Revista Labirint · Setea de a cunoaşte mai mult nu ne poate fi stăpânită, astfel, ... Tu știi că te iubesc! Şi iubirea a învins! Iubirea autentică învinge de fiecare dată!

Revista Labirint

2

În acest număr

Anul vieţii consacrate

Literatură

De prin şcoală adu-

nate

Ce contează pentru

noi?

Creaţii personale

Colegiul Romano-Catolic “Sfântul Iosif”

Cuvânt înainte…

Anul acesta, am onoarea de a participa pentru a doua oară la rea-

lizarea revistei Labirint. Asemenea anului trecut, mă pot declara extrem

de mulţumit de calitatea articolelor scrise în această revistă, articole

variate, pe diferite teme, cum ar fi copilăria, comunicarea sau chiar zbo-

rul.

Dincolo de cuvintele scrise, dincolo de mesajul articolelor, stă un

efort de proporţii din partea realizatorilor, crearea unei reviste nefiind

un lucru uşor, însă răsplata constă în posibilitatea exprimării într-un

material ce reflectă dorinţele, aspiraţiile şi preocupările noastre. Tot ce

pot spune este că le mulţumesc celor ce mi-au dat ocazia să mă implic

în realizarea revistei, un lucru deloc uşor, însă în acest moment, în care

tu, cititorule, parcurgi aceste pagini, efortul nostru este răsplătit.

Această revistă este cadoul nostru pentru tine. Lectură plăcută!

Colegiul Romano-Catolic “Sfânul Iosif” Ediţia 2015, numărul 1

-revista-

“ Materialul prezent

este unul bine-realizat,

complet din multe

puncte de vedere, atât

grafic cât și din punct

de vedere al

conținutului”

Voicu Alexandra Diana, clasa a- XII-a B

Revista Labirint

3

Coordonator: Prof. Alina Stârcea

Colaboratori: Prof. Sr. Paula Iosif

Prof. Rozalia Mincu

Tehnoredactare: elev Andrei Crişan

Corectură: elev Georgia Zavatti

Realizare

Revista Labirint

4

Elevii care au participat

Barb Andreea, clasa a XI-a B

Benedek Robert Laurenţiu, clasa a XII-a B

Blaj Cătălin Florin, clasa a XII-a B

Cristescu Rareş, clasa a V-a C

Crişan Andrei, clasa a XII-a B

Filip Sabin Valentin, clasa a XII-a B

Hobincu Alexandra Crisa, clasa a VI-a B

Mănăilă Andreea Irina, clasa a XI-a A

Mihăiţă Georgiana Alexandra, clasa a XII-a A

Mironescu Mihnea, clasa a XII-a A

Nica Olivia Cristina, clasa a V-a C

Satmari Georgiana, anul III postliceală

Staicu Andrei Răzvan, clasa a V-a B

Tatoi Andreea Isabella, clasa a X-a B

Vărvăruc Daria, clasa a V-a C

Voicu Alexandra-Diana, clasa a XII-a B

Zavatti Georgia, clasa a XII-a A

Revista Labirint

5

Cuprins Anul v ie ţ i i consacrate 6

De la psalmii religioşi la psalmii moderni 13

Războiul la Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu 20

Muzica Otiliei 22

Forme ale ironiei la Caragiale 24

Tradiţionalism şi Modernism în perioadă

interbelică

27

Importanţa umaniştilor în dezvoltarea

literaturii române

34

Mă numesc Olivia... 43

Hai la film! 44

Spectacolul de Crăciun 45

Era glaciară a comunicării 53

Pasiune pentru zbor 55

Copilărie, întoarce-te la mine! 57

Scriitorii 60

Casa uitării 60

Un simplu Eu 63

Magia Crăciunului 66

Întâlnire neaşteptată 67

E plin oraşul 69

Anonim 69

Lied 70

Fără titlu 71

Întoarcerea înainte 72

Iubind să dăruieşti 73

Kronos 74

Revista Labirint

6

Anul v ie ţ i i consacrate

De Crişan Andrei şi Voicu Alexandra-Diana

clasa a-XII-a B

Revista Labirint

7

Anul 2015 este un an cu o însemnătate specială pentru Biserica Catolică, acesta fiind procla-

mat de Sfântul Părinte Papa Francisc „Anul Vieţii Consacrate”, întrucât se celebrează 50 de ani de la

