UNIVERSITATEA ”ȘTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Specializare: Drept

Anul de studiu : IV

Drept Comercial Internațional -Vânzarea comercială internațională -

Profesor Coorodonator: Lect. drd. Ungureanu Ciprian

Sudent: Onofrei Marius Daniel

Suceava 2015

1

CUPRINS:

Introducere................................................................................3;

Obiectul contractului ................................................................3;

Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare..4;

Efectele contractului .................................................................5;

Obligațiile vânzătorului ............................................................7;

Obligațiile cumpărătorului........................................................11;

Bibliografie.................................................................................14.

2

Introducere

În condițiile actuale, dezvoltarea și creșterea economică a unui stat, poate avea loc mai eficient în

colaborare cu alte economii, de cele mai multe ori prin efectuarea vânzărilor comerciale

internaționale. Comerțul Internațional include totalitatea schimburilor de bunuri și servicii dintre

două sau mai multe state. Obiectul comerțului internațional este reprezentat de bunuri materiale și

servicii.

Comerțul internațional, mai ales în ultimele decenii, a devenit unul din factorii determinanți ai

creșterii economice. O expresie a acestei tendințe o constituie faptul că în perioada 1951-1991,

volumul comerțului mondial a sporit cu cca 10, 5 % pe an, față de numai 1-2 procente în perioada

interbelică și 5-6 % în anii de înflorire a liberului schimb de la sfârșitul secolului trecut.1

Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care părţile, vânzător şi cumpărător, se obligă

reciproc să transmită proprietatea unui bun, în schimbul plăţii unui preţ. Trăsăturile definitorii ale

contractului de vânzare-cumpărare prevăzute de art. 1294 din Codul civil se întregesc în comerţul

internaţional cu unele elemente specifice. Ele sunt configurate de elementul comercial şi elementul

internaţional.

În comerţul internaţional, contractul de vânzare-cumpărare mai poartă denumirea de contract

de vânzare, contract de cumpărare, contract de export, contract de import sau contract de export-

import.

1Gabriela Prelipceanu- Relații Economice Internaționale, Editura Universității din Suceava, 2001.3

Obiectul contractului

Obiectul contractului de vânzare comercială internaţională îl formează marfa vândută, în

schimbul căreia cumpărătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit. Pentru existenţa contractului,

bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în circuitul civil; să existe în

momentul încheierii contractului ori să poată exista în viitor; să fie determinat sau determinabil.

Datorită cerinţelor specifice ale comerţului internaţional, bunul nu trebuie să constituie proprietatea

vânzătorului.

În practica comerţului internaţional, pentru determinarea obiectului contractului, se face

distincţie între bunurile fungibile şi bunurile nefungibile. La bunurile fungibile, obiectul se stabileşte

prin parametri calitativi şi cantitatea generală. La bunurile nefungibile, obiectul se determină prin

elemente precise şi amănunţite.

Preţul reprezint ă valoarea lucrului vândut. Elementul esenţial al contractului este preţul, care

trebuie să fie determinat sau determinabil, sincer şi serios, şi să fie stabilit în bani.

4

Caractere juridice

Contractele de vânzare-cumpărare internaţională prezintă un număr de caractere juridice. Ele

se împart în două categorii, după cum coincid cu cele din dreptul comun sau sunt specifice.

Caracterele juridice comune ale contractului de vânzare-cumpărare sunt bilateral sau

sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ. În ce priveşte transferul proprietăţii acest efect este de

natura şi nu de esenţa contractului de vânzare-cumpărare.

Caracterele juridice specifice ale contractului de vânzare-cumpărare sunt comercialitatea şi

internaţionalitatea. Contractul de vânzare internaţională are un caracter comercial, deoarece

reglementează numai relaţiile care apar în operaţiunile de comerţ exterior. Comercialitatea

contractului este determinată de natura operaţiunilor îndeplinite. Contractul de vânzare comercială

are un caracter internaţional întrucât cuprinde elemente de extraneitate.

