Guvernul

CuprinsI. Evoluția instituției. Noțiune. Aspecte terminologice ……………………………………. 3

II. Rolul Guvernului ……………………………………………………………………….. 6

III. Atribuțiile Guvernului………………………………………………………………….. 8

IV. Regimul învestiturii Guvernului ……………………………………………………….. 10

V. Durata mandatului Guvernului …………………………………………………………. 11

VI. Bibliografie ……………………………………………………………………………. 14

2

I. Evoluția instituției. Noțiune. Aspecte terminologice

În Țările Române, izvoarele acestei instituții își au originea în „Sfatul Domnesc”,

instituție politică caracteristică organizării feudale de pe teritoriul țării noastre.

Sub aspect istoric, Guvernul sau Consiliul de Miniștri, ca organ de sine stătător,

reprezintă o creație a vremurilor moderne, apărută odată cu primele Constituții, originea sa

aflându-se, cel puțin în țările Europei continentale, în fostele consilii ale regelui, din perioada

absolutismului monarhic, Curia regis1.

Astfel, dacă în sistemul monarhiei absolute, de regulă, monarhul deținea toate funcțiile

supreme în stat, în baza dreptului de suveranitate, în timp acesta se va înconjura de un corp de

consilieri, care se va specializa, formând „casta” marilor dregători, a marilor funcționari, a

miniștrilor, în sensul modern al termenului.

În doctrina interbelică, termenul de guvern avea mai multe accepțiuni.

În sens larg, termenul de guvern semnifica exercitarea suveranității de către titularul ei,

adică suveranitatea în acțiune, care desemna cele două puteri politice: legiferarea și menținerea

ordinii legale, aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului.

În sens restrâns, termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau

cabinetul ministerial.

Procesul istoric de conturare ca instituție juridică, instituție a dreptului public, a

Consiliului de Miniștri apare intim legat de procesul apariției departamentelor, în sens larg al

termenului ca organe centrale ale administației de stat (puteri executive). În unele sisteme

naționale apariția ministerelor precede apariția Consiliului de Miniștri, iar în altele raportul este

invers2.

Pentru sistemul politic românesc din perioada interbelică, „corpul de sfetnici” ai

monarhului, ce nu trebuie însă confundată cu Consiliul de Miniștri, l-a reprezentat așa-numitul

Consiliu de Coroană, care nu era reglementat însă nicăieri în Constituții. Mai mult decât atât,

apariția acestei instituții, după cum se arată în doctrina interbelică, s-a datorat unor împrejurări de

o gravitate excepțională (declanșarea Primului Război Mondial), fără ca atribuțiile ș compunerea

să fie prevăzute vreodată prin lege.

La noi, apariția miniștrilor și, implicit, a ministerelor, în accepțiunea modernă a

termenului, precede apariția Guvernului, în sensul de organ de stat, subiect în raporturile de drept

administrativ în nume propriu.

1 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrative, vol. I, ed. 4, Editura All Beck, București, 2000, p. 338.2 Ibidem, p. 339.

3

Puterea executivă aparținea șefului statului, care o exercita prin miniștri. Acesta nu făcea

parte din categoria miniștrilor și nici ei nu puteau fi asimilași șefului puterii executive, deci

șefului statului.

În sensul actual al termenului, Consiliul de Miniștri apare ca o creație a Unirii

Principatelor, deși Statutul dezvoltător al Convenșiei de la Paris (1858) nu conține o reglementare

amplă a locului, rolului și atribuțiilor sale în activitatea de realizare a puterilor publice.

Față de utilizarea de-a lungul vremii, atât în constituții, cât și în legi, a celor două noțiuni

(Consiliu de Miniștri și, respectiv, Guvern), în doctrină s-a pus problema dacă este vorba despre

una și aceeași instituție, cu alte cuvinte, dacă noțiunile sunt sinonime.

Deși s-ar părea că este vorba de noțiuni cu conținut identic, s-a susținut în doctrina

interbelică noțiunile de cabinet sau guvern sunt titulaturi întrebuințate din punct de vedere

politic, pe când Consiliul de Miniștri are un înțeles administrativ, el fiind mai puțin o entitate,

cât un mod de a lucra al miniștrilor.