constituţia dogmatică „Lumen gentium” despre Biserică, ce tratează în capitolul al VI-lea despre călu-

gări, precum şi a decretului „Perfectae Caritatis” despre reînnoirea vieţii călugăreşti. Având în vedere

importanţa acestui an pentru Biserica Catolică, ne-am simtit datori să le explicăm tinerilor elevi ai şco-

lii noastre ce înseamnă cu adevărat anul vieţii consacrate. În acest sens, am dorit să discutăm cu per-

soane ce şi-au dedicat viaţa lui Dumnezeu, dar înainte de aceasta, o explicaţie teoretică a termenului

consacrat ar fi bună, astfel:

CONSACRÁ, consácru, vb. I. Tranz. 1. A pune la dispoziție, a dărui cu

totul; a închina, a destina. Tranz. și refl. A (se) dedica, a (se) devota. 2. A

stabili; a consfinți. – Din fr. consacrer, lat. consecrare.

Aceasta este definiţia cuvântului din DEX, însă consacrat din punct de vedere religios înseamnă

mult mai mult, din această cauză ne-am simţit datori faţă de cititori, dar şi de propria curiozitate, să

punem întrebări pentru a pătrunde în acest stil de viaţă dedicat cu totul lui Dumnezeu. În acest sens,

au binevoit să ne ajute Sora Directoare Rodica Miron, Sora Margareta Andrici şi doamna profesoară

Rozalia Mincu, care ne-au satisfăcut curiozităţile şi au răspuns călduros la fiecare întrebare. Astfel, So-

ră Margareta ne explică, în termeni religioşi, ce înseamnă o persoană consacrată: „Persoana consacra-

tă este cea care a primit Botezul şi care îşi propune, sub acţiunea Duhului Sfânt, să-L urmeze pe Cris-

tos mai îndeaproape, să se dăruiască lui Dumnezeu mai presus de toate, slujind Biserica şi dând măr-

Astfel, o persoană consacrată este aceea care i

se dăruieşte cu totul lui Dumnezeu, însă vă puteţi

imagina viaţa unei persoane consacrate? Personal,

nu am reuşit, aşa că am întrebat, iar răspunsurile

călduroase din partea Sorei Directoare Rodica Mi-

ron şi a doamnei profesoare de limba şi literatura

română Rozalia Mincu ne-au dat explicaţia aştepta-

tă, însă ne-au impulsionat spre a pătrunde în acest

spaţiu al vieţii consacrate. La întrebarea „Ce reprezintă viaţa consacrată pentru dumneavoastră?” am

turie lumii intregi despre iubirea si milostivirea lui

Dumnezeu.”

Revista Labirint

8

primit următoarele răspunsuri:

„Viața consacrată reprezintă pentru mine dăruirea totală și necondiționată lui Dumnezeu;

înseamnă a fi, într-adevăr, îndrăgostit de Dumnezeu și a dori din toată puterea ta să fii cât mai

aproape de El - ascultându-l, împlinindu-i Cuvântul, urmându-l oriunde, în timp de pace, ca și în

timp de furtună.” (Sora Directoare Rodica Miron)

Sau

„Să fii persoană consacrată presupune o adevărată aventură, pentru că întâlnirea cu Dumne-

zeu are loc în multe situații și uneori, El te cheamă la lucruri la care poate nu te-ai gândit. Dar oricât

de dificile ar fi situațiile la care ne invită, El ne răsplătește mereu și nu poate fi întrecut în generozi-

tate. Nu-mi amintesc de vreun lucru oricât de mic la care să fi renunțat pentru El și pentru care să

nu fi primit mult mai mult decât am dăruit.” (doamna profesoară Rozalia Mincu)

Pe măsură ce ascultăm sau citim răspunsurile, ne dorim să cunoaştem mai mult despre acest

stil de viaţă, dedicat lui Dumnezeu, pătrunzând uşor într-o lume a milostivirii. Setea de a cunoaşte mai

mult nu ne poate fi stăpânită, astfel, întrebăm inevitabil „Ce v-a determinat să alegeţi o astfel de

viaţă?” Dacă vă aşteptaţi la motive banale precum o ceartă cu părinţii, îngăduiţi-ne să vă spunem că

vă înşelaţi. La această întrebare chiar noi am savurat fiecare cuvânt, primind următoarele răspunsuri:

„- Îți voi răspunde cu o întrebare: Ce te determină pe tine, tinere, să mergi la o întâlnire,

purtând un trandafir roșu în mână…?

