CHESTIUNI TEORETICE

CONCEPTUL DE LIMBĂ LITERARĂ Limba literară este o disciplină relativ nouă a lingvisticii (noţiunea de limbă literară se vehiculează din prima

jumătate a secolului al XIX-lea). Concret, ea reprezintă varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale, caracterizată printr-un sistem de norme, care s-au fixat în scris şi care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.

Noţiunii de limbă literară i s-au dat, de-a lungul timpului, accepţii diferite. Astfel, iniţial, ea a fost socotită exclusiv o limbă scrisă, având menirea de a servi pentru exprimarea unei literaturi. G. Ivănescu defineşte „limba literară românească” drept „limba scrisă sau, cum i se mai spune de către unii lingvişti, limba comună românească”, în timp ce, pentru Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu, istoria limbii literare constituie „istoria scrisului românesc de la origini şi până în prezent”.

Mult timp, noţiunea de limbă literară a fost suprapusă peste noţiunea de limbă a literaturii artistice. Ideea că Eminescu a creat limba română literară a fost exprimată de multe ori (vezi cazul lui G. Călinescu), chiar de către unii lingvişti. Însă istoria literaturii şi istoria limbii literare sunt domenii diferite, iar interpretarea literară a unui text nu echivalează cu interpretarea lingvistică, întrucât scopurile urmărite de cele două discipline diferă.

Pe de altă parte, limba literară a fost considerată instrumentul de expresie a culturii, în general (instrumentul de expresie a producţiilor intelectuale din diverse domenii ale culturii).

Cel care a examinat riguros problemele de ordin teoretic şi metodologic ale cercetării limbii literare a fost Iorgu Iordan, după a cărui părere, limba literară reprezintă „un aspect al limbii naţionale, aspectul ei cel mai corect, produs al unei prelucrări continue din partea scriitorilor, oamenilor de ştiinţă, publiciştilor etc., sinteză a posibilităţilor de exprimare pe care le are limba întregului popor. Ea este limba ştiinţei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului, administraţiei”. În raport cu limba naţională, varianta ei literară se dovedeşte mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele”. Şi Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu definesc limba literară drept „o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate”.

Caracterul „îngrijit” al limbii literare este subliniat de Al. Graur (care socoteşte limba literară a fi „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente”), de Ion Coteanu („limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune”), de J. Byck („limba literară are în vedere nu ce-i frumos, ci ce-i corect, corect din punctul de vedere al normelor stabilite şi acceptate printr-un consimţământ, tăcut sau exprimat, în orice caz manifestat în scriere sau în vorbire de o colectivitate”) sau de D. Macrea (după a cărui opinie, limba literară este „aspectul normat cel mai îngrijit al limbii naţionale, folosit în literatură, în lucrările tehnico-ştiinţifice, filosofice, economice, politice, în periodice şi în presa zilnică”.

Cel care defineşte cel mai bine limba literară pare a fi acad. Ion Gheţie: „limba literară este varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care serveşte drept instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia i se adresează”.

Obiectul istoriei limbii române literare îl reprezintă constituirea şi dezvoltarea normelor limbii literare, de la origini şi până în zilele noastre. Limba literară se situează deasupra dialectelor, reprezentând norma unică supradialectală. Spre deosebire de dialecte şi de graiuri, folosirea limbii literare presupune o selecţie atentă a mijloacelor de exprimare, deci, ţine seama de anumite norme, unanim acceptate. Prin norma limbii literare, înţelegem expresia convenţională a unui anumit uzaj lingvistic, expresie obligatorie pentru toţi cei care folosesc limba literară respectivă. Noţiunea de normă şi noţiunea de abatere de la normă se găsesc într-un raport de corelaţie, în sensul că o normă există în măsura în care se înregistrează abateri de la ea. Dar normele nu trebuie concepute ca nişte realizări statice, ci ele trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii. Normele limbii literare se constituie în diacronie, iar îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie. Crearea şi cultivarea normelor limbii literare se află într-o strânsă legătură cu procesul general de dezvoltare a limbii, iar acesta, la rândul lui, cu procesul de dezvoltare social-culturală. Iată ce spunea, în acest sens, Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră… este însăşi floarea sufletului etnic al românimii. […] Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos… iară nu fantasiile mai mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri. Aşadar, adevăr obiectiv şi nu

arbitraritate subiectivă. În acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă, trebuie luate în considerare şi unele influenţe istorice care au rezistat tendinţei de espulsiune şi s-au conservat în limba vie… Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce”. Orice creaţie literară se elaborează, în general, pe baza limbii literare, dar scriitorii pot apela şi la mijloace care „depăşesc” cadrul strict al limbii literare, ei putând folosi, atunci când conţinutul operei o impune, elemente din fondul arhaic sau din cel regional al limbii. Studierea limbii şi a stilului creaţiilor artistice ţine de domeniul lingvistic, întrucât această disciplină dispune de mijloacele necesare pentru a da un caracter riguros ştiinţific cercetării şi pentru a elimina observaţiile adesea subiective ale criticilor literari. Cercetătorul trebuie să ştie să delimiteze fenomenele generale ale limbii literare a epocii de cele proprii unui scriitor.

Trebuie să facem distincţia între norma literară şi norma lingvistică. E Coşeriu a subliniat că norma lingvistică arată „cum se spune”, în timp ce norma literară stabileşte „cum trebuie să se spună”. Norma lingvistică are un caracter „natural” şi abstract, în timp ce norma literară este concretă şi convenţională, presupunând un acord prealabil din partea celor care o hotărăsc şi o respectă.

Condiţiile de folosire a limbii în scris se deosebesc de acelea ale limbii vorbite. Textul scris este, de regulă, rodul unei mai îndelungate elaborări conştiente, cel care scrie având posibilitatea de a reveni asupra textului şi de a-l corecta, perfecţionându-l. În exprimarea orală, se constată (şi chiar se admit) unele abateri. Iată de ce istoria limbii literare urmăreşte fenomenele lingvistice consemnate în texte scrise.

Caracterul normat al limbii literare se evidenţiază la toate palierele structurii limbii: fonetic, lexical, morfologic, sintactic. La nivelul fonetic, normele indică pronunţarea corectă a cuvintelor (norme ortoepice); de aceste norme, se leagă cele ortografice, care stabilesc reprezentarea grafică a structurii fonetice a cuvântului. Normele ortografice pot avea caracter subiectiv (vezi, de pildă, normele ce reglementează scrierea cu â în interiorul cuvintelor). Normele morfologice ale limbii literare cuprind, în special, regulile declinării şi pe cele ale conjugării, adică regulile modificării structurii cuvintelor în comunicarea scrisă sau orală. Normele sintactice oglindesc mecanismul de funcţionare a sistemului sintactic al limbii (de pildă, subiectul şi predicatul, în limba română, se acordă după anumite principii, topica părţilor de propoziţie îşi are normele ei, propoziţiile se leagă între ele după nişte reguli consacrate etc.). Pe plan lexical, dicţionarele normative ale limbii menţionează caracterul neliterar al unui termen sau al unei expresii (indicaţii precum popular, regional, dialectal, familiar, argotic precizează că un anumit termen nu aparţine limbii literare, recomandând implicit evitarea lui în exprimarea îngrijită).

Primele studii de istorie a limbii române literare s-au alcătuit la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar cel mai vechi este articolul lui I. Nădejde, intitulat Limba literară, urmărind evoluţia limbii române literare din cele mai îndepărtate vremuri până în secolul al XIX-lea. Alte lucrări de referinţă sunt Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea (ediţia I: 1905; ediţia a II-a: 1928), de P.V. Haneş, şi Probleme capitale ale vechii române literare (1947), de G. Ivănescu. Începând cu anul 1950, în programa analitică a facultăţilor de filologie, este introdus cursul de Istoria limbii române literare, ceea ce duce la creşterea interesului pentru această disciplină lingvistică. Şi după 1960, apar lucrări de o deosebită importanţă în acest domeniu, dintre care menţionăm: Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti (1962), de N.A. Ursu, Baza dialectală a românei literare (1975), de Ion Gheţie, Normele limbii literare în gramaticile româneşti (1979), de Mariana Costinescu, Limba presei româneşti din secolul al XIX-lea (1979), de Al. Andriescu etc.

O primă încercare de a investiga o perioadă mai largă a evoluţiei limbii române o constituie Istoria limbii române literare (ediţia I: 1961; ediţia a II-a: 1971), avându-i ca autori pe Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu. Din păcate, valoroasa lucrare se reduce la un singur volum, dedicat epocii vechi (până la 1830).

Cele dintâi istorii ale limbii române literare din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre sunt Istoria limbii române literare. Privire generală, de Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra, şi Istoria limbii române literare. Privire sintetică, de Ion Gheţie; ambele lucrări au apărut în 1978.

Originile limbii române literare, datând din secolul al XVI-lea, trebuie legate de activitatea diaconului Coresi, originar din Târgovişte, trăind aproximativ între 1510-1581. Împreună cu ucenicii săi, Coresi tipăreşte, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, lucrări de o deosebită importanţă: Catehismul luteran (tipărit sub titlul Întrebare creştinească), Evangheliarul, Apostolul, Cazania, Liturghierul, Psaltirea românească, Molitvenicul, Psaltirea slavo- română etc. În epilogul ultimei cărţi citate, descoperim una dintre pro-fesiunile de credinţă ale tipografului: „Cu mila lui Dumnezeu, eu diacon Coresi, deaca văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limbă, numai noi rumânii n-avăm, şi Hs zise, Mathei 109: <Cine ceteşte să înţeleagă> şi Pavel apstl (=apostol) încă scrie în Corint. 155 că întru

besearecă mai vrătos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc, ca şi alalţi să învăţ, decăt un tunearec de cuvinte neîn-ţelease într-alte limbi. Derept aceea, fraţii miei preuţilor, scrisu-v-am aceste psăltiri cu otveat (=răspuns, traducere), de-am scos de în psăltirea srăbească pre limbă rumânească, să vă fie de înţelegătură, şi grămăticilor, şi vă rog ca fraţii miei să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea înşivă că e cu adevăr”. Şi în Cazania a II-a (de la 1581), Coresi îşi explică demersul: „…ca să fie mai lesne şi mai uşor a ceti şi a înţelege oamenii cei proşti” (=simpli, fără ştiinţă de carte). La baza limbii cărţilor lui Coresi, se află, după cum se ştie, graiul din sudul Ardealului-nordul Ţării Româneşti (Coresi a tipărit la Braşov şi la Târgovişte). În efectuarea traducerilor, diaconul porneşte de la textele rotacizante, maramureşene, însă operează anumite modificări. Astfel, el înlătură particularităţile arhaice şi dialectale din textele maramureşene, înlocuindu-le cu forme din graiul vorbit de sine însuşi, graiul muntenesc.

