asigurare, sunt aplicabile, dacă este cazul, alte norme speciale de competenţă, precum cele prevăzute de art. 109 și art. 113 pct. 3 NCPC.

3. Întrucât textul nu distinge, interdicţia prorogării voluntare a competenţei, înaintea naşterii dreptului la despăgubire, este aplicabilă indiferent dacă asiguratul este profesionist sau consumator, legea prezumând în mod corect că, chiar dacă asiguratul ar fi un mic comerciant ori liber profesionist, acesta nu este în măsură să negocieze clauzele contractului de asigurare (inclusiv o eventuală clauză atributivă de competenţă), care rămâne în esenţă un contract de adeziune; de aici şi raţiunea de a-l proteja pe asigurat împotriva eventualelor clauze atributive de competenţă cu caracter abuziv.

1) Ale cărui prevederi se regăsesc, în esenţă, în cuprinsul art. 26 C. pr. civ. Carol II.2) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 150. 3) Pentru această observaţie pertinentă, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, p. 196.

Cartea I

340 Gh.-L. Zidaru

Art. 115

4. Aceeaşi raţiune a fost avută în vedere de art. 126 alin. (2) NCPC, care prevede că în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă1). Desigur, art. 126 alin. (2) este o normă cu caracter general, întrucât are în vedere orice contract încheiat de un consumator cu un profesionist, precum şi orice alt caz prevăzut în mod expres de lege (precum art. 115 NCPC).

5. Prin efectul art. 115 alin. (2), respectiv al art. 126 alin. (2) NCPC, competenţa alternativă în litigiile decurgând din contractele de asigurare este una sui generis. Ca orice competenţă alternativă, ea are o componentă dispozitivă evidentă, constând în dreptul de opţiune, recunoscut reclamantului, între mai multe instanţe deopotrivă competente. Această normă de competenţă este una de ordine privată, îmbinând trăsăturile normelor imperative cu trăsăturile normelor dispozitive, întrucât nu se permite derogarea la momentul încheierii actului juridic (mai exact, a contractului de asigurare), dar derogarea este permisă după naşterea diferendului juridic între părţi ori, în exprimarea legii, „după naşterea dreptului la despăgubire” [art. 115 alin. (2) şi art. 126 alin. (2) NCPC].

6. Aşadar, partea al cărei interes particular este ocrotit de norma care interzice derogarea de la dispoziţia sa, anterior naşterii litigiului, este totuşi în drept să renunţe la benefi ciul normei, după acest moment prorogând în mod valabil competenţa în favoarea unei anumite instanţe (care poate fi diferită de oricare dintre instanţele desemnate de regula de competenţă alternativă la al cărei benefi ciu s-a renunţat).

7. Pe lângă instanţele la care se referă art. 115 alin. (1) şi (3) NCPC, reclamantul are opţiunea de a sesiza instanţa de la domiciliul sau sediul asigurătorului, potrivit art. 107 NCPC ori, dacă este cazul, instanţa de la sediul dezmembrământului cu care a contractat (art. 109 NCPC).

8. Cu titlu de noutate, alin. (3) prevede că, în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său. Această inovaţie trebuie salutată, întrucât constituie, în planul competenţei, corolarul obligaţiei terţului prejudiciat de a introduce acţiunea directă în despăgubire împotriva asigurătorului, în cazul asigurărilor obligatorii de răspundere (art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modifi cările ulterioare). Din referirea la domiciliul sau sediul terţului prejudiciat rezultă limpede că norma este aplicabilă deopotrivă persoanelor fi zice şi juridice.

9. Pe de altă parte, această soluţie se regăseşte în cuprinsul art. 11 coroborat cu art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 44/2001, ea fi ind consacrată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în cauza FBTO Schadeverzekeringen NV/Jack Odenbreit2), Curtea de Justiţie a decis că trimiterea pe care art. 11 alin. (2) o face la art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulament trebuie interpretată în sensul că terţul vătămat poate intenta o acţiune directă împotriva asigurătorului, în faţa instanţei de la locul unde acesta este domiciliat într-un stat membru, atunci când o astfel de acţiune directă este posibilă, iar asigurătorul este la rândul său domiciliat pe teritoriul unui stat membru.

1) Pentru regimul juridic al clauzelor nescrise, a se vedea art. 1.255 alin. (2) şi (3) NCC; a se vedea şi infra, comentariul cu privire la art. 126 NCPC.

2) Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din data de 13 decembrie 2007, C – 463/06, disponibilă pe www.curia.europa.eu.


Gh.-L. Zidaru 341

Art. 116

10. Având însă în vedere că art. 11 alin. (2) coroborat cu art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulament permite celui păgubit să introducă acţiunea la instanţa domiciliului său în considerarea scopului generic al protecţiei părţii mai slabe, s-a decis în mod just că un organism de asigurare socială ori asigurătorul casco subrogat în drepturile victimei nu benefi ciază de normele în discuţie, întrucât nu se poate susţine că ar fi mai slab din punct de vedere economic ori mai lipsit de experienţă din punct de vedere juridic decât asigurătorul pârât. S-a reţinut, de asemenea, că dacă succesorul în drepturi al celui păgubit ar trebui el însuşi considerat a fi „mai slab” în raport cu asigurătorul – cum este cazul moştenitorului legal al celui păgubit –, atunci acesta benefi ciază de posibilitatea introducerii acţiunii la instanţa domiciliului său, potrivit normelor citate1).

11. În măsura în care asigurătorul are sediul în alt stat membru UE, competenţa internaţională a instanţelor române se va stabili în concordanţă cu art. 8 şi urm. din Regulamentul nr. 44/2001. În doctrină s-a arătat că regulile de competenţă prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c), precum şi de art. 10 din Regulament2), desemnează deopotrivă competenţa internaţională şi competenţa teritorială, cu înlăturarea dispoziţiilor corespunzătoare din legea naţională a forului3).

12. Considerăm că de norma de competenţă benefi ciază, în tot cazul, şi succesorii universali ori cu titlu universal ai asiguratului sau ai terţului prejudiciat, aceştia având posibilitatea de a sesiza instanţa de la domiciliul sau sediul lor.

13. Cu titlu de noutate, art. 115 alin. (4) exclude din câmpul de aplicare al normelor de protecţie, în afară de asigurările maritime şi fl uviale, care erau avute în vedere şi de vechiul art. 11 alin. (3), şi pe cele aeriene. În aceste cazuri, asiguratul constituie, de regulă, un actor economic cu putere însemnată, nefi ind justifi cată instituirea unor norme de competenţă cu caracter de protecţie ori restrângerea posibilităţii de a proroga convenţional competenţa. Ca urmare, atât stabilirea competenţei teritoriale, cât și posibilitatea prorogării acesteia sunt supuse dreptului comun.

Art. 116. Alegerea instanţei

Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Comentariu

Alegerea la care se referă textul este de esenţa competenţei teritoriale alternative. Această alegere între instanţele competente, potrivit legii, este practic discreţionară4), în sensul că

1) A se vedea hotărârea Curţii de Justiţie din data de 17 septembrie 2009, pronunţată în cauza Vorarlberger Gebietskrankenkasse/WGV-Schwäbische Allgemeine Versicherungs AG, C – 347/08, disponibilă pe www.curia.europa.eu.

2) Potrivit art. 10, „În cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul mai poate fi acţionat în justiţie și în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă. Același lucru este aplicabil și în cazul în care bunurile mobile și imobile sunt acoperite de aceeași poliţă de asigurare, ambele categorii fi ind afectate în mod negativ de același eveniment neprevăzut”.

3) În acest sens, a se vedea H. Heiss, în U. Magnus, P. Mankowski (coord.), Brussels I Regulation, ed. a II-a revăzută, Ed Sellier European Law Publishers, München, 2012, p. 345.

4) S-a arătat că dacă cererea a fost introdusă de procuror, reclamantul introdus în proces ar trebui să aibă posibilitatea de a opta pentru altă instanţă deopotrivă competentă, întrucât exercitarea acţiunii de

Cartea I

342 Gh.-L. Zidaru

Art. 117

nu trebuie învederate alte motive concrete care să justifi ce aplicarea normei respective de competenţă; ca atare, ea nu poate fi cenzurată nici de pârât, nici de instanţă.

Art. 117. Cererile privitoare la imobile

(1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei

circumscripţie este situat imobilul.

(2) Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa

domiciliului sau reședinţei pârâtului, dacă aceasta se afl ă în vreuna dintre aceste circumscripţii, iar

în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se afl ă imobilul.

(3) Dispoziţiile alin. (1) și (2) se aplică, prin asemănare, și în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor

în grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum și în

cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune.

Comentariu

1. S-a arătat cu temei că motivele pentru care Codul instituie cazuri de competenţă exclusivă privesc o anumită „localizare” a intereselor litigioase, necesitatea de a concentra litigiile în locul respectiv şi de a evita contrarietatea de hotărâri (de ex., în materie de moştenire, în materie de societate) ori de a proteja partea mai slabă, în cazul diferenţelor de putere economică (precum în materie de insolvenţă1) ori, adăugăm noi, în materia cererilor îndreptate împotriva consumatorilor).

2. Cu toate că art. 13 C. pr. civ. se referea, insufi cient de clar, la „cererile privitoare la bunuri imobile”, doctrina2) şi jurisprudenţa3) admiteau că textul are în vedere doar cererile

către Ministerul Public nu poate lipsi pe titularul real al acesteia de benefi ciul conferit prin regulile de competenţă teritorială alternativă; la acelaşi rezultat se poate ajunge dacă reclamantul renunţă la judecată, iar apoi sesizează instanţa dorită. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 569, nota 1. În sens contrar s-a arătat că dacă cererea a fost introdusă de procuror, potrivit art. 45 C. pr. civ., acesta a făcut alegerea instanţei, iar reclamantul, introdus ulterior în proces, nu va mai putea cere declinarea competenţei. În acest sens, a se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 427; P. Piperea, P. Lospa, în Noul Cod, 2012, p. 145. Subscriem acestei din urmă opinii. Odată sesizată instanţa, alegerea reclamantului este irevocabilă, soluţie care se impune pentru asigurarea stabilităţii raportului juridic procesual și chiar dacă acţiunea a fost formulată de procuror în numele părţii. Argumentul potrivit căruia la același rezultat s-ar ajunge prin renunţarea la judecată și sesizarea ulterioară a altei instanţe deopotrivă competente nu este convingător, el fi ind deopotrivă aplicabil în situaţia în care reclamantul însuși alege o instanţă, iar ulterior consideră preferabilă sesizarea altei instanţe deopotrivă competente. În acest din urmă caz, reclamantul se va afl a în culpă procesuală în primul proces și va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

1) În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, pp. 569-570. 2) A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 153.3) „Prin «cereri privitoare la bunuri imobile», în sensul art. 13 alin. (1) C. pr. civ., trebuie să se

înţeleagă numai acţiunile reale imobiliare, iar nu şi cele personale, chiar dacă se referă la bunuri imobile. Sediul competenţei de judecare a acţiunilor personale se afl ă în art. 5 şi 10 C. pr. civ.” (Trib. Suprem, dec. civ. nr. 2173/1971, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 66). Soluţia este constantă în jurisprudenţă.


Gh.-L. Zidaru 343

Art. 117

reale imobiliare, nu şi cererile personale, supuse regulilor de competenţă teritorială de drept comun, respectiv alternativă1).

3. Art. 117 alin. (1) se referă acum in terminis la „cererile privitoare la drepturile reale imobiliare”, curmând controversele cu privire la întinderea acestei competenţe exclusive.

4. Alin. (2) are în vedere ipoteza imobilului situat în circumscripţia mai multor instanţe. Dacă pârâtul domiciliază într-una dintre aceste circumscripţii, reclamantul este ţinut să sesizeze acea instanţă, ceea ce constituie o aplicaţie particulară a regulii actor sequitur forum rei. Din cuprinsul său rezultă că reclamantul are un drept de opţiune, în cazul în care pârâtul domiciliază în circumscripţia altei instanţe decât a celor în raza cărora se afl ă imobilul. De aici rezultă că, în cazuri de excepţie, competenţa exclusivă nu este incompatibilă cu un drept de opţiune al reclamantului între mai multe instanţe deopotrivă competente, competenţa acestora fi ind desigur una absolută.

5. S-a arătat în doctrină că sunt cereri reale imobiliare, în măsura în care au un obiect imobiliar, cererea în revendicare, cererea negatorie, cererea confesorie, cererea în grăniţuire, cererile în materie de ipotecă (imobiliară), cererile posesorii privitoare la imobile2).

Alin. (3) precizează, în mod judicios şi cu aceeaşi preocupare de a delimita riguros domeniul de aplicare a textului, că alineatele precedente se aplică, prin asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune3).

6. Sub imperiul reglementării anterioare, s-a decis că, după emiterea titlului de proprietate, ieşirea din indiviziune nu mai constituie o cerere în materie succesorală, competentă fi ind instanţa desemnată de art. 13 C. pr. civ.4). Mai este această soluţie de actualitate, faţă de precizarea din partea fi nală a art. 117 alin. (3) NCPC („când indiviziunea nu rezultă din succesiune”)?

Credem că răspunsul se găseşte în corelarea acestei norme cu art. 118 NCPC, respectiv, de vreme ce competenţa specială (şi exclusivă) în materie succesorală subzistă „până la ieşirea din indiviziune” – textul trebuie citit corect: până la ieşirea din indiviziune inclusiv – cererea de partaj al bunurilor succesorale, chiar imobile, este întotdeauna de competenţa

1) Nu are caracter real, ci personal, cererea formulată de uzufructuar împotriva nudului proprietar, pentru efectuarea reparaţiilor ce incumbă acestuia. În acest sens, a se vedea Trib. Suprem., dec. civ. nr. 2173/1971, citată în nota precedentă.

2) A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 153; în mod asemănător, I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 571.

3) Pentru aceste exemple, oferite în contextul reglementării în vigoare, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 153. Autorii apreciază în mod corect că soluţia prevăzută de art. 13 alin. (2) C. pr. civ. anterior este aplicabilă şi partajului mai multor imobile, situate în circumscripţii diferite, alegerea între instanţele în circumscripţiile cărora se afl ă imobilele supuse partajului aparţinând reclamantului. În Noul Cod, soluţia rezultă expres din art. 117 alin. (2) şi (3). S-a arătat că art. 114 alin. (3) NCPC (devenit art. 117 după republicare) constituie un text explicativ, întregitor, pentru a delimita exact categoria cererilor reale de cea a cererilor personale. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 571.

4) În acest sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civilă, dec. nr. 787/1998, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 68, cu nota aprobativă a autorilor, care arată că numai faptul că izvorul proprietăţii comune îl constituie moştenirea nu atrage incidenţa art. 14 C. pr. civ. în cazul cererii de împărţeală a unui bun.

Cartea I

344 Gh.-L. Zidaru

Art. 118

instanţei ultimului domiciliu al defunctului, chiar dacă acesta este diferit de locul situării imobilului şi chiar dacă, anterior, a fost emis un certifi cat de moştenitor prin care s-au stabilit calitatea de moştenitor şi cotele succesorale. Cu alte cuvinte, art. 118 NCPC (echivalentul art. 14 C. pr. civ.) derogă de la art. 117 NCPC (echivalentul art. 13 C. pr. civ.). Este de altfel soluţia admisă şi sub imperiul C. pr. civ.1).

7. În reglementarea din Vechiul Regat, competenţa în materie imobiliară nu era una exclusivă. Sub infl uenţa reglementării ardelene, în noua legislaţie (C. pr. civ. Carol II şi, sub infl uenţa acestuia, Legea de modifi care a Codului din anul 1948) s-a adoptat soluţia competenţei exclusive, pe care o regăsim şi în art. 22 din Regulamentul nr. 44/2001. Legiuitorul a optat, aşadar, în mod judicios pentru un caracter constant al reglementării mai recente.

Art. 118. Cererile privitoare la moştenire

(1) În materie de moștenire, până la ieșirea din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a

instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:

1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

2. cererile privitoare la moștenire și la sarcinile acesteia, precum și cele privitoare la pretenţiile

pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;

3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moștenitori sau

împotriva executorului testamentar.

(2) Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moșteniri des chise succesiv sunt

de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.

Comentariu

1. Textul Noului Cod diferă în mică măsură de reglementarea anterioară. Nouă este precizarea din partea introductivă a articolului, „până la ieşirea din indiviziune”. S-a arătat de altfel în doctrină şi sub imperiul reglementării actuale că raţiunile care justifi că o competenţă teritorială exclusivă nu mai subzistă după efectuarea partajului succesoral, deoarece din acest moment nu mai există o masă succesorală2). Practic, textul Noului Cod reia precizarea cuprinsă în art. 63 din vechiul Cod de procedură civilă (în forma anterioară anului 1948).

2. De aceea, nu pot fi primite interpretările potrivit cărora partajul nu ar intra sub incidenţa normei speciale de competenţă, care s-ar aplica „până la partaj”. Dimpotrivă, partajul succesoral este de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliul al defunctului, întrucât numai după fi nalizarea partajului încetează starea de indiviziune3).

1) A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 156. 2) A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 156. 3) În sensul aici arătat, a se vedea şi I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 572. Considerăm greşită soluţia instanţei

supreme, potrivit căreia cererea de partaj succesoral formulată după fi nalizarea procedurii succesorale ar fi de competenţa instanţei de la locul imobilului, iar nu de competenţa instanţei de la domiciliul defunctului (CSJ, s. civ., dec. nr. 1049/2003, apud M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 279, întrucât în condiţiile în care obiectul cererii este partajul, este clar că indiviziunea nu a încetat. Pentru aplicabilitatea textului prevăzut de art. 14 C. pr. civ. era sufi cient ca părţile să se afl e încă în indiviziune (iar această cerinţă este


Gh.-L. Zidaru 345

Art. 118

3. Anterior s-a arătat că dacă există un singur moştenitor care a acceptat moştenirea sub benefi ciu de inventar, creditorul îşi valorifi că drepturile sale asupra succesiunii la instanţa ultimului domiciliu al defunctului; dimpotrivă, în cazul în care acceptarea a fost pură şi simplă, a operat confuziunea, iar competenţa excepţională nu mai subzistă, în condiţiile în care nu mai există o masă succesorală distinctă1). Faţă de dispoziţiile art. 1.114 alin. (2) NCC, potrivit cărora moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fi ecăruia, confuziunea maselor patrimoniale nu operează, iar competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului subzistă până la lichidarea masei patrimoniale succesorale (de ex., prin plata integrală a datoriilor şi sarcinilor succesiunii), chiar dacă există un singur moştenitor.

4. Apreciem relevante observaţiile doctrinei, potrivit cărora sunt de competenţa instanţei ultimului domiciliu al defunctului următoarele cereri:

- cererile pentru anularea ori constatarea validităţii unui testament, cererile pentru executarea dispoziţiilor unui testament (contestat sau nu) – art. 118 pct. 1 NCPC;

- cererile în anularea certifi catului de moştenitor, pentru reducţiunea liberalităţilor excesive, cererile privind conservarea ori administrarea bunurilor succesorale, cererile în anularea ori rezoluţiunea vânzării de drepturi succesorale, partajul, petiţia de ereditate sau orice alte cereri prin care moştenitorii invocă pretenţii unii împotriva altora, însă numai dacă aceste pretenţii sunt în legătură cu moştenirea ori cu sarcinile acesteia – art. 118 pct. 2 NCPC;

- cererea pentru predarea unui legat cu titlu particular, cereri prin care creditorii personali ai defunctului valorifi că drepturi din contracte încheiate cu acesta din urmă, cererile formulate de creditori ai succesiunii, în virtutea unui titlu posterior deschiderii acesteia (ex., cererile pentru cheltuielile privind înmormântarea ori pentru conservarea şi administrarea bunurilor succesiunii) – art. 118 pct. 2 NCPC.

5. Nu intră sub incidenţa normei cererile prin care moştenitorii valorifi că drepturi culese din succesiune împotriva terţilor, precum şi cererile reale, mobiliare ori imobiliare, formulate de terţi împotriva moştenitorilor2).

6. Potrivit art. 118 alin. (2) NCPC, introdus prin Legea nr. 76/2012, „Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moșteniri deschise succesiv sunt de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi”. Norma de competenţă a fost aşadar fl exibilizată în mod binevenit, întrucât fi xarea competenţei în funcţie de domiciliul ultimului defunct, în cazul moştenirilor prin retransmitere3), ar putea să nu fi e întotdeauna justifi cată, dacă majoritatea bunurilor ori domiciliile moştenitorilor se găsesc în altă parte4).

oricum dedusă pe calea unei interpretări restrictive teleologice), cerinţa suplimentară ca cererea să fi e formulată înainte de fi nalizare procedurii succesorale notariale fi ind lipsită de temei legal.

1) A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 156. 2) A se vedea: V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, pp. 154-155; I. Deleanu,

Tratat, 2010, pp. 572-573. În acelaşi sens, a se vedea Codul 1944, p. 9.3) Pentru această soluţie, a se vedea ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 6152/2004, nepublicată, apud

I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 572. 4) Spre exemplu, defunctul D lasă 3 fi i, A, B şi C, în masa succesorală găsindu-se mai multe imobile,

în localitatea ultimului domiciliu al acestuia. Ulterior, C decedează, fi ind moştenit de fi ii săi X şi Y, iar în

Cartea I

346 Gh.-L. Zidaru

Art. 119

Art. 119. Cereri privitoare la societăţi

Cererile în materie de societate, până la sfârșitul lichidării sau, după caz, până la radierea

societăţii, sunt de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea își are

sediul principal.

Comentariu

1. Art. 119 prevede că subzistă competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal până la sfârşitul lichidării sau, după caz, până la radierea societăţii (nu a fost preluată sintagma „lichidare în fapt”, insufi cient de clară).

2. După cum s-a arătat în doctrină,1) este vorba despre cereri care privesc existenţa societăţii (de ex., acţiunea în anularea societăţii, acţiunea în anularea hotărârii adunării generale a asociaţilor) ori ansamblul operaţiunilor sale; de vreme ce interesul social sau soarta societăţii se afl ă în „miezul” acestor litigii, norma de competenţă este aplicabilă când părţi sunt societatea şi asociaţii ori asociaţii între ei, dar cu privire la raporturi juridice născute în legătură cu contractul de societate.

3. Dimpotrivă, dacă cererea este formulată de societate împotriva terţilor ori de terţi împotriva societăţii – iar cererea nu priveşte cu precădere existenţa şi operaţiunile interne desfăşurate de societate, precum în cazul opoziţiei creditorilor faţă de anumite modifi cări ale actului constitutiv –, atunci se vor aplica normele de competenţă de drept comun. Această interpretare restrictivă se impune tocmai pentru a evita o avantajare nejustifi cată a societăţii, în raporturile sale cu terţii2).

4. Textul este aplicabil oricărei forme de societate, atât societăţilor prevăzute de NCC, cu sau fără personalitate juridică, cât și societăţilor reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, astfel cum a fost modifi cată prin Legea nr. 76/2012.

5. Echivalentul european al acestei norme este art. 22 pct. 2 din Regulamentul nr. 44/20013), normă care, parţial deosebită de art. 119 NCPC, nu instituie o competenţă generală pentru litigiile în materie societară; art. 22 pct. 2 este aplicabil doar în privinţa cererilor care au ca obiect principal nulitatea ori anularea, respectiv constatarea valabilităţii societăţii; dizolvarea societăţii, precum şi valabilitatea hotărârilor organelor societare (sunt avute în vedere, în primul rând, acţiunea în anularea hotărârilor adunării generale a asociaţilor ori a acţionarilor, dar este posibil ca cererea să se îndrepte şi împotriva hotărârilor adoptate de alte organe statutare), fi ind susceptibile de efecte erga omnes4).

masa succesorală intră doar bunuri de mică valoare. Este raţională, în acest caz, opţiunea pentru instanţa ultimului domiciliu al lui D, iar nu al lui C.

1) A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 429-430; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 157.

2) Pentru sesizarea inconvenientelor pe care le-ar implica reglementarea pentru aceştia, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 574.

3) Art. 22 pct. 2 din Regulament prevede că în ce priveşte „valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau a persoanelor juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora”, sunt competente exclusiv „instanţele din statul respectiv. Pentru determinarea sediului, instanţa aplică normele sale de drept internaţional privat”.

4) A se vedea raportul Schlosser cu privire la Convenţia de la Bruxelles, revizuită în anul 1978, disponibil pe www.euzpr.eu.


Gh.-L. Zidaru 347

Art. 120

6. Curtea de Justiţie a statuat că art. 22 pct. 2 trebuie interpretat în sensul că vizează numai litigiile al căror obiect principal îl constituie valabilitatea, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau persoanelor juridice ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, norma nefi ind aplicabilă în cazul unui litigiu în cadrul căruia o societate invocă în apărare inopozabilitatea unui contract, în ce o priveşte, decurgând din pretinsa nevaliditate a unei decizii a organelor sale cu privire la încheierea respectivului contract, nevaliditate cauzată de încălcarea dispoziţiilor statutare1). În acest caz, respectiva apărare este de competenţa instanţei învestite cu cererea principală, potrivit regulilor generale. În dreptul intern, această soluţie rezultă din adagiul „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”, consacrat de art. 124 NCPC.

Art. 120. Cereri privitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv

Cererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv sunt de competenţa exclusivă a

tribunalului în a cărui circumscripţie își are sediul debitorul.

Comentariu

1. Art. 120 NCPC (corespunzător art. 16 C. pr. civ.) reglementează în continuare deopotrivă competenţa materială şi teritorială şi extinde totodată aplicabilitatea normei de competenţă la cererile în materie de concordat preventiv2), care sunt, ca şi cererile în materie de insolvenţă3), de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.

2. S-a arătat cu temei că norma este aplicabilă și cererilor formulate de către administratorul judiciar ori lichidatorul judiciar împotriva unor terţi, însă numai dacă își au cauza în insolvenţă sau în concordat preventiv4).

3. Competenţa exclusivă a tribunalului în materia insolvenţei nu înseamnă că instanţa de control judiciar – respectiv curtea de apel care soluţionează apelurile5) îndreptate împotriva hotărârilor judecătorului-sindic – nu ar putea schimba soluţia pronunţată de acesta şi nu ar putea lua ea însăşi orice măsură pe care o putea lua şi prima instanţă. Altminteri, se ajunge la o confuzie stranie între noţiunea competenţei materiale şi chestiunea prerogativelor jurisdicţionale ale instanţei de control judiciar, care nu pot fi diminuate ori amputate, sub cuvânt că prima instanţă ar avea o competenţă exclusivă. De aceea, nu putem fi de acord cu soluţia pronunţată recent de Curtea de Casaţie în această materie6).

1) Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din data de 12 mai 2011, pronunţată în cauza Berliner Verkehrsbetriebe (BVB)/J.P.Morgan Chase Bank, C – 144/10, disponibilă pe www.curia.europa.eu.

2) A se vedea Legea nr. 181/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi a mandatului ad-hoc, publicată în M. Of. nr. 870 din 14 decembrie 2009.

3) A se vedea Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006.

4) În acest sens, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 325. A se vedea, cu privire la compe-tenţa secţiilor sau completelor specializate în materia insolvenţei, și supra, comentariul sub art. 95 NCPC.

5) A se vedea dispoziţiile art. 7 și art. 59 din Legea nr. 76/2012. 6) Prin decizia nr. 5/2011, ÎCCJ, completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii (decizia

a fost publicată în M. Of. nr. 350 din 19 mai 2011 şi este disponibilă pe www.scj.ro), a decis că „ În

Cartea I

348 Gh.-L. Zidaru

Art. 121

Art. 121. Cererile împotriva unui consumator

Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la

instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.

Comentariu

1. Suntem în prezenţa unei inovaţii notabile. Această regulă de competenţă exclusivă este pe deplin judicioasă şi necesară, pentru considerentele deja expuse în privinţa art. 113 pct. 8 NCPC. Prin adoptarea acestei soluţii normative, Noul Cod de procedură civilă se situează în avangarda legislaţiilor procedurale europene, în ce priveşte protecţia consumatorilor, un subiect deosebit de sensibil în Europa ultimelor decenii.

2. Regula este aplicabilă tuturor cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, decurgând dintr-un raport juridic încheiat de primul în exerciţiul activităţii sale profesionale, iar de al doilea, într-un scop exterior activităţilor sale profesionale, indiferent de obiectul şi de cauza acestor cereri. Cererea poate fi formulată în legătură cu un contract încheiat între părţi, dar se poate întemeia şi pe un fapt juridic în sens restrâns (licit ori ilicit). Ca şi în cazul art. 113 pct. 8 NCPC, nu este necesar ca cererea formulată să se întemeieze

aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă, curtea de apel, învestită cu soluţionarea recursului (calea de atac prevăzută de lege în acel moment – n.n., Gh.-L.Z.) declarat împotriva hotărârii judecătorului-sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza judecătorului-sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei”. În motivare, s-a reţinut, între altele, că „Atribuţiile pe care legea le prevede pentru fi ecare dintre participanţii la procedura insolvenţei sunt de competenţă exclusivă, ele neputând fi îndeplinite de un alt participant la procedură. Totodată, principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt reglementate de art. 11 din lege, iar prima dintre acestea este prevăzută la lit. a): „pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplifi cată”. În acest context este exclusă posibilitatea ca prin decizia de casare instanţa de recurs să pronunţe deschiderea procedurii şi să trimită cauza judecătorului-sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune această fază distinctă a procedurii”. Ne întrebăm, retoric, dacă instanţa de apel nu ar putea niciodată schimba soluţia primei instanţe, pe considerentul că aceasta este exclusiv competentă să soluţioneze pricina. Credem că soluţia Casaţiei nu poate fi primită. În mod neinspirat, ea a fost însă introdusă în cuprinsul art. 8 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei prin art. 59 pct. 2 din Legea nr. 76/2012. Pentru observaţii critice pe deplin justifi cate cu privire la această soluţie, a se vedea A.A. Irinel, Posibilitatea instanţei de recurs de a dispune deschiderea procedurii de insolvenţă. Punct de vedere asupra deciziei nr. 5/2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia recursului în interesul legii, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 262-266 („În fi nal, reiterăm ideea conform căreia trimiterea la normele de competenţă reglementate de art. 11 din Legea nr. 85/2006, Legea insolvenţei, este nerelevantă deoarece atribuirea acestei competenţe nu exclude posibilitatea instanţei de recurs de a modifi ca sentinţa recurată dacă starea de fapt şi normele incidente impun aceasta”, ibidem, p. 266). „S-a argumentat că instanţa de recurs nu se poate substitui judecătorului-sindic, fi ecare participant la procedură având competenţe exclusive. Considerăm că instanţa de control judiciar are cel puţin aceleaşi competenţe ca şi judecătorul-sindic (…). A considera că instanţa de recurs are mai puţine competenţe decât judecătorul-sindic, înseamnă a nega rolul de control efectiv al instanţei de recurs”. În acest sens, a se vedea N. Ţăndăreanu, Punct de vedere (I) cu privire la studiul citat al dlui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 266-268. În sens contrar, a se vedea A. Tabacu, G. Chiorniţă, Punct de vedere (II) cu privire la studiul citat al dlui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 268-271.


Gh.-L. Zidaru 349

Art. 121

pe dispoziţii legale speciale, edictate pentru protecţia consumatorilor, după cum nu este necesar nici ca asemenea dispoziţii legale să fi e aplicabile1).

3. Trebuie observat că norma de competenţă exclude cu totul riscul stipulării unor clauze atributive de competenţă în favoarea instanţei de la sediul profesionistului, în cuprinsul contractelor de adeziune propuse de acesta consumatorului; asemenea clauze au fost califi cate constant drept abuzive într-o jurisprudenţă bogată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene2), fi ind posibilă cenzurarea lor în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori3), care asigură transpunerea, în dreptul intern, a Directivei (CE) nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

4. Această soluţie, practicabilă cu privire la procesele începute anterior intrării în vigoare a NCPC4), prezintă însă inconvenientul unei abordări cazuistice, nefi ind de exclus ipoteza unor situaţii în care instanţa judecătorească sesizată în temeiul unei astfel de clauze atributive de competenţă nu sesizează caracterul său abuziv, consumatorul fi ind pus în situaţia defavorabilă de a purta un proces la o distanţă uneori apreciabilă de domiciliul său.

5. În condiţiile art. 121 NCPC, este exclusă atât fundamentarea competenţei altei instanţe decât a celei de la domiciliul consumatorului, în temeiul regulilor de competenţă alternativă (bunăoară, prin stipularea unei clauze potrivit căreia locul executării obligaţiei ce incumbă consumatorului va fi la sediul profesionistului – art. 113 pct. 3 NCPC), cât şi prorogarea convenţională de competenţă, realizată în mod anticipat (aşadar, înaintea naşterii dreptului la despăgubire ori, mai precis, înaintea naşterii dreptului material la acţiune), indiferent dacă aceasta s-ar realiza printr-o clauză stipulată într-un contract de adeziune sau printr-un act negociat individual.

6. Art. 126 alin. (2) atenuează însă caracterul imperativ al normei de competenţă prevăzute de art. 121, prevăzând că „în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă”.

Ca urmare, deşi norma este imperativă, până la data naşterii dreptului la despăgubire, după această dată (a încălcării obligaţiilor izvorâte din raportul de drept substanţial),

1) S-a arătat însă în mod judicios că cererea trebuie să privească activitatea profesională a profesionistului. În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 201.

2) Cu privire la această jurisprudenţă, a se vedea infra, comentariul cu privire la art. 126 NCPC.3) Republicată în M. Of. nr. 543 din 3 august 2012, în urma modifi cărilor aduse prin Legea nr. 76/2012. 4) O interesantă problemă de aplicare a legii în timp se ridică cu privire la clauzele atributive de

competenţă încheiate anterior intrării în vigoare a NCPC, în condiţiile în care cererea îndreptată de profesionist împotriva consumatorului este formulată după intrarea în vigoare a Noului Cod. În acest caz, deşi clauza nu ar putea fi considerată nulă în temeiul dispoziţiilor Codului (ci, eventual, al Legii nr. 193/2000, dacă ar fi îndeplinite condiţiile pentru a fi considerată abuzivă), ea fi ind supusă legii în vigoare la data încheierii sale [cf. art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011; art. 6 alin. (2) şi (3) NCC], totuşi, regulile de competenţă cuprinse în NCPC ar fi aplicabile; aceasta ar însemna că de la norma de competenţă exclusivă cuprinsă în art. 121 NCPC nu s-ar putea deroga decât în condiţiile art. 126 alin. (2) NCPC, aşadar, ulterior naşterii diferendului juridic. Practic, clauza atributivă de competenţă încheiată anterior, deşi valabilă, ar fi inefi cace din punct de vedere procesual, fi ind contrară noilor reguli de competenţă.

Cartea I

350 Gh.-L. Zidaru

Art. 121

benefi ciarul normei, respectiv consumatorul, poate renunţa la ea, prorogând în mod valabil competenţa în favoarea altei instanţe, inclusiv pentru cererile formulate de profesionist.

7. Se poate, aşadar, considera că suntem în prezenţa unei norme imperative de ordine privată ori, în altă concepţie, de sorginte civilistă, a unei norme de ordine publică de protecţie, în condiţiile în care părţile pot să deroge de la conţinutul ei, ulterior naşterii confl ictului juridic1).

8. Apreciem că instanţa este obligată să invoce din ofi ciu necompetenţa teritorială decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 121 NCPC [şi, după caz, ale art. 126 alin. (2) NCPC, în măsura în care a fost prorogată competenţa cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de acest text], în condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (1) NCPC, respectiv cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Această interpretare ar fi şi în concordanţă cu jurisprudenţa CJUE, care obligă instanţa să verifi ce chiar din ofi ciu dacă clauza atributivă de competenţă stipulată într-un contract de adeziune încheiat între un consumator şi un profesionist şi care intră sub incidenţa Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are caracter abuziv şi, în caz afi rmativ, să se declare necompetentă, cu excepţia situaţiei în care consumatorul renunţă la benefi ciul sancţiunii edictate de lege în favoarea sa. A fortiori, invocarea ex offi cio a necompetenţei se impune atunci când profesionistul a sesizat altă instanţă decât cea de la domiciliul consumatorului, în lipsa oricărei convenţii cu acesta.

9. Aşa fi ind, dacă după invocarea din ofi ciu a necompetenţei teritoriale, pârâtul se declară de acord cu judecarea cauzei de către instanţa sesizată, aceasta rămâne competentă să soluţioneze cauza, nefi ind posibilă o declinare a competenţei, chiar împotriva voinţei consumatorului. Această soluţie se impune în raport de partea fi nală a textului. De vreme ce, în condiţiile art. 126 alin. (2) NCPC, după naşterea diferendului juridic între părţi este oricum posibilă prorogarea convenţională a competenţei, acordul explicit al pârâtului cu

1) Pentru unele nuanţări cu privire la diferitele forme ale ordinii publice în dreptul român, a se vedea, de ex., I. Reghini, P. Vasilescu, Ş. Diaconescu, Introducere în dreptul civil, ed. a II-a, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 420; de asemenea, L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 371 şi urm., cu accent pe distincţia dintre ordinea publică politică sau clasică şi ordinea publică economică sau novatoare; în cadrul acestei din urmă categorii, se face distincţie între ordinea publică de direcţie, care conţine, spre ex., dispoziţiile imperative care permit statului să reglementeze liceitatea concurenţei, sancţionând înţelegerile anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă, şi ordinea publică de protecţie, care are ca obiect şi fi nalitate apărarea intereselor unui contractant – prezumat mai slab: angajat, consumator, asigurat etc. – în raport cu celălalt contractant, îndeosebi când acesta este în măsură să impună clauze care nu sunt liber negociabile şi care i-ar asigura avantaje excesive.

Mai recent, s-a arătat că „legile de ordine publică sunt legi imperative sau prohibitive instituite în vederea ocrotirii unor interese generale (aşa-numita «ordine publică de direcţie») sau a unor interese particulare (aşa-numita «ordine publică de protecţie»). Numai de la legile imperative prin care se ocrotesc interese particulare sau individuale se poate renunţa post factum (nu ante factum) la protecţia oferită de lege (de ex., minorul poate confi rma actul anulabil, creditorul poate renunţa la acţiunea revocatorie contra actului făcut în frauda drepturilor sale etc.), în schimb, de la legile prin care se ocrotesc interese generale, de grup sau chiar ale societăţii în întregul său, orice renunţare, chiar post factum, este, în principiu, inadmisibilă [cf. art. 1.247 alin. (4): „Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confi rmare decât în cazurile prevăzute de lege”]”. În acest sens, a se vedea M. Nicolae, Codex Iuris Civilis. Tomul 1. Noul Cod Civil. Ediţie critică, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 40.


Gh.-L. Zidaru 351

Art. 122

judecarea cererii de către instanţa sesizată de reclamantul profesionist ar echivala cu o convenţie atributivă de competenţă (tacită, dar neîndoielnică), încheiată după naşterea dreptului la despăgubire, deci efi cace din perspectiva art. 126 alin. (2) NCPC1). Dacă pârâtul lipseşte, deci nu-şi poate exprima acordul ca pricina să fi e soluţionată de instanţa necompetentă, apreciem că aceasta va trebui să invoce din ofi ciu necompetenţa şi să-şi decline competenţa în favoarea instanţei de la domiciliul consumatorului, în condiţiile art. 130 alin. (2) NCPC.

Capitolul III

Dispoziţii speciale

Art. 122. Regimul regulilor de competenţă

Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modifi carea nor melor prezentului cod.

Comentariu

1. Potrivit acestui text, introdus prin Legea nr. 76/2012, legiuitorul ar trebui, pe viitor, să renunţe la a mai insera norme noi de competenţă în legile speciale. Acestea ar trebui codifi cate în interiorul NCPC. În acest fel, se subliniază rolul de drept comun al NCPC [art. 2 alin. (1)], drept comun care nu trebuie golit de conţinut prin edictarea unor noi excepţii, cuprinse în legi speciale.

2. Pe de altă parte, norma ar trebui să determine legiuitorul să nu mai adopte reguli de competenţă care să dubleze inutil – eventual, cu minime modifi cări – normele de competenţă din Cod.

3. Întrucât NCPC nu a fost structurat în ideea cuprinderii, într-o formă sistematizată (eventual, pe domenii) a tuturor normelor de competenţă prevăzute în legi speciale, textul în discuţie nu trebuie interpretat în sensul că legile speciale nu ar mai trebui să cuprindă norme de competenţă. Chiar prin Legea nr. 76/2012 au fost modifi cate astfel de norme, semn că păstrarea normelor existente în cuprinsul legilor speciale nu contravine concepţiei Noului Cod.

4. Aşadar, textul în discuţie are mai mult valoarea unei declaraţii programatice ori a unei recomandări adresate legiuitorului – de la care acesta poate deroga prin acte normative cu aceeaşi forţă juridică, însă nu ar trebui să uzeze de această prerogativă decât pentru motive temeinice – a cărei respectare va constitui un obiect de preocupare şi pentru Ministerul Justiţiei, respectiv pentru Consiliul Legislativ, în procesul de elaborare şi de avizare a actelor normative care cuprind norme de drept procesual civil.

1) Considerăm că soluţia legii este fi rească, întrucât protecţia nu trebuie să degenereze în paternalism, prin intermediul unor norme rigide care nu ar permite derogarea în nicio situaţie. Pentru un punct de vedere critic, a se vedea însă I. Leş, Noul Cod, p. 201. În sensul arătat în text, a se vedea și I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, p. 213.

Cartea I

352 Gh.-L. Zidaru

Art. 123

Art. 123. Cereri accesorii, adiţionale și incidentale

(1) Cererile accesorii, adiţionale, precum și cele incidentale se judecă de instanţa competentă

pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe

judecătorești, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică și atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale

este stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat.

(3) Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă

pentru toate părţile.

Comentariu

I. Starea legislativă anterioară. Controverse doctrinare şi jurisprudenţiale1. Potrivit art. 17 C. pr. civ., cererile accesorii şi incidentale erau în căderea instanţei

competente să judece cererea principală1).2. S-a arătat cu temei că prorogarea legală de competenţă are o justifi care deplină, căci

cererile accesorii şi incidentale se afl ă în raporturi de dependenţă faţă de acţiunea principală.

Cererile accesorii şi incidentale – precum cererile adiţionale, cererile reconvenţionale, chemările în garanţie, cererile de intervenţie, cererile accesorii – se afl ă într-un raport de conexitate cu cererea principală, conexitate care legitimează prorogarea competenţei2).

3. În doctrină este necontestat că prorogarea de competenţă prevăzută de art. 17 C. pr. civ. nu poate opera decât dacă atât cererea principală, cât şi cererile accesorii ori incidentale sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Cu alte cuvinte, art. 17 C. pr. civ. derogă de la normele de competenţă jurisdicţională, dar nu poate opera cu încălcarea normelor de competenţă generală3).

4. În pofi da ori poate tocmai din cauza caracterului sintetic şi cuprinzător al reglementării, în doctrină a persistat o vreme îndelungată o controversă cu privire la aplicabilitatea acestei norme şi în cazul în care prin aceasta s-ar deroga de la norme de competenţă materială ori teritorială exclusivă.

5. Într-o opinie, s-a răspuns negativ, arătându-se că nu se poate admite derogarea de la normele de competenţă materială şi teritorială exclusivă, doar în considerarea faptului că art. 17 C. pr. civ. este situat în secţiunea „Dispoziţii speciale”, întrucât în aceeaşi secţiune se

1) Simţim nevoia să remarcăm frumuseţea şi claritatea textului. Noţiunea de „cădere” este aici mai sugestivă decât cea de „competenţă”. Potrivit art. 32 C. pr. civ. Carol II, care a constituit, probabil, sursa de inspiraţie a art. 17 C. pr. civ. (text introdus în anul 1948), dar și pentru art. 123 alin. (3) NCPC, „(1) Acţiunile accesorii şi incidentale sunt de căderea instanţei competente să judece acţiunea principală. (2) Când instanţa este exclusiv competentă pentru una din părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile”.

2) În acest sens, a se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 186. 3) A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, pp. 193-195 (în contextul legislaţiei în

vigoare înainte de anul 1989, problema prezenta o importanţă practică mai ridicată, în condiţiile în care un număr important de cauze era sustras competenţei instanţelor judecătoreşti, fi ind dat în competenţa organelor de jurisdicţie din afara sistemului judiciar, precum organele arbitrajului de stat); a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 434. S-a decis că principiul conexităţii şi al prorogării legale a competenţei poate funcţiona numai în cadrul aceluiaşi sistem de jurisdicţie, iar nu şi între sisteme de jurisdicţie deosebite – justiţie şi arbitraj (Trib. Suprem., dec. civ. nr. 1246/1958, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 76).


Gh.-L. Zidaru 353

Art. 123

afl ă şi art. 19 C. pr. civ. care permite prorogarea convenţională doar în privinţa competenţei teritoriale neexclusive. Pe de altă parte, prin derogarea de la normele de competenţă materială s-ar nesocoti drepturile părţilor litigante – ex., dacă prorogarea operează în favoarea unei instanţe de grad superior, părţile ar fi lipsite, eventual, de benefi ciul dublului grad de jurisdicţie – şi s-ar produce o distorsiune gravă privind exerciţiul căilor legale de atac, care nu poate depinde de maniera de formulare a cererilor în cursul judecăţii1).

De vreme ce legea nu permite derogarea de la normele de competenţă de ordine publică, ar fi o contradicţie şi o „dezarticulare” a regulilor de competenţă să se permită derogarea de la aceste norme pentru cererile incidentale şi accesorii, în vreme ce nu se permite acelaşi lucru şi în privinţa cererilor principale. S-a spus chiar că, în cazul intervenţiei forţate a unui terţ, acestuia i se ignoră dreptul de a fi judecat de o instanţă „legală”, negându-i-se dreptul de acces la justiţie2).

6. În reglementarea anterioară anului 1948, art. 61 C. pr. civ. dispunea că acţiunea accesorie trebuie să se facă înaintea judecătorilor competenţi a judeca pe cea principală. Cererea reconvenţională se va face înaintea judecătorului cererii principale, când ea este în legătură cu aceasta din urmă sau cu mijloacele de apărare ce i se opun.

7. După cum rezultă din jurisprudenţă3), a existat controversă asupra chestiunii de a

1) În acest sens, a se vedea I. Leş, Tratat, 2010, pp. 287-288. Autorul concede că interpretarea contrară are de partea sa argumente deduse din necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei. În acelaşi sens, a se vedea Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1439/1971, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 77 (cu nota critică a autorilor), unde s-a reţinut că prorogarea competenţei nu poate avea loc împotriva regulilor imperative de competenţă, disjungerea cererii reconvenţionale şi declinarea competenţei fi ind în acest caz obligatorie.