...Eram cam la vârsta voastră când m-am îndrăgostit de Dumnezeu. Eram în clasa a XI-a, ele-

vă la Liceul ”Ion Creangă”. Căutam si eu, ca și voi, răspuns la multe întrebări și nu le aflam nicăieri:

nici în literatură, nici în artă, nici în știință... Îmi era sete, din ce în ce mai sete, și nu știam cum să

potolesc această sete, pentru că era mult prea intensă - aproape chinuitoare. Mi-am dat seama, într

-un târziu, că El mă iubea cu iubire mare și că mă invitase la o întâlnire - dar eu nu-L cunoșteam, îi

simțeam doar iubirea. Treptat, mi-am dat seama că Îl iubesc și eu, iar această iubire făcea să păleas-

că orice altă iubire. ... Era ceva ce îmi ostoia setea aceea chinuitoare: setea de cunoaștere, setea de

visare, setea de prietenie... Am început să-l caut tot mai des în biserică, pentru a-L găsi, clipă de cli-

pă, pretutindeni.” (Sora Rodica Miron)

„Nu voi reuși vreodată să exprim acest lucru, totuși, încercând, pot spune dorul de Cel ce mă

Revista Labirint

9

cunoaște, iar eu nu-L cunosc”. (Sora Margareta)

În cazul doamnei profesoare Rozalia Mincu, răspunsul stă chiar în primul răspuns: „uneori El te

cheamă” şi, asemenea celorlalte persoane intervievate, ne dezvăluie o parte a vieţii dumneaei: „A fost

o chemare din partea lui Dumnezeu. Am simțit o emoție foarte puternică. Au fost mai multe mo-

mente, dar cel hotărâtor pentru mine a fost într-o zi în care am făcut foarte mult pentru ceilalți,

apoi am mers la o liturghie și am simțit că Dumnezeu vrea să fiu cu totul a Lui, numai că lucrul aces-

ta m-a speriat mai întâi. În timpul liturghiei, mi-am repetat că Dumnezeu mă cunoaște, iar dacă El

are curajul să facă o asemenea propunere, se va descurca... Spunându-i da, am simțit o pace adân-

că”.

Recitind / reascultând aceste răspunsuri, ne dăm seama că avem de a face cu persoane speci-

ale, aceste persoane care astăzi ne zâmbesc larg, deşi au trecut prin momente dificile, deşi uneori fa-

milia sau prietenii nu au fost de acord cu decizia lor, dacă nu înţelegeţi ce vrem să spunem, întrebaţi-

vă dacă prietenii sau familia dumneavoastră v-ar spune că ceea ce faceţi este greşit, dacă v-ar putea

aştepta momente dificile, prejudecăţi, aţi merge pe drumul acela? Înţelegem acum - prima dată când

auzeam răspunsurile fiind furaţi de firul poveştii - că este vorba de mai mult decât voinţă umană, este

clar că o forţă divină a intervenit în aceste vieţi şi în acest sens, vă rog să citiţi următoarele răspun-

suri :

„Intrarea mea în mânăstire a survenit câțiva ani mai târziu, la sfîrșitul facultății, deși dorința

de consacrare a rămas constantă. Pe vremea când am făcut această alegere, mânăstirile erau închi-

se. O astfel de opțiune trebuia făcută cu ușile închise și cu discreție maximă. Riscul era foarte mare.

Mi se povestiseră deja multe cazuri de preoți, de călugări, de călugărițe, dar și de simpli credinci-

oși, care se aflau în închisoare din motive religioase. Așadar, a spune Da! lui Dumnezeu implica o

mare doză de risc. Era nevoie de discernământ și de maturitate în luarea unei astfel de decizii. Aces-

ta era aspectul exterior. Pe de altă parte, știam că voturile solemne mă angajau în fața lui Dumne-

zeu, nu pentru toată viața, ci pentru toată veșnicia... Era un lucru serios, care presupunea angajare

totală. Iubirea însă era mai mare decât orice frică. Ea a învins...!

