Upload
shicibukailuffy
View
232
Download
3
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Articol scris de Pr. Prof. Dumitru Staniloae
Citation preview
CĂINȚĂ ȘI ÎNVIERE SUFLETEASCĂ1
de
Protopop-Stavrofor Dr. DUMITRU STĂNILOAE
Rectorul Academiei teologice „Andreiane”
Titlul conferinței mele: ”Căință și Inviere sufletească”, se apropie de titlul unui studiu al
filosofului german Max Scheler2, dela care am împrumutat o seamă de idei în partea de
început a ei. Am făcut aceasta, pentru a sprijini, înaintea conștiințelor Dvs. intelectuale, cu
autoritatea unui gânditor de seamă, marele adevăruri de viață ce se cuprind în taina căinții,
atât de stăruitor cerută de Evanghelie și de învățătura Bisericii creștine.
”In mișcările conștiinței noastre, spune Scheler, în avertismentele ei, în sfaturile și
mustrările ei, ochiul spiritual al credinței a surprins în toate timpurile contururile unui
judecător nevăzut și infinit... Precum fenomenele de culoare și de suflet, ca și durerea și
bucuria, nu ni se prezintă ca simple stări interioare ale trupului nostru, ci ca fenomene
obiective cari fără această funcțiune a lor de-a ne da vești despre obiectele unei lumi reale,
nici n`ar fi simţite, tot aşa şi în aceste mişcări ale conştiinţei se cuprinde sensul unei raportări
la o ordine nevăzută și la un subiect spiritual-personal, care prezidează acea ordine” (p. 5-6).
„Filosofia modernă obișnuiește să considere căința ca un act negativ și foarte inutil, ca o
disarmonie a sufletului, care poate fi redusă la iluzii de diferite feluri, la o absurditate, sau la o
boală” (p. 6).
Se spune: „Căința ne fixează de un trecut care e terminat și neschimbat și care s`a produs
așa cum trebuia să se producă în urma unei coincidențe inevitabile de împrejurări” (p. 7).
„Căința e un balast inutil”. Nu are nici un rost să ne căim, ci să lucrăm mai bine în viitor.
Ființa căinții ar sta, după unii, în iluzia absurdă că se mai poate desființa ceea ce s`a petrecut
odată, că mai putem întoarce îndărăt direcția timpului în care curge viața noastră. In fond
căința ar confunda fapta rea, a cărei săvârșire o regretăm, cu o icoană a ei, oferită de memorie
și toată căința nu s`ar referi la faptă propriu zis, ci la această icoană, neputând muta nimic din
ceea ce am făcut și a rămas în noi în urma faptei rele. (p. 8).
După Nietzsche, căința ar fi una organică, pe care omul o întoarce în timp de pace,
încătușat de stat și de civilizație, împotriva sa, ne mai putând-o îndrepta, ca în timp de
răsboiu, împotriva altora ; iar după o altă teorie, căința n`ar fi decât expresia stării de
1 Conferință în cadrul FOR-ului la Universitate, 28 Martie 1944.2 Reue und Wiedergeburt, în vol. ”Vom Ewigen im Menschen”, Berlin 1933, p. 5-58.
1
depresiune, pe care o lasă în organism orice exces, orice abuz, orice cheltuială prea mare de
energie vitală (p. 9).
„Toate aceste teorii, zice Scheler, se bazează pe erori grave. Căința nu este nici un balast
sufletesc, nici o autoiluzionare, nici un simplu simptom de depresiune organică și nici o
isbitură absurdă, pe care am îndrepta-o într`un trecut, care ar sta neclintit ca un munte îndată
ce s`a săvârșit”. „Dimpotrivă căința este o formă de vindecare a sufletului, chiar singura cale
de recâștigare a puterilor lui pierdute” (p. 12).
„O cauză principală a greșitelor determinări ale ființii căinței stă în falsa idee ce ne-o
facem despre înlănțuirea structurală a vieții spirituale lăuntrice” (p. 12). „Dacă existența
noastră ar fi un fel de șuvoi care curge în matca aceluiaș timp obiectiv, ca și procesele naturii,
ar fi justă obiecția ce se face căinții, că este o încercare absurdă de-a face nefăcut ceea ce s`a
făcut odată. In asemenea caz, desigur că un moment de mai târziu al acestui șuvoi, nu s`ar
putea apleca asupra unuia de mai inainte, ca să exercite asupra lui vreo oarecare schimbare.