În cadrul izvoarelor internaţionale, Convenţia de la Haga privind legea uniformă asupra vânzării

internaţionale de bunuri mobile corporale din 1964 cuprinde o soluţie deosebită. În art. 1 se

precizează că legea se aplică contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părţi care îşi au

sediul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul unor state diferite, în oricare din următoarele cazuri: când

contractul prevede că marfa vândută face sau va face obiectul unui transport, din teritoriul unui stat,

în teritoriul altui stat; când actele care constituie oferta şi acceptarea sunt îndeplinite pe teritoriile

unor state diferite; când predarea lucrului vândut urmează să se realizeze pe teritoriul unui stat, altul

decât acela în care s-au îndeplinit actele constituind oferta şi acceptarea contractului.

Potrivit legii uniforme, sediul părţilor contractante reprezintă un criteriu principal şi stabil, dar nu şi

unul determinant. Legea mai prevede un criteriu complementar şi alternativ, care constă în mişcarea

obiectelor vândute, locul încheierii contractului sau locul predării lucrului vândut.

5

Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la

Viena din 1980 consacră pentru stabilirea internaţionalităţii un singur criteriu. Prin alin. 1 al art. 1 se

prevede că dispoziţiile Convenţiei se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au

sediul în state diferite, când aceste ţări sunt state contractante sau când normele de drept

internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.

Pe plan internaţional, deosebirea între vânzarea civilă şi vânzarea comercială are o semnificaţie

minoră. Reglementările în materie nu prevăd nici o distincţie, încât ambele vânzări sunt supuse unor

norme identice. În măsura în care se pune totuşi problema, caracterul comercial sau civil al vânzării

se stabileşte după lex contractus.

Vânzarea-cumpărarea în comerţul internaţional nu este un contract intern, la care se adaugă

un element de extraneitate. Vânzarea comercială internaţională este un contract original, care

comportă caracteristici proprii şi probleme specifice. Contractul de vânzare comercială are un

caracter internaţional, întrucât cuprinde elemente de extraneitate. Internaţionalitatea contractului de

vânzare se întemeiază pe circuitul economic de la o ţară la alta şi naţionalitatea diferită a

partenerilor.

6

Efectele contractului

Efectele contractului de vânzare internaţională se concretizează prin obligaţiile care se

creează în sarcina părţilor şi transmiterea proprietăţii şi a riscurilor.

În dreptul român, transmiterea proprietăţii lucrului vândut de la vânzător la cumpărător are loc prin

simplul efect al încheierii contractului (art. 971 şi art. 1295 din Codul civil). Regula este facultativă,

deoarece printr-o clauză expresă părţile pot să prevadă un alt moment pentru transferul dreptului de

proprietate.

În celelalte sisteme de drept nu există o reglementare unitară. Diversitatea soluţiilor poate fi

grupată în următoarele două modalităţi: proprietatea se transmite în momentul încheierii

contractului; transmiterea proprietăţii se produce în momentul predării bunului vândut.

În practica comerţului internaţional, stabilirea momentului transmiterii proprietăţii mărfii

asupra cumpărătorului are un caracter simplificat. Momentul transferului proprietăţii se determină

de către părţi în funcţie de specificul contractului. În caz contrar, transmiterea dreptului de

proprietate va fi guvernată de lex contractus.

Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 nu se ocupă de transferul proprietăţii. Cu toate

că art. 30 enumeră transmiterea proprietăţii între obligaţiile vânzătorului, Convenţia nu

reglementează modalităţile de transfer.

Transferul dreptului de proprietate pune şi problema transmiterii riscurilor. În unele

legislaţii, riscurile se transmit o dată cu dreptul de proprietate. Riscurile vor fi suportate de către

cumpărător, care devine proprietar al bunului vândut. Pierderea sau deteriorarea fortuită a bunului

rămâne în sarcina creditorului obligaţiei imposibil de executat. În alte legislaţii, transmiterea

riscurilor este distinctă de transferul dreptului de proprietate. Riscurile se transmit cumpără torului

fie din momentul încheierii contractului, fie din momentul individualizării bunului, fie din

momentul predării bunului vândut.

În practica comerţului internaţional, părţile determină transmiterea riscurilor prin includerea în

contract a unor clauze tip uzuale. Potrivit Regulilor Incoterms 2000 fiecărei modalităţi de vânzare îi

corespunde un anumit moment, în care se produce transferul riscurilor.7

Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, riscurile se transmit de la vânzător la

cumpărător în momentul remiterii bunurilor. Pierderea sau deteriorarea survenită după transferul

riscurilor nu-l eliberează pe cumpă rător de obligaţia de plată a preţului, exceptând cazul în care

aceste evenimente sunt datorate unui fapt al vânzătorului.