Pe parcurs, evident, au apărut ispite, întrebări, incertitudini... Poate era mai bine altfel, îmi

spuneam, poate nu trebuia să mă consacru, poate trebuia să mă mulţumesc cu o viaţă normală, să

am experienţa și bucuria unei familii... etc., etc. Sunt inevitabile astfel de momente - și e bine că

vin!, pentru că doar așa îți aduni forțele , îți reîmprospătezi credința și te bucuri că ai posibilitatea

să îi spui Da lui Dumnezeu în timp de furtună, ca și în timp de pace. M-a ajutat în astfel de împreju-

rări principiul coerenței, de la care nu voiam să abdic, pentru că însuși Mântuitorul spune: Cine pu-

Revista Labirint

10

ne mâna pe plug și privește înapoi nu este vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu. (Lc 9,62). De aceea,

în astfel de încercări, îmi adunam forțele și spuneam: Da, Doamne, Tu știi că te iubesc! Şi iubirea a

învins! Iubirea autentică învinge de fiecare dată!

Familia și prietenii au aflat târziu de consacrarea mea. Abia după Revoluție...

Orice vorbă scăpată în afară (la rude, la prieteni, la cunoscuți etc.) putea face mult rău în

acele timpuri - putea costa libertatea, nu numai a mea, ci și a altora... De aceea, totul se făcea în

mare taină. Tata a murit fără să știe că sunt călugăriță, iar mama și rudele s-au obișnuit treptat cu

ideea că în relația mea cu Dumnezeu nu are nimeni altcineva dreptul să decidă. Mi-au respectat

apoi opțiunea, înțelegând că a-l sluji pe Dumnezeu este binele suprem.”-ne spunea Sora Directoare

Rodica Miron

„Sincer, familia mea nu a fost de acord cu alegerea mea, la început!”, spunea Sora Margareta

Sau să conştientizaţi faptul că doamna profesoară Rozalia Mincu se gândea serios la căsătorie

când a simţit chemarea Domnului, după o zi petrecută ajutându-i pe alţii, la liturghia de seară. Între-

baţi-vă dacă în aceste condiţii, aţi fi reuşit să luaţi o astfel de decizie doar prin puterea voastră.

După ce am conştientizat aceste aspecte ale vieţii persoanelor consacrate, devotamentul faţă

de alţii, dăruirea cu întreaga fiinţă Domnului, situaţiile dificile, lansăm întrebarea : Vă simțiți împlini-

tă? Întrebare la care, fără vreo urmă de îndoială, am primit răspunsuri afirmative şi sincere, răspunsuri

din care îţi dai seama de fericirea acestor persoane, persoane cu adevărat fericite, care zâmbesc me-

reu sufleteşte.

„Da! Şi dacă aș avea posibilitatea să mă întorc în timp, la momentul alegerii, opțiunea mea ar

fi aceeași...

Deși inițial nu concepeam consacrarea fără viață contemplativă, într-o mânăstire de clauzu-

ră, treptat, am înțeles că Dumnezeu îmi cerea altceva: să mă consume zi de zi, dăruindu-mă altora:

lucrând de dimineață până seara în mijlocul copiilor și al tinerilor, la Liceul ”Sfântul Iosif”. (Sora Ro-

dica Miron)

„Da, mă simt împlinită și foarte fericită în alegerea pe care am făcut-o, căci ce poate fi mai

frumos decât să știi că ești iubită de Acela pe care L-ai ales!” (Sora Margareta Andrici)

Revista Labirint

11

„Da, în profunzime mă simt cât se poate de împlinită” (prof. Rozalia Mincu)

Adesea, societatea actuală uită de Dumnezeu, iar pentru a evita acest lucru, avem pentru

voi câte un sfat. Vor lipsi numele, deoarece sfatul contează; citiţi-l, recitiţi-l şi amintiţi-vă de Dum-

nezeu; El este cel ce te cunoaşte cel mai bine.

„Privind în urmă, zâmbesc... Drumul nostru este plin de necunosute și de incertitudini,

pentru noi. Dumnezeu singur îl cunoaște pe deplin. El bate la ușă, te bate pe umăr, te invită cu

delicatețe să stai la masă cu El. Nu intră nepoftit în viața ta! Se întristează, însă, dacă îl refuzi și

te lasă singur, respectându-ți libertatea... Tu pleci mai departe, dar El rămâne în același loc: te

așteaptă. Nu uita, tinere, este Prietenul tău adevărat!”