Dar, spre deosebire de desfășurarea proceselor naturii, al căror timp e un continuum uniform
al unei singure dimensiuni, cu o singură direcție, tot înainte, în existența noastră spirituală
avem în fiecare moment prezentă structura întregului pe care-l reprezintă viața și persoana
noastră. Fiecare moment al vieții noastre cuprinde în sine o lansare nu numai spre viitor ci și
spre trecut, ca să nu mai vorbim de actualitatea prezentului” (p. 13). I. Geyser distinge între
conștiința primordială, receptivă, a unui obiect, sau a unei întâmplări, și conștiința activă,
care se poate adăuga celei dintâi, prin aplecarea, prin întoarcerea sufletului asupra
conținutului perceput mai înainte, sau a stării aflătoare în conștiința primordială.1 Dar
conștiința activă, revine de nenumărate ori asupra unui conținut sufletesc, descoperindu-i alte
și alte sensuri. Mai bine zis proectează asupra lui mereu altă lumină pe urma nouilor
experiențe de viață. „Noi dispunem astfel nu numai asupra viitorului, ci și asupra trecutului”
(p. 13). „Nu există de aceea parte a vieții noastre trecute, care, desigur, fără a putea fi
schimbată ca fapt de cronologie istorică, să nu poată fi transformată ca sens, ca valoare, ca
factor ce influențează asupra vieții noastre ulterioare, putând fi făcută din piedecă a viețuirii în
bine temelie înoită a unei vieți împrospătate” (p. 14). Orice clipă a vieții noastre trecute, fără a
o goli din noi, o putem curăți de răul din ea, cum curățim un izvor de noroiul din el. Cât trăim
putem fi mereu altfel și altfel, determinați continuu în alt chip de o faptă sau alta din trecutul
nostru, după cum o interpretăm în lumina noilor situații, a noilor influențe ce le-am primit
dela semeni, a noilor noastre dispoziții. De aceea, niciodată nu se poate spune de o faptă
trecută a noastră că și-a epuizat valoarea și puterea de determinare. Numai când murim, toate
1 Abriss der allgemeinen Psychologie, Münster in Westfalien, Schöningh, 1922, p. 10.
2
faptele și chiar toată viața noastră a devenit ceva încheiat, ce nu ne mai poate determina, deși
poate determina pe alții.
Până atunci orice clipă a timpului obiectiv, devenită clipă a trecutului nostru, și-a pierdut
acel caracter de lucru terminat, închis, încremenit, pe care îl au fenomenele naturale trecute.
Intrând în trecutul nostru, a intrat de fapt în proprietatea noastră, s`a supus puterii persoanei
noastre, care poate scoate din ea, ca dintr`o comoară, alte și alte sensuri, energii și direcții
pentru viața noastră, sau mai bine zis îi poate desveli alte și alte fețe cu putere eficientă asupra
noastră. „Măsura și felul influinții fiecărei părți a trecutului asupra orientării vieții noastre, stă
în fiecare clipă a existenții în puterea noastră” (p. 15). Nu numai noi suntem determinați de
trecut, ci și trecutul nostru de noi, desigur în anumite limite generale. Nu suntem în mod
iremediabil robii trecutului ca natura; nu ne împinge de dindărăt cu biciu de fier o dura lex, o
lege a Karmei, ci această lege o putem scutura, căci noi putem da trecutului nesfârșite fețe și
din acestea putem valorifica pe aceea care vrem. Nu suntem vânduți sub lege în mod definitiv,
rostogoliți mai departe cu povara crescândă a faptelor noastre, înfășurată în jurul nostru, ci
putem deveni liberi putem începe dela început, ca niște copii ai lui Dumnezeu, printr`o nouă
naștere, cum spune Evanghelia. Acest adevăr, e valabil și pentru istorie în general. „Trecutul
istoric” e ceva nedeterminat, mereu deschis pentru a primi sau a-și arăta, în lumina noilor
împrejurări, alte sensuri și pentru a influența asupra viitorului, putând fi reluat și prefăcut în
putere, care să sporească puterea generațiilor ulterioare” (p. 15).
Dar deși am făcut-o şi până acum, e necesar să stăruim asupra unei distincții: trecutul
personal – căci el este tema noastră – poate să ne înfluințeze în două feluri: 1. organic,
automat, inconștient, ca în viața naturii, și 2. poate fi făcut ceea ce vrem noi ca influință de
viitor, prin meditare asupra lui.
Despre această din urmă prefacere a trecutului e cuvântul nostru. O condiție a ei este
amintirea, care, în baza facultății spiritului de-a se apleca și asupra trecutului său, adună în
clipa prezentă fapta trecută, sau mai bine zis întipărirea ce-a lăsat-o în noi, și prin aceasta îi dă
sensul și puterea eficientă care vrea. Trecutul neamintit e o forță care ne determină fatal, într-
un singur sens. De această fatalitate trebue să scăpăm și aceasta o putem face prin amintire,
care fiind și o meditație, adaugă totdeauna ceva nou dela ea trecutului, modificându-l cum
vrea. Iar căința este și ea amintirea unei fapte împreunată cu neplăcerea pentru săvârșirea ei.