În situaţia când vânzarea implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul nu este ţinut să le

remită într-un loc determinat, riscurile sunt transferabile cumpărătorului din momentul predării

mărfii primului transportator pentru a fi transmisă cumpărătorului.

Dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, se consideră că mărfurile sunt puse

la dispoziţia cumpărătorului numai atunci când s-a făcut identificarea lor (art. 66 – 70).

Părţile pot să prevad ă în contract şi alte momente de transfer al riscurilor. Intenţia părţilor

trebuie să se manifeste în mod clar. În absenţa unei clauze exprese, transferul riscurilor este supus

legii aplicabile contractului.

Referitor la mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt tranferate cumpără

torului din momentul încheierii contractului. În raport de împrejurări, riscurile sunt în sarcina

cumpărătorului din momentul în care mărfurile au fost remise transportatorului care a emis

documentele constatatoare ale contractului de transport. Dacă în momentul încheierii contractului de

vânzare, vânzătorul ştia sau ar fi trebuit să ştie că mă rfurile au pierit sau erau deteriorate şi nu l-a

informat pe cumpărător, pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânzătorului.

În toate împrejurările, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului cât timp mărfurile nu au

fost clar indentificate potrivit contractului prin aplicarea unui semn

distinctiv pe marfă, prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice

alt mijloc.

8

Obligaţiile vânzătorului

În contractul de vânzare comercială internaţională, vânzătorul are următoarele obligaţii

principale: predarea efectivă a mărfii vândute, asigurarea conformităţii mărfii predate cu clauzele

contractuale şi remiterea documentaţiei tehnice referitoare la marfă.

Predarea mărfii implică pentru vânză tor respectarea momentului privind executarea

obligaţiei. Momentul predării se stabileşte de părţile contractante. Termenul de predare poate fi

determinat sau cert şi determinabil sau indicativ. În raport de posibilitatea existenţei unor date

suplimentare, termenul este riguros sau ferm şi simplu.

Având în vedere felul termenului, predarea poate fi: promptă , când marfa se expediază în 15 zile de

la formarea contractului; la termen, când în contract se prevede expres data predării; îndată ce este

gata sau îndată ce este posibil, fără a se depăşi 45 de zile de la formarea contractului.

Dacă marfa urmează să fie expediată într-o anumită perioadă şi nu există o altă prevedere,

vânzătorul poate să determine data precisă predării.

Termenul de predare se calculează din momentul încheierii contractului. Dacă obligaţia de

predare este condiţionată de un fapt al cumpărătorului, termenul va începe să curgă după realizarea

lui. În cazul în care cumpărătorul nu a prevăzut condiţii suplimentare, vânzătorul va efectua livrarea

în condiţiile stabilite în contract.

Predarea mărfii în avans sau parţială se poate efectua numai cu acordul anticipat al

cumpărătorului. În cazul în care cumpără torul nu a prevăzut condiţii suplimentare, vânzătorul va

efectua livrarea în condiţiile stabilite în contract.

În absenţa unor clauze sau indicii, predarea se efectuează într-un termen rezonabil, în funcţie de

natura mărfurilor şi împrejurărilor contractului. Vânzătorul trebuie să-şi îndeplinească obligaţia de

predare a mărfii fără a fi necesară punerea în întârziere.

Marfa se predă de către vânzător la locul convenit în contract. În mod obişnuit, locul predării

este în raport de condiţia de livrare prevăzută de către părţi.

Referitor la locul predării, dispoziţiile Convenţ iei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980

cuprind mai multe distincţii. În situaţia în care contractul implică transportul mărfurilor, predarea se

face primului transportator pentru a le transmite cumpără torului. Dacă vânzarea priveşte un bun cert

sau un bun de gen care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau fabricat, iar în momentul

9

încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se gă seau ori trebuiau să fie fabricate într-un

anumit loc, predarea se face prin punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în acel loc (art.31).

Când vânzătorul este ţinut să ia mă suri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie

contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu mijloacele de

transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un asemenea transport. În măsura

în care mărfurile nu sunt clar

identificate, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documente de transport sau prin

orice alte mijloace, vânzătorul trebuie să trimită cumpărătorului un aviz de expediţie specificând

mărfurile (art. 32).