„Aș vrea să-i spun tânărului de astăzi, celui care se simte indiferent față de Dumnezeu,

fără de credință, celui care este departe de Dumnezeu, că ar trebui să se întrebe: Am o inimă

care dorește ceva mai mare sau o inimă sufocată de lucruri care o atrofiază?”

Ne este greu să încheiem acest articol, fiindcă mai sunt atâtea de spus, dar o vom face cu

o mulţumire adresată lui Dumnezeu pentru tot şi cu o menţiune: o persoană consacrată nu ar tre-

bui, de fapt, nu trebuie, vreodată luată în derâdere, în spatele acelei persoane, asemenea tuturor

persoanelor, stă Dumnezeu, doar că acestea I-au mulţumit dedicându-şi viaţa Lui. Astfel, se naşte

o întrebare: Noi cum îi mulțumim lui Dumnezeu?

Mulţumim Sorei Directoare, Sorei Margareta şi doamnei

profesoare Rozalia Mincu, pentru sprijinul acordat în

realizarea acestui articol!

Revista Labirint

12

Capitolul I Li teratură

Revista Labirint

13

De la psalmii religioşi la psalmii moderni De Mănăilă Andreea Irina

Clasa a-XI-a A

Ca orice popor, Israelul a avut poezia proprie,

dar tezaurul liricii religioase s-a păstrat în psaltire.

Primii psalmi scrişi vreodată au fost cei religioşi.

Ei au fost adăugaţi în Cartea Psalmilor din Vechiul Tes-

tament, fiind o culegere de rugăciuni născute în cursul

istoriei poporului evreu devenită rugăciunea lui Israel.

În limba ebraică, Cartea Psalmilor este numită „Sefer

Tehilim”, care în traducere înseamnă „Cartea laude-

lor”. Pentru traducerea acestui titlu, Septuaginta a folosit termenul „Psalmos” (care înseamnă acţiu-

nea de acordare a instrumentelor cu coarde sau însăşi melodia care însoţea rugăciunea) sau

„Psalterion” (desemnând instrumentul cu coarde care însoţea rugăciunea şi cântarea psalmilor).

Cartea Psalmilor s-a format într-o perioadă îndelungată. Ea a avut ca punct culminant perioada

regelui David, dar avem psalmi care au fost redactaţi până in secolul al III-lea Î.Cr. Cei mai mulţi psalmi

îi sunt atribuiţi regelui David.

După genul literar, cei 150 de psalmi biblici (în Biblia grecească; sunt 151 trecuţi în „Vulgata”

latinească) au formă de imn, de cerere şi de mulţumire. Mulţi psalmi vorbesc de venirea Mântuitoru-

lui (deci anticipează Noul Testament), ca atare, aceştia din urmă nu sunt acceptaţi de evrei.

Publicând „Psaltirea în versuri”, mitropolitul Dosoftei a devenit un „Crono-Top”, realizând un

„act de întemeiere”, unic în literatura română, echivalând textele revelate ale „Psalmilor” într-o limbă

tânără, încă nemlădioasă, netrecută încă prin personalitatea creativă a genezei unei capodopere. A

făcut operă de pionierat, nu atât pentru poezia românească, cât, mai ales, pentru Biserica Ortodoxă

care, în misiunea sa de a răspândi adevărata credinţă, a iniţiat şi acţiunea de naţionalizare.

Lui Dosoftei, care este o „conştiinţă” intelectuală, în sensul modern al cuvântului, îi erau familia-

re nu numai poezia populară şi limba arhaică, în exprimarea locală şi dialectală – care era un mod cu-

rent de comunicare – dar el avea şi cunoştinţe de versificaţie şi exerciţiul normelor prozodice. În sen-

sul modern al cuvântului, acţiunea culturală a lui Dosoftei are valoarea unui experiment.

„Psaltirea” este socotită a fi o sinteză ideatică a celor 66 de cărţi (Vechiul Testament – 39, Noul Tes-

tament – 27) care alcătuiesc Biblia sau Sfânta Scriptură.

Revista Labirint

14

Alături de Udrişte Năsturel, Miron Costin, Nicolae Milescu, Stolnicul Constantin Cantacuzino ori Di-

mitrie Cantemir, Dosoftei, încearcă să răspândeacă cultura în rândul maselor, să generalizeze, chiar în

afara bisericii, preocupările spirituale.