Sunt înlocuite unele cuvinte mai puţin cunoscute cu altele având o mai largă circulaţie. Deosebirile dintre cele două categorii de texte pot fi urmărite şi în domeniul sintaxei: fraza lui Coresi este ceva mai firească, iar raporturile sintactice, în textul său, sunt exprimate mai exact faţă de întorsăturile de frază mai greoaie ce caracterizează textele maramureşene.

Traducerile lui Coresi au avut o largă circulaţie. Diaconul şi ucenicii săi, prin munca de „revizuire” şi de muntenizare a textelor maramureşene, au făcut ca aceste tipărituri, prin trăsăturile specifice, să se aşeze la baza limbii române literare.

Comparând textele maramureşene cu textele lui Coresi, ajungem la concluzia (susţinută, de altfel, de lingvişti) că, în perioada 1532-1640, întrevedem două arii lingvistice – nordică şi sudică –, fiecare având particularităţi fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale. Înainte de a prezenta aceste particularităţi, ne-am gândit că ele se vor reţine mai uşor dacă vor fi susţinute de texte; în acest sens, transcriem acelaşi text – Psalmul 101 – din Psaltirea Scheiană şi din Psaltirea slavo-română a lui Coresi: CARACTERISTICI GENERALE ALE PRIMELOR TEXTE ROMÂNEŞTI: PARTICULARITĂŢI FONETICE, MORFOLOGICE, SINTACTICE ŞI LEXICALE

PARTICULARITĂŢI FONETICE 1) În nordul Ardealului, în Maramureş şi în Moldova (vom numi această regiune „aria nordică”), a etimologic se

păstrează în cuvântul samă, în timp ce în sudul Ardealului şi în Ţara Românească (prin urmare, în „aria sudică”), a evoluează la ea (seamă).

2) În aria nordică, dar şi în Banat, întâlnim consoanele africate dz şi ğ (în cuvinte precum dzâce, ğos), pe când, în aria sudică, africatele au evoluat la consoanele fricative z şi j: zice, jos. De observat că, în nord, după africata dz se păstrează î (dzâc), în timp ce, în sud, după dz întâlnim vocala i: dzic.

3) În aria nordică, se menţine î provenit din a nazal (a+n): câne, mâne, pâne etc.; în aria sudică, sub influenţa formei de plural, apare diftongul îi: câine, mâine, pâine etc.

4) În aria nordică, diftongul ea se reduce la è: mè pentru mea, avè pentru avea, vedè pentru vedea ş.a.m.d.; în sud, diftongul ea se păstrează: mea, avea, vedea ş.a.m.d.

5) În nord, întâlnim palatalizarea consoanelor oclusive labiale şi a consoanelor fricative labio-dentale: hier pentru fier, va hi pentru va fi etc.; acest fenomen lipseşte din aria sudică.

6) Fenomenul definitoriu pentru nordul Ardealului, pentru Maramureş şi pentru Moldova este, în această perioadă, rotacismul, fiind frecvente forme precum bunrătate, burătate (pentru bunătate), mânră (pentru mână), ura (pentru una) ş.a.m.d. Evident că fenomenul este absent în sudul Ardealului şi în Ţara Românească, unde n se păstrează neatins.

7) În Moldova, în Maramureş, în nordul Transilvaniei, dar şi în Banat, se păstrează n palatalizat (muiat): călcâń (pentru călcâi), cuń (pentru cui), spuń (pentru spui), cuvinios (pentru cuvios) etc. În aria sudică, n palatalizat trece la i.

8) În aria nordică, se întâlneşte, în această perioadă, r vibrant (rrădăcină, urrăciunile), în timp ce, în sud, apare r normal: rădăcină, urăciunile.

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE 1) În tipăriturile din Moldova, din Transilvania şi din Banat, este utilizată frecvent forma invariabilă a pentru

articolul posesiv-genitival. În textele din celelalte zone, întâlnim formele variabile ale articolului posesiv: al, a, ai, ale.

2) Multe substantive de genul feminin, care, astăzi, au pluralul în i, aveau, pe atunci, pluralul în e: talpe, grădine, nunte. Mai rar, întâlnim şi situaţia inversă, de plural în i în loc de e: fieri (pentru fiare), pietri (pentru pietre) etc. Aceleaşi substantive prezintă, în unele texte, forme de plural în i, iar în alte scrieri, forme de plural în e: bălţi/balte, vieţi/viaţe ş.a.m.d. Pentru forma de plural mânu(le), în textele din sud, apare forma normală mâni – şi chiar forma mâini.

3) Acuzativul numelor de persoane apare fără prepoziţia pre ca morfem al acuzativului: mene nu mă trage inima (pentru pe mine nu mă trage inima).

4) La indicativul mai mult ca perfect, alături de formele sintetice, apar şi forme analitice (perifrastice): au fost lăsat, au fost poruncit, au fost început (pentru lăsaseră, porunciseră, începuseră).

5) Formele de indicativ imperfect pentru persoana a III-a plural fără u sunt generale: era pentru erau. 6) Formele de perfect simplu pentru persoanele I şi a II-a plural apar fără grupul ră: fum în loc de furăm, ţinum în

loc de ţinurăm etc. 7) La indicativul perfect compus persoana a III-a singular, întâlnim forma de auxiliar au în loc de a: au aprins

pentru a aprins. 8) Formele verbale iotacizate sunt generale: puiu (=pun), spuiu (=spun).

PARTICULARITĂŢI SINTACTICE Traducerile religioase înregistrează o serie de construcţii străine limbii române, ca rezultat al imitării, de către

traducător, a originalelor slave sau maghiare. O altă explicaţie pentru sintaxa uneori nefirească ar fi lipsa unei tradiţii a scrisului românesc. Iată cele mai importante particularităţi:

1) întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a III-a: se ştiţi că domnul elu e dzeul nostru; 2) lipsa pronumelui personal neaccentuat în construcţii precum: luară elu (în loc de îl luară pe el), dărui ţie (în loc

de îţi dăruiesc ţie); 3) aşezarea pronumelor reflexive după verbe, sub influenţa slavonă: să veselească-se (în loc de să se veselească),

plecă-se giurele (=se plecă junele); 4) aşezarea nefirească, în româneşte, a adjectivului pronominal demonstrativ după substantiv: pasă cătră oamenii

miei aceştia; 5) întrebuinţarea nefirească a pronumelui relativ în construcţii de tipul în cărora mână va veni aceste cărţi; 6) unele verbe care nu se pot folosi cu dativul sunt întâlnite totuşi în asemenea construcţii, ca în limba slavă: că-

şi era soţi; bătuşi ğoc lor; tocmi-se domnului în fii dzeului 7) ordinea cuvintelor imită ordinea din versiunea originală: Esaias prorokul tuturora au scris lassat. Nici unul dintre aceste fenomene nu se întâlneşte în textele netraduse, a căror limbă este mult mai apropiată de

cea vorbită. Totuşi, urme ale influenţei slave întâlnim şi în textele netraduse: de exemplu, construcţia cu prepoziţia de, în locul genitivului numelui, imitată după construcţia slavă cu ot: mănăstire de Bistriţa (în loc de mănăstirea Bistriţei), mijloc de besearecă (în loc de mijlocul bisericii).

PARTICULARITĂŢI LEXICALE De la început, trebuie arătat că lipsa unei tradiţii literare, ca şi contactul strâns cu slavona, au întârziat dezvoltarea

lexicului limbii române literare. Observăm sărăcia lexicală a textelor de început, de unde polisemantismul exagerat al unor cuvinte. Traducătorii s-au văzut nevoiţi să efectueze împrumuturi lexicale din originalele slavone sau maghiare, cele mai multe din aceste cuvinte întâlnindu-se în textele maramureşene. Amintim câteva elemente slave: besădui (=a vorbi), dodei (=a supăra), gadină (=fiară, vită), grobnic (=giulgiu), hrăborie (=vitejie), iscodnic (=sol), mojdan (=măduvă), pamente şi pamite (=pomenire, amintire), pravednic (=drept), săblaznă (=greşeală, sminteală), stepenă (=treaptă), upovăi (=a nădăjdui), zăbleală (=fereastră) ş.a.m.d.

Dintre elementele maghiare, amintim: adămană (=camătă, lăcomie), aldui (=a binecuvânta), bănat (=necaz, scârbă), băsău (=mânie, urgie), de biu (=din belşug), feleleat (=justificare, îndreptare), gilălui (=a urî), nemzet (=popor) etc.

Traducerile religioase din secolul al XVI-lea conţin un număr destul de mare de elemente lexicale latine, care nu s-au păstrat în limba literară: agru (=ogor, ţarină), auă (=strugure), căsătoriu (=om cu familie), cumândare (=jertfă), cumpli (=a pierde, a da pieirii), cura (=a şterge, a ierta), despune (=a stăpâni), deşidera (=a dori, a pofti), deştinge (=a

coborî), a ferica (=a ferici, a face bine), înveşti (=a se îmbrăca), lucoare (=lumină), prepune (=a bănui), prevence (=a birui, a învinge), temoare (=teamă, spaimă), urăciune (=urare, binecuvântare), viptu (=grâne, bucate).

Destul de puţine cuvinte sunt cunoscute şi astăzi dialectal: bezaconie (=nelegiuire), bolovan (=idol, chip cioplit), dihanie (=duh, suflet), fămeie (=familie), greaţă (=greutate), limbă (=popor, neam străin), mişel (=sărac), silă (=putere) etc.