În plus, după cum subliniază un alt autor din perioada interbelică, din punct de vedere

politic, între membrii unui guvern se stabilește de fapt o solidaritate care transformă Consiliul

într-un fel de instituție proprie, numită cu un singur cuvânt, Cabinet. Cabinetele sunt cunoscute

sub numele primului ministru care le-a prezidat.

În orice caz, spre deosebire de perioada interbelică, în care sfera Guvernului era mai mare

decât a Consiliului de Miniștri, căci, pe lângă miniștri, în Guvern mai intrau secretarii de stat și

subsecretarii de stat, în perioada postbelică, din analiza reglementărilor constituționale rezultă că

noțiunile erau echivalente.

După decembrie 1989, pentru a desemna organul central al administrației publice, s-a

adoptat noțiunea de Guvern, în locul celei de Consiliu de Miniștri. Deci, pentru a desemna același

organ se folosesc două noțiuni, iar câteodată, în vorbirea curentă, se folosește și o a treia, aceea

de cabinet.

Prin Guvern se înțelege organul colectiv care exercită puterea executivă într-un stat; prin

Consiliu de Miniștri înțelegem organul colectiv care, împreună cu un organ unipersonal,

președinte de republică sau rege, exercită puterea executivă într-un stat; prin Cabinet înțelegem

acel Guvern sau Consiliu de Miniștri care poartă numele primului-ministru.

Termenul de cabinet, în sistemul politico-administrativ al statelor Uniunii Europene are

în vedere în majoritatea țărilor guvernul în înțelesul său restrâns, de membri ai Consiliului de

Miniștri.

În perioada postdecembristă, prmele dispoziții legale cu privire la Guvern le găsim în

Decretul-lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului

Salvării Naționale (prima structură organizatorică cu atribuții de legiferare și cu origine

4

revoluționară), iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-lege nr. 10/1989 privind constituirea,

organizarea și funcționarea Guvernului României1.

Decretul-lege nr. 92/2990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României și

apoi Decretul-lege nr. 104/1990 privind activitățile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au

consacrat principalele norme privind organizarea și funcționarea Guvernului.

Ulterior a fost adoptată Legea nr. 37/1990 privind organizarea și funcționarea Guvernului

României, legea preconstituțională ale cărei dispoziții au fost în mare măsură depășite prin

intrarea în vigoare a Constituției din 1991, înlocuită, din păcate, mult mai târziu, prin Legea nr.

90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, supusă până

în prezent unor modificări și completări ulterioare.

Stabilitatea guvernamentală, care influențează atât acțiunea administrativă, cât și

vârfurileierarhiei administrației centrale, este condiționată de numeroși factori, printre care

sistemul partidelor politice și obiceiurile care se practică la constituirea guvernelor.

În ce privește formarea și funcționarea guvernelor, trei aspecte prezintă interes deosebit:

gradul de libertate privind modificarea structurii guvernamentale, ce influențează stabilitatea

administrației și capacitatea ei de adaptare; poziția șefului guvernului care poate fi de primus

inter pares sau de adevărat conducător al politicii guvernamentale; modul de funcționare a

echipei guvernamentale, care condiționează modalitățile de coordonare interministerială și

rezultatele acțiunii Guvernului2.

În Constituția României din 1991, republicată în 2003, Guvernul este reglementat în

Titlul II („Autoritățile publice”), în capitolul III, la art. 102-110, dar prevederi cu privir la această

autoritate publică se regăsesc și în capitolul următor, intitulat „Raporturile Parlamentului cu

Guvernul” (art. 111-115), precum și în alte capitole, cum ar fi: cel consacrat Președintelui (art.85,

art.86, art.87 etc) sau în cel consacrat Parlamentului, cum ar fi art. 74 privitor la inițiativa

legislativă3.

Constituția din 1991 utilizează noțiunea de Guvern în sens restrâns, adică are în vedere

doar acea parte a puterii executive formată din totalitatea miniștrilor, în frunte cu primul-

ministru, dar cu excluderea șefului statului.

1 Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Curs Universitar, vol. I, ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2008, p.153.2 Ibidem, p.154.3 Constituția României, ediția a 5-a, actualizată la 1 septembrie 2009, Editura Hamangiu, 2009.

5

II. Rolul Guvernului

Din analiza dispozițiilor Constituției României, republicată, observăm că în titlul III

consacrat „Autorităților publice” este inclus capitolul III denumit „Guvernul”.

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în baza votului de

încredere acordat de Parlament1.

Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național,

economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile

promovării intereselor naționale. Cu alte cuvinte, constituantul român a precizat, în mod expres,

un rol politic și unul administrativ Guvernului2.

Guvernul, alături de Președintele României, reprezintă cel de-al doilea element al

autorității (puterii) executive, pe care Constituția îl consfințește și îl definește în art. 102, alin.

(1), astfel: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură

realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației

publice”3.

Ca atare, Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile

constituționale, având la bază programul de guvernare acceptat de Parlament. În consecință,

Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție4, reținând că programul

politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forță sunt acceptate de

Parlament.

În acest sens, semnificația rolului politic al Guvernului poate fi înțeleasă numai în

contextul prevederilor art. 102, alin. (1), coroborate cu cele ale art. 103, ailn. (3), precum și ale

art. 85 din Constituția României, republicată. În fapt, este vorba de numirea Guvernului de către

Președintele României, pe baza votului de încredere acordat Guvernului de Parlament, denumit și

vot de investitură. Votul marchează „încheierea contractului de guvernare” între Parlament,

exprimat prin voința majorității care susține Guvernul și candidatul desemnat pentru funcția de

Prim-ministru. Acest vot de încredere dă legitimitate echipei guvernamentale, în sensul acceptării

unui program politic de partid ca program oficial de guvernare a națiunii.

Pentru realizarea programului de guvernare, Guvernul exercită următoarele funcții:

1 Art. 1, alin. (1) din Legea nr 90 din 26 martie 2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001.2 Prof. Univ. Dr. Corneliu Manda, Drept administrativ, Tratat elementar, Ediția a 4-a, revazută și adăugită, Editura Lunima Lex, București, 2007, p. 132. 3Constituția României, ediția a 5-a, actualizată la 1 septembrie 2009, Editura Hamangiu, 20094 Prof. Univ. Dr. Corneliu Manda, op. cit., p. 132.

6

a) Funcția de strategie – asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a programului de

guvernare;

b) Funcția de reglementare – asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în

vederea realizării obiectivelor strategice;

c) Funcția de administrare a proprietății statului – asigură administrarea proprietății publice și

private a statului precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

d) Funcția de reprezentare – asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și

extern;

e) Funcția de autoritate în stat – asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării

reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în

domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care îți desfățoară

activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

În înfăptuirea programului său, Guvernul cooperează cu toate organismele sociale

interesate, Parlamentul, Președintele României, celelalte autorități publice statale, dar și cu cele

nestatale sau ale societății civile – sindicate, patronate, partide, asociații etc., deoarece programul

său cuprinde toate sferele vieții economice și sociale.

Potrivit art. 102, Alin. (3) din Constituția României, republicată, Guvernul este alcătuit

din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică, care constituie, împreună,

un organ colegial, solidar, cu structură ierarhică sau biorganică.

Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a

ministerelo1r, stabilește, în art.3, că din Guvern pot face parte, alătui de prim-ministru, miniștri de

stat, miniștri și miniștri delegați, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în

lista Guvernului prezentată pentru acordarea votului de încredere.

Ca atare, în contextul reglementărilor Constituției României, republicată, și a legii de

organizare și funcționare, Guvernul României funcționează ca un organ colegial și solidar.

Aceasta stabilește că Guvernul este determinat ca un organ cu o existență proprie, distinctă de cea

a membrilor săi și care se traduce prin instituția și autoritatea Guvernului. Semnifică, totodată, că

fiecare ministru este individual responsabil de actele sale, dar răspunde politic solidar cu ceilalți

membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia2.

Guvernul României, analizat din perspectiva legii sale organice, în prezent, apare ca un

Guvern cu structură ierarhică sau biorganică și nu simplă sau cu structură uniorganică așa cum au

fost unele din Guvernele anterioare. Elementul esențial al acestei structuri ierarhice esta dat, mai

întâi, de autoritatea efectivă exercitată de primul-ministru, în conformitate cu prevederile

1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 2 aprilie 2001.2 Art. 31 din Legea nr. 90/2001.