În toţi psalmii săi, limbajul este utilizat în aşa fel încât orice om din popor să poată să relaţioneze

cât mai uşor cu Dumnezeu. Elementele divine sunt antropomorfizate. Însă două aspecte se cuvin

menţionate. Unul este că Dosoftei are reprezentări extrem de precise ale lucrurilor înfăţişate, fie ele

din ordinea naturală, fizică, fie din aceea morală. Pedepsele posedă la el de obicei o plastică din care

nu lipsesc amănuntele anatomice. În Psalmul 57, avem câteva pilde în acest sens. Dumnezeu e solici-

tat să-i certe pe păcătoşi. Însă cum? Să-i lovească „peste fălci”, frângându-le dinţii, să le ia puterea aşa

încât „să se slăbească din foale” şi „arcul să-şi tragă moale”, să li se scurgă toată vlaga, ca apa vărsată

în pământ. Acestea sunt de fapt adevărate chinuri.

Al doilea aspect este că geografia care furnizează poetului român elemente de comparaţie nu

este totdeauna aeea a Ţării Sfinte. Negrici a atras cu drept cuvânt atenţia că Palestina lui Dosoftei este

„bântuită de ierni scitice, de vifore nordice, acoperită de păduri întunecate, în care lucesc tăuri de apă

şi cutreieră bourii, cu munții plini de smârcuri şi râuri cu bulbane”. În Psalmul 49, făpturile biblice de

câmpie devin fiare silvestre, boii paşnici se prefac în zimbri, în vreme ce păsările înnegresc cerul. Can-

titativul joacă aici rolul pe care îl va juca mai târziu

în natura lui Sadoveanu. De altfel, un talent ieşit

din comun dovedeşte poetul în evocarea unor vi-

ziuni oribile şi terifiante, precum în Psalmul 77, în

care fiii lui Efraim sunt pedepsiţi.

Aşadar, toţi poeţii români recunosc în Dosoftei

„părintele poeziei româneşti”. El este un adevărat

deschizător de drumuri.

Cu timpul, au apărut autori care au scris psalmi

ce s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de temele

religioase şi au început să cuprindă în sfera lor di-

verse motive şi teme de discuţie, prezente în

vieţile lor, dar care sunt valabile, unele dintre ele,

chiar şi până în zilele de astăzi.

Unul dintre aceşti poeţi este Lucian Blaga, este

considerat a fi „primul poet român care reuşeşte

să sincronizeze în mod definitiv formele poetice

româneşti cu cele europene”. După cum se cu-

noaşte, într-un arc de timp foarte scurt apăruseră

futurismul (1909), expresionismul (1910) şi dada-

ismul (1916), adică tot ce a dat secolul mai inci-

tant în materie de noutate în artă.

Psalmul lui Lucian Blaga are strânsă legătură cu

Dumnezeu, dar în el găsim şi alte teme. E desco-

perit un „eu” nou, care se raportează la „voi”, la

colectivitate sau alteori, la un „alter-ego” ideali-

zat, un fel de divinitate impersonală, ca în „Psalmii

arghezieni”. Dublul divinizat este abordat treptat

cu alte mijloace, mai întâi ca obiect ludic: ”Când

eram copil mă jucam cu tine/ şi-n închipuire te

desfăceam cum desfaci o jucărie”. Poetul se referă

la vârsta la care cuvântul era folosit fără comple-

xe, desfăcut ca un mecanism; o vârstă a jocului cu

cuvântul se poate repera în „Poemele luminii” chi-

Revista Labirint

15

ar, unde cuvântul coincide cu lumea şi o creează prin simpla rostire („Şi dat-a un semn Nepătrunsul:

<<Să fie lumină!>> - <<lumina>>”). Apoi, divinitatea-cuvânt, ca şi eul identic cu sine, este pierdută într

-un soi de panteism sinonim cu sălbăticia: „te-am pierdut pentru totdeauna/ în țărână, în foc, în văz-

duh şi în ape”. Un sentiment din cale afară de dureros devine bănuiala că divinitatea e în esenţă

„mută”, identică sieşi, situată în afara procesului semnificării prin cuvânt: „Eşti mută, neclintita identi-

tate/ nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea”. Presupunerea că divinitatea ar fi un simplu sunet, nu

cuvânt, o scoate pe aceasta în afara procesului semnificării, în afara evocării, a numirii. Fiinţa umană

