Upload
mihai-ciobanu
View
12
Download
1
Embed Size (px)
Citation preview
MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI - FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
STĂTULESCU LEONARD NICOLAE
RAPORT DE CERCETARE Optimizarea formarii/invatarii deprinderilor specifice a judo-ului practicat in
sistem militar sau special
CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. Univ. dr.
MIHAILESCU NICOLAE
1
2
INTRODUCERE
Rădăcinile primordiale ale artelor marțiale universale sunt atestate arheologic începând
cu vremea paleoliticului, atunci când războinicii, cuceritorii și aristocrațiile militare
separau simbolismul, ideologia și tipologia vânătorului, generând varietatea și
divergențele care ulterior vor deveni peste timp, o concepție idiomatică caracteristică
tuturor civilizațiilor. Esența în oricare confruntare armată sau întrecere sportivă, constă în
spiritul competitorului care acceptă necondiționat să își pună în luptă voința alături de
puterea sa fizică, ca o dovadă a acceptării capriciilor destinului.
Inițierile membrilor confreriilor militare indo-europene comportau o transformare
ritualică omniprezentă în care, războinicul își insușea comportamentul unui carnasier, în
special lupul, considerat urmaș al unui strămoș mitic terimorf sau vuluturul, simbolul
agilității sau mai ades, șarpel1e, maestrul iscusit li neîntrecut într-ale tehnicilor
vânătorești. Folosind tehnici de reacție în lanț a polimerazei alături de alte metode de
testare spectrometrică sau de identificare cu carbon, corelate cu studii avansate de analize
cromozomiale până la nivel de mitocondrie, s-au determinat analitic vechimea și originea
unor artefacte compuse, precum lucruri casnice sau obiecte de luptă și cult ritualic
La inceputul secolului XXI, se poate, fără niciun dubiu, afirma faptul că există dovezi
certe și atestate palpabile ale manifestărilor și însușirilor specifice formelor de luptă
definite ulterior ca fiind stiluri de arte marțiale.
Cât despre luptele organizate între diferite grupuri, ele au fost atestate in Egipt
(mormântu regelui Ptahhotep, sec.XXIII î.Hr.) și în nordul Siriei (Ugarit-sec. XV î.Hr.),
confirmări arheologice dovedind că asirienii, sumerienii, babilonienii, hitiții și egiptenii
practicau, spre deliciul asistenței, diferite categorii de întreceri fizice cu lupte organizate
între combatanți, precum luptele cu pumnii ori lovituri cu membrele, torsionări, piedici
s.a.m.d.
Având la bază studii de cercetare istorică cu o temeinică argumentație științifică, se
poate afirma faptul că puterea armată la români, sub diferite forme de manifestare
corespunzătoare epocilor istorice, a dezvoltat permanent, de la geto-daci și pană în istoria
1 3
modernă, elemente de luptă definitorii specificului și principiilor artelor marțiale,
conform propriilor concepții referitoare la credință, viață, natură, societate și cultură.
În lucrarea sa din anul 1877 ,,Tranziții ale societății asiatice din Japonia’’, Jigoro Kano
afirmă faptul că Ju Jutsu poate fi interpretat ca arta de a câștiga o victorie prin
flexibilitate. Originar, numele se pare că a fost folosit cu referire directă la ceea ce descria
arta de a lupta fără arme, deși în unele cazuri, arme de dimensiuni reduse erau adesea
folosite contra oponenților care luptau cu armele clasice, precum: sabia, lancea, halbarda
s.a.m.d. Marea majoritate a disciplinelor marțiale derivate din Tai Jutsu, încep și incheie
fiecare reprezentație sau formă de antrenament, prin sintagma SHIKYN HARAMITSU
DAYKOMYO, mărturie a voinței programate de căutare, a acceptării destinului sub
formă permanentă de Kime sau astfel spus, percepția lăuntrică a fiecărui lucru sau fiecărei
ființe, a identității părților pozitive determinate. Dojo-ul sau spațiul pentru pregătire,
poate prea bine să fie ales după diferite criterii, însă Do-ul este și va rămâne un bun
universal personalizat irepetabil.