Câteva cuvinte întâlnite numai în Maramureş şi în nordul Transilvaniei apar doar în textele rotacizante, deci nu se întâlnesc în textele coresiene: adămană, a felelui etc.

Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte derivate cu sufixe, dintre care unele sunt cunoscute şi în secolul al XVII-lea şi chiar mai târziu. Astăzi, însă, ele sunt neobişnuite:

-ame: mişelame (=sărăcime), voinicame (=oştire); -ătate: bogătate (=bogăţie), meserătate (=mizerie); -ciune: fericăciune (=fericire); -eală: odihneală (=odihnă); -esc: peliţesc (=trupesc); -et: omenet (=mulţime de oameni, popor); -ime: necurăţime (=necurăţie); -inţă: întâinţă (=întâietate); -nic: mezerernic (=milos); -os: pănos (=acoperit de pene); -ură: călcătură (=urmă). În textele netraduse, formaţiunile cu sufixe sunt destul de rare.

III. PERIOADA 1640 – 1780

În istoria limbii române literare, perioada 1640-1780 are o importanţă aparte, în primul rând deoarece ea consemnează consolidarea structurii şi a normelor acestei limbi, precum şi momentul primei sale unificări. Faţă de perioada anterioară, în intervalul despre care discutăm, cultura scrisă cunoaşte o dezvoltare fără precedent. În Moldova şi în Muntenia, se întemeiază tipografii în care se desfăşoară o bogată activitate; de aici se vor pune în circulaţie cărţi religioase şi pravile, ce vor contribui la răspândirea limbii române literare şi la unificarea ei. În 1635, se reînfiinţase tipografia din Ţara Românească, iar în 1641, se întemeiază prima tipografie din Moldova.

În această epocă, se dezvoltă şi învăţământul. În Moldova, iau fiinţă primele şcoli cu predare în limba latină, iar domnitorul Vasile Lupu întemeiază, sub conducerea lui Sofronie Pociaţki, fostul rector al Academiei Ortodoxe din Kiev, Colegiul de la Trei Ierarhi. Peste Milcov, din iniţiativa voievodului Şerban Cantacuzino, se pun bazele Academiei domneşti, în chiliile mănăstirii Sfântul Sava din Bucureşti.

Pe lângă traduceri, încep să apară şi creaţii originale, mai ales în domeniul beletristic (Viiaţa lumii, de Miron Costin; Istoria ieroglifică, de Dimitrie Cantemir) şi în istoriografie (letopiseţele moldoveneşti şi munteneşti).

Anii 1640-1780 consemnează şi primele opinii, primele preocupări teoretice pentru unele probleme ale limbii literare (după cum vom vedea ceva mai departe).

PARTICULARITĂŢILE TEXTELOR DIN PERIOADA 1640-1780

PARTICULARITĂŢI FONETICE Mai întâi, întâlnim o serie de fonetisme pe care le-am descoperit şi în perioada precedentă, având valoare de

normă: 1) vocala ă se menţine în forme precum lăcui sau rădica; 2) î iniţial se păstrează, în forme precum a îmbla, a împle; 3) diftongul ia pentru ie se întâlneşte destul de des: grăiaşte, învoiaşte; 4) î devine i în cuvinte precum ride, singe (dar se întâlnesc şi formele cu î: râde, sânge). Pe lângă fonetismele arhaice, întâlnim o serie de forme noi, care se vor impune în limba literară de mai târziu: e >

i (a ceti > a citi; den > din); î > u (a îmbla > a umbla); ia > ie (boiar > boier).

La unii cărturari (precum Dosoftei, Ion Neculce), apar, în număr destul de mare, unele forme populare şi regionale, care însă nu se vor generaliza: ea > è (avè, bătè); ia > ie (spăriet); vocala anterioară e trece, prin închidere, la i (carele > careli, să venim > să vinim); ea şi i, după labiale, devin ă, a (mărg în loc de merg; margă în loc de meargă); consoana f, palatalizată în stadiul h’, apare mai des în scrierile moldoveneşti (hiare, a hi); în prepoziţiile de şi pe, caracterul dur al consoanei duce la trecerea lui e în seria mijlocie (dă, pă).

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE 1) întâlnim unele forme vechi şi populare, comune tuturor textelor: pluralul în e la unele substantive de genul

feminin: izbânde; talpe; de asemenea, întâlnim substantive neutre terminate în –ure: lucrure; glasure; 2) vocativul masculin singular nearticulat se termină în e: oame; 3) numele proprii de persoane apar articulate: Cârnul; Cornescul; 4) dativ-genitivul apare cu articolul postpus: Brâncoveanului; 5) la pronumele relative, nehotărâte şi demonstrative, întâlnim encliza particulei -şi: cineşi; careşi; cevaşi;

acestaşi; uneori, această particulă se adaugă şi la adverbe: acoloşi; încăşi; 6) pronumele relativ care apare atât cu forma invariabilă, cât şi cu formele variabile după gen şi după număr în

toate textele literare: carele; carea; carii; căriia; forma de nominativ-acuzativ, invariabilă după gen şi după număr, devine din ce în ce mai frecventă pe măsură ce ne apropiem de epoca modernă;

7) la indicativul prezent şi la conjunctivul prezent, formele iotacizate ale verbelor de conjugările a II-a, a III-a şi a IV-a cu radicalul terminat în d, t, n şi, uneori, în r (precum a cere) sunt şi în această perioadă mult mai frecvente decât formele refăcute: audz(u); să audză; să ceaie; deşchidz; deşchiz; piei; să prindză; puiu; scoţ; să vază; văz; vânz etc.;

8) imperfectul indicativului cunoaşte, în perioada 1640-1780, unele schimbări privind desinenţele de persoana I singular şi persoana a III-a plural; astfel, la persoana I singular, apare şi se răspândeşte desinenţa analogică –m: mă duceamu; eram; iernam; năşteam; scârbiiamu-mă; vream etc.; la persoana a III-a plural, formele vechi, etimologice, sunt singurele întâlnite în toate textele, indiferent de varianta literară pe care o reprezintă (cu excepţia celor din Banat-Hunedoara): să alegea; era; vedea etc.;

9) perfectul simplu îşi limitează aria de circulaţie, în limba vorbită, la Oltenia, Banat şi Crişana, în timp ce, în limba scrisă, el se menţine şi în textele din celelalte regiuni, unde apare aproape exclusiv la persoana a III-a; la persoanele I şi a II-a plural, normele epocii conţineau numai formele etimologice, fără –ră- analogic: văzum; prinset (=prinserăţi) etc.; formele analogice, cu –ră- de la persoana a III-a plural, apar spre sfârşitul perioadei 1640-1780 în textele sudice, unde perfectul simplu era des întrebuinţat, iar omonimia unor forme de perfect cu forme de prezent cerea diferenţiere;

10) pentru persoana a III-a singular şi plural a perfectului compus, norma epocii admitea numai formele cu auxiliarul au: (el) s-au ales; (ei) s-au ales; (el) au făcut; (ei) au făcut; forma diferenţiată cu a la singular, impusă în normele limbii literare moderne, este rară în texte, chiar în cele munteneşti; în Transilvania, alături de formele cu au, apar forme cu o creat din au prin asimilare reciprocă: m-o niescutu; m-o prins;

11) mai mult ca perfectul sintetic îşi extinde, la persoana I singular, forma analogică în –m, creată încă din secolul al XVI-lea şi atestată numai de documentele particulare de la sfârşitul secolului: avusesem; culesesem; mă dusasăm; fusesem; poruncisăm; mai mult ca perfectul analitic, format din perfectul compus al verbului a fi şi participiul trecut al verbului de conjugat, se întâlneşte foarte des în textele nordice (au fost dat; m-am fost dus; au fost făcut; au fost spus) şi destul de rar în Ţara Românească;

12) viitorul prezintă, în epoca studiată, deosebiri faţă de perioada precedentă; astfel, la persoana a II-a singular, forma vei câştigă din ce în ce mai mult teren în faţa formei veri: veri lăcui > vei lăcui; veri vedea > vei vedea; la persoana a III-a singular, forma cu a apare sporadic, alături de forma generală cu va, în texte din Moldova şi din Transilvania: a avè; s-a curăţî; i-a plăcè; n-a putea; în textele din Ţara Românească şi din sudul Transilvaniei, apar sporadic forme cu auxiliarul o: o spune; s-o vedea; infinitivul lung apare deseori în locul celui scurt, în formele de viitor: or înnotarie; mi-oi înmutarie; de asemenea, sunt destul de frecvente formele de viitor cu auxiliarul va urmat de conjunctiv: va să vie (=va veni).

