UNIVERSITATEA “VALAHIA”DIN TÂRGOVIŞTEFACULTATEA INGINERIA MEDIULUI ŞI BIOTEHNOLOGIISPECIALIZAREA: INGINERIA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI ÎN AGRICULTURĂANUL: IV

REFERAT LA AMELIORAREA ECOSISTEMELOR ANTROPICE URBANE

STUDENŢI: GOGOASA FLORENTINA

2010

TEMA PROIECTULUI AMENAJAREA UNUI PARC

PARCUL

1. NOŢIUNI GENERALE DESPRE PARC

Parcul este cea mai mare formaţiune peisagistică urbană destinată recreării populaţiei, depăşind 20 ha.

Mărimea parcurilor publice se corelează cu mărimea zonei pe care o deservesc şi densitatea locuitorilor. Se consideră că la 30.000 locuitori este necesar un parc sau o gradină mare de cartier, norma pe locuitori fiind de 4-11 mp (mai mare în oraşele mari). În realitate, parcurile sunt vizitate frecvent numai de 15-20% din locuitori, de aceea se aprecizează că unui vizitator îi revin în medie 20-50 mp de parc.

Parcurile se caracterizează prin vegetaţia bogată, cuprinzând plantaţii întinse de arbori şi arbuşti, vaste spaţii gazonate, parcursuri lungi de plimbare. Adesea parcul are un microrelief variat şi include un lac, aspecte care ii sporesc atractivitatea şi frumuseţea.

Prin dotările sale, parcul oferă atât posibilitatea plimbării şi repausului în aer curat, într-un cadru peisagistic amplu şi variat, cât şi exercitarea diferitelor activităţi compensatoare din sfera odihnei active (sport, jocuri în aer liber, agrement) sau aunor activităţi cu caracter cultural ( spectacole, expoziţii în aer liber sau în pavilioane). O funcţie recreativă complexă poate fi asigurată de parcurile mari, cu suprafeţe de peste 30 ha. Ele cuprind terenuri de joacă şi jocuri sportive pentu copii, terenul de sport, amenajări nautice pentru agrement şi sport , teatru, cinematograf şi săli de lectură în aer liber,pavilioane pentru muzică ocazională, expoziţii, dotări pentru distracţie, restaurante.

Parcurile mari, fiind destinate pentru recrearea unui număr mare de persoane şi incluzând obiective cu mare afluenţă de public, se amplasează şi se proiectează tinându-se cont de anumite principii.

Astfel, dacă teritoriul urban permite mai multe opţiuni pentru amplasarea unui parc, se va avea în vedere situarea într-o zonă de mare densitate a populaţiei, deficitară în spaţii verzi publice; de asemenea, se va estima raza de influenţă şi beneficiul pentru ameliorarea calităţii mediului urban.

La proiectarea unui parc se ia in consideratie un coeficient de aglomerare maximă de 300 vizitatori/ ha pentru zona de odihnă activă si de 160 vizitatori/ha pentru zona de recreare pasivă.

Numărul de intrări şi amplasarea lor se corelează cu principalele zone exterioare interesate ( complexe de locuit şi cartiere de vile), cu structura stradală învecinată ( intersecţii, artere de mare circulaţie, pieţe publice) şi cu capacitatea proiectată a parcului.

În organizarea interioară a parcurilor este necesară sectorizarea funcţională, pentru ca diferitele activităţi recreative să nu se contrarieze. De aceea, obiectivele care presupun o mare aglomerare a publicului – teatru, cinematograf, zona de parc de distracţie se amplasează periferic, având prevăzute alei de acces corespunzător dimensionate şi eventual parcaje exterioare, la limita parcului.

Dotările şi amenajările generatoare de agitaţie şi zgomot ( zonele de distracţie, restaurantele ) se situează în locuri uşor accesibile, însa la distanţă convenabilă de sectoarele liniştite ale parcului, rezervate plimbării şi odihnei. Pentru terenurile de sport se aleg locuri plane, situate de preferinţă tot perimetral, în apropierea unei artere de circulaţie.

Pentru fiecare parc este necesar un sector administrativ – gospodăresc(sere, răsadniţe, teren de culturi ornamentale, construcţii diferite); acestea se amplasează fie în incinta parcului, separat de zona publică, fie în afara lui, în imediata apropiere.

