CAPITOLUL 3

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL ÎN VIZIUNEA LUI ROBERT MUNDELL

În discursul său susţinut la Colegiul St. Vincent în data de 12 martie 1997, Robert A. Mundell punea

întrebarea: „Care va fi trăsătura Sistemului Monetar Internaţional în următorul secol şi cum se va intersecta

aurul cu el?” Acest subiect pare ciudat pentru auditoriul modern, dar în anii ‘60, când oamenii vorbeau de

viitorul Sistemului Monetar Internaţional, aurul deţinea un loc important în discuţie. Chiar astăzi, importanţa

aurului în Sistemul Monetar Internaţional se reflectă în faptul că este singurul bun deţinut, ca rezervă, de

autorităţile monetare şi constituie componenta cea mai mare după dolar în totalul rezervelor. Este adevărat că

aurul suferă azi atacuri persistente din partea presei şi nu este exclusă nici chiar ipoteza existenţei unei

conspiraţii tacite printre oficialii monetari internaţionali.*

„Bunul” concurenţial, DST-ul sau „Dreptul Special de Tragere”, a fost o „facilitate” sau „bun de

rezervă” creat de membrii Fondului Monetar Internaţional în 1968 ca un substitut pentru aur. Iniţial, acestui

bun îi fusese dată o garanţie în aur de către membrii Grupului Celor Zece, ceea ce l-ar fi făcut extrem de

valoros astăzi. Totuşi, garanţia sa în aur a fost retrasă la începutul anilor ’70, când preţul aurului a crescut şi

când Dreptul Special de Tragere a devenit o componentă principală a Sistemului Monetar Internaţional.

La sfârşitul anilor ‘70, când Al Doilea Amendament la articolele asocierii, care a sprijinit cursurile

de schimb flotante, a fost anulat, s-a hotărât considerarea DST ca un bun şi desconsiderarea aurului. Mai

târziu, atât Fondul Monetar Internaţional cât şi Trezoreria Statelor Unite şi-au vândut o parte din aur. Alte

ţări, totuşi, şi-au păstrat aurul şi au câştigat capitaluri semnificative când preţul aurului a crescut la sfârşitul

anilor ‘70.

De atunci, câteva ţări ca Olanda, Belgia şi Canada, au vândut aurul pentru a finanţa marile deficite

bugetare, dar în total rezervele de aur ale tuturor băncilor centrale şi ale autorităţilor monetare internaţionale

nu sunt foarte diferite astăzi: aproximativ un miliard de uncii faţă de cum era Sistemul Monetar Internaţional,

aflat în declin din 1973. În ciuda încercărilor de a fi demonetarizat, aurul şi-a păstrat trăsăturile sale pentru

public şi pentru oficialităţile monetare. În ciuda încercărilor insistente de a fi promovate, Drepturile Speciale

de Tragere au rămas ca nişte „micşunele ruginite” în sistemul monetar.

* Vezi în acest sens: Alexandru Taşnadi, Claudiu Doltu, Mirajul neoclasicismului, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

3.1. Mitul aurului

Robert Mundell a subliniat deseori faptul că trebuie să examinăm legătura aurului cu sistemul

monetar, dar nu în orice sens, unele din aceste sensuri fiind astăzi anulate. Se vorbea mult în anii ‘70 despre

diminuarea proprietăţilor aurului în cadrul sistemului monetar şi considerarea acestui metal ca fiind un bun

ca oricare altul. Dar, această idee nu a avut succes. Chiar şi atunci când preţul aurului a crescut la peste 850$

pe uncie, bancherii centrali l-au păstrat ca şi când vieţile şi carierele lor ar fi depins de el.

Mundell a reflectat asupra semnificaţiei istorice a aurului, care nu a fost nici pe departe un subiect

banal. De la începutul civilizaţiei, aurul a fost un metal atât de atrăgător încât a fost râvnit ca un obiect de

frumuseţe şi imediat monopolizat de clasele superioare. Curând, el şi-a găsit calea spre locurile şi templele

care au controlat autocraţiile lumii antice. Multe dintre primele imperii au folosit aurul, ca o rezervă a

sistemului bancar, schimburile fiind efectuate prin intermediul monedelor convertibile în unul sau ambele

metale preţioase (bimetalismul), cel puţin sub aspect nominal. Introducerea monedei metalice supraevaluate,

spunea Mundell, a fost un puternic motiv economic pentru cultivarea mitului aurului. De la început, probabil

în Lidia, în secolul al VII-lea Î.H., moneda metalică a fost supraevaluată. Monedele cele mai vechi ale regilor

Lidiei erau făcute dintr-un aliaj din aur şi argint.