îşi descoperă aici singularitatea şi închiderea în cuvânt. Cuvântul rostit devine tragic şi inutil, este sino-

nim cu moartea, cu „descoperirea”. Divinitatea nu este cuvânt şi nu are nevoie de cuvânt. Lepădarea

de cuvânt este şi ea tragică, echivalând cu dezbrăcarea de trup, în mijlocul unei dumnezeiri care nu

este decât absenţă totală: „În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup/ ca de o haină pe care-o

laşi în drum”. Să se observe ce lungă cale a străbătut poetul de la „Dați-mi un trup, voi munților!”, un-

de trupul are valoare supremă, până aici, unde cuvântul, ca şi tru-

pul, sunt două absenţe ale divinităţii, adică ale sensului. Ca şi trupul

de carne şi sânge, cuvântul este efemer, nu are nucleu stabil, nici

conceptual, nici moral. Poezia de faţă este un psalm profund şi tra-

gic, un monolog al inutilităţii fiinţei întru cuvânt.

Pe lângă Blaga, un alt autor care a scris psalmi a fost Alexandru

Macedonski, el fiind printre primii reprezentanţi ai psalmilor mo-

derni. El este întâiul la noi care socoteşte că „logica poeziei este însuşi absurdul”, radical alta decât

logica limbajului uzual sau a prozei şi anunţă în „poezia viitorului” predominanţa „muzicii şi a imagi-

nii”, cu alte cuvinte, a formei.

Dincolo de aspectele controversate ale unei opere inegale, risipite în multe direcţii şi orientări, Tu-

dor Vianu remarcă faptul că „originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepțiilor şi atitudinii lui,

farmecul cântecului său, când jubilând de bucurie, când dulce şi melancolic, forța şi fecunditatea ima-

ginației sale, armonia savantă a lirei pe care o înstrună, nenumăratele-i inițiative poetice care şi-au

găsit atâți imitatori şi continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul dintre cei mai mari poeți ai

literaturii române”.

Unsprezece la număr, psalmii moderni ai lui Macedonski vădesc inima înfrântă a „penitentului”, care

înţelege efemeritatea acestei vieţi: „Oh! Doamne...”, „Ţărână”, „Iertare”, „Duşmanii”, „Zburam”, „Şi-

au zis...”, „Cât am trudit...”, „Eram...”, N-am în ceruri”, „Doamne, toate...”, „M-am uitat”, fiind incluşi

în volumul „Excelsior” (1895).

Revista Labirint

16

Psalmii sunt rugă şi cânt. Ei înalţă sufletul poetului

„spre-o înaltă şi tainică slavă”. Momentul este

vădit prearghezian, căci de aici începe drama cu-

noaşterii psalmistului, „pendularea între credință

şi tăgadă”, nevoia disperată de certitudine, întâl-

nită la Arghezi: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Es-

te!”.

Temele psalmilor moderni ai lui Macedonski sunt

următoarele: „Oh! Doamne...” este un psalm pe

tema împietririi lăuntrice provocate de răcirea

iubirii sale faţă de Dumnezeu: „Rămân ca marmu-

ra de rece...”. Acesta îl determină să mediteze pe

tema fortuna labilis şi să-şi exprime tristeţea.

„Ţărână” continuă meditaţia pe tema fortuna labi-

lis, parafrazând cu un verset din Ecleziastul,

„Nimicnicia nimicniciilor, toate sunt nimicnicii!”.

Moartea este aceeaşi pentru păgâni şi filozofi,

poeţi şi despoţi. „Iertare” are ca temă smerenia

celui care reuneşte („M-am îndoit de-a ta putere/

Am râs de sfintele mistere”), dar care deşi a decă-

zut („Sunt ticălosul peste care/ Dacă se lasă o-

ntristare/ De toți se crede prigonit”), nu a fost pă-

răsit de Dumnezeu („Dar Doamne, nu m-ai pără-

sit”). „Duşmanii” este o parafrazare a proverbului

care spune „Pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă

să trăieşti”. „Zburam” compară viaţa de înger

când suntem copii, cu viaţa impură pe care o do-

bândim după ce creştem şi începem să facem pă-

cate. „Şi-au zis” are în centru patimile şi moartea

lui Isus şi biruinţa lui Dumnezeu, într-o lume plină

de păcat, de a mântui poporul. „Eram” este un

moment de bucurie trăit ca emir, ca prinţ al poezi-

ei, care este urmat de căderea în durere. „N-am în

ceruri” este momentul de deznădejde şi durere

din clipa în care vine încercarea: „Am pierdut ori-

ce putere/ Nimicită de durere/ Însă viața nu-mi

blestem/ Şi nici moartea nu mi-o chem.”