În căință se regretă împlinirea unei fapte. Omul vrea să nu o fi săvârșit. Poate să scape de ea
prin această voință? Poate, în baza stăpânirii ce ne este dată asupra trecutului de a-l modifica,
în baza faptului că trecutul nu e ceva depărtat în timp, ci-l avem prin amintire, deci și prin
amintirea împreunată cu regret, în mâna noastră, în cuprinsul clipei prezente. Dar scăparea
3
aceasta nu are sensul că locul pe care-l deținea acea faptă regretată e golit de orice conținut, ci
sensul că acel loc e umplut cu un temei de viață nouă. Fapta rea, și puterea ce decurge din ea,
este înlocuită, printr-o anumită convertire, într`un izvor de viață nouă, într-un arc încordat
spre hotărîri noui (p. 15-20, după sens). De câte ori ne gândim la acea faptă rea, dacă ne
gândim cu regret, ne răsare în aceeaș clipă împreună cu ea hotărîrea de-a nu mai greși, de-a
viețui altfel, încât cu timpul ea nu mai apare decât foarte șters, sau în planul secund, ca ceea
ce fusese odată în acel loc. Dar o căință puternică, cu lacrimi adânci o poate înlocui în măsura
aceasta radicală, dintr`o dată. Prin căință pe locul unui fost păcat țâșnește un izvor de apă a
vieții. Astfel un fost păcat, prin căință ni se face prilej de viaţă nouă, dreaptă, precum în viața
neamului o înfrângere e prefăcută în izvor de biruințe viitoare.
„Căința are ca urmare, așa dar, întinerirea morală”. „In orice suflet dorm încă puteri
necariate de păcat” (p. 18). Dar ele sunt ținute sub apăsarea mecanizării și învârtoșării dela
suprafață, amorțite sub vraja rea a robiei patimilor și poftelor. Prin proectele bune ce le facem,
din când în când, pentru viitor, nu reușim să le descătușăm. Spre aceasta e necesară sguduirea
stihială a unei căințe, care să aducă apele curate din adâncul nostru peste pământul uscat dela
suprafață. Orice proect de îndreptare, care nu primește, printr`o asemenea căinţă, puterea
necesară de-a se înfăptui durabil, ratează și ratarea unui proect bun ne scufundă, prin
descurajarea ce-o lasă în urmă, și mai jos. „Calea spre autodisprețuirea extremă duce aproape
totdeauna prin proecte nerealizate, cărora nu le-a premers căința dătătoare de putere” (p. 19).
Căința ne scoate la suprafață noui puteri, sub forma unor virtuți pe care nu le mai aveam.
Ea frânge acel zid al mândriei, care nu îngăduie să ne apară din trecutul nostru, decât ceea ce
dă satisfacție mulțumirii noastre de noi înșine. Prin aceasta căința înseamnă o redobândire a
sincerității față de noi înșine și precum mândria în raport cu trecutul propriu e o rigiditate și în
raport cu alții, la fel sinceritatea față de noi înșine, ne înmoaie comportarea înțepată și
nesinceră și față de alții. Căința aduce smerenia, care scoate sufletul din mândria ce-l încuie în
eul său, topind tendințele de mândră refulare a unui trecut, care nu ne satisface orgoliul, ca și
rigiditatea și uscăciunea ce decurge de aci pentru toată viața noastră în raport cu semenii.
Rigidul, învârtoșatul nici nu poate crede, nici nu se poate antrena într`o acţiune sau atitudine,
care comportă convingerea simțită, că nu dela sine, ci dela ceva dinafară de el îi vine mai
binele pentru care se avântă în această acțiune. Căința aduce deci scăparea din lâncezire și
descurajare, căci ea pune pe un om în legătură cu izvoarele vieții din afară de el. (p. 20-22).
De sigur pentru un asemenea efect de generală înnoire și împrospătare, nu ajunge o căință
pentru o faptă parțială, ci e necesară o căință care să se refere la tot modul meu de-a fi fost
până acum. E necesar un regret adânc nu numai pentru ce-am făcut în cutare caz, dar și pentru
4
tot felul meu de-a fi, ca izvor al faptelor rele, pe care le-am săvârșit și le săvârșesc, sau ca
pământ uscat din care n`au răsărit și nu răsar faptele bune cari trebuiau. E necesară o căință
ființială. Abia aceasta e căința cea adevărată. Ea dă un sens și o valoare nouă, nu numai unei
anumite fapte trecute, ci întregului nostru eu. Nemulțumiți cu acest eu, pe care nu-l mai vrem,
reușim să punem în locul lui eul pe care-l vrem, sau eul vechiu înoit total, după imaginea
nobilă pe care ne-am făurit-o, cele mai adeseori sub influința unor propoveduiri sau
îndemnuri, cari ne-au descrîs în trăsături concrete un astfel de model. Și așa cum în locul unei
fapte rele, prin amintirea plină de regret, reușim să înrădăcinăm temeiul hotărîrii de-a lucra în
viitor altfel, la fel în locul eului vechiu, reușim să sădim și să facem să crească eul cel nou.