2) A se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 601. Cel puţin ultimul argument comportă trei observaţii: întâi, dreptul de acces la justiţie nu implică neapărat accesul la o instanţă convenabilă unei părţi, ci accesul la instanţa prevăzută de lege, or prorogarea competenţei este o modalitate tehnică de determinare legală a instanţei competente; doi, această prorogare îşi are raţiunea în legătura dintre cererea de intervenţie forţată şi cererea principală – dacă o atare legătură nu există, înseamnă că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea terţului în proces, iar cererea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă; trei, într-adevăr, modifi cările generate de aplicarea art. 123 NCPC pot infl uenţa practic accesul la justiţie al terţului, dacă instanţa respectivă este mai depărtată în spaţiu, însă această constatare este independentă de împrejurarea dacă norma de competenţă de la care se derogă este de ordine publică sau nu. Spre pildă, dacă prorogarea de competenţă face ca cererea de chemare în garanţie având ca obiect plata sumei de 50.000 lei să fi e judecată de Trib. Cluj, iar nu de Jud. Cluj-Napoca, apreciem că această situaţie nu are niciun efect negativ asupra dreptului de acces la justiţie al chematului în garanţie (!); dacă însă chemarea în garanţie (în cereri personale mobiliare în privinţa cărora sunt aplicabile norme de competenţă neexclusivă) este judecată de Jud. Constanţa, iar nu de Jud. Cluj-Napoca, aici avem într-adevăr o îngreunare practică a accesului la justiţie, spre deosebire de situaţia anterioară, şi aceasta deşi în joc sunt norme de competenţă de ordine privată.

3) „După art. 57 din legea judecătoriilor de pace, această instanţă este competinte a judeca cererile reconvenţionale în aceleaşi limite de valoare şi de întindere ca şi acţiunea principală. Prin urmare, judele de ocol este în drept să-şi decline competinţa de a judeca o cerere reconvenţională, când suma pretinsă întrece competinţa sa.” – Cas. I, dec. din 29 mai 1907, apud Em. Dan, op. cit., p. 43. În sensul că judecătoria îşi va declina competenţa de a judeca cererea reconvenţională care excede competenţa acestei instanţe, reţinând supre judecare numai cererea principală, întrucât nu se poate deroga de la normele de competenţă materială, a se vedea Jud. ocol rural Părincea, jud. Bacău, apud C. Zotta, vol. I, p. 38; dacă cererea reconvenţională depăşeşte competenţa judecătoriei, aceasta îşi declină competenţa (Cas. I, dec. nr. 382/1939, apud Codul 1944, p. 8). În sensul (contrar raţiunii ce rezultă din hotărârile anterioare) că

Cartea I

354 Gh.-L. Zidaru

Art. 123

şti dacă prorogarea competenţei operează şi prin derogare de la normele de competenţă materială. Într-o opinie, s-a răspuns afi rmativ, arătându-se că cererile accesorii, respectiv în directă legătură cu cererea principală ori provocate de cursul ei normal (inclusiv cererea reconvenţională era considerată accesorie) sunt de competenţa tribunalului care judecă principalul, chiar dacă fi ecare chestiune în parte ar fi de competenţa unor jurisdicţii diferite1).

8. Într-o opinie mai nuanţată, s-a admis prorogarea competenţei după valoare, dar nu şi a competenţei exclusive atribuite de lege unor instanţe speciale, precum jurisdicţiile administrative, care cer o pregătire specială2). Această afi rmaţie trebuie însă privită în contextul distincţiei, uzuale în acea vreme şi efectuată şi în prezent în doctrina franceză, între jurisdicţii de drept comun, pe de-o parte (tribunalul, curtea de apel), şi jurisdicţiile de excepţie, pe de altă parte (tribunalul de comerţ, judecătoria de pace, judecătoria de muncă), care nu judecau decât cauzele atribuite expres în competenţa lor. Aşadar, în interiorul instanţelor „de drept comun” se admitea mai lesne prorogarea de competenţă.

9. În cele din urmă, pare a fi predominat concepţia potrivit căreia nu era posibilă prorogarea de competenţă cu derogare de la normele de competenţă de ordine publică3).

10. Această opinie nu poate fi însă preluată ca atare în contextul reglementării din anul 1948, în condiţiile în care, în cunoştinţa controverselor amintite, legiuitorul a adoptat art. 17 C. pr. civ., în redactarea cunoscută, care prevede într-o manieră generală prorogarea competenţei asupra cererilor accesorii şi incidentale, fără a distinge între normele de competenţă materială şi teritorială exclusivă, pe de-o parte, şi cele teritoriale de drept comun şi alternative, pe de altă parte.

11. Profesorul Viorel-Mihai Ciobanu a susţinut ferm4) că dacă „cererile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, prorogarea trebuie să opereze, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă materială sau teritorială exclusivă, deoarece există un temei juridic, anume art. 17 C. pr. civ.”. Acest text reprezintă o derogare de la normele anterioare de competenţă, fi ind situat în Titlul III al Cărţii I, intitulat „Dispoziţii speciale”. „Am spune, chiar o derogare fi rească, deoarece asigură o judecată unitară şi evită deplasări şi cheltuieli suplimentare. Soluţia, din păcate, inspiră teamă faţă de încălcarea normelor imperative şi există rezerve. Noi continuăm să o susţinem, poate totuşi va fi înţeleasă. Toată lumea este

dacă cererea de reziliere a locaţiunii este de competenţa judecătoriei de ocol, aceasta este competentă să soluţioneze şi cererea accesorie în daune, oricât de mare ar fi cuantumul acestora, a se vedea Trib. Dorohoi, sent. nr. 105 din 20 mai 1922, apud C. Zotta, vol. I, p. 38; de asemenea, s-a decis că atunci când cererea reconvenţională excede prin valoarea ei competenţa judecătoriei de ocol, ea urmează totuşi a fi judecată împreună cu cererea principală, pentru buna administrare a justiţiei şi pentru a se evita contrarietatea posibilă de hotărâri (Jud. ocol VIII Bucureşti, hot. din 13 decembrie 1933, apud C. Zotta, vol. IV, p. 32). În raport de deciziile citate ale Curţii de Casaţie, rezultă însă că predomina prima soluţie.

1) A se vedea E. Herovanu, Principiile, p. 493. Autorul nu se pronunţă totuşi explicit asupra chestiunii de a şti dacă această soluţie se aplică şi în cazul competenţei de ordine publică, deşi aceasta pare a rezulta din generalitatea concluziilor sale.

2) A se vedea P. Vasilescu, Tratat, vol. II, pp. 437 şi urm. 3) În acest sens, a se vedea Codul 1944, p. 7. 4) Anterior, s-a arătat că pe temeiul art. 17 C. pr. civ. nu se poate deroga de la normele de competenţă

generală, de unde s-ar putea deduce, a contrario, că derogarea este posibilă în cazul normelor de competenţă materială, însă această concluzie nu este formulată explicit. A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 195. Opinia profesorului Ciobanu este însă susţinută şi de G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., pp. 58-59.


Gh.-L. Zidaru 355

Art. 123

de acord că cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată se face la instanţa sesizată cu cererea principală, deşi dacă ne-am orienta după valoarea obiectului sau natura cererii ar trebui rezolvată uneori de altă instanţă, decât cea sesizată cu cererea principală. De asemenea, se admite că cererea reconvenţională făcută în procesul de divorţ şi privind partajarea unui imobil comun care se afl ă în raza altei instanţe se va soluţiona de instanţa sesizată cu cererea principală, de desfacere a căsătoriei”1).

12. Argumentele prezentate sunt pe deplin justifi cate, atât faţă de generalitatea textului de lege şi faţă de adagiul ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, cât şi faţă de scopul legii, de a înlesni o judecată unitară a cererilor afl ate în legătură una cu cealalaltă, raţiune incidentă deopotrivă când se pune problema derogării de la normele de ordine publică ori a derogării de la normele de ordine privată. De altfel, deşi în opinia la care aderăm se afi rmă uneori că art. 17 C. pr. civ. este aplicabil, chiar dacă s-ar „încălca” norme de competenţă materială ori teritorială exclusivă, în realitate nu este vorba de nicio „încălcare”, ci despre o derogare de la aplicarea acestora, derogare impusă în mod fi resc de regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală şi se aplică cu prioritate faţă de aceasta (specialia generalibus derogant).

13. Interpretarea propusă de profesorul Viorel-Mihai Ciobanu este dominantă în prezent în literatura de specialitate2). Poate nu întâmplător, ea întâmpină rezistenţă tocmai în Ardeal, unde infl uenţa istorică a dreptului german se face încă simţită; or, dreptul german nu admite o prorogare de competenţă similară celei prevăzute în dreptul român.

14. Într-o opinie nuanţată, am spune, „intermediară” faţă de cele deja înfăţişate, se admite că prorogarea de competenţă prevăzută de art. 17 C. pr. civ. operează prin derogare de la normele de competenţă materială după valoare, precum şi de la normele de competenţă teritorială. Dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care prevăd instituirea, la tribunale şi curţi de apel, a unor secţii ori complete specializate în diferite materii, pot fi folosite şi drept criteriu de determinare a competenţei materiale de atribuţiune ori după natura litigiului (criteriu socotit, pe drept cuvânt, a fi determinant pentru stabilirea competenţei). Ca urmare, de la aceste norme de stabilire a competenţei în considerarea naturii litigiului nu s-ar putea deroga pe temeiul art. 17 C.pr.civ.3).

15. Se adaugă chiar că pe temeiul art. 17 C. pr. civ. anterior nu s-ar putea deroga decât de la normele de competenţă prevăzute în C. pr. civ., iar nu în legi speciale4), însă această

1) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 434-435. 2) În acest sens, a se vedea: V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 163, unde

se arată că, în unele cazuri, legea permite expres prorogarea competenţei, deşi cererile respective ar fi de competenţa absolută a două instanţe diferite (de ex., instanţa de contencios administrativ este competentă să se pronunţe asupra daunelor materiale sau morale solicitate; instanţa de divorţ se va pronunţa asupra încredinţării minorului ori, la cerere, cu privire la partajul bunurilor comune, chiar dacă printre acestea se afl ă un imobil situat în circumscripţia altei instanţe); M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 285; M. Fodor, op. cit., vol. I, p. 365; A. Tabacu, op. cit., pp. 152-153.

3) A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., pp. 129-130; în acelaşi sens, G.C. Frenţiu, D.L. Beldean, op. cit., p. 116.

4) În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., p. 130. În acelaşi sens, s-a decis că Trib. Timiş, sesizat pe cale principală cu acţiunea în contrafacerea mărcii, nu-şi prorogă competenţa asupra cererii reconvenţionale privind anularea aceleiaşi mărci, aceasta fi ind de competenţa exclusivă a Trib. Bucureşti, conform art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (în forma în vigoare la acea dată); Curtea a reţinut că, prin art. 17 C. pr. civ., legiuitorul a avut intenţia de a deroga de la normele cuprinse în

Cartea I

356 Gh.-L. Zidaru

Art. 123

opinie nu este motivată şi nici nu vedem raţiunea pentru care s-ar institui un regim juridic distinct al prorogării legale de competenţă, după cum competenţa materială ori teritorială exclusivă este prevăzută de dreptul comun sau de o lege specială. Soluţia ar putea fi admisă doar dacă legea specială ar dispune expres că în cazul pe care îl reglementează nu se admite prorogarea legală de competenţă; în caz contrar, pentru aspectele pe care legea specială nu le reglementează, ea se completează cu normele generale în materie, inclusiv cu art. 17 C. pr. civ. Ar fi aşadar contradictoriu să se admită incidenţa art. 17 C. pr. civ. anterior, respectiv al art. 123 NCPC, în cazul normelor de competenţă materială ori teritorială exclusivă din Cod, dar nu şi în cazul normelor prevăzută de legi speciale, neputându-se susţine că unele sunt „mai imperative” ori mai „infl exibile” decât altele.

16. În ce priveşte jurisprudenţa, aceasta admite fără difi cultate că pe temeiul art. 17 C. pr. civ. se poate deroga de la normele de competenţă materială după valoare – această derogare fi ind, intuitiv, mai puţin „gravă” ori „semnifi cativă”, de vreme ce instanţele respective judecă deopotrivă în aceeaşi materie.

17. Nu aceeaşi pare a fi situaţia în cazul competenţei materiale stabilite prin raportare la natura cauzei. Este posibilă prorogarea competenţei instanţei de contencios administrativ asupra unei cereri accesorii de natură civilă? Dar a unei instanţe civile asupra unei cereri cu caracter administrativ? Se pare că în această privinţă, există tendinţa de a urma interpretarea doctrinară anterior menţionată şi de a nu se admite prorogarea competenţei „transgresând” competenţa stabilită prin raportare la natura litigiului, însă practica judiciară pare a fi neunitară, existând şi soluţii în sensul aplicabilităţii art. 17 C. pr. civ.1).

art. 1-16 C. pr. civ., nu şi în alte acte normative care conţin reglementări cu caracter special (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 313 din 22 ianuarie 2010, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 77). Soluţia instanţei, de a stabili competenţa de soluţionare a celor două cereri în favoarea unor instanţe distincte, are însă drept efect temporizarea nejustifi cată a soluţionării cererii în contrafacere (în măsura în care s-ar dispune suspendarea acesteia până la soluţionarea acţiunii în anularea mărcii; e chiar posibil ca cererea în anulare să urmărească tocmai acest scop dilatoriu). În jurisprudenţa Înaltei Curţi a fost sesizat acest inconvenient și s-a dispus, în mod judicios, suspendarea judecării cererii în contrafacere până la soluţionarea cererii în anularea mărcii, în condiţiile în care prima cerere fusese admisă prin hotărâre defi nitivă, susceptibilă, așadar, de executare silită. În aceste condiţii, drepturile titularului mărcii nu sunt afectate nici măcar temporar (în acest sens, a se vedea ÎCCJ, s. civ. propr. int., încheierea din 21 noiembrie 2008, apud O. Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală (4). Practică judiciară 2009, Ed. Hamangiu, București, 2010, pp. 191 și urm.). Tot în sensul opiniei expuse, s-a statuat (greşit, după părerea noastră) că cererea reconvenţională formulată într-un litigiu de competenţa Trib. Sibiu ar fi de competenţa Trib. Braşov, faţă de dispoziţiile speciale şi derogatorii ale art. 284 C. muncii, care stabilesc competenţa teritorială a instanţei de la domiciliul reclamantului în litigiile de muncă (anterior Legii nr. 62/2011 a dialogului social – n.n., Gh.-L.Z.), întrucât art. 17 C. pr. civ. ar deroga numai de la normele de competenţă anterioare (art. 1-16 C. pr. civ.), iar nu şi de la normele cuprinse în acte normative speciale (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 5692 din 1 iulie 2011, nepublicată).

1) Astfel, într-o cauză în care un furnizor de utilităţi a solicitat, cu titlu principal, anularea unor ordine ale Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), prin care au fost aprobate anumite tarife reglementate potrivit legii, iar cu titlu subsidiar, acordarea de despăgubiri, dacă acele ordine ar produce în continuare efecte, instanţa de contencios administrativ a disjuns cererea în despăgubiri şi a constituit un dosar separat, iar apoi şi-a declinat competenţa în favoarea tribunalului, secţia civilă, pe motiv că LCA permite doar soluţionarea cererilor în despăgubire pentru pagubele cauzate de actul anulat, iar nu şi cererile de despăgubire în ipoteza în care actul nu este anulat (acestea fi ind formulate „potrivit dreptului comun”) – C. Ap. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm. fi sc., sent. nr. 3494 din 21 septembrie


Gh.-L. Zidaru 357

Art. 123

II. Soluţiile cuprinse în NCPC18. Aceste controverse doctrinare şi ezitări jurisprudenţiale sunt clarifi cate de art. 123

NCPC, care consacră legislativ teza dominantă: prorogarea competenţei asupra cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale operează prin derogare de la normele de competenţă materială şi teritorială. Această soluţie este extinsă expres şi asupra ipotezelor în care cererile la care se referă textul ar fi de competenţa unei secţii specializate diferite ori, după caz, a unui complet specializat diferit1), cu singura excepţie a cererilor la care se referă art. 120 NCPC. În măsura în care legiuitorul consideră necesar ca prorogarea competenţei să nu opereze în privinţa unor cereri date în competenţa exclusivă a anumitor instanţe, chiar dacă aceste cereri ar fi formulate pe cale incidentală, este necesară introducerea unei derogări exprese în cuprinsul legii speciale; considerăm că o atare derogare nu ar trebui dedusă pe cale de interpretare, întrucât excepţiile sunt de strictă interpretare și aplicare (cf. și art. 10 NCC).

19. Ca urmare, prorogarea de competenţă operează, în absenţa oricărei distincţii ori restricţii prevăzute de lege, indiferent dacă norma de la care se derogă are sau nu caracter exclusiv2) ori dacă este prevăzută chiar în Cod sau ori într-o lege specială. Contrariul nu poate fi admis nici în considerarea principiului „specializării” instanţelor, întâi, pentru că

2010, nepublicată. Credem că soluţia instanţei este greşită, pentru că nu ţine seama de prevederile art. 17 C. pr. civ., iar accesorietatea cererii în despăgubire faţă de cererea principală în contencios administrativ este evidentă, chiar dacă nu se încadrează în ipoteza normei cuprinse în legea specială – acolo unde aceasta tace, se completează cu prevederile dreptului comun, respectiv art. 17 C. pr. civ.

În sens contrar, al admisibilităţii prorogării de competenţă, a se vedea dec. nr. 1792/1.11.2007 a C. Ap. Bucureşti, s. a VIII-a s. cont. adm. fi sc., cu comentariu critic de E. Oprina, în RRDJ nr. 1/2009, pp. 136-140. Prin decizia adnotată s-a reţinut că cererea în revendicare nu poate avea caracter accesoriu faţă de cererea în anularea autorizaţiei de construire, întrucât se referă la însuşi dreptul de proprietate asupra terenului, în vreme ce acţiunea în anularea autorizaţiei se referă la legalitatea construcţiei edifi cate pe teren, principalul motiv invocat fi ind tocmai lipsa dreptului de proprietate asupra terenului pe care se edifi că construcţia. În aceste condiţii, s-a considerat că se prorogă competenţa instanţei civile învestite după criteriul valoric (judecătoria) şi asupra capătului accesoriu privind anularea autorizaţiei de construire, potrivit art. 17 C. pr. civ., soluţie pe care o socotim corectă. În sens contrar, dna judecător Evelina Oprina a apreciat că generalitatea textului art. 17 C. pr. civ. nu poate conduce „de plano şi la generalitatea aplicării lui”, iar prorogarea de competenţă operează cu „nesocotirea normelor de competenţă materială, nu însă şi cu nesocotirea dispoziţiilor legale referitoare la specializarea judecătorilor” (ibidem, p. 139).

1) S-a arătat cu temei că faţă de generalitatea dispoziţiilor art. 123 alin. (1), alin. (2) trebuie interpretat în sensul că se aplică atât atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat, iar cererea incidentală ar fi de competenţa „instanţei de drept comun”, cât și invers, când cererea principală este de competenţa instanţei „de drept comun” (așadar, a secţiei civile), iar cererea incidentală ar fi dată de lege în competenţa unei secţii specializate sau a unui complet specializat. În acest sens, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, pp. 329-330.

2) În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, p. 206, în contextul distincţiei propuse de autor (pe care nu o împărtășim) între „competenţa de ordine publică”, pe de-o parte, și „competenţa exclusivă”, pe de altă parte, ultima fi ind accentuat imperativă. Apreciem însă că, în lipsa unei norme exprese în sens contrar, art. 123 NCPC se aplică și unei cereri reconvenţionale având ca obiect anularea unei mărci naţionale, formulate în cadrul unei cereri principale în contrafacere, chiar dacă, pe cale principală, o asemenea cerere este de competenţa Trib. București (a se vedea supra, comentariul cu privire la art. 95 NCPC). O soluţie contrară ar putea rezulta numai dintr-o derogare expresă în legea specială, similară celei cuprinse în art. 123 alin. (1) NCPC în ce privește cererile la care se referă art. 120 NCPC.

Cartea I

358 Gh.-L. Zidaru

Art. 123

nu este prevăzut de lege, apoi, pentru că nu există o specializare foarte strictă, existând în general la instanţele din ţară secţii mixte în alcătuirile cele mai diverse şi, în fi ne, pentru un considerent de principiu, anume că judecătorul, chiar specializat, trebuie să cunoască întreg dreptul în vigoare şi nu-şi poate (auto)limita competenţa la materiile în care judecă în mod uzual; adagiul iura novit curia operează cu privire la întregul drept în vigoare, oricât de nerealist ar fi considerat acesta uneori în viaţa reală – atunci când se întâlneşte cu un astfel de caz de prorogare legală de competenţă, judecătorul are întotdeauna posibilitatea studiului şi a refl ecţiei1).

Așadar, argumentele specializării și caracterului de ordine publică al normelor de competenţă după materie, frecvent uzitate în doctrina și practica noastră judiciară, nu pot fi absolutizate de așa manieră încât să se nesocotească opţiunea univocă a legiuitorului, ca cererile afl ate într-o strânsă legătură, deduse judecăţii într-una și aceeași cauză, să fi e soluţionate împreună, pentru buna administrare a justiţiei și prevenirea unor soluţii divergente, greu sau imposibil de conciliat.

III. Domeniul de aplicare20. Art. 123 NCPC este aplicabil tuturor cererilor adiţionale, accesorii şi incidentale, în

măsura în care acestea, formulate pe cale separată, ar fi de competenţa generală a instanţelor judecătoreşti române. Art. 123 derogă aşadar de la normele de competenţă materială şi

Însă, în cazul în care se cere anularea unei mărci comunitare, nu mai sunt aplicabile prevederile art. 123 NCPC, ci ale Regulamentului nr. 207/2009 privind marca comunitară (publicat în JOUE nr. L 78 din 24 martie 2009). Potrivit art. 95 alin. (1) din Regulament, statele membre desemnează pe teritoriul lor un număr cât mai limitat posibil de instanţe naţionale de primul și al doilea grad de jurisdicţie, denumite în continuare „instanţe competente în domeniul mărcilor comunitare”, care au sarcina de a îndeplini funcţiile atribuite de prezentul regulament. Potrivit art. 96 din Regulament, instanţele competente în domeniul mărcilor comunitare sunt competente exclusiv: (a) în materia acţiunilor în contrafacere și – în cazul în care dreptul intern o permite – în materia acţiunilor privind posibila contrafacere a unei mărci comunitare; (b) în materia acţiunilor în constatarea inexistenţei unei contrafaceri, dacă sunt prevăzute de dreptul intern; (c) în materia acţiunilor intentate ca urmare a faptelor menţionate la art. 9 alin. (3) a doua teză; (d) în materia cererilor reconvenţionale de decădere sau în nulitatea mărcii comunitare menţionate la art. 100.

În condiţiile art. 71 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicaţiile geografi ce, republicată, aceste litigii sunt de competenţa Trib. București, ca instanţă de marcă comunitară. Observăm însă că, în aplicarea Regulamentului, Trib. București va fi exclusiv competent să soluţioneze atât cererea în contrafacere, cât și o cerere reconvenţională în decădere sau în anularea mărcii comunitare. Ca urmare, deși în acest caz particular nu ar fi posibilă prorogarea competenţei în favoarea altei instanţe naţionale, această problemă oricum nu se pune din punct de vedere practic, de vreme ce acţiunea principală va fi soluţionată tot de Trib. București.

1) Menţionăm cu titlu informativ că în dreptul german, deşi există 5 jurisdicţii judiciare complet separate (de drept comun, a muncii, administrativă, socială şi fi nanciară), cu instanţe supreme deosebite, legea prevede expres că instanţa fi ecărei jurisdicţii este competentă să analizeze întreaga cauză sub toate aspectele, inclusiv cele care, în sine, ar fi de competenţa altei jurisdicţii; pe de altă parte, declinatorul de competenţă dintr-o jurisdicţie în alta este obligatoriu pentru jurisdicţia sesizată, chiar dacă ar fi greşit, pentru a se evita tergiversările datorate confl ictelor de competenţă. Iată deci că este practic posibil ca judecătorul să fi e confruntat cu cauze care nu intră în mod obişnuit în competenţa sa, soluţie justifi cată atât prin raţiuni de economie procesuală, cât şi prin adagiul iura novit curia, pe deplin aplicabil şi în privinţa art. 123 NCPC.


Gh.-L. Zidaru 359

Art. 123

teritorială, chiar exclusive, dar nu derogă de la normele de competenţă generală, nici de la cele de competenţă internaţională. În privinţa celor din urmă, sunt aplicabile, după caz, fi e normele din dreptul procesual civil european [cf. art. 6 pct. 2 şi 3, art. 12 alin. (2), art. 16 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Regulamentul nr. 44/2001], fi e dispoziţiile Cărţii a VII-a cu privire la procesul civil internaţional (cf. art. 1.073 NCPC).

21. Spre deosebire de vechea reglementare, cererile adiţionale, accesorii şi incidentale sunt defi nite de art. 30 NCPC.

22. Pentru a vorbi despre o cerere accesorie, trebuie ca aceasta să fi e cuprinsă în cererea introductivă de instanţă ori, după caz, într-o cerere adiţională sau incidentală, iar soluţia dată acesteia să depindă de soluţia dată capătului principal de cerere [art. 30 alin. (4)]1).

22. În măsura în care cererea nu are caracter accesoriu, ci constituie o cerere cu caracter principal, de sine stătător, prorogarea competenţei nu operează în temeiul art. 123 NCPC2), iar instanţa trebuie să-şi verifi ce competenţa în raport de fi ecare cerere în parte.

23. În ce priveşte cererile incidentale, acestea ar fi avut caracter principal, dacă ar fi fost formulate pe cale separată, dar, fi ind formulate într-un proces în curs [art. 30 alin. (6)], ele reprezintă incidente procedurale asupra cărora instanţa îşi prorogă competenţa3). Este vorba despre cererea reconvenţională, cererile de intervenţie voluntară sau forţată ori despre cereri privind luarea unor măsuri asigurătorii, la asigurarea dovezilor sau la luarea altor măsuri provizorii4).

24. Prorogarea competenţei cu privire la cererile accesorii sau incidentale se menţine şi după disjungere5), soluţie care este incidentă, atunci când instanţa judecătorească disjunge aceste cereri, pentru a nu întârzia soluţionarea cererii principale [art. 66 alin. (2) NCPC constituie o aplicaţie a acestei reguli în ce priveşte cererea de intervenţie principală].

25. În ce priveşte ipoteza disjungerii pentru neformularea în termen a cererii incidentale, remarcăm că NCPC nu a preluat art. 135 C. pr. civ. anterior. Aşadar, în măsura în care cererile incidentale nu au fost formulate în termenul legal peremptoriu, intervine sancţiunea decăderii. Ca urmare, cererea va fi respinsă ca tardiv formulată, iar nu disjunsă, motiv

1) În sens contrar, CSJ, SU, dec. nr. 8/2000, prin care s-a decis că cererea de partaj formulată pe cale separată este de competenţa materială a judecătoriei, fi ind accesorie în raport de divorţul soluţionat anterior. În nota critică la această decizie se arată, pe bună dreptate, că această soluţie nu poate fi primită, întrucât caracterul accesoriu sau principal al unei cereri depinde de calea procesuală aleasă, iar nicidecum de caracterul principal ori accesoriu al dreptului dedus judecăţii. Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţionarea altei cereri, numită principală. În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Notă la decizia nr. VIII/2000, Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile unite, în Dreptul nr. 5/2001, pp. 222-227. Între timp, însăşi instanţa supremă a abandonat această soluţie, statuând că dacă acţiunea de partaj a fost formulată după rămânerea defi nitivă a hotărârii de divorţ, nu mai are caracterul unei cereri accesorii, ci este o acţiune principală, de sine stătătoare, competenţa de soluţionare revenind instanţei prevăzute de art. 13 alin. (1) C. pr. civ, în cazul în care prin cerere se solicită partajarea unui bun imobil sau a unor bunuri printre care se găseşte şi un imobil (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 1712 din 4 martie 2005, apud G.C. Frenţiu, D.L. Beldean, op. cit., p. 118). Din fericire, se pare că şi deciziile în interesul legii greşite pot cădea în desuetudine!

2) A se vedea supra, comentariul sub art. 99 NCPC. 3) A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., în Dreptul nr. 5/2001, p. 225. 4) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 162. 5) A se vedea, de ex.: CSJ, s. civ., dec. nr. 3717/2000; CSJ, s. civ., dec. nr. 3238/ 1999, apud G. Boroi,

O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 76.

Cartea I

360 Gh.-L. Zidaru

Art. 123

pentru care nu se mai pune problema prorogării de competenţă. În anumite ipoteze, cererea poate fi formulată până la sfârşitul cercetării procesului în faţa primei instanţe [ex., cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant ori de intervenientul principal, potrivit art. 73 alin. (2) NCPC]. Dacă cererea este formulată după acest moment procesual, intervine decăderea, iar în faza apelului sunt inadmisibile cererile noi, cu excepţiile expres prevăzute de lege.

26. Din interpretarea a contrario a art. 106 NCPC, care se referă la modifi carea cuantumului valorii aceluiaşi obiect, s-ar putea trage concluzia că dacă obiectul cererii se modifi că, instanţa ar trebui să-şi verifi ce competenţa în raport de cererea modifi cată. Pe de altă parte însă art. 123 alin. (1) NCPC se referă şi la cererile adiţionale, care sunt defi nite legal de art. 30 alin. (5) NCPC, conform căruia „constituie cerere adiţională acea cerere prin care o parte modifi că pretenţiile sale anterioare”. Aşadar, nu doar cererile completatoare, prin care se adaugă noi capete de cerere – astfel cum ar sugera termenul „adiţional” – sunt supuse prorogării legale de competenţă, ci şi cererile modifi catoare.

27. În acord cu observaţia făcută în doctrină, potrivit căreia cererea adiţională trebuie totuşi să aibă o „legătură sufi cientă” cu cererea iniţială,1) apreciem că prorogarea de competenţă în favoarea instanţei învestite cu cererea iniţială nu operează dacă modifi carea cererii este totală ori de esenţă (cum ar fi înlocuirea unei cereri de natură civilă cu o cerere în contencios administrativ sau a unei cereri personale cu o cerere reală imobiliară ori, în ce priveşte părţile, dacă este chemat în judecată alt pârât decât cel iniţial), întrucât altminteri s-ar da posibilitatea reclamantului să eludeze, pur şi simplu, normele de competenţă după materie ori să-l sustragă pe pârâtul subsecvent competenţei fi reşti a instanţei de la domiciliul său2).

Un asemenea abuz de drept nu trebuie permis, cu atât mai mult cu cât nu suntem, practic, în prezenţa unui element adiţional, conex faţă de cererea iniţială, ci a unei cereri cu totul noi – nu ar mai exista, aşadar, „cererea principală” la care se raportează prorogarea de competenţă, potrivit art. 123 alin. (1) NCPC, deci cererea este „adiţională” câtă vreme nu înlocuieşte, pur şi simplu, cererea „principală” – în privinţa căreia instanţa trebuie să-şi verifi ce competenţa, după comunicarea ei către pârât. Aşadar, prorogarea competenţei operează doar dacă cererea adiţională are o legătură sufi cientă cu cererea introductivă de instanţă.

1) A se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 195. 2) Spre exemplu, reclamantul cheamă în judecată la Trib. Bucureşti un pârât domiciliat în Bucureşti,

după care, prin „modifi carea” cererii, renunţă la judecată în contradictoriu cu primul pârât şi cheamă în judecată un pârât din Satu-Mare, pentru aceeaşi pretenţie. Considerăm că pârâtul este în drept să invoce excepţia necompetenţei teritoriale, prin întâmpinarea la cererea modifi cată, întrucât, în ce-l priveşte, termenul pentru care a fost citat este primul termen de judecată. În sensul celor arătate în text, s-a decis că părţile pot formula cereri incidente şi adiţionale, cu condiţia ca modifi cările să aibă legătură cu cererea principală şi tribunalul sesizat cu cererea principală să fi e competent ratione materiae în raport de cererea modifi catoare. De asemenea, modifi cările pot fi admise doar în ce priveşte obiectul, natura sau cauza dreptului şi valoarea obiectului reclamat, iar nu şi în ce priveşte părţile de către care sau în contra cărora s-a intentat acţiunea. În acest sens, a se vedea Trib. Dorohoi, sent. civ. nr. 151 din 1 iunie 1922, apud C. Zotta, vol. I, p. 113. Condiţia ca cererea adiţională ori incidentală să fi e ea însăşi de competenţa aceleiaşi instanţe nu mai poate fi reţinută în prezent [art. 123 alin. (1) NCPC], dar celelalte considerente ne par a fi pertinente.


Gh.-L. Zidaru 361

Art. 124

28. Desigur, în raport de prevederile art. 123 alin. (1) NCPC, o cerere completatoare va intra în competenţa instanţei legal învestite prin cererea introductivă, chiar dacă aceasta, introdusă pe cale separată, ar fi de competenţa materială ori teritorială a altei instanţe.

IV. Alte aspecte29. În condiţiile art. 123 alin. (3) NCPC, în măsura în care competenţa exclusivă a

instanţei ar fi atrasă de calitatea unei părţi, respectiva instanţă este exclusiv competentă pentru toate părţile. În Noul Cod, este exclusivă competenţa teritorială de soluţionare a cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator (art. 121). În măsura în care ar fi îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale pasive, alţi pârâţi care nu au calitatea de consumatori ar trebui chemaţi în judecată la instanţa domiciliului consumatorului, reclamantul neavând alegerea conferită de art. 112 şi de art. 116 NCPC.

Jurisprudenţă

Dacă acţiunea cuprinde un capăt de cerere principal şi un capăt de cerere accesoriu, cum este cazul în speţă, competenţa materială de primă instanţă este atrasă de valoarea capătului de cerere principal, deoarece valoarea capătului de cerere accesoriu, incidental, indiferent de cuantum, nu poate infl uenţa competenţa. (...) Primul petit al acţiunii îl constituie rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, iar cel de-al doilea petit este reprezentat de pretenţiile, constând în plata dublului avansului plătit în valoare 98.388 euro, adică 413.230 lei. Prin urmare, este evident că primul capăt de cerere este cel principal, iar cel de-al doilea capăt de cerere este accesoriu celui dintâi, astfel că operează prorogarea legală de competenţă, astfel cum aceasta este reglementată prin dispoziţiile art. 17 din Codul de procedură civilă (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 3973 din 12 mai 2011, nepublicată).

Art. 124. Apărări și incidente procedurale

(1) Instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa și asupra apărărilor

și excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale și care, potrivit legii, sunt de

competenţa exclusivă a altei instanţe.

(2) Incidentele procedurale sunt soluţionate de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de

cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

Comentariu

1. Potrivit literaturii mai vechi, „judecătorul înaintea căruia se ridică, pe cale incidentă, şi numai ca mijloc de apărare, o chestie de drept, a cărei rezolvare se impune pentru tranşarea litigiului, chiar dacă pe cale principală ar fi incompetinte să o rezolve, pe cale incidentală o poate judeca şi poate să dea o soluţie. Hotărârea adusă are numai o autoritate relativă restrânsă la cauza judecată şi nu poate fi invocată ca autoritate de lucru judecat”1). În acelaşi

1) A se vedea D. Niculescu, Competenţa, p. 60. Partea referitoare la autoritatea de lucru judecat restrânsă la cauza judecată nu mai poate fi însă reţinută fără rezerve sub imperiul NCPC, după cum vom arăta mai departe în text.

Cartea I

362 Gh.-L. Zidaru

Art. 124

sens, s-a arătat că instanţa competentă să soluţioneze cererea reclamantului este, în mod normal, competentă să se pronunţe asupra tuturor mijloacelor de apărare ale pârâtului, fi e că este vorba despre apărări propriu-zise (de fond), fi e că este vorba despre excepţii procesuale. Competenţa instanţei se întinde, în mod obişnuit, asupra întregii pricini, sub toate aspectele ei1).

2. Din art. 124 NCPC rezultă că instanţa sesizată cu cererea introductivă este competentă să statueze şi asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, chiar dacă acestea, în măsura în care ar fi fost formulate pe cale separată, ar fi fost de competenţa materială ori teritorială a altei instanţe2). Sintagma mijloace de apărare capătă aici un sens larg, incluzând atât apărările de fond propriu-zise, cât şi excepţiile procesuale3).

3. Noua lege procesuală distinge între apărări, excepţii şi incidente procedurale.În ceea ce priveşte apărările, considerăm că este vorba despre apărările de fond, adică

cele care vizează fondul dreptului şi au ca fi nalitate stabilirea netemeiniciei pretenţiei adversarului, pentru motive de fapt ori de drept4). Excepţiile la care se referă textul sunt excepţiile procesuale, ca mijloace procedurale prin care, în cadrul unui proces în curs, partea interesată, procurorul sau instanţa din ofi ciu invocă, fără a pune în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea şi constituirea instanţei, competenţa acesteia ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte, anularea, respingerea ori perimarea cererii5).

4. Instanţa este deopotrivă competentă să soluţioneze incidentele procedurale, dacă legea nu prevede altfel. Bunăoară, cererea de abţinere ori de recuzare se soluţionează de către un alt complet al aceleiaşi instanţe, cu excepţia situaţiei în care, din cauza abţinerii ori recuzării, nu poate fi constituit completul de judecată, caz în care incidentul este soluţionat de instanţa ierarhic superioară [art. 50 alin. (1) şi (2) NCPC].

5. Avantajele acestei soluţii au fost relevate în literatura de specialitate6): se evită fragmentarea excesivă a judecăţii şi tergiversarea soluţionării cauzei, prin invocarea unor apărări de competenţa altei instanţe ori altui organ jurisdicţional; constituie obiect

1) În acest sens, a se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, pp. 185-186. 2) Spre exemplu, instanţa de la locul situării imobilului, sesizată cu o cerere în revendicare, se poate

pronunţa şi asupra apărării de fond a nulităţii actului translativ de proprietate pe care reclamantul îşi întemeiază cererea, deşi, dacă nulitatea ar fi fost invocată pe cale de acţiune separată, aceasta ar fi fost de competenţa alternativă a instanţelor de la domiciliul pârâtului ori de la locul prevăzut în contract pentru executare.

3) În acest sens, a se vedea: P. Vasilescu, Tratat, vol. II, p. 421; V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II, p. 115; I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 492. Sub imperiul vechiului Cod, regula putea fi dedusă dintr-un argument a fortiori dedus din art. 17: de vreme ce legea prorogă competenţa instanţei şi asupra cererilor incidentale ori accesorii care, dacă ar fi fost formulate pe cale separată, ar fi fost de competenţa altei instanţe, cu atât mai mult se impune extinderea competenţei instanţei asupra tuturor apărărilor, în sens larg, opuse de pârât ori de celelalte părţi faţă de cererea formulată.

4) A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II, p. 114; M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 55.

5) A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II, pp. 115-116; M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., p. 99. Excepţiile procesuale sunt defi nite în prezent într-o manieră similară de art. 245 NCPC.

6) A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 432; I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 492.


Gh.-L. Zidaru 363

Art. 124

al procesului nu doar pretenţiile formulate de reclamant, ci şi apărările opuse de pârât [art. 9 alin. (2) NCPC]1), motiv pentru care toate acestea trebuie soluţionate unitar, pentru a preveni hotărâri divergente.

6. Am văzut că în doctrina veche, urmând consideraţiile doctrinei clasice franceze, se considera că hotărârea asupra mijloacelor de apărare nu are autoritate de lucru judecat decât în litigiul respectiv, concluzie considerată în prezent „precară”, întrucât, pe de-o parte, ea face posibilă reiterarea aceleiaşi chestiuni litigioase într-un proces ulterior, ceea ce generează riscul unor hotărâri contradictorii, iar, pe de altă parte, în prezent se admite că nu intră în autoritatea lucrului judecat nu doar dispozitivul hotărârii, ci şi considerentele care au ca obiect chestiuni litigioase şi/sau care sunt esenţiale pentru explicarea soluţiei cuprinse în dispozitiv2). Această din urmă soluţie, avansată în doctrină, a fost consacrată legislativ în cuprinsul art. 430 alin. (2) NCPC.

7. Într-adevăr, apreciem că efectul pozitiv al autorităţii lucrului lucrului judecat, echivalând cu ceea ce în reglementarea anterioară constituia prezumţia de adevăr ataşată hotărârii judecătoreşti defi nitive, absolută între părţile litigante3), se întinde, în tot cazul, şi asupra apărărilor discutate în procesul anterior, cu consecinţa că acestea nu ar mai putea fi puse în discuţie într-un nou proces. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 431 alin. (2) NCPC: oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă4).

8. În acord cu precizările doctrinei, de la principiul în discuţie sunt exceptate apărările şi excepţiile care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altei instanţe.

9. Considerăm că se impune coroborarea dispoziţiilor art. 123 și ale art. 124 NCPC. De vreme ce este permisă prorogarea competenţei asupra unor cereri care, dacă ar fi de competenţa exclusivă (materială ori teritorială) a altei instanţe,5) chestiunile care fac obiectul acestor cereri rămân în competenţa instanţei învestite cu cererea principală, în cazul în care sunt deduse judecăţii pe cale de apărare de fond, iar nu pe calea unei cereri incidentale. Spre exemplu, pe temeiul art. 123 NCPC, instanţa de la domiciliul pârâtului, sesizată cu cererea formulată de moștenitor, prin care acesta cere debitorului plata unei creanţe moștenite de la defunct, este competentă să soluţioneze și cererea reconvenţională

1) Potrivit căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. 2) A se vedea, cu privire la această problemă, I. Deleanu, Tratat, 2010, pp. 493-494. „Ceea ce trece

deci în autoritatea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii, considerentele dobândind acest efect numai în măsura în care explică dispozitivul şi se refl ectă în acesta” (Trib. reg. Argeş, dec. civ. nr. 792/1966, apud V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II, p. 271, nota 941).

3) Pentru terţi, hotărârea judecătorească pronunţată într-un proces la care nu au participat constituie un mijloc de probă, pe care o pot însă combate cu probe contrare. Faţă de terţi, prezumţia de adevăr a hotărârii este, aşadar, relativă.

4) Cu privire la particularităţile reglementării autorităţii lucrului judecat în NCPC, s-a arătat că aceasta este reglementată, în mod just, nu doar ca o simplă excepţie procesuală şi nici doar ca o prezumţie, ci ca un efect al hotărârii judecătoreşti. „În ce priveşte conţinutul acestui efect, el îşi păstrează dubla funcţiune: negativă, prin interzicerea unei noi judecăţi asupra chestiunii litigioase tranşate deja şi, respectiv, pozitivă, dând posibilitatea oricăreia dintre părţi să se folosească şi să opună lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, în măsura în care ar avea legătură cu soluţionarea pricinii ulterioare”. În acest sens, a se vedea A. Nicolae, op. cit., pp. 95-96.

5) A se vedea supra, comentariul sub art. 123 NCPC.

Cartea I

364 Gh.-L. Zidaru

Art. 124

formulată de pârât împotriva moștenitorului, având ca obiect executarea unei obligaţii transmise prin moștenire, chiar dacă această cerere, formulată pe cale separată, ar fi de competenţa exclusivă a instanţei desemnate de art. 118 NCPC. În măsura în care pârâtul opune propria sa creanţă doar pentru a obţine compensaţia legală și a determina, astfel, respingerea cererii de chemare în judecată, instanţa este competentă să examineze apărarea formulată, chiar dacă acea chestiune ar fi fost de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al defunctului, dacă ar fi format obiectul unei cereri separate1).

10. Așadar, nu este sufi cient ca respectiva chestiune să fi e dată în competenţa exclusivă a altei instanţe judecătorești, dacă ar fi formulată pe cale principală; dimpotrivă, este necesar ca legea să prevadă expres că o anumită apărare ori o anumită excepţie constituie o chestiune prejudicială, care trebuie dezlegată de altă instanţă ori autoritate jurisdicţională, chiar dacă nu constituie obiectul principal al cererii deduse judecăţii. Fiind vorba despre excepţii de la regula potrivit căreia instanţa este competentă să judece litigiul în ansamblul său, din perspectiva tuturor motivelor și apărărilor invocate de părţi, aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare și aplicare. Sunt astfel de chestiuni prejudiciale:

11. a) Excepţia de neconstituţionalitate, a cărei competenţă exclusivă de soluţionare revine Curţii Constituţionale, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Suntem în prezenţa unei chestiuni prejudiciale, de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale, iar dacă instanţa ar soluţiona-o pe fond, ar depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti.

12. b) Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a NCPC, alt exemplu pentru o chestiune prejudicială, sustrasă competenţei instanţei care judecă procesul, era excepţia de nelegalitate a actului administrativ de care depinde soluţionarea cauzei [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ].

13. Prin Legea nr. 76/2012, legiuitorul a renunţat la această soluţie, excepţia de nelegalitate a actului administrativ cu caracter individual fi ind supusă dreptului comun, reprezentat de art. 124 alin. (1) NCPC. În ce priveşte actele administrative cu caracter normativ, nelegalitatea acestora nu poate fi opusă în alt proces pe cale de excepţie, ci

1) Am arătat deja (supra, comentariul sub art. 119 NCPC) că prin hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie la data de 12 mai 2011 în cauza Berliner Verkehrsbetriebe (BVB)/J.P.Morgan Chase Bank (C – 144/10, disponibilă pe www.curia.europa.eu), s-a statuat că instanţa competentă internaţional, potrivit alegerii de jurisdicţie a părţilor (art. 23 din Regulament) rămâne competentă, chiar dacă societatea comercială pârâtă invocă în apărare, cu titlu prejudicial, depăşirea puterii de reprezentare conferite organelor societare; potrivit Curţii, art. 22 alin. (2) din Regulament este aplicabil doar dacă procesul are ca obiect principal constatarea validităţii ori nevalidităţii unei decizii adoptate de un organ statutar sau puterea de reprezentare a organelor desemnate în acest sens, iar nu dacă această chestiune se ridică doar cu titlu prejudicial, într-un litigiu având alt obiect. Așadar, potrivit acestei hotărâri, instanţa își prorogă competenţa asupra unei apărări care, dacă ar fi format obiectul unei cereri separate, ar fi fost de competenţa internaţională exclusivă a instanţelor altui stat membru. A se vedea și C. Thole, Die Reichweite des Art. 22 Nr. 2 EUGVVO bei Rechtsstreitigkeiten über Organbeschlüsse („Întinderea art. 22 pct. 2 din Regulamentul Bruxelles I în cazul litigiilor privind deciziile organelor statutare”), notă aprobativă şi explicativă la hotărârea Curţii de Justiţie în cauza Berliner Verkehrsbetriebe (BVB)/J.P.Morgan Chase Bank (precitată), în IPRax („Praxis des Internationalen Privat- und Verfahrensrechts”, „Practica dreptului internaţional privat și a dreptului procesual civil internaţional”) 2011, pp. 541 şi urm.


Gh.-L. Zidaru 365

Art. 124

trebuie invocată pe calea unei acţiuni în anulare, de competenţa instanţei de contencios administrativ, în termenele şi condiţiile prevăzute de lege1).

14. c) Întrebarea preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene: Potrivit art. 267 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene („TFUE”)2), Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor şi (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, ofi ciile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. Dacă hotărârea instanţei naţionale nu este supusă vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

15. Fără a intra în detalii cu privire la această instituţie procedurală de primă importanţă pentru aplicarea corectă şi unitară a dreptului comunitar, precum şi pentru asigurarea efectivă a priorităţii acestuia de aplicare faţă de dispoziţiile contrare cuprinse în dreptul naţional3), subliniem importanţa deosebită a respectării de către instanţele naţionale care judecă în ultimă instanţă a obligaţiei de a sesiza Curtea de Justiţie, în măsura în care soluţionarea cauzei depinde de o dispoziţie de drept comunitar al cărei înţeles nu este unul limpede, fi e prin însuşi conţinutul său ori prin lămuririle aduse prin jurisprudenţa anterioară a Curţii (acte claire)4).