Structura parcului se concepe astfel încât să asigure o repartiţie teritorială echilibrată a diferitelor elemente componente. În ansamblu se apreciază ca fiind bune urmatoarele ponderi din suprafaţa totală:

66 – 77 % suprafeţe plantate şi gazonate; 10 – 12 % alei; 5 – 10 % piese de apă; 5 – 8 % terenuri de sport; 3 – 4 % construcţii. Zonele destinate activităţilor culturale şi distractive nu trebuie să depăşească

20% din teritoriu, cea mai mare parte a parcului fiind ocupată de spaţiul verde propiu-zis. În parcurile mari creşte ponderea pieselor de apă, un lac putând deţine până la maximum 30% din suprafaţa totală.

2. PRINCIPII DE COMPOZIŢIE ÎN PARCURI

Parcurile sunt creaţii peisagistice unitare, care, prin mijloace proprii, exprimă un scop, îndeplinesc anumite funcţii şi au un conţinut artistic de sine stătător.

Integrarea elementelor naturale şi a celor construite într-un complex de spaţii, forme si volume armonioase, menite să asigure relaţii optime pentru om, ca beneficiar al gradinilor, trebuie sa urmeze anumite principii de compoziţie.

Fără cunoaşterea acestora, poate rezulta o însuşire fără legătura diferitelor posibilităţi stilistice sau o etalare de efect a materialului vegetal care trezeşte interesul privitorului, dar care nu se ridică la nivelul unei creaţii estetice.

Unul dintre principiile de bază este unitatea compoziţională – crearea unui ansamblu unitar bine exprimat, organizat într-un echilibru armonios, în care unele elemente sunt subordonate altora într-o înlănţuire logică.

Unitatea este dată în primul rând de dominaţia unui element principal capul de compoziţie sau centrul compoziţional, faţă de care se dezvoltă sistematizarea întregii compoziţii, prin subordonarea gradată a tuturor elementelor.

Centrul compoziţional trebuie să se impună în planul de ansamblu prin importanţa şi situaţia sa.

În parcurile de mare întindere, unitatea ansamblului se realizează prin intermediul unui centru compoziţional principal şi a mai multor centre secundare subordonate.

Scara compozitionala este un alt principiu important prin care se stabileşte amploarea unei compoziţii.

Parcurile publice destinate frecventării de către masele de oameni necesită un cadru vast, cu zone concepute la o scara mare, în care dimensiunile impun: alei largi, peluze vaste, piese de arhitectură în concordanţă cu mărimea zonei pe care o definesc, mase mari de arbori şi arbuşti.

Armonia şi contrastul reprezintă un principiu comun tuturor artelor, care exprimă relaţiile de asemănare şi de diferenţiere între elementele compoziţiei.

Armonia în amenajările peisagistice decurge din asocierea unor forme asemănătoare ( ale spaţiilor, suprafeţelor, volumelor, siluetelor vegetale), materiale cu texturi asemănătoare, culori apropiate.

Armonia se poate realiza în toate aspectele vizuale ale proiectării: armonia peisajului creat cu cel în care se încadrează, armonia formelor de elemente ale vegetaţiei, armonia traseelor aleilor.

Contrastul se asociază întotdeauna cu armonia; el este atractiv când caracteristicile diferite sunt complementare.

În alcătuirea plantaţiilor armonia şi contrastul îşi găsesc cadrul cel mai larg de utilizare. Impresia vizuală placută a acestora se realizează atunci când anumite caracteristici estetice care difera evident sunt asociate cu armonia altora. De exemplu, se pot asocia arbori şi arbuşti cu colorit contrastant, dar asemănători prin habitus şi mărimea frunzelor sau invers: se combină specii cu culori apropiate, armonioase, care au însă siluete şi texturi ale frunzişului contrastante. Este de reţinut însă că efectele de armonie trebuie să prevaleze asupra contrastelor; de asemenea, repetiţia acelorasi tipuri de contraste în anumite cazuri poate deveni supărătoare.

3. VEGETAŢIA

Plantele sunt componente esenţiale ale ambianţei naturale; ele constituie materialul viu şi predominant verde, de o infinită diversitate, care îmbracă solul, formele de relief, se asociază cu rocile, apele, elementele construite. Alcătuind suprafeţe şi volume vegetale, ele dau viată şi dinamism peisajelor prin variaţia sezonieră şi evoluţia în timp a acestora, datorată, în principal, modificării dimensiunilor şi habitusului plantelor lemnoase.

Vegetaţia reprezintă elementul cel mai manevrabil prin folosirea diferenţiată a taliior, formelor, culorilor şi texturii plantelor şi a adaptabilităţii diferitelor specii la variatele condiţii ale mediului, prin multitudinea posibilităţilor de combinare şi grupare a lor în plan şi spaţiu.

