Paul Brunton: de la jurnalist la înţeleptul blând

“Scriu pentru aceia care au simţit adevărul prin sclipiri intuitive, ca şi pentru aceia care trebuie să fie convinşi de el prin judecăţi raţionale.” Paul Brunton, “Reflecţii despre viaţa mea şi scrieri”

Paul Brunton s-a născut în Londra în 1898, sub numele de Raphael Hurst. El a făcut carieră întâi ca vânzător de cărţi, apoi ca jurnalist, şi mai târziu ca director al unei reviste- ocupaţii pe care în mod obişnuit nu le-am asocia nici cu înţelepciunea nici cu aventura spirituală. Dar Paul Brunton a fost o fiinţă unică, destinată, la fel ca Alan Watts, Christopher Isherwood şi Gerald Heard, să fie un pionier al dialogului Est-Vest.

La vârsta de treizeci de ani, în ciuda succesului său profesional, Brunton şi-a dat demisia şi a pornit într-o direcţie total diferită. Urmându-şi interesul său intens şi permanent pentru viaţa spirituală, el a călătorit mult în Orient, în căutarea răspunsurilor la întrebări pe care civilizaţia noastră postindustrială tinde să le ignore şi să le suprime. Dar căutarea sa spirituală începuse mult mai devreme. La şaisprezece ani el a experimentat o serie de stări extatice, ca urmare a faptului că meditase intens şi regulat timp de şase luni. Deşi aceste experienţe mistice s-au estompat în câteva săptămâni, efectele lor au mai durat trei ani, având un rol decisiv în formarea lui Brunton.

Contrastul dintre aceste experienţe extatice şi materialismul acerb care îl înconjura l-a aruncat pe Brunton într-o stare de adâncă disperare. El s-a decis să se sinucidă, dar fiind o persoană eminamente raţională, el şi-a acordat un răgaz pentru a căuta cărţi despre moarte în biblioteca locală. Şansa a făcut să dea peste mai multe cărţi spirituale pe această temă pe care le-a devorat, şi care l-au făcut să-şi amâne sinuciderea pe perioadă nedefinită. S-a căsătorit relativ devreme, iar în 1923 s-a născut singurul lui copil. Brunton nu se simţea pregătit să fie părinte dar un înţelept îi spusese că există o relaţie karmică şi necesară între el şi copil. Ei au avut o relaţie de afecţiune foarte durabilă, iar fiul său, Kenneth Hurst a publicat o excelentă biografie a tatălui său: “Paul Brunton- O viziune personală”. În carte se spune că, deşi Brunton observase că are anumite capacităţi oculte şi chiar urmărea să le dezvolte, el şi-a urmat vocea interioară şi a renunţat la ele, orientându-se către meditaţie.

Brunton a fost ajutat în primele sale eforturi spirituale de către Allan Bennett, un călugăr budist britanic, foarte respectat la acea vreme. Un alt ghid al său din acea perioadă timpurie a fost un pictor american, Thurston, în care el a văzut un “mistic avansat”. A treia persoană care a avut o influenţă la fel de mare a fost un indian al cărui nume nu se cunoaşte, pe care Brunton îl numea “Rajah-ul”. Acesta a prezis că Brunton va vizita India, ceea ce s-a şi petrecut în 1931.