16. Este de remarcat că instanţa care ignoră obligaţia de sesizare a Curţii, atunci când premisele acesteia sunt întrunite, nesocoteşte o competenţă exclusivă, atribuită instanţei europene de ordinea juridică comunitară (ceea ce implică, în mod logic, concluzia că se depăşeşte competenţa generală a instanţelor române).

1) Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modifi cat prin art. 54 pct. 1 din Legea nr. 76/2012, „Art. 4 (1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din ofi ciu sau la cererea părţii interesate.

(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fi e printr-o încheiere interlocutorie, fi e prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege”.

2) Forma consolidată a TFUE în limba română poate fi consultată pe http://eur-lex.europa.eu. Norma citată reia dispoziţiile art. 234 din Tratatul CE.

3) Pentru o expunere pertinentă, care îşi păstrează în cea mai mare parte actualitatea şi sub imperiul art. 267 TFUE, a se vedea T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 260 şi urm.

4) În acest sens, a se vedea hotărârea Curţii de Justiţie în cauza CILFIT, C – 283/81, apud T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, op. cit., pp. 271 şi urm.

Cartea I

366 Gh.-L. Zidaru

Art. 125

17. d) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept substanţial cu caracter de noutate (cf. art. 519 și urm. NCPC) nu reprezintă o veritabilă chestiune prejudicială, întrucât instanţa care judecă procesul are deplină jurisdicţie asupra respectivei chestiuni de drept; sesizarea Înaltei Curţi este facultativă, necesitatea unei asemenea sesizări fi ind lăsată integral la aprecierea instanţei respective; chiar dacă este vorba despre o problemă de drept nouă, cu un caracter sporit de difi cultate și susceptibilă de a antrena rezolvări neunitare, instanţa este în drept să dea ea însăși o dezlegare respectivei probleme de drept, însă efectele acestei dezlegări vor fi limitate la litigiul respectiv, având doar o valoare orientativă pentru alte instanţe care se vor confrunta cu aceeași problemă.

Art. 125. Cererea în constatare

În cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, com petenţa instanţei

se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect reali zarea dreptului.

Comentariu

1. Textul de lege analizat reia dispoziţiile art. 18 C. pr. civ. Sub imperiul acestei reglementări, s-a arătat cu temei că instanţa competentă material şi teritorial să rezolve cererile în realizarea unui drept este competentă să soluţioneze şi cererile în constatare pozitivă ori în constatare negativă, respectiv, cu alte cuvinte, cererile în constatarea existenţei ori inexistenţei dreptului respectiv.

2. Aşadar, cererea în constatarea inexistenţei unui drept real imobiliar este de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia se afl ă imobilul asupra căruia ar purta dreptul negat; cererea în constatarea existenţei şi întinderii drepturilor succesorale, respectiv a inexistenţei drepturilor succesorale ale unui pârât, este de competenţa exclusivă a instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului (ori a oricăruia dintre defuncţi, în cazul în care în discuţie se afl ă mai multe moşteniri, după precizările art. 118 NCPC); cererea în constatarea inexistenţei unei creanţe izvorâte dintr-un contract este de competenţa alternativă a instanţei de la domiciliul pârâtului, respectiv a instanţei de la locul prevăzut în contract pentru executarea creanţei negate etc.

3. În măsura în care cererea în constatare priveşte un drept patrimonial, ea este evaluabilă în bani1), fi ind aplicabil criteriul valoric instituit de art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC. Aşadar, dacă valoarea obiectului cererii nu depăşeşte suma de 200.000 lei, cererea va fi de competenţa materială a judecătoriei, iar nu a tribunalului, ca instanţă de drept comun. În acest sens este, de altfel, dec. nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, conform căreia sunt evaluabile în bani, între altele, cererile în constatarea existenţei ori inexistenţei unui drept patrimonial.

4. Trebuie, de asemenea, observat că o cerere în constatarea existenţei ori inexistenţei unui drept, formulată în condiţiile art. 35 NCPC (corespunzător art. 111 C. pr. civ.), nu are în mod necesar o natură „civilă”, ci califi carea acestei cereri depinde de natura raportului

1) În acest sens, cu privire la o cerere în constatare privitoare la bunuri succesorale, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1246/1976, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 79.


Gh.-L. Zidaru 367

Art. 126

juridic litigios şi a dreptului a cărui existenţă se afi rmă ori, dimpotrivă, este negată. Aşadar, în măsura în care cererea în constatare priveşte un raport juridic de dreptul muncii ori de drept administrativ, ea este de competenţa tribunalului, prin secţiile sau completele specializate în materie ori, după caz, a instanţei de contencios administrativ prevăzută de lege1).

Art. 126. Alegerea de competenţă

(1) Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declaraţie verbală în faţa

instanţei ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fi e

judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în

afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

(2) În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri

prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la

alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată

ca nescrisă.

Comentariu

I. Domeniul prorogării convenţionale de competenţă1. Prorogarea convenţională de competenţă (convenţia atributivă de competenţă2), clauza

de jurisdicţie, alegerea forului) este permisă doar cu privire la competenţa teritorială, spre deosebire de alte legislaţii (precum cea franceză și cea germană), care permit şi prorogarea competenţei materiale stabilite după criteriul valoric.

2. Alegerea forului este posibilă doar în cazul competenţei teritoriale reglementate prin norme de ordine privată3), soluţie care rezultă expres din art. 126 alin. (1) in fi ne NCPC.

1) În mod corect s-a statuat că dacă prima instanţă a califi cat natura juridică a unei acţiuni în anularea unor certifi cate de atestare a dreptului de proprietate (acte administrative), întemeiată pe art. 111 C. pr. civ., ca fi ind o cerere în contencios administrativ, motivul de recurs invocat de reclamantă, care a invocat că „acţiunea este una civilă, iar nu de contencios administrativ, părţile având dreptul să-şi aleagă cadrul procesual şi natura acţiunii”, este nefondat, întrucât în raport de „natura dreptului invocat şi scopul urmărit de către reclamantă, anume desfi inţarea celor două acte administrative, Curtea reţine că prezenta cauză este una de contencios administrativ, iar nu de drept civil. Contrar celor afi rmate de către recurentă, instanţa nu este ţinută de temeiul de drept invocat de către reclamant, respectiv dispoziţiile art. 111 C. pr. civ, ci, în virtutea rolului activ statuat de dispozitiile art. 129 C. pr. civ, aceasta este obligată sa dea acţiunii califi carea juridică necesară” (C. Ap. Bucureşti, s. a VIII-a de cont. adm. fi sc., dec. nr. 1591 din 17 iunie 2010, disponibilă pe www.cab1864.eu). Mai adăugăm că în doctrină este controversată califi carea acţiunii în nulitate absolută ca fi ind una în constatare, iar, pe de altă parte, chiar dacă se acceptă această califi care (pentru care pledează, spre ex., dispoziţiile NCC în materia nulităţii), art. 111 C. pr. civ. (al cărui corespondent este art. 35 NCPC) nu este un temei „specifi c civil”, acţiunea în constatarea existenţei ori inexistenţei putând privi un drept ce intră în conţinutul unui raport juridic de drept public.

2) Pentru aceste două sintagme şi alte pertinente observaţii asupra contractelor judiciare, în general, a se vedea I. Deleanu, Convenţiile judiciare în ambianţa noului Cod de procedură civilă, în PR nr. 4/2012, pp. 15-26.

3) A se vedea, de ex., M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 296. Dacă părţile prorogă deopotrivă competenţa materială şi cea teritorială, înţelegerea îşi va putea produce efectele cu privire la competenţa teritorială. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 606.

Cartea I

368 Gh.-L. Zidaru

Art. 126

3. Potrivit art. 129 alin. (2) NCPC, normele de competenţă sunt întotdeauna exclusive când privesc competenţa generală şi competenţa materială, iar când privesc competenţa teritorială, doar „când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura”.

4. Aşa fi ind, criteriul de delimitare între competenţa teritorială de ordine publică şi cea de ordine privată este tocmai posibilitatea părţilor de a alege altă instanţă spre a le judeca procesul (ori lipsa acestei posibilităţi), ceea ce, aparent, duce la concluzia unei defi niţii „în cerc”: părţile nu pot deroga de la normele de competenţă exclusivă; sunt exclusive normele de competenţă cele de la care părţile nu pot deroga. Spunem aparent, pentru că atât art. 19 C. pr. civ., cât şi art. 126 alin. (1) NCPC conţin un criteriu explicit de delimitare a normelor de competenţă exclusive, respectiv a celor neexclusive: de vreme ce este admisă derogarea în cazul pricinilor care privesc bunuri ori alte drepturi de care părţile pot dispune1) (în principiu, drepturi patrimoniale, însă nu excludem ca părţile să-şi poată exercita dreptul de dispoziţie şi asupra unor drepturi personale nepatrimoniale, în sensul de a renunţa la exerciţiul lor, în anumite circumstanţe), înseamnă că, în aceste cauze, competenţa teritorială este neexclusivă, în vreme ce dacă pricina priveşte drepturi nepatrimoniale, de care părţile nu pot dispune (de ex., dreptul la viaţă, la libertate, la integritate fi zică şi psihică; starea şi capacitatea persoanei, drepturile şi obligaţiile izvorâte din raporturi de familie şi reglementate de norme imperative), competenţa teritorială este exclusivă.

5. Astfel privite lucrurile, posibilitatea părţilor de a proroga competenţa teritorială apare ca o prelungire, în plan procesual, a autonomiei de voinţă specifi ce dreptului privat. Ca atare, ea ar trebui să fi e regula, însă observăm că este o regulă ce comportă foarte multe excepţii. Simetric, lipsa posibilităţii de a dispune în legătură cu raportul juridic litigios îşi are corespondentul în caracterul exclusiv al normei de competenţă teritorială.

6. Pe de altă parte, sunt norme de competenţă teritorială exclusivă – respectiv, de ordine publică, cele două categorii fi ind sinonime – cele în privinţa cărora legea prevede expres aceasta (de ex., art. 13-16 C.pr.civ.; art. 117-121 NCPC).

7. Este posibil ca şi alte norme de competenţă să fi e exclusive, chiar cu privire la pricini ce au ca obiect drepturi de care părţile pot dispune2)? Ar fi fost, poate, util să nu se admită deducerea pe cale de interpretare a caracterului exclusiv al unei norme, caracter care să rezulte numai dintr-o dispoziţie expresă a legii, însă o astfel de reglementare3) nu se regăseşte în cuprinsul Noului Cod.

1) Adaosul Noului Cod este binevenit: în vechea reglementare, se putea specula că legea n-ar permite convenţiile atributive de competenţă în cauze patrimoniale care nu au ca obiect (nemijlocit) un bun, cum ar fi cererile în anularea sau rezoluţiunea unui contract, în constatarea existenţei ori inexistenţei unui raport contractual, în executarea unei prestaţii patrimoniale care nu implică nemijlocit un bun etc. Noi considerăm însă că şi în aceste cazuri prorogarea de competenţă era permisă de art. 19 C. pr. civ., însă clarifi carea adusă de art. 126 alin. (1) NCPC era necesară.

2) Bunăoară, se admite că are caracter exclusiv competenţa instanţei de executare, cu consecinţa imposibilităţii prorogării competenţei teritoriale ori a încheierii unei convenţii de arbitraj pentru litigiile născute din punerea în executare a unor titluri executorii, instanţele judecătoreşti fi ind exclusiv competente să soluţioneze contestaţii la executare (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 3080 din 30 septembrie 2010, apud RRDJ nr. 1/2011, pp. 58-59).

3) Conform căreia, spre exemplu, „Normele de competenţă teritorială au caracter neexclusiv, dacă legea nu dispune în mod expres altfel”.


Gh.-L. Zidaru 369

Art. 126

Ca urmare, este posibil ca, pe cale de interpretare a scopului urmărit de legiuitor prin instituirea unei reguli de competenţă teritorială, să se ajungă la concluzia că norma respectivă ar fi de ordine publică. Aceasta reclamă însă prudenţă, jurisprudenţa fi ind adesea prea „generoasă” prin a califi ca norme de competenţă prevăzute de legi speciale ca fi ind exclusive1). Or, echivalarea unei norme speciale de competenţă cu o normă de competenţă exclusivă, doar în considerarea caracterului special al normei, este fără îndoială greşită, nefi ind îndreptăţită de nicio dispoziţie legală.

8. În ce ne priveşte, considerăm că ori de câte ori norma de competenţă, chiar specială, nu importă, nu prevede expres că are caracter exclusiv, iar acest lucru nu rezultă neîndoielnic din scopul evident al normei2), ar trebui să se admită că dacă pricina priveşte drepturi de care părţile pot dispune, norma are caracter de ordine privată, iar instanţa nu poate invoca necompetenţa teritorială din ofi ciu.

9. În cazul normelor de competenţă cu caracter de protecţie, legiuitorul a adoptat o soluţie mixtă, cunoscută şi în Regulamentul Bruxelles I (ex., art. 17) şi în alte legislaţii europene, în sensul că fără a interzice cu totul derogarea prin convenţie de la aceste norme, a îngăduit-o doar după naşterea „dreptului la despăgubire”, respectiv, mai exact, după naşterea diferendului juridic dintre părţi. Apreciem că aceste norme sunt o categorie aparte de norme imperative de ordine privată care împrumută elemente specifi ce normelor dispozitive, mai exact, normelor cu caracter supletiv (întrucât nu este permisă derogarea de la norma de protecţie, prin convenţie atributivă de competenţă, decât după ce diferendul juridic dintre părţi devine actual; din acest moment, este pe deplin aplicabilă regula potrivit căreia părţile pot proroga valabil competenţa teritorială, partea protejată fi ind în drept să renunţe la benefi ciul conferit de lege).

II. Condiţiile prorogării de competenţă10. În acord cu precizările doctrinei, enunţăm următoarele condiţii suplimentare3) în

care poate fi încheiată convenţia atributivă de competenţă:11. a) Părţile să aibă capacitate deplină de exerciţiu.Prin excepţie, nu excludem încheierea convenţiei atributive de competenţă de către

reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu ori, după caz, de către cel cu capacitate restrânsă, asistat de ocrotitorul legal [art. 41 alin. (2), art. 43 alin. (2) NCC].

1) Desigur, cu scopul de a justifi ca invocarea din ofi ciu a necompetenţei teritoriale. 2) Cum ar fi normele în materie de proprietate intelectuală care stabilesc, pentru anumite categorii de

acţiuni (de ex., cererea în anularea mărcii) competenţa Trib. Bucureşti; aceasta este exclusivă, întrucât scopul legiuitorului a fost de a concentra la o singură instanţă litigii de un anumit grad de complexitate, facilitând astfel specializarea judecătorilor. Credem că nu este sufi cientă o formulare de tipul „cererea este de competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului” (a se vedea, e.g., legislația muncii), întrucât dintr-o atare formulare nu poate fi dedus ipso facto caracterul de ordine publică sau privată al normei respective (s-ar putea considera că, fi ind vorba despre o normă cu caracter de protecţie, respectiva normă este de ordine privată, urmărind să confere reclamantului un benefi ciu la care acesta poate renunţa (eventual doar după nașterea dreptului la acțiune, precum în cazul cererilor formulate de consumator împotriva profesionistului), recurgând la competenţa teritorială de drept comun), ci mai trebuie avut în vedere și scopul urmărit de legiuitor prin edictarea respectivei norme.

3) Nu vom mai relua condiţiile expuse anterior, privind categoriile de pricini în care alegerea forului este permisă.

Cartea I

370 Gh.-L. Zidaru

Art. 126

Credem că în măsura în care convenţia atributivă de competenţă este favorabilă celui ocrotit (de ex., instituie pentru acesta facultatea de a a sesiza şi alte instanţe decât cele prevăzute de lege ori prevede obligaţia celeilalte părţi de a sesiza numai instanţa de la domiciliul celui ocrotit), ea poate fi considerată un act de administrare.

12. Dacă însă alegerea forului produce consecinţe nefavorabile persoanei incapabile, apreciem că ea este un act de dispoziţie, care ar trebui autorizat de instanţa de tutelă1) [art. 144 alin. (2) NCC]. De vreme ce autorizarea este condiţionată de existenţa unui folos neîndoielnic pentru minor sau incapabil [art. 145 alin. (1) NCC], credem că această ipoteză este doar teoretică şi se impune concluzia că alegerea forului este admisibilă doar dacă este de natură să îmbunătăţească situaţia juridică a incapabilului, din perspectiva regulilor de competenţă teritorială (de ex., potrivit convenţiei, incapabilul ar fi în drept să sesizeze şi alte instanţe decât cele prevăzute de lege).

13. b) Consimţământul să fi e liber şi neviciat. Considerăm că valabilitatea consimţământului trebuie analizată prin raportare la dispoziţiile corespunzătoare din Codul civil, ca drept comun. Partea căreia i se opune alegerea de jurisdicţie trebuie să invoce pe cale incidentală nevalabilitatea consimţământului – aşadar, pe cale de „excepţie” ori printr-o cerere de natură să învestească instanţa cu anularea clauzei – iar această chestiune ar trebui judecată prioritar de însăşi instanţa învestită cu cererea principală şi a cărei competenţă se contestă2). Desigur, mai trebuie ca excepţia de necompetenţă de ordine privată, întemeiată pe nevalabilitatea convenţiei din care decurge competenţa instanţei sesizate să fi fost invocată de pârât, în condiţiile prevăzute de lege [art. 130 alin. (3)].

14. c) În convenţie trebuie să se determine instanţa aleasă. Considerăm că această cerinţă nu trebuie înţeleasă într-o manieră rigidă; nu este neapărat necesară determinarea explicită a instanţei sesizate, fi ind sufi cient – şi totodată necesar – ca părţile să instituie criteriile care vor servi la determinarea instanţei competente, atunci când se va pune problema sesizării acesteia (de ex., părţile convin asupra competenţei instanţei de la domiciliul pârâtului la data încheierii contractului ori asupra instanţei de la locul în care se va afl a bunul transportat sau executat la data litigiului etc.).

15. d) O condiţie controversată este aceea ca alegerea forului să fi e expresă. În cazul în care pârâtul nu invocă excepţia necompetenţei teritoriale relative, s-a arătat cu temei, nu este vorba despre o prorogare de competenţă, ci despre decăderea pârâtului din dreptul de a invoca necompetenţa, iar instanţa sesizată devine competentă ca urmare a neinvocării excepţiei corespunzătoare, în condiţiile prevăzute de lege3).

1) Până la data adoptării unei legi speciale privind organizarea și funcţionarea instanţei de tutelă, această atribuţie este exercitată de către autoritatea tutelară [cf. art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011]. Un „provizorat” permanent?

2) Ar fi , după părerea noastră, mai greu de admis soluţia unei cereri separate în anularea convenţiei atributive de competenţă şi a suspendării judecăţii până la soluţionarea acesteia, nefi ind îndeplinite nici cerinţele explicite ale art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC: a doua judecată nu are ca obiect „un drept” de care să depindă soluţionarea pe fond a primului proces.

3) A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 437; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 297. S-a arătat că dacă neinvocarea este „voluntară” şi „în deplină cunoştinţă de cauză”, ea are semnifi caţia unei convenţii (tacite) de alegere a forului (I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 606). O asemenea atitudine psihică a părţii este însă aproape imposibil de dovedit, în lipsa unei manifestări de voinţe concludente; mai mult, după cum vom vedea, ideea unei convenţii tacite cu privire la competenţă se lovește de difi cultăţi insurmontabile în


Gh.-L. Zidaru 371

Art. 126

16. e) În strânsă legătură cu caracterul expres al alegerii forului trebuie analizate şi cerinţele instituite de art. 1.203 NCC. Potrivit acestui text de lege, clauzele standard1) care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din benefi ciul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte (s.n., Gh.-L.Z.).

17. Această dispoziţie legală se înscrie într-o tendinţă fi rească a dreptului comparat european2) de a asigura că folosirea condiţiilor generale de afaceri („clauze standard”, în

raport de cerinţele impuse de art. 1.203 NCC. În situaţia în care un atare element voliţional nu există, iar acoperirea necompetenţei se datorează neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă, suntem mai degrabă în prezenţa unei prorogări legale de competenţă, ce intervine prin efectul decăderii din dreptul de a invoca necompetenţa.

1) În condiţiile art. 1.201 NCC („Clauze externe”), dacă prin lege nu se prevede altfel, părţile sunt ţinute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere.

Potrivit art. 1.202 NCC („Clauze standard”), (1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203 NCC, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.

(2) Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.(4) Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea,

contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifi că celeilalte părţi, fi e anterior momentului încheierii contractului, fi e ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fi e ţinută de un astfel de contract.

Considerăm că clauzele standard sunt ceea ce în mod uzual mai este defi nit drept „condiţii generale de afaceri” (CGA). Acestea pot fi clauze externe, fără ca acest lucru să fi e obligatoriu (de ex., înscrisul constatator al convenţiei nu înglobează clauzele standard ale unei părţi, ci doar face trimitere la ele, spre a le îngloba în câmpul contractual, caz în care respectivele clauze sunt şi externe). Clauzele standard nu se identifi că, aşadar, cu cele externe.

2) Caracteristice ni se par a fi prevederile art. 48 C. pr. civ. fr., conform cărora orice clauză care, direct sau indirect, derogă de la regulile de competenţă teritorială este reputată nescrisă, cu excepţia cazului în care a fost convenită între părţi având toate calitatea de comerciant şi în care ea a fost specifi cată într-o manieră foarte vizibilă (très apparente) în cuprinsul angajamentului părţii căreia îi este opusă.

Aceste dispoziţii au fost introduse de Noul Cod de procedură civilă, care manifestă – ca legislaţia germană a timpului său – o „simpatie foarte restrictivă” faţă de prorogarea convenţională de competenţă, faţă de abuzurile pe care aceasta le-a dat naştere în actele mixte, încheiate între comercianţi şi consumatori; părţile convenţiei de alegere a forului trebuie să fi e toate comercianţi care încheie actul în exerciţiul activităţii lor, iar nu în scopuri private; de asemenea, clauza cuprinsă în condiţii generale de afaceri trebuie să fi fost adusă la cunoştinţa cocontractantului într-o manieră în care să poată fi cunoscută şi acceptată de acesta, în mod rezonabil. A se vedea L. Cadiet, E. Jeuland, op. cit., pp. 158-162.

S-a decis că o clauză atributivă de competenţă produce efecte doar în ce priveşte semnatarii contractului [C. Ap. Versailles, hotărârea din 30 mai 2002, apud Code de procédure civile, 102e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2011, p. 103 („în continuare, CPC Dalloz 2011”)]. Claritatea enunţului clauzei se stabileşte în concret, prin raportare la experienţa profesională şi lingvistică a celui căruia îi este opusă (Cass. fr. civ. 2e, hot. din 20 februarie 1980); nu sunt conforme cerinţelor art. 48 clauzele imprimate în nuanţe de gri puţin lizibile (Cass. fr. com., hot. din 30 mai 1981); ori clauzele imprimate minuscul şi culori pale

Cartea I

372 Gh.-L. Zidaru

Art. 126

terminologia NCC) nu este de natură să împieteze asupra existenţei reale a consimţământului liber şi dat în deplină cunoştinţă de cauză de către cocontractantul celui care foloseşte clauzele standard. Altfel spus, condiţii suplimentare de formă, precum cele instituite de art. 1203 NCC, au ca scop să asigure că partea a luat efectiv la cunoştinţă măcar de anumite clauze mai „grave” cuprinse într-un ansamblu de clauze standard, clauze care sunt fi e şi potenţial de natură a-i afecta drepturile şi de a deplasa echilibrul contractual în favoarea celui care le foloseşte. Suntem, aşadar, doar în prezenţa unei dispoziţii menite să asigure existenţa reală a consimţământului, fără a permite însă cenzurarea, în temeiul ei, a însuşi conţinutului respectivelor clauze. Acesta este un pas suplimentar care, deşi era propus de anteproiectul Noului Cod Civil, după modelul altor legislaţii europene (exemplară în materie fi ind legislaţia germană), nu a fost preluat, în mod regretabil, de comisia parlamentară specială care a dezbătut proiectului Noului Cod Civil1).

18. Cu privire la această reglementare, într-o importantă lucrare recentă, dedicată NCC, au fost aduse următoarele precizări2):

i) Clauzele standard nu sunt negociate cu cealaltă parte. Tendinţa circuitului civil de a eluda dispoziţiile legale cu privire la clauzele standard, prin inserarea unei clauze (eventual tot standard!) care să declare tot contractul „negociat” nu poate infl uenţa caracterul standard al clauzei, concluzie care se impune în mod fi resc.

ii) Clauza trebuie să fi e prestabilită de una dintre părţi, spre a fi utilizată în mod general şi repetat; ceea ce contează este intenţia părţii, aşa încât o singură utilizare poate fi sufi cientă pentru a vorbi de o clauză standard. Apreciem pe deplin justifi cată afi rmaţia că în cazul profe-sioniştilor care încheie frecvent un anumit tip de contract se poate aplica o prezumţie simplă că există intenţia utilizării generale şi repetate a unei clauze uzuale în acel tip de contract.

iii) Art. 1.203 NCC se aplică doar clauzelor standard expres menţionate; în cazul, între altele, al clauzelor atributive de competenţă se impune ca acestea să fi e stipulate în detrimentul părţii căreia îi sunt opuse, altminteri art. 1.203 NCC fi ind inoperant.

(C. Ap. Paris, hot. din 11 martie 1987); s-a decis chiar că trebuie să se atragă atenţia asupra clauzei prin enunţarea unui titlu, printr-un chenar sau alt procedeu tipografi c similar (C. Ap. Paris, hot. din 27 mai 1987, toate apud CPC Dalloz 2011, p. 104).

1) În lipsa unui text expres care să permită cenzurarea clauzelor cu caracter abuziv, indiferent de calitatea părţilor, s-ar putea susţine că un temei juridic de principiu pentru o atare cenzură ar putea fi găsit în dispoziţiile art. 15 NCC, menite să interzică abuzul de drept, conform cărora niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe. Fără a repudia posibilitatea unei asemenea fundamentări şi fără a intra aici într-o analiză a corelaţiei dintre instituţia nulităţii, ca sancţiune tipică de drept civil, ce intervine în cazul în care un act juridic este încheiat cu nerespectarea condiţiilor de validitate prevăzute de lege [cf. art. 1.246 alin. (1) NCC], instituţia abuzului de drept, care presupune că un drept prin ipoteză existent (deci conferit de ordinea juridică, intrând în conţinutul unui raport juridic constituit în mod valabil) este exercitat într-o manieră excesivă şi nerezonabilă, contrar bunei-credinţe, şi o posibilă incidenţă a sancţiunii nulităţii, în cazul în care libertatea de a încheia acte juridice, prin întrebuinţarea unor contracte de adeziune, ar fi exercitată în mod abuziv (i.d. prin stipularea unor clauze prin care echilibrul contractual este alterat în mod excesiv, în detrimentul cocontractantului, astfel încât astfel încât contractul rezultat nu poate fi considerat în concordanţă cu cerinţele generale ale echităţii şi bunei-credinţe), apreciem totuşi că ar fi fost preferabil să existe un text de lege care să confere în mod expres instanţelor judecătoreşti posibilitatea unei astfel de cenzuri, în condiţii strict determinate.

2) A se vedea A.-A. Moise, Noul Cod civil, pp. 1257-1261.


Gh.-L. Zidaru 373

Art. 126

19. În ce ne priveşte, apreciem că textul poate fi lecturat şi altfel. Se observă că avantajarea celui care le propune se cere doar în cazul anumitor clauze (cele care prevăd limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor); la fel, dezavantajarea cocontractantului celui care utilizează clauzele standard se cere doar în cazul anumitor clauze (cele care prevăd decăderea din drepturi ori din benefi ciul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane), numai acestea fi ind susceptibile ca, prin însăşi natura lor, să dezavantajeze o parte în detrimentul celeilalte. În cazul clauzelor atributive de competenţă, credem că art. 1.203 NCC se aplică, indiferent dacă acestea sunt stipulate în detrimentul celui căruia i se opune respectiva clauză standard sau nu1) (deşi, în practică, e de presupus că partea care utilizează o clauză standard de alegere a forului va stipula competenţa instanţei de la domiciliul sau sediul său, ceea ce este de natură a o avantaja, în detrimentul părţii adverse).

20. De asemenea, chiar dacă se reţine că clauza standard de alegere a forului trebuie să fi e defavorabilă celui care aderă la acea clauză, apreciem că nu este necesar un „probatoriu” pentru a stabili eventualul caracter defavorabil, acesta rezultând din circumstanţele cauzei. Este, astfel, defavorabilă clauza care elimină competenţa alternativă a unor instanţe prevăzute de lege2), stabileşte competenţa instanţei de la domiciliul sau sediul celui care propune clauza etc.

21. Cea mai importantă problemă în legătură cu art. 1.203 NCC este însă maniera în care clauzele standard neuzuale trebuie acceptate expres, în scris, de partea căreia îi sunt propuse. În această privinţă, s-a arătat că „orice formulare scrisă din care reiese că partea a acceptat respectivele clauze îndeplineşte cerinţa normei legale. Nu contează dacă acceptarea este sau nu urmată de o semnătură a părţii efectuată special pentru acea acceptare şi nici dacă acceptarea este redactată sau nu de parte; este sufi cient ca din înscrisul care constată acceptarea să rezulte asumarea expresă a clauzei”3).

22. Apreciem, dimpotrivă, că art. 1.203 NCC trebuie interpretat într-o manieră în care să producă efectele concordante cu scopul normei, anterior menţionat, iar nu în sensul în care nu ar produce niciun efect, căci este clar că voinţa legiuitorului nu poate fi neutralizată pe cale de interpretare „restrictivă”.

Ca urmare, deşi legea nu prevede expres, considerăm că simpla semnare a înscrisului constatator al convenţiei care conţine şi clauzele standard nu este sufi cientă pentru a se face dovada că acele clauze neuzuale au fost efectiv însuşite de parte; într-o atare concepţie, textul este inutil şi putea foarte bine lipsi. Este necesar să se atragă atenţia părţii că există

1) De altfel, se admite că dacă decăderea din drepturi ori din benefi ciul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii sau restrângerea libertăţii de a contracta sunt evident în detrimentul unei părţi, nu acelaşi lucru se poate spune despre reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauzele compromisorii ori prin care se derogă de la competenţa instanţelor judecătoreşti. În acest sens, a se vedea A.-A. Moise, Noul Cod civil, p. 1261.

2) Desigur, nu se pune problema înlăturării competenţei tuturor instanţelor, întrucât o astfel de clauză, fi ind contrară dreptului constituţional de acces la justiţie, ar fi contrară ordinii publice şi, prin urmare, lovită de nulitate absolută. Această ipoteză este distinctă de cea în care părţile ar încheia o tranzacţie cu privire la un diferent deja născut, pentru că, în aceste situaţii, părţile dispun cu privire la anumite drepturi patrimoniale şi cu privire la un drept la acţiune (în sens material) concret, iar nu cu privire la însuşi dreptul de a sesiza instanţa, care este indisponibil.

3) În acest sens, a se vedea A.-A. Moise, Noul Cod civil, p. 1261.

Cartea I

374 Gh.-L. Zidaru

Art. 126

anumite clauze cu caracter mai special şi să se obţină consimţământul său expres asupra acestora. Dovada acestei luări la cunoştinţă rezultă, după părerea noastră, din formalităţi precum evidenţierea grafi că a respectivelor clauze (îngroşare, scriere cu caractere de tipar de o anumită dimensiune etc.), urmată fi e de o semnare în dreptul fi ecărei clauze respective în parte, fi e de o clauză fi nală care să prevadă, într-o manieră inteligibilă atât grafi c, cât şi (mai ales) conceptual, că partea a luat la cunoştinţă de clauzele referitoare la, între altele, competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti, cu care este de acord1). Nu excludem ca acordul să fi e exprimat într-un act adiţional, însă numai dacă acesta este încheiat concomitent cu cel care cuprinde clauzele standard2).

23. În tot cazul, în acord cu ideile exprimate în jurisprudenţa franceză cu privire la art. 48 C. pr. civ. fr., considerăm că o clauză scrisă cu caractere mici, neclare, tipărite şters ori imprimate într-o manieră neuzuală nu respectă prevederile art. 1.203 NCC şi deci trebuie considerată a fi inopozabilă cocontractantului celui care propune contractul de adeziune.

24. f) O ultimă chestiune, deosebit de importantă, este în ce măsură este îngăduit instanţei să efectueze un control al conţinutului clauzei atributive de competenţă, odată ce constată că aceasta este valabil încheiată, din punct de vedere formal, şi opozabilă părţilor litigante. Poate instanţa să lipsească de efecte respectiva clauză, sub cuvânt că este injustă ori contrară legii şi bunelor moravuri?

25. Desigur, orice convenţie trebuie să fi e conformă legii şi bunelor moravuri (art. 1.169 NCC), însă trebuie observat că nici NCC şi nici legislaţia procesual civilă nu conţin dispoziţii specifi ce în ce priveşte fondul convenţiilor atributive de competenţă. Nu credem că o clauză prin care se derogă, chiar în detrimentul unei părţi, de la o normă de competenţă teritorială de ordine privată ar putea fi privită drept contrară legii ori chiar bunelor moravuri, întrucât ne afl ăm în domeniul (restrâns) al libertăţii contractuale recunoscute de legiuitor în această materie. Noua legislaţie română în materie este, din această perspectivă, mai liberală decât reglementarea germană datând din anul 1974 ori cea franceză din Noul Cod de procedură civilă, care restrâng sever posibilitatea particularului „neprofesionist” de a încheia convenţii cu privire la competenţă.

26. Posibilitatea de a controla conţinutul unei clauze atributive de competenţă – desigur, în măsura în care aceasta este permisă de lege – este dată de art. 3 alin. (1) din Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, potrivit căruia o clauză contractuală care nu a fost negociată individual se consideră a fi abuzivă dacă, în contradicţie cu cerinţele bunei-credinţe, provoacă un dezechilibru semnifi cativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Directiva a fost transpusă în dreptul român prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori3). Această lege prevede în

1) Subliniem că o astfel de clauză fi nală trebuie să fi e inteligibilă şi evidenţiată grafi c. Dacă, spre exemplu, se scrie cu caractere de Times New Roman 7 că „Părţile declară că au luat la cunoştinţă de clauzele de la punctele 7.1.1., 12.2.3 şi 14.3.2 şi că sunt de acord cu acestea”, considerăm că o astfel de formalitate constituie doar un simulacru, iar cerinţa legii nu poate fi , în niciun caz, considerată îndeplinită.

2) Ar fi , bunăoară, inutil ca, după ce consumatorul semnează contractul de credit bancar, să i se pună în faţă spre semnare un „act adiţional” prin care declară că este de acord cu clauzele standard pe care nu le observase iniţial.

3) A se vedea supra, comentariul sub art. 121 NCPC.


Gh.-L. Zidaru 375

Art. 126

art. 4-6 lipsirea de efecte a clauzelor care, nefi ind negociate direct cu consumatorul, prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnifi cativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

27. Există, în prezent, o jurisprudenţă bogată şi semnifi cativă a CJUE cu privire la Directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

28. Curtea de Justiţie a statuat1) că o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor de la sediul editurilor vânzătoare cu care au contractat consumatorii pârâţi, care comandaseră nişte enciclopedii, constituie clauze abuzive în înţelesul Directivei, întrucât o asemenea clauză, al cărei scop este să atribuie competenţa de soluţionare a tuturor litigiilor în legătură cu contractul instanţei în a cărei circumscripţie teritorială se afl ă sediul profesionistului, îl obligă pe cumpărător să se supună competenţei exclusive a unei instanţe care poate fi foarte îndepărtată de domiciliul său, ceea ce poate să îngreuneze apariţia sa în instanţă. În cazul litigiilor având ca obiect sume mici de bani, costurile de prezentare în instanţă l-ar putea descuraja pe consumator şi l-ar putea determina să renunţe la orice acţiune în justiţie ori apărare. O asemenea clauză intră în categoria clauzelor care au ca obiect ori ca efect excluderea ori limitarea dreptului consumatorului de a introduce acţiune în justiţie, categorie enunţată în par. 1 lit. q) al anexei Directivei.

Dimpotrivă, clauza permite profesionistului să-şi concentreze litigiile având ca obiect exerciţiul comerţului ori profesiei sale la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are sediul, ceea ce îi înlesneşte prezentarea în instanţă şi o face mai puţin oneroasă.

În măsura în care nu a fost negociată, această clauză creează un dezechilibru semnifi cativ, contrar cerinţelor bunei-credinţe, în detrimentul consumatorului.

29. Concluzionând că instanţa este obligată să examineze din ofi ciu dacă o clauză contractuală este abuzivă atunci când îşi verifi că competenţa, Curtea de Justiţie a reamintit jurisprudenţa sa potrivit căreia instanţa are obligaţia de a interpreta legislaţia naţională (îndeosebi dispoziţiile legale adoptate pentru transpunerea directivei) în aşa fel încât rezultatul urmărit de directivă să fi e atins [art. 249 alin. (3) Tratatul CE], iar în cauza care a ocazionat trimiterea, s-a reţinut că instanţa are obligaţia de a aplica din ofi ciu dispoziţiile naţionale relevante referitoare la reprimarea clauzelor abuzive.

30. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie obligă instanţa să verifi ce chiar din ofi ciu dacă clauza atributivă de competenţă stipulată într-un contract de adeziune încheiat între un consumator şi un profesionist şi care intră sub incidenţa Directivei (CE) nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are caracter abuziv şi, în caz afi rmativ, să se declare necompetentă, cu excepţia situaţiei în care consumatorul renunţă la benefi ciul sancţiunii edictate de lege în favoarea sa.

31. Sub imperiul C. pr. civ. și al Legii nr. 193/2000, ceea ce instanţa verifi ca din ofi ciu era valabilitatea clauzei; invocarea necompetenţei (prin ipoteză, de ordine privată, altminteri prorogarea de competenţă oricum nu era permisă în dreptul român, faţă de dispoziţiile art. 19 C. pr. civ.) rămânea însă la latitudinea pârâtului, care trebuia informat de instanţă despre posibila nevalabilitate a clauzei atributive de competenţă şi despre facultatea sa

1) Hotărârea din data de 27 iulie 2000, pronunţată în cauzele Océano Grupo Editorial SA v Roció Murciano Quintero (C-240/98) şi Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades (C-241/98) şi alţii (C-240/98, în continuare, „Océano”), disponibilă pe www.curia.europa.eu.

Cartea I

376 Gh.-L. Zidaru

Art. 126

de a invoca necompetenţa, precum şi despre faptul că, în caz contrar, necompetenţa se acoperă1). Prin ipoteză, această dezbatere putea avea loc la prima zi de înfăţișare, termenul-limită de invocare a necompetenţei de ordine privată, prevăzut de art. 1591 alin. (3) C. pr. civ., fi ind, aşadar, depăşit, dacă întâmpinarea este obligatorie (ceea ce constituia și atunci regula). Credem însă că această interpretare era singura care permitea să se dea efi cienţă jurisprudenţei Curţii de Justiţie.

32. Sub imperiul NCPC, situaţia este diferită, întrucât art. 121 alin. (1) prevede că cererile formulate de un profesionist împotriva consumatorului pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului, iar o convenţie atributivă de competenţă prin care să se deroge de la această regulă este admisibilă numai după nașterea dreptului la acţiune [art. 121 și art. 126 alin. (2) NCPC]2).

III. Efectele prorogării de competenţă33. În măsura în care sunt îndeplinite cerinţele legii, efectul prorogării de competenţă

este, după caz, instituirea competenţei unei instanţe care, potrivit legii, nu ar fi fost competentă – şi care nu are dreptul de a cenzura convenţia părţilor pe considerente de tipul forum non conveniens, sub cuvânt, aşadar, că părţile nu aveau „motive obiective” de a alege acea instanţă – ori înlăturarea competenţei unei instanţe care, potrivit legii, ar fi fost competentă3).

34. Apreciem că dacă părţile nu au convenit expres altfel ori contrariul nu rezultă sufi cient de limpede din maniera de redactare a clauzei, alegerea forului este în interesul ambelor părţi, iar reclamantul nu are opţiunea între instanţa aleasă şi alte instanţe prevăzute de lege. Desigur, este posibil ca părţile să prevadă expres că se instituie doar un for suplimentar, alternativ faţă de cele prevăzute de lege (aşadar, în terminologia art. 23 din Regulamentul Bruxelles I, clauza de alegere a forului nu ar fi „exclusivă”, ci „neexclusivă”).

1) Într-o cauză în care convenţia atributivă de competenţă era inclusă într-un contract de telefonie mobilă, s-a reţinut că „prin contractul de prestare servicii încheiat, părţile au stabilit drept instanţă competentă în soluţionarea eventualelor litigii, instanţa în a cărei competenţă teritorială îşi are sediul creditoarea, în speţă Jud. Constanţa ca efect al alegerii de domiciliu a creditoarei. Clauza inserată în contract nu poate fi considerată abuzivă, astfel cum reţine prima instanţă sesizată, faţă de dispoziţiile art. 19 C. pr. civ., potrivit cărora părţile pot ca pricinile să fi e judecate de către alte instanţe decât acelea care sunt competente conform legii. De altfel, chiar în ipoteza considerării nulităţii clauzei, fi ind vorba de o competenţă teritorială relativă a cauzei, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 5/2001, competenţa rămâne tot Jud. Constanţa, faţă de dispoziţiile art. 136 C. pr. civ. Astfel, excepţia de necompetenţă teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât şi numai la prima zi de înfăţişare, şi nu de instanţa de judecată din ofi ciu” (ÎCCJ, s. civ. propr. int., sent. nr. 1587 din 22 februarie 2011, nepublicată).

Nu suntem de acord cu maniera expeditivă în care Casaţia concluzionează că clauza nu are caracter abuziv, fi ind ignorate principiile rezultate din jurisprudenţa CJUE în materia contractelor de adeziune, dar achiesăm la concluzia imposibilităţii invocării din ofi ciu a excepţiei de necompetenţă, cu precizările din text, referitoare la obligaţia instanţei de a aduce la cunoştinţa pârâtului posibila nulitate a clauzei atributive de competenţă, dacă aceasta este califi cată drept abuzivă.

2) A se vedea supra, comentariul sub art. 121 NCPC, pct. 6-9. 3) Spre pildă, în materie contractuală, se poate alege un „for neutru” ori, în aceeaşi materie contractuală,

se poate înlătura competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului şi conveni doar competenţa instanţei de la locul executării contractului.


Gh.-L. Zidaru 377

Art. 127

35. Convenţia produce efecte faţă de părţi şi avânzii lor cauză1), însă nu poate fi opusă terţilor2).

Hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator şi că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. Instanţa naţională are obligaţia de a examina din ofi ciu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanţa nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această obligaţie revine instanţei naţionale inclusiv atunci când verifi că propria competenţă teritorială3).

Revine instanţei naţionale obligaţia de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acţiunii principale întruneşte criteriile necesare pentru a fi califi cată drept abuzivă în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13. În acest fel, instanţa naţională trebuie să aibă în vedere faptul că o clauză dintr-un contract încheiat între un consumator şi un vânzător sau un furnizor, care este inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale şi care conferă competenţă exclusivă instanţei în raza căreia se afl ă sediul social al vânzătorului sau al furnizorului, poate fi considerată drept abuzivă (Hotărârea din data de 4 iunie 2009, pronunţată în cauza Pannon GSM Zrt./ Erszebet Sustikné Győrfi , C – 243/08, disponibilă pe www.curia.europa.eu).

Art. 127. Competenţa facultativă

(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care

își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătorești de același grad afl ate în

circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie

se afl ă instanţa la care își desfășoară activitatea.

(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la

instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătorești

de același grad afl ate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel

în a cărei circumscripţie se afl ă instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(3) Dispoziţiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenţilor

judiciari și grefi erilor.

1) În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 605.2) A se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 211. 3) Potrivit considerentului nr. 33 al hotărârii, „În exercitarea acestei obligaţii, instanţei naţionale nu i se

impune totuși, în temeiul directivei, să înlăture aplicarea clauzei în discuţie în cazul în care consumatorul, după ce instanţa l-a informat, înţelege să nu invoce caracterul abuziv și neobligatoriu”.

Cartea I

378 Gh.-L. Zidaru

Art. 127

Comentariu

1. Aceste prevederi constituie o inovaţie binevenită a Noului Cod.Apreciem că norma legală asigură concilierea necesară între dreptul de acces la

justiţie, drept fundamental de care judecătorul se bucură ca orice cetăţean, pe de-o parte, şi necesitatea obiectivă ca imparţialitatea obiectivă a instanţei să fi e mai presus de îndoieli rezonabile1). Au existat situaţii regretabile, îndeosebi în cazul litigiilor de muncă, în care competenţa aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului, în care cauzele judecătorilor au fost soluţionate de colegii lor; o asemenea situaţie nu este dezirabilă pentru nimeni2) şi este de natură a ştirbi prestigiul şi autoritatea justiţiei. În astfel de constelaţii factuale, în trecut s-a recurs frecvent la strămutări, ceea ce constituie un mecanism mult mai greoi3).

2. În forma iniţială a NCPC, dacă judecătorul avea calitatea de reclamant, acesta ar fi urmat să sesizeze instanţa competentă, iar pârâtul era în drept ca cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate să ceară declinarea competenţei în favoarea unei instanţe de acelaşi grad, din circumscripţia unei curţi de apel învecinate. Această soluţie prezenta însă dezavantajul unei pierderi de timp semnifi cative pentru reclamant, precum şi riscul neinvocării excepţiei de necompetenţă in limine litis, datorită neştiinţei ori neglijenţei pârâtului.

3. În urma modifi cărilor aduse NCPC prin Legea nr. 76/2012, în situaţia în care reclamantul are calitatea de judecător la instanţa competentă4) – ori deţine una din calităţile arătate de alin. (3) – acesta este obligat să sesizeze o instanţă de acelaşi grad afl ată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu cartea de apel în a cărei circumscripţie se afl ă instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. Ca urmare, reclamantul nu are opţiunea sesizării instanţei competente în mod normal, dar competenţa instanţelor din razele curţilor de apel învecinate este alternativă, alegerea aparţinând reclamantului, care

1) Ca urmare, în măsura în care norma aici în discuţie ar fi privită ca o ingerinţă în dreptul de acces la justiţie, ea este o ingerinţă justifi cată de un interes legitim (apărarea prestigiului justiţiei, asigurarea imparţialităţii obiective şi subiective a instanţei) şi care este proporţională cu scopul urmărit, neaducând atingere înseşi substanţei dreptului (disconfortul eventual nu este determinant şi trebuie acceptat în mod fi resc, în considerarea intereselor legitime ale celeilalte părţi). Socotim, aşadar, că dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 par. 1 CEDO nu se opun unei reglementări precum cea în discuţie.

2) Judecătorul cauzei, care, prin ipoteză, va judeca doar potrivit conştiinţei sale şi în acord cu dispoziţiile legale, se va vedea totuşi expus suspiciunii că nu a fost imparţial, dacă pronunţă o soluţie favorabilă colegilor săi ori nemulţumirilor acestora, în situaţia în care soluţia le va fi nefavorabilă. Nemo iudex in sua causa – din păcate, în propriile cauze, judecătorii sunt părţi ca oricare altele şi le este greu să accepte că, potrivit opiniei judecătorului cauzei, nu au avut dreptate.