De-a lungul existenței umanității, conflictele armate au solicitat militarilor angrenați un
ansamblu complex de aptitudini fizice si psihice, de cunoștințe de specialitate, de
manifestare a deprinderilor și priceperilor motrice de bază și militar-aplicative dobândite
în procesul de instruire și educare. Aceste solicitări nu au disparut și nici nu vor dispărea
în acțiunile militare, cu toate progresele științifice înregistrate în ceea ce privește
armamentul și tehnica din dotare, ci vor trebui să se manifeste într-o mai mare măsură
datorită complexității situațiilor reale care apar în zonele de criză sau de conflict. Toate
aceste aptitudini, cunoștințe și deprinderi se dobândesc în urma unui amplu proces de
instruire orientat și condus științific pentru atingerea obiectivelor propuse.
Educația fizică militară este condiționată de starea de sănătate pe care o influențează și,
împreună cu starea psihică și capacitatea intelectuală a indivizilor, contribuie la realizarea
obiectivelor specifice.
În același timp, educația fizică militară este o activitate instructiv-educativă construită
și desfășurată în concordanță cu particulariățile de vârstă și sex, cu solicitările fizice
specifice diferitelor arme și specialități militare sau cu specificul locului de desfășurare.
4
Educația fizică militară asigură suportul cantitativ si calitativ biopsihomotric, exprimat
prin indici fiziologici de viteză, îndemânare, rezistență și forță, la care se adaugă un
sistem variat de principii și deprinderi motrice. Toate acestea, valorificate sistemativ,
constituie temelia pe care trebuie să se construiască piramida cunoștințelor de specialitate
ale ficărei arme. Așadar educația fizică militară nu înseamnă doar dezvoltarea calităților
motrice, sfera de cuprindere a educației fizice militare, determinată și de amploarea
procesului instructiv-educativ din armată, incluzând multiple activități didactice de
invățare și perfecționare a deprinderilor și priceperilor motrice utilitar-aplicative și 2
sportive, acțiuni de educare a poziției corporale; chiar corectarea unor deficiențe fizice
reprezintă o componentă fundamentală pentru formarea calităților de luptător.3
Scopul educației fizice militare, în general, este stabilit de comanda socială și/sau cea
militară. Nivelul de performanță al personalului în exercitarea profesiei este direct
proporțional cu competențele pe care le posedă și reprezintă o consecință nemijlocită a
pregătirii.
Succesul forțelor angajate în conflicte depinde în mare măsură de valoarea prestației
motrice și de nivelul calităților psihice ale personalului care deservește armamentul și
tehnica de luptă.
Educația fizică militară, condusă pe baze științifice și solide, desfășurată sistematic și
continuu, garantează un bun nivel al condiției fizice, fapt care ușurează executarea
misiunilor încredințate în situații de criză sau război, dar permite și realizarea sarcinilor
de la pace sau a celor impuse de viața cotidiană.
Educația fizică militară,ca proces de formare și perfecționare a priceperilor și
deprinderilor motrice, a calităților fizice, morale și de voință se realizează având ca bază
cerințele științifice generale ale formării și dezvoltării unui organism sănătos.
În vederea creșterii eficienței educației fizice militare, după studii aprofundate și
comparative, în raport cu cerințele acțiunilor de luptă, în armată s-au stabilit următoarele
discipline sportive și probe cu ponderi diferite, in funcție de natura armelor și
specialităților militare
2 3
5
PARTEA I
FUNDAMENTE TEORETICO-METODOLOGICE SI DOCTRINARE
CAPITOLUL I
CADRU DE REFERINTA PENTRU PROIECTAREA PREGATIRII FIZICE
1.1. Comentarii preliminare
Teoria, dar si practica instruirii fac legătura între aspectele specifice mediului
social, respectiv organizațional, ce prezintă situațiile în care cunoștințele dobândite
sunt valorificate. Datorită acestui lucru, pregătirea fizica a militarilor români se cere a
fi realizată in funcție de elementele la care NATO se raportează, această organizație
incheind o aliantă cu țara noastra în anul 2004.
Pentru noi, integrarea in NATO a reprezentat întotdeauna (și încă reprezintă)
pornirea unui proces cât mai complex în domeniile sociale, militare și, evident, a vieții
politice, fapt care a ajutat la schimbarea fundamentală a statutului României în rândul
comunității euroatlantice, respectiv a ajutat și a asigurat statului român înglobarea
alături de statele civilizate.