În 1934, Brunton a publicat prima sa carte, “India secretă”, care a avut un succes spectaculos. A fost prima oară când a folosit pseudonomul Paul Brunton, sub care a fost apoi cunoscut. Prietenii îi spuneau PB. Cartea lui Brubton l-a făcut cunoscut occidentalilor pe unul din reprezentanţii de seamă ai spiritualităţii hinduse, Ramana Maharishi (1879-1950), care nu trebuie confundat cu Maharishi Mahesh Yogi, fondatorul Meditaţiei Transcedentale. Descrierea întâlnirii sale cu Sri Ramana este cea mai captivantă parte a cărţii. La prima întâlnire, Brunton avea multe întrebări pe buze, dar văzându-l pe înţelept cufundat profund în meditaţie, cu corpul imobil ca al unei statui, deşi cu ochii deschişi, el a fost cuprins treptat de liniştea pe care maestrul o transmitea şi a rămas două ore în meditaţie profundă, toate întrebările dispărându-I din minte. După acea primă întâlnire, ei au avut multe conversaţii animate, în care mereu Ramana Maharishi îl îndemna pe Brunton să privească în interiorul său. La ultima lor întrevedere, maestrul a ales din nou tăcerea. Dar să îl lăsăm pe Paul Brunton să relateze acest episod: “Ochii lui au o strălucire uimitoare. Senzaţii stranii încep să apară în mine. Privirea aceea pare să pătrundă în cotloanele cele mai ascunse ale sufletului meu…Devin conştient de faptul că astfel el creează o punte între mintea mea şi a sa, că îmi face inima să intre în acea stare de calm vigilent de care el pare că se bucură permanent…”

Timpul a încremenit. Sala s-a golit, discipolii ieşind unul câte unul. Doar înţeleptul şi Brunton au mai rămas. În momentele care au urmat, toate senzaţiile fizice au dispărut, Brunton resimţind o stare de comuniune profundă cu Maharishi şi cu întregul univers.

1

Multe din lucrurile pe care le-a trăit, el nu le-a povestit în cărţile sale, dar mai târziu s-a destăinuit prietenilor apropiaţi. De exemplu, el I-a mărturisit unuia din discipolii săi că atunci când a ajuns la locul de retragere al lui Ramana, acesta l-a luat într-o plimbare prin grădină. Înţeleptul I-a spus că el, Brunton, a primit graţia celei mai înalte stări de conştiinţă în adolescenţă dar a pierdut-o atunci când personalitatea sa egotică a devenit mai puternică. Acum trebuia să muncească pentru a redobândi acea stare pe care atunci o atinsese spontan.

După cum a explicat mai târziu el însuşi, Brunton şi-a creat deliberat o personalitate fictivă, pentru a face cărţile sale mai accesibile.Înţelegerea sa spirituală însă depăşea scrierile sale. Atunci când a ajuns în India, el nu venise cu mâna goală, neavând nevoie să mai înveţe ABC-ul spiritual. Brunton a fost unul din primii europeni care au abandonat iluzia înnăscută a superiorităţii, călătorind în Orient mai mult ca pelerin decât ca turist sau cuceritor, cum au făcut-o atâţia.

Maturitatea sa spirituală străbate şi din paginile cărţii “Egiptul secret”. În Egipt, el nu a întâlnit înţelepţi de talia lui Ramana Maharishi, ci chiar tradiţia spirituală a acestei ţări. El a fost singurul european care a primit vreodată permisiunea să petreacă o noapte în Marea Piramidă a lui Kheops. Experienţa lui acolo a fost în acelaşi timp înfricoşătoare şi profund spirituală. El a fost contactat de spiritele unor preoţi, a avut o experienţă extracorporală în care I s-a revelat o parte din înţelepciunea ascunsă a vechilor egipteni. Unele aspecte ale relatărilor sale au fost mai târziu confirmate de noile descoperiri (printre altele, faptul că Sfinxul este un monument închinat Zeului Soarelui, Ra.

Pentru Brunton, obiectivul principal al cărţii a fost să prezinte occidentalilor vechea dar uitata cunoaştere a întrepătrunderii dintre lumea fizică şi planul subtil, spiritual, şi a faptului că fiinţele care trăiesc în aceste planuri subtile sunt la fel de reale ca şi noi.