3) „Până la intrarea în vigoare a NCPC, asemenea suspiciuni puteau fi înlăturate prin mecanismul procedural al strămutării procesului civil. Totuşi, trebuie să constatăm că mecanismul instituit de textul ce-l comentăm este unul mai simplu şi mai efi cient, legea creând un drept al părţii de a proceda la alegerea unei alte instanţe pentru soluţionarea cauzei, fără să mai fi e necesară sesizarea unei instanţe superioare spre a se pronunţa asupra cererii de strămutare a procesului civil”. În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 212.

4) Această calitate trebuie să existe la data sesizării instanţei. În acest sens, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 337.


Gh.-L. Zidaru 379

Art. 128

va căuta, desigur, o instanţă mai apropiată geografi c ori mai familiarizată cu tipul de cauză dedusă judecăţii1).

4. În cazul în care judecătorul – ori celelalte persoane desemnate de alin. (3) – au calitatea de pârât, reclamantul poate opta între sesizarea unei instanţe din raza unei curţi de apel învecinate ori chiar a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea pârâtul. În această din urmă ipoteză, este raţională interpretarea potrivit căreia reclamantul care cunoştea calitatea pârâtului a ales să aibă încredere în instanţa sesizată, renunţând la dreptul de a sesiza altă instanţă, motiv pentru care apreciem că ar fi de neprimit o cerere de strămutare subsecventă, întemeiată tocmai pe calitatea pârâtului2).

5. Elementul „facultativ” este, aşadar, prezent în mod pregnant în cazul alin. (2), în vreme ce în ipoteza prevăzută de alin. (1), astfel cum a fost modifi cat, el se reduce la opţiunea reclamantului între instanţele prevăzute de text.

Art. 128. Incidente privind arbitrajul

Competenţa ce revine instanţelor judecătorești în legătură cu incidentele privind arbitrajul

reglementat de prezentul cod aparţine în toate cazurile tribunalului în circumscripţia căruia are

loc arbitrajul.

Comentariu

1. Soluţia Noului Cod diferă de reglementarea anterioară. Astfel, potrivit art. 41 C. pr. civ., competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu incidentele privind arbitrajul reglementat de cartea a IV-a aparţine instanţei care ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond, în lipsa convenţiei arbitrale. De asemenea, potrivit art. 342 alin. (1) C. pr. civ. anterior, pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, partea interesată poate sesiza instanţa de judecată care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă.

2. Avantajul noii reglementări constă în determinarea directă a instanţei competente material şi teritorial, fără a mai fi necesar să se stabilească mai întâi ce instanţă ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, pentru stabilirea instanţei competente să soluţioneze incidentele privind arbitrajul. Apreciem că din maniera de redactare a textului, ca şi din scopul urmărit de legiuitor – concentrarea la o singură instanţă a competenţei de soluţionare a cererilor privind arbitrajul –, competenţa are caracter exclusiv.

1) S-a arătat că nu doar pârâtul, ci și instanţa din ofi ciu ar putea invoca nerespectarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) NCPC. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, p. 215. În acest caz, ar urma ca reclamantul care a sesizat în mod greșit instanţa la care își desfășoară activitatea să opteze pentru una din instanţele la care se referă textul de lege.

2) Art. 127 NCPC trebuie privit ca o normă specială şi derogatorie de la dreptul comun al strămutării (art. 140 şi urm. NCPC). În plus, ar fi un abuz de drept ca reclamantul să sesizeze chiar instanţa la care îşi desfăşoară activitatea pârâtul, deşi avea facultatea de a sesiza ab initio o instanţă sufi cient de îndepărtată, iar după aceea să ceară strămutarea. În acest fel, pe de-o parte, reclamantul ar reveni asupra alegerii sale iniţiale, iar, pe de altă parte, ar tine să obţină exact ceea ce putea face el însuşi, de la bun început (sesizarea altei instanţe egale în grad, din circumscripţia unei curţi de apel învecinate). În sens contrar, a se vedea P. Piperea, P. Lospa, Noul Cod, 2012, p. 154.

Cartea I

380 Gh.-L. Zidaru

Art. 129

3. Potrivit art. 547 alin. (1) NCPC, pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, precum şi pentru îndeplinirea altor atribuţii ce revin instanţei judecătoreşti în arbitraj, partea interesată poate sesiza tribunalul în circumscripţia căruia are loc arbitrajul. Tribunalul va soluţiona cauza în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă.

4. În condiţiile alin. (2), instanţa va soluţiona aceste cereri de urgenţă şi cu precădere, prin procedura ordonanţei preşedinţiale, hotărârea nefi ind supusă niciunei căi de atac1).

5. Textele de lege în discuţie nu se aplică cererii în anularea hotărârii arbitrale, aceasta fi ind de competenţa curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul (art. 610 NCPC), în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă [art. 613 alin. (1) NCPC].

Capitolul IV

Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei

Secţiunea 1. Necompetenţa şi confl ictele de competenţă

Art. 129. Excepţia de necompetenţă

(1) Necompetenţa este de ordine publică sau privată.

(2) Necompetenţa este de ordine publică:

1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor

judecătorești;

2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe

de alt grad;

3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa

unei alte instanţe de același grad și părţile nu o pot înlătura.

(3) În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată. 2)

1) Sunt supuse dispoziţiilor legale menţionate: cererea având ca obiect numirea arbitrilor de către instanţă, dacă părţile nu se înţeleg asupra numirii arbitrului sau dacă o parte nu numeşte arbitrul ori dacă cei doi arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului [art. 561 alin. (1)]; recuzarea arbitrilor [art. 563 alin. (2)]; luarea unor măsuri asigurătorii (art. 585). Ca și în alte cazuri în care legiuitorul NCC ori al NCPC face trimitere la procedura ordonanţei președinţiale, condiţiile de fond specifi ce acestei proceduri speciale nu trebuie verifi cate, de vreme ce legiuitorul însuși a decis că respectiva cerere trebuie soluţionată pe această cale. Practic, suntem în prezenţa unei norme de trimitere la anumite norme derogatorii privind procedura de judecată, de natură a asigura celeritatea soluţionării pricinii.

2) Art. 159 C. pr. civ., în redactarea dată prin Legea nr. 202/2010, a preluat întocmai formularea art. 125 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (devenit art. 129 după republicare). Succesiunea în timp a celor două acte normative relevă că NCPC a constituit sursa de inspiraţie pentru legiuitorul „micii reforme”, iar nu invers, cum s-a susţinut ocazional (a se vedea D. Ghiţă, op. cit., în „Noile Coduri ale României. Studii şi cercetări juridice”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 365, 371).


Gh.-L. Zidaru 381

Art. 129

Comentariu

1. Art. 129 consacră o clasifi care cunoscută a normelor de competenţă. Summa divisio constă în clasifi carea în norme de competenţă absolută sau exclusivă (a căror încălcare atrage necompetenţa de ordine publică a instanţei) şi norme de competenţă relativă sau neexclusivă (a căror încălcare atrage necompetenţa de ordine privată a instanţei). Această clasifi care prezintă importanţă practică, întrucât între diferitele categorii de necompetenţă există importante deosebiri de regim juridic.

2. În cazul necompetenţei de ordine publică, poate fi vorba despre necompetenţa generală ori internaţională a instanţelor judecătoreşti, care poate fi invocată în orice stare a pricinii sau despre necompetenţa materială ori teritorială exclusivă, care poate fi invocată doar la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe [art. 130 alin. (1) şi (2) NCPC].

3. Se observă că, în concepţia legiuitorului, interesele generale ori de ordine publică nu au aceeaşi intensitate în cazul tuturor normelor de competenţă absolută, ceea ce justifi că şi diferenţa de regim juridic instituită de art. 130 NCPC1).

4. Spre deosebire de alte legislaţii europene,2) art. 129 alin. (2) pct. 2 NCPC menţine principiul potrivit căruia toate normele privind competenţa după materie a instanţelor judecătoreşti sunt de ordine publică; art. 129 alin. (2) pct. 3 preia sintagma doctrinară a „competenţei teritoriale exclusive”, care desemnează acele situaţii în care părţile nu pot deroga prin convenţia lor de la normele de competenţă teritorială aplicabile, acestea fi ind de ordine publică3). Având în vedere şi partea introductivă a art. 129 alin. (2) NCPC, se poate concluziona că toate normele de competenţă de ordine publică sunt şi norme de competenţă exclusivă, întrucât părţilor nu le este permisă prorogarea convenţională de competenţă în favoarea altei instanţe decât celei sau celor exclusiv competente.

5. Art. 129 NCPC reglementează expres şi necompetenţa de ordine privată, spre deosebire de art. 159 C. pr. civ., în forma anterioară Legii nr. 202/2010, care nu făcea referire la această categorie a necompetenţei decât indirect, fi ind necesară o interpretare per a contrario. În raport de art. 129 alin. (2) şi (3) NCPC, este reglementată prin norme de ordine privată doar competenţa teritorială neexclusivă4).

6. Necompetenţa de ordine privată este o categorie reziduală, fi ind considerată ca atare doar necompetenţa cauzată de încălcarea unor norme de competenţă teritorială neexclusivă

1) Pentru detalii, a se vedea infra, comentariul sub art. 130 NCPC. 2) Spre exemplu, în procedura civilă germană, normele de competenţă materială au caracter exclusiv

(sunt de ordine publică) doar atunci când legea o prevede expres, la fel ca şi în cazul normelor de competenţă teritorială.

3) În acelaşi sens, s-a arătat, cu referire la reglementarea anterioară Legii nr. 202/2010, că din analiza art. 159 şi art. 19 C. pr. civ. „rezultă că este absolută competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă, iar competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13-16 C. pr. civ., este relativă”. A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 224.

4) În ce ne privește, credem că necompetenţa materială este de ordine publică, iar nu de ordine privată, și în cazurile dacă pricina este, potrivit unei dispoziţii exprese a legii, de competenţa altei secţii ori, după caz, a altui complet specializat din cadrul unei instanţe de același grad (iar nu de grad diferit). În sens contrar, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 339. Desigur, și în acest caz, necompetenţa după materie va fi invocată în condiţiile art. 130 alin. (2) NCPC.

Cartea I

382 Gh.-L. Zidaru

Art. 130

[art. 129 alin. (3)]. Ea poate fi invocată, în condiţiile art. 130 alin. (3) NCPC, doar de către pârât, de regulă, prin întâmpinare.

Art. 130. Invocarea excepţiei

(1) Necompetenţa generală a instanţelor judecătorești poate fi invocată de părţi ori de către

judecător în orice stare a pricinii.

(2) Necompetenţa materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori

de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei

instanţe.

(3) Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare

sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care

părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

(4) Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă

necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.

Comentariu

1. Observăm, în primul rând, că prin Legea nr. 76/2012 a fost efectuată o modifi care a succesiunii alineatelor articolului comentat. Reglementarea actuală este structurată pe „grade” descrescătoare ale „intensităţii” ordinii publice, de la necompetenţa generală, care poate fi invocată în orice stadiu al procesului, trecând prin necompetenţa materială şi teritorială exclusivă, care poate fi invocată doar la primul termen la care părţile sunt legal citate – se revine astfel la formula mai simplă şi mai clară, cuprinsă în forma iniţială a proiectului Noului Cod – şi ajungând la necompetenţa teritorială de drept comun, care poate fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare, iar dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

2. Una dintre cele mai importante inovaţii ale NCPC, preluată de altfel şi în cuprinsul actualului Cod prin Legea nr. 202/2010, al cărei scop constă, nu întâmplător, în accelerarea judecăţilor, se referă la condiţiile mai riguroase în care poate fi invocată excepţia de necompetenţă de ordine publică. Vom spune dintru început, cum am făcut şi cu altă ocazie1), că această inovaţie este justifi cată şi chiar necesară, fi ind un element important al reformei realizate prin Noul Cod, întrucât se elimină un motiv major de tergiversare a soluţionării cauzelor şi de trimitere spre rejudecare, pe motivul, formal, al necompetenţei descoperite tardiv.

3. Întrucât reforma a avut ecouri diferite în doctrină, de la aprobare, comentarii mai favorabile ori mai reţinute, până la contestare, ne propunem să expunem în detaliu mecanismul instituit de legiuitor, urmând ca la sfârşit să tragem unele concluzii cu privire la punctele de vedere exprimate în doctrină.

4. Vom distinge, în primul rând, între invocarea necompetenţei în primă instanţă, pe de-o parte, şi în căile de atac, pe de altă parte, iar în al doilea rând, după cum necompetenţa este de ordine publică sau privată.

1) A se vedea Gh.-L. Zidaru, Condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă..., pp. 254-259.


Gh.-L. Zidaru 383

Art. 130

I. Invocarea excepţiei în faţa primei instanţe

A. Necompetenţa de ordine privată5. În ce priveşte excepţia necompetenţei de ordine privată (practic, în raport de conţinutul

art. 129 NCPC, este vorba despre excepţia necompetenţei teritoriale relative), aceasta poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe [art. 130 alin. (3) NCPC]1).

6. După cum rezultă din formularea limpede a textului de lege, pârâtul nu are, în regulă generală, opţiunea între a invoca excepţia necompetenţei prin întâmpinare ori la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. În măsura în care întâmpinarea este obligatorie, excepţia necompetenţei de ordine privată poate fi invocată doar prin acest act de procedură, depus în termenul legal, sub sancţiunea decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepţia. Altfel spus, nu poate fi primită excepţia invocată abia la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, şi aceasta chiar dacă reclamantul nu ar invoca decăderea2).

7. Termenul de depunere a întâmpinării este prevăzut de art. 201 alin. (1) NCPC, la care facem trimitere. Prin urmare, termenul de depunere a întâmpinării nu se mai raportează la primul termen de judecată, ci la data comunicării cererii de chemare în judecată către pârât, în vederea pregătirii apărării şi depunerii întâmpinării; aceasta, la rândul său, este comunicată reclamantului, pentru a depune răspuns la întâmpinare.

Procedura prealabilă scrisă este o soluţie judicioasă, întrucât va duce la degrevarea completului învestit de unele termene intermediare inutile, întâlnite frecvent în practică (cerute pentru pregătirea apărării ori pentru comunicarea întâmpinării) şi va da posibilitatea atât părţilor, cât şi instanţei să cunoască pretenţiile şi apărările formulate – implicit şi problemele de fapt şi de drept relevante pentru soluţionarea cauzei – chiar înainte de stabilirea primului termen de judecată3). În acest mod se creează premisele unor dezbateri aprofundate, în cunoştinţă de cauză, inclusiv asupra chestiunilor care trebuie discutate in limine litis, precum necompetenţa instanţei sesizate.

8. În raport de prevederile art. 130 alin. (3) şi (4) NCPC, nici instanţa din ofi ciu şi nici reclamantul nu sunt îndreptăţiţi să invoce excepţia necompetenţei de ordine privată. În

1) Art. 1591 alin. (3) C. pr. civ. conţine, în substanţă, aceeaşi soluţie, însă acest din urmă text se referă la „prima zi de înfăţişare”, în sensul art. 134 C. pr. civ. NCPC a renunţat la reglementarea acestei instituţii procedurale, distincte de primul termen de judecată, având în vedere că stabilirea primului termen este precedată de regularizarea cererii și de o procedură prealabilă scrisă, în care părţile îşi fac cunoscute pretenţiile şi apărările lor, motiv pentru care, la primul termen de judecată astfel pregătit, părţile ar trebui să fi e în măsură, în regulă generală, să pună şi concluzii, discutând, spre exemplu, o excepţie de necompetenţă.

2) A se vedea și infra, comentariul sub art. 131 NCPC.3) Se observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară, NCPC nu a mai preluat posibilitatea ca

pârâtul care nu este asistat ori reprezentat de avocat să invoce excepţii procesuale relative, să formuleze apărări de fond şi să propună probe la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Soluţia este pe deplin justifi cată, întrucât, în caz contrar, respectarea termenelor procedurii prealabile scrise ar fi devenit, practic, facultativă, fi ind posibilă eludarea acestei proceduri, ceea ce nu corespunde intenţiei legiuitorului, de a pregăti dezbaterile prin comunicarea reciprocă, în timp util şi în scris, a pretenţiilor şi apărărilor părţilor.

Cartea I

384 Gh.-L. Zidaru

Art. 130

materie necontencioasă, art. 522 prevede că instanţa îşi verifi că din ofi ciu competenţa, chiar dacă este de ordine privată, putând cere părţii lămuririle necesare. Dacă instanţa se declară necompetentă, va trimite dosarul instanţei competente. Această derogare este explicabilă, întrucât în astfel de cauze nu există un pârât care ar putea invoca excepţia necompetenţei, iar respectarea regulilor de competenţă nu poate fi pur facultativă pentru reclamant.

9. Având însă în vedere raţiunea normei, considerăm – în dezacord cu practica multor instanţe – că în materia somaţiei ori ordonanţei de plată, unde pârâtul este citat, iar procedura este doar formal necontencioasă, ea fi ind în fapt o procedură contencioasă, întrucât se fi nalizează cu obligarea pârâtului la o prestaţie faţă de reclamant, instanţa nu ar trebui să-şi invoce din ofi ciu necompetenţa teritorială relativă, ci să facă aplicarea dreptului comun, care lasă această chestiune la latitudinea pârâtului (debitorului). De altfel, recent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul că, în condiţiile în care O.G. nr. 5/2001 privind somaţia de plată nu conţine dispoziţii speciale privind competenţa teritorială, declinarea competenţei în favoarea instanţei de la sediul debitoarei nu putea fi dispusă din ofi ciu, art. 7 C. pr. civ. având caracter dispozitiv1).

B. Necompetenţa de ordine publică10. Condiţiile invocării excepţiei necompetenţei de ordine publică sunt reglementate de

art. 130 alin. (1) şi (2) NCPC. Vom distinge, precum o face şi legea, între necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică, pe de-o parte (i) şi necompetenţa generală, pe de altă parte (ii).

1) În acest sens, a se vedea ÎCCJ, s. com., dec. nr. 2054 din 25 mai 2011, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 111-113. Prin declinatorul de competenţă care a ocazionat confl ictul negativ de competenţă, Jud. Rădăuţi a statuat că în procedura somaţiei de plată sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun din C. pr. civ., că normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, situaţie în care competenţa teritorială a Jud. Rădăuţi a fost stabilită defi nitiv, ca urmare a neinvocării de către partea interesată a excepţiei necompetenţei teritoriale. Raţionamentul judicios al instanţei a fost confi rmat, în esenţă, de instanţa supremă, care nu a stabilit competenţa instanţei de la sediul debitoarei, ci competenţa instanţei sesizate iniţial, a cărei necompetenţă iniţială se acoperise.

În ce privește argumentul îndeobște utilizat în practica judiciară pentru a justifi ca declinarea din ofi ciu a competenţei teritoriale în cazul cererilor întemeiate pe O.G. nr. 5/2001, respectiv coroborarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3), ale art. 111 alin. (2) din acest act normativ, care face trimitere la procedura necontencioasă, cu prevederile art. 334 C. pr. civ., apreciem că din textele de lege menţionate rezultă doar obligaţia verifi cării din ofi ciu a competenţei instanţei, nu însă și îndreptăţirea (ori chiar obligaţia) de a invoca din ofi ciu necompetenţa teritorială de ordine privată. Procedura instituită de O.G. nr. 5/2001, care presupune citarea părţilor, precum și stabilirea unui drept potrivnic debitorului, nu poate fi privită ca o veritabilă procedură necontencioasă. De altfel, chiar dacă s-ar admite că suntem în prezenţa unei proceduri necontencioase, lipsește raţiunea pentru care, în procedura necontencioasă de drept comun, instanţa și-ar putea invoca din ofi ciu necompetenţa teritorială relativă: lipsa unei părţi potrivnice care să poată critica necompetenţa; or, unde nu se regăsește raţiunea legii, încetează și aplicarea ei. Ca urmare, apreciem că dispoziţiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 5/2001 (abrogată prin Legea nr. 76/2012 la data intrării în vigoare a NCPC) se completau în mod corespunzător cu dispoziţiile art. 1591 C. pr. civ., în ce priveşte regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă.

Mutatis mutandis, aceeaşi este soluţia şi în cazul procedurii ordonanţei de plată prevăzute de NCPC, care trebuie considerată o procedură contencioasă simplifi cată; art. 1.015 NCPC face trimitere la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă, regulile de drept comun privind invocarea excepţiei de necompetenţă fi ind, aşadar, pe deplin aplicabile.


Gh.-L. Zidaru 385

Art. 130

11. i) În ce priveşte necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică, aceasta poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe [art. 130 alin. (2) NCPC]1).

12. Aşadar, spre deosebire de necompetenţa de ordine privată, atât completul de judecată, cât şi oricare dintre părţi, inclusiv reclamantul care a sesizat o instanţă necompetentă, pot invoca necompetenţa de ordine publică, soluţie care este justifi cată tocmai de interesul public ocrotit prin norma de competenţă care a fost încălcată.

Ca urmare, nu s-ar putea susţine că legiuitorul nu a tras nicio consecinţă din califi carea necompetenţei materiale şi teritoriale exclusive ca fi ind de ordine publică, de vreme ce aceasta poate fi invocată doar in limine litis; atât momentul procesual până la care excepţia poate fi invocată, cât şi sfera participanţilor la proces care o pot invoca dau expresie diferenţierii pe care legiuitorul o face între necompetenţa de ordine privată, respectiv cea de ordine publică.

13. Limitarea în timp a posibilităţii de a invoca excepţia necompetenţei de ordine publică constituie o noutate („testată” în practica judiciară, am spune cu succes, ca urmare a modifi cărilor aduse Codului anterior prin Legea nr. 202/2010) şi, totodată, o derogare de la principiul stabilit de art. 247 alin. (1) teza I NCPC, potrivit căruia excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel2).

14. Reglementarea instituită de art. 130 NCPC responsabilizează atât judecătorul, cât şi părţile, în sensul că aceştia sunt obligaţi să-şi pună problema competenţei instanţei de la începutul procesului, nu să ignore acest aspect şi să intre în cercetarea fondului, iar la un moment ulterior, ales arbitrar – întrucât, în vechea reglementare, necompetenţa de ordine publică se putea invoca oricând – să „descopere” necompetenţa şi să invoce excepţia corespunzătoare.

15. Art. 130 alin. (2) NCPC impune aşadar, din punct de vedere conceptual, ca atât instanţa, cât şi părţile să examineze întâi respectarea regulilor de competenţă – şi a aspectelor de fond necesare pentru determinarea instanţei competente – şi abia apoi fondul pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauză. Textul este în consonanţă cu dispoziţiile art. 248 NCPC, conform cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei3). Respectarea în practică a obligaţiei de verifi care cu prioritate a competenţei este asigurată de prevederile art. 131 NCPC, care obligă instanţa să-şi verifi ce competenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

1) Faţă de dispoziţiile art. 1591 alin. (2) C. pr. civ. [a căror sursă de inspiraţie a constituit-o art. 125 alin. (1) NCPC, în forma anterioară republicării], textul a fost reformulat, pentru a determina cu mai multă claritate momentul limită până la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă materială ori teritorială exclusivă.

2) Chiar acest text (care conţine o normă juridică generală) „anunţă” însă posibilitatea unor norme speciale, prin care în anumite materii, pentru raţiuni specifi ce, să se prevadă că o excepţie procesuală, deşi absolută, nu poate fi invocată decât într-un anumit stadiu al procedurii, sub sancţiunea imposibilităţii de a o mai pune în discuţie ulterior. Aşa fi ind, nu se poate susţine că între cele două norme ar exista o contradicţie.

3) Pentru unele precizări, a se vedea M. Tăbârcă, Câteva aspecte privind excepţiile procesuale în lumina Noului Cod de procedură civilă, în RRDJ nr. 4/2011, pp. 13-17.

Cartea I

386 Gh.-L. Zidaru

Art. 130

16. În ce priveşte ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale, art. 242 alin. (2) NCPC se mulţumeşte să indice generic că, în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc.

17. Sub imperiul reglementării anterioare, în doctrină a fost controversată chestiunea ordinii de soluţionare a excepţiei de necompetenţă, pe de-o parte, respectiv a excepţiilor cu privire la legala învestire a instanţei, îndeosebi excepţia de netimbrare, pe de altă parte.

18. Astfel, într-o opinie, s-a arătat că excepţia necompetenţei primează, în principiu, faţă de orice alte excepţii procesuale, inclusiv faţă de excepţiile care privesc legala învestire a instanţei (precum excepţia netimbrării ori excepţia lipsei procedurii prealabile), întrucât numai o instanţă competentă se poate pronunţa, după caz, asupra timbrajului ori asupra consecinţelor neîndeplinirii unei proceduri prealabile obligatorii; s-a arătat, în acest sens, în raport de reglementarea anterioară Legii nr. 202/2010, că potrivit art. 105 alin. (1) C. pr. civ., actele îndeplinite de o instanţă necompetentă sunt nule, iar nulitatea (fi ind extrinsecă actului de procedură) nici nu este condiţionată de producerea unei vătămări; ca urmare, instanţa de control judiciar învestită cu un apel sau recurs prin care se critică soluţiile date ambelor excepţii ar trebui să desfi inţeze hotărârea atacată pentru necompetenţă, chiar dacă soluţia dată cu privire la celelalte excepţii ar fi corectă1).

Desigur, chiar dacă se adoptă această opinie, în contextul modifi cărilor aduse C. pr. civ. prin Legea nr. 202/2010 și al dispoziţiilor NCPC, este necesar ca excepţia de necompetenţă să fi fost invocată în condiţiile legii, în faţa primei instanţe, întrucât, în caz contrar, ea se acoperă şi neregularitatea nu mai poate fi luată în considerare de către instanţa de control judiciar.

19. În altă opinie, excepţia netimbrării are prioritate, întrucât privește legala învestire a instanţei; soluţionând excepţia de necompetenţă, instanţa face o judecată care implică, uneori, și califi carea juridică a cererii, respectiv administrarea de probe, or această activitate judiciară nu poate avea loc fără plata taxelor judiciare de timbru, obligaţie impusă prin norme juridice imperative2).

1) A se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale…, pp. 76 şi urm. Mai recent s-a arătat că „instanţa trebuie să soluţioneze însă excepţia de necompetenţă cu prioritate faţă de alte excepţii de procedură”. În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 219.

În măsura în care instanţa necompetentă ar respinge ori ar omite să se pronunţe asupra excepţiei de necompetenţă, invocată în condiţiile legii, şi ar anula cererea ca netimbrată, iar reclamantul ar invoca pe calea apelului necompetenţa de ordine publică a primei instanţe, s-ar putea susţine, nu fără temei, că suntem în prezenţa unui abuz de drept. Este această împrejurare de natură să împiedice admiterea apelului, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente? Se pot exprima rezerve faţă de această soluţie, întrucât, dacă necompetenţa nu s-a acoperit prin neinvocare, ea atrage nulitatea necondiţionată a hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate (art. 176 pct. 3 NCPC). Pe de altă parte, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale atrage răspunderea civilă a părţii (art. 12 NCPC), dar, în principiu, nu îndreptăţeşte instanţa să respingă o cerere pentru unicul considerent că ea constituie un abuz de drept. A se vedea însă și decizia citată în nota următoare, prin care a fost adoptată soluţia contrară – în măsura în care instanţa necompetentă anulează cererea ca netimbrată, apelul întemeiat pe necompetenţa primei instanţe este nefondat, câtă vreme obligaţia de a timbra nu a fost îndeplinită.

2) În sensul că excepţia netimbrării primează faţă de excepţia necompetenţei, a se vedea I. Leş, notă la dec. civ. nr. 1098/1978 a Trib. jud. Sibiu, RRD nr. 9/1980, pp. 43-45, apud V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 127. Relativ recent, s-a decis că primează excepţia netimbrării, întrucât soluţionarea excepţiei


Gh.-L. Zidaru 387

Art. 130

20. Sub imperiul Noului Cod, trebuie avut în vedere că lipsurile formale ale cererii de chemare în judecată, precum și neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, impun judecătorului cauzei să stabilească un termen pentru regularizarea cererii de chemare în judecată, în cadrul unei proceduri necontencioase prin care lipsurile sunt comunicate reclamantului [art. 200 alin. (1) și (2)]; pârâtul nu este citat în această fază, în care condiţiile pentru legala sesizare a instanţei nu sunt încă îndeplinite.

În măsura în care obligaţiile stabilite – inclusiv acelea referitoare la plata taxei de timbru – nu sunt îndeplinite, cererea va fi anulată, prin încheiere pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. În acest stadiu al procedurii, instanţa nu are posibilitatea de a-și verifi ca competenţa. Rezultă prin urmare că, în noua reglementare, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, inclusiv în considerarea netimbrării, are prioritate faţă de verifi carea competenţei1). Reclamantul nu ar putea invoca pe calea cererii de reexaminare că instanţa sesizată nu este competentă, ci doar că anularea a fost dispusă eronat, întrucât fi e pretinsele neregularităţi nu erau reale, fi e acestea au fost înlăturate în termenul acordat în acest scop [art. 200 alin. (4) și (6) NCPC].

21. Din art. 131 NCPC, care obligă la verifi carea competenţei la primul termen la care părţile sunt legal citate, rezultă că excepţia nelegalei citări are prioritate faţă de excepţia necompetenţei, întrucât judecătorul nu ar putea hotărî asupra acesteia din urmă, dacă nu sunt legal citate toate părţile; în strânsă legătură cu aceasta, dacă se pune problema existenţei imunităţii de jurisdicţie, această chestiune are, de asemenea, prioritate, tocmai pentru a putea stabili dacă partea respectivă poate fi citată sau nu; de asemenea, dacă partea fără capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are reprezentant legal, instanţa nu ar putea statua asupra unor incidente procesuale înainte de a desemna un curator special, în condiţiile art. 58 NCPC care impune desemnarea unui curator dintre avocaţii desemnaţi în acest scop de barou pentru fi ecare instanţă judecătorească, sau până când instanţa de tutelă va numi un tutore, în condiţiile legii. Soluţionând aceste incidente, instanţa nu face propriu-zis o judecată, ci asigură cadrul procesual necesar pentru exerciţiul corespunzător al drepturilor procesuale recunoscute de lege părţilor (îndeosebi dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, în condiţii de regularitate procesuală).

22. Pe de altă parte însă, odată soluţionate aceste chestiuni prealabile, instanţa trebuie să-și verifi ce cu prioritate competenţa și, dacă este cazul, să soluţioneze excepţiile de necompetenţă invocate de părţi ori din ofi ciu, nefi ind posibilă unirea excepţiei cu administrarea probelor ori chiar cu fondul cauzei [cf. art. 248 alin. (4) NCPC], câtă vreme instanţa trebuie să se pronunţe asupra competenţei chiar la primul termen la care părţile

de necompetenţă implică o activitate jurisdicţională ce nu poate fi desfășurată în absenţa îndeplinirii obligaţiilor cu privire la timbraj. În acest sens, a se vedea C. Ap. București, s. a III-a civ., dec. nr. 1799 din 13 decembrie 2011, disponibilă pe www.cab1864.eu.

1) Este fi resc ca excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată să primeze faţă de excepţia necompetenţei. Spre ex., dacă reclamantul nu indică obiectul cererii ori valoarea acestuia sau cererea nu conţine o expunere oricât de sumară a motivelor de fapt pe care se întemeiază, instanţa nu poate determina regulile de competenţă aplicabile, impunându-se anularea cererii, în condiţiile art. 196 alin. (1) NCPC (prin care s-a instituit în mod judicios sancţiunea expresă a nulităţii şi pentru lipsa motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, întrucât instanţa nu poate califi ca juridic cererea de chemare în judecată, dacă nu cunoaşte împrejurările de fapt pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile).

Cartea I

388 Gh.-L. Zidaru

Art. 130

sunt legal citate ori, în mod excepţional, la termenul imediat următor, după cum rezultă din art. 131 NCPC1).

23. Contrariul nu poate fi admis nici chiar dacă, statuând asupra competenţei, instanţa se pronunţă asupra califi cării juridice a cererii și antamează anumite aspecte relevante pentru soluţionarea fondului cauzei. În primul rând, chiar legea obligă instanţa să se pronunţe asupra acestor chestiuni printr-o încheiere interlocutorie, iar în al doilea rând, art. 14 NCPC obligă judecătorul să pună în dezbaterea părţilor toate motivele de fapt și de drept relevante pentru soluţionarea cauzei, sub toate aspectele pe care intenţionează să-și întemeieze hotărârea [art. 14 alin. (4)-(6) NCPC], fără ca prin aceasta să devină incompatibil [art. 42 alin. (1) pct. 1 NCPC].

24. ii) În ce priveşte necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, aceasta poate fi invocată în orice stare a pricinii, aşadar, şi în tot cursul judecăţii în primă instanţă.

25. O menţiune distinctă se impune a fi făcută cu privire la arbitraj. Deşi convenţia de arbitraj exclude, pentru litigiile care fac obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti (art. 545 NCPC), această chestiune, deşi priveşte competenţa generală, este de ordine privată, doar părţile fi ind în drept să aprecieze dacă se prevalează de convenţia arbitrală, în măsura în care instanţa statală a fost totuşi sesizată cu un litigiu care intră sub incidenţa convenţiei arbitrale ori dacă, dimpotrivă, acceptă jurisdicţia instanţei statale. Ca urmare, în această materie sunt aplicabile dispoziţiile speciale şi derogatorii ale art. 554 NCPC.

26. În ce priveşte verifi carea competenţei internaţionale, potrivit art. 1.070 alin. (1) NCPC, instanţa sesizată verifi că din ofi ciu competenţa sa interna ţională procedând conform regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nici o altă instanţă română, respinge cererea ca nefi ind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1.069. Hotă rârea instanţei este supusă recursului la instanţa ierarhic superioară. Potrivit alin. (2), necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi direct în căile de atac. Dispoziţiile art. 1.066 rămân apli cabile.

27. Din coroborarea art. 1.066 alin. (2) cu art. 1.070 NCPC rezultă că efectul atributiv de competenţă al neinvocării excepţiei de necompetenţă apare doar dacă pârâtul se prezintă în faţa instanţei, fără a invoca excepţia, întrucât numai într-o atare ipoteză se poate prezuma că pârâtul a acceptat să se judece în faţa instanţei române, atitudine care echivalează cu o convenţie tacită asupra competenţei (manifestarea de voinţă a reclamantului constând în sesizarea instanţei române, iar manifestarea de voinţă concordantă a pârâtului constând în acceptarea tacită a acestei jurisdicţii). Aşadar, dacă pârâtul formulează apărări în faţa primei instanţe şi nu invocă excepţia de necompetenţă internaţională, aceasta se acoperă şi nu mai poate fi luată în considerare ulterior.

28. Dacă însă pârâtul fi e nu formulează apărări, fi e a invocat excepţia de necompetenţă, iar instanţa a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei, atunci necompetenţa internaţională poate fi invocată în orice stare a pricinii, de instanţă (inclusiv cea de control judiciar) din ofi ciu, de procuror ori de oricare dintre părţi.

1) A se vedea infra, comentariul cu privire la art. 131 NCPC.


Gh.-L. Zidaru 389

Art. 130

II. Invocarea excepţiei în căile de atac29. Cu titlu prealabil, dorim să subliniem că necompetenţa este invocată în calea de atac

sub forma unui motiv – după caz, de apel, de recurs ori de contestaţie în anulare –, iar nu a unei excepţii; dacă, bunăoară, excepţia necompetenţei materiale ridicată de pârât a fost respinsă, pârâtul va declara apel şi va invoca drept motiv de apel necompetenţa materială a primei instanţe, iar nu excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe1). Ca urmare, dacă admite apelul pentru motivul amintit, instanţa va anula sentinţa şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente, însă nu va statua în dispozitiv că „admite excepţia necompetenţei materiale”, tocmai pentru că greşita soluţionare a excepţiei la prima instanţă constituie un motiv de apel, iar nu o nouă excepţie procesuală cu acelaşi obiect.

Doar în acele cazuri în care s-ar invoca însăşi necompetenţa instanţei de apel (spre exemplu, se invocă necompetenţa curţii de apel de a soluţiona un apel declarat împotriva hotărârii judecătoriei), acest incident ar îmbrăca forma excepţiei de necompetenţă, întrucât aceasta priveşte însăşi regularitatea învestirii instanţei de apel, nefi ind un motiv de critică faţă de hotărârea primei instanţe.

A. Necompetenţa de ordine privată30. Ca şi în vechea reglementare, necompetenţa de ordine privată nu poate fi invocată

pentru prima oară în apel, ci doar reiterată de pârât, în condiţiile în care, deşi a invocat excepţia necompetenţei prin întâmpinare ori, în cazurile de excepţie în care întâmpinarea nu este obligatorie, instanţa a respins-o sau a omis să se pronunţe asupra ei.

31. Am făcut referire la pârât, întrucât considerăm că el este singurul în măsură să critice pe calea apelului greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale relative, nu şi reclamantul ori instanţa din ofi ciu, întrucât această posibilitate nu a existat, în ce-i priveşte, nici la prima instanţă.

32. În măsura în care găseşte apelul întemeiat, instanţa îl va admite, va anula sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei competente teritorial [art. 480 alin. (4) NCPC].

33. Dacă acest motiv de apel este însă respins, necompetenţa teritorială relativă (chiar reală) se acoperă defi nitiv, întrucât aceasta nu mai constituie, în noua reglementare, motiv de recurs. Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, constituie motiv de recurs cazul „când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. A contrario, necompetenţa teritorială de ordine privată nu mai poate constitui niciodată motiv de recurs, chiar dacă ambele instanţe de fond au soluţionat în mod greşit excepţia corespunzătoare, invocată de pârât2). Cu atât mai mult, ea nu poate fi invocată nici pe calea contestaţiei în anulare.2)

1) Dacă se invocă acest motiv sub forma unei „excepţii”, el trebuie recalifi cat, potrivit art. 84 C. pr. civ. [art. 22 alin. (4) NCPC]. În acest mod se şi procedează în practica judiciară.

2) Soluţia este corectă, întrucât este greu de justifi cat şi de admis ca încălcarea unor norme de competenţă de ordine privată (instituite preponderent în interesul părţilor) să ducă la desfi inţarea hotărârilor pronunţate în două grade de jurisdicţie în fond, în asemenea cazuri fi ind sufi cient ca instanţa de recurs să arate, în considerentele deciziei sale, că normele de competenţă au fost încălcate. În acest sens, a se vedea L. Zidaru, Noua reglementare a recursului în Proiectul de lege privind Codul de procedură civilă, în C. Jud. nr. 10/2009, p. 24. De vreme ce anterior motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. pr. civ. permitea invocarea deopotrivă a necompetenţei de ordine publică și a celei de ordine privată (în cazul celei din urmă, cu condiţia subînţeleasă ca ea să fi fost invocată in limine litis la prima instanţă, precum și în apel), iar actualmente același motiv de recurs este restrâns la necompetenţa de ordine publică, singura

Cartea I

390 Gh.-L. Zidaru

Art. 130

B. Necompetenţa de ordine publicăi) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică34. În ce priveşte necompetenţa de ordine publică, premisa raţionamentului corect este

că, dacă necompetenţa nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate – ori, în condiţiile art. 131 alin. (2) NCPC, la termenul acordat în mod excepţional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenţei – aceasta se acoperă defi nitiv şi nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului1).

35. Ca atare, instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza, tocmai ca efect – implicit, dar logic necesar – al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă; regula instituită de art. 1591 alin. (2) C. pr. civ., respectiv de art. 130 alin. (2) NCPC poate fi citită şi în felul următor: „Dacă necompetenţa materială ori teritorială de ordine publică nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, instanţa sesizată rămâne competentă să soluţioneze cauza. Invocarea ulterioară a excepţiei de necompetenţă nu este posibilă”. Desigur, întrucât normele legale în discuţie sunt sufi cient de clare şi, pe de altă parte, se adresează în primul rând profesioniştilor dreptului, o formulare atât de descriptivă nu era necesară2).

interpretare pertinentă este aceea că legiuitorul a vrut să nu mai permită deloc invocarea necompetenţei de ordine privată în recurs, pentru a asigura degrevarea instanţei de recurs (un scop similar a determinat, spre pildă, legiuitorul german să elimine posibilitatea de a se invoca necompetenţa teritorială a instanţelor de fond ca motiv de recurs, încă din anul 1905).

Credem că atât necompetenţa primei instanţe, cât și necompetenţa instanţei de apel pot fi invocate în recurs doar în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC (respectiv art. 304 pct. 3 C. pr. civ.), care constituie motivul de recurs specifi c cu privire la încălcarea normelor de competenţă, iar nu în conformitate cu alte motive de casare „nespecifi ce”. Art. 488 alin. (1) pct. 8 se referă doar la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (s.n., Gh.-L.Z.), iar art. 488 alin. (1) pct. 5 se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Chiar dacă s-ar admite că sintagma „reguli de procedură” nu se rezumă la normele de procedură propriu-zisă, ci trebuie să primească un sens larg, „pe calea acestui din urmă motiv vor putea fi invocate toate neregularităţile procedurale care nu sunt reglementate ca motive de recurs de sine stătătoare, altele deci decât greşita alcătuire a instanţei, necompetenţa, nerespectarea principiului continuităţii, depăşirea atribuţiilor hotărârii judecătoreşti, nemotivarea hotărârii (...)” [în acest sens, a se vedea S. Spinei, Recursul în procesul civil, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 104; cu altă ocazie, am apreciat că acest raţionament se aplică întocmai în privinţa actualului art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC – a se vedea L. Zidaru, op. cit., în C. Jud. nr. 10/2009, p. 25]. Așadar, necompetenţa de ordine privată nu intră sub incidenţa motivelor de casare prevăzute de noua lege procesuală.

1) Bineînţeles, această concluzie este valabilă şi dacă se schimbă judecătorul care intră în compunerea completului de judecată, întrucât competenţa priveşte instanţa, iar nu judecătorul. Faptul că, eventual, „noul” judecător consideră că trebuia invocată necompetenţa şi nu este de acord cu încheierea prin care instanţa şi-a constatat propria competenţă nu poate prezenta nicio relevanţă, atât faţă de caracterul imperativ al limitei stabilite de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC, cât şi faţă de împrejurarea că, în general, judecătorul este ţinut de încheierile interlocutorii (chiar pronunţate de alt coleg), asupra cărora nu mai poate reveni, nici măcar dacă le consideră nelegale (cf. şi art. 235 NCPC).

2) Ni s-a reproşat că ideea noastră, conform căreia instanţa devine competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei corespunzătoare ar echivala transformarea unei ilegalităţi absolute, trecută sub tăcere, într-o legalitate conjuncturală, respectiv a unui fapt negativ într-un fapt pozitiv. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Observaţii generale şi speciale cu privire la noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), în Dreptul nr. 11/2000, p. 20, nota 20 (lucrare citată în continuare „Observaţii generale…”); în exact acelaşi sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 620, nota 3. Critica este nefondată, întrucât


Gh.-L. Zidaru 391

Art. 130

36. Dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în aceste condiţii, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă defi nitiv1), iar instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza cu care a fost sesizată (deşi nu este în general competentă să soluţioneze cauze de acelaşi fel), în temeiul art. 130 alin. (2) sau (3) NCPC. Ca atare, apelul sau recursul declarat de orice parte pe motivul necompetenţei de ordine publică a primei instanţe trebuie respins, ca nefondat, instanţa de control judiciar neavând nici posibilitatea de a invoca din ofi ciu această necompetenţă2).

37. Când s-ar putea totuşi invoca necompetenţa de ordine publică în faţa instanţelor de apel sau recurs? În condiţiile în care una din părţi a ridicat excepţia necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive, iar prima instanţă a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei, această critică poate fi reiterată de către apelant, prin motivele de apel. Dacă incidentul referitor la competenţa primei instanţe a fost ridicat şi în faţa instanţei de apel,

ignoră adevărul fundamental potrivit căruia în procedură nu există sancţiuni care operează de drept, ci ele trebuie constatate şi aplicate de instanţă. Atunci când mijloacele procedurale pentru invocarea încălcării unei norme, chiar „de ordine publică”, s-au epuizat, sancţiunea nu mai poate opera, iar hotărârea rămâne valabilă (s-a arătat că „nulitatea, indiferent de natura ei, nu mai produce niciun efect după rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu excepţia cazurilor ce constituie motive pentru care pot fi exercitate, în condiţiile prevăzute de lege, căile extraordinare de atac, de retractare, adică revizuirea şi contestaţia în anulare”. În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 187). Hotărârea irevocabilă pronunţată de o instanţă necompetentă material este pe deplin efi cace şi intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi desfi inţată pe nicio cale (după epuizarea termenului de exercitare a contestaţiei în anulare, în măsura în care condiţiile restrictive ale acestei căi de atac ar fi fost îndeplinite), fi ind prezumată iuris et de iure nu doar a exprima adevărul, din perspectiva efectelor sale substanţiale, inter partes, ci şi a fi pronunţată în condiţii de regularitate procedurală.

1) S-a avansat ipoteza unei cereri de repunere în termenul de invocare a excepţiei de necompetenţă, potrivit art. 186 NCPC, „cel puţin teoretic, dacă practic este mai greu de închipuit, nu însă și imposibil”. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, vol. I, 2013, p. 219. Motivele temeinice care au împiedicat partea să formuleze excepţia de necompetenţă în termen ar trebui să se refere la cunoașterea întârziată, într-o manieră neimputabilă, temeinic justifi cată, a faptelor din care rezultă necompetenţa. „Descoperirea” tardivă a unor motive ori argumente juridice noi nu poate justifi ca cererea de repunere în termen.

2) „Actualmente, art. 1591 alin. (2), introdus prin Legea nr. 202/2010, prevede că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de judecător la prima zi de înfăţişare, în faţa primei instanţe. Prin urmare, dacă nu s-a procedat astfel, nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs” (a se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 310); „În ceea ce priveşte invocarea necompetenţei prin intermediul căilor de atac, necompetenţa materială şi cea teritorială exclusivă nu mai pot fi invocate direct în calea de atac, putând constitui motiv de apel sau de recurs doar în măsura în care au fost invocate in limine litis în faţa primei instanţe, iar instanţa fi e a respins excepţia, caz în care calea de atac priveşte şi încheierea de respingere a excepţiei, potrivit art. 158 alin. (2) C. pr. civ., fi e nu s-a pronunţat asupra ei” (a se vedea: D. Atasiei, H. Ţiţ, op. cit., p. 68; D. Ghiţă, op. cit., p. 373; Gh.-L. Zidaru, Condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă…, pp. 266-269).

În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, pp. 484-485, unde se susţine (am spune, paradoxal) că instanţa ar fi în drept să invoce necompetenţa în orice stare a pricinii, chiar şi direct în căile de atac; autorul recunoaşte contradicţia pe care o implică propria sa interpretare, potrivit căreia părţile nu pot invoca necompetenţa decât la primul termen în faţa primei instanţe, în vreme ce instanţa ar fi în drept să facă acest lucru în tot cursul procesului; în loc de a trage concluzia impusă din formularea univocă a textelor, se arată că interpretarea corectă ar fi de natură să arunce normele de competenţă de ordine publică în „coşul” normelor de ordine privată.