1.2. Planul, strategiile și principiile NATO respectiv cadrului militar
NATO este o organizație politico-militară Nord Atlantică ce reprezintă cel mai
important pact creat in epoca modernă, scopul acestuia fiind de a aplica Tratatul Nord-
Atlantic semnat la data de 4 aprilie 1949. In primă fază, NATO a fost format din 24 de
state europene, respectiv SUA și Canada, având ca plan principal apărarea imediată a
țărilor aflate sub conflict, asigurarea libertății și securității membrilor săi, atât prin
mijloace politice, cât și militare, în concordanță cu principiile Cartei Națiunilor Unite.
Pe scurt, Alianța Nord-Atlantică reprezintă o colaborare între state libere, având în
vedere protejarea securității prin garanții reciproce si relații cu alte țări. Este o
6
organizație prin care statele membre își păstrează în totalitate suveranitatea și
independența.
Principiul fundamental de activitate al NATO este angajarea comună în sprijinul
cooperării reciproce între statele membre, bazată pe indivizibilitatea şi securitatea
membrilor săi.
Articolul 5 al NATO se referă la dreptul la apărare colectivă, care stipulează că “Un
atac asupra unuia sau a mai mulţi membri NATO va fi considerat ca fiind un atac
împotriva tuturor membrilor, aşa cum prevede Carta Naţiunilor Unite”.
În cadrul Tratatului, ţările membre se angajează să-şi menţină şi să-şi dezvolte
capacităţile de apărare, individual şi colectiv, creând premize pentru planificarea
apărării colective. În conformitate cu Articolul 10 al Tratatului, “Alianţa rămâne
deschisă pentru aderarea viitoare a altor state europene în măsură să favorizeze
dezvoltarea principiilor NATO şi să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de
Nord.
Reprezentanţii permanenţi ai NATO se întâlnesc, la nivel deAmbasadori, în cadrul
Consiliului Nord-Atlantic, sub preşedinţiaSecretarului General, pentru a dezbate şi a
aproba politica Alianţei. Laintervale regulate, Consiliul şi alte comitete politice
superioare (în primulrând comitetul de planificare al apărării (DPC) şi Grupul de
planificare nucleară (NPG) se reunesc la Bruxelles sau în alte capitale ale Alianţei, la
nivele mai înalte, de miniştri de externe şi ai apărării şi, uneori, în cazulreuniunilor de
vârf, la nivel de şefi de stat şi de guvern.Deciziile adoptate de către fiecare din aceste
organisme au acelaşistatut şi reprezintă politica aprobată de ţările membre, indiferent
de nivelulla care au fost adoptate. Comitetele specializate, alcătuite la rândul lor
dinoficiali reprezentând diversele ţări, sunt subordonate acestor organismesuperioare.
Această organizare pe comitete reprezintă mecanismul de bază
care oferă Alianţei mijloacele de consultare şi de adoptare de decizii,asigurând
reprezentarea fiecărui stat membru la toate nivelele şi în toatedomeniile de activitate
ale NATO.Activitatea curentă a Comitetului Militar este asigurată dereprezentanţii 7
militari care acţionează în numele şefilor de Stat major din ţările lor. Ei acţionează în
calitate de reprezentanţi naţionali, apărând cât
mai bine interesele ţărilor lor, rămânând în acelaşi timp deschişi la negocieri şi
discuţii, pentru obţinerea consensului. Aceasta implică adesea
compromisuri, atunci când obţinerea acordului este în interesul întregii Alianţe şi
serveşte la promovarea scopurilor politice şi obiectivelor sale globale. În consecintă,
reprezentanţii militari dispun de suficientă autoritate pentru a permite Comitetului
Militar să îşi îndeplinească misiunile colectiveşi să adopte decizii prompte.
1.3. Concepția privind pregătirea fizică în cadrul militar
Componentă a educaţiei fizice generale, educaţia fizică militară cuprinde discipline
înrudite prin finalităţi şi obiective, diferenţiate prin structuri şi metodologii, dar care
alcătuiesc un sistem ce îşi propune să îndeplinească un rol instructiv important. De
fapt, ea s-a conturat prin adaptarea organizării şi desfăşurării educaţiei fizice la
solicitările luptei armate.
Analizând acţiunile militare din punctul de vedere al efortului pe care acestea îl
solicită, rezultă dimensiunile domeniului educaţiei fizice în armată.