Aceasta este omorîrea omului vechiu și nașterea, prin botez și căință, a omului nou, care
crește treptat în viața noastră. Dacă în locul unde a murit în noi o faptă rea a țâșnit un fir de
apă vie, tot așa pe locul fostului eu omorît a țâșnit fântâna de apă vie a omului nou, ca pe locul
unde a căzut după legendă Meșterul Manole.
De sigur prin căință am omorît un eu, care era și așa atât de anchilozat și de amorțit în
automatismul păcatului, încât era numai la aparență viu. Am omorît mai degrabă moartea
noastră prin căință; moartea care ne desființa treptat firea. Am murit legii, am murit păcatului,
ca să viem în spirit, în duhul liber de forța trecutului, care ne rostogolea mai departe, în
automatismul neputincios al vieții după trup. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că înainte
de Hristos domnea moartea firii din pricina păcatului. El a adus moartea acestei morți, adică
moartea păcatului spre eliberarea firii. Până nu ne căim, ne stăpânește moartea firii noastre din
cauza păcatului; prin căință primim o nouă moarte, moartea păcatului spre slobozirea firii.
Hristos a schimbat adecă rostul morții întâi în persoana Lui și apoi în cei ce-I urmează,
făcând-o din moarte a firii moarte a morții, moarte spre viață. Această omorîre a formei celei
vechi, a structurii superficializate și învârtoșate, a quasiexisteței noastre, nu o putem face fără
suferință. Suferința căinții, împreunată cu înfrânarea și cu suportarea unor încercări grele, este
singura forță creatoare care frânge structura veche, nu pentru a stârpi ci pentru a înnoi pe om.
Cu cât mai multă suferință este în căința noastră, cu cât mai abundente lacrimi, cu atât se
înfăptuiește mai total această omorîre a omului vechiu și nașterea celui nou. Omul simțurilor
nu vrea ușor să moară, deși e mort pentru spirit, sau tocmai de aceea. Și moartea lui o simțim
ca suferință, pentru că tocmai noi cari îl omorâm suntem pe de altă parte împletiți cu el, și ne
este greu să renunțăm la culcușul comod al vieții după simțuri și la carapacea mândriei.
Pentru motive de metodă, am privit până acum căința în sine, desprinsă de condițiile de
cari este întovărășită. Aceasta a putut da impresia că e posibilă o căință, ca fenomen petrecut
înăuntrul izolat al omului. O asemenea căință însă nu este deplină, nu este căința propriu-zisă.
5
Căința nu este o chestiune individuală a omului, ci o chestiune de relație între el și
Dumnezeu. Căința crește din conștiința vinei, nu dintr`o simplă depresiune biologică, după o
consumare excesivă de putere. Ai putut să nu fi trecut prin asemenea excese, și totuși să te
simți, nu deprimat pur și simplu, ci vinovat. Conștiința ne prezintă în mod clar sentimentul de
vină, pe care dela un moment dat nu-l mai putem suporta. Iar vina exprimă totdeauna un
raport faţă de altă persoană, un raport pe care l-am alterat prin purtarea mea nevrednică. Vina
nu e o simplă chestiune particulară a mea, ci ea mă arată într`o legătură cu altul, pe care n`am
onorat-o. Și cine simte intensiv vina, o simte nu numai față de oameni, ci în primul rând față
de persoana absolută a lui Dumnezeu. Accentul absolut cu care ne învinovățește conștiința, ne
face să simțim că ea vorbește în numele unui for absolut, față de care suntem răspunzători, dar
am nesocotit obligația noastră, făcându-ne vinovați. Vina devine ceva relativ, când o simțim
numai față de oameni, putând trece peste ea la ordinea zilei, așa cum putem trece peste
oameni. Numai când simțim că omul nu este relativul biologic, pe care-l sesizăm empiric, ci
are o valoare eternă și i-am periclitat prin fapta noastră nu numai o existență efemeră, ci
etenitatea, așadar numai când vedem pe om susținut și întemeiat de Dumnezeu, ca valoare
eternă, numai când îl vedem în numele lui Dumnezeu, sentimentul vinei noastre față de el are
asprimea și neîndurarea absolută. Dacă omul nu-i decât o înfiripare temporală de forțe
materiale, nu mai are în ochii noștri nici o importanță faptul că l-am păgubit, împuținându-i în
câtva viața, care și așa e extrem de relativă.
Dar a ne simți vinovați față de om, văzut ca valoare eternă susținută de Dumnezeu, cum de
fapt ne simțim, înseamnă a ne simți vinovați față de Dumnezeu însuși. Propriu zis sentimentul
vinovăției față de Dumnezeu și față de semeni, văzuți în lumina lui Dumnezeu, e un tot
indisolubil. Și numai acest sentiment e cu adevărat sentimentul autentic al vinei.