Cartea I

392 Gh.-L. Zidaru

Art. 130

iar aceasta a respins excepţia ori a omis să se pronunţe asupra ei, atunci (şi numai atunci) necompetenţa de ordine publică poate fi invocată pe calea recursului.

38. Aşadar, necompetenţa de ordine publică a primei instanţe nu poate fi invocată direct în recurs şi nici de către instanţa de recurs din ofi ciu, ci numai în măsura în care excepţia a fost ridicată anterior, în condiţiile prevăzute de lege, atât în faţa primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, concluzie care rezultă din art. 130 alin. (2) şi art. 488 alin. (2) NCPC (desigur, sub rezerva ipotezelor, puţine la număr în Noul Cod, în care apelul este suprimat de lege, hotărârea primei instanţe fi ind supusă numai recursului). Totodată, art. 489 alin. (3) prevede că motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi invocate şi din ofi ciu fi e în procedura de fi ltrare, fi e în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel, or, în această materie, legea prevede altfel – în sensul că invocarea din ofi ciu a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 este condiţionată de invocarea prealabilă a excepţiei, de către părţi sau de instanţele de fond din ofi ciu, în condiţiile anterior expuse.

39. Dispoziţiile referitoare la soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel, respectiv de recurs în caz de necompetenţă1) susţin cele arătate aici, întrucât soluţia dată căii de atac este o chestiune subsecventă problemei de a şti dacă necompetenţa poate fi analizată de instanţa de control judiciar. Cu alte cuvinte, instanţa de apel sau recurs trebuie întâi să verifi ce dacă este în drept să examineze, în acest stadiu al procedurii, dacă prima instanţă a fost sau nu competentă, scop în care trebuie să examineze dacă au fost sau nu respectate condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (2) sau (3)2). Dacă răspunsul este afi rmativ, atunci instanţa de control judiciar verifi că „pe fond” competenţa primei instanţe; în cazul în care

1) Potrivit art. 480 alin. (4) NCPC, dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă s-a declarat competentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, stabileşte că a fost necompetentă, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Textul, modifi cat prin Legea nr. 76/2012, este limpede în sensul că excepţia de necompetenţă nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel, în cazurile prevăzute de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC.

De asemenea, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, se poate cere casarea hotărârii recurate „când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. Modifi carea textului, prin adăugarea condiţiei „invocată în condiţiile legii”, se impunea, ca urmare a redactării identice date prin Legea nr. 202/2010 motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. pr. civ. Ca atare, omisiunea acestei precizări fi nale din textul Noului Cod ar fi putut da naştere unor interpretări greşite.

2) Această interpretare se impune şi în lumina art. 132 alin. (2), potrivit căruia, dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză. Prin urmare, exercitarea căii de atac cu privire la competenţă este posibilă dacă necompetenţa a fost invocată în termen, iar instanţa s-a declarat explicit competentă şi a respins excepţia necompetenţei; de asemenea, în cazul în care instanţa ar omite să se pronunţe asupra excepţiei invocate în termen.

Opinia contrară (I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 622, nota 2; I. Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile procesuale…, p. 55, nota 116; p. 57, inclusiv nota 122), exprimată, e drept, înainte de clarifi cările aduse în această materie prin Legea nr. 76/2012, nu putea fi primită nici în raport de forma iniţială a Noului Cod, întrucât ar fi un nonsens să se limiteze în timp posibilitatea primei instanţe de a invoca din ofi ciu necompetenţa sa materială (ori teritorială exclusivă), iar, în acelaşi timp, să existe totuşi posibilitatea invocării necompetenţei de ordine publică a primei instanţe direct în apel sau recurs, chiar din ofi ciu. În acest fel, judecătorul de la prima instanţă care sesizează ulterior că este necompetent să soluţioneze cauza ar fi obligat să administreze probe şi să se pronunţe asupra fondului, ştiind că hotărârea sa va fi ulterior desfi inţată de către instanţa de control judiciar – şi aceasta indiferent de temeinicia soluţiei pronunţate.


Gh.-L. Zidaru 393

Art. 130

ajunge la concluzia că prima instanţă a fost competentă, va respinge calea de atac, ca nefondată; dacă, dimpotrivă, constată că prima instanţă nu a fost competentă, va proceda conform legii, în sensul anulării sau, după caz, al casării hotărârii anterioare şi al sesizării jurisdicţiei competente.

40. În concluzie, toate dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă, la condiţiile în care poate fi formulată calea de atac şi la soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţele de control judiciar trebuie interpretate într-o manieră sistematică şi coerentă, în aşa fel încât fi ecăruia din aceste texte să i se recunoască domeniul de aplicare stabilit de legiuitor.

41. Desigur, instanţa de apel sau recurs şi-ar putea invoca din ofi ciu, la primul termen de judecată, propria sa necompetenţă, după cum și părţile ar putea invoca excepţia corespunzătoare1); în acest caz însă, admiterea excepţiei va avea ca efect declinarea competenţei de soluţionare a apelului, respectiv recursului, şi sesizarea instanţei de control judiciar competente (iar nu desfi inţarea primei hotărâri), care va soluţiona pe fond calea de atac respectivă (chiar dacă nici prima instanţă nu era competentă, dar necompetenţa s-a acoperit, nefi ind invocată potrivit art. 130).

42. Chiar dacă excepţia de necompetenţă invocată în termen a fost pe nedrept respinsă de prima instanţă, considerăm că dacă apelantul nu invocă necompetenţa ca motiv de apel, instanţa de apel nu ar putea lua în considerare necompetenţa din ofi ciu, ca motiv de ordine publică, aceasta acoperindu-se ca urmare a omisiunii apelantului de a-şi reitera critica în calea de atac (este posibil ca apelantul să fi e nemulţumit de soluţia asupra fondului şi să declare apel, fără a mai considera util să invoce necompetenţa primei instanţe, pentru a nu se ajunge la anularea hotărârii şi la reluarea întregului ciclu procesual)2).

Ca urmare, dacă s-ar admite ca instanţa de control judiciar să invoce din ofi ciu necompetenţa de ordine publică a primei instanţe, ar însemna că aceasta din urmă este, de fapt, obligată să invoce excepţia de necompetenţă în orice stare a pricinii – orice altă soluţie „mixtă” fi ind o vădită incongruenţă – ceea ce în prezenţa unui text precum art. 130 NCPC nu se poate susţine, fără ca dispoziţia legală respectivă să fi e făţiş eludată. În acest sens, precizăm că una este dezacordul faţă de soluţia adoptată de legiuitor, care poate avea părţile sale bune şi mai puţin bune, alta însă este de a adopta o interpretare contrară legii, în scopul de a o goli de conţinut.

1) Iar nu necompetenţa primei instanţe (nici măcar indirect: de ex., curtea de apel este competentă să soluţioneze apelurile împotriva hotărârilor tribunalului şi nu s-ar putea declara necompetentă pe motiv că pricina trebuia judecată în primă instanţă de judecătorie; secţia civilă nu se poate considera necompetentă, dacă pricina a fost judecată în primă instanţă tot de secţia civilă, chiar dacă, după materie, competentă ar fi fost secţia de litigii de muncă, întrucât necompetenţa după natura cauzei s-a acoperit). Ipoteza ar putea prezenta importanţă practică în măsura în care legiuitorul ar institui competenţe diferite pentru soluţionarea apelului sau recursului, dând, spre exemplu, unele apeluri în competenţa tribunalelor, iar altele, în competenţa curţilor de apel. NCPC conţine o dispoziţie de principiu [art. 483 alin. (3)] prin care dă recursul în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară [art. 483 alin. (4)].

2) În acest din urmă caz, ca şi atunci când necompetenţa materială ori teritorială exclusivă este invocată de intimat, prin întâmpinare, instanţa de apel trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 481 NCPC, care interzic agravarea situaţiei apelantului în propria cale de atac, cu excepţia cazului în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege. Anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea necompetenţei care nu a fost invocată de apelant, ci de instanţă din ofi ciu ori de către partea adversă, poate fi privită ca o agravare a situaţiei apelantului în propria cale de atac,

Cartea I

394 Gh.-L. Zidaru

Art. 130

43. Mai difi cilă este situaţia în care soluţionarea cauzei de către un „complet necompetent” atrage şi o alcătuire diferită a completului de judecată1). În acest caz, s-ar putea susţine că va interveni anularea, respectiv casarea hotărârii pentru greşita compunere a completului de judecată, invocarea acestei neregularităţi nefi ind limitată în timp, ca în cazul necompetenţei.

44. Ne raliem acelei opinii potrivit căreia, în cazul în care, urmare a greşitei califi cări a naturii juridice a litigiului, acesta este soluţionat de un complet necompetent – şi totodată inadecvat compus, în raport de „adevărata natură” a litigiului – greşita alcătuire a completului se afl ă în strânsă legătură cu necompetenţa, neputând fi privită în mod separat. Aşa fi ind, de vreme ce prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă, completul respectiv devine competent să soluţioneze cauza, nu se mai poate vorbi despre o „nelegală compunere”, care să conducă la soluţia anulării, respectiv a casării hotărârii2).

45. În ce priveşte contestaţia în anulare, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra ei3).

Acest caz priveşte, aşadar, necompetenţa absolută a instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, care în vechea reglementare constituia un motiv de exercitare a contestaţiei în anulare de drept comun.

46. Reţine, în primul rând, atenţia faptul că numai necompetenţa absolută a instanţei de recurs poate fi criticată pe calea contestaţiei în anulare şi numai dacă necompetenţa a fost

chiar dacă acesta căzuse în pretenţii la prima instanţă, în considerarea prelungirii duratei procesului, urmare a reluării ciclului procesual.

1) Practic, această problemă se ridică în cazul confl ictelor de muncă, soluţionate de un complet alcătuit dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari. Dacă, bunăoară, un proces civil ori de contencios administrativ este dedus soluţionării secţiei ori completului specializat în materia confl ictelor de muncă, ori invers, un litigiu de muncă este dedus soluţionării instanţei civile ori de contencios administrativ, pe lângă necompetenţă (care se acoperă, dacă nu este invocată în termenul legal) se poate constata şi greşita alcătuire a completului de judecată.

2) Într-o altă opinie, greşita compunere a completului de judecată atrage anularea, respectiv casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Nu putem fi de acord cu această soluţie, în primul rând pentru că greşita alcătuire a completului de judecată nu are nimic de-a face cu nesoluţionarea fondului cauzei. Textele incidente într-o atare situaţie ar fi art. 480 alin. (6), în cazul apelului, respectiv art. 497 şi art. 498 alin. (1), în cazul recursului.

În fi ne, în ultima opinie, într-o asemenea situaţie intervine casarea hotărârii primei instanţe, însă cu reţinere, şi trimiterea cauzei secţiei ori completului competent (în raport de adevărata natură a litigiului) pentru rejudecarea cauzei în fond după casare. În acest sens, a se vedea C. Ap. Piteşti, s. civ., dec. nr. 1365 din 6 septembrie 2011, cu comentariu aprobativ de A. Tabacu, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 23-30.

3) Prin urmare, nu se mai poate invoca pe calea contestaţiei în anulare excepţia necompetenţei de ordine publică a tuturor instanţelor care au judecat pricina, cu scopul desfi inţării hotărârilor şi reluării ciclului procesual de la prima instanţă; se poate invoca exclusiv necompetenţa absolută a instanţei de recurs, şi aceasta numai dacă în recurs s-a invocat excepţia corespunzătoare, însă instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra ei [art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC]. În acest caz, decizia ar urma să fi e anulată şi cauza să fi e trimisă instanţei competente să judece recursul [art. 508 alin. (3) NCPC]. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţei de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs [art. 508 alin. (3)].


Gh.-L. Zidaru 395

Art. 130

invocată în condiţiile legii de către una dintre părți1), însă instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra ei.

47. Doctrina anterioară modifi cărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010 a apreciat că motivul corespunzător al contestaţiei în anulare de drept comun [prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ.] este inadmisibil, dacă excepţia necompetenţei absolute a fost invocată, iar instanţa a respins-o, întrucât contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare şi nu se poate cere aceleiaşi instanţe să revină asupra hotărârii ei2).

48. Însă, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile art. 130 NCPC, necompetenţa instanţei se acoperă defi nitiv şi nu mai poate fi invocată într-un stadiu ulterior al pricinii, aşadar nici prin intermediul căilor ordinare sau extraordinare de atac.

49. Desigur, necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, deci inclusiv direct în recurs, conform art. 130 alin. (1) NCPC.

50. Contestaţia în anulare specială pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 din Noul Cod este aşadar admisibilă, dacă excepţia de necompetenţă absolută a fost invocată în faţa instanţei de recurs, în condiţiile arătate, însă instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra ei3). Textul de lege este corelat cu modifi cările aduse condiţiilor în care poate fi invocată excepţia de necompetenţă.

51. De asemenea, este posibil ca prima instanţă şi instanţa de apel să fi fost competente să soluţioneze cauza, însă instanţa de recurs nu a fost competentă (spre exemplu, recursul trebuia soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă a fost în mod eronat judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea recurată ori invers), caz în care excepţia de necompetenţă se va invoca, pentru prima dată, în faţa instanţei de recurs.

ii) Necompetenţa generală52. Excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată în orice

stare a pricinii, aşadar, şi direct în căile de atac, inclusiv de instanţă din ofi ciu.1) Pentru observația judicioasă conform căreia necompetența trebuie să fi fost invocată anterior de

părți, iar nu de instanță din ofi ciu, întrucât art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC introduce o restricție întemeiată pe ideea de sancțiune a inacțiunii părții, a se vedea S. Spinei, Reglementarea contestației în anulare în noul Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 1/2013, p. 61.

2) S-a arătat însă cu temei că această interpretare nu mai putea fi menţinută, faţă de modifi cările aduse în această materie prin NCPC, preluate înainte de intrarea acestuia în vigoare de Legea nr. 202/2010, care impunea invocarea necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică in limine litis [art. 1591 alin. (2) C. pr. civ.]. Admiţând că s-ar putea formula contestaţie în anulare dacă necompetenţa nu a putut fi invocată pe calea apelului sau recursului – or, necompetenţa nu poate fi invocată pe calea apelului sau recursului, dacă nu a fost invocată în termen în faţa primei instanţe – s-ar anula efectul urmărit prin dispoziţiile art. 1591 alin. (2) C. pr. civ. „De aceea, propunem o interpretare corelată a textelor menţionate, care să corespundă scopului urmărit prin recenta modifi care legislativă, conform căreia contestaţia în anulare prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ. nu poate fi exercitată pentru necompetenţă materială şi teritorială exclusivă, dacă această excepţie nu a fost invocată conform art. 1591 alin. (2). Interpretarea contrară ar permite părţii să obţină, prin intermediul căii de atac de retractare, ceea ce nu mai putea obţine, din culpa ei (constând în neinvocarea excepţiei în termen), prin intermediul căilor de atac de reformare”. În acest sens, a se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 310.

3) Prin Legea nr. 76/2012 a fost înlăturată ipoteza în care instanţa de recurs a respins excepţia de necompetenţă. În acest caz, a avut loc o judecată asupra excepţiei, iar contestaţia în anulare nu trebuie transformată într-un recurs la recurs. Ca urmare, contestaţia va putea fi formulată doar dacă, deşi excepţia a fost reiterată în condiţii de regularitate pe calea recursului, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acestui motiv de casare.

Cartea I

396 Gh.-L. Zidaru

Art. 130

53. Considerăm că această regulă nu se aplică în materie de arbitraj. De vreme ce convenţia de arbitraj trebuie invocată de partea interesată in limine litis – în caz contrar, instanţa statală rămâne competentă să soluţioneze cauza – nu s-ar putea admite invocarea convenţiei arbitrale direct în calea de atac.

Mai mult, chiar dacă excepţia de necompetenţă întemeiată pe convenţia de arbitraj a fost greşit respinsă de prima instanţă, acesta nu ar putea constitui un motiv de ordine publică, pe care instanţa de apel ori de recurs l-ar putea lua în considerare din ofi ciu; dimpotrivă, de vreme ce normele care privesc competenţa tribunalului arbitral sunt de ordine privată, nesocotirea lor trebuie invocată de partea interesată.

III. Observaţii cu privire la justifi carea reglementării actuale54. În literatura de specialitate, precum și în practica judiciară, noua reglementare a

fost bine primită1), fi ind recunoscute raţiunile care au determinat legiuitorul să reformeze regimul de invocare a excepţiei necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică. Cu toate acestea, împotriva soluţiei preconizate de NCPC şi aplicate deja în practică după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 au fost formulate şi critici, îndeosebi, dar nu exclusiv2), de către profesorul Ion Deleanu3).

55. Considerăm că aceste critici nu pot fi , în cele din urmă, reţinute, întrucât: a) axioma (nedemonstrată) potrivit căreia necompetenţa de ordine publică ar trebui

invocată în orice stare a pricinii aminteşte de vechea concepţie potrivit căreia hotărârea

1) A se vedea, mai recent: V. Dănăilă, C. Anghelescu, V. Constantinescu, Excepţiile în procesul civil. Jurisprudenţă comentată şi reglementarea din noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 358; A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 341.

2) Pentru observaţii critice asupra aceleiaşi soluţii legislative, în contextul Legii nr. 202/2010, a se vedea I. Leş, Refl ecţii…, în Dreptul nr. 1/2011, pp. 16-17. A se vedea, pentru critici moderate, şi I. Leş, Tratat, 2010, pp. 300-301, care identifi că însă, ca raţiune a noilor dispoziţii, promovarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen optim, previzibil şi rezonabil. A se vedea și L. Chiriazi, Unele incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei în Noul Cod de procedură civilă şi în Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, în Dreptul nr. 5/2011, pp. 79-81.

3) A se vedea: I. Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile procesuale…, pp. 50-58; idem, Observaţii generale şi speciale…, pp. 19-20; idem, Tratat, 2010, pp. 620-622; ibidem, pp. 484-485.

Criticile formulate de domnul profesor Deleanu ar putea fi sintetizate după cum urmează: a) legea îşi nesocoteşte propria distincţie între normele de competenţă de ordine publică şi cele de

ordine privată, asimilându-le, practic, pe primele ultimelor. În aceste condiţii, fi e se renunţa cu totul la distincţia „ordine publică – ordine privată”, fi e, dacă aceasta este adoptată, trebuia să i se dea efi cienţă, printr-un regim juridic semnifi cativ diferit pentru fi ecare categorie de norme;

b) judecătorul „poate” să-şi invoce propria necompetenţă de ordine publică, deci nu este obligat, ceea ce face ca normele de competenţă de ordine publică să fi e „bulversate” şi „lipsite de noimă”, ajungându-se „la situaţia bizară de substituire a unor instanţe în prerogativele jurisdicţionale ale altora, în pofi da ierarhizării lor prin normele de competenţă materială”;

c) se ignoră faptul că uneori, în mod excepţional, excepţia necompetenţei de ordine publică trebuie unită cu fondul, întrucât uneori invocarea excepţiei este de natură să angajeze discuţii asupra fondului dreptului (spre exemplu, atunci când se pune problema de a califi ca natura juridică a raportului juridic litigios);

d) reglementarea este eliptică, întrucât nu distinge clar între normele de competenţă de ordine publică şi cele de competenţă exclusivă, caz în care regimul lor juridic ar trebui să fi e (mai) intransigent.


Gh.-L. Zidaru 397

Art. 130

pronunţată de o instanţă necompetentă absolut este nulă şi nu poate produce niciun efect; în prezent se admite că expresia „competenţă absolută” este inexactă, întrucât, în momentul epuizării mijloacelor procedurale pentru invocarea necompetenţei, aceasta se acoperă, iar hotărârea pronunţată este pe deplin valabilă; nu s-ar putea admite, aşadar, o acţiune în nulitate împotriva hotărârii judecătoreşti, pe cale separată, sub cuvânt că instanţa n-a fost competentă; de asemenea, necompetenţa nu poate fi invocată pe calea contestaţiei la executare şi numai în condiţii restrictive pe calea contestaţiei în anulare;

b) diferenţierea între necompetenţa de ordine publică şi cea de ordine privată nu exclude instituirea unui regim juridic distinct, diferenţiat chiar în interior categoriei generice a „necompetenţei de ordine publică”, existând grade diferite de intensitate a ordinii publice în această materie1); interesul public este mai puţin afectat, dacă, spre exemplu, în locul judecătoriei judecă tribunalul ori în locul secţiei pentru confl icte de muncă, secţia de contencios administrativ, ca urmare a unor divergenţe privind califi carea naturii juridice ori a valorii obiectului pricinii; în aceste cazuri, a judecat o instanţă judecătorească, independentă şi imparţială, compusă dintr-un judecător prezumat a cunoaşte dreptul român în vigoare; adagiul iura novit curia nu încetează să aibă aplicare la limitele specializării (temporare şi adesea conjuncturale a) respectivului judecător. Chiar dacă și în acest caz necompetența atinge buna funcționare a sistemului judiciar – însă într-o mai mică măsură decât în cazul necompetenței generale ori internaționale – este rațional ca necompetența care nu a fost observată și invocată într-un stadiu incipient al procesului să se acopere, pentru că are mai multă greutate dreptul constituţional al părţilor de a benefi cia de un acces efectiv la justiţie, pentru dezlegarea pe fond a pricinii lor, într-un termen rezonabil, dacă nu chiar optim şi previzibil [art. 6 alin. (1) NCPC]; de asemenea, primează chiar interesul public al justiţiei, de a nu fi încărcată cu litigii tardive privind competenţa şi de a se aglomera cu procese, ca urmare a trimiterilor spre rejudecare pentru necompetenţă, eforturile instanţei considerate ulterior a fi necompetentă, în ce priveşte efectuarea actelor de procedură şi soluţionarea excepţiilor procesuale, fi ind aneantizate; de altfel, chiar în vechea reglementare, consecinţele necompetenţei erau sever atenuate, de vreme ce se admitea păstrarea probelor administrate de instanţa necompetentă, indiferent de natura necompetenţei, în aceeaşi idee, insufi cient subliniată, a economiei procesuale.

Dacă însă, în locul organului de jurisdicţie competent, judecă o instanţă judecătorească, deşi ab initio litigiul nu era de competenţa puterii judecătoreşti, atunci interesul public este afectat într-o mai mare măsură, fi ind în discuţie repartizarea competenţelor între autorităţile statului de diferite categorii şi, prin aceasta, chiar principiul separaţiei puterilor în stat. Aceste împrejurări justifi că un tratament procesual diferit al excepţiei de necompetenţă generală.

c) În reglementarea Noului Cod (art. 129 şi urm.), diferenţierea dintre necompetenţa materială şi teritorială exclusivă, pe de-o parte, şi necompetenţa teritorială de ordine privată, pe de altă parte, este sufi cient de pregnantă, motiv pentru care nu se poate susţine cu temei că legiuitorul ar fi nesocotit propria sa distincţie. Astfel, necompetenţa de ordine publică poate fi invocată de oricare dintre părţi – chiar şi de reclamant, deşi aceasta ar putea releva un anumit abuz de drept – şi de instanţă din ofi ciu, la primul termen de judecată la

1) În sens contrar, a se vedea I. Leş, op. cit., în Dreptul nr. 1/2011, p. 17, unde se afi rmă că „instituirea unor grade de gravitate deosebite este greu de imaginat.”; de asemenea, I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 217.

Cartea I

398 Gh.-L. Zidaru

Art. 130

care părţile sunt legal citate, în vreme ce necompetenţa teritorială de ordine privată poate fi invocată doar de pârât şi doar prin întâmpinare, dacă aceasta este obligatorie;

d) argumentul întemeiat pe ordinea gradelor de jurisdicţie nu are o greutate atât de mare încât să ducă la altă concluzie, întrucât de lege lata există numeroase incertitudini cu privire la delimitarea competenţei instanţelor de grade diferite, fi ind inevitabil ca într-un număr totuşi restrâns de cauze din domenii „de nişă” cauza să fi e soluţionată în primă instanţă de o instanţă necompetentă. În condiţiile în care nici părţile, nici instanţa nu au sesizat în termenul legal necompetenţa, iar pricina a fost soluţionată în aceste condiţii, este fi resc ca hotărârea să fi e supusă căilor de atac prevăzute de lege prin raportare la instanţa (secţia specializată) care le-a pronunţat;

f) nu în ultimul rând, soluţia actuală a dreptului român urmează o tendinţă vizibilă în plan european, de a limita cât mai mult posibilitatea de a invoca în căile de atac necompetenţa, de a preveni desfi inţarea hotărârii şi reluarea ciclului procesual pe considerentul că prima instanţă ar fi fost necompetentă. În dreptul german, soluţia, unanim aprobată de literatura de specialitate şi explicată în jurisprudenţa instanţei supreme, este excluderea totală a posibilităţii de a invoca necompetenţa în apel sau recurs [art. 513 alin. (2), art. 545 alin. (2) ZPO] – chiar şi aceea de ordine publică, ce nu se acoperă prin neinvocare in limine litis, putând fi luată în considerare din ofi ciu până la închiderea dezbaterilor în primă instanţă (art. 39 ZPO) – pentru raţiuni de economie procesuală şi în considerarea egalităţii prezumate a tuturor jurisdicţiilor germane. După cum am arătat cu altă ocazie, aceeaşi preocupare este vizibilă şi în dreptul francez. Soluţia legii române actuale este una echilibrată, care ţine cont atât de aceste tendinţe din dreptul comparat, cât şi de necesitatea de a evita o modifi care prea radicală; ca urmare, necompetenţa de ordine publică poate constitui motiv de apel sau de recurs, dacă excepţia ridicată in limine litis a fost pe nedrept respinsă de prima instanţă.

56. Pe cale de consecinţă, apreciem că soluţia Noului Cod este judicioasă şi trebuie menţinută, întrucât va contribui, astfel cum am mai arătat, la responsabilizarea instanţelor şi a părţilor, la prevenirea abuzului de drept şi la judecarea cu celeritate a pricinilor.

Jurisprudenţă

1. Oricum, deşi excepţia de necompetenţă materială este una de ordine publică şi poate fi invocată în orice fază a procesului, aşa cum rezultă din art. 159 pct. 2 C. pr. civ., inclusiv în recurs, în temeiul art. 306 alin. (2) C. pr. civ., invocând calitatea de comerciant abia în recurs, pârâţii invocă o neregularitate produsă prin propriul lor fapt, în sensul art. 108 alin. (4) C. pr. civ., invocându-şi propria turpitudine, constând în ascunderea acestei calităţi şi invocând-o abia în recurs, tinzând, prin aceasta la reluarea judecăţii de la prima instanţă, ceea ce ar determina încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a unei cauze şi implicit a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (C. Ap. Cluj, s. civ., dec. nr. 1098/R din 6 mai 2010, nepublicată). Notă: Decizia a fost pronunţată la o dată la care excepţia necompetenţei materiale putea fi invocată în orice stare a pricinii, respectiv anterior modifi cărilor aduse C. pr. civ. prin Legea nr. 202/2010. Totuși, în circumstanţele concrete ale cauzei (pârâţii invocaseră faptele din care decurgea pretinsa lor calitate de comercianţi abia în recurs, după ce căzuseră în pretenţii atât la prima instanţă, cât și în apel), ni se pare remarcabil raţionamentul instanţei, potrivit căruia o


Gh.-L. Zidaru 399

Art. 130

casare cu trimitere spre rejudecare ar fi pus probleme sub aspectul termenului rezonabil de soluţionare a cauzei.

2. Curtea constată că la data înregistrării prezentei cereri de ordonanţă preşedinţială, respectiv 12 septembrie 2011, textul art. 159 C. pr. civ. era deja modifi cat prin Legea nr. 202/2010, iar art. 1591 C. pr. civ., introdus prin aceeaşi lege, era în vigoare. În consecinţă, potrivit acestor texte, necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, însă această excepţie nu mai poate fi invocată de părţi ori de către judecător decât la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, şi oricum nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. În mod corespunzător, prin aceeaşi Lege nr. 202/2010, a fost modifi cat şi textul art. 304 pct. 3 C. pr. civ. în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri când aceasta s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, însă numai dacă aceasta a fost invocată în condiţiile legii, adică în condiţiile art. 1591 alin. (2) C. pr. civ., la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe. În condiţiile în care însă în faţa primei instanţe nu a fost invocată excepţia necompetenţei materiale a acesteia, acest motiv nu mai poate fi invocat nici în faţa instanţei de recurs ca motiv de ordine publică (C. Ap. București, s. a VI-a civ., dec. nr. 828 din 28 februarie 2012, disponibilă pe www.cab1864.eu). Notă: În condiţiile art. 130 alin. (2) NCPC, excepţia de necompetenţă trebuie invocată cel mai târziu la primul termen la care părţile sunt legal citate, instituţie procedurală ce preia funcţiile primei zile de înfăţișare, în sensul art. 134 C. pr. civ. (n.n., Gh.-L.Z.)

3. Prealabil pronunţării regulatorului de competenţă, trebuie avut în vedere că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, art. 1591 C. pr. civ. a suferit modifi cări, în sensul că textul nou-introdus stabileşte regimul juridic al excepţiei de necompetenţă, respectiv al persoanelor sau organelor care pot invoca necompetenţa şi până la ce moment al procesului. Astfel, necompetenţa de ordine publică - generală, materială şi teritorială exclusivă - poate fi invocată de oricare dintre părţi sau de instanţă, din ofi ciu, până la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, când nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. După cum se poate observa, obiectul cauzei dedus judecăţii îl constituie o acţiune în pretenţii, respectiv de obligare a pârâtului la plata sumei de 3.920,14 lei reprezentând despăgubiri în baza unui contract de asigurare. Cum reclamanta a înţeles să introducă cererea de chemare în judecată la instanţa în circumscripţia căreia îşi are sediul, respectiv în Bucureşti, atât reclamanta, cât şi instanţa nu mai puteau reveni asupra ei, întrucât prin introducerea acţiunii s-a fi xat competenţa instanţei respective, competenţă ce ar fi putut fi contestată numai de către pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. În mod greşit Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Judecătoria Brăila, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, dreptul de a decide cu privire la competenţa soluţionării cauzei revine pârâtului, instanţa neputând să dispună, din ofi ciu declinarea competenței (ÎCCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 137 din 17.01.2013, disponibilă pe www.scj.ro).

4. Potrivit art. 7 alin. (1) C. pr. civ., competenţa teritorială de drept comun aparţine instanţei de la sediul pârâtei persoană juridică de drept privat. Instanţa a fost sesizată cu o cerere personală mobiliară, având ca obiect plata unei sume de bani, eventuala necompetenţă

Cartea I

400 Gh.-L. Zidaru

Art. 131

este de ordine privată [art. 159 alin. (2) C. pr. civ.], în cauză fi ind aplicabile dispoziţiile art. 1591 alin. (3) C. pr. civ., conform cărora necompetenţa de ordine privată către pârât, prin întâmpinare, ori când aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Întâmpinarea era obligatorie în cauză, iar la prima zi de înfăţişare părţile au lipsit. De aici rezultă că, în temeiul art. 1591 alin. (3) C. pr. civ., necompetenţa teritorială s-a acoperit, iar Jud. Sectorului 1 Bucureşti a devenit competentă să judece pricina. Numai cu încălcarea evidentă a legii s-a putut invoca din ofi ciu excepţia necompetenţei teritoriale şi declina competenţa în favoarea Jud. Sectorului 3 Bucureşti. În mod judicios s-a statuat de către această instanţă că, prin sesizarea instanţei iniţial necompetente şi prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă de către pârât, în termenul stabilit de lege, Jud. Sectorului 1 Bucureşti era singura instanţă competentă să judece prezenta cauză (Trib. București, s. a IV-a civ., sent. nr. 1482 din 9 august 2012, nepublicată).

Art. 131. Verifi carea competenţei

(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe,

judecătorul este obligat, din ofi ciu, să verifi ce și să stabilească dacă instanţa sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii

de ședinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea

are caracter interlocutoriu.

(2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri

ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor și va acorda

un singur termen în acest scop.

Comentariu

I. Verifi carea competenţei1. După intense dezbateri în comisia tehnică de elaborare a proiectului viitoarei Legi

nr. 76/2012 s-a ajuns la concluzia că este indicat ca norma cuprinsă în art. 1591 alin. (5) C. pr. civ. anterior, care obligă instanţa să se pronunţe explicit asupra competenţei sale, să fi e preluată şi în cuprinsul Noului Cod; această reglementare este privită ca o garanţie că chestiunea competenţei nu va trece neobservată la primul termen de judecată, singurul la care necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică mai poate fi invocată.

2. Pentru a curma controversele generate de dispoziţiile art. 1591 alin. (4) şi (5) C. pr. civ. anterior, s-a prevăzut că încheierea are caracter interlocutoriu1). Desigur, deşi legea nu prevede expres, principiul contradictorialităţii impune ca judecătorul să pună mai întâi în discuţia părţilor chestiunea competenţei, de regulă, sub forma unei întrebări

1) În reglementarea anterioară, s-au formulat numeroase obiecţii în ce priveşte posibilitatea ridicării excepţiei de necompetenţă, după ce judecătorul a stabilit (provizoriu) că instanţa este competentă, arătând că judecătorul va avea difi cultăţi să revină asupra părerii sale, existând totodată riscul să fi e recuzat. Pe de altă parte, s-a subliniat cu temei că posibilitatea părţilor de a invoca ulterior excepţia necompetenţei trebuie raportată la termenele prevăzute de art. 1591 C. pr. civ. (a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 171), fi ind greu de crezut că partea interesată să invoce necompetenţa materială ori teritorială exclusivă o va face la acelaşi termen, dar abia după ce instanţa a apucat să pună în discuţie verifi carea competenţei şi să se declare competentă.


Gh.-L. Zidaru 401

Art. 131

referitoare la aprecierea părţilor cu privire la competenţa instanţei sesizate1). În măsura în care una din părţi intenţionează să ridice excepţia de necompetenţă de ordine publică, o va face în acest moment. După caz, instanţa se va pronunţa asupra excepţiei invocate de parte sau chiar din ofi ciu, în cazul în care ajunge la concluzia că nu este competentă – dar numai din perspectiva normelor de competenţă absolută, instanţa neavând, în niciun caz, căderea de a invoca din ofi ciu o reală sau presupusă necompetenţă teritorială de ordine privată2) – ori, în lipsa invocării unei excepţii, se va declara competentă. Această încheiere va fi interlocutorie.

3. În ce priveşte sfera verifi cărilor impuse instanţei, textul de lege se referă la competenţa generală, materială şi teritorială a instanţei să soluţioneze pricina. Se impun următoarele precizări:

4. Întâi, deşi textul se referă şi la competenţa generală, considerăm că faţă de principiul constituţional al liberului acces la justiţie (art. 21 din Constituţie), ceea ce determină plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti în materie contencioasă, competenţa generală, de regulă, se subînţelege. Ar fi excesiv de scrupulos din partea primei instanţe să reţină, bunăoară, în cazul unei cereri în pretenţii civile, că instanţele sunt competente general. Ca urmare, considerăm că, din punct de vedere practic, instanţele îşi vor verifi ca doar competenţa materială şi teritorială, iar pe cea generală, doar în măsura în care fi e din susţinerile părţilor rezultă că acestea au convenit să soluţioneze litigiul pe calea arbitrajului ori există o procedură administrativ-jurisdicţională ce nu a fost parcursă, fi e se ridică problema depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti (bunăoară, dacă se cere obligarea Guvernului să ia o anumită măsură de politică publică ori să modifi ce un act normativ).

5. În al doilea rând, competenţa internaţională trebuie socotită ca fi ind un aspect al competenţei generale, întrucât, ca şi aceasta, delimitează competenţa instanţelor judecătoreşti

1) S-a apreciat fără temei că norma ar avea o redactare „neglijentă”, pentru că nu menţionează expres necesitatea ascultării părţilor (în acest sens, a se vedea M. Piperea, I. Armaşu, Noul Cod, 2012, p. 159), însă o atare menţiune nu era necesară, dispoziţiile art. 14 alin. (4) NCPC fi ind pe deplin aplicabile. Cu privire la înţelesul exact al art. 131 alin. (2) NCPC, a se vedea infra, pct. 2.

2) Aceasta, deşi art. 1591 alin. (4) C. pr. civ. în vigoare, respectiv art. 131 NCPC nu statuează explicit că instanţa îşi verifi că doar competenţa teritorială de ordine publică: „Deşi textul face referire la competenţa teritorială, fără a distinge între cea exclusivă şi cea relativă (alternativă şi de drept comun) apreciem că prin corelare cu dispoziţiile art. 159 C. pr. civ. se deduce că instanţa nu poate verifi ca din ofi ciu decât respectarea normelor de competenţă teritorială exclusivă”. În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 171.

Argumentul este pertinent, textele trebuie, desigur, corelate şi interpretate sistematic. Nu se poate citi doar art. 1591 alin. (4) şi să se scape din vedere alin. (3) al aceluiaşi articol, care este limpede şi categoric. Ca atare, considerăm profund nelegale acele hotărâri judecătoreşti prin care, invocându-se obligaţia de a „verifi ca” competenţa, s-a declinat din ofi ciu competenţa în favoarea altei instanţe, a cărei competenţă nu era exclusivă, încălcând astfel opţiunea tacită a pârâtului de a fi judecat de instanţa în faţa căreia a fost chemat, precum şi dispoziţiile exprese ale legii. În realitate, o astfel de „interpretare” a textelor nu poate fi explicată decât prin dorinţa de a „scăpa” de dosare, în afara cadrului legal, ceea ce echivalează cu o denegare de dreptate.

În sensul că instanţa nu are dreptul să invoce din ofi ciu o pretinsă necompetenţă teritorială, în condiţiile în care aceasta nu avea caracter de ordine publică, iar pârâtul, prin întâmpinare, invocase alte excepţii procesuale, a se vedea ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 5848 din 7 iulie 2011, disponibilă pe www.scj.ro.

Instanţa, verifi cându-și competenţa, va putea să constate că a devenit competentă teritorial prin neinvocarea excepţiei corespunzătoare de către pârât.

Cartea I

402 Gh.-L. Zidaru

Art. 131

române, privite în ansamblu; faptul că delimitarea se face faţă de sfera de competenţă a jurisdicţiilor altor state, iar nu faţă de alte organe de jurisdicţie ori de celelalte puteri constituite în stat, nu poate înlătura constatarea că, în ambele cazuri, este vorba despre competenţa justiţiei române, în ansamblul său, ca putere constituită în statul român. Aşa fi ind, obligaţiei de a verifi ca competenţa generală, potrivit art. 131 alin. (1) NCPC, i se subsumează şi obligaţia de a verifi ca din ofi ciu competenţa internaţională a instanţelor române, concluzie care se impune în lumina interpretării sistematice a reglementărilor din Cod1).

Desigur, nevoia practică de a verifi ca şi constata competenţa internaţională a instanţelor române apare în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, în cazul litigiilor „pur interne” această competenţă fi ind subînţeleasă (de altfel, art. 1.064 NCPC arată in terminis că regulile de competenţă internaţională sunt destinate să reglementeze procesele de drept privat cu elemente de extraneitate).

II. Prorogarea termenului de verifi care a competenţei6. După cum am arătat deja, legiuitorul a prevăzut necesitatea invocării excepţiei

necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive, doar la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, referirea alternativă la terminarea cercetării procesului fi ind eliminată [art. 130 alin. (2) NCPC].

7. Ca urmare, în regulă generală, chestiunea competenţei trebuie lămurită chiar la primul termen la care părţile sunt legal citate. Doar în mod excepţional, dacă pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, această chestiune va fi pusă în discuţia părţilor, fi ind acordat un singur termen în acest scop [art. 131 alin. (2) NCPC]. Din această reglementare rezultă, încă o dată, că pentru stabilirea competenţei (bunăoară, după valoare) nu este necesară, nici dezirabilă administrarea unui probatoriu extins, care să transforme verifi carea competenţei într-un „proces în cadrul procesului”, cu tot efectul dilatoriu nedorit pe care această abordare este de natură să-l genereze. În acest sens, art. 98 alin. (3) NCPC trebuie interpretat (şi) în sensul că instanţa este în drept să estimeze valoarea obiectului cererii, în temeiul elementelor de fapt de care dispune, rezultate din înscrisurile depuse şi din explicaţiile prezentate de părţi, fără a fi neapărat necesar să dispună de probe certe din care să rezulte o anumită valoare. Pe de altă parte, maniera de formulare a normei relevă importanţa pe care Noul Cod o ataşează soluţionării prioritare, in limine litis, a incidentelor referitoare la competenţă, pentru a se asigura astfel stabilitatea raportului juridic procesual şi a se da părţilor şi instanţei certitudinea că „munca” depusă pentru soluţionarea fondului nu este una inutilă, supusă refacerii în cursul ulterior al procesului.

8. Art. 131 alin. (2) NCPC se coroborează de altfel cu art. 132 alin. (1) NCPC. Obligaţia de a stabili instanţa competentă nu implică doar pronunţarea propriu-zisă asupra incidentelor cu privire la competenţă, ci şi solicitarea explicaţiilor ori administrarea probelor necesare pentru lămurirea „discuţiei” cu privire la competenţă.

1) În practica judiciară se folosește frecvent sintagma „necompetenţa generală a instanţelor române” ori „necompetenţa instanţelor române”. Cu toate acestea, pentru rigoare, faţă de utilizarea sintagmei „competenţă internaţională” în cuprinsul Cărţii a VII-a a Noului Cod, apreciem că este preferabil să se utilizeze, pe viitor, expresia „excepţia necompetenţei internaţionale”. În cazul admiterii excepţiei, cererea va fi respinsă, ca nefi ind de competenţa instanţelor române (cf. art. 1.070 NCPC).


Gh.-L. Zidaru 403

Art. 131

9. Este, totodată, necesar ca partea sau, după caz, instanţa să indice norma de competenţă a cărei aplicare o ia în considerare şi explicaţiile ori probele pe care le consideră necesare pentru a se putea statua asupra chestiunii competenţei1). Totodată, este necesar ca, de îndată ce aceste explicaţii au fost date ori probele administrate, instanţa să-şi verifi ce competenţa, statuând asupra eventualelor excepţii ridicate, din ofi ciu ori de partea interesată.

10. Considerăm că art. 131 alin. (2) NCPC nu are caracter util decât dacă este interpretat în sensul că, atunci când, „în mod excepţional”, este acordat „un singur termen” de judecată pentru a lămuri dacă instanţa este competentă material şi teritorial, excepţia de necompetenţă va putea fi invocată şi la termenul astfel acordat. Altminteri, solicitarea explicaţiilor şi a lămuririlor ar fi lipsită de obiect, întrucât, întotdeauna, necompetenţa materială ori teritorială de ordine publică neinvocată la primul termen de judecată se va fi acoperit defi nitiv, iar instanţa, verifi cându-şi competenţa la termenul acordat, ar trebui, practic, să se declare întotdeauna competentă2).

11. Ca urmare, propunem următoarele distincţii:a) Necompetenţa de ordine privată trebuie invocată întotdeauna de pârât prin întâmpinare

– ori, dacă aceasta nu este obligatorie, la primul termen la care părţile sunt legal citate – sub sancţiunea decăderii [art. 130 alin. (3) NCPC];

b) În cazul necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive:i) dacă din dosar rezultă sufi ciente elemente pentru verifi carea competenţei, excepţia

de necompetenţă trebuie invocată la primul termen la care părţile sunt legal citate, sub sancţiunea decăderii [art. 130 alin. (2) NCPC];

ii) dacă din dosar nu rezultă sufi ciente elemente pentru a stabili competenţa, părţile ori instanţa din ofi ciu vor invoca necesitatea unor lămuriri sau probe suplimentare, fi ind acordat în acest scop un singur termen de judecată. La termenul de judecată astfel acordat, în raport de completarea probatoriului, lămurirea cererii introductive şi de explicaţiile prezentate de părţi, excepţia de necompetenţă va putea fi invocată de părţi ori de instanţă din ofi ciu.

Faţă de formularea fermă a textului, considerăm că excepţia de necompetenţă trebuie invocată cel mai târziu la termenul acordat potrivit art. 131 alin. (2) NCPC, nefi ind posibilă, sub niciun motiv, invocarea necompetenţei la un termen ulterior, întrucât a intervenit decăderea din dreptul de a o invoca, iar necompetenţa s-a acoperit în mod defi nitiv.

1) Cu alte cuvinte, excepţia necompetenţei (ori simpla „punere în discuţie” a competenţei, în cadrul verifi cării impuse de art. 131 NCPC) trebuie motivată, inclusiv atunci când este invocată din ofi ciu. Cu privire la necesitatea motivării excepţiei de necompetenţă, a se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., pp. 216-217.

2) O altă interpretare ar fi aceea că excepţia trebuie invocată, în toate cazurile, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, sub sancţiunea decăderii, iar termenul poate fi acordat doar în vederea soluţionării excepţiei de necompetenţă deja invocate. Numai că art. 131 alin. (2) NCPC nu prevede că termenul va fi acordat „în vederea soluţionării excepţiei”, ci „în vederea stabilirii competenţei”, locuţiune care trebuie citită împreună cu obligaţia de verifi care din ofi ciu a competenţei, statornicită de alineatul precedent. De altfel, practic, în măsura în care judecătorul constată că nu dispune de elementele necesare verifi cării competenţei, el va pune în discuţia părţilor necesitatea administrării unor probe (sumare) şi a prezentării unor explicaţii, scrise sau verbale, tocmai pentru a putea ulterior stabili dacă este competent sau nu. În acest „stadiu”, judecătorul nu va invoca excepţia necompetenţei într-o manieră „speculativă”. De aceea, preferăm interpretarea propusă în text.

Cartea I

404 Gh.-L. Zidaru

Art. 131

Mai mult, conform dispoziţiei exprese a legii, acest termen ar trebui acordat doar în mod excepţional, întrucât eventualele lipsuri ale cererii de chemare în judecată, în ce priveşte indicarea valorii obiectului unei cereri patrimoniale, indicarea modului de calcul şi depunerea înscrisurilor corespunzătoare ar trebui complinite în procedura regularizării cererii (art. 200 NCPC), aşadar anterior primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Ca urmare, dacă judecătorul cauzei manifestă diligenţă şi cere părţii să efectueze lămuririle şi completările necesare încă din etapa scrisă a procesului, el va fi în măsură să statueze asupra competenţei la termenul prevăzut de art. 131 alin. (1) NCPC.

c) Necompetenţa generală poate fi invocată în orice stare a pricinii, concluzie care, în principiu, se aplică şi necompetenţei internaţionale. Nu există nicio contradicţie între această posibilitate și caracterul interlocutoriu al încheierii prin care instanţa își verifi că competenţa1). De vreme ce instanţa pune în discuţia părţilor chestiunea competenţei, inclusiv a celei generale, părţile au posibilitatea de a invoca chiar atunci excepţia corespunzătoare ori cel puţin de a pune în discuţie elementele de fapt și de drept care ar pune la îndoială competenţa generală (ori internaţională) a instanţei. În aceeași manieră se petrec lucrurile în cazul în care se invocă o excepţie absolută, iar instanţa o respinge, printr-o încheiere interlocutorie. Faptul că excepţia respectivă poate fi invocată, în principiu, în orice stare a pricinii nu dă dreptul instanţei să revină asupra dezlegării date anterior [cf. art. 235 teza a II-a, art. 248 alin. (5) NCPC], eventual sub rezerva situaţiei în care motivele pe care se întemeiază excepţia sunt cu totul diferite de cele dezbătute anterior.