Valorificarea posibilităţilor fiziologice şi psihomotrice ale luptătorilor pentru
rezolvarea misiunilor este obiectivul prioritar pentru educaţia fizică militară.Educaţia
fizică militară porneşte de la valorile psihomotrice ale categoriilor de militari pe
anumite perioade încadrate în limitele grupelor de vârstă, raportate la obiectivele şi
conţinuturile programului de instruire. Ea nu înseamnă doar pregătire fizică. Sfera de
cuprindere a acesteia, determinată şi de amploarea procesului instructiv-educativ din
armată include multiple activităţi didactice de învăţare, consolidare, perfecţionare a
deprinderilor motrice, utilitar aplicative şi sportive, acţiuni de educare a posturii
corporale, chiar corectarea unor defecte fizice, prezentând această specialitate ca
fundamentală pentru formarea calităţilor de luptător.
8
Deprinderile motrice primare – alergarea, săritura, aruncarea, prinderea, căţărarea –
sunt transformate în deprinderi utilitar-aplicative: de alergare în teren variat, peste
obstacole, de traversare a versanţilor muntoşi, de ridicare şi transport
de greutăţi, alunecare pe apă sau pe zăpadă, de mânuire a tehnicii de luptă şi a
armamentului. Scopul final este asigurarea din multitudinea acestor exerciţii a celor
cu structuri asemănătoare cu activităţile motrice ale acţiunilor de luptă, generate de
dispozitivele tactice, diversitatea tragerilor, locul de manifestare (terestru, aerian,
naval) la care se adaugă rapiditatea execuţiei, curajul, rezistenţa organismului timp
îndelungat, uneori în poziţii nespecifice.
Pregătirea pentru luptă, aşadar, brodează acţiunile pe rezultatele educaţiei
fizice militare, iar aceasta, la rândul ei, studiază structurile tuturor acţiunilor de
instruire, natura şi durata eforturilor pe care urmează să le depună militarii în
aplicaţii sau război, mediul în care aceştia urmează să desfăşoare efortul, procesele
psihice cognitive sau volitive în care sunt implicaţi luptătorii, uneori la limita
maximă a capacităţii lor.
9
CAPITOLUL 2.
VIZIUNEA PEDAGOGICĂ ASUPRA CONŢINUTULUI CONCEPTULUI DE
DEPRINDERI MOTRICE
2.1. Reflexele condiționare sau deprinderile motrice reprezintă o serie de
componente ale activității voluntare ce au loc pe linia motricității. Acestea au la
bază legături multiple in zone precum cele vestibulare, ale vederii, vorbirii, dar și
în zone ale celorlalți analizatori, respectiv centrii motori interesați în coordonarea
activității presupuse. Pe scurt, putem face legătura deprinderilor motrice cu
sistemele de legături temporare, elaborate, dar și consolidate prin exerciții repetate
pe o perioadă indelungată.
La începutul învăţării deprinderilor motrice – sunt implicate suprafeţe mai mari
ale creierului şi nu zona responsabilă de mişcarea respectivă, concentraţia apare
atunci când este implicată strict zona responsabilă + fenomenul inducţiei reciproce
( când deprinderile motrice au fost învăţate - odată ce se activează anumite celule
nervoase, simultan, celelalte, care nu sunt implicate în activitatea respectivă se
inhibă).
ETAPE ÎN FORMAREA UNEI DEPRINDERI MOTRICE/MIŞCĂRI
AUTOMATE:
1) Etapa mişcărilor nediferenţiate
- subiectul îşi formează o imagine globală a ceea ce trebuie să realizeze şi, în
mintea lui se formeaza un program vag al acțiunii.
10
- mişcarea se realizează cu o serie de mişcări inutile/parazite, lipsite de
coordonare, deoarece la nivelul sistemului nervos ajung excitaţii care iradiază în
mai multe zone ale creierului decât este necesar.
- această iradiere în mai multe zone determină ca răspunsul să nu se realizeze cu
exactitate din zona motorie care trimite impulsul motor spre muşchii implicaţi în
efectuarea adecvată a mişcării respective.
- inhibiţia de diferenţiere este slabă, subiectul nu sesizează diferenţa dintre
modelul pe care trebuie să-l imite şi mişcările pe care le face, ca urmare programul
mişcărilor este nu este suficient selecţionat, astfel încât se fac mişcări inutile, de
multe ori folosindu-se segmente corporale care nu sunt implicate în mişcarea
respectivă.