De aceea căința trebue să o facem în fața lui Dumnezeu, ca să putem scăpa de vină, dar în
fața lui Dumnezeu prin fața omului, văzut în lumina lui Dumnezeu, care se străvede prin el,
prin fața omului pus înaintea ta de Dumnezeu, pentru a te căi în fața lui ca în fața lui
Dumnezeu.
Tocmai pentru că fapta ta rea, sau starea ta întreagă, o simți nu ca o simplă insuficiență
naturală, ci ca o vină față de Dumnezeu și semeni, iertarea ei nu ți-o poți da singur și nu poți
singur așseza în locul răului săvârșit, sau a omului vechiu din tine, temeiul vieții celei noui.
Am amintit că alăturea de căință stă întotdeauna smerenia și sinceritatea, sau că ea este
lovitura necruțătoare și mortală dată mândriei. Dar sinceritate deplină față de sine însuși și
înlăturarea mândriei, care nu lasă să-i apară înaintea conștiinței ceea ce a fost nedemn, există
numai acolo unde omul le prelungește pe acestea în afară față de semenul său.
6
Sunt mulți cari, sub pretextul că se căiesc și se mărturisesc în fața lor înșiși, își mențin
mândria, care acopere și menajează starea lor reală. In fața sa omul e totdeauna cu cruțare.
Omul care se căiește lui însuși o va face de sigur pentru a-și da singur iertarea, dar a-și da
singur iertarea însemnează eo ipso a se menaja pe sine însuși. De aceea iertarea pe care și-o dă
omul singur nu îl satisface. El simte că prin asemenea iertare nu a scăpat real de povara vinei,
că autoiertarea e o pseudoiertare.
Chiar de s`ar duce cineva în natură și și-ar striga acolo vinile, cu iluzia că le comunică lui
Dumnezeu, acel om tot nu le spune decât sie însuși, căci cu sentimentul de-a ocoli
descoperirea lor reală, s`a dus în natură, sau și le-a mărturisit doar intimității sale. Intr`o
admirabilă și revelatoare conferință, pe care domnul rector Dr. Iuliu Hațieganu a ținut-o anul
trecut despre boalele fizice pe cari le provoacă anormalitățile psihice, din cari multe sunt ceea
ce numim păcat, Domnia Sa amintea de recomandarea pe care o fac unii medici soțului și
soției de-a amenaja în casă o cameră pustie, un așa zis vomitorium psihicum, în care soții,
ducându-se pe rând, să strige tot ce au pe suflet împotriva celuilalt ca să se ușureze. Aceasta
arată că şi medicina mai nouă afirmă valoarea mărturisirii. Dar dl rector a arătat că nu prea
crede în puterea de uşurare a acestei instalaţii, întrucât nu reprezintă o realizare complectă a
mărturisirii. Soțul sau soția nu se vor simți despovărați până nu vor primi iertarea după o
sinceră căință și mărturisire din gura unui semen care să judece cu înțelegere șă să le fortifice
sufletul în cunoștință de cauză. Vina o simțim ca pe un produs al egoismului, al lipsei de
încredere și de dragoste față de Dumnezeu și de semeni, al mândriei, al ieșirii noastre din
circuitul larg al vieții în comuniunea dragostei. De aceea nu putem scăpa de ea decât prin
lansarea noastră în situația exact opusă: prin ieșirea din egoismul mândru și izolator și prin
intrarea în circuitul vieții comune în duh, prin comunicarea iubitoare și jertfelnică. Numai așa
fluviul larg al vieții va curge iar prin noi, scăpându-ne de uscăciune și de moarte.
Pentru adevărata caăință trebuie să căutăm fața unui semen. Ne-o spune aceasta și
experiența naturală, căci numai o destăinuire înaintea altuia ne aduce ușurarea. De aceea se
cere nu numai căință, ci și mărturisire a păcatului. Dar mărturisirea nu o putem face decât în
fața unui semen.
Dumnezeu nu e o substanță din substanța noastră, sau o lege oarbă, sau o idee fără
conștiință, ci este un subiect suveran, liber, conștient și deosebit de eul nostru. Certitudinea
aceasta o avem când ne mustră conștiința și când simțim nevoia să ne căim și să ne mărturisim
unui Judecător suprem. De aceea trebue să dăm sentimentului că mărturisirea ne-o ascultă
însuși Dumnezeu ca subiect opus nouă, judecător peste noi, suportul cel mai adecvat, prin
aceea că facem căința și mărturisirea noastră înaintea unui subiect uman, care nu e una cu noi,
7
ci ne întâmpină, fără să-l putem manua ca pe un obiect mort, din fața noastră. Și sentimentul
acesta, că prin subiectul ce stă în fața noastră și ne ascultă mărturisirea, ne întâmpină însuși
Dumnezeu, ne este întărit nu numai prin analogia ce există între acest raport și raportul nostru
cu Dumnezeu, ci și prin prezența de fapt a lui Dumnezeu într`un chip tainic în spatele celui ce
ne ascultă mărturisirea.