PARTICULARITĂŢI SINTACTICE

Faţă de perioada anterioară, înregistrăm modificări însemnate, chiar dacă unele fenomene sintactice de până la 1640 se păstrează. Deosebirile se limitează mai ales la apariţia frecventă a anumitor structuri şi a anumitor elemente de relaţie sau la tendinţa de evitare a unor modele sintactice slavone şi de impunere a unor modele latineşti şi greceşti, pentru a da limbii române strălucirea limbilor clasice, după cum gândeau cărturarii epocii (de pildă Dimitrie Cantemir). Cele mai importante particularităţi sunt:

1) atributul substantival în cazul dativ (dativul adnominal) continuă să rămână normă în toate variantele literare: Acestu Pătru vodă era…ficior Mircii-Vodă şi nepot de soră Mihnii-Vodă; zic să fie fost frate lui Neagoe-Vodă; domn ţărâi Moldovei; tendinţa de înlocuire a dativului adnominal cu un atribut în cazul genitiv, constatată încă din secolul al XVI-lea, se accentuează în această perioadă, în special în textele din Ţara Românească;

2) apoziţia acordată cu substantivul rămâne, şi pentru această perioadă, destul de frecventă (deşi cazurile când este pusă numai în nominativ devin din ce în ce mai frecvente, pe măsură ce ne apropiem de anul 1780): cheltuiala lui Şerban-Vodă, domnului muntenesc; jupâneasa lui…mergea la jupâneasa Stanca, cu mumă-sa băneasa Ilinca, sora jupânesii Stancăi, mumei domnului;

3) în cazul complementului direct, ca normă generală, în toate variantele literare, se impune prepoziţia pre sau varianta ei disimilată pe, în aproape toate cazurile în care se întrebuinţează şi astăzi: pre acesta să-l spânzure; sărută pe om; eu voi odihni pre voi; te fericesc pre tine; pe un om sângur nu-l putem giudeca;

4) înregistrăm din ce în ce mai mult tendinţa de reluare şi de anticipare a complementelor direct şi indirect prin formele atone ale pronumelui personal: m-au aflat pre mine; şi-l apucă pre dânsul; el ne învaţă pre noi; l-au trimis pre sol; le împărţi lor avuţiia; le zise lor; să le dea lor bir;

5) în ceea ce priveşte sintaxa frazei, coordonarea prin juxtapunere câştigă teren în enumerări; pe de altă parte, mai ales în cărţile populare, în cronici, în povestirile versificate, coordonarea copulativă devine mai frecventă prin deasa întrebuinţare a lui şi (mai rar, a lui iar);

6) şi subordonarea cunoaşte unele deosebiri faţă de perioada anterioară; devin frecvente subiectivele cerute de verbe impersonale şi de expresii verbale impersonale; în privinţa elementelor de relaţie, se observă dispariţia unor formaţii ocazionale care se întâlnesc până în prima jumătate a secolului al XVII-lea (iuo pentru circumstanţiala de loc; mainte daca, ainte de ce nu, ainte până nu pentru circumstanţiala de timp; săva(i) pentru circumstanţiala concesivă) şi apariţia, în schimb, a altora noi: îndată ce; fiindcă; întrucât; chiar să etc.

PARTICULARITĂŢI LEXICALE Lexicul are, în această perioadă, un caracter compozit; influenţele reflectate de lexicul moldovenesc şi muntenesc

sunt diverse: slavă veche (cireadă, dajde, dumbravă, gloabă, mârşav, prieteşug, soroc, teslar), latină (ficat, pepene, zeamă, certa – cu sensul de „a pedepsi”), turcă (cioban, conac, divan, hain, haraci), (neo)greacă (aguridă, chivernisi, hrisov), bulgară (doică, magherniţă), maghiară (beteag, bântui – cu sensul de „a persecuta”), rusă (balamut, mojic) etc. Se menţin elemente lexicale vechi, dar în număr mai redus decât în perioada precedentă: bucin (=trâmbiţă), a cerşi (=a cere), chiar (=clar), lucoare (=lumină), neştine (=cineva) ş.a.m.d. Sunt înlăturate multe slavonisme din textele româneşti din secolul al XVI-lea, în schimb apărând un număr destul de mare de neologisme greceşti, latine şi turceşti.

În această perioadă, întâlnim o serie de elemente nordice în lexicul textelor din sud, principala cauză fiind tradiţia scrisă locală. Alte cauze sunt preluarea unor texte nordice, mai ales moldoveneşti, în sud şi activitatea literară desfăşurată de moldoveni şi de ardeleni în Ţara Românească. Elemente nordice întâlnim la cronicarii munteni, ca urmare a izvoarelor moldoveneşti folosite de aceştia. În actele oficiale, termenii nordici pătrund în Ţara Românească aduşi de copiştii voievozilor mutaţi din Moldova (se constată, desigur, şi fenomenul invers: termeni sudici se infiltrează în lexicul din nord). Prin urmare, procesul de unificare a limbii literare, început în cel de-al XVI-lea veac, când cuvintele „călătoreau” odată cu textele din care făceau parte, continuă, de-a lungul acestei perioade.

Lexicul scrierilor religioase este mai variat decât acela al scrierilor din secolul al XVI-lea, datorită întinsei culturi a traducătorilor (precum Simeon Ştefan sau Antim Ivireanul). În scrierile laice, întâlnim, de asemenea, un lexic variat şi mai bogat decât în cele cu caracter religios. Un reformator al lexicului românesc literar va fi Dimitrie Cantemir; glosarul („scara”) de la Istoria ieroglifică introduce aproximativ două sute de cuvinte noi. Procesul de modernizare a lexicului românesc se va încheia către sfârşitul secolului al XIX-lea.

MONUMENTELE LIMBII ROMÂNE LITERARE DIN PERIOADA 1640-1780

CAZANIA MITROPOLITULUI VARLAAM În Moldova, răspândirea tiparului şi primul efort susţinut de răspândire a cuvântului tipărit se datoresc celui care,

timp de două decenii, a şezut în scaunul mitropolitan: Varlaam. Înaltul ierarh este cunoscut în literatura ecleziastică prin importante opere: Cartea românească de învăţătură; Şapte taine a besearecii; Răspunsul înpotriva catihismusului calvinesc. Cea mai importantă este, fără îndoială, prima, apărută la Iaşi în 1643, cu ajutorul domnului ţării, Vasile Lupu, şi cunoscută mai ales sub numele de Cazanie.

Această carte voluminoasă (peste 1000 de pagini) se deschide cu câteva versuri – primele versuri româneşti tipărite: Stihuri în stema domniei Moldovei; ne aflăm în faţa unor versuri chinuite, lipsite de originalitate, inexpresive, prozaice, mitropolitul alegând, din ansamblul heraldic, doar simbolul central – „capul de buăr” – şi exprimându-şi mândria că ţara este ocrotită de acest „sămn”.

Cazania este socotită de autorul ei un „dar limbii româneşti”, îndreptat către „toată semenţia românească pretutindene ce se află pravoslavnici într-aciastă limbă”. Iată ce scrie mitropolitul în Cuvânt cătră cetitoriu: „…mărgând de sus în ğos şi împuţinându-se din oameni înţelesul sventelor scripturi, le-au căotat a pogorî şi svânta scriptură tot mai pre înţelesul oamenilor, pân-au început a scoate aşeaş cineş pre limba sa pentru ca să înţeleagă hiecine, să să înveaţe şi să mărturisască minunate lucrurile lui D[u]m[ne]dzău, cu mult mai vârtos limba noastră românească, ce n-are carte pre limba sa, cu nevoe iaste a înţeleage cartea alţii limbi. Şi şi pentru lipsa dascalilor ş-a învăţăturei. Cât au fost învăţând mai de multă vreame, acmu nice atâta nime nu învaţă. Pentr-a-cea de nevoe mi-au fost ca un datornic ce sint lui D[u]m[ne]dzău cu talantul ce mi-au dat să-mi poč plăti datoriia macar de cât, până nu mă duc în casa cea de lut a moşilor miei”.

Urmărind să-şi facă textul cât mai accesibil, Varlaam a contribuit la închegarea unei limbi unitare. Cartea propriu-zisă se compune din 50 de predici la duminicile anului, predica din Sâmbăta lui Lazăr, cea din Vinerea Mare şi 22 de predici la prăznuirea sfinţilor mari (acestea din urmă sunt nişte hagiografii), în total 75 de predici, compilări şi chiar traduceri, mai ales din omiletica bizantină (în special din Omiliile lui Calist scrise în prima jumătate a secolului al XV-lea). Caracterul puternic popular şi de intensă oralitate a limbii, prezenţa regionalismelor conferă scrisului lui Varlaam expresivitatea beletristicii de mai târziu a lui Ion Creangă şi a lui Mihail Sadoveanu. Iată o rugăciune „către Hristos Împăratul”:

Şi, întru mulţămirea noastră să dzicem aşea: mulţămimu-ţi, Hristoase Împărate, noi, nemulţămitorii şi smeriţii şerbii tăi, că Svenţia Ta ca un Dumnedzău iubitoriu de oameni şi milostiv ce eşti, venişi şi purtaşi trup pentru noi, nemulţămitorii. Iară noi, nedestoinicii, nice un lucru bun pre voia ta nu facem, ce ne smerim şi ne rugăm să nu ne dai după faptele noastre, ce după mila ta ne miluiaşte. Că de ne veri giudeca pre toate păcatele şi de ne veri strânge să dăm samă de toate faptele, Doamne, cine va răspunde înaintea ta ? Sau cine va sta împotriva măniei tale ? Ce ne iartă pentru mare mila ta şi ne dăruiaşte împărăţia ta, că ţie să cade cinste şi închinăciune, mărire şi ţineare, împreună cu părintele şi cu duhul svânt, acmu şi pururea şi întru veaci netrecuţi. Amin.

Cazania lui Varlaam a avut o mare răspândire, graţie excelentelor condiţii grafice în care a apărut, numărului mare de exemplare şi prestigiului de care se bucura mitropolitul. Cercetătorii au observat că numeroasele exemplare păstrate până în zilele noastre şi răspândite în toate provinciile româneşti constituie o dovadă că tirajul cărţii a fost destul de mare. Deoarece a fost retipărită mai mult în Ţara Românească, aspectul lingvistic al ei a ajuns să se deosebească destul de mult de original prin eliminarea particularităţilor moldoveneşti. Astfel, deşi apărută iniţial în haină moldovenească, Cazania lui Varlaam primeşte, pe măsură ce se retipăreşte peste Milcov, o haină muntenească.

Prezentăm, în cele ce urmează, câteva particularităţi ale acestui monument de limbă română literară: 1) Fonetica Se întâlnesc în această operă unele fonetisme, curente în epocă: buăr; bucin; cărtulari; dascalii; făcătoriu; înblă;

nedirepţi; samă; vamăş; viiaţa ş.a.m.d. Pe lângă ele, descoperim unele arhaisme, precum păstrarea lui –u după un grup de consoane (un domnu), unele aspecte vechi, regionale (prezenţa lui dz şi a lui ğ faţă de fricativele z şi j din alte regiuni – astădzi, dzisa, dzuă, agiungem, agiutoriul, ğos, giudecă, giudeţ etc.; palatalizarea labialei f în h’: hieri, hiecine, are hi), prezenţa lui i în locul lui î (sint, să osindească, dinsul, atiţea oameni, singe).