7

constituționale ale art.107 alin. (1). Apoi, sunt și alte elemente care fac Guvernul un organism

structurat și ierarhizat. Astfel, Guvernul are organizat un nivel intermediar constituit din miniștri

de stat, ca nivel ierarhic între membrii săi, care sunt, în fapt, personalități numite în aceste funcții

atât pentru a conduce un grup de ministere, cât și pentru a reprezenta partidele coalizate la nivel

guvernamental. În echipa guvernamentală urmează miniștri, personalități însărcinate cu

conducerea unui minister, din cadrul partidelor ce formează arcul guvernamental, constituindu-

se, prin calitatea lor de șefi ai ministerelor, în autentice autorități administrative, care participă de

drept la ședințele Guvernului, numărul lor fiind variabil, potrivit listei Guvernului aprobată cu

ocazia investirii sale de către Parlament. Există, potrivit legii organice, și o altă categorie de

membri ai Guvernului, care nu au o totală autonomie, și anume, miniștrii delegați, însărcinați cu

conducerea unui departament, ei desfășurându-și activitatea fie coordonați de Primul-ministru, fie

de un ministru. În sfârșit, mai sunt secretarii de stat și subsecretarii de stat, care nu participă de

drept la ședințele Guvernului, ci numai în calitate de invitați ori de înlocuitori de drept sau

desemnați ai miniștrilor1.

III. Atribuțiile Guvernului

În realizarea sarcinilor și obiectivelor sale, Guvernul îndeplinește o serie de atribuții, și

anume:

A) În ceea ce privește administrația publică:

a) exercită conducerea generală a administrației publice;

b) conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate

subordonate;

c) înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;

d) poate constitui organisme cu caracter consultativ pentru rezolvarea problemelor din

competența sa;

e) poate constitui consilii, comisii și comitete interministeriale în scopul corelării de politici în

diferite domenii și ramuri de activitate.

B) În ceea ce privește activitatea normativă:

a) inițiază proiecte de legi și le supune Parlamentului pentru adoptare;

b) elaborează proiectul de lege privind bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat și le

supune Parlamentului spre adoptare;

Guvernul are această categorie de atribuții întrucât beneficiază de inițiativă legislativă.

1 Prof. Univ. Dr. Corneliu Manda, op. cit., p. 134.8

c) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor;

d) emite ordonanțe în baza unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit

Constituției;

e) asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții

normative date în aplicarea acestora.

C) În domeniul economico-social:

a) aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de

activitate;

b) asigură administrarea proprietății publice și private a statului;

c) asigură realizarea politicii în domeniul social, potrivit Programului de guvernare.

D) În ceea ce privește legalitatea și apărarea națională:

a) asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și

drepturile și libertățile cetățenilor;

b) aduce la îndeplinire măsurile având ca scop apărarea țării, organizarea și înzestrarea forțelor

armate.

E) În domeniul relațiilor internaționale:

a) asigură realizarea politicii externe a țării, precum și integrarea României în structurile

europene și internaționale;

b) negociază tratatele internaționale care angajează statul român; negociază și încheie înțelegerile

internaționale la nivel guvernamental;

c) propune Președintelui României acreditarea sau rechemarea reprezentanților diplomatici ai

României în alte state;

d) propune Președintelui României înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor

diplomatice ale României.

F) Alte atribuții:

a) acordă, retrage și aprobă renunțarea la cetățenia română;

b) cooperează cu organismele sociale interesate pentru îndeplinirea atribuțiilor sale; are relații de

colaborare cu autoritățile administrative autonome;

c) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din sarcinile, obiecivele și

funcțiile sale.

Astfel, Guvernul poate sesiza Curtea Constituțională privind neconstituționalitatea legilor

înainte de promulgarea acestora, numește prefecții și subprefecții, adoptă măsuri pentru

organizarea alegerii unui nou Președinte când a intervenit vacanța funcției de Președinte al

României, adoptă măsuri pentru oranizarea referendumului la nivel național, emite puncte de

vedere privind propunerile legislative etc.

9

În exercitarea controlului ierarhic, Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative

ilegale sau inoportune emise de autoritățile administrației publice din subordinea sa, precum și

ale prefecților1.

IV.Regimul învestiturii Guvernului

Evidențiind dualismul puterii executive în România, prof. M. Constantinescu și prof. I.