Marfa predată de vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale, fără a avea defecte

sau vicii. Prin conformitate se înţelege că bunul predat posedă calităţile şi particularităţile prevăzute,

expres sau tacit, în contract. Conformitatea se determină ţinând cont de stipulaţiile contractuale

privind cantitatea, calitatea şi tipul mărfii. Momentul aprecierii conformităţii este cel al transmiterii

riscurilor.

Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, în absenţa unei dispozi ţii

contrare, mă rfurile sunt conforme contractului în următoarele cazuri: sunt proprii întrebuinţărilor la

care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip; sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale care

a fost adusă, expres sau tacit, la cunoştinţa vânzătorului în momentul încheierii contractului; posedă

calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau model; sunt

ambalate sau condiţ ionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau, în lipsă, într-o

manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja (art. 32).

În literatura juridică s-a arătat că atunci când bunurile care formează obiectul contractului

sunt fungibile, conformitatea este o noţiune funcţională. Dacă bunurile sunt nefungibile, noţiunea de

conformitate este conceptuală, având un caracter strict şi rigid.

Cantitatea se stabileşte în funcţie de natura mărfii şi uzanţe prin utilizarea unei unităţi de

măsură specifice. Ca elemente de determinare cantitativă, părţile pot folosi şi două unităţi de

măsură.

Cantitatea poate fi stabilită la locul de expediere sau la destinaţie. Uneori, se poate folosi şi o

dublă determinare, cantitatea verificându-se atât la expediere, cât şi la destinaţie.

Cantitatea mărfurilor livrate, potrivit uzanţelor interna ţionale, se atestă prin următoarele

documente: scrisoarea de trăsură internaţională, la transporturile pe cale ferat ă şi aeriene;

10

conosamentul sau scrisoarea de trăsură fluvială, la transporturile pe apă; documentul de transport, la

transporturile cu mijloace auto; recipisa poştală, la transporturile poştale.

În cazul în care mărfurile sunt nefungibile, cantitatea se poate exprima cu exactitate, din

momentul încheierii contractului. La mărfurile fungibile, datorită caracteristicilor lor şi mijloacelor

de transport folosite, cantitatea se poate fixa cu o anumită aproxima ţie. Prin acordarea unei toleranţe

de greutate, în plus sau în minus, limitele admise se încadrează între 2 şi 10%.

În ceea ce priveşte cantitatea mărfii, în contract trebuie să se menţioneze următoarele: locul

unde se va determina; momentul determinării; modul de determinare a cantităţii mărfii.

Calitatea reprezintă totalitatea însuşirilor care le are o marfă fabricată la nivelul tehnologiei moderne

şi datorită cărora este preferată, satisfăcând în condiţii optime necesităţile cumpărătorului.

Nivelul calitativ al mărfii se stabileşte prin intermediul unor criterii sau caracteristici ale

produsului. În contractul de vânzare internaţională, calitatea mărfii se

poate stabili prin mai multe metode: prin metoda văzutşi plăcut, cumpărătorul examinează marfa şi

este de acord cu achiziţionarea ei; în varianta dupăîncercare, marfa este supusă unor verificări;

încheierea contractului este condiţionată de acceptarea calităţii mărfii de către cumpără tor; prin

degustarea partizilor, pentru unele mărfuri alimentare; prin clauza tel quel, cumpărătorul este de

acord să primeasc ă marfa aşa cum este; prin clauza Rye Terms, cumpărătorul va primi marfa în

starea în care se află la sosire, dar poate cere o bonificaţie dacă starea mărfii nu este

corespunzătoare; clauza Sound Delivered permite cumpă rătorului să refuze marfa avariată. Refuzul

produce efecte numai dacă vânzătorul este anunţat în termenul contractual stipulat; mostra este o

parte reprezentativă a mărfii, pe care vânzătorul o pune la dispozi ţia cumpărătorului; tipul constituie

o no ţiune abstractă, fa ţă de care calitatea mărfii ce se livrează trebuie să corespundă ori să se

apropie cât mai mult. Tipurile sunt folosite mai ales în comerţul cu produse agricole şi minereuri;

denumiricunoscute sau uzuale, de exemplu lămâi de Catania, piper de Singapore, s.a.m.d.;variante

ale tipului de marfă, normeleşi standardele reprezintă caracteristici ale produsului care au fost

codificate; determinarea calităţii mărfii pe bază de descriere se face prin indicarea caracteristicilor

tehnice ale produsului. Astfel, se pot specifica originea mărfii, metoda de fabricaţie, însuşirile fizice

sau chimice ale bunului.