Compunerea peisajelor vegetaţiei se bazează pe efectele dominante ale arborilor şi arbuştilor, cărora li se asociază subarbuştii şi plantele erbacee ( anuale, bienale şi perene – flori, ierburi, gazon, plante de apă utilizate în funcţie de situaţie).

Realizarea unui peisaj vegetal armonios, bine închegat şi durabil, impune cunoaşterea calităţilor peisagistice ale plantelor şi, în egală masură, a caracterelor biologice şi a cerinţelor ecologice ale acestora.

3a). VEGETAŢIA ERBACEE

Vegetaţia erbacee specifică amenajărilor peisagistice cuprinde plantele floricole, gramineele ornamentale, ferigile, plantele de apă, gazonul; utilizate în mod diferenţiat în amenajarea peisajelor, ele constituie complementarele cadrului creat de arbori şi arbuşti.

PLANTELE FLORICOLE

Florile, atât de îndrăgite pentru frumuseţea lor aparte, ne bucură, ne sensibilizează şi cel mai adesea ne îndeamnă să ne apropiem pentru a le admira şi a le simţi parfumul. Graţia şi delicateţea unora, robusteţea şi semeţia altora, minunata alcătuire a petalelor sau a florilor în inflorescenţe reliefează cea mai importanta însusire a lor, culoarea. În primul rând, prin această însuşire, plantele floricole constituie din punct de vedere peisagistic un element vizual de mare atractivitate şi varietate, care îmbogăteşte şi înfrumuseţează parcurile printr-o inegalabilă paletă coloristică şi multiple posibilităţi de design al suprafeţelor de culoare.

Proiectarea aranjamentelor florale specifice amenajarilor exterioare se bazează pe cunoaşterea şi folosirea calităţilor peisagistice esenţiale ale speciilor ( talia plantei, coloritul şi aspectul florilor, frunzişul, habitusul plantei), dar şi a altor aspecte, cum sunt perioada şi durata de înflorire, capacitatea de acoperire a solului, durata şi particularităţile ciclului biologic, comportamentul ecologic.

ALEGEREA SPECIILOR ORNAMENTALE

Flori ornamentale care decorează primăvară – vară, toamnă - iarnă

VIOLA L. - PANSEAUA- FAM. VIOLACEAE

Planta este de talie mică ( 15-20 cm), cu lăstărire bogată la bază. Frunzele sunt cordiforme cu marginea frumos dinţată. Floarea are cinci petale inegale deosebit de frumos colorate, înfloreste încă din toamnă. Perioada de maximă înflorire este martie – aprilie – mai.

Panseaua creşte şi înfloreşte bine în sezoanele mai răcoroase. Rezistă foarte bine la temperaturi scăzute. Nu suportă arşiţa.

Se seamănă în iulie. Răsadurile se repică la sfârşitul lunii august pe brazde, iar toamna sau primăvara devreme se plantează la locul definitiv. Distanţele între plante sunt de 20 – 25 cm.

BEGONIA L. – BEGONIE – FAM. BEGONIACEAE

Speciile cultivate în parcuri şi grădini sunt Begonia semperflorens şi Begonia gracilis, originare din Brazilia.

Plantele au talia mică 15-40 cm, ramificaţii groase cu noduri proeminente. Frunzele oval – cordiforme şi lucioase, colorate verde sau rosu – violet. Florile de culoare albă sau roşie şi roz în diverse nuanţe, simple, mici şi numeroase, grupate în panicule apar continuu din mai până în octombrie. Soiurile frecvent cultivate sunt: Glorietta, Diamant rose, Andy rose, Andy rouge, Trophae rouge, Weisse Perle.

Cultura. Begonia este o specie pretenţioasă faţă de caldură. Are creştere lentă,de aceea se seamănă numai în sere în luna decembrie. Pământul trebuie să fie foarte bune mărunţit şi nivelat deoarece seminţele sunt extrem de mici. Răsadurile se repică de 1 – 2 ori în lădiţe, după care se plantează în ghivece mici . Plantarea la locul definitiv se execută către sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai la distanţele de 18 – 20. Înfloreşte la fel de bine atât la soare, cât şi la semiumbră. Soiurile cu flori involte se înmulţesc prin butaşi de lăstari.

Îngrijirea culturii afară constă în udarea cu regularitate, plivirea buruienilor şi fertilizarea în 3 – 4 etape, cu soluţii minerale în concentraţie de 0.1 – 0.15%.

ANTIRRHINUM L. - GURA LEULUI – FAM. SCROPHULARIACEAE

Specia cultivată este Antirrhinum majus, originară din Sudul Europei şi nordul Africii. Floarea rustică, bogată în culori şi nuanţe se întâlneşte frecvent în grădinile de la oraşe şi sate. Planta formează mulţi lăstari şi flori bilobate, grupate în inflorescenţe de tipul spic.Soiurile se deosebesc între ele după înălţimea tufei, coloritul şi mărimea florilor, gradul de timpurietate.