In acest tu, care ne ascultă mărturisirea, avem esența lui tu în general, avem în principiu pe
oricare tu, adecă judecata și înțelegerea oricărui semen, aplecată ca persoana a doua peste noi
și peste faptele noastre. Judecata, iertarea și fortificarea ce ne-o dă acest semen știm că sunt
cele pe care ni le-ar da oricare altul, căci sunt reacțiunea pe care o trezește descoperirea
purtării noastre, în general, într`o altă conștiință. Avem în acest tu, așadar, întreaga omenire
vis a vis de noi, spiritul întreg al ei în forma care ne este opusă, dar ne ascultă, ne judecă, ne
iartă și ne fortifică. Iar în spiritul ei întreg în această formă, se află și Dumnezeu, care este si
El un Tu după asemănarea celui omenesc, deși universal și absolut.
Prin căință simțim că dăm seamă pentru greșalele noastre, în baza răspunderii care ne este
pusă pe umeri. Ori socoteală se poate da numai în fața altuia și în mod eminent în fața lui
Dumnezeu, Stăpânul a toate, față de care avem suprema răspundere. Până nu I-ai dat socoteală
Lui, nu ți se liniștește cugetul. Iar El nu e una cu tine, ci stă în fața ta, sentiment satisfăcut de
prezența unui semen, care te ascultă și te judecă în numele lui Dumnezeu.
Precum numai ieșind cu ceea ce ai în spiritul tău în fața unui semen, te-ai lansat din temnița
ta în circuitul vieții generale, tot așa numai prin iertarea și încurajarea ce ți-o dă acela, te
îmbogățești și te fortifici real. Cine nu a experiat adevărul, că doi prieteni buni, sau două ființe
cari se iubesc își comunică reciproc puterile spirituale, putând face lucruri mult mai mari
decât înainte? In comunicarea iubitoare mai multe euri își sporesc treptat viața spirituală nu
numai prin ceea ce aveau în ele, ci și prin sorbirea din rezervorul universal. Nimenea nu-și
poate spori viața duhului prin sine, ci numai prin mijlocirea altora în comunicarea iubitoare.
Prin iertarea și încurajarea ce le primim dela semenul căruia ne-am mărturisit, fluviul spiritual
ce curge în semeni, fluviu omenesc dar și dumnezeesc, revarsă în noi putere nouă, căci între
mine și el s`a stabilit circuitul iubirii, manifestată de mine prin încrederea mărturisirii, iar de
el prin duioșia iertării și încurajării spre o înnoire a vieții. Căința, și renașterea ce vine prin ea,
este o taină a comuniunii, nu a individualismului. Numai în funcție unul de altul, dar în
funcție determinată de dragoste, ne putem înnoi. Propriu zis numai în funcție de altul și în
acelaș timp de Dumnezeu, adică atunci când prin acel altul e văzut Dumnezeu.
Am spus înainte că omul nu este numai decât rob al trecutului său, ci poate să și dispună
asupra lui, prefăcându-l în izvor de viață nouă. Putem preciza acum: omul poate pune
8
stăpânire peste trecutul său, îl poate umplea cu putere nouă, numai cu ajutorul semenului său
și cu bunăvoința lui Dumnezeu, adică cu harul Lui, căci harul nu e altceva decât bunăvoința
lui Dumnezeu. Refacerea trecutului fiecăruia dintre noi, înnoirea mea, e o operă comună a
mea, a semenului meu și a lui Dumnezeu. Trebue să cerșesc dragostea semenului și a lui
Dumnezeu, adecă a lui Dumnezeu prin semenul meu, ca să mă pot umplea cu putere nouă.
Aceasta însemnează mântuirea prin har, care exprimă cel mai evident adevăr. Viața în
marginile individualiste nu e viață, ci moarte. Viața adevărată e dar al comuniunii, ne vine
prin iertarea și prin încurajarea, prin valoarea ce ne-o recunoaște în chip iubitor semenul,
văzut în lumina absolută a lui Dumnezeu, sau Dumnezeu cel absolut, prin fața atențiunii și
duioșiei concrete a semenului. De valoarea ce ne-o recunoaște altul atârnă sporirea în putere și
conținut a vieții noastre, vorba altuia toarnă în noi un plus de viață, ne întărește cum nu ne
putem întări pe noi. De aceea, în starea căinții când noi ne considerăm nevrednici, avem lipsă
ca altul să ne întărească, recunoscându-ne totuși o valoare. Dar știind nesiguranța judecății
altuia, numai când el are siguranța că ne recunoaște o valoare în numele lui Dumnezeu și când
noi îl simțim având siguranța că vorbește în numele lui Dumnezeu, primim întărire deplină.