Mundell ne atrage atenţia asupra faptului că rostul monedelor era de a garanta greutatea şi implicit

valoarea. În viziunea sa, monedele metalice nu au ajutat doar la dezvoltarea pieţei; însemnele de pe ele au

generat un profit substanţial, ajutându-i pe aceşti regi în realizarea extinderii imperiilor. Pornind de la o

cantitate de aur peste valoarea monedelor lor, oamenii de stat lidieni au rămas, progresiv, cu tot mai puţin

aur, crescând masa banilor - semn şi pledând pentru revenirea autorităţilor fiscale. Aşa cum spunea Mundell,

monedele nu pot rămâne supraevaluate pe piaţa liberă. Supraevaluarea sistemului monetar implică o realitate

artificială, monopolul şi controlul guvernamental.

3.2 Neajunsurile unui sistem monetar internaţional

Mundell vede Sistemul Monetar Internaţional actual incapabil să rezolve interdependenţa dintre

monede şi stabilitatea preţurilor. După revoluţia din Estul Europei şi colapsul Imperiului Răului, zece noi ţări

au aderat dintr-o dată la Sistemul Monetar Internaţional, toate cu noi monede şi noi nevoi pentru politici

monetare.

Mundell îşi pune întrebarea: „Ce sistem monetar ar trebui să recomande acestor noi ţări Directorul

General al Fondului Monetar Internaţional, Michel Camdessus?”. Răspunsul era evident înainte de 1971:

ţările ar trebui să-şi stabilizeze monedele faţă de etalonul dolar sau faţă de una din celelalte monede, care era

stabilă vizavi de dolarul ancorat de aur.

Fixarea cursurilor de schimb faţă de dolar ar fi dat ţărilor în tranziţie nivelul relativ stabil al preţurilor

întâlnit în ţările vestice. Mundell subliniază contribuţia importantă adusă de Fondul Monetar Internaţional de

la deschiderea sa în 1946 până în 1971. Fondul a dat ţărilor o filosofie coerentă a managementului

macroeconomic, bazată pe „cârma” cursurilor de schimb fixe.

Înfiinţat iniţial pentru apărarea şi coordonarea sistemului cursurilor de schimb fixe, având ca etalon

dolarul, Fondul Monetar Internaţional şi-a pierdut treptat rolul de gardian al Sistemului Monetar

Internaţional după 1971, în special după 1973, anul în care Sistemul Monetar Internaţional a fost trecut la

cursuri de schimb flotante. Rolul Fondului a fost, apoi, schimbat într-unul nou, acela de consultant

macroeconomic ad-hoc şi monitor de datorii, funcţii care puteau fi realizate la fel de bine de către sectorul

privat.

Când a apărut provocarea ţărilor în tranziţie, Fondul nu a avut de oferit o soluţie coerentă pentru

stabilizarea monetară. Mundell spune: „Un sistem monetar în sensul strict al cuvântului nu există în prezent.

Fiecare ţară are propriul ei sistem”.

Mundell atrage atenţia că mulţi nu înţeleg cât de neobişnuit este acest sistem. De mii de ani, ţările au raportat monedele lor la unul dintre cele mai preţioase metale sau la altă monedă. Dar, când Sistemul Monetar Internaţional a intrat în declin, ţările au rămas pe cont propriu. Un fenomen care nu are precedent istoric în „jocul” numit Sistem Monetar Internaţional.

Teoreticienii economici ştiu că interdependenţa din cadrul Sistemului Monetar Internaţional porneşte de la faptul că balanţele de plăţi sunt legate între ele. Dacă o ţară are un surplus în contul curent extern, restul lumii are un deficit. Aşadar, mişcarea unei ţări spre surplus sau deficit afectează automat alte ţări. Aceasta are influenţă asupra sistemului cursurilor de schimb.

„Într-o lume cu n ţări, cu n monede, există n-1 cursuri de schimb independente” spune Mundell. Fiecare ţară nu poate fixa cursuri de schimb datorită faptului că ar exista prea multe cursuri de schimb fixe. Pe hârtie, o colecţie de 2000 de ţări, cu monede individuale şi cursuri de schimb flotante, ar duce la apariţia unei confuzii. Mundell explică faptul că totuşi, în practică, sistemul nu este chiar aşa de rău.