Cultura. Se înmulţeşte prin seminţe şi foarte rar prin butaşi. Semănatul se face în sere şi răsadniţe în februarie – martie. Este o plantă puţin pretenţioasă faţă de caldură. Nevoia de caldură este ceva mai mare 14 – 16˚C numai la producerea răsadului. În rest sunt suficiente 8 - 10˚C noaptea şi 12 - 14˚C ziua. Creşte şi înfloreşte bine la soare. Terenul trebuie să fie bogat în humus.

PETUNIA – FAM. SOLANACEAE

Este una dintre cele mai importante flori anuale folosită în amenajările peisagistice. Soiurile cultivate astăzi aparţin speciei horticole Petunia hybrida. Planta are înălţimea de 20 până la 40 – 60 cm. Lăstarii pot avea poziţie erectă sau târâtoare ori pendentă. Tulpinile şi frunzele prezintă peri aspri. De asemenea sunt glutinoase. Florile ca nişte pâlnii pot fi simple, cu corola întinsă, ondulată sau fimbriată şi involte, cu diametrul până la 10 -–12 cm. Culoarea diferă de la soi la soi, întâlnindu-se flori unicolore, bicolore şi pestriţe, în culori de toate nuanţele.

Cerinţe ecologice. Este o plantă pretenţioasă la căldură. Înfloreşte abundent în locurile însorite şi într-un pământ mai nisipos. Nu se simte bine pe vreme răcoroasă şi umedă. Rezistă bine la secetă.

AGERATUM – PUFULEŢ FAM. COMPOSITAE

La noi se cultivă Ageratum mexicanum. Plantele se prezintă sub formă de tufe compacte, puternic ramificate, înalte de 20 – 50 cm. Florile sunt tubuloase, dispuse în capitule mici şi numeroase, care alcătuiesc la rândul lor corimbe foarte dense. Soiurile pitice şi florifere sunt mai apreciate, Blauer Kugel, Blauer Teppick, Blauer Kappe.

Cultura. Se înmulţeşte prin seminţe şi prin butaşi din vârfuri de lăstari. Semănatul se face primăvara devreme în sere sau răsadniţe.

Plantarea în parcuri şi grădini se face în luna mai, după ce a trecut pericolul brumelor târzii. Se amplasează pe locuri bine însorite la distanţele de 15 – 20 cm. Se utilizează în pete neregulate, în mozaicuri deoarece suportă tunderea pe parcursul verii şi ca planta de bordură pentru ronduri şi rabate.

CRIZANTEMA – FAM. COMPOSITAE

Crizantema este o plantă care se poate cultiva în diferite locuri: în gradină, în solarii şi în sere – solarii, în seră. Este una dintre florile specifice sezonului de toamnă.

Specii şi cultivaruri. Chrysanthemum indicum L. Creşte în flora spontană a Japoniei. Are infloreşcenţe mici, simple, de culoare galbenă. Chrysanthemum chinenis Sab. Este originară din China şi are florile colorate alb sau roz. Chrysanthemum hortorum Hort. Este o specie horticolă şi înglobează majoritatea soiurilor existente astăzi în cultura. Soiurile de crizantemă sunt de mai multe tipuri după formă, marime, coloritul florilor si inflorescenţelor.

Cerinţe ecologice. Crizantema este o plantă sensibilă la durata de iluminare. În condiţii naturale înfloreşte toamna, când durata zilelor se scurtează,

ea fiind o plantă de zi scurtă. Poate înflori, însă în orice perioada din an, prin dirijarea artificială a luminii, în condiţii în spaţii protejate, prin iluminarea sau întunecarea culturii. La stabilirea programului de dirijare a luminii se au în vedere anotimpul şi soiul.

De asemenea, crizantema este sensibilă la temperaturi extreme: prea ridicate vara, şi prea scăzute iarna. În general, soiurile existente astăzi în cultură nu rezistă la ger şi trebuie puse sub adăpost în spaţii cu temperatură de 5 - 6˚C, pentru perioada de iarnă.

Necesită soluri bogate în materie organică, adânc lucrate, în permanenţă revene, cu pH-ul neutru sau alcalin.

IRIS – STÂNJENEL, IRIS FAM. IRIDACEAE

La noi în ţară se cultivă frecvent Iris germanica la care frunzele pornesc din rizomii subterani, au formă de sabie şi culoarea verde – albăstruie. Din mugurii de pe rizomi ies şi tulpinile florale, înalte până la 100 cm. Florile diverse colorate apar în mai – iunie.