2) Morfologia

Ne reţin atenţia forma veche de plural mânule (pentru mâinile), construirea genitivului cu ajutorul prepoziţiei de (Mitropolitul de Ţara Moldovei), vocative de tipul oame!, ome!, articolul posesiv-genitival invariabil a (toate faptele ceriului şi a pământului), forme puţin obişnuite de numeral (ai treii), forma lungă a imperativului prohibitiv de persoana a II-a plural (nu uitareţi) etc.

3) Sintaxa Sunt de semnalat folosirea conectorului de, ca în graiurile populare (dusu-m-am de m-am spălat; acolo era un om

de avea treidzeci şi opt de ani întru boala sa), construcţia nominală „nume propriu de persoană + atribut apoziţional” (Maximiian înpărat; Pavel apostol), postpunerea gerunziului cu repetarea subiectului (adunaţi fiind ei fariseii), postpunerea auxiliarului, mai ales la început de frază (Plânge-vor necredincioşii), ca şi fraza liberă, naturală, mult deosebită de fraza greoaie a traducerilor româneşti din secolul al XVI-lea.

4) Lexicul Vocabularul Cazaniei este foarte bogat şi, totodată, foarte colorat. Întâlnim numeroase cuvinte de origine latină

(alalţi; să cerce; cineş = fiecare; despuitoriul = stăpânitorul; mainte = mai înainte; nici dănăoară = niciodată; şerbul = robul), întâlnim slavonisme, unele fixate în limbă, altele dispărând ulterior din româna literară (blagoslovită; boiarin = boier; ciudese = minuni; spăsenie = ispăşire; tâlcovnici = interpreţi, comentatori), apar cuvinte din maghiară (giuruesc = promit; hotnog = comandant militar, sutaş), din neogreacă (amăgeul = şarlatanul; schizmeaşte = separă, dezbină), din turcă (aslam = dobândă, camătă). Opera mitropolitului Varlaam este scrisă într-o limbă mai limpede decât a Cazaniei lui Coresi de la 1581.

NOUL TESTAMENT DE LA BĂLGRAD În Transilvania, unul dintre cei mai de seamă promotori ai culturii, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, a

fost mitropolitul Simeon Ştefan, contemporan cu Varlaam şi cu marele cărturar muntean Udrişte Năsturel. Cartea de căpetenie tipărită de acesta este Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia, 1648), de o extraordinară importanţă în istoria limbii române literare, în primul rând pentru problemele teoretice pe care le ridică mitropolitul în prefaţa către cititori, ca şi pentru limba folosită în traducerea acestei voluminoase opere (este prima traducere integrală a Noului Testament în limba română), limbă caracterizată printr-un aspect relativ unitar, deşi existenţa variantelor limbii noastre literare constituie o dovadă că ne aflăm încă departe în timp de preocupări mai susţinute în vederea constituirii unor norme literare unitare.

Cele 24 de introduceri la cărţile Noului Testament se dovedesc adevărate exegeze biblice, iar sumele (adică rezumatele) capitolelor, glosele şi explicaţiile demonstrează că ne aflăm în faţa unei concepţii moderne despre editarea textului.

Arătând că lucrarea este tradusă după izvoade „greceşti şi sârbeşti şi lătineşti”, mitropolitul observă existenţa unor graiuri diferite pe teritoriul românesc şi susţine importanţa stabilirii unei limbi care să fie înţeleasă de toţi. În acest sens, cărturarul propune utilizarea cuvintelor de largă circulaţie, comparate sugestiv cu banii. O altă problemă adusă în discuţie este aceea a împrumuturilor din alte limbi, nevoia îmbogăţirii limbii române cu neologisme.

În lumina acestor precizări, redăm, în cele ce urmează, Predoslovia cătră cetitori. Cetitorilor într-ačastă sf[â]ntă carte; milă, pace şi sănătate de la tatăl, domnul nostru I[su]s H[risto]s! Începeniia ceştii sf[i]nte cărţi. Trebuiaşte să ştiţi şi să înţelegeaţi despre ceaste lucruri carele sunt scrise pre

rându. 1. Acest testament l-au început a-l izvodi ermonah Selivestru, din porunca şi chelşugul măriei sale, şi el s-au

ustenit cât s-au putut şi curând îi s-au tâmplat lui moarte. Iară noi, socotind şi luând aminte, găsit-am multă lipsă şi greşeale în scriptura lui, pentru neînţelesul limbiei şi cărţii greceşti. Pentr-aceaea noi am început dintâiu a-l posledui şi unde n-au fost bine am isprăvit şi am împlut, şi am tocmit din cât am putut.

Ce numai ačasta să ştiţi, că noi n-am socotit numai pre un izvod, ce toate câte am putut afla, – greceşti şi sârbeşti şi lătineşti, carele au fost izvodite de cărtulari mari şi înţelegători la carte grečască, le-am cetit şi le-am socotit, ce mai vârtos ne-am ţinut de izvodul grecescu şi am socotit şi pre izvodul lui Eronim, carele au izvodit dintâiu din limbă grecească-lătineaşte, şi am socotit şi izvodul slovenescu carele-i izvodit sloveneaşte din grečască şi e typărit în ţara

Moscului. Şi socotind aceastea toate, varecarea am îmblat mai aproape de cartea grecească, – de pre aceaea am socotit, – însă de cea grecească nu ne-am depărtat, ştiind că d[u]hul sfânt au îndemnat ev[an]gh[e]listii şi ap[o]s[to]lii a scrie în limbă grečască testamentul cel nou, şi cartea grečască iaste izvorul celoralalte.

2. Ačasta încă vom să ştiţi că noi în cest testamânt întâiu am pus şuma la toate capetele, şi în şumă suntu stihuri, carele arată mai pre scurtu lucrurile ce sunt scrise într-acel cap, pentru să se afle mai în-de-grabă ce va vrea să caute, şi în toate capetele toate soroacele le-am pus cu număr carele să chiamă sloveneşte s[ti]h, pentru că mai în toate limbile vedem că au acest izvod de scriu cu stihuri, pentru că foarte-i lesne a găsi în-de-grabă ce veri vrea să cauţi în numărul soroacelor.

3. De ačasta încă vom să ştiţi, că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip, alţii într-alt. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu, văzând că alte limbi încă le ţin aşea, cumu-i synagoga, şi poblican, şi gangrena, şi pietri scumpe, carele nu să ştiu rumâneaşte ce sunt; nume de oameni, şi de leamne, şi de veşmente, şi altele multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sunt, noi încă le-am lăsat greceaşte, pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea.

4. Ačasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate ţărâle într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip. Pentr-aceaea cu nevoe poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip: au veşmânt, au vase, au altele multe nu le numescu într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţărâle, aşea şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi. Noi derept aceaea ne-am silit, den cât am putut, să izvodim aşea cum să înţeleagă toţ[i], iară să nu vor înţeleage toţi nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţăr[i], de ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un chip.

5. Mai apoi de toate rugăm pre cetitorii ceştii cărţi să nu ne giudece numaidecât, până nu vor socoti izvoadele, şi veţi afla pre ce cale am îmblat.

Adevăr, şi noi oameni suntem şi am putut şi greşi, săva că am silit den cât am putut să nu greşim. Mai vârtos de toate pre ačasta ne-am silit să ţinem înţelesul d[u]hului sf[â]nt, că scriptura fără înţeles iaste ca şi

trupul fără suflet. Ačasta poftim de la tatăl Dumnezău şi de la domnul nostru I[su]s H[risto]s, cum să vă înţelepţească d[u]hul sfânt,

ca să înţelageaţi voia sf[i]nţiei sale şi să faceţi carele sunt scrise într-ačastă carte spre slavă lui Dumnezeu şi spre isp[ă]seniia voastră. Amin.

Dintre particularităţile Noului Testament de la Bălgrad, menţionăm: - în plan fonetic, se întâlnesc consoanele africate č, ğ; remar-căm iotacizarea verbelor (să ţie; să-l piarză; să

cază); după ş, ţ, j, apare a în loc de ea sau de ia (să-ţi înmulţască); după r, e se închide la ă, iar i se închide la î (comoarăle; izvoară; ţărâle);

- în plan morfologic, semnalăm unele plurale vechi la substantive (greşeale; darure), articolul posesiv-genitival invariabil în general (Testamentul cel nou a domnului nostru), articularea pronumelui relativ (carele; carii); auxiliarul pentru indicativul perfect compus persoana a III-a singular este, în continuare, au (el s-au ustenit cât s-au putut);

- în plan sintactic, observăm topica „nume propriu de persoană + substantiv în cazul nominativ” (Iacov patriarhul; Irod craiu), circumstanţiala condiţională introdusă prin conjuncţia să (să nu vor înţeleage toţi, nu-i de vina noastră), circumstanţiala temporală introdusă prin conjuncţia deaca (iară deaca veniră ei aicea, fără nece o zăbavă, a doao zi şăzând la giudecată, poruncit-am să aducă bărbatul);

- vocabularul este, în general, alcătuit din cuvinte curente în epocă şi nu întâlnim abuzul de slavonisme caracteristic scrierilor româneşti din secolul anterior; în schimb, descoperim o serie de maghiarisme (beteag; chelşug; ponos; şumă; făgădui), indicând, probabil, şi un original maghiar ce a stat la baza traducerii cărţii sfinte, precum şi neologisme din greacă (gangrenă; maghi; poblican; synagoga; typografie).

PSALTIREA PRE VERSURI TOCMITĂ A LUI DOSOFTEI Ideea versificării psalmilor a apărut de la Calvin, iar după el, Clément Marot a fost primul care a versificat 50 de

psalmi, din cei 150 existenţi. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea (mai precis pe la 1579), poetul polon Jan Kochanowski publică psalmii versificaţi în întregime, iar calităţile artistice ale operei sale determină apariţia Psaltirii în versuri în 15 ediţii.