În situa ţia în care părţile nu au prevăzut ca bunurile să corespundă unei anumite calităţi,

vânzătorul este obligat să livreze marfă de calitate medie, obişnuită care există în ţara sa şi care

corespunde destinaţiei prevăzute în contract.

11

Prin inserarea clauzei de garan ţie în contract, vânzătorul răspunde pentru calitatea mărfii o

anumită perioadă de timp. El este obligat să remedieze orice defecţiune şi să asigure folosirea

normală a mărfii potrivit destina ţiei sale. În legătură cu garanţ ia calităţii mărfii, părţile trebuie să

prevadă în contract următoarele: durata garanţiei, ziua când începe garanţia, la ce se referă garanţia

şi responsabilităţile părţilor.

Prin contract părţile trebuie să prevadă calitatea mărfii în mod precis şi detaliat. Calitatea se

referă la caracteristicile tehnice ale mărfii, funcţionalitatea ei şi gradul în care corespunde cerinţelor

pentru care a fost produsă.

În contractele care au ca obiect instalaţii complexe, obiective industriale mari, aparate sau

utilaje, vânzătorul trebuie să predea documentaţia tehnică şi know-how-ul corespunzător.

Documentaţia tehnică se predă la momentul, în locul şi în forma prevăzută prin contract sau uzanţe.

Controlul calitativ se poate efectua de către cumpărător la locul de expediere sau de

destinaţie a mărfii.

În situaţia în care la controlul de la locul de expediere participă şi cumpărătorul, personal sau

prin reprezentant, el trebuie anunţat în timp util că marfa este gata pentru livrare. În absenţa

cumpărătorului, vânzătorul are dreptul să procedeze la autorecepţie.

Controlul la locul de destinaţie se execută în porturi, staţii de frontieră sau la unităţile

beneficiare. Actele de control ale calităţii mărfii se procură de către cumpărător.

Obligaţiile cumpărătorului

În contractul de vânzare-cumpărare internaţională, cumpărătorul are două obligaţii principale: plata

preţului şi luarea în primire a mărfii predate.

Plata preţului reprezintă obligaţia asumată de cumpărător pe care o execută în schimbul

mărfii primite. În vânzarea comercială internaţională preţul poate fi determinat sau determinabil.

Preţul determinat este prevăzut de către părţi, cu ocazia încheierii contractului. El se înscrie printr -o

formulă fixă sau mobilă. În varianta fixă, părţile stabilesc un preţ unitar pe unitate de produs sau un

preţ forfetar pentru toată cantitatea de marfă contractată. În varianta mobilă, părţile fixează un preţ

de bază. Preţul determinabil se concretizează după încheierea contractului, avându-se în vedere

anumite criterii. Părţile pot conveni ca stabilirea preţului să se facă după cotaţiile la bursă , preţul 12

mediu al cotărilor pe ultimele 15 zile înaintea predării, media cotărilor de pe diferite pieţe sau preţul

din ziua predării.

În stabilirea preţului, se ţine cont şi de următoarele elemente: cantitatea la care se calculează

preţul; valuta în care se face plata; reducerile de preţ acordate cumpărătorului.

Pre ţul se calculează după cantitatea de marfă care se găseşte la locul şi în momentul

executării contractului. În practica comercială, cumpărătorul poate plăti preţul având în vedere:

greutatea mă rfii în gara sau portul de încărcare; greutatea mărfii în gara sau portul de destinaţ ie;

greutatea mărfii care este conformă stipulaţiilor contractuale; greutatea mărfii brută sau netă.

Dacă preţul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, greutatea netă este cea care, în caz

de îndoială, determină preţul.

Preţul se exprimă în valuta convenită de către părţi. Dacă plata se face în altă valută decât cea

stabilită, în contract trebuie să se prevadă şi cursul valutar. Vânzătorul poate acorda cumpărătorului

unele reduceri de preţ uzuale sau speciale. În practica comercială, se utilizează două modalităţi de

reducere de preţ: reduceri privind calitatea şi integritatea mărfii; reduceri determinate de natura

operaţiunilor care se fac în legătură cu obiectul contractului.