Soiuri: Castor – albastru, Loreley – galben cu mov, Aurea – galben – auriu.

Iris pumila este foarte pitic 15 – 20 cm înălţime, cu flori axilare de culoare galbenă, albă sau albastră.

Cultura. Stânjeneii se înmulţesc prin divizarea rizomilor sau prin bulbi, în funcţie de formaţiunile subterane caracteristice speciei. Perioada optimă pentru înmulţire este iulie – august. Se poate înmulţi insă şi toamna sau primăvara devreme. Rizomii scoşi din pământ se fragmentează în bucăţi de 8 – 10 cm lungime, eliminându-se porţiunile îmbătrânite, fără muguri. Rădăcinile se scurtează la 5 – 6 cm, la fel frunzele. Înfloreşte abundent în locurile însorite.

Se foloseşte în grupuri, pete şi borduri.

ZOREAUA – FAM. CONCOLVULACEAE

Specii şi cultivaruri. Ipomaea purpurea Roth. Tulpina volubilă ajunge 2 –3 m lungime. Frunzele, alterne, peţiolate, cordiforme cu vârful ascuţit, sunt pubescente. Floarea, în formă de pâlnie, lungă de 4 – 6 cm şi lungă de 4 – 5 cm, este divers colorată ( roşu, alb, violet, purpuriu). Ipomaea rubo – coerulea are florile foarte mari, de culoare albastru deschis. Ipomaea corcinea L. este înaltă de 3 – 5 m şi are florile mari, de culoare rosie.

Înfloreşte din iunie până în octombrie.

Cerinţe ecologice. Necesită poziţii foarte bine însorite şi terenuri nisipoase, mai puţin bogate în hrană, dar bine drenate.

CALENDULA L. – GĂLBENELELE, FILIMICA FAM. COMPOSITAE

Calendula officinalis este o specie de talie mică, 25 – 40 cm înălţime, cu tulpina ramificată de la baza şi florile tipice compozitelor, de culoare galbenă sau portocalie.

Cultura. Semănatul se face direct în teren primăvara devreme, la distanţa de 20 – 30 cm, punându-se câte 2 - 3 seminţe la un loc, urmând ca după răsărire să se lase câte o singură plantă. Temperaturile mai scăzute din cursul primăverii şi toamnei sunt prielnice vegetaţiei şi înfloririi plantelor. Seminţele rezistă la frigul din cursul iernii dacă sunt puţin acoperite cu pământ, planta autoînsămânţându-se de la an la an. Înfloreşte frumos primăvara şi toamna.

Florile de filimică sunt deosebit de frumoase atunci când sunt asezate în vase de ceramică, având totodată şi o durată mare de păstrare în apă 5 – 7 zile.

În parcuri şi grădini se folosesc în borduri multicolore sau în pete neregulate pe peluzele de iarbă.

TRANDAFIRUL – FAM. ROSSACEAE

Trandafirul este o specie foarte îndrăgită, de o dosebită valoare ornamentală, cultivată din cele mai vechi timpuri.

Poate fi cultivat în parcuri şi grădini sub diferite aspecte: plantatul în borduri, rabate şi masive, ca plante izolate sau grupuri ( speciile cu talie mică, speciile cu trunchi), palisat pe diferite suporturi ( trandafiri agăţători ) şi chiar plantaţi în jardiniere şi vase ( trandafiri pitici).

Trandafirii sunt de fapt arbuşti eretici, urcători sau târâtori, cu înălţime variabilă cuprinsă între 0.3 – 5 m ( în funcţie de specie şi soi). Au tulpinile acoperite cu ghimpi şi sete, iar frunzele pot fi lucioase sau mate şi de regulă sunt imparipenat compuse.

Florile, fie solitare, fie în inflorescenţe corimbiforme sau umbeliforme, sunt foarte variate ca mărime, formă, colorit, număr de petale şi parfum. Înfloresc o singură dată sau în tot cursul perioadei de vegetaţie ( trandafiri remontaţi ). Florile de trandafir au fost consemnate încă din timpul faraonilor, în forme variate. Parfumul lor delicat poate fi păstrat mult timp prin realizarea unor potpuriuri în vase de porţelan cu capac în care se păstrează petalele uscate.

Fructele trandafirilor sunt măcesele care decorează la rândul lor prin formă, mărime şi coloritul intens.