Există o coerenţă importantă în structura financiară mondială referitoare la configurarea puterii în economia mondială şi la rolul special jucat de moneda unei superputeri.

Când o ţară are o supereconomie, deseori moneda sa îndeplineşte funcţia unei monede internaţionale.

3.3 O teorie a influenţei superputerii

Această teorie este rezultatul unei istorii probante. Din punct de vedere istoric, de câte ori a existat o

superputere în lume, moneda ei a jucat un rol central în Sistemul Monetar Internaţional.

Superputerea a avut drept de veto asupra Sistemului Monetar Internaţional şi datorită beneficiilor

utilizării internaţionale a monedei sale. Interesul său este, de obicei, aprobarea oricărui fel de colaborare

globală care ar înlocui moneda sa cu o monedă internaţională independentă. Mundell îşi îndreaptă atenţia

asupra anului 1870, când SUA şi Franţa luptau pentru o reformă internaţională în sensul întoarcerii la

bimetalism şi dezvoltării unei unităţi etalon internaţionale.

Ţara care a spus „nu” a fost Marea Britanie, mare putere în secolul al XIX-lea. De fapt, Marea

Britanie a spus dintotdeauna „nu” reformei monetare internaţionale şi unei alternative pentru liră. Dar, când

aceasta a decăzut şi SUA a răsărit, poziţiile au fost inversate, Marea Britanie dorind o reformă monetară

internaţională şi SUA, noua superputere, refuzând-o.

La Conferinţa Mondială a Aurului din 1933, Franţa îşi dorea o reformă monetară internaţională. Ea

viza întoarcerea Marii Britanii şi a SUA la fixarea preţului aurului. Preşedintele Roosvelt a spus „nu” şi

dolarul a continuat să fluctueze, până când, unilateral, SUA a devalorizat dolarul, crescând preţul aurului de

la 20,67 dolari pe uncie la 35 de dolari pe uncie. Când delegaţia britanică, condusă de Keynes, a venit la

Conferinţa de la Bretton Wood punând problema unei monede mondiale, americanii au păstrat tăcerea.

Astfel, Bretton Woods nu a creat un nou sistem monetar internaţional, ci l-a păstrat pe cel existent încă din

1934.

3.4. Stabilitatea preţurilor şi aurul

Una dintre problemele abordate de Robert Mundell este şi stabilitatea preţurilor. El analizează

măsurile de stabilire a acestora luate de-a lungul timpului şi situaţiile provocate de aceste măsuri sau de

preluarea lor.

Secolul al XX-lea nu este, în opinia lui Mundell, unul satisfăcător din punct de vedere al stabilităţii

preţurilor. Dacă măsurăm magnitudinea inflaţiei, produsul ratei ei şi valoarea totală a mărfurilor afectate de

aceasta, realizăm că s-a creat începând cu 1914 mai multă inflaţie decât în toate secolele anterioare, puse la

un loc.

Data producerii Marii Inflaţii este 1914, data începerii Primului Război Mondial în Europa şi

deschiderea uşilor Sistemului Rezervelor Federale în SUA. Cel de al doilea eveniment a fost cel mai vinovat.

În unele limite, Mundell vede, totuşi, ca dată a producerii inflaţiei anul 1934. Este adevărat că nivelul

preţurilor s-a dublat pe durata Primului Război Mondial, dar, în doi paşi, nivelul acestora din 1914 a fost

imediat redobândit. Deflaţia recesiunii din 1920-1921 a dus nivelul indicelui preţurilor, care în 1914 era egal

cu 100, la 130, iar deflaţia Marii Depresiuni din 1930-1934 l-a adus înapoi la nivelul de echilibru, de

dinaintea războiului. Înainte de 1914, nivelurile preţurilor bazate pe etalonul aur erau folosite pe termen lung.

În 1977, Roy W. Jostrom a publicat un studiu, denumit Constanta aur şi apoi, în 1982, o altă carte,

intitulată Argintul: metalul fără odihnă. În această ultimă carte el a dezvoltat serii de date pentru nivelul

preţurilor, determinat pe baza indicelui preţurilor de vânzare în Marea Britanie, de la 1500 până în prezent,

şi, pentru SUA, din 1800. Datele din Anglia au furnizat o serie consistentă de preţuri pe parcursul a patru

secole.