Unii dintre comentatorii operei lui Dosoftei au spus că opera poetului polon a reprezentat un model pentru scrierea de la 1673 a mitropolitului moldovean. I. Bianu, de pildă, autorul primei ediţii critice a Psaltirii lui Dosoftei, afirmă că toată structura versurilor lui Dosoftei o regăsim la Kochanowski, versurile mitropolitului moldovean fiind „o imitare a versurilor din traducerea poetului polon”. Asemănarea dintre schemele prozodice ale celor doi este un fapt real, dar el nu justifică în nici un fel afirmaţia lui Bianu. Există, la Dosoftei, o structură strofică şi de versificaţie pe care o găsim în literatura populară.

În 1971, un cercetător polon, Henryk Misterski, în studiul Psaltirea în versuri a mitropolitului moldovean Dosoftei şi Psaltirea lui David de Jan Kochanowski, reia ideea înrâuririi poetului polon asupra mitropolitului român, considerând izbitoare apropierea dintre denumirile de plante şi de animale din cele două Psaltiri. În introducerea la Psaltirea lui Dosoftei, editată de N. A. Ursu, Al. Andriescu respinge această afirmaţie, demonstrând convingător că denumirile de plante şi de animale şi expresiile comune aduse în discuţie de Misterski se află aproape toate în Psaltirea Scheiană şi în Psaltirea lui Coresi, de unde Dosoftei le putea lua fără să apeleze la textul lui Kochanowski. Compararea textului lui Dososftei cu cel al lui Kochanowski şi cu vechile psaltiri româneşti impune concluzia că, în afara unor similitudini în structura imaginii, se pot aduce prea puţine probe în sprijinul influenţei exercitate de poetul polon asupra prelatului român.

Ladislau Gáldi, în Introducere în istoria versului românesc, adoptă teza lui Bianu, afirmând că modelul principal al lui Dosoftei a fost traducerea lui Kochanowski, însă recunoaşte că majoritatea perioadelor metrice şi a schemelor strofice au suferit schimbări radicale în prelucrarea lui Dosoftei.

Cei mai mulţi comentatori îl socotesc pe Dosoftei ctitor al poeziei lirice româneşti, însă Mircea Scarlat susţine că nu trebuie văzut în mitropolit un deschizător de drumuri, un începător absolut, fiindcă „poet” în epoca lui însemna meşteşugar al stihului, iar psalmii ce pot fi receptaţi integral ca poezie sunt rari. Dosoftei a văzut în versuri o necesitate ecleziastică – în vremea aceea, ortodoxismul făcea necesare concesii spre a rezista şi stihuirea psalmilor în limba poporului se încadrează în eforturile mitropolitului de a întări ortodoxismul în ţara sa – fără a practica poezia dintr-o chemare artistică imperioasă, întrucât, fiind om de carte, avea dexteritate prozodică, nu ceea ce numim astăzi talent poetic. Totuşi, făcând efortul de a găsi, cu orice preţ, cuvântul solicitat de rimă, Dosoftei va ignora adesea exactitatea sensurilor termenilor şi de aici remarcabilele îndrăzneli metaforice. Mitropolitul schimbă chiar „esenţa” unora dintre psalmii pe care îi versifică, dar face acest lucru nu pentru că nu s-ar fi lăsat intimidat de sacralitatea textului veterotestamentar, ci pentru că se conformează spiritului timpului care impunea afirmarea, în interiorul unei mentalităţi ce propovăduia libertatea, a tuturor particularităţilor adunate astăzi în noţiunea de „spirit naţional”. Astfel, el adaugă versuri fără corespondent în textul biblic (de pildă, cele „patru părechi de stihuri” despre care cărturarul ne spune că le-a „scornit” el, „prăvind acest psalom a lui” David, un soi de comentariu la Psalmul 132 – „Cine-ş face zidi de pace”) sau imprimă spaţiului un „aer moldovenesc” (aşa cum se observă în Psalmul 49). Modificările de măsură a versurilor favorizează schimbări de tonalitate, astfel încât putem distinge doine de jale, imnuri de slavă, rugăciune umilă, confesiuni, meditaţii. Năzuinţa fierbinte de a desăvârşi vers după vers, conform spuselor lui „foarte cu osârdie mare”, poate fi interpretată ca un sentiment că astfel se aduce un omagiu divinităţii. În general, pe Dosoftei l-a preocupat insistent înţelegerea corectă a textului pe care îl trimitea către cititor, receptarea lui adevărată, iar nevoii fireşti de a înţelege cuvântul sacru, Dosoftei îi alătură, orgolios în umilinţa lui, dreptul semenilor săi de a se afla în rândul neamurilor care se roagă lui Dumnezeu în limba lor. Înţelegerea corectă a „tainelor svintei beserici” – zice el în Molitvănic de-nţăles (Iaşi, 1681) – netezeşte calea spre mântuire.

PSALMUL 148 Lăudaţ din ceriurile toate Pre Dumnezău cât sâla vă poate. Lăudaţ pre Domnul din nălţâme, Lăudaţî-l, de îngeri mulţâme. Lăudaţî-l, oştile lui toate, Cât puterea şi sâla vă poate. Lăudaţî-l, soarele şi luna, Cu lucoare ce daţ totdeauna. Lăudaţî-l, ceriuri preste ceriuri Şi apa cea pre din sus de ceriuri Să-i laude cinstitul lui nume, Şi cu toate ce sunt preste lume. Că Domnul au cugetat cu gândul De le-au făcut şi-i ţân toate rândul. Şi le-au tocmit în veci să trăiască Şi din faptul lor să nu-ş smintească. Că precum le-au dat Domnul poruncă, Din hotariul lor să nu mai urcă. Lăudaţ pre Domnul, toţ bălauri De pre pământ şi zmei de prin gauri. Lăudaţî-l, fulgere şi focuri, Şi smida ce cade-n toate locuri, Omeţii şi gheţâle, şi vântul, De turbură şi-i face cuvântul, Măguri, dealuri şi lemne cu roadă, Şi chedrii toţ, pănă-n cei de coadă, Gadinile şi cu toată hiara, Şi dobitoc de prin toată ţara. Împăraţ de prin ţărâle toate, Boieri, giudeci, năroadele toate, Giuni şi govi, cu bătrânii, tot omul, Şi pruncii să laude pre Domnul. Că ş-au înălţat cinstitul nume De ş-au făcut veste preste lume, Şi-l mărturiseşte tot pământul Şi ceriul tot, că-ş ţâne cuvântul. Şi ş-va rădica Dumnezău steagul Oamenilor săi în tot şireagul. Şi svinţii lui toţ cu bucurie Îi vor cânta cântec cu tărie, Fiii lui Izrail ce-s la Domnul Rugători de-aproape, şi tot omul.

Particularităţi fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale: – numeroase fonetisme sunt curente în limba română a epocii: bănat; păhar; zăhar; demineaţă;

inema; îmblam; pohta; m-am spământat; deaca; alte fonetisme sunt puse în circulaţie de Dosoftei: seate; dzeace; creaşte; viearme;

– se conservă africatele ğ şi dz: agiutoriu; ğurământ; ğunghiară; dzilele; dzua; să creadză; – palatalizarea lui f în h se întâlneşte mai ales în cuvinte de origine latină: hiiu-său; hie-ţ milă; a

hi; hirea omului; herbinte; – o diftongat alternează cu o nediftongat: doaă; forte; omeni; nevoae; vorovă; – după ţ şi după dz, i se închide la î: bărbăţâie; despărţârea; mulţâmea; împăraţâi; dzâlele;

dzâc; – unele substantive au pluralul în e (alte date; talpe); – pronumele relativ cunoaşte forme articulate (Ţara cea dorită/Carea-i ğuruită…); – sunt frecvente aspectele iotacizate în flexiunea verbală: poč; credz; vădz; să scoaţă; să răsae; – la perfectul compus indicativ persoana a III-a singular, se foloseşte, în mod curent, auxiliarul de

plural au; – repetarea enclitică a formei neaccentuate a pronumelui personal cu funcţie de complement

indirect în dativ sau de complement direct în acuzativ: Ca ghulturul te-a-nnoi-te/De-i hi tânăr ca mainte; De te-aş mai putea uita-te;

– există cazuri de dislocare nefirească a elementelor propoziţiei: Şi ne de greşeale curăţeaşte/Cu numele tău ce să slăveaşte,/Să nu ne păgânii pâşcâiască;

– construcţii sintactice forţate întâlnim şi la nivel frastic: Tu strângi păsările-n ghoarbă/La părău ce vin să soarbă;

– vocabularul se caracterizează printr-o bogăţie deosebită, mitropolitul moldovean cunoscând foarte bine nu numai resursele lexicale ale limbii române, ci şi greaca veche şi bizantină, latina, slavona, rusa, polona, ucraineana, limbi la care face apel atunci când româna nu dispune de termeni corespunzători; multe dintre aceste îm-prumuturi s-au consacrat în româna literară, iar atunci când Dosoftei consideră că un cuvânt nu va putea fi uşor înţeles de cititor, el îl explică sau îi găseşte sinonime (pita-pâinea).

BIBLIA DE LA BUCUREŞTI (1688) Sub patronajul domnitorului valah Şerban Cantacuzino, se realizează prima traducere integrală a

Bibliei în româneşte – Biblia de la 1688, lucrare capitală pentru evoluţia în timp a culturii naţionale, adevărat act oficial de naştere a limbii române literare (Ion Rotaru), contribuind la introducerea limbii române în biserică.

Lucrarea se dovedeşte mai puţin unitară sub raport fonetic şi sintactic; ea oferă multe fenomene arhaice, dintre care unele sunt şi populare.