În cazul în care livrările s-au eşalonat pe o perioadă mai lungă şi este previzibilă o fluctuaţie a

preţurilor mondiale, se poate adopta o scară mobilă sau glisantă de preţuri. La livrările cu un ciclu

mare de producţie, se vor lua în considerare şi fluctuaţiile preţurilor la materiile prime folosite

pentru obţinerea produsului.

Părţile pot preveni şi consecinţele scăderii sau urcării preţurilor. Prin inserarea prevederii fall-risk-

clause sau hausse-baisse-clause, preţul contractului se va modifica în funcţie de situaţia pieţei.

Dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca preţul mărfurilor să fie fixat în contract, în mod

expres ori implicit, sau printr- o dispoziţ ie care să permită să fie determinat, se consideră, în lipsa

unor indicaţii contrare, că părţile s-au referit la preţul practicat în momentul încheierii contractului,

în ramura comercială respectivă, pentru aceleaşi mă rfuri vândute în împrejurări comparabile (art. 55

din Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980).

Preţul de vânzare internaţională cuprinde preţul intern la care se adaugă în funcţie de situaţia

concretă un număr de elemente. Principalele componente ale preţului de vânzare sunt cheltuielile de

ambalare, de transport, de asigurare sau de procurare a unor acte prevăzute de regimul legal al

exporturilor sau importurilor.

Cheltuielile de ambalare depind de natura mărfii şi voinţa vânzătorului. Preţul ambalajului se

stabileşte potrivit clauzei inserate şi anume: clauza netto, după care costul ambalajului este cuprins

13

în marfă; clauza netto plus ambalaj, care arată că valoarea ambalajului se calculează separat; clauza

brutto per netto, care înseamnă că ambalajul se socoteşte la preţul unitar al mărfii.

Cheltuielile de transport sunt în funcţie de condiţia de livrare. Ele se împart între părţile

contractante după modalitatea de vânzare folosită luând în considerare termenii Incoterms 2000.

Cheltuielile de asigurare constituie un element al preţului numai în vânzarea CIF. Astfel,

vânzătorul are obligaţia să procure, pe propria cheltuială, o poliţă de asigurare maritimă, sub formă

transferabilă.

Cheltuielile diverse referitoare la impozite, taxe, tarife vamale, comisoane bancare şi

comerciale sau obţinerea unor documente constituie elemente ale preţ ului. În practica

internaţională, cheltuielile diverse se suportă de fiecare partener, după cum sunt impuse pe teritoriul

ţării vânzătorului sau al ţării cumpărărtorului.

Data plăţii se prevede de părţi prin contract sau rezultă din uzanţe. Preţul se plăteşte la

momentul fixat, fără a fi necesară nici o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului. În cazul

în care data plăţii nu este stabilită, cumpărătorul trebuie să plătească în momentul punerii la

dispoziţie a mărfurilor sau a remiterii documentelor reprezentative ale mărfurilor. Cumpărătorul nu

trebuie să plătească preţul înainte de a fi avut posibilitatea să examineze mărfurile, în afară de cazul

în care în contract se prevede altfel (art. 58 al Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980).

Spre deosebire de dreptul comun, locul plăţii este determinat de principiul portabilităţii. În

absenţa unei stipulaţii contractuale diferite, preţul se plăteşte la sediul vânzătorului. Dacă plata

trebuie efectuată contra remiterii mărfurilor sau documentelor, plata se va face la locul predării.

În situaţia în care vânzătorul îşi schimb ă sediul după încheierea contractului, el trebuie să

suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii (art. 57 al Convenţiei Naţiunilor Unite de la

Geneva din 1980).

Luarea în primire a mărfii constă în îndeplinirea oricărui act care se poate cere în mod

rezonabil cumpărătorului pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea. În raport de natura

livrării, cumpărătorul este ţinut să respecte indicaţ iile vânzătorului. În unele cazuri, însă,

cumpărătorul trebuie să procure mijloacele de transport şi să indice elementele mărfii.

14

Bibliografie :

1. Gabriela Prelipcean – Relații economice international

2. Convenţia de la Haga privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile 15

corporale din 1964

3. Convenția Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri,

încheiată la Viena la 11 aprilie 1980.

4. Codul Civil al României

16