Din 1560 până în 1914, indicele preţurilor în Anglia a rămas constant. Au existat valuri fine ale

inflaţiei şi deflaţiei, dar care au fost rapid spulberate.

Primul Război Mondial a adus inflaţia, urmată apoi de deflaţia postbelică, iar o dată cu declanşarea

Marii Depresiuni, Marea Britanie a rămas fără aur. Din acel moment, aceasta a pierdut rigoarea disciplinei

monetare pe care o avea de la Alfred cel Mare.

În Marea Britanie, inflaţia din 1931 ş,i în special, din momentul căderii etalonului dolar în 1931, a

fost cea mai mare din istoria sa. La un sfert de secol după 1971, nivelul preţurilor în Marea Britanie a crescut

de 7,5 ori. Pe parcursul acestei perioade, aceasta şi-a pierdut reputaţia avută pe parcursul a secole întregi în

ceea ce priveşte stabilitatea monetară şi lira a încetat să mai fie o monedă internaţională conducătoare.

Ca şi lira, în anii ‘30, majoritatea monedelor şi-au pierdut conţinutul în aur, înlăturând constrângeri

importante ale convertibilităţii asupra ofertelor de bani. Fără tăgadă, înainte de 1971, sistemul a menţinut o

legătură indirectă cu aurul prin intermediul cursurilor de schimb fixe, folosindu-se de etalonul dolar. În 1933,

odată cu trecerea la cursurile de schimb flotante, s-au înlăturat constrângerile asupra expansiunii monetare.

Nivelul preţurilor a ajuns, acum, în mâinile Sistemului Rezervelor Federale, cea mai importantă maşină de

produs inflaţie, creată vreodată.

Deoarece nu există o altă monedă internaţională, FED-ul putea pompa miliarde şi miliarde de dolari,

care erau preluaţi şi folosiţi ca rezerve de întreaga lume. Nu numai asta, dar obligaţiunile emise de Trezoreria

SUA au devenit o nouă formă de bani internaţionali. Dolarul a devenit rezerva băncilor internaţionale,

producând bani pe piaţa euro-dolar.

„SUA a preluat acum supremaţia” spune Mundell. Noua ofertă elastică de bani internaţionali a fost

produsă, acum, în scopul acomodării şocului ofertei la preţul petrolului, la sfârşitul anului 1973. Creşterea

preţului petrolului a creat deficite în Europa şi Japonia, care erau finanţate prin credite euro-dolar, hrănite, în

schimb, de expansiunea monetară a SUA.

FED a argumentat că politica sa nu era inflaţia, deoarece oferta de bani în SUA nu a rezultat

inoportun. În realitate, ea a fost exportată pentru a construi baza pentru inflaţie în străinătate. Aşa cum a

arătat Mundell, în lucrarea sa din 1971, lumea este cea care generează inflaţie, şi nu baza dolarului naţional.

Preţurile SUA au crescut de 3,9 ori în sfertul de veac de după 1971, înregistrându-se pe departe cea

mai mare inflaţie din istoria sa.

„Există o paralelă puternică între experienţa SUA şi cea a Marii Britanii”, afirmă Mundell. Între anii

1800 şi 1930, lăsând la o parte perioada neconvertibilităţii dolarului şi Primul Război Mondial, când lira era

neconvertibilă, preţurile americane şi britanice au crescut împreună. Acest lucru este de aşteptat în cazul a

două ţări aflate în aceeaşi zonă monetară.

Exceptând perioada ajustării pentru deprecierea din 1949 şi 1967, nivelurile preţurilor au continuat

să evolueze împreună în perioada postbelică. Dar, o schimbare fundamentală a venit o dată cu prăbuşirea

Sistemului Monetar Internaţional în 1971. Ambele ţări erau inflaţioniste, cu toate că nivelul preţurilor

britanic a crescut cu 750%, iar cel american doar cu 390%. Lira a pierdut jumătate din valoarea sa în raport

cu dolarul, după trecerea la ratele de schimb flotante.**

Nivelurile flexibile ale fiecărei ţări au devenit instabile după 1970. Acest lucru este valabil chiar şi

pentru nivelul preţurilor câtorva ţări în care s-a produs un proces de apreciere faţă de dolarul din 1971. Cea

mai rapidă inflaţie, aşa cum zic teoreticienii parităţii puterii de cumpărare, este în ţările cu cea mai depreciată

monedă. Ţara cu cea mai scăzută inflaţie este acea ţară a cărei monedă este mai apreciată.