Dar se cer două însușiri dela semenul în fața căruia te căiești și te mărturisești, ca acestea
să-și dea rodul, abstrăgând de profunzimea căinții tale și de sinceritatea mărturisirii: trebuie să
ți se înfățișeze ca purtătorul a) prieteniei și b) al autorității desăvârșite, mai bine zis ca
purtătorul prieteniei desăvârșite divine și al autorității desăvârșite divine, dar totuși cu față vie
concretă.
Numai cu ajutorul lui te poți cunoaște deplin și numai în fața lui te poți, cunoscându-te
deplin, căi în chip corespunzător și mărturisi cu sinceritate. Și numai el te va judeca obiectiv,
fără menajamente, dar totuși cu iubire și cu voința de-a te fortifica.
Să ne oprim întâi o clipă la cunoașterea de tine, însuți care ți se cere pentru căință,
cunoaștere la care dealtfel nu poți ajunge fără voința de căință. Precum atunci când fugi de
lumina feții altuia, fugi și de anumite fapte și stări din tine, la fel o insuficientă prietenie te
face să eviți a te analiza sincer pentru a te descoperi.
In zadar te analizezi pe tine în singurătatea eului. Această meditație nu-ți procură o
cunoaștere totală a ta. Ieși din ea aproape totdeauna cu o părere unilaterală despre tine, sau
prea bună sau prea rea, și judecata care ți-o rostești singur o simți fără suport. In general, în
fața unui semen vezi în tine laturi pe care nu le-ai văzut înainte, fie că te mustră pentru
absențe dela datorii, cărora tu le-ai găsit scuza, fie că-ți prilejuiește vederea unei mizerii,
căreia nu ai puterea de voință să-i ajuți , sau a unei calități pe care tu nu o ai. Am experiat cu
9
toții că în fața fiecărui om ne apărem nouă înșine în altă lumină, ni se descopere o altă lature a
noastră. Aceasta dovedește că în singurătate ne rămîn în umbră atâtea aspecte ale noastre.
Cel mai deplin îți ajută să te cunoști un prieten bun, lângă care te simți la largul tău, dar
care are o supremă seriozitate morală, încât te simți provocat să te cauți în toate străfundurile
de întunerec și de păcat ale tale; un prieten care pe lângă aceasta, are și curajul de a-ți pecetlui
ca păcat ceea ce-i păcat, sau de a-ți spune singur greșalele, de-a te mustra pentru ele, dar în
așa fel că te zidește, nu te înveninează. Dacă nu o face, trăiești cu el într`o minciună și într`o
falsă prietenie, iar dacă o face cu patimă, sau cu o satisfacție suspectă, nu te zidește și nu mai
ai încrederea care te ajută să te cunoști și să i te descoperi.
Dar unde putem găsi între oameni un asemenea prieten? Nicăiri. Rămânem așa dar
condamnați în temnița păcatului și a nesincerității, odată ce fără un prieten desăvârșit nu
putem scăpa din ea? Nu. Căci Dumnezeu dăruiește fiecăruia un asemenea prieten, în persoana
duhovnicului. Acesta te ajută să te cunoști, să te căiești și să te mărturisești, atât prin
conștiința lui că e trimis al Domnului, trebuind să te asculte desbrăcat de orice sentiment
personal, cât și prin conștiința ta că el, fiindu-ți dăruit de Domnul, e departe de orice-i
omenesc în scrutarea ce ți-o face, dar are și autoritatea dumnezeească ce te pune în cea mai
responsabilă vibrație. Duhovnicul, purificat de tot ce-i omenesc în el, îți arată o față, în care
licărește mila semenului, care înțelege neputința omenească, dragostea desăvârșită a lui
Hristos, care și-a dat viața pentru ca să ni se ierte orice păcat, dar și autoritatea judecătorului
suprem, în fața căruia trebue să dăm seama de toate.
Pentru ca omul să se cunoască cu adevărat, are lipsă de o oglindă perfectă care să nu-i
acopere nimic din ceea ce este, dar și curajul să se privească în ea. Duhovnicul ne oferă atât
oglinda aceasta, cât și curajul de a ne privi în ea.
Noi nu ne putem cunoaște singuri nici măcar înfățișarea noastră exterioară, atât de deplin
cum ne-o cunosc alții. Trebuie să ne-o vadă alții și apoi să ne-o spună. Dar fără patimă și fără
lingușire, ci sincer și totuși iubitor. Aceasta numai duhovnicul o poate face în ceea ce privește
interiorul nostru.
Mulți oameni ne cunosc interiorul. Dar unii o lature, alții alta, întrucât n`am fost decât
într`un contact fugitiv cu ei și ne judecă dintr`un interes sau altul. Pentru o cunoaștere deplină
a noastră, trebuie să dăm ocazie cuiva să ne cunoască cu deamănuntul, din toate laturile, cuiva
care nu ne judecă din vreun unghiu de vedere personal, ci cu dragostea lui Iisus și cu
obiectivitatea normelor lui Dumnezeu.