Particularităţi: – în domeniul fonetic, se constată încă o pronunţată instabilitate, normele fonetice nefiind bine

fixate; se menţine sufixul –toriu (sprejenitoriul; gâlcevitoriu; judecătoriu), e se închide la ă după consoanele r, ş (zăvoarăle; păharăle; deşărt);

– şi aici întâlnim forme vechi de plural în cazul unor substantive (izbânde; ceriuri), precum şi articularea pronumelui relativ care (înpăratul carele era zălog la Roma);

– indicativul imperfect al verbelor de conjugarea a IV-a se termină în -iam, -iai, -ia: îl omorâia; să porecliia; lăcuia;

– articolul posesiv se acordă în gen, în număr şi în caz: celor aleşi ai miei; ale tale sunt ceriurile şi al tău iaste pământul;

– complementele directe şi indirecte sunt reluate şi anticipate prin forme atone de pronume personal: le acoperi pre eale cu aramă; şi-au făcut lui grătariu; d[o]mnul mi-ar fi ajutat mie;

– construcţia frazei este, în general, mult mai firească; – lexicul se dovedeşte bogat şi variat; spre deosebire de traducerile religioase din secolul al XVI-

lea, în Biblia de la Bucureşti, numărul elementelor lexicale slavone este destul de redus; în schimb, apar unele neologisme greceşti, fenomen pe care Şerban Cantacuzino îl explică prin lipsa unor termeni corespondenţi în româneşte şi „având pildă pe tălmăcitorii latinilor şi slovenilor”; traducătorii au păstrat, de pildă, din limba greacă forma din original a cuvintelor denumind pietre preţioase;

– I.C. Chiţimia consideră că traducătorii Bibliei de la Bucureşti au procedat la românizarea, printr-un număr de termeni compuşi, a unor elemente din original care nu aveau corespondent în limba noastră: scriitoriu de pământ (=geograf); împreună lucrătoriu (=colaborator).

O operă de asemenea proporţii a contribuit la consemnarea aspectului graiului muntenesc şi la impunerea lui. Deosebit de instructiv ni se pare, în acest sens, studiul comparativ al unui fragment din Faptele Apostolilor, în evoluţia lui în trei redacţii: Codicele Voroneţean, Coresi (Apostolul) şi Biblia de la Bucureşti:

Codicele Voroneţean Întru ura de sămbăte adurară-se ucenicii se frăngă pănre, şi Pavel grăia cătră ei că demăreaţa vrea

se iasă, şi tinse cuvăntu pănră la miadză-noapte. Era lumănrari multe întru comarnicu, iuo era aduraţi. Şi şedea lăngă o zăbleală un giurelu ce-i era numele Evtih, acela purtau cu somnu adăncatu: şi grăindu Pavelu de multe, plecă-se giurele de somnu şi cădzu din comarnicu dintr-al treile podu giosu. Deaci luară elu mortu. Deştinse Pavelu şi cădzu spr-insu de-lu cupriense, şi dzise: nu vorovireţi, că sufletul lui întru elu iaste. Deaci se sui de frănsu pănre şi gustă, şi băsădui de biu pănră la zori. Aşa eşi. Şi aduseră pruncul viu şi fu măngăiare nu puţină.

Coresi Întru una de sămbăte adunară-se ucenicii a frânge pâine. Pavel grăi cătr-înşii: vreare-ş să es de

demâneaţă, să tinz cuvânt până în miază-noapte. Era lumânări multe în gorniţă, unde eram adunaţi. Ce şedea un june în nume Evtih lângă ocnă, somnoros cu somnu adâncat, grăia Pavel de multe: plecă-se de somn şi căzu de la al treilea acoperământ jos, şi-l luară el mort. Deştinse Pavel, căzu spr-insul şi-l cuprinse el, zise: nu voroviţi, că sufletul lui întru el iaste. Aşezară-se şi frâmse pâine şi-i îmbucă, până la destul, besedui până la zori. Aşa eşi, aduse feciorul viu şi mângâiară-se nu puţin.

Biblia de la Bucureşti Iară într-una de sâmbete, adunaţi fiind ucenicii a frânge pâinea, Pavel să priciia cu ei, vrând să

iasă a doua zi, şi îndelungă cuvântul până la amiază-noapte. Şi era făclii câteva în foişorul unde era adunaţi. Iară şăzând oarecarele tinerel, pre nume Evtih, la fereastră, împreunându-se cu adânc somn, povestind lui Pavel în multă vreame, biruindu-se de somn, căzu den a treia straşină jos şi să râdică mort. Şi pogorându-se Pavel, căzu preste el şi îmbrăţeşându-l zise: „Nu vă turburaţi, pentru că sufletul lui întru

el iaste”. Şi suindu-se şi frângând pâinea şi gustând şi oarecâte vorovind până la zio, aşa au ieşit. Şi aduseră pre copil viu şi s-au mângâiat nu puţin.

DIDAHIILE LUI ANTIM IVIREANUL Egumen la Mănăstirea Snagov, episcop de Râmnic şi mitropolit al Ţării Româneşti, canonizat, în

zilele noastre, de Biserica Ortodoxă Română, Antim Ivireanul este cunoscut ca tipograf, editor, traducător şi orator bisericesc. El tipăreşte cărţi de ritual foarte necesare într-o perioadă în care se simţea acut nevoia oficierii serviciului liturgic în limba română, în defavoarea limbilor slavonă şi greacă; astfel, cărţi precum Antologhionul, Octoihul, Liturghierul, Ceaslovul, patronate de Antim, vor apărea fie numai în limba română, fie în ediţie bilingvă slavo-română şi vor avea o prezentare artistică deosebită (gravuri, viniete, xilogravuri). Susţinut de voievodul Constantin Brâncoveanu, Ivireanul devine îndrumătorul tiparului în Ţara Românească.

Capodopera sa – cartea de predici intitulată Didahii –, publicată, pentru prima oară la sfârşitul secolului al XIX-lea, îl indică pe mitropolit ca iniţiator al elocvenţei sacre româneşti. Lucrările sale predicatoriale, de o factură nouă în evoluţia speciei la noi, sunt de o extraordinară substanţă stilistică. Cele 28 de predici – pronunţate la sărbătorile mari în timpul guvernărilor lui Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino – nu au egal în literatura română veche prin armonie şi prin arhitectură. Antim Ivireanul nu respectă cu stricteţe praznicul la care trebuie să vorbească în calitate de mitropolit, ci are preferinţe (există teme cu disponibilităţi retorice şi altele neatractive, abandonate după primele fraze în favoarea temei directe, iar această opţiune reprezintă victoria literatului, a scriitorului asupra prelatului).

Folosindu-se de Vechiul Testament, de Evanghelii, de Faptele Apostolilor, de Scrisorile Soborniceşti, Antim ridică predica la rang de eseu teologic, de operă beletristică. La el, omilia e meditată, relevând un caracter scriptic şi implicând ideea de public. Stilul didahiei se subordonează relaţiei predicator-auditor şi toate datele conduc la ideea că actul de naştere a discursului românesc nu se află în altă parte.

Antim foloseşte întreaga reţea de reguli omiletice: afectarea modestiei, persoana I participativă, stilul solemn, persuasiunea, argumentaţia, abstractizarea, exaltarea, capacitatea de a coborî în concretul exemplului etc., şi, de asemenea, recurge la procedeele stilistice ale oratoriei: interogaţia retorică, exclamaţia, repetiţia, contrastul, pamfletul, comparaţia, epitetul ornant.

Epitetul are valoare generală, iar scopurile folosirii lui sunt, adesea, moralizatoare. Întâlnim epitetul dublu (dările cele grele şi nesuferite) şi chiar triplu, epitetul antepus substantivului, pentru reliefarea însuşirii, iar alteori, construcţiile în care apare epitetul capătă valoare superlativă, intensivă, hiperbolică. Procedeul repetiţiei este larg utilizat de predicator, în special repetiţia anaforică, ea constituind un mijloc de nuanţare a comunicării şi de reliefare a ideii enunţate. De fiecare dată, repetiţia presupune gradaţia ascendentă. Comparaţia se realizează prin referire la elemente concrete şi are funcţie de plasticizare (lumea aceasta iaste ca o mare; precum nu sunt dulci bucatele fără de sare, aşa nici postul fără de rugăciuni). Antiteza se întâlneşte adesea în descrierile moral-sociale (ajută la reliefarea opoziţiei săraci-bogaţi) şi are un caracter retoric evident. De multe ori, ea se îmbină cu interogaţia retorică (opoziţia semantică între termenii alternanţei: să vorbesc? Să tac?). Interogaţia retorică are, la Antim, dublu efect: sub forma unei gradaţii, presupune o intonaţie cu rostul de a ţine trează atenţia auditoriului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, accentuează ideea oratorului. Uneori, interogaţia retorică se asociază cu repetiţii, cu reluări, cu superlative: Că ce folos este trupul să fie deşert în bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce

folos este a fi galben şi ofilit de post, iar de pismă şi de urâciune a fi aprins? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beat de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca carne, şi cu hulele a rumpe carne fraţilor noştri?

În Didahii, sunt incluse câteva specii: imnul, rugăciunea, descrierea, portretul (de cele mai multe ori, o caricatură a păcătosului); întâlnim şi predici narative, unde se rezumă viaţa sfântului prăznuit, Antim Ivireanul având meritul de a alcătui o textură omogenă, capabilă să ne convingă de ceva. Compoziţia didahiei este transparentă, cercetătorii remarcând că nu lipsesc introducerea, tratarea şi încheierea, însoţite de formule de adresare (precum Feţii mei iubiţi!; Iubiţii mei ascultători!) şi de un moto la 16 predici, care facilitează coborârea în subiect.