În decorul parcurilor şi grădinilor, trandafirii au multiple întrebuinţări: plantaţi în borduri, rabate şi masive cu contur neregulat ( trandafirii de talie mică), ca plante izolate sau în grupuri, palisaţi pe portice, treiaje sau pergole ( trandafirii pitici).

CRĂIŢA – FAM. COMPOSITAE

Ca şi cârciumăreasa, este o plantă pitică pentru grădinile rustice. Tagetes erecta L. este cea mai înaltă şi mai viguroasă specie. Înălţimea

plantei ajunge până la 100 – 120 cm. Tulpina este dreaptă, puternică, bine ramificată în partea superioară. Frunzele sunt adânc sectate, cu marginea lobilor întreagă sau dinţată. Florile galbene, portocalii, roşii, unicolore sau bicolore, simple sau bătute, au diametru de 6 – 10 cm. Întreaga plantă emană un miros caracteristic.

Tagetes patula L. se caracterizează printr-o talie mai mică, 20 – 40 cm, dar cu tulpini viguroase, bine ramificate de la bază. Frunzele sunt penat – sectate cu lobii înguşti, liniari. Florile pot fi simple sau involte, unicolore sau bicolore.

Tagetes signata Brtl. Formează tufe foarte compacte. Ramificaţiile sunt subţiri, frunzele mici şi foarte sectate, florile, de asemenea foarte mici, cel mai adesea galbene.

Crăiţele înfloresc toată vara şi toamna. Pretenţiile faţă de factorii de mediu sunt reduse. Crăiţele cresc în cele mai

diferite soluri, cu condiţia să se dreneze uşor. Le place soarele din plin şi suportă perioade scurte de secetă.

Cultura. Pentru producerea răsadurilor, se seamană în răsadniţă, solariu sau seră, în martie – aprilie. În luna aprilie poate fi semănată şi direct în teren. Repicarea răsadurilor nu este obligatorie dacă s-a semănat ceva mai rar. În grădină, distanţa între plante se apreciază la 20 – 40 cm, în funcţie de vigoarea solului. Îngrijirea recoltei constă în udare, plivirea buruienilor şi afânarea solului.

3b).Vegetaţia lemnoasă

În plantaţiile unei amenajări peisagistice, rolul primordial revine arborilor prin dimensiuni şi longevitate; alături de ei, un loc important îl au arbuştii, care, de cele mai multe ori, completează ansamblul vegetal creat de arbori; subarbuştii

participă uneori, în componenţa plantaţiilor, fiind utilizaţi în anumite situaţii şi detalii ale amenajărilor.

Arborii şi arbuştii se impun în peisaj prin mărime ( talie ), habitus, frunziş. Acestor aspecte importante care se iau în primul rând în consideraţie pentru alegerea, amplasarea şi gruparea lor în ansamblul peisagistic li se adaugă şi efectele decolorative suplimentare ale florilor, fructelor, scoarţei.

ARBORI ŞI ARBUŞTI ORNAMENTALI

JUNIPERUS L. – IENUPĂRUL FAM. CUPRESSACEAE

Juniperus communis creşte sub formă de arbust până la 3 – 4 m înălţime, dar poate fi întâlnit şi ca arbore cu talia de circa 10 m. Portul este erect, piramidal. Lujerii de culoare brună – roşcată sunt trimuchiaţi. Frunzele aciculare, rigide, aşezate câte 3 în verticil, au culoarea verde – albăstruie. Conurile numite pseudobace, sunt sferice, suculente, negre – albăstrui la maturitate, cu câte 3 seminţe.

Juniperus virginiana este un arbore înalt de 25 – 30 cm cu coroana piramidală, lujeri subţiri, frunze aciculare la plantele tinere şi solziforme foarte mici la cele vârstnice.

Se dezvoltă frumos în locuri luminoase, aerisite, cu umiditate atmosferică, nepoluate cu fum, praf şi gaze. Rezistă la ger şi secetă.

Cultura. Ienupărul se înmulţeşte seminţe, butaşi, altoire, marcotaj. Semănatul se face toamna sau primăvara. Se amplasează pe peluze şi pe marginea parterelor, în grupuri mici sau solitar.

PINUS L. – PINUL – FAM. PINACEAE

Pinus sylvestris ( pinul comun ) creşte spontan în zonele montane din ţara noastră. Este un arbore înalt de 30 – 50 m, cu coroana piramidală şi frunzele aciculare, lungi de 5 – 8 cm, verzi-albăstrui aşezate câte 2 într-o teacă. Conurile sunt ovoconice, mici de culoare brună-cenusie.

Pinus nigra ( pinul negru ) are scoartă negricioasă şi frunzele colorate verde închis, lungi de 8 – 14 cm, grupate câte 2.