Mundell surprinde sistemul Germaniei şi Japoniei ale căror monede s-au apreciat puternic faţă de

dolar şi al căror nivel al preţurilor a crescut cu 240% şi 290% între 1971 şi 1976.

În particular, în anul 1971, Sistemul Monetar Internaţional, având ca etalon dolarul, care era ancorat

de aur, a păstrat influenţa lumii sub control. După 1971, când etalonul aur a fost eliminat, controlul inflaţiei a

** Pentru detalii vezi: Claudiu Doltu, Sisteme monetare comparate, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

trebuit să depindă de disciplina insuficientă a Sistemului Rezervelor Federale. Rezultatul a fost inflaţia care

are toate caracteristicile unei probleme permanente căreia generaţiile viitoare vor trebui să-i facă faţă.

O viziune istorică

Robert Mundell dezvoltă o viziune mai largă asupra Sistemului Monetar Internaţional.

Perioada dintre 1815 şi 1873 a fost o perioadă de bimetalism, în care aurul şi argintul erau bunurile

de rezervă, de bază, şi ţările importante erau Franţa şi SUA.

Când, SUA au suspendat convertibilitatea, Franţa a rămas singură între marile puteri bimetaliste.

Mundell atrage atenţia că în economia lumii, o dată ce o ţară fixează preţul aurului şi argintului, acest lucru

duce la fixarea preţurilor relative ale aurului şi argintului în lume.

Din 1815 până în 1873, proporţiile preţului relativ al aurului şi argintului variau între 15:1 şi 16:1.

Acest sistem bimetalic a dat lumii o unitate monetară. Suportul sistemului monetar bimetalic s-a clintit puţin

când SUA a renunţat la etalonul marfă fapt ce a condus la inflaţie între anii 1862 şi 1879.

Dar ce s-a întâmplat în anii 1870? Franţa, intrând în război cu Germania, a trebuit să suspende

convertibilitatea. În afară de Belgia şi Elveţia, care erau în Uniunea Monetară Latină, nici o altă ţară nu mai

avea un sistem bimetalist. Datorită faptului că aceste două ţări erau prea mici pentru a face faţă unui astfel de

sistem, ele s-au alăturat Franţei, suspendând convertibilitatea.

Franţa rămăsese cu ideea întoarcerii la un etalon monetar bimetalist, dar, datorită producţiei de argint

a Americii care creştea şi renunţării Germaniei la argint, ea a realizat că va trebui să cumpere toate rezervele

de argint din lume. Argintul ar fi înlăturat moneda de aur. Astfel, Franţa nu s-a întors la vechiul sistem, care

a murit. Economia lumii s-a împărţit pe de o parte în etalonul internaţional aur şi pe de altă parte în cel al

argintului.

Rolul monetar al argintului se micşora, iar aurul începea să domine economia lumii. În perioada

1873-1896 nivelul preţurilor era în scădere. Această perioadă a coincis cu una din revoltele populare în

Vestul Mijlociu. Masele populare nu agreau ideea că fermierii aveau dreptul să-şi plătească datoriile într-o

monedă apreciată. În această perioadă s-a produs deflaţie în ţările care au trecut de la bimetalism la etalonul

aur deoarece s-a creat o cerere în exces pentru aur. De asemenea, în 1873, Prusia şi ţările scandinave au

renunţat la etalonul argint, fapt care a dus la deprecierea argintului, creând inflaţie în ţările ce aveau ca etalon

argintul.

Aşadar, există două lumi pe parcursul acestei perioade: o lume inflaţionistă, având ca etalon argintul

şi alta deflaţionistă având drept etalon aurul până în 1896, când, în final, mari cantităţi de aur au intrat în

sistem datorită aprovizionării din Africa de Sud.