12. Considerăm că decăderea care a intervenit potrivit art. 130 alin. (1) şi (2) NCPC trebuie luată în considerare din ofi ciu de instanţă, ea fi ind edictată pentru buna administrare a justiţiei şi stabilitatea raportului juridic procesual. Aşadar, nu este vorba despre o decădere de ordine privată, nefi ind la îndemâna reclamantului, bunăoară, ca prin neinvocarea decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepţia să permită acestuia să invoce necompetenţa chiar peste termenul prevăzut în mod imperativ de lege. Această concluzie se impune şi ca o consecinţă a premisei de la care am pornit, potrivit căreia necompetenţa neinvocată în termen se acoperă defi nitiv şi nu mai poate fi luată în considerare în cursul ulterior al procesului.

13. În cazul în care pârâtul invocă excepţia necompetenţei teritoriale relative la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, iar reclamantul se declară expres de acord cu declinarea competenţei – în raport de cele arătate imediat anterior, simpla neinvocare a decăderii nu este sufi cientă – apreciem că suntem în prezenţa unei convenţii atributive de competenţă, care este admisibilă, fi ind vorba prin ipoteză despre o necompetenţă de ordine privată [art. 129 alin. (3) NCPC]. Convenţia poate fi încheiată și după nașterea litigiului, concretizându-se în declaraţiile verbale concordante ale părţilor în faţa instanţei [art. 126 alin. (1) NCPC]. Din coroborarea cu prevederile art. 131 NCPC rezultă însă că această convenţie trebuie să intervină la primul termen la care părţile sunt legal citate ori cel mai târziu la termenul acordat potrivit alin. (2), așadar înainte ca instanţa să se declare competentă, prin încheiere interlocutorie. După acest moment procesual, soluţia declinării de competenţă în temeiul unei convenţii atributive de competenţă survenite este mai greu de primit.

1) În sens contrar, a se vedea M. Dinu, Excepţia necompetenţei generale în NCPC. Termen și termeni de invocare, disponibil pe www.juridice.ro (publicat la 11 martie 2013).


Gh.-L. Zidaru 405

Art. 132

14. Faţă de dispoziţiile imperative și univoce ale art. 131 alin. (2) NCPC, excepţia de necompetenţă trebuie soluţionată cel mai târziu la singurul termen acordat în acest scop. Ca urmare, nu este posibilă unirea excepţiei de necompetenţă cu fondul ori amânarea soluţionării excepţiei pentru alt termen de judecată1).

Art. 132. Soluţionarea excepţiei

(1) Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din ofi ciu sau

la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă

este cazul, un alt organ cu activitate juris dic ţională competent.

(2) Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi

atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză.

(3) Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac,

dosarul fi ind trimis de îndată instanţei judecătorești competente sau, după caz, altui organ cu

activitate jurisdicţională competent.

(4) Dacă instanţa se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de

competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefi ind de competenţa instanţelor

române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.

Comentariu

1. În cazul în care găseşte nefondată excepţia necompetenţei, instanţa o respinge printr-o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul. Art. 132 alin. (2) NCPC dispune, astfel, că dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză2). Faţă de dispoziţiile art. 131 NCPC, considerăm că prin aceeaşi încheiere instanţa stabileşte că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze pricina.

2. Dacă instanţa se declară însă necompetentă şi admite, astfel, excepţia necompetenţei invocată de parte ori din ofi ciu, regimul juridic este diferit, în funcţie de natura normelor de competenţă încălcate.

3. A. Regula este declinarea competenţei în favoarea instanţei sau organului cu activitate jurisdicţională competent [art. 132 alin. (1) NCPC].

În acest caz, potrivit art. 132 alin. (3) NCPC, dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fi ind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent3).

4. De vreme ce oricum hotărârea de declinare nu produce efecte obligatorii pentru instanţa desemnată a fi competentă4) – precum în dreptul german, spre exemplu – instituirea unei căi de atac separate împotriva declinatorului de competenţă era inutilă, fi ind de natură

1) În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, 2013, pp. 220 și 223.2) A se vedea şi I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 220. 3) Această soluţie a fost preluată şi în cuprinsul art. 158 alin. (3) C. pr. civ., prin Legea nr. 202/2010,

fi ind eliminată calea de atac a recursului împotriva declinatorului de competenţă.4) A se vedea şi D. Atasiei, H. Ţiţ, op. cit., p. 62.

Cartea I

406 Gh.-L. Zidaru

Art. 132

să tergiverseze judecata1). Achiesăm la opinia potrivit căreia, deşi hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, instanţa trebuie să respecte principiul contradictorialităţii, urmând a se pronunţa asupra excepţiei de necompetenţă după citarea şi, dacă este cazul, ascultarea părţilor, iar nu în camera de consiliu, într-o procedură necontradictorie2). Desigur, referirea la publicitatea şedinţei de judecată priveşte Codul anterior, iar nu şi NCPC, sub imperiul căruia cercetarea procesului se va desfăşura în camera de consiliu; în această fază procesuală ar urma să se soluţioneze şi eventualele excepţii de necompetenţă [art. 208 alin. (1), art. 232 alin. (2) pct. 1 NCPC]3). Desigur, cercetarea procesului în camera de consiliu se desfășoară cu citarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel, deci nu poate fi echivalată camera de consiliu cu o procedură necontradictorie.

5. Declinarea competenţei se dispune nu doar în favoarea altei instanţe judecătoreşti competente material sau teritorial, ci şi în cazul în care competenţa de soluţionare a cauzei aparţine altei secţii specializate ori, după caz, altui complet specializat din cadrul aceleiaşi instanţe. Este o noutate care rezultă din art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC, fără corespondent în dispoziţiile Codului anterior.

6. Soluţia este binevenită, întrucât se previne situaţia actuală, în care transferul între secţii, deşi dispus prin încheiere prin care se admite excepţia necompetenţei materiale „funcţionale”, este privit doar ca un simplu proces administrativ intern, nefi ind admisă nici posibilitatea confl ictului de competenţă. Se poate, aşadar, ca pricina să fi e soluţionată de secţia „greşită”, chestiune care să fi e descoperită abia în căile de atac, ceea ce, în vechea reglementare, ducea la casarea cu trimitere spre rejudecare, către secţia „competentă”.

7. Chiar şi în noua reglementare a regimului de invocare a necompetenţei, s-a clarifi cat regimul juridic al invocării necompetenţei secţiei ori completului specializat – dispoziţiile art. 130-132 NCPC fi ind pe deplin aplicabile; ca atare, dosarul nu poate fi trimis altei secţii după primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate [ori, după caz, după termenul acordat conform art. 131 alin. (2) NCPC] – şi, mai ales, regimul juridic aplicabil în situaţia în care declinările de competenţă între secţii au caracter reciproc. Considerăm însă că, de vreme ce dosarul nu este trimis altei instanţe, ar trebui ca declinarea de competenţă între secţii sau complete specializate să fi e dispusă prin încheiere, iar nu prin sentinţă4).

1) Şi să conducă la situaţii destul de bizare. Astfel, dacă confl ictul negativ de competenţă intervine între o judecătorie şi un tribunal, acesta va fi soluţionat de curtea de apel. Dacă însă, în vechea reglementare, sentinţa judecătoriei ar fi fost recurată, tribunalul ar fi putut pronunţa o hotărâre obligatorie pentru judecătorie, modifi când hotărârea de declinare a competenţei, în sensul respingerii excepţiei de necompetenţă.

2) A se vedea D. Atasiei, H. Ţiţ, op. cit., p. 63, unde se propune şi reformularea textului, în sensul că hotărârea de declinare ar urma să fi e irevocabilă, pentru a putea fi formulată contestaţie în anulare, dacă părţile nu au fost legal citate. Chiar dacă această propunere nu a fost urmată de legiuitor, ea relevă sufi cient de exact că excepţia nelegalei citări primează faţă de excepţia de necompetenţă.

3) Potrivit art. XII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului se desfășoară în ședinţă publică, dacă legea nu prevede altfel. De vreme ce se referă la cercetarea procesului în procedura contencioasă de drept comun, acest text nu amână aplicarea normelor speciale cuprinse în Noul Cod, conform cărora anumite cereri se soluţionează în camera de consiliu, cu atât mai mult cu cât aceste norme își găsesc adesea corespondent și în reglementarea anterioară.

4) Nu se poate vorbi de o forţă juridică superioară a sentinţei faţă de încheiere în acest context. Astfel, dacă una din secţii îşi declină competenţa prin încheiere, iar cealaltă prin sentinţă, declinările fi ind reciproce, suntem în prezenţa unui confl ict negativ de competenţă.


Gh.-L. Zidaru 407

Art. 132

8. B. De asemenea, în acord cu soluţia susţinută de multă vreme, în cazul necompetenţei generale, dacă competenţa de soluţionare a cauzei aparţine unui organ cu activitate jurisdicţională, instanţa nu va respinge cererea, ci îşi va declina competenţa în favoarea organului jurisdicţional respectiv [art. 132 alin. (3) NCPC]5).

9. C. În reglementarea anterioară a fost controversată posibilitatea instanţei judecătoreşti de a-şi declina competenţa în favoarea tribunalului arbitral ori, invers, posibilitatea acestuia din urmă de a-şi declina competenţa în favoarea instanţei statale. În raport de natura contractuală a arbitrajului, de specifi cul constituirii şi al modalităţii de învestire a tribunalului arbitral s-a răspuns negativ, arătându-se că instanţa statală ori, după caz, tribunalul arbitral care îşi constată necompetenţa trebuie să se declare necompetente, fi ind exclusă soluţia declinării6).

10. În noua reglementare se adoptă o soluţie nuanţată, pentru ipoteza în care părţile au încheiat o convenţie arbitrală, iar aceasta este invocată în faţa instanţei sesizate cu nerespectarea convenţiei (art. 554 NCPC):

a) în cazul în care arbitrajul este organizat de o instituţie permanentă de arbitraj, instanţa judecătorească îşi va declina competenţa în favoarea organizaţiei sau instituţiei pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat, care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral;

b) în cazul arbitrajului ad-hoc, instanţa va respinge cererea, ca nefi ind de competenţa instanţelor judecătoreşti, soluţie explicabilă, întrucât tribunalul arbitral nu este, prin ipoteză, constituit şi nici nu există o instituţie permanentă de arbitraj care ar putea primi dosarul şi lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral.

În mod corelativ, art. 579 alin. (3) NCPC prevede că dacă tribunalul arbitral hotărăşte că nu este competent să soluţioneze litigiul cu care a fost sesizat, îşi declină competenţa printr-o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula acţiunea în anulare, prevăzută la art. 608, fi ind, aşadar, defi nitivă.

11. D. În cazul necompetenţei internaţionale a instanţelor române, precum şi în situaţia în care cauza este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, declinarea competenţei nu mai este posibilă, cererea urmând a fi respinsă, după caz, ca nefi ind de competenţa jurisdicţiei române [art. 1.070 alin. (1) NCPC7)] ori ca inadmisibilă [art. 132 alin. (3) a contrario şi (4) NCPC].

12. În lipsa unei reglementări, calea de atac împotriva hotărârii prin care se pronunţă una din aceste soluţii ar fi fost determinată potrivit dreptului comun, fi ind cea prevăzută de lege cu privire la hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei8). Însă art. 132 alin. (4) NCPC

5) A se vedea şi D.D. Şerban, Explicaţii privind admisibilitatea declinării de competenţă între un organ administrativ jurisdicţional şi o instanţă de judecată, în Dreptul nr. 8/2010, pp. 203-204.

6) În acest sens, precum şi pentru o sinteză a opiniilor divergente exprimate în doctrină şi în jurisprudenţă, a se vedea B. Ştefănescu, Despre confl ictul de competenţă între instanţa judecătorească şi instanţa de arbitraj, în RRDP nr. 1/2012, pp. 31 şi urm.

7) Soluţia se regăseşte şi în cuprinsul art. 157 din Legea nr. 105/1992 cu privire la raporturile de drept internaţional privat, normă abrogată la data intrării în vigoare a NCPC [art. 83 lit. e) din Legea nr. 76/2012].

8) Aceasta este interpretarea care se impune, întrucât suntem în prezenţa unei hotărâri de respingere a cererii, în urma admiterii unei excepţii cu caracter peremptoriu, iar nu în prezenţa unei hotărâri prin care competenţa este declinată în favoarea altei instanţe judecătorești, care ar urma să judece pricina. În același

Cartea I

408 Gh.-L. Zidaru

Art. 132

instituie o soluţie diferită, hotărârea fi ind supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.

Faţă de consecinţele deosebit de importante pe care le implică respingerea cererii pentru necompetenţa instanţelor române, avem rezerve faţă de opţiunea ca recursul să fi e soluţionat de instanţa ierarhic superioară (care poate fi şi un tribunal, bunăoară). Având în vedere că, pe de-o parte, aceste cauze pun importante probleme de principiu, privesc dreptul de acces la justiţie al reclamantului şi dispoziţii legale foarte complexe, cuprinse îndeosebi în dreptul european, pot infl uenţa (mediat) soluţia pe fond (ca urmare a dreptului internaţional privat diferit din statul instanţei considerate a fi competentă), iar, pe de altă parte, ele nu sunt frecvente, ci dimpotrivă, soluţii de acest gen sunt foarte rare, era mult mai bine ca recursul să fi fost soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit dreptului comun [art. 483 alin. (3) NCPC], şi aceasta indiferent de instanţa care ar pronunţa hotărârea recurată.

13. E. Este posibilă declinarea competenţei în favoarea unei instanţe din alt stat membru al Uniunii Europene?

Sub imperiul dispoziţiilor art. 157 din Legea nr. 105/1992 [care se regăsesc, în esenţă, în cuprinsul art. 1.070 alin. (1) NCPC] nu au existat controverse, în doctrină, respectiv în practica judiciară, asupra imposibilităţii declinării de competenţă în favoarea unei instanţe străine. Nu acelaşi lucru se poate spune despre situaţia în care aplicabil este Regulamentul Bruxelles I.

14. În doctrina română s-a arătat, într-o opinie, că sub imperiul Regulamentului nr. 44/2001 se poate declina competenţa în favoarea unei instanţe străine dintr-un stat membru al Uniunii Europene1).

sens, a se vedea C. Mîneran, Admisibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii de respingere a cererii de chemare în judecată ca nefi ind de competenţa instanţelor române, studiu disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data de 6 martie 2013).

1) A se vedea, spre ex.: M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, pp. 300-301; M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, pp. 546-547; Cl.C. Dinu, Normele de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 256; în V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 169, nota 1 se citează această din urmă lucrare, însă se menţionează că „există totuşi şi opinii în sensul că nu s-ar putea învesti în acest fel o instanţă din altă ţară, fi e ea şi membră a Uniunii Europene, ci soluţia ar trebui să fi e cea prevăzută în Legea nr. 105/1992, respectiv respingerea cererii, ca nefi ind de competenţa instanţelor române”. În I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 637, se menţionează, pe de-o parte, că instanţa română necompetentă se declară necompetentă, însă, pe de altă parte, în secţiunea consacrată litispendenţei şi conexităţii se arată că „Litispendenţa implică «declinarea competenţei»”. Această opinie pare a se întemeia preponderent pe traducerea în limba română a Regulamentului nr. 44/2001 (şi îndeosebi pe traducerea acestuia în cuprinsul Legii nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, care a transpus – cu unele modifi cări interesante – Regulamentul nr. 44/2001 în legislaţia română pentru perioada anterioară aderării la Uniunea Europeană). Se pare însă că nu au fost avute în vedere şi alte traduceri ale Regulamentului, precum şi doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate în statele-parte la Convenţia de la Bruxelles din 1968, care sunt cele mai vechi state membre ale Uniunii Europene şi care au o îndelungată tradiţie în ce priveşte aplicare textelor Convenţiei (care se regăsesc, în cea mai mare parte, şi în cuprinsul Regulamentului).


Gh.-L. Zidaru 409

Art. 132

15. În cealalată opinie, la care subscriem, s-a arătat însă că şi sub imperiul Regulamentului, soluţia corectă este respingerea cererii, ca nefi ind de competenţa instanţelor române, iar nu declinarea competenţei în favoarea unei instanţe străine1).

16. În literatura de specialitate germană s-a arătat că Regulamentul Bruxelles I nu prevede declinarea competenţei în alt stat membru, întrucât o asemenea soluţie nu poate fi pusă în practică, urmare a diferenţelor care există între legislaţiile statelor membre cu privire la cerinţele aplicabile cererii de chemare în judecată2). De asemenea, s-a arătat că declinarea competenţei în favoarea altei instanţe (eventual chiar exclusiv) competente, din alt stat membru, nu este posibilă, ca urmare a unor considerente privitoare la suveranitatea statelor: niciun stat nu recunoaşte instanţelor altui stat membru competenţa de a învesti valabil propriile jurisdicţii. Ca urmare, dispoziţiile naţionale privitoare la declinarea competenţei în favoarea altei instanţe (din acelaşi stat) nu sunt aplicabile nici în mod direct şi nici pe cale de analogie, ceea ce poate avea consecinţe nedorite pentru reclamant, în ce

1) În acest sens, pe bună dreptate, a se vedea G. Răducan, C.M. Niţă, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială („Bruxelles I”). Comentarii şi explicaţii privind aplicarea în dreptul intern şi în dreptul european”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 104-110, unde se arată, între altele, că „nu este în niciun caz vorba despre instituţia similară a declinării competenţei din dreptul intern. (…) Atât pentru momentul în care a funcţionat Legea nr. 187/2003, cât în privinţa normelor similare din Regulamentul CE nr. 44/2001, în ceea ce ne priveşte, am apreciat constant că soluţia procedurală corectă este similară celei prevăzute de art. 157 din Legea nr. 105/1992, respectiv se respinge cererea ca nefi ind de competenţa instanţelor române, o soluţie peremptorie, de inadmisibilitate”.

În acelaşi sens, I. Leş, Tratat, 2010, p. 294: „Este evident că nici în acest caz soluţia declinării de competenţă nu se poate dispune de către instanţa sesizată (…) Într-adevăr, o jurisdicţie străină nu poate dispune trimiterea unei cauze spre soluţionare la o instanţă ce nu aparţine de sistemul său judiciar, căci principiul suveranităţii statelor obligă la abţinere de la orice ingerinţă în privinţa atribuţiilor autorităţilor publice din alt stat. În prezent, soluţia respingerii cererii ca nefi ind de competenţa instanţelor române este prevăzută în mod expres de art. 157 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat”. De asemenea, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 221 (autorul nu distinge între situaţiile în care instanţa competentă ar fi situată într-un stat membru, respectiv într-un stat terţ). În același sens, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 344.

Foarte recent, s-a arătat că „în cazul unei necompetenţe internaţionale, introducerea greșită a cererii nu va mai avea același efect (al învestirii instanţei desemnate a fi competente și al trimiterii dosarului – n.n., Gh.-L.Z.), admiterea excepţiei conducând la dezînvestirea instanţelor române, fără a se realiza o învestire a instanţei străine cu soluţionarea aceleiași pricini. Concluzia este valabilă atât în situaţia în care instanţa română își reţine necompetenţa considerând competent un alt stat membru al Uniunii Europene în condiţiile Regulamentului nr. 44/2001 (...) sau ale Regulamentului nr. 2201/2003, cât și atunci când soluţia este pronunţată pe baza dispoziţiilor interne de drept internaţional privat.(...) niciunul dintre actele normative europene nu reglementează un mecanism care să permită trimiterea dosarului de către instanţa iniţial învestită, către instanţa din statul membru considerată competentă. Totodată, în cuprinsul regulamentelor nu există niciun fel de dispoziţie în baza căreia să se considere că cea de-a doua instanţă ar fi sesizată prin hotărârea de necompetenţă pronunţată de prima instanţă, astfel încât să se poată afi rma că ne afl ăm în prezenţa aceleiași proceduri judiciare. De altfel, niciunul dintre articolele menţionate nu face referire la o declinare de competenţă, ci doar la o declarare a necompetenţei din partea instanţei afl ată într-o astfel de situaţie”. În acest sens, a se vedea C. Mîneran, loc. cit.

2) A se vedea B. Hess, op. cit., p. 320; de asemenea, L. Rosenberg, K.H. Schwab, P. Gottwald, op. cit., p. 194.

Cartea I

410 Gh.-L. Zidaru

Art. 132

priveşte cheltuielile de judecată, posibila incidenţă a prescripţiei extinctive şi posibilitatea de apariţie a unui confl ict negativ de competenţă1).

S-a arătat, de asemenea, că sub imperiul Regulamentului Bruxelles I, declinarea competenţei este „un corp străin” şi ca urmare inadmisibilă, întrucât ideea unei declinări cu efecte obligatorii ar aduce atingere principiului potrivit căruia fi ecare instanţă decide în mod autonom asupra propriei sale competenţe. Hotărârea de declinare a competenţei nu poate fi nici recunoscută potrivit art. 32 şi urm. din Regulament, întrucât ea nu produce efecte de drept substanţial, privitoare la raporturile juridice dintre părţi, ci doar efecte de ordin procesual, desemnând instanţa competentă să soluţioneze cauza părţilor.2)

17. Această soluţie se impune, chiar dacă textele Regulamentului nu sunt, într-adevăr, toate atât de clare cât ar fi fost necesar ori cel puţin de dorit. Astfel, prevederile din Regulament care privesc litispendenţa (art. 27) şi conexitatea (art. 28)3) arată, în mod nu foarte inspirat, că instanţa sesizată ulterior îşi poate declina competenţa în favoarea instanţei străine, ceea ce poate sugera juristului obişnuit cu mecanismul intern al declinării competenţei că suntem în prezenţa unei declinări de competenţă în sensul uzual, al trimiterii dosarului instanţei considerate competente. Nici alte versiuni lingvistice nu sunt concludente în această privinţă, întrucât ele nu exclud (sufi cient de limpede) acest înţeles4), însă ni se pare relevant

1) În acest sens, a se vedea Th. Rauscher, P. Mankowski, op. cit., pp. 625-626. În ce priveşte posibilitatea confl ictului negativ de competenţă, învederăm că aceasta nu ar fi înlăturată prin posibilitatea declinării de competenţă în alt stat – aceasta nefi ind (prin ipoteză) obligatorie pentru instanţa căreia i s-a trimis dosarul, care şi-ar putea declina, la rândul său, competenţa în favoarea instanţei sesizate iniţial – în lipsa posibilităţii de a se pronunţa un regulator de competenţă ori a efectului obligatoriu al declinării de competenţă. În acelaşi sens, s-a arătat că „un transfer al procedurii ori o declinare a cauzei către instanţa competentă nu este prevăzută nici de Regulament, nici de Convenţie (este vorba despre Convenţia de la Bruxelles din 1968, care a precedat Regulamentul Bruxelles I – n.n., Gh.-L.Z.); ca atare, spre deosebire de procesul civil intern, nu există posibilităţi procesuale pentru a menţine efectele sesizării instanţei necompetente” [Th. Rauscher, Internationales Privatrecht. Mit internationalem und europäischem Verfahrensrecht (Drept internaţional privat. Cu drept procesual civil european şi internaţional), ed. a III-a, Ed. C.F. Müller, Heidelberg, 2009, p. 427].

2) În acest sens, a se vedea H. Wais, Zwischenstaatliche Zuständigkeitsverweisung im Anwendungsbereich der EuGVVO sowie Zuständigkeit nach Art. 24 S 1 EUGVVO bei rechtsmissbräuchlicher Rüge der Unzuständigkeit – zu Hoge Raad, 7 mai 2010 (Declinarea interstatală a competenţei în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I, precum şi competenţa potrivit art. 24 din Regulament, în cazul invocării abuzive a necompetenţei – notă la Hoge Raad, hotărârea din 7 mai 2010), în IPRax 2012, pp. 91-95.

3) La textele corespunzătoare din Legea nr. 187/2003 (art. 31-33) fac trimitere M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 300 (la nivelul anului 2005, când această lege era încă în vigoare şi singura aplicabilă în România), precum și I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 637 (însă la un moment la care Legea nr. 187/2003 era deja abrogată).

4) Art. 27 alin. (2) din Regulament prevede în limba franceză că „le tribunal saisi en second lieu se dessaisit en faveur de celui-ci”; în limba engleză, că „the court fi rst seised shall decline jurisdiction in favour of that court”; în limba germană, că „das später angerufene Gericht erklärt sich zugunsten dieses Gerichts für unzuständig” (aceasta, în tot cazul, înseamnă că instanţa sesizată ulterior doar se declară necompetentă în favoarea instanţei mai întâi sesizate, ceea ce nu implică transpunerea dosarului la instanţa respectivă). Credem că cheia de înţelegere a acestor texte este stabilirea sensului corect al noţiunii de „desesizare”, utilizată în varianta franceză, respectiv de „to decline jurisdiction”, din varianta engleză. A „declina” înseamnă a nega. Desesizare înseamnă că instanţa se declară necompetentă. O face arătând cui îi revine competenţa, dar fără a trimite dosarul instanţei respective, întrucât, pentru motivele explicate


Gh.-L. Zidaru 411

Art. 132

că nici sub imperiul textelor corespunzătoare din Convenţia de la Bruxelles din 1968, care erau foarte asemănătoare cu cele din Regulament, în privinţa aspectului aici discutat, nici rapoartele relevante (Jenard, Schlosser), nici expunerea de motive a Comisiei Europene la proiectul de Regulament ori considerentele Regulamentului1), nici doctrina statelor membre şi nici soluţiile jurisprudenţei nu au reţinut posibilitatea declinării competenţei de la o instanţă dintr-un stat membru în favoarea unei instanţe din alt stat membru. Este greu de crezut că o asemenea posibilitate – revoluţionară pentru dreptul procesual civil internaţional – a fost instituită de Convenţia de la Bruxelles încă din 1968, fără ca cineva să observe acest lucru.

18. Mai mult, în ce ne priveşte, hotărâtoare este împrejurarea că sediul materiei în privinţa soluţiilor pronunţate de instanţa care îşi constată propria necompetenţă internaţională este alcătuit de art. 25 şi 26 alin. (1) din Regulament, iar nu de textele referitoare la litispendenţă şi conexitate (art. 27-28). Din art. 25 şi 26 alin. (1) rezultă foarte clar că instanţa se declară necompetentă, nefi ind vorba, în niciun fel, despre declinarea competenţei în favoarea unor instanţe din alte state membre ale Uniunii Europene2). Practic, din perspectiva dreptului procesual civil român, soluţia corectă este respingerea cererii, ca nefi ind de competenţa instanţelor române3).

deja în text, o asemenea soluţie nu este posibilă între instanţele din state diferite. Aşadar, noţiunea de „declinare” are o semnifi caţie diferită de cea din dreptul intern.

1) În expunerea de motive a Comisiei (pct. 4.5) se arată că în materia litispendenţei şi a conexităţii nu au fost efectuate modifi cări, cu excepţia defi nirii autonome a momentului sesizării instanţei. Cu privire la art. 25 şi 26 nu se face nicio menţiune de interes în contextul discuţiei de faţă. Considerentul nr. 19 din preambulul Regulamentului subliniază continuitatea noii reglementări faţă de Convenţia de la Bruxelles.

2) Art. 25 şi art. 26 alin. (1) din Regulament, în versiunea în limba franceză, prevăd că „le juge se déclare d’offi ce incompétent”; potrivit aceloraşi texte, în limba engleză, se arată că „the court shall declare of its own motion that it has no jurisdiction”; în limba germană, textele prevăd că „Das Gericht (…) hat sich von Amts wegen für unzuständig zu erklären” – toate formulările converg limpede către o respingere a cererii pentru necompetenţă.

În jurisprudenţa germană s-a decis că „cererea subsidiară a reclamantului, de declinare a competenţei în favoarea Tribunalului de Comerţ din Paris, nu poate fi primită. Nici prevederile Convenţiei de la Bruxelles, nici ale art. 281 ZPO (C. pr. civ. german – n.n., Gh.-L.Z.), care privesc doar competenţa teritorială şi pe cea materială, nu însă şi competenţa internaţională, nu permit o declinare transfrontieră a competenţei, în favoarea unei instanţe străine. Ca urmare, de vreme ce în ţară nu există nicio instanţă competentă internaţional, cererea subsidiară de declinare a competenţei trebuie respinsă” [OLG Düsseldorf, hotărârea din 16 martie 2000, apud RIW („Recht der internationalen Wirtschaft”, „Dreptul economiei internaţionale”) 2001, pp. 63-65].

În fi ne, în raportul Jenard (p. 39), publicat în Jurnalul Ofi cial al Comunităţilor Europene nr. C 59/1 din 1979, se arată, de asemenea, că „Articolul 20 (echivalentul art. 26 din Regulament – n.n., Gh.-L.Z.) este unul din cele mai importante articole ale Convenţiei: el se aplică atunci când pârâtul nu se înfăţișează; în acest caz, instanţa trebuie să verifi ce din ofi ciu dacă este competentă potrivit Convenţiei. Dacă nu constată că există un temei pentru a se considera competentă, instanţa este obligată să se declare necompetentă. Această obligaţie este în mod evident incidentă chiar și atunci când nu este în discuţie o normă de competenţă exclusivă”.

3) Cele de mai sus nu exclud ca în viitor, pe măsură ce armonizarea dreptului procesual civil al statelor membre va continua, îndeosebi în ce priveşte condiţiile de sesizare a instanţei şi garanţiile procesuale minime ce trebuie asigurate, dreptul Uniunii Europene să prevadă şi posibilitatea declinării competenţei dintr-un stat în altul. Credem însă că această soluţie presupune un grad avansat de armonizare a dispoziţiilor procedurale, care nu va fi atins pe termen mediu.

Cartea I

412 Gh.-L. Zidaru

Art. 132

19. Am dezvoltat motivele pentru care declinarea competenţei în alt stat membru al Uniunii Europene, în sensul în care această noţiune îl are în dreptul procesual civil român, este inadmisibilă, întrucât în practica judiciară continuă să apară soluţii de declinare, urmate de trimiterea dosarului către instanţa străină considerată competentă1). Din fericire, această optică jurisprudenţială este minoritară, întrucât predomină soluţiile de respingere a cererii, ca nefi ind de competenţa instanţelor române.

Jurisprudenţă

1. Hotărârea tribunalului arbitral, prin care şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea instanţei de drept comun, în aplicarea dispoziţiilor art. 158 C. pr. civ., produce două efecte: unul negativ, de dezînvestire a tribunalului arbitral care a pronunţat-o, dobândind autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte acel tribunal, şi unul pozitiv, reprezentat de posibilitatea de învestire a instanţei competente. Întrucât prin hotărârea arbitrală a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unei instanţe judecătoreşti, împotriva acesteia nu poate fi exercitată acţiunea în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. pr. civ. (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1110 din 15 martie 2011, disponibilă pe www.scj.ro). Notă: Soluţia este consacrată expres de art. 579 alin. (3) NCPC (n.n., Gh.-L.Z.).

2. În conformitate cu dispoziţiile art. 1591 C. pr. civ., necompetenţa generală a instanţelor judecătorești poate fi invocată de părţi sau de către instanţă în orice stare a pricinii. Acestei necompetenţe generale i se subsumează și cea determinată de faptul că pricina nu revine spre soluţionare instanţelor române, aspect pe care pârâta-apelantă l-a invocat de altfel și în faţa instanţei de fond (...)”. Reţinându-se că între părţi s-a încheiat o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor germane, care atrage aplicabilitatea art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001, s-a reţinut că prevederile acestuia „se aplică în mod prioritar în raport cu normele Codului de procedură civilă, dat fi ind prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţie, așa încât nu poate fi reţinută susţinerea reprezentantului reclamantei privind aplicarea prevederilor art. 10 C. pr. civ., dar și în raport de dispoziţiile Legii nr. 105/1992 (invocată de apelantă), lege în vigoare la data învestirii instanţei, dar care constituie numai dreptul comun în materie. (...) Suntem așadar în prezenţa unui contract comercial internaţional încheiat între două societăţi comerciale ce își au reședinţa obișnuită, fi ecare

1) A se vedea, de ex., Jud. Beiuș, sent. civ. nr. 78 din 15 ianuarie 2013, nepublicată. Instanţa a reţinut în mod just că nu este competentă internaţional să soluţioneze pretenţiile având ca obiect executarea unui contract, în condiţiile în care pârâta a invocat necompetenţa decurgând din convenţia părţilor, care au prorogat competenţa în favoarea instanţei din Nicosia (Cipru). Astfel, s-a reţinut corect că în cauză există un element de extraneitate, decurgând din sediul pârâtei în Nicosia, iar cel puţin una din părţi avea domiciliul pe teritoriul unui stat membru, condiţiile de aplicare a art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001 fi ind îndeplinite. În schimb, soluţia (greșită) de declinare a competenţei – în locul respingerii cererii, ca nefi ind de competenţa instanţelor române – nu este motivată decât printr-o referire generică la Regulamentul nr. 44/2001.

Se pare că dosarul a fost trimis instanţei cipriote. Într-o asemenea situaţie, dacă instanţa străină nu se consideră legal învestită și restituie dosarul, judecata nu se reia în faţa instanţei române, întrucât aceasta s-a declarat, deja, necompetentă. Nu suntem nici în prezenţa unui confl ict negativ de competenţă, întrucât instanţa străină nu s-a declarat necompetentă, ci nu s-a considerat legal învestită prin „declinare”. Partea interesată poate însă sesiza direct instanţa străină, competentă potrivit Regulamentului nr. 44/2001, printr-o cerere de chemare în judecată distinctă, formulată potrivit lex fori.


Gh.-L. Zidaru 413

Art. 133

într-un alt Stat Membru, contract ale cărui clauze s-au completat cu o înţelegere cunoscută și acceptată de către acestea, ce are ca obiect stabilirea legii și jurisdicţiei aplicabile litigiilor dintre ele. Potrivit acesteia, legea aplicabilă este cea a Republicii Federale Germania, iar locul exclusiv de jurisdicţie este cel de la sediul reclamantei, dispoziţie obligatorie pentru instanţa română și care stabilește o competenţă exclusivă. Nesocotirea acesteia și deci admiterea criticii privind încălcarea competenţei generale a instanţelor române impune concluzia privind temeinicia căii de atac și, în baza art. 296 C.pr.civ., schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii (C. Ap. Pitești, s. a II-a civ. cont. adm. fi sc., dec. nr. 64/A-C din 12 octombrie 20111), publicată în RRDJ nr. 6/2012, pp. 72-75). Notă: Se observă că instanţa nu și-a declinat competenţa în favoarea instanţei germane, în sensul atribuit noţiunii de „declinare” în legea procesuală internă, ci, în mod corect, a respins cererea ca nefi ind de competenţa instanţelor române (n.n., Gh-L.Z.).

3. Cu titlu preliminar, instanța arată că, prin ierarhia modului de soluționare a excepțiilor, excepția necompetenței generale a instanțelor române primează în raport cu toate celelalte excepții invocate în cauză, implicit în raport cu excepția necompetenței materiale a Trib. Mureș. (...) Potrivit art. 28 din Normele unitare pentru garanțiile cererii (este vorba despre un corp de clauze standard, aplicabile în temeiul convenției părților – n.n., Gh.-L.Z.), cu excepția cazului în care se prevede altfel în garanția bancară, orice litigiu între garant și benefi ciar se soluționează exclusiv de către instanța competentă din țara locului de desfășurare a activității garantului. În cauză, garantul R.B. ZRT își are sediul în Budapesta, Ungaria, fapt de natură a înlătura competența instanțelor române. Aceeași concluzie se impune și din interpretarea dispozițiilor Regulamentului CE nr. 44/2001, în cauză nefi ind incident niciunul din cazurile derogatorii de la stabilirea competenței instanțelor din statul membru în care pârâtul își are domiciliul. (...) Pentru toate aceste considerente, având în vedere și dispozițiile art. 137 C. pr. civ., art. 25 din Regulamentul CE nr. 44/2001, respectiv art. 157 din Legea nr. 105/1992, instanța urmează a admite excepția invocată, cu consecința respingerii prezentei acțiuni ca nefi ind de competența instanțelor române. (Trib. Mureș, s. civ., sent. nr. 981 din 9.04.2013, nepublicată).

Art. 133. Confl ictul de competenţă. Cazuri

Există confl ict de competenţă:

1. când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece același proces;

2. când două sau mai multe instanţe și-au declinat reciproc competenţa de a judeca același

proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită își declină la rândul său

competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Comentariu

1. Prin confl ict de competenţă se înţelege situaţia în care două sau mai multe instanţe judecătoreşti ori alte organe cu activitate jurisdicţională se consideră deopotrivă competente

1) Irevocabilă prin respingerea recursului, prin dec. nr. 3176 din 13 iunie 2012 pronunţată de ÎCCJ, s. a II-a civ., nepublicată.

Cartea I

414 Gh.-L. Zidaru

Art. 133

să soluţioneze o pricină sau, dimpotrivă, se consideră toate necompetente şi îşi declină reciproc competenţa1).

2. Pentru a exista confl ict de competenţă, este necesar ca soluţiile instanţelor implicate în confl ict să privească aceeaşi cauză (aşadar, trebuie să existe identitate de părţi, obiect şi cauză).

3. În dreptul român, hotărârea de declinare a competenţei nu produce efecte obligatorii pentru instanţa de trimitere, care este ţinută, la rândul său, să-şi verifi ce competenţa2), potrivit art. 131 NCPC.

4. Termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă, de către instanţă din ofi ciu ori de către părţi, sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în faţa instanţei de trimitere. De vreme însă ce procedura prealabilă scrisă s-a desfăşurat la instanţa sesizată iniţial şi – apreciem noi – nu se impune refacerea ei la instanţa competentă, în cazul în care instanţa sesizată prin declinare de competenţă este necompetentă relativ, ar urma ca pârâtul să poată invoca excepţia de necompetenţă la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa acestei instanţe.

5. Confl ictul pozitiv de competenţă se iveşte când două sau mai multe instanţe sunt sesizate cu aceeaşi pricină şi se declară competente să o soluţioneze3). Ca urmare, dacă una dintre instanţele implicate este necompetentă, trebuie invocată excepţia de necompetenţă şi numai dacă excepţia este respinsă, confl ictul de competenţă devine actual. Totodată, în situaţia în care instanţele sunt deopotrivă competente şi nu se poate invoca excepţia de necompetenţă (precum în cazul competenţei teritoriale alternative)4), se va invoca excepţia de litispendenţă, care, dacă ar fi admisă, ar duce la reunirea cauzelor pe rolul instanţei mai întâi sesizate. Numai dacă excepţia de litispendenţă este respinsă – prin ipoteză, greşit, întrucât cele două pricini sunt identice – confl ictul pozitiv de competenţă devine actual. Ca atare, instanţa ierarhic superioară comună, competentă să soluţioneze confl ictul, va fi sesizată de instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă5).

6. Confl ictul negativ de competenţă se iveşte când două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi cauză şi-au declinat reciproc competenţa. S-a arătat că nu este sufi cient ca declinările de competenţă să fi e succesive, ci mai este necesar ca cel puţin două dintre instanţele implicate să intre în contradicţie6). Condiţia reţinută anterior, ca hotărârile prin care

1) A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 172. Art. 20 alin. (2) C. pr. civ. anterior „trebuie înţeles în sensul că există confl ict negativ şi atunci când instanţa de control judiciar este cea care „declară necompetentă” instanţa sesizată prin declinare, anulându-i sau casându-i hotărârea. Altfel spus, soluţia instanţei de control judiciar substituie soluţia instanţei a cărei hotărâre este supusă verifi cării”. În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Comentariu la dec. nr. 464 din 11 iulie 2008 a C. Ap. Iaşi, în RRDJ nr. 2/2009, pp. 182-184.

2) A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 301.3) Pentru amănunte, a se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, pp. 208-210;

V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 173. 4) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 445. 5) În măsura în care cele două pricini sunt identice, iar ambele instanţe sunt competente (într-un caz

de competenţă alternativă), instanţa învestită cu soluţionarea confl ictului de competenţă va constata că există litispendenţă şi va dispune reunirea dosarelor la instanţa mai întâi învestită ori, după caz, la instanţa superioară în grad, după distincţiile art. 138 alin. (3) şi (4) NCPC.

6) În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, dec. civ. nr. 258 din 25 februarie 1955, apud G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 66; a se vedea și: V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011,


Gh.-L. Zidaru 415

Art. 133

instanţele şi-au declinat reciproc competenţa să fi e irevocabile, nu mai este de actualitate, având în vedere că, potrivit noii reglementări, hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă niciunei căi de atac.

7. Deşi în doctrină se reţine adesea condiţia ca cel puţin una din instanţele implicate în confl ict să fi e competentă1), în realitate, această chestiune nu condiţionează pronunţarea regulatorului de competenţă, ci efectele lui. Astfel, se admite că dacă una dintre instanţele implicate în confl ict este competentă, stabilirea competenţei în favoarea sa produce efecte obligatorii, în vreme ce desemnarea drept competentă a unei instanţe terţe, căreia dosarul îi este trimis pe cale „administrativă”2), nu ar împiedica-o pe aceasta din urmă să-şi verifi ce competenţa3).

8. În cazul în care, potrivit anumitor dispoziţii tranzitorii speciale, norme noi de competenţă sunt aplicabile și cauzelor în curs de judecată, care urmează a fi trimise „pe cale administrativă” instanţelor devenite competente potrivit legii noi [de ex., art. XXIII din Legea nr. 2/2013], se ridică mai multe probleme cu privire la actul de procedură prin care instanţa se desesizează, modul în care va proceda instanţa sesizată și posibilitatea declanșării unui confl ict negativ de competenţă, în cazul în care cele două instanţe interpretează în mod diferit norma tranzitorie4).

Sub primul aspect, credem că este necesar ca instanţa pe rolul căreia se afl ă pricina să pronunţe o încheiere de scoatere a dosarului pe rol, fi e și sumar motivată cu referire la norma care prevede „trimiterea administrativă” a dosarului. Instanţa sesizată ar urma să

p. 173; M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 307. Spre exemplu, dacă Jud. Ploieşti declină competenţa în favoarea Jud. Iaşi, iar aceasta din urmă în favoarea Jud. Târgu-Mureş, nu există confl ict de competenţă. Dacă însă Jud.Târgu-Mureş şi-ar declina competenţa în favoarea oricăreia dintre instanţele sesizate anterior, se iveşte confl ictul negativ de competenţă.

1) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 173. 2) În acest sens, într-o cauză în care confl ictul de competenţă s-a ivit între Jud. Buftea şi Jud.

Sectorului 4 Bucureşti, competenţa a fost stabilită în favoarea Jud. Cornetu, căreia dosarul i-a fost trimis „administrativ” [C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 46 din 12 ianuarie 2009, cu notă aprobativă de M. Tăbârcă (autoarea remarcă, pe bună dreptate, că ar fi excesiv de formală soluţia trimiterii „administrative” a dosarului către una din instanţele în confl ict, cu „indicaţia” declinării de competenţă în favoarea instanţei într-adevăr competente), în RRDJ nr. 4/2009, pp. 131-132].

3) În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., vol. I, 2005, p. 307. 4) Principial, considerăm criticabile astfel de soluţii legislative, întrucât este preferabil ca pricinile

afl ate în curs de judecată să fi e soluţionate de instanţele competente potrivit legii vechi, inclusiv în ce privește căile de atac. În acest fel, se previne tergiversarea soluţionării cauzelor și bulversarea sistemului judiciar prin deplasarea intempestivă a unui număr mare de dosare de la o categorie de instanţă la alta. Cu alte cuvinte, normele tranzitorii generale în materia normelor de competenţă, instituite de art. 725 alin. (2) C. pr. civ., respectiv de art. 25 alin. (2) NCPC, au raţiuni foarte serioase de a fi și este regretabilă tendinţa legiuitorului de a trece cu ușurinţă peste acestea, prin norme cu caracter derogatoriu.

Mai mult, prin norme tranzitorii precum cele prevăzute de art. II alin. (2) și (3) din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modifi carea și completarea Codului de procedură civilă, respectiv de art. XXIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 se încalcă un principiu fundamental în materia căilor de atac, respectiv soluţionarea apelului sau a recursului de către o instanţă superioară, iar nu de alt complet al instanţei care a pronunţat soluţia supusă controlului (situaţie problematică din perspectiva încrederii de care trebuie să se bucure înfăptuirea actului de justiţie în ochii persoanelor implicate în procedurile judiciare) și se bulversează, uneori pe un termen relativ lung, activitatea instanţelor judecătorești afectate de aplicarea acestor norme.

Cartea I

416 Gh.-L. Zidaru

Art. 134

înregistreze dosarul și, în măsura în care apreciază că trimiterea nu are suport legal, iar condiţiile legale cu privire la invocarea excepţiei de necompetenţă sunt îndeplinite, să-și decline competenţa, prin sentinţă, în favoarea instanţei iniţial învestite1). În această din urmă situaţie, este preferabil să se considere că sunt îndeplinite condiţiile confl ictului negativ de competenţă, dincolo de aspectul formal al încheierii de „trimitere pe cale administrativă”2), întrucât, în realitate, și aceasta implică o apreciere jurisdicţională asupra incidenţei legii noi în cauza respectivă, precum și asupra instanţei care a devenit competentă. Ca urmare, de vreme ce ambele instanţe, în substanţă, și-au declinat reciproc competenţa, iar cursul justiţiei se găsește întrerupt, această situaţie trebuie soluţionată rapid și potrivit unui mecanism legal previzibil, pentru a asigura dreptul de acces la justiţie al părţilor, precum și dreptul acestora de a fi judecate de instanţa prevăzută de lege. Or, acest mecanism nu poate fi decât acela al regulatorului de competenţă.

9. De regulă, confl ictul de competenţă are loc între instanţe judecătoreşti diferite. Prin excepţie, confl ictul poate exista între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională [art. 135 alin. (3) NCPC]3), respectiv între instanţa judecătorească şi un tribunal arbitral [art. 554 alin. (1) şi (3) NCPC]. În aceste situaţii, confl ictul este soluţionat de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei implicate în confl ict.

10. În raport de dispoziţiile art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC, confl ictul de competenţă poate avea loc şi între secţiile sau, după caz, completele specializate ale aceleiaşi instanţe4).

Art. 134. Suspendarea procesului

Instanţa înaintea căreia s-a ivit confl ictul de competenţă va suspenda din ofi ciu judecata cauzei

și va înainta dosarul instanţei competente să soluţioneze confl ictul.

Comentariu

1. Textul de lege preia în esenţă dispoziţiile art. 21 C. pr. civ.2. În cazul confl ictului negativ de competenţă, confl ictul se iveşte înaintea instanţei care

şi-a declinat competenţa în favoarea uneia dintre instanţele sesizate anterior, moment în care cel puţin două declinări au caracter reciproc.

1) Dacă trimiterile reciproce nu se întemeiază pe încheieri de scoatere de pe rol, ci au loc pur și simplu în temeiul unor adrese de înaintare, se poate ajunge la întreruperea cursului justiţiei. In extremis, una din instanţele implicate va trebui să înregistreze dosarul și să-și decline competenţa, iar instanţa de trimitere, dacă este cazul, să procedeze în același mod, declanșând confl ictul negativ de competenţă.