- subiecţii sunt crispaţi, activitatea este neeconomicoasă cu un mare consum de
- când există şi dizabilităţi, excitaţiile pot să nu ajungă în zona respectivă
deoarece excitaţiile proprioceptive şi anumite mecanisme cognitive sunt afectate.
- când există şi probleme motorii – răspunsul motor se realizează defectuos sau
subiectul nu poate efectua mişcarea (paralizie)
2) Etapa mişcărilor conforme cu scopul acţiunii, dar realizate cu încordări
puternice
- în această ce etapă se trece după un timp de repetare, în care subiectul ajunge
să diferenţieze cu exactitate stimulii la care trebuie să răspundă, comenzile motorii
sunt mai precis selecţionate.
- zona indicată este mai redusă, concentrându-se numai pe centrii adecvaţi 16-
programul elaborat de scoarţă în vederea realizării activităţii motrice este imperfect
pt. căinhibiţia de diferenţiere este parţială
- repartizarea tonusului muscular de contracţie este inegală, fapt care determină
ca mişcarea să se realizeze cu o încordare mai mare a musculaturii şi oboseala
intervine mai repede.
- repetând numărul de mişcări se ajunge la mărirea numărului de execuţii reuşite
11
- această etapă este depăşită mai uşor de copii şi tineri, faţă de adulţi datorită
plasticităţii mai mari a structurilor corticale la vârstele mici.
3) Etapa diferenţierilor fine
- corespunde elaborării propriu-zise a deprinderilor motrice
- se caracterizează prin concentrarea proceselor nervoase doar asupra zonelor
respectabile în dirijarea şi controlul mişcării
- zonele neimplicate intră în stare de inhibiţie, se obţine – se ajunge la un focar
activ bine determinat în dirijare + control şi efectuarea mişcării
- oboseala nu apare atât de repede ca în etapa anterioară
4) Etapa de automatizare
- mişcarea se realizează fără control conştient, cortexul nu mai participă, ci doar
centrii subcorticali.
În cazul procesului de formare a deprinderilor motrice pot interveni fenomene
de transfer şi interferenţă a deprinderilor.
Fenomene de transfer
- atunci când deprinderile anterioare influenţează pozitiv formarea unor
deprinderi noi
Fenomene de interferenţă
- atunci când deprinderile anterioare influenţează negativ formarea unor
deprinderi noi.
Dacă o deprindere s-a format greşit influenţează negativ o alta deprindere care
presupune cunoaşterea celei care s-a format greşit.
2.2. Conţinutul şi structura lectiilor /antrenamentelor de judo
Un element important în pregătirea asupra tehnicilor de judo în Sistemul Național
de Apărare îl constituie prelucrarea informațiilor, ca tehnică de lucru, activitate
importantă pentru pregătirea teoretică a specialităților de judo.
12
Ca parte teoretică, se poate studia:
- istoricul luptei sportive;
- alcătuirea unor rezumate;
- noțiuni despre KATA (lupta imaginară);
- noțiuni referitoare la diferite procedee tehnice;
- prin ajutor și metode KUATSU;
- metode de recuperare după efort.
Aceste studii au menirea de a spori potențialul intelectual al judoka (tehnic, tactic,
psihic, fizic). Toate procedeele tehnice îl vor ajuta pe judoka să resolve în mod
rațional și eficient toate acțiunile motrice în orice situație s-ar afla. Prin perfecționarea
mecanismului de bază, fiecare judoka, prin procedeele tehnice, își formează deprinderi
motrice specifice tehnicilor de judo.
Fiecare judoka are particularități individuale, care vor fi îmbinate cu aceste tehnici
de judo. Un exemplu în acest sens îl reprezintă procedeul HARAI GOSHI, când un
judoka a evitat executarea procedeului COSHI-GARMA – prin pășire înainte,
interpunând un picior în traiectoria acestuia, prin secerare (HARAI GOSHI).
Modelul este important pentru evoluția tehnicii de judo, judoka având permanent
nevoie de modele care îl vor ajuta să creeze și să inventeze ceva mai performant
pentru a depăși modelul.
2.3. Viziuni moderne privind formarea deprinderilor motrice
Etapele formării deprinderilor motrice
1) Psihologia prezintă patru faze pentru formarea deprinderior motrice:
- faza iniţială (orientarea şi familiarizarea cu deprinderea);
- faza însuşirii fiecărui element component al deprinderi
- faza ansamblării elementelor componente;
- faza automatizării.