Brunton lucra neîncetat pentru desăvârşirea sa spirituală. Cei care au citit “Cărarea secretă”, au fost uimiţi să afle că misticismul nu este totul. Calea spirituală este mult mai abruptă decât cele înfăţişate până atunci în cărţi. În “Învăţătura ascunsă de dincolo de Zoga”, Paul Brunton critică misticismul convenţional, care îndeamnă la abandonarea lumii în favoarea solitudinii şi tăcerii. El îndeamnă la o îmbinare armonioasă între meditaţie şi viaţa de zi cu zi, la aplicarea principiilor şi trăirilor mistice în toate celelalte domenii ale vieţii. Critca sa a fost greşit interpretată de unii. Dar relaţia sa cu Ramana Maharishi a rămas mereu una de profundă admiraţie, recunoştinţă şi afinitate spirituală. În “Cărarea secretă”, el îl numeşte pe înţelept “cel mai înţelegător om pe care l-am cunoscut”, “cu o personalitate dumnezeiască ce nu poate fi descrisă”. Cartea a fost inspirată de o viziune a lui Ramana Maharishi pe care a avut-o pe când era în Anglia (astăzi am putea numi aceasta “channeling”). Brunton l-a numit toată viaţa pe înţelept “Maestrul meu iubit”. Dar neînţelegerea a persistatşi Brunton nu a mai avut acces la ashramul lui Maharishi, din cauza maşinaţiilor unor discipoli ai acestuia. În timpul călătoriilor în India, de multe ori Brunton se apropia la câţiva kilometri de ashram: “Mi se punea un nod în gât şi eram cuprins de o senzaţie de sufocare când mă gândeam ce aproape sunt de el în spirit şi totuşi atât de aspru separaţi de reaua voinţă a câtorva oameni şi de umbrele întunecate ale karmei mele.”

El a fost conştient însă că acest lucru l-a ajutat în evoluţia sa spirituală. Relaţia sa cu maestrul a supravieţuit tuturor piedicilor exterioare. El a avut numeroase viziuni ale înţeleptului, ultima având loc după moartea acestuia, în 1950. În această viziune Maharishi îl anunţa că trebuie să se despartă şi, într-adevăr, viziunile au încetat, lasând loc unei raportări mai directe, mai aproape de esenţă. Brunton a înţeles că trebuie să facă un nou pas pe calea spirituală. Faptul că a făcut chiar mai mult de atât este dovedit şi de stingerea armonioasă a conflictului cu ashramul lui Ramana. El a fost chiar invitat să se mute acolo, dar nu a făcut-o din raţiuni practice.

Fiind o persoană retrasă, el nu şi-a asumat rolul de guru, preferând să-I îndrume pe cei care erau în căutarea unui maestru către înţelepţii Orientului. El s-a mutat în Elveţia, în izolare. Retragerea sa a fost atât de eficientă încât două ziare I-au publicat chiar necrologul…El scria zilnic într-un jurnal despre diverse chestiuni spirituale care I se clarificaseră în decursul căutării sale spirituale şi care ar fi putut fi de ajutor

2

altor căutători. Aceste note, având un volum impresionant, au fost publicate după moartea sa din 1981. Filozofia lui Brunton, pe care el a refuzat să o eticheteze, este un mesaj despre valorile spirituale universale. Ela pus accentul nu pe raţiune ci pe înţelepciune, prin care ne putem apropia mai direct de Adevăr. El a înţeles filozofia ca pe o orientare practică spre viaţă, o sinteză între veneraţia religioasă, meditaţia mistică, reflecţia raţională, educaţia morală şi serviciul altruist. Adevăratul filozof este astfel un practicant spiritual de o mare maturitate. După cum spunea Paul Brunton: “Doar atunci când Supraeul a iluminat fiecare parte a fiinţei individuale se poate vorbi de adevărata iluminare. Doar atunci se atinge înţelepciunea.”