Din 1914 până în 1924 avem de-a face cu etalonul dolar deoarece SUA era singura ţară care avea o

monedă cu un conţinut mare de aur şi celelalte ţări începuseră să-şi raporteze monedele la dolar şi apoi la

aur. Apoi, în 1924, Germania, s-a întors la aur cu scopul de a stopa hiperinflaţia. În 1925 Marea Britanie,

pentru a nu fi lăsată în urmă de Germania s-a întors şi ea la aur. În 1926, Franţa a revenit la aur, mai mult sau

mai puţin, datorită faptului că Marea Britanie şi Germania realizaseră această reîntoarcere; s-a întors la un

curs ce a subevaluat francul.

Lumea s-a întors la etalonul aur şi s-a întâmplat? La fel ca în 1914, când ţările renunţau la etalonul

aur creând inflaţie, trecerea la etalonul aur a dus la crearea unei cereri excesive de aur, cauzând deflaţie.

Deflaţia din anii 1930, care a fost un factor major ce a contribuit la declanşarea Marii Depresiuni, a

fost o consecinţă directă a întoarcerii la aur la un nivel al preţurilor care era în 1920 deasupra nivelului de

echilibru, în condiţia etalonului aur.

Desigur, în Depresiune au mai fost implicaţi şi alţi factori, inclusiv impactul imediat al tarifului

Smoot-Hawley. Dar, principalul factor a fost deflaţia inaugurată de restaurarea internă a etalonului aur pe

fondul argintului subevaluat.

Marea Britanie a renunţat la aur în 1931 şi America în 1933. Apoi, America s-a întors la aur după

devalorizarea dolarului în 1934. Franţa era tot la aur dar, în 1936, a fost ultima care a părăsit etalonul aur

reformat din perioada postbelică.

1936 a fost anul Acordului Monetar Tripartit care a stabilit un nou tip de sistem monetar

internaţional având ca etalon dolarul unde acesta era singura monedă raportată faţă de aur. Toate ţările din

acest sistem şi-au păstrat monedele raportate la dolar. Acest sistem a ţinut până în 1971.

După ce preşedintele Nixon a înlăturat conţinutul în aur al dolarului, au existat pentru câteva luni

cursuri de schimb flotante, apoi ţările au trecut la dolar şi nu la aur, în decembrie 1971. Sistemul era acum

unul cu un etalon dolar pur. Problema spinoasă a etalonului dolar pur era aceea că acesta funcţiona numai

dacă ţara îşi putea păstra disciplina monetară. Încă din 1945 a fost numai în parte disciplinat de necesarul de

rezervă în aur de 25%. Convertibilitatea dolarului a fost cel puţin promisă. În această perioadă SUA a urmat

o politică monetară ce a fost foarte inflaţionistă pentru restul lumii.

În 1973, SUA au subevaluat din nou dolarul, fapt ce a deschis apetitul speculatorilor. Pe fondul

fluctuaţiei puternice a dolarului, Europa a încercat o fluctuaţie comună faţă de dolar. Europenii nu s-au decis

însă, în legătură cu diferenţele dintre ei sau dacă Marea Britanie, Germania sau Franţa să trebuie conducă

această fluctuaţie.

În această perioadă, marca germană a devenit cea mai importantă monedă în Europa, dar Marea

Britanie şi Franţa nu doreau să renunţe la supremaţia lor în favoarea mărcii. A fost nevoie de încă o decadă

pentru ca cele două foste mari puteri să recunoască importanţa mărcii în Europa.

În iunie 1973, Comitetul celor 20 a decis abandonarea Sistemului Monetar Internaţional şi trecerea la

cursurile de schimb flotante până la rezolvarea problemei inflaţiei. Mundell apreciază că: ”Aceasta a fost cea

mai surprinzătoare explicaţie deoarece funcţia Sistemului Monetar Internaţional era de a face o abordare

articulată de soluţionare a inflaţiei”.

Din 1973, ţările s-au luptat cu regimul cursurilor de schimb flexibile, SUA şi Europa experimentând

cele mai inflaţioniste politici monetare din istorie. În 1985, Acordul Plaza a transformat sistemul într-unul de

administrare relativă a dolarului raportat la monedele europene. Era îndreptat, în principal, asupra aprecierii

yenului japonez faţă de dolar.

„O reformă monetară internaţională?”, îşi pune Mundell întrebarea. Răspunsul este negativ. Numele

jocului este acum euro. Va exista un Sistem Monetar European sau nu? Mundell afirma în 1997 că ceea ce se

va întâmpla în 1999 va da naştere unui embrion al monedei europene.