Vida susțin teza potrivit căreia „Constituția României a instaurat un regim politic caracterizat

prin bicefalitatea executivului, acesta având în componență Guvernul și șeful statului. Orice altă

concepție, care se proclamă legală și care extinde componența executivă a statului la autorități ce

se află în afara Guvernului și a Președintelui României, nu numai că este falsă sub aspect

științific și anticonstituțională, dar contravine necesității situării administrației publice în afara

politicului, pentru a se asigura o echitabilă derulare a serviciilor publice și o indubitabilă

neutralitate în satisfacerea cererilor cetățenilor și în desfășurarea serviciilor publice în sprijinul

interesului general”2.

Guvernul își exercită mandatul începând de la data depunerii jurământului prevăzut la art.

82 din Constituția României până la data validării alegerilor parlamentare generale, dacă nu este

cumva demis în condițiile art. 110 combinat cu art. 114 alin. (2) din Constituția României,

republicată3.

Procedura de învestitură a Guvernului constă în:

a) desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru;

b) solicitarea de către candidatul la funcția de prim-ministru a votului de încredere;

c) acordrea votului de încredere;

d) numirea Guvernului de către șeful statului.

a) Desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru este de competența

Președintelui României, în urma consultării partidului car a dobândit majoritatea absolută în

Parlament. În cazul în care nu există un asemenea partid, se consultă forțele politice care au creat

o coaliție, alianță de guvernare etc.

b) Candidatul la funcția de prim-ministru are consultări politice cu partidul sau gruparea

de partide care a susținut desemnarea sa, în vederea alcătuirii noului Guvern și a programului de

guvernare. Candidatul la funcția de prim-ministru are 10 zile la dispozitie pentru negocierea

listei ministeriabililor, cât și pentru redactarea programului. În condițiile în care nu izbutește să se 1Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, Administrația publică în România, Editura C.H. Beck, 2008, p.195. 2 Emil Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București 2008 , p. 79, apud. M. Constantinescu, I. Vida, Procedura de învestire a Guvernului, Dreptul nr. 11/2000, p. 13.3 Ibidem, p. 79.

10

încadreze în termenul stabilit de lege, candidatul la funcția de prim-ministru va depune mandatul

încredințat.

După trecerea termenului prevăzut, Președintele României poate retrage mandatul

încredințat, începând, la rândul său, noi consultări pentru desemnarea unui alt candidat.

c) În următoarea etapă a procedurii de învestitură are loc dezbaterea pentru acordarea

votului de încredere. În Constituție se precizează: „Programul și lista Guvernului se dezbat de

Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu

votul majorității deputaților și senatorilor”1. Programul de guvernare este un document politic,

care aparține în exclusivitate Guvernului și care, dacă este acceptat, are ca efect acordarea

încrederii Parlamentului pentru realizarea obiectivelor cuprinse în acest act.

În cazul neacordării votului de încredere, procedura de învestitură se reia, prin

organizarea de noi consultări politice de către Președintele României, pentru desemnarea

candidatului la funcția de prim-ministru. Constituția nu interzice desemnarea de către Președinte

a aceluiași candidat, aici punându-se problema de eventuale noi pacte și înțelegeri politice, care

pot interveni între partidele parlamentare2.

d) După obținerea votului de încredere, Președintele României numește Guvernul. În nici

un caz numirea nu poate fi refuzata, ea trebuind să fie conformă cu voința Parlamentului. De

altfel, voința Parlamentului arevaloare de fapt juridic propriu-zis, marcând încheierea unui

contract de guvernare între Parlament, pe de o parte, și candidatul la funcția de prim-ministru, pe

de altă parte. De aceea, Guvernul și primul-ministru vor răspunde politic exclusiv în fața

Parlamentului3.

V . Durata mandatului Guvernului

În condițiile unei funcționări normale a celor două autorități publice care exercită cele

două funcții clasice ale statului, funcția legislativă și cea executivă, Parlamentul și, repectiv,

Guvernul, încetarea mandatului Guvernului are loc la data validării alegerilor generale

parlamentare, neputându-se susșine și neexistând nici o precizare constituțională expresă potrivit

căreia Guvernul are un mandat de 4 ani.

Chiar dacă durata mandatului legislativului și cea a executivului sunt identice, totuși

rațiunea asigurării continuității vieții de stat administrative face ca limitele de început și de sfârșit

ale mandatelor celor două puteri să nu se suprapună perfect.1 Constituția României, ediția a 5-a, actualizată la 1 septembrie 2009, Editura Hamangiu, 20092 Conf. Univ. Dr. Gheorghe T. Zaharia, Odette Budeanu-Zaharia, Tudor I. Budeanu, Tudor Alexandru Chiurariu, Tratat de drept administrativ român, Editura Junimea, Iași, 2001, p.138.3 Ibidem.