2) Fiziologia prezintă trei faze în formarea deprinderilor motrice:
- faza mişcărilor inutile, grosolane, nediferenţiate, lipsite de coordonare;
13
- faza contracţiiolr excesive,cu mişcări concordante cu scopul mişcării;
- faza realizării şi stabilizării deprinderii motrice.
3) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului distinge trei etape:
- Etapa învăţării - iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderii ce are ca
obiective:
a. formarea reprezentării corecte şi clare a mişcării formarea ritmului general
de execuţie;
b. descompunerea (dacă este posibil) în subelemente şi exersarea analitică;
c. înlăturarea greşelilor tipice în execuţie.
- Etapa consolidării – a fixării deprinderii, cu următoarele obiective:
d. formarea tehnicii de execuţie a mişcării(corectitudine a mişcării în spaţiu şi
timp);
e. întărirea legăturilor temporale prin exersare în condiţii relativ constante
(standard) a deprinderii motrice.
- Etapa perfecţionării deprinderilor motrice cu obiectivele:
f. lărgirea variantelor de execuţie a deprinderii, prin desăvârşirea mai multor
procedee;
g. exersarea deprinderii în condiţii variate, apropiate de cele de concurs;
h. executarea deprinderii în cadrul unor complexe (combinaţii)de deprinderi.
14
CAPITOLUL 3.
PREGATIREA FIZICA IN CADRUL MILITAR
3.1.Obiective generale și speciale ale pregătirii fizice
Pregătirea fizică este baza pregătirii de luptă, o parte componentă principală în
instruirea şi educarea întregului efectiv.
Scopul pregătirii fizice este de a asigura gătinţa fizică a militarilor pentru
activitatea de luptă şi alte sarcini la instruirea şi educarea lor, avînd ca obiectiv
dezvoltarea forţei şi vitezei, care vor permite îndeplinirea calitativă a obligaţiilor
funcţionale, dezvoltarea rezistenţei, care, la rîndul ei, va face posibilă o activitate
îndelungată a efectivului în situaţii extreme şi va scădea stresurile psihologice.
Obiectivele generale ale pregătirii fizice sînt:
menţinerea şi fortificarea sănătăţii, sporirea capacităţilor fizice şi intelectuale,
îmbunătăţirea dezvoltării fizice generale;
formarea şi dezvoltarea calităţilor fizice de bază – rezistenţei, forţei, vitezei,
îndemînării, precum şi a iniţiativei, ingeniozităţii, voinţei, hotărîrii, încrederii în forţele
proprii şi a curajului, atenţiei şi capacităţii de orientare;
formarea deprinderilor de a acţiona repede şi precis, inclusiv în condiţii de
oboseală fizică şi de încordare psihică;
instruirea şi antrenarea militarilor la deplasarea rapidă şi alergarea în teren variat,
trecerea obstacolelor, aruncarea grenadelor de mînă, lupta corp la corp cu armamentul
individual din dotare;
creşterea capacităţii organismului de a suporta acţiunile radiaţiilor şi gazelor
toxice, căldurii şi frigului, precum şi a altor factori nefavorabili, care apar în timpul
luptei;
obişnuirea militarilor cu practicarea sistematică a exerciţiilor fizice.
15
Obiectivele speciale ale pregătirii fizice, care trebuie rezolvate în funcţie de
specificul şi particularităţile armei sînt:
formarea deprinderilor de a acţiona repede, folosind armamentul şi tehnica din
dotare în condiţiile ducerii luptei, pe timpul deplasării şi în staţionare;
formarea şi dezvoltarea rezistenţei pentru eforturi fizice îndelungate, la
deplasarea pe jos, pe autovehicule şi formarea deprinderilor de a suporta timp
îndelungat poziţiile statice şi de mobilitate redusă;
dezvoltarea forţei fizice în transportul greutăţilor pentru îmbarcarea şi
debarcarea materialelor pe autovehicule;
creşterea vitezei de reacţie şi de execuţie, a îndemînării şi forţei în executarea
săriturilor, aruncărilor, în acţiunile la şi pe maşinile de luptă;
adaptarea şi mărirea rezistenţei fizice a organismului la suprasarcinile impuse
pe timpul zborului, la acţiunile vibraţiilor şi a schimbărilor bruşte de temperatură şi
presiune.