Pinul este puţin pretenţios faţă de climă şi sol. Preferă regiunile răcoroase. Rezistă la ger şi secetă. Nu suportă atmosfera poluată.

Cultura. Se înmulţeşte prin seminţe şi mai rar pe cale vegetativă. Plantele aşezate în masive, grupuri ori solitar pe peluze sau de-a lungul aleilor oferă un décor deosebit.

ABIES MILL. - BRADUL – FAM. PINACEAE

Abies alba ( bradul alb ) este specia indigenă cu port înalt până la 65m, coroana conică alcătuită din ramuri dispuse orizontale în cadrul verticilului şi frunze aciculare cu vârful obtuz sau ştirbit, verzi cu două dungi albicioase pe partea inferioară. Conurile au forma cilindrică, dimensiunile de 10 – 20 cm lungime şi 3 – 5 cm diametru, poziţie erectă şi culoare brună – roşcat.

Abies concolor ( bradul argintiu ) are frunzele lungi de 5 - 7 cm, verzi –albastrui, curbate în sus şi conurile cilindrice de culoare verde cu nuanţă roşcată.

Bradul creşte bine la umbra, pe soluri fertile şi revene. Rezistă la ger, dar nu suportă uscăciunea, fumul şi gazele.

Cultura. Se înmulţeşte prin seminţe. Semănatul se face toamna sau primăvara, în pepinieră.

HEDERA – IEDERA – FAM. ARALIACEA

Hedera helix creşte în formă de liană a cărei tulpini ating 10 – 15 m. Prezintă rădăcini adventive, cu care se prind de suporturi ( ziduri, trunchiuri de copaci, stâlpi ). În lipsa acestora se târăşte la nivelul suprafeţei solului, devenind o plantă gazonată, excelentă pentru locurile umbroase. Frunzele sunt persistente, de culoare verde – închis pe lăstarii sterili şi verde – deschis pe cei floriferi. Florile mici, albe-verzui apar către toamnă. Fructele sunt mature în primăvara următoare.

Preferă locurile umbrite, cu soluri fertile şi umede. Cultura. Înmulţirea se realizează prin marcotaj şerpuit şi prin butaşi

ierbacei sau semilemnificaţi.Se foloseşte la îmbrăcarea zidurilor, stâlpilor, pergolelor, trunchiurilor de

copaci sau ca înlocuitoare de gazon.

SALIX ALBA – SALCIA

Este un arbore înalt de până la 20 de metri, cu frunze lanceolate şi flori grupate în inflorescenţe. Are lemnul uşor, moale, omogen, folosit mai mult pentru foc şi la fabricarea chibriturilor. Salcia creşte spontan în special în zona de câmpie pe malul apelor şi în parcuri.

4. LUCRĂRI DE ÎNTREŢINERE

Înfiinţarea spaţiilor verzi reprezintă o primă etapă în realizarea concepţiei de proiectare, pe care urmează să o desăvârşeasca natura însăşi şi munca omului.

Întreţinerea plantaţiilor. În primii ani după plantare sunt necesare o serie de lucrări care au rolul de a asigura condiţiile de menţinere în teren, de creştere şi dezvoltare a arborilor şi arbuştilor, în funcţie de specificul biologic şi de destinaţia plantaţiei.

La arborii tineri se protejează trunchiul împotriva insolaţiei, gerului şi degradărilor cauzate de animale rozătoare sau de alţi factori nocivi, prin învelirea cu diferite materiale protectoare ( stuf, paie ). În plantaţiile de aliniament de pe străzile foarte frecventate este necesară protejarea trunchiului cu grilaj, cu diametrul de circa 10 cm mai mare decât diametrul tulpinii.

În cadrul plantaţiilor se continuă formarea coroanei; se suprimă în uscat ramurile cu poziţie neconvenabilă, care dezechilibrează coroana. În vederea obţinerii formelor tunse se fac mai întâi tăieri de îndesire şi apoi tăieri de formare. Tăierile se aplică de 2 – 3 ori în cursul perioadei de vegetaţie, pe lăstarii semilemnificaţi, fiecare tăiere se face la 8 – 10 cm de cea precedentă.

Aplicarea la timp a lucrărilor culturale udatul, mobilizarea solului în jurul plantelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor în corelaţie cu necesităţile plantelor şi variaţia factorilor naturali, condiţionează direct reuşita plantaţiilor şi evitarea pierderilor prin uscare. O lucrare importantă este protejarea în timpul iernii a speciilor sensibile la ger, prin muşuroirea bazei tulpinii, prin învelirea cu diferite materiale de protecţie sau prin acoperirea cu adaosuri mobile. În timpul iernii este necesară scuturarea depunerilor de zăpadă care pot rupe sau dezbină plantele, mai ales în cazul foioaselor persistente şi al răşinoaselor.