Așa se luminează valoarea duhovnicului și necesitatea ca să nu lunecăm în grabă prin fața
lui, ci să ni-l facem prieten statornic.
10
Să mergi în fața lui, iubite tinere, fără teamă și fără ezitare. Să nu crezi că descoperirea ta
în fața lui este o desgolire nedemnă. Nedemnă e înfățișarea înaintea lumii în haina murdară a
păcatelor și a viciilor. Căci păcatele, patimile sunt valuri puse pe intimitatea noastră cea
frumoasă. E grămada de noroi pusă pe ceea ce suntem noi înșine sau putem fi în adâncul
nostru. Sub ele e înăbușit, e sufocat, e aproape mort centrul nostru intim, prin care suntem
spirit și viață, în care stă demnitatea noastră de om, destinat veșniciei și creșterii în spirit până
la îndumnezeire. Comunicarea păcatelor tale nu e o desgolire de care trebuie să te sfiești, ci
curajul de-a scoate la suprafață ceea ce e frumos în tine. Păcatele și așa se văd, chiar dacă nu
le spui. Și se văd mai urâte când nu le spui. Dar când le mărturisești în duh de căință, apari
prin ele tu cel din adânc, înfrumusețat de căință. In chiar momentul mărturisirii lor, păcatele
nu ți se mai văd în urâțenia lor. Chiar în momentul în care ai început mărturisirea ta în fața
duhovnicului, a început renașterea ta, înnoirea ta prin tot ceea ce faci acum, ajutat de
duhovnicul dat ție de Dumnezeu.
Dar peste toate acestea, sau ca o confrmare a tuturor acestora, adu-ți aminte de cuvântul lui
Iisus care nu minte și care i-a dat duhovnicului, categoric, putere de-a ierta păcatele: „Luați
Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele iertate vor fi și cărora le veți ținea vor fi ținute” (Ioan 20,
22-23).
Am început această conferință cu caâteva idei din Max Scheler. Mă întorc din nou la el.
„Acesta e, zice el, marele paradox al căinții, că deși privește plină de lacrimi înapoi, influința
ei se îndreaptă fericit și puternic spre viitor, spre înnoire, spre eliberarea de moartea morală”.
Nu utopia, ci căința este cea mai revoluționară putere a lumii morale” (p. 42). Revoluțiile cele
mai adânci și mai pline de urmări au fost reculegerile religioase ale omenirii, întru regăsirea
spiritului în fața lui Dumnezeu. Iar cea mai mare dintre toate a fost creștinismul, și după el
orice înnoire a creștinismului. „Nu vreo nouă înțelepciune juridică, nici vreo bună intenție a
oamenilor de stat și nici vreo „revoluție” în ghilimele, sunt în stare să aducă schimbarea de
cuget cu adevărat înoitoare a popoarelor” (p. 48).
Toate sistemele de idei pe care omul modern le-a născocit pentru a scăpa de tot mai
tragicul impas în care se frământă viața omenirii, trebuiesc trecute prin arderea căinții. Omul
modern a lăsat să crească vina timpurilor atât de mult, până ce nu a mai avut curajul să o
ispășească, ba nici puterea să o simtă și să o gândească și până ce, tocmai din această pricină,
vina acoperită de el cu întuneric i-a devenit o putere obiectivă de „raporturi” economice,
sociale, sau de altă natură, cărora gândește că trebue să se supună fără crâcnire. Sfâșiați masca
încremenită a acestor „raporturi” și veți da de vină. Vina proprie sau a înaintașilor, pentru care
11
nu s`a adus căință, i se întoarce omului modern de dinafară, ca o fantomă, în care nu se mai
recunoaște sufletul său, ca o dura lex, care-l robește și îl târăște ca pe un neputincios spre un
necunoscut tot mai îngrozitor, la care nici nu mai îndrăznește să gândească. Tot felul de teorii
științifice și foarte complicate cerșesc fantomei crescută leviatanic o „explicație” (p. 49). Dar
nici una nu vede că scăparea nu o poate aduce decât despovărarea spiritului de păcat, ieșirea
lui biruitoare la suprafață peste toate „raporturile” învârtoșsate ale vieții, orientate exclusiv
spre cele materiale. In loc ca aceste teorii și sisteme politice să postuleze această despovărare
a spiritului prin întâlnirea ochi în ochi cu Dumnezeu, rostogolesc și mai mult societatea în
raporturile de aramă al unui determinism tot mai omorâtor de spirit, din care tot mai greu se
va putea ieși. Omenirea își decretează solemn robia prin născocirea a tot felul de
determinisme: determinism economic, biologic, rasial, abisal, libidoist, etc. (p. 49).
Omenirea se află la o răspântie, în care necesitatea unei revoluții adevărat înnoitoare, în
sensul de eliberare a duhului, se pune sub forma supremei și ultimei alternative. Dela aceasta
atârnă mântuirea ei.
12