Europenii nu vor dori o reformă monetară internaţională, în schimb SUA vor dori o asemenea

reformă. Aceştia vor interpreta acest lucru ca o încercare din partea SUA de a ieşi din jocul monedei

europene, dar SUA nu vor dori acest lucru decât atunci când vor vedea reforma ca o şansă de a înlătura o

ameninţare la adresa hegemoniei sale. SUA nu vor schimba sistemul deoarece cel actual este deja unul ce

maximizează seniorajul său.

Ţara care va dori o reformă monetară internaţională este, după Mundell, Japonia. Aceasta este a doua

putere economică ce a devenit tot mai nemulţumită în legătură cu subordonarea faţă de SUA. Dar, Japonia nu

se află în poziţia politică de a face vreun pas în direcţia reformei monetare internaţionale, deoarece este

dependentă politic de SUA.

3.5. Evoluţia etalonului dolar

Din 1666 până în 1934 au existat şapte mari puteri. Dar, în secolul 20, cu excepţia Marii Britanii, nu

a existat o altă superputere decât SUA. Mundell spunea: „Gândiţi-vă la aur ca fiind Soarele şi aceste

superputeri ca fiind planetele. Ce s-ar întâmpla dacă una din planete, să zicem Jupiter, ar continua să crească

până când ar deveni mai mare decât Soarele? Ce ne-ar spune dinamica newtoniană despre acest caz?”

Dacă ar deveni foarte mare, Jupiter ar prelua poziţia Soarelui şi celelalte planete s-ar învârti în jurul ei.

Eventual, însăşi Soarele ar orbita în jurul lui Jupiter.

„Asta s-a întâmplat cu Sistemul Monetar Internaţional în secolul al XX-lea”, afirmă Mundell. O ţară

le-a depăşit pe celelalte creând un nou cadru. Lucrul s-a întâmplat când zona dolarului a devenit tot mai

mare. Dolarul a devenit centrul sistemului şi lumea a început să-şi raporteze moneda sa la dolar şi nu la aur,

ca unitate de măsură în acest sistem.

Devalorizarea dolarului din 1934 a subevaluat dolarul faţă de aur atâta timp cât preţul inflaţiei din

SUA era moderat. O dată cu Bretton Woods, în 1944, Sistemul Monetar Internaţional era considerat ca

mijloc de stabilire a egalităţii între ţări, dolarul SUA fiind utilizat ca unitate de măsură. Acest sistem a

decăzut din două motive.

Un motiv este problema disciplinării preţurilor. Cu cât o superputere devine mai puternică cu atât

este mai tentată de a se extinde peste potenţialul său monetar. Alte ţări au devenit exasperate şi, în 1970, au

trecut la cursurile de schimb flotante. Mundell spune că aceste ţări s-au gândit că s-ar putea elibera de

dependenţa faţă de dolar, dar au greşit aşa cum a greşit şi Milton Friedman când a prezis că regimul

cursurilor de schimb flotante nu va necesita rezerve. Ţările au nevoie, azi, de cât mai multe rezerve

raportându-ne la perioada cursurilor de schimb fixe.

Principala rezervă pe care o utilizează este dolarul, cu o mică excepţie, a mărcii, ce este utilizată în

mecanismul ratei de schimb european.

3.6 Lipsesc dolari?

În 1977, Mundell se întreabă: „Unde sunt banii creaţi de Rezerva Federală?”. Cantitatea de monedă

americană din afara băncilor era de aproape 400 miliarde de dolari. Dacă americanii deţineau această monedă

ar fi avut o putere mai mare decât oricine în lume. Dar, deoarece americanii tind să aibă tot mai multe cărţi

de credit şi conturi bancare, deţin o cantitate mai mică de monedă raportată la veniturile lor. Nimeni nu ştie

unde sunt cele 400 miliarde de dolari. Nimeni nu le poate da de urmă. Mulţi sunt de părere că se află în afara

SUA, fiind folosiţi ca monedă internaţională a lumii.

Un membru al Fondului Monetar Internaţional a făcut un studiu pentru a estima câţi dolari sunt în

străinătate. El a presupus că preferinţele monetare americane şi canadiene sunt în aceleaşi relaţii cu venitul.