Supraeul este termenul folosit de Brunton pentr ua desemna esenţa nemuritoare a fiinţei umane, punctul în care atingem Divinul. Această conştiinţă divină, acunsă în inima fiecărei fiinşe, este o Prezenţă universală Realizarea Supraeului ca fundal constant al existenţei noastre zilnice este sarcina fiecăruia dintre noi.

-----------------------------------------------Sa mergi la scoala este un lucru, sa fii educat este un altul, desi acestea coincid ca si timp. Sa înveti de la un profesor înseamna pregatire. Sa înveti de la viata în lume, înseamna observatie. Sa înveti de la tine însuti, înseamna intuitie. A te împarti în cunoscator si cunoscut înseamna a trai în dualitate. Antiteza cunoscator-cunoscut nu îi este straina, la fel cum si opozitia dintre realitate si iluzie este lipsita de înteles pentru el. Unicitatea existentei sale este absoluta. întoarcerea la acea constienta, care priveste lumea doar sub aspectul ei monistic, este întelegerea adevarului detinut de un întelept. Când gândirea rationala poate percepe ca nu se poate depasi pe ea însasi, ca nu poate produce mai mult decât un alt gând, înseamna ca a a ajuns la capatul calatoriei sale si si-a îndeplinit functia cuvenita. Adevarul metafizic este aparenta realitatii, cunoasterea rationala a ei; dar nu este însasi realitatea, nu este întelegere. Pentru cunoastere e nevoie ca un al doilea lucru sa fie cunoscut; prin urmare, cunoasterea metafizica fiind duala, nu poate produce niciodata întelegere, care este non-duala. Realitatea trebuie sa ramâna de sine statatoare în maretia ei, fara sa depinda de ceva sau sa aiba vreo relatie cu cineva; mereu a fost, este si mereu va fi. Este incapacitatea ratiunii umane de a întelege super-rationalul, inefabilul divin, pe care Omar Khayyâm a încercat sa-l exprime în minunatele sale catrene, care au fost întelese atât de gresit de catre cititorii occidentali. Daca "Rubaiyat" a lui Omar este doar refrenul unui betiv dintr-o cârciuma, atunci Noul Testament este doar o mâzgalitura dintr-un colt izolat al Imperiului Roman. Cupa limbajului este prea mica pentru a tine vinul Absolutului. Un gând al Mintii ca si Gol este un "ceva" cu nimic mai mic decât un gând al marilor munti si prin urmare ne împiedica sa întelegem Golul. Ar trebui sa îi privim pe marii initiatori, pe marii mântuitori ai rasei umane, cum au fost Iisus si Buddha, ca pe niste unelte divine. Centrul individual de putere pe care fiecare l-a lasat în urma pe acest pamânt s-a extins mult timp dincolo de moartea lor trupeasca si a continuat sa raspunda cu speranta celor care au avut încredere în el, dar apoi a scazut în stralucire si se va încheia în cele din urma dupa ce o perioada istorica se va fi sfârsit. Nici o religie organizata nu dureaza în forma ei originala decât o perioada limitata de timp. Toate marile religii ale antichitatii timpurii au pierit. Initiatorii nu au fost, se stie, niste oameni obisnuiti. Ei apartineau unor nivele superioare ale gândirii si existentei. Veneau din sfere ale unei constiinte superioare umanitatii obisnuite. A fost ceva cu totul special, dar asta nu îi face niste zei.Nici nu justifica faptul ca noi astazi traim în trecut sau ne bazam pe ceva ce dispare. Pentru ca în ciuda tuturor scaparilor si regreselor, umanitatea se îndreapta acum spre o era intelectuala. Iata un motiv pentru care acum ea trebuie sa ofere proprii ei dascali, trebuie sa recunoasca si sa aprecieze pe proprii ei întelepti. Pentru ca în era care vine nu ne mai putem astepta la descendenti ai acestor doi initiatori de esenta superioara, pe care i-am mentionat anterior. Nu vor mai fi alti Mesia decât cei care vor evolua din mijlocul nostru.

3