Completarea golurilor survenite în plantaţie este bine să se facă cât mai devreme; dacă compoziţia plantaţiei o cere, arborii uscaţi se înlocuiesc cu exemplare de aceeaşi talie.

Plantaţiile mature, deşi mai rezistente decât cele tinere, solicită în continuare o îngrijire atentă.

În cursul iernii, la arbori se înlătură ramurile uscate, se scurtează cele rupte, se taie ramurile cu poziţie defectuoasă. Când coroana îmbătrâneşte şi ramurile încep să se usuce, se intervine cu tăieri de întreţinere, scurtând până la lemnul de 3 – 4 ani, în funcţie de gradul de uscare.

Scorburile apărute la arborii în vârstă se curăţă şi se plombează cu un amestec cald de bitum şi rumeguş.

Muşchii şi lichenii formaţi pe trunchi se înlătură prin frecarea cu peria, înaintea începerii vegetaţiei.

Îngrijirea arbuştilor include de asemenea intervenţii asupra plantelor: tăieri de reglare a înfloririi, în funcţie de specie, tăieri de rărire şi curăţire, tăieri de regenerare şi tăieri de întreţinere a formelor tunse.

Întreţinerea plantaţiilor florale. Exigenţele speciilor de flori utilizate în parcuri solicită promptitudine în aplicarea diferitelor lucrări de îngrijire culturală; udatul, plivitul buruienilor, afânarea solului, fertilizarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor. Pentru întreţinerea efectivului decorativ o perioadă cât mai lungă, se înlătură florile trecute şi frunzele îngălbenite. Golurile survenite în rabate se completeaza cu plante produse în ghivece.

Protejarea peste iarnă a plantelor sensibile la îngheţ se face prin acoperirea cu un strat subţire de frunze uscate; speciile perene care nu rezistă la ger se scot la timp din teren şi se replanteaza primăvara.

4. ORGANIZAREA TERITORIALĂ

Parcul are o intrare prin partea de sud ce este reprezentată de o alee pavată care se desfăşoară de-a lungul parcului sub o formă sinuoasă, şi o altă intrare prin partea de vest a parcului, reprezentată şi ea de o alee pavată care se desfăşoară de-a lungul parcului; ambele alei oferă posibilitatea observării tuturor elementelor naturale şi artificiale ce-l compun. Pentru a prezenta mai bine aceste elemente, aleile secundare pavate şi ele, conduc vizitatorul către principalele puncte de atracţie a parcului.

Principalele puncte de atracţie sunt reprezentate de: o fântână arteziană situată pe aleea principală din partea sudică a parcului ce cheamă vizitatorii să cunoască frumuseţile naturale, un restaurant situat în partea sud-estică a parcului, un lac situat în partea de est, în imediata apropiere a restaurantului, lacul este populat cu diverse vieţuitoare şi înconjurat de salcii plângătoare, la umbra cărora sunt amplasate bănci şi un foişor situat lângă lac care reprezintă un loc de “ refugiu “ pentru tinerii îndrăgostiţi şi nu numai; o amenajare prevăzută cu mese specifice diverselor activităţi sportive ( şah, table, tenis ) amplasată în imediata apropiere a intrării din partea vestică; un loc de joacă pentru copii ce conţine leagăne, tobogane, balansoare, ce se află în partea de sud-vest şi o parcare în sud. În parc se mai găsec ronduri de flori, arbori şi arbuşti ornamentali şi bănci.

BIBLIOGRAFIE

1. ANA-FELICIA ILIESCU – ARHITECTURĂ PEISAGERĂ – EDITURA CERES-BUCUREŞTI – ANUL 2003

2. Prof. univ. Dr. ELENA ŞELARU – FLORI CULTIVATE ÎN GRĂDINĂ – EDITURA M.A.T.S. –ANUL 2001

3. Conf. dr. ing. MAGDALENA GEORGESCU, ing. MIHAI MACICI, ing. ATANASIU, ing, FLOREA GEORGESCU, Lector univ. dr. ing. ELENA SELARU – HORTICULTURA SI VITICULTURA – Manual pentru liceele agroindustriale, clasa a XII-a (Floricultură şi arboricultură ornamentală) – EDITURA CERES – BUCUREŞTI – ANUL 1980

4. Dr. RADU MATEESCU – ARBORI ŞI ARBUŞTI ORNAMENTALI – EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ – BUCUREŞTI – ANUL 1974