2) În același sens, a se vedea G. Boroi, prelegere susţinută cu privire la competenţă în NCPC (21 martie 2013), disponibilă pe www.inm-lex.ro.

3) S-a arătat întemeiat că această reglementare implică şi posibilitatea organului de jurisdicţie de a-şi declina competenţa în favoarea instanţei judecătoreşti; altminteri, nu s-ar putea ivi confl ictul negativ de competenţă. În acest sens, a se vedea L. Chiriazi, Comentariu critic la dec. nr. 1670 din 16 iunie 2010 a C. Ap. Cluj, s. com. cont. adm. fi sc., în RRDJ nr. 6/2011, pp. 45 şi urm.; în acelaşi sens, cu referire specială la posibilitatea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor de a-şi declina competenţa în favoarea instanţelor judecătoreşti, a se vedea D.D. Şerban, Explicaţii privind admisibilitatea declinării de competenţă între un organ administrativ jurisdicţional şi o instanţă de judecată, în Dreptul nr. 8/2010, pp. 203-204.

4) A se vedea infra, comentariul sub art. 136 NCPC.


Gh.-L. Zidaru 417

Art. 135

3. În cazul confl ictului pozitiv de competenţă, am arătat anterior momentele în care acesta devine actual. În doctrină s-a arătat că oricare dintre instanţele afl ate în confl ict poate să trimită dosarul instanţei competente să pronunţe regulatorul de competenţă1).

4. După cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei supreme, sesizarea instanţei în drept să hotărască asupra confl ictului de competenţă constituie un atribut exclusiv al instanţei înaintea căreia s-a ivit confl ictul2). Rezultă că niciuna dintre părţile în proces nu poate cere instanţei competente să dea un regulator de competenţă, întrucât o asemenea cerere nu se încadrează în dispoziţiile legale, fi ind inadmisibilă3).

5. De vreme ce sesizarea instanţei competente să soluţioneze confl ictul trebuie dispusă din ofi ciu, în condiţiile în care această obligaţie nu este îndeplinită, iar pricina rămâne în nelucrare, termenul de perimare nu începe să curgă, această situaţie nefi ind imputabilă părţilor [art. 416 alin. (3) NCPC]. Cu toate acestea, în cazul în care pricina ar rămâne în nelucrare timp de 10 ani, fără a se fi xa termen la instanţa competentă să soluţioneze confl ictul, cererea se perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părţilor, conform art. 423 NCPC.

Art. 135. Soluţionarea confl ictului de competenţă

(1) Confl ictul de competenţă ivit între două instanţe judecătorești se soluţionează de instanţa

imediat superioară și comună instanţelor afl ate în confl ict.

(2) Nu se poate crea confl ict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie și Jus tiţie. Hotărârea de

declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pro nunţată de Înalta Curte de Casaţie și

Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

(3) Confl ictul de competenţă ivit între o instanţă judecătorească și un alt organ cu activitate

jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în confl ict.

(4) Instanţa competentă să judece confl ictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea

părţilor, printr-o hotărâre defi nitivă.

Comentariu

1. Instanţa competentă să soluţioneze confl ictul de competenţă este desemnată de art. 135 alin. (1) printr-o formulă sintetică şi cuprinzătoare. Au fost astfel înlăturate controversele generate de caracterul lacunar al art. 22 alin. (1)-(3) C. pr. civ., care nu se referea explicit la ipoteza confl ictului de competenţă între tribunal şi o curte de apel4).

1) În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 175. 2) Confl ictul de competenţă se poate ivi şi înaintea unui organ cu activitate jurisdicţională (în acest

sens, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 142) ori, în condiţiile art. 136 alin. (1) şi (4) NCPC, înaintea altei secţii sau altui complet specializat al aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

3) În acest sens, a se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1688/1983; CSJ, s. civ., dec. nr. 204/1996, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 86. A se vedea, de asemene,a I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 223.

4) Ceea ce a determinat unele soluţii în practică potrivit cărora între tribunal şi curtea de apel nu poate exista confl ict de competenţă, declinarea competenţei de către curtea de apel fi ind obligatorie pentru tribunal [de ex., CSJ, s. com., dec. nr. 640/2003, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 87, în opinie majoritară; în opinia separată s-a precizat că un atare confl ict trebuie soluţionat de instanţa supremă, ca instanţa ierarhic superioară comună, chiar dacă acest caz nu este expres reglementat

Cartea I

418 Gh.-L. Zidaru

Art. 135

2. În cazul în care s-a ivit între secţii ori, după caz, complete specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, confl ictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 130 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit confl ictul [art. 136 alin. (2) NCPC].

3. În ce priveşte confl ictul de competenţă între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi orice altă instanţă, se admitea, sub imperiul vechiului Cod, că un asemenea confl ict nu poate exista, întrucât hotărârea Curţii de Casaţie este deopotrivă „declinator” şi „regulator” de competenţă1), fi ind aşadar obligatorie pentru instanţa în favoarea căreia instanţa supremă îşi declină competenţa.

4. Cu toate că art. 135 alin. (2) NCPC a preconizat, iniţial, modifi carea acestei reguli şi soluţionarea confl ictului de competenţă de către completul de 5 judecători, în forma modifi cată prin Legea nr. 76/2012, s-a revenit asupra acestei soluţii. Astfel, din dorinţa de degrevare a instanţei supreme, s-a legiferat soluţia tradiţională, potrivit căreia nu se poate crea confl ict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere2).

5. De asemenea, pentru a se asigura soluţionarea rapidă a confl ictelor de competenţă, art. 135 alin. (4) NCPC prevede că instanţa competentă să judece confl ictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre defi nitivă.

Credem că această din urmă soluţie se înscrie în fi losofi a generală a Noului Cod, de a asigura soluţionarea cât mai rapidă a oricăror incidente cu privire la competenţă, în scopul judecării într-un termen cel puţin rezonabil, dacă nu chiar optim şi previzibil a cauzelor civile. Reversul medaliei este că recursul ar fi permis analizarea unui număr mai mare de probleme de drept privind competenţa de către Curtea de Casaţie, în condiţiile în care noua reglementare a condiţiilor de invocare a necompetenţei va face ca situaţiile în care în recurs se vor discuta probleme cu privire la competenţă să fi e destul de rare (ceea ce, de altfel, în sine, este foarte bine).

6. În condiţiile art. XII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului se desfășoară în ședinţă publică, dacă legea nu prevede altfel. De vreme ce se referă la cercetarea procesului în procedura contencioasă de drept comun, acest text nu amână aplicarea normelor speciale cuprinse în Noul Cod, conform cărora anumite cereri se soluţionează în camera de consiliu, cu atât mai mult cu cât aceste norme își găsesc adesea corespondent și în reglementarea anterioară. Scopul normei este acela de a amâna aplicarea reglementării potrivit căreia orice proces se judecă în camera de consiliu, nicidecum de a generaliza judecata în ședinţă publică inclusiv în ce privește cererile în privinţa cărora judecata în camera de consiliu este prevăzută prin norme speciale cuprinse în Noul Cod ori în legile speciale. Ca urmare, confl ictele de competenţă se soluţionează în camera de consiliu3).

de art. 22 alin. (1)-(3) C. pr. civ., pe baza principiului dedus din examinarea situaţiilor prevăzute de acest text legal]. Achiesăm la această din urmă opinie.

1) A se vedea, de ex.: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 213; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 64; CSJ, SU, dec. nr. 5/1994, apud V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 446.

2) Aşadar, şi în dreptul român există un caz în care declinarea competenţei este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

3) În același sens, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 348.


Gh.-L. Zidaru 419

Art. 135

7. Se admite că regulatorul de competenţă are autoritate de lucru judecat, iar instanţa desemnată a fi competentă este obligată să judece cauza, sub rezerva apariţiei unor temeiuri noi, neverifi cate de instanţa care a pronunţat regulatorul1).

8. Credem însă că este preferabil să se considere că autoritatea lucrului judecat al regulatorului de competenţă este una deplină, privind şi chestiunile de fapt ori de drept care, deşi existente la data soluţionării confl ictului de competenţă, nu au fost totuşi discutate în cursul soluţionării incidentului, de niciuna din cele (cel puţin) trei instanţe implicate2). Altminteri, a admite discutarea, din nou, a competenţei, după ce aceasta a fost stabilită, ar însemna să se golească în bună măsură de conţinut şi de utilitate procedura soluţionării confl ictului de competenţă.

Jurisprudenţă

Considerentul esenţial care pare a fi condus tribunalul la o nouă declinare a competenţei pare a fi pronunţarea Deciziei nr. 53/2007 de către Cas. S.U. prin care s-a statuat că „Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”. Această decizie, care soluţionează divergenţe de interpretare a unor norme de drept substanţial, iar nu ale unor norme de competenţă, a fost pronunţată cu privire la un recurs în interesul legii, fi ind aplicabile dispoziţiile art. 329 C. pr. civ. (…).

Se impune, aşadar, concluzia că hotărârile judecătoreşti irevocabile, anterioare deciziei în interesul legii, sunt şi rămân obligatorii şi îşi produc toate efectele şi după pronunţarea, respectiv publicarea în Monitorul Ofi cial a deciziei respective. Această concluzie, care decurge în mod nemijlocit din art. 329 C. pr. civ. şi art. 15 din Constituţie, este valabilă atât pentru hotărârile prin care se soluţionează fondul pricinii, cât şi pentru hotărârile cu

1) În acest sens, a se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 214; V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 447; I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 229.

2) Ar urma, practic, ca o nouă declinare să fi e posibilă doar dacă normele de competenţă aplicabile se modifi că şi acestea sunt declarate de imediată aplicare şi proceselor în curs, prin derogare de la dreptul comun. În ce priveşte schimbarea împrejurărilor de fapt pe care se întemeiază competenţa, acestea nu sunt, ca regulă, luate în considerare (perpetuatio fori, cf. art. 106 NCPC, pentru ipoteza specifi că a competenţei după criteriul valoric). Cel puţin în condiţiile în care judecarea fondului este temporizată până la discutarea competenţei, nu este nerezonabil a cere deopotrivă părţilor şi instanţei să ia în considerare toate aspectele care pot infl uenţa competenţa, iar nu doar unele dintre ele, cu consecinţa imposibilităţii de a face acest lucru, după ce confl ictul de competenţă a fost rezolvat.

Desigur, s-ar putea obiecta că autoritatea lucrului judecat nu se poate întinde asupra unor chestiuni nediscutate, însă credem, în primul rând, că autoritatea lucrului judecat cuprinde şi acele chestiuni care deşi nu au fost, ar fi trebuit discutate cu ocazia ivirii confl ictului de competenţă şi, mai ales, analizate cu ocazia rezolvării acestuia, iar în al doilea rând, trebuie evitată multiplicarea confl ictelor de competenţă ori reiterarea discuţiilor cu privire la competenţă, după ce confl ictul a fost soluţionat. Pe de altă parte, nu pot fi aprobate acele soluţii de practică judiciară potrivit cărora regulatorul de competenţă irevocabil poate fi repus în discuţie în căile de atac, întrucât instanţa de control judiciar pur şi simplu nu ar fi ţinută de regulatorul de competenţă – soluţie care aneantizează orice utilitate a soluţionării confl ictului de competenţă şi, deci, nu poate fi , în niciun caz, primită.

Cartea I

420 Gh.-L. Zidaru

Art. 136

caracter intermediar, prin care o anumită chestiune de ordin procedural este soluţionată în mod irevocabil. Reglementând confl ictul de competenţă între două jurisdicţii şi procedura de soluţionare a acestuia, prin hotărâre supusă ea însăşi unei căi de atac, legiuitorul a voit ca, în acest mod, chestiunea competenţei de a judeca o cauză concretă să fi e defi nitiv soluţionată, nemaifi ind posibilă repunerea în discuţie a competenţei într-un stadiu ulterior al aceleiaşi proceduri, nici măcar în căile de atac exercitate împotriva hotărârii asupra fondului. Orice altă interpretare lipseşte de obiect procedura regulatorului de competenţă şi dă posibilitatea unor hotărâri irevocabile contradictorii asupra aceluiaşi aspect juridic, în aceeaşi cauză, ceea ce este un nonsens şi ca atare, inacceptabil (Jud. Sectorului 4 București, sent. civ. nr. 2056 din 5 martie 2010, nepublicată1)).

Art. 136. Dispoziţii speciale

(1) Dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă și la confl ictul

de competenţă se aplică prin asemănare și în cazul secţiilor specializate ale aceleiași instanţe

judecătorești.

(2) Confl ictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 130 corespunzătoare

secţiei înaintea căreia s-a ivit confl ictul.

(3) Confl ictul dintre două secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie se solu ţio nează de

Completul de 5 judecători.

(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător și în cazul completelor specializate.

Comentariu

1. Sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, soluţia majoritară în practica judiciară2) şi în doctrină3) a fost în sensul că nu poate exista un confl ict de competenţă propriu-zis între secţiile şi completele specializate ale aceleiaşi instanţe. 3)

1) Prin al doilea regulator de competenţă s-a stabilit, din nou, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Trib. București.

2) „În lipsa unor dispoziţii legale în acest sens, secţiile şi completele specializate ale curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor nu pot fi considerate instanţe, ci este vorba despre o împărţire administrativă, care diferă uneori chiar între instanţe de acelaşi nivel” (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 1359/2008, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 92). „Potrivit dispoziţiilor art. 20 pct. 2 C. pr. civ., există confl ict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi cauză. În stabilirea competenţei după materie se au în vedere instanţele, organizarea internă a fi ecărei instanţe prin împărţirea în secţii specializate neconducând la apariţia unor noi instanţe, respectiv a secţiilor care funcţionează în cadrul unei instanţe. În aceste condiţii, confl ictul negativ de competenţă apare numai dacă două instanţe, prin hotărâri irevocabile, se declară necompetente de a judeca aceeaşi cauză, iar nu în cazul în care două secţii ale aceleiaşi instanţe, prin încheieri, s-au declarat necompetente” (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 347 din 26 ianuarie 2011, disponibilă pe www.scj.ro).

3) Spre exemplu, s-a negat posibilitatea existenţei unui confl ict de competenţă între secţii, dar s-a apreciat că, în măsura în care secţia învestită ulterior apreciază că prima secţie era, totuşi, competentă, se ajunge la o întrerupere a judecăţii, iar încheierea acestei din urmă secţii ar putea fi atacată separat cu apel şi recurs (dacă confl ictul s-a ivit în faţa primei instanţe), respectiv cu recurs (dacă confl ictul s-a ivit în faţa instanţei de apel), potrivit art. 282 alin. (2) şi art. 299 alin. (3) C. pr. civ.; în cazul în care confl ictul s-a ivit în faţa instanţei de recurs, s-a susţinut că încheierea secţiei care retrimite cauza secţiei iniţial învestite ar fi supusă recursului, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004; în ipoteza în care această situaţie se


Gh.-L. Zidaru 421

Art. 136

2. Chestiunea era însă controversată, argumentându-se că, cel puţin pentru considerente pragmatice, îndeosebi regulile cu privire la confl ictele de competenţă ar trebui aplicate şi în situaţia în care confl ictul se iveşte între secţii specializate diferite, ceea ce se poate întâmpla, în considerarea unei califi cări diferite a naturii juridice a litigiului1).

iveşte în faţa tribunalului, s-a propus aplicarea prin analogie a mecanismului regulatorului de competenţă (în acest sens, a se vedea pe larg L.N. Pârvu, A.M. Istrate, Discuţii referitoare la aşa-zisul „confl ict de competenţă” între secţiile sau completele specializate ale aceleiaşi instanţe, în Dreptul nr. 1/2008, pp. 165 şi urm.); soluţia atacării încheierii prin care se constată că pricina trebuie rezolvată de completul desemnat iniţial a fost avansată anterior în doctrină, întrucât se ajunge la întreruperea cursului justiţiei (în acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 445, nota 1).

1) În sensul că „în cazul în care confl ictul se iveşte între două secţii ale aceleiaşi instanţe, instanţa competentă să soluţioneze confl ictul va fi cea superioară instanţei în cadrul căreia funcţionează secţiile respective”, iar secţia căreia îi va fi repartizat confl ictul este cea corespunzătoare secţiei instanţei inferioare în grad, în faţa căreia s-a ivit confl ictul, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 143. În acelaşi sens, s-a arătat că nevoia rezolvării confl ictelor de competenţă dintre secţii ori complete specializate susţine aplicarea, pe calea analogiei, a mecanismului confl ictului de competenţă şi a regulatorului de competenţă şi în această situaţie; „Credem că putem accepta afi rmaţia ce susţine că situaţia confl ictelor de competenţă dintre instanţe e asemănătoare confl ictelor de competenţă dintre secţii sau complete specializate”. În acest sens, a se vedea R.V. Sas, Argumente privind admiterea soluţiei existenţei confl ictului de competenţă în situaţia în care acesta se iveşte între secţii sau complete specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, în Dreptul nr. 7/2008, pp. 152-163 (pasajul citat se regăseşte la p. 157), cu Nota redacţiei, care subliniază necesitatea adoptării unor norme clare prin care să se reglementeze, într-un fel sau altul, problematica aşa-numitului „confl ict de competenţă” invit între secţiile/completele specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

Pronunţarea unui regulator de competenţă a fost acceptată, uneori, în practica judiciară (de ex., C. Ap. Cluj, s. com. cont. adm. fi sc., sent. nr. 141 din 18 iunie 2010, apud RRDJ nr. 1/2011, pp. 33-36, unde s-a reţinut că „de vreme ce un litigiu poate fi supus competenţei unei secţii specializate sau a unui complet specializat şi această formaţiune de judecată transpune pentru motive de competenţă cauza altui complet specializat al aceleiaşi instanţe, avem de-a face cu un confl ict de competenţă, dacă cele două structuri îşi neagă reciproc competenţa (…)”, nefi ind vorba despre o simplă activitate administrativă, cu caracter preparatoriu, iar secţiile şi completele specializate „sunt de fapt adevărate instanţe judecătoreşti sub aspectul competenţei materiale. Se poate afi rma aşadar că dispoziţiile privitoare la excepţia de necompetenţă şi la confl ictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul completelor ori secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti”. Hotărârea este comentată favorabil de L. Ungur, care remarcă existenţa unor dispoziţii legale care stabilesc competenţa unei anumite secţii a instanţei judecătoreşti, de unde rezultă că admiterea confl ictului de competenţă între secţii corespunde tendinţelor legislative mai noi (RRDJ nr. 1/2011, pp. 37-39) şi este aprobată prin Nota redacţiei.

Soluţia propusă de autori este judicioasă, cel puţin din considerente pragmatice, întrucât practica judiciară care face aplicarea reglementării anterioare este inconsecventă: Fie repartizarea cauzelor unor secţii sau complete specializate diferite, în considerarea naturii afacerii, este o problemă de competenţă materială (după natura obiectului cererii), iar repartizarea greşită poate fi invocată pe calea necompetenţei materiale şi, dacă aceasta a fost invocată în termen, inclusiv ca motiv de apel sau de recurs (în acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 141), caz în care consecvenţa impune să se admită posibilitatea existenţei confl ictului de competenţă între secţii, tocmai pentru ca divergenţele de califi cări să fi e clarifi cate din timp şi a nu expune părţile desfi inţării ulterioare a hotărârii pronunţate ori chiar denegării (fi e şi temporare) de dreptate, dacă dosarele sunt „plimbate” între secţiile şi completele aceleiaşi instanţe (situaţie, din păcate, nu tocmai rară în practică). Fie nu se admite existenţa confl ictului de competenţă, pe motiv că repartizarea pe complete şi chiar secţii specializate constituie o chestiune de administrare judiciară internă (cf. I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 630, nota 1, care subliniază cu temei că „nu se poate vorbi de o distribuire legală, generală şi punctuală a materiilor jurisdicţionale între secţiile

Cartea I

422 Gh.-L. Zidaru

Art. 136

3. În tot cazul, această controversă a luat sfârşit odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod, care, prin art. 136 alin. (1) şi (4), prevede aplicarea prin asemănare a dispoziţiilor cu privire la excepţia de necompetenţă şi la confl ictul de competenţă şi în cazul secţiilor, respectiv completelor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti1).

4. După cum am arătat anterior2), despre un confl ict de competenţă propriu-zis este vorba doar în cazul în care o dispoziţie legală expresă stabilește competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unei secţii specializate ori, după caz, a unui complet specializat, iar nu în cazul în care competenţa este stabilită în favoarea judecătoriei, tribunalului sau a curţii de apel, în întregul său.

În acest din urmă caz, „greșita” repartizare a cauzei către altă secţie ori alt complet decât cele specializate în anumite materii, potrivit hotărârilor CSM și ale colegiului de conducere al instanţei, constituie o problemă organizatorică, fără a se putea spune că pricina a fost judecată de o instanţă necompetentă. În condiţiile în care dispoziţiile art. 136 alin. (1) și (4) NCPC nu disting, și în acest caz vor fi aplicabile, în mod corespunzător, regulile cu privire la invocarea excepţiei de necompetenţă în faţa primei instanţe, la declinarea de competenţă și la soluţionarea confl ictelor de competenţă. Această soluţie se impune, întrucât legiuitorul a intenţionat să reglementeze o procedură unitară, operativă și previzibilă de soluţionare a unor astfel de „confl icte” prin care se poate ajunge la întreruperea cursului justiţiei. Însă, dacă au fost nesocotite doar normele de repartizare internă, iar nu normele de competenţă stabilite prin lege, hotărârea astfel pronunţată nu ar putea fi desfi inţată în calea de atac, câtă vreme ea a fost pronunţată de instanţa competentă, potrivit legii.

5. Potrivit art. 136 alin. (2) NCPC, în acest din urmă caz, confl ictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 135, corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit confl ictul. În condiţiile art. 136 alin. (3), confl ictul dintre două secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţio nează de completul de 5 judecători.

6. De vreme ce legiuitorul a înţeles ca în situaţia soluţionării pricinii de către altă secţie ori, după caz, alt complet decât cel specializat să fi e aplicabile, în mod corespunzător, regulile cu privire la excepţia de necompetenţă și cu privire la confl ictul de competenţă, nu s-ar putea susţine că, în ipoteza soluționării cererii de către altă secție, ori alt complet

aceleiaşi instanţe”, secţiile înseşi fi ind hibride, asocieri mai degrabă întâmplătoare a unor materii dintre cele mai diverse), iar nu una de competenţă după materie, cel puţin nu acolo unde legea nu impune expres constituirea unei secţii sau a unui complet specializat – căci art. 159 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ. arată foarte clar când este încălcată competenţa materială: când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, adică superioară ori inferioară în ierarhia jurisdicţională, nu când procesul este de competenţa unei alte secţii a aceleiaşi instanţe (!) – cu consecinţa, logic necesară, că repartizarea greşită a dosarului pe secţii sau complete specializate nu poate determina desfi inţarea hotărârii astfel pronunţate pentru necompetenţă (chiar dacă aceasta a fost invocată în condiţiile legii). Or, este limpede că, sub imperiul Codului de procedură civilă anterior, practica a creat un hibrid, insufi cient „sancţionat” în doctrină, admiţând că repartizarea greşită a cauzelor pe secţii ori complete specializate echivalează cu o încălcare a normelor de competenţă materială, de ordine publică (ce puteau fi invocate în orice stare a pricinii, până foarte recent), dar, pe de altă parte, refuzând aplicarea corespunzătoare a normelor cu privire la confl ictul de competenţă, sub cuvânt că între formaţiunile aceleiaşi instanţe nu poate exista un atare confl ict, fi ind vorba despre o chestiune „administrativă” (!). Contradicţia este prea evidentă pentru a insista asupra ei.

1) Suntem de acord că este o soluţie pragmatică (în acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2010, p. 630, nota 1), pe deplin justifi cată, însă de aspectele expuse în cuprinsul notei precedente.

2) A se vedea supra, comentariul cu privire la art. 95 NCPC.


Gh.-L. Zidaru 423

Art. 138

decât cele „specializate”, suntem în prezenţa unei compuneri nelegale a completului de judecată, care ar putea fi invocată în orice stare a pricinii; o asemenea interpretare ar eluda noile reguli de invocare a necompetenţei după materie și ar contraveni dispoziţiilor art. 136 NCPC.

Art. 137. Probele administrate în faţa instanţei necompetente

În cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente

rămân câștigate judecăţii și instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune

refacerea lor decât pentru motive temeinice.

Comentariu

1. Textul de lege reia întocmai dispoziţiile art. 160 C. pr. civ.2. Actele de procedură efectuate de instanţa necompetentă sunt lovite de nulitate; de

vreme ce competenţa este o cerinţă legală extrinsecă actului de procedură, nulitatea este necondiţionată de vreo vătămare (art. 176 pct. 3 NCPC)1).

3. Desigur, faţă de dispoziţiile art. 130 NCPC, mai trebuie adăugată cerinţa ca necompetenţa să fi fost invocată în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, întrucât, în caz contrar, aceasta se acoperă, iar actele săvârşite de instanţa sesizată sunt valabile.

4. Probele sunt însă exceptate de la soluţia de principiu a nulităţii, întrucât, potrivit art. 137 NCPC, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente rămân câştigate judecăţii. Aşadar, în regulă generală, refacerea lor nu este necesară2). Din maniera de redactare a textului rezultă că instanţa competentă trebuie să motiveze de ce apreciază că se impune refacerea, în tot sau în parte, a probelor administrate anterior.

5. Soluţia legii este raţională, întrucât probele au fost administrate de o instanţă judecătorească, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, iar refacerea obligatorie a tuturor probelor ar duce la tergiversarea inutilă a judecăţii, precum şi la costuri suplimentare pentru părţi. Se dă prin urmare expresie dezideratului economiei procesuale3), în scopul soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil.

Secţiunea a 2-a. Litispendenţa şi conexitatea

Art. 138. Excepţia litispendenţei

(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași

parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiași instanţe, prin cereri

distincte.

(2) Excepţia litispendenţei poate fi invocată de părţi sau de instanţă din ofi ciu în orice stare a

procesului în faţa instanţelor de fond.

1) Pentru aceeaşi soluţie, în contextul reglementării anterioare, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 550.

2) Norma în discuţie derogă de la principiul nemijlocirii. În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 550.

3) Într-un sens asemănător, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 226.

Cartea I

424 Gh.-L. Zidaru

Art. 138

(3) Când instanţele sunt de același grad, excepţia se invocă înaintea instanţei sesizate ulterior.

Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanţe învestite.

(4) Când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de grad inferior.

Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanţei de fond mai înalte în grad.

(5) Încheierea prin care s-a soluţionat excepţia poate fi atacată numai odată cu fondul.

(6) Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanţelor de fond, acestea

din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului.

(7) Dispoziţiile alin. (2), (3) și (5) se aplică în mod corespunzător și atunci când procesele identice

se afl ă pe rolul aceleiași instanţe.

Comentariu

1. Noua reglementare nu diferă în substanţă de cea anterioară, însă în cuprinsul NCPC au fost preluate anumite observaţii ale doctrinei, fi ind detaliate regulile procesuale aplicabile atunci când se constată litispendenţa.

2. S-a arătat că pentru a exista litispendenţă1), trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) să existe cel puţin două cereri de chemare în judecată, care să aibă aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză [toate aceste elemente se regăsesc limpede în art. 138 alin. (1) NCPC];

b) cererile să se afl e pe rolul aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite2), dar deopotrivă competente, deoarece altfel se invocă excepţia de necompetenţă [cf. art. 138 alin. (1) NCPC];

c) pricinile să se afl e în faţa instanţelor de fond; sunt instanţe de fond prima instanţă şi cea de apel, întrucât au deplină jurisdicţie, în fapt şi în drept [cf. art. 138 alin. (2) NCPC];

3. În substanţă, este aşadar vorba despre acelaşi litigiu, dedus judecăţii prin două cereri distincte, motiv pentru care litispendenţa nu constituie un caz de prorogare a competenţei3).

4. Litispendenţa constituie o prefi gurare a autorităţii lucrului judecat4), motiv pentru care felul în care sunt înţelese noţiunile de „obiect” şi „cauză”, respectiv felul în care este

1) Este întemeiată observaţia potrivit căreia termenul de litispendenţă desemnează existenţa unui proces în curs (în doctrina engleză şi germană se foloseşte sintagma lis pendens – n.n., Gh.-L.Z.). Ca urmare, termenul de „litispendenţă” nu evocă exact situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe competente (sau chiar aceeaşi instanţă) sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă, dar el s-a păstrat prin tradiţie. În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 227.

2) În doctrina mai veche era controversată chestiunea de a şti dacă în cazul în care litigiile sunt pe rolul a două complete diferite, din cadrul aceleiaşi instanţe, sunt aplicabile dispoziţiile art. 110 C. pr. civ. cu privire la litispendenţă; s-a opinat în sens negativ (în acest sens, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., vol. II, p. 227), dar s-a arătat că în practică în acest caz se dispune „joncţiunea” cauzelor, deci o aplicare corespunzătoare a aceloraşi reguli, sub altă denumire (a se vedea D. Niculescu, Competenţa, p. 409). Este, aşadar, mai judicios că NCPC desemnează această ipoteză în mod explicit ca fi ind un caz de litispendenţă, pentru a nu da loc unui vid de reglementare şi unor discuţii cu privire la normele aplicabile prin analogie.

3) A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 436. 4) În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 555; „În adevăr în cazurile de

litispendenţă, există elementele autorităţii lucrului judecat deduse din împrejurarea că dacă pricina se judecă de una din instanţele sesizate cu judecata, atunci hotărârea acestei instanţe dobândeşte autoritate de lucru judecat, iar cealaltă instanţă sesizată cu judecarea aceleiaşi pricini nu mai poate proceda la judecată, decât violând principiul autorităţii lucrului judecat” (Cas. III, dec. nr. 650 din 21 aprilie 1931, apud C. Zotta, vol. IV, p. 121).


Gh.-L. Zidaru 425

Art. 138

defi nită întinderea autorităţii lucrului judecat este de mare relevanţă pentru a defi ni ce (nu) este litispendenţa.

5. Litispendenţa presupune, aşadar, întâi de toate, tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Fiind vorba despre aceeaşi cerere, litispendenţa nu este un caz de prorogare legală de competenţă1).

6. Existenţa litispendenţei nu trebuie apreciată într-o manieră formală2). În măsura în care din cele două cereri de chemare în judecată rezultă că, în substanţă, obiectul şi cauza celor două cereri sunt identice, diferenţele de formulare ori mici variaţiuni neesenţiale nu sunt de natură să înlăture incidenţa regulilor referitoare la litispendenţă. Chiar dacă litispendenţei îi este, uneori, ataşat clişeul mental al unei identităţi totale a celor două cereri, o asemenea perspectivă este prea îngustă. De vreme ce litispendenţa prefi gurează autoritatea lucrului judecat, această evidentă raţiune de simetrie trebuie să determine interpretul legii să identifi ce litispendenţa, ori de câte ori, în măsura în care una din cele două cereri ar fi soluţionată, celeilalte i s-ar opune autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

7. Mai mult, raţiunile specifi ce care determină reglementarea litispendenţei – evitarea procedurilor paralele cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă, între aceleaşi părţi, prevenirea unor hotărâri inconciliabile – impun o interpretare chiar mai largă a condiţiilor litispendenţei decât a condiţiilor autorităţii lucrului judecat, în sensul că s-ar putea reţine litspendenţa şi acolo unde nu există autoritate de lucru judecat stricto sensu, mai precis, nu ar putea fi invocată excepţia autorităţii lucrului judecat, dar, întrucât noul proces pune în discuţie, în esenţă, aceleaşi chestiuni de fapt şi de drept care susţin în mod esenţial hotărârea anterioară, se poate invoca efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat [art. 431 alin. (2) NCPC]3).

8. Suntem, aşadar, în totalitate de acord cu opinia exprimată în doctrină, potrivit căreia „este litispendenţă, deşi cererile nu sunt cu totul la fel, însă obiectul uneia este subînţeles în celelalte, sau când unul din mai multele capete de cerere dintr-un proces formează obiectul altui proces: litispendenţă parţială”4).

1) A se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 453; I. Leş, Tratat, 2010, p. 289. 2) A se vedea și I. Deleanu, Comentarii, 2013, p. 231. 3) Reinterpretarea doctrinară şi jurisprudenţială a condiţiilor litispendenţei poate fi abordată şi în

contextul în care jurisprudenţa CJUE sub imperiul Convenţiei de la Bruxelles din 1968, respectiv al Regulamentului Bruxelles I este extrem de generoasă, statuând că există litispendenţă ori de câte ori cele două procese privesc, în substanţă, acelaşi raport juridic litigios, chiar dacă obiectul cererii este diferit – de ex., hotărârea Curţii de Justiţie din 8 decembrie 1987, pronunţată în cauza Gubisch Maschinenfabrik KG/Palumbo (C – 144/86), disponibilă pe www.curia.europa.eu. A se vedea pentru detalii nota următoare.

4) A se vedea P. Vasilescu, op. cit., vol. II, p. 238; în acelaşi sens: D. Niculescu, Competenţa, p. 405; M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., pp. 321-322. Pentru o aplicaţie interesantă, a se vedea Cas. I, dec. nr. 2538/19 noiembrie 1929, apud C. Zotta, supliment, pp. 232-233. Deşi „clasică”, această jurisprudenţă îşi găseşte în prezent un corespondent foarte „modern” în jurisprudenţa CJUE, cu privire la art. 27 din Regulamentul Bruxelles I. Identitatea de obiect şi cauză, prevăzută de acest text de lege, trebuie interpretată într-o manieră autonomă şi destul de largă. Într-o cauză s-a pus problema dacă există litispendenţă între o cerere formulată de o parte contractantă în faţa unui tribunal italian, prin care aceasta a solicitat constatarea inexistenţei unui contract, ca urmare a revocării ofertei înainte de a ajunge la acceptant, iar în subsidiar, anularea aceluiaşi contract pe motive privitoare la consimţământ, iar într-un al doilea subsidiar, rezoluţiunea contractului pentru nerespectarea de către vânzător a termenelor de livrare,

Cartea I

426 Gh.-L. Zidaru

Art. 138

Spre exemplu, dacă într-un proces, reclamantul solicită anularea unui contract, iar în al doilea proces, solicită, de asemenea, anularea contractului şi, cu titlu accesoriu, şi restituirea prestaţiilor (chemând în judecată, eventual, şi pe terţul dobânditor), există litispendenţă parţială. Instanţa sesizată în urmă ar trebui să disjungă capetele de cerere în privinţa cărora există litispendenţă şi să procedeze conform art. 138 NCPC, urmând ca asupra celorlalte, după caz, să continue judecata ori să se facă aplicarea regulilor privind suspendarea, în considerarea legăturii cu prima judecată ori, dacă este cazul, privind conexarea.

9. Litispendenţa se invocă pe cale de excepţie, aceasta fi ind o excepţie de procedură, dilatorie şi absolută, normele cu privire la litispendenţă fi ind menite să asigure buna administrare a justiţiei1).

pe de-o parte, şi o cerere formulată de cocontractant, prin care acesta a solicitat obligarea primului la executarea obligaţiilor asumate prin contract, pe de altă parte.

În cauza Gubisch/Palumbo (C – 144/86, hotărârea din 8 decembrie 1987, disponibilă pe www.curia.europa.eu), Curtea de Justiţie a statuat că în cazul unei vânzări (internaţionale) de bunuri mobile „cererea având ca obiect executarea contractului are ca scop să dea efi cienţă acestui contract, în vreme ce cererea în constatarea nevalabilităţii şi rezoluţiunea contractului are ca scop negarea efi cacităţii aceluiaşi contract. Punctul central al ambelor litigii este aşadar validitatea contractului (s.n., Gh.-L.Z.). Dacă cererea în anularea ori rezoluţiunea contractului este ultima formulată, ea poate fi considerată chiar ca un mijloc de apărare faţă de prima cerere, invocat sub forma unei cereri distincte în faţa instanţelor altui stat. În raport de aceste împrejurări de ordin procesual, trebuie constatat că cele două cereri au acelaşi obiect, această noţiune neputând fi restrânsă la identitatea formală a celor două cereri (s.n., Gh.-L.Z.)”.

Prin hotărârea Curţii de Justiţie din 6 decembrie 1994, pronunţată în cauza Tatry/Maciej Rataj, C – (406/92, disponibilă pe www.curia.europa.eu) s-a reţinut că există identitate, în sensul regulilor privitoare la litispendenţă, între cererea în constatarea răspunderii pârâtului pentru un prejudiciu şi în obligarea sa la plata daunelor-interese pentru acel prejudiciu, pe de-o parte, şi o cerere formulată de acel pârât împotriva reclamantului din primul litigiu, având ca obiect constatarea inexistenţei răspunderii pentru prejudiciu, pe de altă parte.

Curtea de Justiţie a reţinut expres că cele două cereri au aceeaşi cauză, întrucât se întemeiază pe aceleaşi contracte de transport. De asemenea, s-a reţinut că „obiectul”, în sensul art. 21 din Convenţie (art. 27 din Regulament) constă în scopul celor două cereri. Obiectul nu se identifi că astfel cu pretenţia concretă formulată, cu petitul cererii, ci trebuie avută în vedere fi nalitatea procesuală şi chiar cea juridică şi economică a cererilor formulate. În ce priveşte pricina care a ocazionat sesizarea sa, Curtea a reţinut că există identitate de obiect, întrucât punctul central al ambelor litigii constă în existenţa ori inexistenţa răspunderii, faptul că într-un caz cererile sunt formulate într-o manieră pozitivă (constatarea existenţei răspunderii şi obligarea la plata daunelor), iar în celălalt caz, într-o manieră negativă (constatarea inexistenţei răspunderii) nefi ind de natură să determine concluzia că cele două pricini ar avea obiect diferit (s.n., Gh.-L.Z.).

Prin urmare, din această jurisprudenţă rezultă că este sufi cient ca cererile între aceleaşi părţi să se întemeieze pe aceeaşi situaţie de fapt şi pe aceleaşi temeiuri juridice (în sensul arătat anterior). Pentru ca ele să fi e considerate identice, în sensul art. 27 din Regulament, este sufi cient ca ele să privească în esenţă aceleaşi aspecte, nefi ind necesară o identitate completă între obiectul şi cauza cererii. În doctrina germană se vorbeşte despre aşa-numita „Kernpunkttheorie”, sau „teoria punctului central” (a se vedea, de ex., Th. Rauscher, St. Leible, op. cit., p. 650). Potrivit acesteia, între două cereri există identitate – fi ind deci aplicabile regulile privitoare la litispendenţă – ori de câte ori acestea au ca punct central sau ca miez aceleaşi raporturi juridice dintre aceleaşi părţi. Mai mult, prin hotărârea pronunţată în cauza Tatry, deja menţionată, Curtea de Justiţie a statuat explicit că nu are relevanţă califi carea cererilor deduse concomitent judecăţii în dreptul substanţial aplicabil, ca fi ind personale (într-un caz), respectiv reale (în alt caz).

1) A se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale... p. 325; în sens contrar (litispendenţa nu este de ordine publică, iar judecătorul n-ar putea să o ridice din ofi ciu, pentru că nu ştie de existenţa celuilalt


Gh.-L. Zidaru 427

Art. 139

10. S-a arătat cu temei că excepţia se ridică în faţa instanţei sesizate mai în urmă, respectiv în faţa instanţei de prim grad, dacă cealaltă pricină se afl ă deja în apel (indiferent dacă este mai nouă sau mai veche)1). Este ceea ce rezultă şi din art. 138 alin. (3) şi (4) NCPC. Faţă de redactarea clară a textelor, considerăm că nu mai poate fi primită opinia, adoptată în general de practică, potrivit căreia instanţa mai în urmă sesizată nu apreciază ea însăşi asupra condiţiilor litispendenţei, ci trimite cauza primei instanţe învestite, pentru a soluţiona excepţia de litispendenţă2). Ca urmare, prin efectul admiterii excepţiei de litispendenţă, cauzele se reunesc în mod obligatoriu, instanţa mai întâi învestită (ori, după caz, superioară în grad) neavând posibilitatea de a constata că nu sunt îndeplinite condiţiile litispendenţei3).

11. Se admitea şi sub imperiul reglementării anterioare că, dacă una dintre cauze a ajuns în faza recursului, nu mai suntem în prezenţa litispendenţei, cauza afl ată încă în faţa instanţelor de fond urmând a fi suspendată până la judecarea irevocabilă (defi nitivă, în sistemul Noului Cod) a primei pricini. Opinia este consacrată de art. 138 alin. (6) NCPC, care prevede expres obligativitatea suspendării4).

Art. 139. Excepţia conexităţii

(1) Pentru asigurarea unei bune judecăţi, în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor

procese în care sunt aceleași părţi sau chiar împreună cu alte părţi și al căror obiect și cauză au

între ele o strânsă legătură.

(2) Excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din ofi ciu cel mai târziu la primul termen de

judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei.

Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

(3) Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestite, în afară de cazul în care reclamantul și

pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanţe.

(4) Când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se va face

la acea instanţă.

proces), a se vedea P. Vasilescu, op. cit., vol. II, p. 230. Considerăm însă că excepţia este de ordine publică, cum este de altfel necontestat în doctrina actuală, întrucât nu există niciun motiv legitim pentru care reclamantul ar deduce judecăţii de două ori acelaşi litigiu, iar chestiunea atinge buna administrare a justiţiei şi funcţionarea efi cientă a sistemului judiciar. Cf. şi I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 229.

1) În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., pp. 325-326. 2) „În cadrul soluţionării excepţiei de litispendenţei, ultima instanţă învestită, în faţa căreia s-a

ridicat excepţia, apreciază doar dacă sunt întrunite condiţiile formale, fără să aprecieze oportunitatea litispendenţei. Asupra oportunităţii litispendenţei se va pronunţa instanţa mai întâi învestită” (C. Ap. Cluj, s. civ., confl icte de muncă şi asigurări sociale, dec. nr. 539/R/2004, apud M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 554). Soluţia nu poate fi primită, întrucât nu există nicio apreciere de „oportunitate” asupra litispendenţei: dacă sunt îndeplinite condiţiile acesteia, reunirea cauzelor este obligatorie. Raţionamentul pare transpus din sfera conexităţii, însă acolo există o marjă de apreciere a judecătorului care decide sau nu conexarea, în vreme ce o atare prerogativă este exclusă în cazul litispendenţei.

3) În sens contrar, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 230. 4) Împrejurarea că art. 138 alin. (6) NCPC reglementează expres această ipoteză, soluţia adoptată fi ind

propusă anterior în doctrină, nu poate duce la concluzia că şi în acest caz ar exista litispendenţă, de vreme ce art. 138 alin. (2) arată expres că excepţia litispendenţei poate fi invocată câtă vreme ambele pricini sunt în faţa instanţelor de fond. Pentru critica textului, pe care o socotim nejustifi cată, a se vedea M. Piperea. I. Armaşu, Noul Cod, 2012, pp. 170-171.

Cartea I

428 Gh.-L. Zidaru

Art. 139

(5) În orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse și judecate separat, dacă numai

unul dintre ele este în stare de judecată.

Comentariu

1. Dintru început, în acord cu precizările doctrinei, Noul Cod arată că se dispune conexarea „pentru asigurarea unei bune judecăţi”, aşadar, pentru buna administrare a justiţiei1). „Conexitatea este legătura juridică între două sau mai multe acţiuni pornite la aceeaşi instanţă sau la instanţe diferite, dar de acelaşi grad. Acţiunile trebuie să aibă aşa legătură între ele, încât să fi e necesară judecarea lor împreună”2).

2. Pentru a se dispune conexarea, trebuie îndeplinite următoarele condiţii3):3. a) să existe două sau mai multe litigii distincte între aceleaşi părţi sau chiar împreună

cu alte părţi, ale căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.4. Obiectul este pretenţia concretă formulată, dar și dreptul subiectiv invocat, în vreme

ce cauza este situaţia de fapt pe care se întemeiază pretenţiile titularului cererii, califi cată juridic (la nevoie, de instanţă, în temeiul adagiului iura novit curia şi de prerogativele conferite expres de art. 22 NCPC, de unde rezultă că elementul factual are caracter preponderent şi imutabil, în vreme ce elementul juridic este accesoriu şi mutabil; concluzia se impune, de vreme ce instanţa este îndreptăţită și obligată să dea cererii califi carea juridică exactă, dacă aceasta lipsește ori este eronată). Ca urmare, strânsa legătură între cauze – ca cerinţă minimă a textului – înseamnă că faptele pe care se întemeiază cererile sunt în parte comune ori strâns legate între ele, de aşa natură încât soluţionarea unitară a cauzei – sub aspect probatoriu şi al problemelor de fapt şi de drept ce trebuie rezolvate – să se impună pentru a evita pronunţarea unor soluţii contradictorii. În ce privește aspectul de economie procesuală, acesta este enunţat distinct de art. 139 alin. (1), după cum am arătat.

5. Întrucât în cazul conexităţii nu există identitate între cele două pricini, doctrina reţine cu temei că în cazul conexităţii operează o prorogare legală de competenţă a instanţei pe rolul căreia se reunesc cele două cauze. Desigur, această prorogare legală de competenţă operează doar dacă pricina conexată se afl a pe rolul altei instanţe, deopotrivă competente, iar nu doar pe rolul altui complet al aceleiaşi instanţe.

6. Distincţia între litispendenţă şi conexitate este dată, aşadar, de identitatea, respectiv de lipsa identităţii dintre cele două pricini, chestiune care a fost bine subliniată în jurisprudenţă4).

1) A se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., p. 327; s-a subliniat utilitatea conexităţii, prin care se evită contrarietatea de hotărâri şi se grupează toate cauzele interdependente, pentru a se obţine o mai mare concentrare şi accelerare a judecăţilor. În acest sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. com., dec. nr. 123 din 18 decembrie 1923, apud V.G. Cădere, op. cit., p. 339). De vreme ce conexarea are ca scop simplifi carea procedurilor şi examenul în comun al cauzelor, pentru motive străine de problema competenţei, nu se pune problema adiţionării valorilor pretinse prin cererile conexate: instanţa competentă să judece fi ecare cerere în parte rămâne competentă să le judece şi împreună. În acest sens, a se vedea E. Herovanu, Principiile, p. 499. În acelaşi sens, Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1161/1171, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., 2011, p. 320.

2) A se vedea D. Niculescu, Competenţa, p. 405, pentru o defi niţie pertinentă în contextul reglementării anterioare.

3) A se vedea, cu privire la reglementarea anterioară, M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., pp. 328-329. 4) „Criteriul deosebirei între litispendenţă şi conexitate consistă în caracterele acestor două situaţiuni

juridice: este litispendenţă atunci când prima acţiune ar comporta faţă cu cea de a doua autoritatea de


Gh.-L. Zidaru 429

Art. 139

7. b) Este necesar ca pricinile să fi e în curs de judecată, întrucât dacă una dintre ele s-a perimat ori s-a renunţat la judecată sau judecata a luat sfârșit din alt motiv, conexarea nu mai este posibilă.

8. c) Pricinile să se afl e înaintea primei instanţe. După cum rezultă din art. 139 alin. (1), conexarea este posibilă numai dacă procesele se afl ă în curs de judecată în primă instanţă, pentru a nu fi private de un grad de jurisdicţie părţile din cauza afl ată într-o etapă procesuală mai puţin avansată. Conexarea nu este posibilă în apel, iar faţă de dispoziţiile art. 475 alin. (3) NCPC, nu vedem posibilă nici disjungerea apelurilor declarate cu privire la cererile conexe, de vreme ce apelurile făcute împotriva aceleiași hotărâri se repartizează în mod obligatoriu aceluiași complet de judecată.