3.2. Antrenamentul sportiv
Este definit ca: ,,Proces de acțiune complex, al cărui obiectiv îl reprezintă
dezvoltarea performanței sportive, într-o maniera sistematica și orientată spre scop.
- Procesul de acțiune complex este constituit din toate activitățile, efectuate
de antrenor și sportiv în scopul realizării cerințelor ce determină performanța unui
sportiv;
- Aspectul sistematic cuprinde: planul de antrenament, conținutul, metodele
de antrenament și obiectivele intermediale evaluate prin probe și norme de control;
- Orientarea spre scop reprezintă toate măsurile definite de către antrenor ,
prin care se realizează nivelul de performanță determinat.
16
Antrenamentul trebuie condus dupa criterii științific sstabilite și dirijat prin planuri
și programe de scurtă, medie și lungă durată, corespunzătoare obiectivelor instructiv-
educative standardizate, conform modelului competițional stabilit.
Performanța sportivă se află într-o continuă dezvoltare, ceea ce îi obligă pe
antrenori și sportivi să-și perfecționeze necontenit stilul și metodele de muncă.
3.3. Antrenamentul sportiv
Practicarea sportului este apanajul unor sportivi, care cunoscând cerințele și
efectele pozitive ale performanței sportive, devin de la inceput motivați pentru
practicarea unei discipline sportive.
Motivația reprezintă ansamblul dinamic, structurat ierarhic, al trebuințelor,
dorințelor, intereselor, înclinațiilor, tendințelor, aspirațiilor, așteptărilor, năzuințelor,
intențiilor, care toate împreună reprezintă moto-ul primar al conduitei, viitorului
sportiv de performantă.
Pe langă aceste componente, antrenorul mai trebuie să ia în calcul și convingerile și
atitudinile morale ale sportivilor, deoarece acestea joacă un rol important în orientarea
conduitei sale pe timpul pregătirii.
De asemenea, conduita sportivilor este influențată și de obișnuințe devenite
trebuințe funcționale, nevoia de a citi, de a informa, de a fuma cât și alte trebuințe care
pot crea stări afective plăcute sau neplăcute în procesul de antrenament.
Dezvoltarea motivației pentru performanță depinde de măiestria antrenorului, de a
aprecia cât mai aproape de adevăr rezultatul sportiv. Processele de moment ale
motivației sportive, pentru performanță sunt, deci, asimilate proceselor cognitive și
emoționale și se bazează pe experiența individuală a antrenorului și a sportivilor din
alte situații, în care au fost realizate alte succese de valoare.
17
3.4. Autoapărarea (karate, taekwondo, judo, lupta corp la corp) in cadrul
militar
Procesul amplu de formare și dezvoltare a unei armate moderne, suple, flexibile, cu
capacitate operațioanlă de acțiune, interoperabilă cu celelalte armate membre NATO,
gata de a îndeplini misiuni de orice gen, inclusiv de menținere a păcii, a atins un stadiu
foarte avansat. Tranformarea instituției militare dintr-o fortă de apărare, în una de
securitate și cooperare implică noi forme și metode de instruire capabile sa ducă la
îndeplinirea acestui gen de misiuni. Se va acționa în mod susținut pentru
perfecționarea instruirii trupelor potrivit cerințelor luptei armate moderne și
standardelor euroatlantice.
În timpul instruirii, procedeele sunt studiate până în cele mai mici detalii și repetate
până la automatizare, astfel incât să poată fi aplicate cu ușurintă și încredere pe timpul
luptei. Mișcările sunt caracterizate de rapiditate, precizie, fermitate, iar combinarea
procedeelor este realizată in funcție de procedeele utilizate de inamic. Tehnicile de
dezarmare a inamicului reprezintă un mijloc de bază al lupei apropiate și se
caracterizează prin trei trasaturi:
- Precizie, trăsătură ce consta în executarea riguroasă a tehnicilor evitându-se
orice greșeală;
- Continuitate, care constă în executarea cu rapiditate și fără întrerupere a
procedeelor alese;
- Riscul, ce este reprezentat de existența primejdiei.
În desfășurarea luptei este foarte important să se dea dovadă de stăpânire de sine
pentru a identifica momenele prielnice aplicării diferitelor procedee cu rapiditate și
siguranță.
18
19