11

Încetarea mandatului Guvernului este prevăzută în art. 110 din Constituția republicată.

Astfel, potrivit art. 110 alin. (1) Constituție, „Guvernul își exercită mandatul până la data

validării alegerilor parlamentare generale”.

Art. 110 alin. (1) consacră situația tipică în care un Cabinet funcționează pe durata

întregului mandat parlamentar. Până la această dată Guvernul se află în plenitudinea

prerogativelor sale, cu excepția rezervelor impuse de „prelungirea mandatului Parlamentului”, iar

după această dată și „până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern”, el devine

Guvern demisionar1.

Încetarea mandatului la „data validării alegerilor parlamentare generale” reprezintă

consecința faptului că mandatul acordat Guvernului de către Parlament, prin votul de încredere

exprimat, expiră la data validării alegerilor generale, deoarece numai din acel moment noul

Parlament este în situația să-și manifeste încrederea într-o nouă echipă guvernamentală pe care

înțelege să o sprijine.

Potrivit art. 110 alin. (2) din Constituție, astfel cum acesta a fost completat, „Guvernul

este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află

într-una din situațiile prevăzute la art. 106, cu excepția revocării, ori este în imposibilitatea de a-

și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile”. Prin aceste dispoziții, Constituția a avut în vedere

trei situații atipice de încetare a activității Unui Cabinet.

O primă modalitate o reprezintă retragerea încrederii acordate unui Cabinet rin

introducerea unei moțiununi de cenzură, în condițiile art. 113 din Constituția republicată, sau în

cazul angajării răspunderii Guvernului, potrivit art. 114 din Constituția republicată, dacă s-a

introdus o moțiune de cenzură și aceasta a fost aprobată.

O a doua modalitate de încetare a mandatului poate interveni în cazurile în care primul-

ministru se află într-una din situațiile de încetare a funcției de membru al Guvernului avute în

vedere de art. 106, și anume: demisie, pierderea drepturilor electorale, starea de incompatibilitate,

deces, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

Potrivit art. 109 alin (1) din Constituția republicată „Guvernul răspunde numai în fața

Parlamentului pentru întreaga sa activitate”.

Prin urmare, răspunderea Guvernului nu poate fi antrenată prin simpla voință a

Președintelui României, cel care, potrivit art.85 alin (2) din Constituție, poate „revoca din funcție,

la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere

guvernamentală sau de vacanță a postului”. În plus, nici nu s-ar putea susține că primul-ministru

ar putea să se propună singur spre a fi revocat2.

1 Antonie Iorgovan, op. cit., p.385.2 Dana Apostol Tofan, op. cit., p.172.

12

O a treia modalitate apare în cazul în care primul-ministru nu își poate exercita atribuțiile

pe o perioadă de peste 45 de zile, termen valabil și pentru membrii Guvernului potrivit art. 107

alin. (4) consacrat primului-ministru.

În toate aceste trei situații atipice de încetare a mandatului unui Guvern, în timpul unui

mandat parlamentar, se declanșează procedura de învestitură a unui nou Cabinet.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată,

în termen de 15 zile de la data încetării mandatului Guvernului sau al unuia dintre membrii săi,

aceștia vor prezenta situația privind gestionarea activității ministeriale de care au răspuns,

precum și a problemelor aflate în curs de derulare, pe baza unui protocol de predare-primire.

Bibliografie

13

1. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrative, vol. I, ed. 4, Editura All Beck, București, 2000;

2. Corneliu Manda, Drept administrativ, Tratat elementar, Ediția a 4-a, revazută și adăugită, Editura Lunima Lex, București, 2007;

3. Constituția României, ediția a 5-a, actualizată la 1 septembrie 2009, Editura Hamangiu, 2009;

4. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Curs Universitar, vol. I, ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2008;

5. Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, Administrația publică în România, Editura C.H. Beck, 2008;

6. Emil Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București 2008;

7. Gheorghe T. Zaharia, Odette Budeanu-Zaharia, Tudor I. Budeanu, Tudor Alexandru Chiurariu, Tratat de drept administrativ român, Editura Junimea, Iași, 2001.

14