În spiritul imnurilor liturgice, Antim Ivireanul creează un excelent imn dedicat Fecioarei Maria în Cazania la Adormirea Maicii Domnului. După etalarea, la început, a potenţelor divine, mitropolitul ajunge la concluzia că Dumnezeu, în ciuda preaputerniciei sale, nu va reuşi niciodată să creeze ceva care „să covârşească în vrednicie pre maica lui… […]. Pentru că precum nu iaste cu putinţă nu zic să socotească, ce nici cu mintea să gândească neştine o fiinţă mai cuvioasă şi mai naltă decât dumnezeirea, aşa nici o zidire mai covârşitoare decât aceia ce au născut pre un Dumnezeu, carele s-au făcut om”. Încercând să contureze portretul Mariei, mitropolitul subliniază dificultatea temei, grandoarea ei (afectarea modestiei), pentru ca apoi, cu o fantezie de miniaturist, să încerce o explicaţie simbolico-mistică a numelui Maicii Domnului. Observarea migăloasă a fiecărei silabe şi a fiecărei litere din cuvântul Mariam porneşte de la corespondenţa dintre nume şi fapte (motivarea semnului lingvistic, „etimologia ca formă de gândire” – Curtius). Este un portret encomiastic, având toate elementele imnice: retorica, frazarea, periodicitatea, formule de tip anaforic („Aleasă…”, „Aceasta..”, „Pre aceasta au văzut-o…”). În final, tonul laudativ din exaltarea Fecioarei se converteşte într-o umilă rugăciune :

Stăpână de Dumnezeu născătoare, împărăteasa ceriului şi a pământului, cinstea şi slava creştinilor, ceia ce eşti mai naltă decât ceriurile şi mai curată decât soarele, fecioară prealăudată, nădejdia celor păcătoşi şi liniştea celor bătuţi de valurile păcatelor, caută asupra norodului tău, vezi moştenirea ta, nu ne lăsa pre noi, păcătoşii şi ne păziaşte şi ne mântuiaşte de vicleşugurile diiavolului că ne-au impresurat scârbele, nevoile, răotăţile şi necazurile; dă-ne mână de ajutoriu, fecoară, că perim; nu te îndura de noi, că pre tine te avem ajutătoare şi la tine nădăjduim ca cu rugăciunile tale cele preaputernice şi nebiruite, să îmblânzeşti pre fiul tău asupra noastră, ca să-şi întoarcă mila sa cea bogată spre noi.

Dintre fenomenele fonetice mai importante, în Didahii, întâlnim iotacizarea verbelor (să auză; să cază; să le întinz; puindu-şi; să vă spuiu; să vie; să scoaţă) şi palatalizarea lui f (hiare sălbatice; hier). Din punct de vedere morfologic, limba predicilor lui Antim nu diferă prea mult faţă de limba română de astăzi. Semnalăm acuzativul cu pre (aţi biruit pre vrăjmaşii voştri, pre diavolul şi pre păcatul), forme de vocativ singular vechi (oame; preote), articolul posesiv-genitival cu forme variabile după gen şi după număr, encliza particulei –şi la unele pronume demonstrative şi la unele pronume nehotărâte (acestaşi; cevaşi). În sintaxă, trebuie să remarcăm fraza îngrijit construită, dar şi regimul de dativ al unor verbe care, de obicei, nu se construiesc cu acest caz (vom să mergem răului; nu fu lui alt loc în lume), precum şi, uneori, anacolutul (dar acest feliu de cinste de pre urmă sufleteşte o dau lui Hristos, care pre omul cel vechiu lepădându-l, obiceiurile cele vechi pentru mărirea lui Hristos a le lepăda să nevoesc).

Lexicul se caracterizează prin varietate; întâlnim cuvinte populare (au = sau; borâtură; cocon; hulă; încailea; întina; măhrămi; meşterşug; moştean; mumă; năstrapă; neştine; niscaiva; pacoste; plod; slobod etc.), termeni privitori la cult şi la sărbătorile religioase (blagoveştenie = Buna Vestire; bogoiavlenie = Boboteaza; comândare = praznic, pomană; ispovedanie; praznic; preobrajenie =

Schimbarea la Faţă; sărindar), neologisme de origine greacă (astronom; catarg; ochean; politie; ritor), împrumuturi turceşti (cabaniţă; mozavirii).

În concluzie, vom reţine că Didahiile se dovedesc opere originale, menite, în primul rând, să fie simţite de ascultători, iar prin Antim, cititorul modern întâlneşte adevăratul spirit biblic şi pe cel mai de seamă orator religios din literatura română.

DIMITRIE CANTEMIR Cea mai complexă personalitate din istoria literaturii române vechi, Dimitrie Cantemir, prin vasta

şi remarcabila sa operă ştiinţifică şi literară, se plasează cu mult deasupra cărturarilor vremii. Personalitate de factură enciclopedică, Dimitrie Cantemir se manifestă în cele mai variate domenii – istorie, filozofie, literatură, geografie, muzică, arhitectură, matematică –, fiind în acelaşi timp un neobişnuit poliglot. Lucrările sale, cele mai multe scrise în limba latină, atestă o bogată documentare în domeniul ştiinţelor umaniste şi o mare pasiune pentru cercetare.

Prin scrierile sale în limba română – Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, Istoria ieroglifică şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor –, Dimitrie Cantemir contribuie substanţial la dezvoltarea limbii noastre literare, în special în domeniul vocabularului (introduce, în lexicul românesc, un număr foarte mare de cuvinte împrumutate din diferite limbi) şi al sintaxei (încearcă să realizeze o modalitate de exprimare în scris deosebită de tot ce se făcuse până la el). Intenţiile sale sunt explicate în cea de-a doua prefaţă de la Istoria ieroglifică: „Vii şti, iubitule, că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint, sacra acii am suppus; ce pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi, lovind vreare-aş, ca aşea a le înţălege şi în di[a]lectul strein să să deprindză. Că aşea unul după altul nepărăsind urmând, spre cele mai adânci învăţături prin hirişă limba a noastră a purcede, a să îndrăzni cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea ellinească întâi îndemănându-să cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale supţiiare şi a cuvintelor însămănare, şi-au agonisit […]; într-acesta chip spre alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte dându-te a le moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie ellinizeşte, şi în ellinie moldoveniseşte. Însă cu atâta îndestulit să nu fii, foarte bine cunoscând pre Dumnădzău, a toate darurile deplin dăruitoriul, amândoi noi a-l ruga rămâne ca toată învăţătura loghicăi pre limba noastră în curând să videm carea învoind puternicul, în curând de la noi o nedejduiaşte”.

Această scară la care se referă Cantemir (intitulată Scara a numerelor şi a cuvintelor streine tâlcuitoare şi aşezată la începutul Istoriei ieroglifice) este primul dicţionar românesc, explicând termenii noi. Iată câteva cuvinte, aşa cum apar ele lămurite în Scară: Activitas lăt. Făcătoriia, lucrarea lucrului Agona el. Lupta carea face trupul cu sufletul în ceasul morţii Alaiu turc. Petrecanie, tocmală de oaste, şicuire Alhimista arăp. Cela ce se sileşte a face din aramă aur, cela ce ştie a preface formele materii[i] Antidot el. Leac împotriva boalei ce să dă Armistiţie lăt. Vreme pusă, în carea, de războiu sau de pace, solii şi mijlocitorii să aleagă Atomuri el. Lucrul carele într-alt chip sau parte nu să mai poate despărţi, despica, tăia; netăiat Cabala evr. Învăţătură disidemonească, cu carea evreii Sfânta Scriptură după voe tâlcuesc

Chentru el. Ţinta, punctul carile iaste tocma în mijlocul lucrului rătund. Dialog el. Voroavă carea iaste tocmită cu întrebare şi răspundere. Ermafroditis el. Cel ce iaste şi bărbat şi femeie, sau îmblă în pofta a doaă părţi Ironic el. Cuvânt cu carele lăudăm pe cel de hulă şi hulim pe cel de lăudat, în şagă Materie lăt. Orice supt formă s-ar suppune, precum materia lumânării iaste ceara, săul. Parola ital. Cuvânt, cuvânt dat, stătătoriu, neîntors. Reţeta ital. Izvozel de leacuri, carile trimet doftorii la spiţeri să facă asupra boalei

După cum se observă, cuvintele sunt împrumutate în primul rând din limba greacă, iar apoi din limba latină.

LIMBA SCRIERILOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ ALE LUI DIMITRIE CANTEMIR În plan fonetic, trebuie semnalate trăsăturile moldoveneşti ale limbii folosite de Cantemir: macar;

să videm; să margă; mierare; ar hi fost; hulpe. Unele particularităţi grafice se explică prin influenţă savantă – de exemplu, reduplicarea consonantică imită modele latine: afflare; suppune; sufferire etc. Grafia cu e pentru i este arhaică: den; pren.

Şi în morfologie, întâlnim unele trăsături arhaice: vocativul masculin nearticulat (o, şoaime; o, coarbe), articolul posesiv-genitival a invariabil, forme vechi de perfect simplu (eu răspunşi; eu dziş) şi de mai mult ca perfect (au fost ağuns; au fost invitând).

Sintaxa lui Dimitrie Cantemir demonstrează că acesta vorbea şi scria curent latineşte (unii comentatori chiar au afirmat că Dimitrie Cantemir ar fi uitat limba română). Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, după mărturisirea autorului, a fost scris în limba latină şi apoi tradus în româneşte. De multe ori, observăm topica neromânească a frazei lui Cantemir şi aşezarea verbului la sfârşitul propoziţiei şi, uneori, chiar al frazei, particularitate întâlnită şi în scrisul lui Miron Costin.

O trăsătură a sintaxei lui Cantemir este hiperbatul, adică separarea a două cuvinte strict conexe din punct de vedere sintactic, prin intercalarea unei părţi de propoziţie al cărei loc ar trebui să fie în altă parte: de s-ar cumva altuia iară nu şie tâmpla; a ucenicilor cu învrednicii şi învăţături împodobeşte viaţa. Indiferent de contextul gramatical în care se produce, dislocarea este, la Cantemir, un procedeu de stil unic, aplicat frecvent grupărilor organice de cuvinte.

La nivelul vocabularului, semnalăm un mare număr de cuvinte din limba vorbită: bărdăhan; brâncă; chiteală; ciudesă; fârtat; ghizdav; gârtan etc. Acestea se îmbină, armonios, cu neologismele, culese de autor din latină, din italiană, din greacă, din neogreacă, din turcă, din slava veche, din rusă, din polonă, din ucraineană, din arabă, din persană, din ebraică: consens; deplomă; fundament; ocheian; ţircumstanţie; ghenealoghie; plasmă; herb; oblastie (= stăpânire, dominaţie). La acest material, se adaugă cuvintele formate de Cantemir pe tărâm românesc, prin derivare sau prin compunere, preocuparea cărturarului de a exprima, în limba maternă, orice noţiune apropiindu-l de scriitorii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care au introdus, în limba literară, un număr mare de neologisme.