S-a dovedit că doar 10-15% din cele 400 miliarde în circulaţie ar fi deţinute în interiorul SUA. Restul ar fi

folosit nu numai de băncile centrale, ci şi de turişti, de cartelurile de droguri şi de băncile străine. Dolarul

este cea de-a doua monedă pentru fiecare, în acelaşi sens în care engleza este cea de-a doua limbă. Din acest

motiv, Mundell crede că o reformă monetară nu este posibilă fără intervenţia intimă a SUA.

SUA vor fi ultima ţară care va fi de acord cu o reformă monetară internaţională. Mundell este de

acord cu prietenul său Milton Fiedman, când spune că acest lucru nu este posibil.

3.7 Prevederi pe termen lung Robert Mundell îşi îndreaptă atenţia nu numai asupra trecutului şi prezentului ci şi asupra viitorului,

respectiv secolul al XXI-lea. Dolarul, spune el, este moneda predominantă în lume. Europa se luptă să îndeplinească condiţiile Tratatului de Maastricht pentru încheierea de noi acorduri europene.

Mundell apreciază că după 1999 vor fi necesari trei ani pentru a pune moneda la locul ei. Apoi, vor fi necesari alţi şapte-opt ani de sacrificii pentru ca ţările să se adapteaze la noile proceduri impuse, dar în anul 2010 vom avea o monedă europeană bine definită şi acceptată.

Continentul european, ca o ţară, va avea un PIB (produs intern brut) mai mare, probabil, cu 10-15% decât SUA. Comunitatea europeană va produce o monedă de importanţă internaţională. Geografic, Europa este mai convenabilă pentru fostele ţări sovietice, Africa şi Orientul Mijlociu decât SUA. De asemenea, spune Mundell, şi aurul va avea un nou rol. Cantitatea totală de aur extrasă de pe vremea lui Nefertiti este de aproximativ 3,5 miliarde uncii (120 mii tone): 1 miliard de uncii se află în băncile centrale, mai mult de 1 miliard se află în bijuterii, iar restul la cei care speculează.

Mundell şi-a îndreptat atenţia asupra trei lucruri care ar indica prezenţa inflaţiei în economie: oferta de bani, rata dobânzii şi aurul. Acest lucru este posibil doar pe piaţa titlurilor de valoare. Dacă aici se produce o scădere a preţului aurului, trebuie să ne aşteptăm la inflaţie; oamenii încep să vândă titlurile de valoare crescând rata dobânzii. Stocul aurului din lume se va menţine ca un bun de rezervă viabil pentru o lungă perioadă de timp.

Mundell crede că cele două superputeri, SUA şi UE, vor fixa din nou monedele lor în aur, aşa cum au făcut-o în trecut. Mai mult, aurul va fi refolosit la un moment dat, poate în 10-15 ani, devenind un bun ce va circula între băncile centrale, nu neapărat la un preţ fix, ci la unul al pieţei.

Robert Mundell este sigur de aceasta căci, cu cât ţările se vor gândi la aur ca la un indice, ca la un semnal de alarmă al inflaţiei, cu atât autorităţile monetare vor încerca să împiedice creşterea preţului aurului. „Europa deja a făcut-o”, spune Mundell. Au existat lungi perioade de timp când se părea că europenii au stabilizat aurul, chiar dacă dolarul se deprecia faţă de aur. Acest lucru este un factor major de moderare a fluctuaţiilor cursului de schimb între cele două mari blocuri. Ceea ce este vital pentru Europa deoarece nimic nu ar deranja-o mai mult decât fluctuaţiile foarte mari ale cursului euro-dolar.

3.8 Concluzii Concluzia ce rezultă din parcurgerea lucrărilor lui Robert A. Mundell este că aurul va face parte din

structura Sistemului Monetar Internaţional din secolul al XXI-lea, dar nu aşa cum a fost în trecut. Perioada etalonului aur este o perioadă unică în istorie prin existenţa unui echilibru între puteri şi superputeri.

Exemplul dat de Mundell în argumentarea concluziei sale este o remarcă a lui Bismark, care a spus că cel mai important eveniment din secolul XIX a fost vorbirea limbii engleze în Anglia şi America. În acelaşi spirit, cel mai important eveniment al secolului al XX-lea a fost crearea Sistemului Rezervelor Federale, motorul expansiunii dolarului. Fără acest lucru, nu s-ar fi întâmplat evenimentele de la aceea vreme.

Să sperăm că cel mai important eveniment al secolului al XXI-lea va fi acela ca dolarul şi euro să înveţe să trăiască împreună.