9. d) Spre deosebire de art. 164 alin. (1) C. pr. civ., care dispunea in terminis ca pricinile să se afl e în faţa aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, dar de acelaşi grad, această condiţie nu se mai regăsește în art. 139 alin. (1) NCPC, iar omisiunea nu poate fi socotită întâmplătoare.

10. Ca atare, este sufi cient ca pricinile să se afl e în curs de judecată în primă instanţă, conexarea fi ind posibilă, chiar dacă una dintre cereri este judecată de tribunal, iar cealaltă, de judecătorie. În acest caz, desigur, chiar dacă textul nu dispune în mod expres, conexarea se va face la instanţa mai mare în grad.

11. Un argument suplimentar în favoarea acestei interpretări îl constituie dispoziţiile art. 99 alin. (2) NCPC: de vreme ce se permite formularea ab initio a unor cereri principale strâns legate între ele, cu efectul prorogării competenţei în favoarea instanţei celei mai înalte în grad, de ce nu s-ar permite ca prorogarea să efectueze prin efectul conexării?1)

lucru judecat, dacă ar fi judecată defi nitivă; iar conexitate, atunci când este necesar ca cele două acţiuni să se judece împreună, spre a se face posibilă execuţiunea sentinţelor ce ar interveni asupra ambelor procese, execuţiune care în caz de judecare separată ar fi imposibilă” (Trib. Ilfov, s. com., sent. din 3 martie 1908, apud Em. Dan, op. cit., pp. 153-154); conexarea previne darea unor „hotărâri contradictorii, cari chiar dacă nu ar avea una faţă de alta autoritatea lucrului judecat, ar face cel puţin difi cilă şi poate chiar imposibilă executarea lor. (…) Excepţiunea de conexitate, spre deosebire de excepţiunea de litispendenţă, nu cere identitate perfectă între afacerile ce se cere a fi întrunite, căci această excepţie se bazează pe aceea că afacerile au între ele astfel de legături încât hotărârea uneia trebuie sau poate să infl uenţeze asupra hotărârei celeilalte şi interesele părţilor se găsesc astfel legate între ele, încât statuând asupra unora s´ar putea statua pe cale de consecinţă şi asupra celorlalte (această interpretare a conexităţii este atât de largă, încât pune în legătură condiţiile conexităţii cu situaţia în care chestiunea litigioasă este în parte comună şi, deci, s-ar putea invoca în litigiul ulterior efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat din primul proces; în aceste situaţii, conexarea trebuie admisă şi între cauze de competenţa exclusivă a unor instanţe diferite, cu singura rezervă ca toate cauzele să se afl e în acelaşi stadiu procesual – n.n.); conexitatea poate exista fără ca părţile între cari sunt legate instanţele să fi e toate aceleaşi, ci este de ajuns ca una dintre persoane să fi gureze în ambele instanţe” (Trib. Dorohoi, Jurnal nr. 8756 din 1 noiembrie 1923, apud C. Zotta, vol. I, p. 228).

1) A se vedea și M. Piperea, I. Armaşu, Noul Cod, 2012, p. 172. În același sens (dar cu o apreciere critică asupra opţiunii legiuitorului), a se vedea I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, p. 233. În sens contrar (dacă ar fi dorit să aducă o asemenea modifi care regimului juridic al conexităţii, legiuitorul ar fi trebuit să fi e explicit), a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 353. Credem, de asemenea, că aşa cum se permite derogarea de la normele de competenţă exclusivă în privinţa cererilor incidentale şi accesorii, tot pe temeiul unei conexităţi subînţelese cu cererea principală (art. 123 NCPC), consecvenţa şi logica internă a reglementării impun aceeaşi soluţie şi în materia conexităţii, cu atât mai mult cu cât noua

Cartea I

430 Gh.-L. Zidaru

Art. 139

12. Este însă această soluţie în consonanţă cu art. 139 alin. (4) NCPC, care reia în substanţă prevederile art. 164 alin. (4) din vechiul Cod? Pe temeiul acestui text, doctrina a susţinut că dacă ambele pricini sunt de competenţa exclusivă a unor instanţe diferite, conexarea nu este posibilă1). Însă la acea vreme discuţia era oricum limitată la competenţa teritorială, de vreme ce art. 164 alin. (1) nu permitea decât conexarea pricinilor afl ate în faţa unor instanţe egale în grad.

13. Ca urmare, propunem o interpretare sistematică a art. 139 alin. (1) și (4), în sensul că acest din urmă text nu se opune conexării pricinilor afl ate pe rolul unor instanţe de grad diferit, ci impune doar ca dacă pricinile se afl ă în faţa unor instanţe de același grad, una dintre pricini fi ind rămâne este de competenţa exclusivă a unei instanţe (de ex., cererea formulată de un profesionist împotriva consumatorului), iar cealaltă pricină fi ind rămâne este de competenţa neexclusivă a altei instanţe (de ex., cererea formulată de consumator împotriva profesionistului), conexarea să se facă la instanţa a cărei competenţă teritorială este de ordine publică, chiar dacă aceasta a fost învestită ulterior.

14. În cazul în care însă ambele cauze ar fi de competenţa teritorială exclusivă a unor instanţe diferite, art. 139 alin. (4) nu împiedică conexarea, întrucât textul are în vedere situaţia în care competenţa este exclusivă în privinţa unei singure cereri. De vreme ce se admite conexarea pricinilor la instanţa superioară în grad, prin derogare de la normele de competenţă materială, trebuie admisă aceeași soluţie și în privinţa normelor de competenţă teritorială exclusivă.

15. Necesitatea conexării celor două cauze a fost lăsată de Curtea de Casaţie la suverana apreciere a instanţelor de fond2). Şi în prezent se apreciază că măsura conexării este lăsată la aprecierea instanţei, care va evalua dacă în concret conexarea este de natură să asigure o bună judecată sau nu3). Ar putea, bunăoară, să justifi ce respingerea conexării situaţii care ar îndreptăţi şi disjungerea unor cereri deja conexate, cum ar fi faptul că una din pricini se afl ă în stare de judecată, iar soluţionarea ei ar fi întârziată de administrarea probatoriului cu privire la cealaltă pricină.

16. Dacă sub imperiul vechii reglementări se admitea că excepţia de conexitate este absolută, putând fi invocată de oricare dintre părţi şi de instanţă din ofi ciu, în orice stadiu al procesului, chiar şi în recurs4), în sistemul Noului Cod, numai prima parte rămâne actuală. Însă, în ce priveşte momentul de invocare a excepţiei de conexitate, soluţia s-a schimbat; potrivit art. 139 alin. (2) NCPC, excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din ofi ciu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

reglementare clarifi că vechea controversă, în sensul că prorogarea de competenţă în privinţa cererilor incidentale şi accesorii este posibilă şi prin derogare de la normele de competenţă de ordine publică.

1) A se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., p. 330. 2) În acest sens, a se vedea: Cas. I, dec. din 5.02.1903, apud Em. Dan, op. cit., p. 154; Cas. II, dec.

nr. 1116/3.12.1934, apud C. Zotta, vol. IV, p. 120; în acelaşi sens, D. Niculescu, Competenţa, p. 412.3) S-a arătat însă că „acest drept al instanţei nu este fără limită”, iar legătura strânsă între procese este,

uneori, o chestiune de drept supusă controlului instanţelor superioare şi în special al instanţei de casare, în situaţiile în care s-ar conexa pricini fără nicio legătură între ele, ceea ce ar înlătura regulile fi reşti de competenţă, prin „întinderi de competenţă în chip silit” (a se vedea P. Vasilescu, op. cit., vol. II, p. 234).

4) A se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., p. 334.


Gh.-L. Zidaru 431

Art. 139

17. Raţiunea acestei modifi cări poate consta în necesitatea de a lămuri cât mai rapid dacă se impune sau nu conexarea, pentru ca, pe cât posibil, probele necesare să fi e propuse şi administrate în faţa aceleiaşi instanţe. Conexarea unor dosare afl ate într-un stadiu avansat al judecăţii presupune de altfel şi un inconvenient pentru completul de judecată la care se face conexarea, care trebuie să se familiarizeze cu actele de procedură din dosar şi cu probele administrate, fi ind necesară, eventual, refacerea ori completarea unora dintre ele.

18. Mai rezultă din dispoziţiile Noului Cod că, spre deosebire de soluţia adoptată în doctrină1) şi de practica judiciară sub imperiul vechii reglementări – potrivit căreia excepţia se invocă în faţa instanţei ulterior sesizate, care trimite dosarul instanţei mai întâi învestite, pentru ca aceasta să „discute conexarea” – ultima instanţă învestită este cea care dispune conexarea; apreciem, faţă de redactarea textului, că instanţa la care s-a dispus conexarea nu are posibilitatea de a respinge conexarea şi de a restitui dosarul instanţei ori completului care a dispus conexarea dosarelor. S-ar putea obiecta că aceasta implică un risc sporit de abuz din partea instanţei învestite mai în urmă; aceasta ar putea dispune conexarea doar din dorinţa de a „scăpa” de dosar. Deşi riscul este real, considerăm că el este atenuat de împrejurarea că excepţia conexităţii poate fi invocată numai la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, iar nu într-un stadiu ulterior, când dosarul, eventual, s-ar vădi a fi foarte complicat, prin incidentele procedurale ivite şi probele administrate2).

19. Art. 139 alin. (2) NCPC mai precizează expres că încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul. Această dispoziție naște întrebarea de a ști ce critici pot fi formulate, spre exemplu prin apelul declarat inclusiv împotriva încheierii de conexare şi, mai ales, a soluţiilor care ar putea fi pronunţate de instanţa de control judiciar.

20. Mai întâi, considerăm că soluţia asupra conexării trebuie să fi e motivată, arătându-se fi e şi sumar elementele de fapt şi de drept care au determinat-o.

21. Considerăm că, în măsura în care condiţiile legale ar fi îndeplinite, aprecierea în concret dacă se impune sau nu conexarea faţă de stadiul pricinii mai vechi, respectiv dacă conexarea serveşte sau nu buna administrare a justiţiei este sustrasă controlului judiciar, cel puţin dacă aprecierea nu apare ca fi ind manifest arbitrară ori lipsită de orice temei rezonabil (caz mai degrabă teoretic, credem).

22. Însă s-ar putea critica pe calea apelului că s-a dispus conexarea, deşi pricinile nu prezintă nicio legătură între ele ori, dimpotrivă, că deşi această legătură este manifestă, instanţa a negat-o fără temei. Ce va dispune însă în acest caz instanţa de apel?

În măsura în care s-au conexat două pricini fără legătură între ele, „răul” – constând în tergiversarea judecăţii, prin juxtapunerea inutilă a celor două cauze – este deja făcut, iar în

1) „Instanţa căreia i-a fost trimisă cauza spre conexare nu este ţinută să ia o asemenea măsură. Ea verifi că dacă sunt întrunite cerinţele art. 164 C.pr.civ. şi numai după aceea va admite excepţia. Rezultă că, practic, excepţia conexităţii este examinată doar de instanţa înaintea căreia se urmăreşte reunirea pricinilor. Cealaltă instanţă nu face decât să trimită cauza afl ată pe rolul ei în vederea discutării conexării”. În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., pp. 331-332.

2) Sigur, difi cultatea se poate prefi gura şi dintr-o simplă lectură a cererii; în acest caz însă, rămâne principiul că o bună reglementare, chiar dacă trebuie să fi e preocupată de a limita abuzul de drept, nu-l poate elimina cu totul şi, în tot cazul, este dezirabil să se pornească de la prezumţia că judecătorul mediu are o conştiinţă profesională sufi cientă pentru a respecta dispoziţiile legale şi a nu dispune conexarea în cazuri în care această măsură nu este legală şi oportună.

Cartea I

432 Gh.-L. Zidaru

Art. 140

raport de art. 475 alin. (3) NCPC, nu este posibilă nici disjungerea apelurilor cu privire la cele două cauze1).

23. În măsura în care pricinile nu au fost conexate, deşi o atare măsură s-ar fi impus, din nou se poate spune că „răul”, constând în judecarea separată a unor cereri cu legături strânse între ele s-a produs, iar instanţa de apel nu ar putea conexa apelurile, faţă de dispoziţiile art. 139 alin. (1), chiar dacă ambele pricini se afl ă în acelaşi stadiu procesual. Trimiterea cauzelor spre rejudecare, pentru a fi judecate împreună, nu poate fi dispusă, nefi ind îngăduită de textele de lege aplicabile.

24. De aceea, considerăm că legiuitorul a voit în principal să sublinieze că încheierea prin care se statuează asupra conexării nu reprezintă un simplu act de administrare a justiţiei, cum se afi rmă uneori, ci reprezintă rezultatul unei activităţi jurisdicţionale care este supusă, în principiu, controlului judiciar.

Secţiunea a 3-a. Strămutarea proceselor. Delegarea instanţei

Art. 140. Temeiul strămutării

(1) Strămutarea procesului poate fi cerută pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă

publică.

(2) Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea

judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii confl ictuale

locale.

(3) Constituie motiv de siguranţă publică împrejurările excepţionale care presupun că judecata

procesului la instanţa competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice.

Comentariu

1. Strămutarea constituie un caz de prorogare judecătorească a competenţei. Scopul strămutării este asigurarea imparţialităţii depline a instanţei, ea fi ind considerată „o instituţie necesară pentru a înlătura suspiciunile ce ar putea să apară cu privire la independenţa sau imparţialitatea unei instanţe de judecată, iar nu doar a unuia sau a unora dintre judecători”2).

1) Schimbarea sentinţei, în sensul înlăturării conexării, credem că nu poate fi dispusă, ea neavând nicio consecinţă practică, de vreme ce cauzele au fost deja soluţionate în fond. Soluţia anulării, fi e şi parţiale, a sentinţei nu poate fi pronunţată, nefi ind incidente cazurile limitativ prevăzute de art. 480 alin. (3)-(6) NCPC. O singură rezervă ar putea fi făcută chiar cu privire la invocarea necompetenţei: dacă conexarea s-a făcut pe rolul altei instanţe decât a celei iniţial învestite cu a doua cerere, s-ar putea invoca necompetenţa (prin ipoteză, de ordine privată) a instanţei la care s-a dispus conexarea – desigur, numai de către pârâtul din a doua cauză, care s-a opus şi conexării, şi doar in limine litis în faţa instanţei învestite cu ambele cauze – pe considerentul că, cele două cereri neavând nicio legătură, pârâtul a fost sustras fără justifi care instanţelor sale fi reşti. Dar, deşi o soluţie de anulare şi trimitere spre rejudecare a cererii conexe instanţei „competente” apare ca fi ind posibilă, ni se pare că ea este lipsită de orice utilitate, dând loc mai degrabă unei tergiversări inutile a soluţionării cauzei. Sub rezerva unui abuz de drept de ordinul evidenţei, nu credem că o asemenea soluţie ar trebui pronunţată, chiar dacă teoretic s-ar accepta posibilitatea ei.

2) A se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 234.


Gh.-L. Zidaru 433

Art. 140

2. Strămutarea este un remediu excepţional pentru situaţii în care deplina imparţialitate – îndeosebi în componenţa sa obiectivă, respectiv aparenţa de imparţialitate în ochii unui observator obiectiv şi rezonabil, iar nu insinuant şi tendenţios – a instanţei, în întregul său, nu poate fi asigurată.

3. Normele constituţionale impun ca legea să desemneze instanţa competentă, într-o manieră generală, pentru un număr nedefi nit de cauze, pentru a se şti dinainte ce instanţă va judeca un anumit proces. Or, strămutarea constituie exact opusul acestui principiu, întrucât se ajunge, post factum – după naşterea litigiului – şi doar pentru o anumită cauză, la schimbarea regulilor de competenţă teritorială. Competenţa teritorială este stabilită adesea tocmai în considerarea conexiunii litigiului ori a părţilor cu circumscripţia unei anumite instanţe; strămutarea, care tinde a transforma această conexiune într-un dat cu conotaţie negativă şi să ducă la desemnarea unei instanţe în privinţa căreia această conexiune nu există, contrazice logica „dreptului comun” al normelor de competenţă teritorială şi poate sustrage nejustifi cat partea care nu a cerut strămutarea competenţei judecătorilor săi fi reşti1). De aceea, sperăm că numărul cererilor de strămutare admise şi – pe cale de consecinţă – al cererilor de strămutare formulate va putea cunoaşte un refl ux, pe măsură ce încrederea în justiţie şi – desigur – integritatea şi profesionalismul sistemului judiciar vor creşte, până în punctul în care se va putea susţine că instituţia strămutării constituie un remediu rezidual şi cu totul marginal în practică.

4. În noua reglementare s-au păstrat doar două motive de strămutare, respectiv bănuiala legitimă (motiv incident în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii confl ictuale locale) şi siguranţa publică (motiv incident atunci când există împrejurări excepţionale care presupun că judecata procesului la instanţa competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice). S-a renunţat, aşadar, la motivul referitor la rudenie şi afi nitate, prevăzut de art. 37 alin. (1) C.pr.civ., ceea ce poate fi explicat şi printr-o formulare mai largă a cazurilor de incompatibilitate relativă (art. 42 NCPC).

5. Învederăm, în acord cu doctrina recentă, că strămutarea unei cauze este posibilă chiar de la instanţa a cărei competenţă teritorială este exclusivă2).

1) Îndeosebi credem că nu se poate da curs cererii petiţionarului ca strămutarea să opereze la o anumită instanţă, şi aceasta chiar dacă respectiva desemnare ar fi una pur aleatorie.

2) Soluţia a fost adoptată de instanţa supremă, fără a fi motivată, în condiţiile în care intimatul din cererea de strămutare invocase prin note scrise inadmisibilitatea cererii, faţă de caracterul exclusiv al normei de competenţă teritorială incidente (ÎCCJ, s. cont. adm. fi sc., înch. nr. 2957/28.05.2009, apud RRDJ nr. 5/2009). În comentariul la această decizie (în RRDJ nr. 5/2009, pp. 125-128), profesorul I. Deleanu învederează primordialitatea imparţialităţii instanţei, iar cu privire la competenţa exclusivă, se subliniază că aceasta „este mai degrabă o chestiune de „logistică judiciară” decât una de „competenţă profesională”; este mai degrabă o soluţie „pragmatică” decât una „elitistă”, de „selecţie” şi „ierarhizare valorică” între instanţe, aşa încât, principial, nu există motive insurmontabile pentru abatere de la regulile de competenţă exclusivă (s.n., Gh.-L.Z.), în cazul unor împrejurări care justifi că strămutarea. Abaterea trebuie însă tratată strict, ea nefi ind susceptibilă de extrapolare (…)” (ibidem, p. 128). Credem că de aceste argumente (juste) trebuie ţinut seama şi în contextul noului regim legal al invocării excepţiei necompetenţei de ordine publică (a se vedea supra, comentariul cu privire la art. 130 NCPC).

Cartea I

434 Gh.-L. Zidaru

Art. 141

Art. 141. Cererea de strămutare

(1) Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă sau de siguranţă publică se poate cere în

orice fază a procesului.

(2) Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă poate fi cerută de către partea interesată, iar

cea întemeiată pe motiv de siguranţă publică, numai de către procurorul general de la Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.

Comentariu

1. Ca şi în actuala reglementare, strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă sau de siguranţă publică se poate cere în orice fază a procesului [art. 141 alin. (1) NCPC].

2. S-a învederat că această soluţie este necesară faţă de gravitatea motivelor de strămutare, fi ind necesar ca obiectivitatea instanţei să fi e asigurată, indiferent de poziţia acesteia în ierarhia judiciară1) sau a fazei procesuale în care se afl ă litigiul2).

3. Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă poate fi cerută de către partea interesată3), iar cea întemeiată pe motiv de siguranţă publică, numai de către procurorul general de la Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie [art. 141 alin. (2)].

Art. 142. Instanţa competentă

(1) Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa

curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din

circumscripţia acesteia. Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare

revine Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie. Cererea de strămutare se depune la instanţa competentă

să o soluţioneze, care va înștiinţa de îndată instanţa de la care s-a cerut strămutarea despre formu-

larea cererii de strămutare.

(2) Cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranţă publică este de competenţa

Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, care va înștiinţa, de îndată, despre depunerea cererii instanţa de

la care se cere strămutarea.

(3) La primirea cererii de strămutare, instanţa competentă să o soluţioneze va putea să solicite

dosarul cauzei.

Comentariu

1. În forma iniţială a Noului Cod, cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă era de competenţa instanţei ierarhic superioare celei de la care se cere strămutarea. Această soluţie a fost adoptată pentru a asigura degrevarea instanţei supreme de cauze fără însemnătate jurisprudenţială.

2. Ca urmare, în cazul în care pricina este de competenţa judecătoriei, competent să soluţioneze cererea de strămutare ar fi fost tribunalul.

1) Cu toate acestea, din motive lesne de înţeles, strămutarea nu poate fi dispusă în cazul în care pricina se afl ă pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

2) În acest sens, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, pp. 235-236. 3) Nu excludem posibilitatea ca cererea de strămutare pentru bănuială legitimă să fi e formulată de

procuror, atunci când acesta a sesizat instanţa ori participă la judecarea cauzei, în condiţiile art. 92 NCPC.


Gh.-L. Zidaru 435

Art. 143

3. În condiţiile în care strămutarea pentru bănuială legitimă presupune o ştirbire a aparenţei de imparţialitate a instanţei, din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii confl ictuale locale, această soluţie a fost considerată improprie, întrucât aceleaşi suspiciuni ar putea privi şi tribunalul, mai ales dacă acesta îşi are sediul în aceeaşi localitate cu judecătoria de la care se cere strămutarea. De asemenea, strămutarea la altă judecătorie din circumscripţia aceluiaşi tribunal nu ar fi fost în toate cazurile sufi cientă pentru a înlătura temeiurile strămutării.

4. În considerarea acestor raţiuni, prin Legea nr. 76/2012 s-a prevăzut competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia. Doar dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ca urmare, în noua formă a textelor, se asigură deopotrivă degrevarea instanţei supreme, cât şi imparţialitatea obiectivă şi subiectivă a instanţei care soluţionează cererea de strămutare1).

5. Cererea de strămutare pentru bănuială legitimă se depune la instanţa competentă să o soluţioneze, care va înştiinţa de îndată instanţa de la care s-a cerut strămutarea despre formularea cererii de strămutare.

6. În cazul în care cererea de strămutare se întemeiază pe motive de siguranţă publică, ea este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cererea se va depune la instanţa supremă, care va înştiinţa, de îndată, despre depunerea cererii instanţa de la care se cere strămutarea.

Art. 143. Suspendarea judecării procesului

(1) La solicitarea celui interesat, completul de judecată poate dispune, dacă este cazul,

suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei. Pentru motive

temeinice, suspendarea poate fi dispusă în aceleași condiţii, fără citarea părţilor, chiar înainte de

primul termen de judecată.

(2) Încheierea asupra suspendării nu se motivează și nu este supusă niciunei căi de atac.

(3) Măsura suspendării judecării procesului va fi comunicată de urgenţă instanţei de la care s-a

cerut strămutarea.

1) În măsura în care s-ar obiecta că suspiciunile ar putea să privească însăşi curtea de apel al cărei sediu se afl ă în localitatea în care se afl ă şi instanţa de la care se cere strămutarea, această obiecţie ar trebui înlăturată, în considerarea poziţiei înalte a curţii de apel în ierarhia judiciară, de natură să asigure independenţa, imparţialitatea şi profesionalismul judecătorilor de la această instanţă. Mai mult, am arătat deja că strămutarea trebuie privită ca un remediu excepţional, fi ind normal să se prezume buna-credinţă şi imparţialitatea deplină a tuturor judecătorilor, de la toate instanţele judecătoreşti din ţară.

În mod nejustifi cat s-a susţinut că s-ar putea solicita strămutarea „procesului de strămutare” (în acest sens, a se vedea M. Piperea, I. Armaşu, Noul Cod, 2012, p. 176. Credem, dimpotrivă, că o asemenea cerere este inadmisibilă, întrucât altminteri s-ar eluda normele de competentă edictate de textul comentat, ajungându-se într-o manieră ocolită şi greoaie la soluţia pe care legiuitorul a vrut să o înlăture, iar, pe de altă parte, cererea de strămutare poate privi doar procesul de fond [cf. art. 140 alin. (1) NCPC], iar nu strămutarea însăşi, care este un incident procedural, iar nu un „proces” de sine stătător (împrejurarea că se constituie un dosar separat nu este hotărâtoare, fi ind vorba despre o simplă operaţiune administrativă).

Cartea I

436 Gh.-L. Zidaru

Art. 144

Comentariu

1. Cererea de strămutare nu are caracter suspensiv, indiferent de motivele pe care se întemeiază. Suspendarea judecăţii trebuie cerută instanţei competente să soluţioneze cererea de strămutare. Asupra suspendării, instanţa se pronunţă prin încheiere, care nu se motivează şi nu este supusă niciunei căi de atac.

2. Faţă de textul comentat, instanţa de la care se solicită strămutarea nu este îndreptăţită să acorde termene de judecată, fără a păşi la judecarea pricinii, în aşteptarea soluţionării cererii de strămutare, întrucât s-ar ajunge, pe cale ocolită, la oprirea cursului procesului, fără ca această măsură să fi e dispusă de instanţa competentă să soluţioneze cererea de strămutare. Pe de altă parte, dacă cererea de strămutare este admisă, soarta actelor de procedură săvârşite între timp este reglementată expres de art. 145 alin. (2) NCPC.

3. Pentru a preveni abuzul de drept şi a asigura repararea eventualelor prejudicii cauzate prin suspendarea dispusă, în condiţiile în care ulterior cererea de strămutare este respinsă, legea prevede în mod judicios necesitatea plăţii unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei. Plata cauţiunii este obligatorie şi în cazul suspendării (provizorii) la care se referă art. 143 alin. (1) teza a doua NCPC.

4. Legiuitorul a stabilit un cuantum fi x al cauţiunii, pentru ca aceasta să fi e depusă odată cu cererea de suspendare; ca atare, nu se aplică procedura de stabilire a cauţiunii, prevăzută de art. 1.061 NCPC. Nedepunerea cauţiunii cel mai târziu până la data soluţionării cererii atrage respingerea acesteia, ca inadmisibilă. În cazul în care suspendarea este solicitată în condiţiile art. 143 alin. (1) teza a doua, nu credem că mai este necesar ca instanţa să-i pună în vedere petentului obligaţia de plată a cauţiunii, întrucât existenţa și cuantumul acestei obligaţii rezultă din lege. Totuși, în cazul în care cererea de suspendare se soluţionează cu citarea părţilor [art. 143 alin. (1) teza întâi], instanţa poate pune în vedere solicitantului, prin citaţie, obligaţia de consemnare a cauţiunii.

5. Dacă cererea de suspendare a fost admisă, judecata se reia de către instanţa învestită iniţial, după soluţionarea cererii de strămutare, la cererea părţii interesate sau din ofi ciu1). În cazul în care cererea de strămutare a fost admisă, dosarul va fi trimis instanţei desemnate, care va fi xa din ofi ciu termen de judecată.

Art. 144. Judecarea cererii

(1) Cererea de strămutare se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor din

proces.

(2) Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și este defi nitivă.

(3) Instanţa de la care s-a cerut strămutarea va fi încunoștinţată, de îndată, despre admiterea

sau respingerea cererii de strămutare.

1) A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008p. 182, unde se învederează în mod just că la redeschiderea judecăţii nu se datorează taxă judiciară de timbru.


Gh.-L. Zidaru 437

Art. 144

Comentariu

1. Strămutarea este un incident procedural, care trebuie soluţionat cu celeritate1). De aceea, legea instituie o procedură simplifi cată. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor, iar hotărârea asupra strămutării nu se motivează.

2. Soluţia nemotivării, deşi prezintă dezavantajul netransparenţei procesului decizional, este justifi cată de împrejurarea că instanţa este îndreptăţită să aprecieze potrivit liberei sale convingeri datele şi indiciile prezentate de părţi, în susţinerea, respectiv în combaterea cererii de strămutare. Pe de altă parte, în această manieră se asigură şi degrevarea instanţei care soluţionează cererea de strămutare de o activitate care s-ar putea dovedi însemnată din punct de vedere cantitativ.

3. De vreme ce legiuitorul vorbeşte despre o „hotărâre”, iar nu despre o „încheiere”, în doctrină s-a arătat că ar trebui pronunţată o sentinţă, întrucât la instanţa care rezolvă cererea de strămutare se constituie un dosar distinct şi are loc un proces separat, iar prin pronunţarea soluţiei instanţa se dezînvesteşte2), însă în practică, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, s-au pronunţat încheieri3). Reconsiderarea acestei soluţii a practicii s-ar putea întemeia pe dispoziţiile art. 424 alin. (1) NCPC, conform cărora hotărârea (…) prin care prima instanţă se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă4).

4. Spre deosebire de art. 40 alin. (4) C.pr.civ., actuala reglementare nu mai prevede că hotărârea dată asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac, ci doar că aceasta este defi nitivă. Ca urmare, împotriva hotărârii ar putea fi exercitată contestaţia în anulare, pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (1) NCPC ori, după caz, revizuirea, în condiţiile arătate de art. 509 alin. (2) NCPC; faţă de particularităţile cererii de strămutare, care constituie doar un incident procedural, apreciem că revizuirea ar putea fi cerută doar pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 („partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa”), sens în care o parte a doctrinei s-a exprimat şi sub imperiul Codului de procedură civilă anterior5).

1) A se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 238.2) În acest sens, a se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 439-440; G. Boroi, op. cit., p. 70; I. Leş,

Noul Cod, 2011, pp. 238-239; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 166. În sensul pronunţării unei încheieri, a se vedea A. Constanda, Comentarii Noul Cod, p. 359. Nu credem că soluţia poate fi diferită în funcţie de instanţa care soluţionează cererea de strămutare (Înalta Curte de Casaţie și Justiţie ori curtea de apel).

3) A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 182. 4) „Mărturisim totuşi că referirea legii la prima instanţă ar putea provoca unele îndoieli, mai cu seamă

şi pentru faptul că, astfel cum remarcasem, şi în trecut instanţa supremă a pronunţat uneori încheieri în această materie. În pofi da oricărei alte posibile argumentări, apreciem că instanţa dezînvestindu-se prin soluţionarea cererii de strămutare nu poate dispune astfel decât printr-o sentinţă (…)” (a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 239).

5) A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, pp. 440-441; în sensul că, faţă de prevederile art. 40 alin. (4) C.pr.civ., aceste soluţii nu pot fi primite decât de lege ferenda, a se vedea G. Boroi, op. cit., p. 70.

Cartea I

438 Gh.-L. Zidaru

Art. 145

Art. 145. Efectele admiterii cererii

(1) În caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel trimite procesul spre judecată unei

alte instanţe de același grad din circumscripţia sa. Înalta Curte de Casaţie și Justiţie va strămuta

judecarea cauzei la una dintre instanţele judecătorești de același grad afl ate în circumscripţia

oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se afl ă instanţa

de la care se cere strămutarea.

(2) Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează

să fi e păstrate. În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la

judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfi inţată de drept prin efectul admiterii cererii

de strămutare.

(3) Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii date de instanţa la care s-a strămutat

procesul sunt de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia. În caz de admitere a apelului

sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o instanţă din

circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac.

Comentariu

1. În caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel poate dispune strămutarea numai la o instanţă de acelaşi grad, afl ată în circumscripţia sa teritorială. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad afl ate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se afl ă instanţa de la care se cere strămutarea1).

2. Faţă de dispoziţiile alin. (2), hotărârea de strămutare trebuie să arate în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fi e păstrate.

3. În lipsa oricărei menţiuni în cuprinsul hotărârii, sub imperiul reglementării anterioare s-a arătat că instanţa de trimitere va reface toate actele de procedură, inclusiv probele administrate până la momentul strămutării2).

4. Remarcăm însă că, spre deosebire de art. 40 alin. (5) C.pr.civ., art. 145 alin. (2) NCPC, astfel cum a fost modifi cat prin Legea nr. 76/20123), dispune că numai hotărârea este desfi inţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare, iar nu şi actele de procedură îndeplinite după introducerea cererii de strămutare (ca în forma iniţială a Legii

1) Limitarea teritorială a competenţei discreţionare anterioare a Curţii de Casaţie în ce priveşte stabilirea instanţei la care se strămută cauza este justifi cată, pentru a nu împovăra părţile cu soluţionarea cauzei la o instanţă foarte îndepărtată şi pentru a limita arbitrariul inerent oricărei stabiliri ad-hoc a competenţei. Apreciem ca fi ind lipsite de temei criticile formulate cu privire la această soluţie, sub cuvânt că suspiciunile de parţialitate ar putea privi toate instanţele din raza curţii de apel, ori chiar cele din raza curţii de apel învecinate (!) (în acest sens, a se vedea M. Piperea, I. Armaşu, Noul Cod, 2012, pp. 179-180). Este real că o asemenea suspiciune poate exista, fi ind vorba în cele din urmă de o stare psihologică, subiectivă, dar ea nu justifi că în sine o înlăturare a regulilor de competenţă prevăzute de lege, ci numai în cazuri temeinic justifi cate, în care suspiciunea ar părea întemeiată în ochii unui observator obiectiv, rezonabil şi care îşi exercită cu bună-credinţă drepturile procesuale; tocmai de aceea legiuitorul a circumscris în mod riguros condiţiile şi efectele strămutării, pentru a nu permite abuzul de drept şi arbitrariul în ce priveşte stabilirea competenţei.

2) A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., 2008, p. 182.3) Prima formă a textului prevedea desfi inţarea de drept a actelor de procedură îndeplinite ulterior

introducerii cererii de strămutare şi a hotărârii pronunţate, prin efectul admiterii cererii de strămutare [art. 140 alin. (2) din Legea nr. 134/2010, în forma sa iniţială].


Gh.-L. Zidaru 439

Art. 145

nr. 134/2010) ori după ce s-a dispus strămutarea [precum în art. 40 alin. (5) C.pr.civ.]. Ca urmare, în condiţiile în care legiuitorul a adoptat, în mod deliberat, o formulare mai restrictivă, credem că actele de procedură îndeplinite şi probele administrate până la data strămutării rămân valabile şi nu se impune refacerea lor, dacă instanţa de strămutare nu a dispus expres altfel.

5. A decide că, dacă instanţa de strămutare nu a dispus expres păstrarea actelor de procedură îndeplinite, acestea trebuie obligatoriu refăcute, iar probele readministrate, ar însemna să se atribuie strămutării un efect chiar mai energic decât anulării sentinţei şi a celorlalte acte de procedură pentru necompetenţa instanţei care a judecat procesul, cu toate că, în acest din urmă caz, actele de procedură sunt nule, însă dovezile administrate rămân câştigate procesului (art. 137 NCPC), în vreme ce, în cazul strămutării, actele de procedură au fost îndeplinite în mod valabil, desfi inţarea lor fi ind doar o consecinţă specifi că a admiterii cererii de strămutare1).

6. Art. 145 alin. (3) NCPC, reluând precizările doctrinei şi soluţiile practicii judiciare, prevede că apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii date de instanţa la care s-a strămutat procesul sunt de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia. În caz de admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac. Soluţia este fi rească, întrucât în caz contrar s-ar înlătura efectele strămutării, cu toate că imparţialitatea instanţelor care judecă pricina trebuie asigurată în toate fazele procesului.

Jurisprudenţă

În situația admiterii cererii de strămutare, ulterior soluționării cauzei de către prima instanță, prorogarea de competență operează numai în favoarea instanței la care s-a dispus strămutarea pricinii, iar nu și în favoarea instanțelor care soluționează căile de atac de care este succesibilă hotărârea. Această interpretare se impune din perspectiva rațiunilor intrinseci ale instituției strămutării, care, atunci când are a fi analizată, se raportează la o anumită pricină și la o anumită instanță, particularizată în mod necesar, iar nu și la instanțele superioare instanței de la care se dispune strămutarea.

În sens contrar, ar însemna ca, analizând motivele specifi ce strămutării reglementate de art. 37 C. pr. civ., instanța supremă competentă cu soluționarea cererii de strămutare să facă o apreciere globală, in abstracto, cu privire la toate instanțele ce ar fi competente să se pronunțe, la un anumit moment, în cauză, deși motivele ce ar determina strămutarea, din perspectiva persoanei interesate, să nu se fi ivit încă și, deci, acestea să nu fi e actuale (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 570 din 1.02.2012, disponibilă pe www.scj.ro). Notă: Soluția instanței supreme contravine soluției adoptate de practica judiciară majoritară și de doctrina majoritară, conform căreia căile de atac sunt de competența instanțelor superioare celei la care s-a dispus strămutarea cauzei, pentru ca strămutarea să nu rămână fără efect. În tot cazul, sub imperiul NCPC, această interpretare nu mai poate fi primită (n.n., Gh.-L.Z.).

1) Cu privire la acest din urmă aspect, a se vedea I. Leş, Noul Cod, 2011, p. 240.

Cartea I

440 Gh.-L. Zidaru

Art. 146

Art. 146. Formularea unei noi cereri de strămutare

(1) Strămutarea procesului nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care noua cerere

se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data solu ţionării cererii anterioare sau ivite după

soluţionarea acesteia.

(2) Cererea de strămutare a cauzei introdusă cu nerespectarea prevederilor alin. (1) este

inadmisibilă dacă pricina se afl ă pe rolul aceleiași instanţe.

Comentariu

1. Norma urmăreşte să evite formularea şicanatorie şi în scop exclusiv dilatoriu al unor noi cereri de strămutare. O nouă cerere de strămutare este admisibilă doar dacă noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data solu ţionării cererii anterioare sau ivite după soluţionarea acesteia.

2. În primul caz, când se invocă împrejurări existente, dar necunoscute de parte la data soluţionării cererii anterioare, apreciem că partea trebuie, cel puţin, să argumenteze în mod credibil că nu a cunoscut împrejurarea invocată în noua cerere de strămutare. Temeiurile unei cereri pentru bănuială legitimă sunt, faţă de dispoziţiile art. 140 alin. (2) NCPC, împrejurări de notorietate locală, de natură a pune în discuţie imparţialitatea obiectivă a instanţei, în ochii unui observator rezonabil; ca atare, este greu de presupus că partea le-a cunoscut abia după ce a formulat o primă cerere de strămutare, care i-a fost respinsă. Iată de ce nu suntem de acord cu ideea potrivit căreia necunoaşterea motivului invocat ulterior se prezumă1).

3. Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor alin. (1) este respingerea cererii de strămutare, ca inadmisibilă, dar numai dacă pricina se afl ă pe rolul aceleiaşi instanţe2).

Art. 147. Delegarea instanţei

Când, din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp

mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, la cererea părţii interesate, va

desemna o altă instanţă de același grad care să judece procesul.

Comentariu

1. În acest caz, competenţa se prorogă în favoarea instanţei desemnate de Curtea de Casaţie.

2. Această dispoziţie, utilă pentru a preveni încălcarea dreptului de acces la justiţie al părţii, prin imposibilitatea de a funcţiona a instanţei competente, îşi poate găsi aplicarea în

1) În sens contrar, a se vedea D. Atasiei, H. Ţiţ, op. cit., pp. 14-15. În sensul unei interpretări restrictive a condiţiei ca împrejurarea să fi fost „necunoscută”, fără a interesa dacă partea cu o minimă diligenţă trebuia ori putea să cunoască acele împrejurări, a se vedea I. Deleanu, Comentarii, vol. I, 2013, p. 241. În această interpretare, textul devine, practic, inaplicabil, întrucât dovada directă a cunoașterii anterioare a motivului nou-invocat este aproape imposibilă. Nu vedem raţiunea pentru a „facilita” formularea unei noi cereri de strămutare de către aceeași parte (se admite că cealaltă parte poate formula cerere de strămutare, însă credem că acestea nu pot fi aceleași cu motivele enunţate în cererea formulată anterior de cealaltă parte și care a fost respinsă).

2) A se vedea, pentru raţiunea acestei soluţii, D. Atasiei, H. Ţiţ, op. cit., pp. 17-18.


Gh.-L. Zidaru 441

Art. 147

circumstanţe excepţionale precum războiul, cutremurul etc. Ea nu a fost aplicată până în prezent.

3. În cazul în care în care instanţa competentă se afl ă în imposibilitate de a funcţiona, în ansamblul său1), pentru o perioadă mai îndelungată, trebuie adoptată o soluţie cu privire la toate dosarele afl ate pe rolul respectivei instanţe. Observăm însă că, în concepţia legiuitorului, delegarea operează numai individual, pentru o cauză concretă (fapt neîndoielnic, în raport de referirea la cererea părţii interesate), iar nu pentru un număr mai mare de cauze. Ca urmare, în asemenea situaţii este preferabilă o intervenţie legislativă urgentă, care să reglementeze soarta tuturor cererilor afl ate pe rolul instanţei respective.

1) În raport de formularea legii, delegarea nu este incidentă în cazul în care instanţa funcţionează în condiţii difi cile, bunăoară cu un număr redus de judecători.

Cartea I

442 Gh. Florea

Art. 147

Titlul IV

Actele de procedură

Bibliografi e

C. Dinu, Normele de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010 (citat în continuare: „I. Deleanu, Tratat, 2010”); Gh. Florea, Apărarea în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997; M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006 2006 (citat în continuare: „M. Tăbârcă, Excepțiile procesuale...”).

Comentariu general

1. Noul Cod de procedură civilă sistematizează regulile cu caracter general privitoare la conţinutul şi forma principalului instrument tehnic prin care persoana interesată pune în mişcare mecanismul procedural prin care se asigură rezolvarea pe cale judiciară a unei pretenţii ce implică un confl ict de interese private – cererea adresată instanţei de judecată.

Soluţionarea cererii impune o succesiune de operaţiuni tehnice concretizate în înscrisuri cu funcţie procesuală legal reglementată, întocmite cu concursul direct şi nemijlocit al instanţei de judecată, al părţilor sau al altor participanţi în procesul civil.

NCPC sistematizează regulile referitoare la cuprinsul general al actelor de procedură, comunicarea acestora între instanţă şi părţi ori direct între părţi şi reglementează unitar condiţiile generale de fond şi de formă ale actelor procesuale, din perspectiva aplicării sancţiunii nulităţii actelor de procedură.

Regulile legale în discuţie alcătuiesc principiile directoare ale cuprinsului, ale comunicării valabile şi ale efi cienţei juridice a actelor de procedură, în general, indiferent de autorul acestora. Sistematizarea lor într-un titlu distinct amplasat în partea generală a NCPC reprezintă o noutate, iar soluţia se justifi că, deoarece vechea reglementare a instituţiei tehnico-juridice a „actelor de procedură” cuprindea norme dispuse disparat şi cu un conţinut incomplet, iar progresele realizate prin interpretarea în doctrină şi în jurisprudenţă a unor norme-cadru s-au impus prin forţa durabilităţii lor, fi ind concretizate în norme de procedură cu caracter de principiu, veritabile instrumente de operare în procesul civil român.

2. Totalitatea normelor cu caracter general din materia „actelor de procedură” concretizează aplicarea efectivă a dreptului de dispoziţie al părţilor (art. 9 NCPC ) – expresie normativă a principiului disponibilităţii, regulă de bază a procesului civil – exercitarea în condiţiile expres reglementate a dreptului de a formula cereri în justiţie cu o tipologie şi cu funcţii procesuale precis reglementate (art. 30), îndeplinirea corectă a obligaţiilor procesuale ale părţilor în condiţiile, în ordinea şi în termenele stabilite de lege şi judecător (art. 10).

Titlul IV. Actele de procedură

Gh. Florea 443

3. Exercitarea şi evoluţia mecanismelor legale de desfăşurare a procesului civil instituite prin norme de procedură civilă impun respectarea unor forme procedurale. Acestea sunt exprimate prin prescripţii legale exprese. Aducerea la îndeplinire a acestor forme procedurale1) prin activităţi îndeplinite de instanţă, de către părţi, de organul de executare, de alte persoane şi instituţii – participanţi la procesul civil se concretizează în „acte de procedură”.

Nici NCPC nu defi neşte legal „actul de procedură”2), iar doctrina3) nu identifi că un punct de vedere unitar cu privire la noţiunea tehnico-juridică de „act de procedură”.

Este însă unanim acceptat că actul de procedură constituie atât o operaţiune juridică, cât şi înscrisul ce constată îndeplinirea operaţiunilor respective4).

Actul de procedură este orice act (operaţiune juridică sau înscris) făcut pentru declanşarea procesului civil sau în cursul şi în cadrul procesului civil5), care concretizează activitatea procesuală a tuturor participanţilor la proces6).

4. În NCPC, sintagma „act de procedură” este folosită în unele cazuri cu înţelesul de „înscris”, respectiv instrumentum, menit să constate îndeplinirea unor forme de procedură efectuate în faţa şi cu concursul instanţei de judecată sau în afara şi fără concursul instanţei de judecată (art. 166, art. 170, art. 173, art. 178-179), ori de înscris cu valoare de document, prin care se consemnează efectuarea unei operaţiuni juridice7), act de procedură distinct (art. 231, art. 233, art. 372, art. 384) sau de înscris cu rol procesual legal prestabilit [art. 194, art. 254 alin. (2), art. 297-298].

5. Actele de procedură sunt susceptibile de clasifi cări în raport de criterii ce vizează: subiectul procesual care le întocmeşte sau de la care emană, conţinut, fi nalitate, locul de îndeplinire, mod de efectuare (acte scrise/acte orale), faza procesuală în care se îndeplinesc8).

6. NCPC prevede, pentru fi ecare act de procedură civilă, condiţii de exercitare şi termene de efectuare – „constante” ale dreptului procesual de natură a disciplina strict conduita procesuală a tuturor participanţilor la procesul civil.

Legiuitorul a consacrat implicit forma actelor de procedură ca fi ind obligatorie şi exclusivă, abstractă şi constantă.

Formalismul procedurii civile se impune pentru rigoare, cu caracter indispensabil. Actele de procedură trebuie să îndeplinească condiţiile generale expres reglementate,

apte a asigura accesibilitatea normei de procedură şi caracterul previzibil al acesteia,

1) S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Regimul juridic al nulităţii actelor de procedură în legislaţia procesual civilă (I) în SCJ nr. 1/1968, pp. 16-20.

2) Pentru dezvoltări, a se vedea M. Popa, Teoria generală a nulităţii actelor de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 6.

3) O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil (La instanţa de fond), ed. a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 9-14; pentru dezvoltări, a se vedea: I. Leş, Comentariu, 2013, pp. 243 şi urm.; L.A. Viorel, G. Viorel, Noul Cod, vol. I, p. 370.

4) R. Morel, Traité élémentaire de procédure civile, ed a II-a, Paris, 1949, p. 311; I. Leş, Comentariu, 2013, p. 246.

5) I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 410. 6) V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 455.7) G. Boroi, op. cit., p. 251.8) Pentru dezvoltări, a se vedea Gh. Florea, op. cit., pp. 133-134; L.A. Viorel, G. Viorel, Noul Cod,

vol. I, p. 371.

Documents

p_253-443 (2)