„Doamne, toate...” este renunţarea definitivă la

voia proprie. Poetul a înţeles că sensul vieţii este integrarea în voinţa lui Dumnezeu, deoarece El este

Atotştiutor şi Atotputernic. „M-am uitat” este o meditaţie pe tema fortuna labilis şi are ca scop să dea

o învăţătură morală: „Fiți, trăiți, dar nu doriți!”.

Însă, dintre toţi, cel mai important autor al psalmului modern este categoric Tudor Arghezi. Por-

nind de la cei 150 de psalmi biblici atribuiţi regelui David, Arghezi compune o serie de „psalmi” a căror

substanţă filozofică se hrăneşte din condiţia solitară, ca fiinţă gânditoare, a omului pe pământ.

Psalmul „Aş putea vecia cu tovărăşie” cuprinde o metafizică a revoltei prin care omul pretinde eli-

Revista Labirint

17

berarea de moarte prin cuvântul său, revendicând accesul la vecie. Poetul refuză identitatea harului

creator cu existenţa divinităţii prin negaţii violente sfidătoare („Vreau să pier în beznă şi în putregai,/

Ne-a cecat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă desmierdai/ Şi că-n mine însuți tu vei fi

trăi.”).

În psalmul „Sânt vinovat că am râvnit”, poetul se izbeşte de zidul de ceaţă al nefiinţei, de interdicţia

fundamentală: „Dar eu râvnind în taină la bunurile tale,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate”.

Tonul de revoltă este înlocuit în cel de-al treilea psalm, „Tare sânt singur, Doamne, şi pieziş!”, cu

lamentoul cauzat de absenţa divinităţii. Dumnezeu rămâne ascuns, mut în faţa omului alungat din

edenul primordial şi uitat.

Dorinţa comunicării, aşteptarea, veghea, speranţa, toate duc la neant. Răzvrătirea sau umilinţa

sfârşesc în eşec. Psalmul „Când m-ai făcut, mi-ai spus: de-acum, trăieşte!”, poate încheia mica psaltire

argheziană cu o ultimă revoltă: aceea provocată de revelaţia atroce că sursa morţii se află în însăşi na-

tura vieţii.

Se consideră că, pe bună dreptate, tema cunoaşterii ocupă locul principal în meditaţia lirică arghe-

ziană, poetul fiind fascinat de mirajul absolutului: „Ca toți marii poeți, Arghezi îşi pune întrebările fun-

damentale ale condiției umane, meditează la locul omului în univers, la posibilitățile de cunoaştere şi

la limitele acestor posibilități, la destinul omului pe coordonatele de timp şi spațiu la care se raportea-

ză existența sa. El ajunge la aspirația spre absolut, spre metafizic, nu pe calea culturii filosofice, ca

Eminesu sau Blaga, ci printr-o capacitate de intuiție ieşită din comun, ce-i conferă un loc unic în poezia

românească şi poate şi în cea universală.”

Arghezi este un poet al percepţiei materiale, şi din acest unghi de vedere poezia sa de meditaţie

conţine un paradox: psalmistul vrea să cunoască divinitatea prin contact direct, să audă („Vreau să

vorbeşti cu robul tău mai des”), să pipăie. Nevoia certitudinii materiale, printr-un gest de cunoaştere

senzorială, vine în contradicţie cu însăşi esenţa, abstractă şi metafizică, a ideii de absolut.

Astfel, pornind de la Cartea Psalmilor până la autori de psalmi moderni, putem observa dezvoltarea literaturii. În opinia mea, după cum am aflat ce înseamnă şi din punct de vedere etimologic, psalmii vor fi întotdeauna scrişi pentru a ne ţine aproape de Dumnezeu, pentru a-i aduce laudă şi cinste şi pentru a-I transmite gloria eternă. Deoarece omul a fost şi va fi întotdeauna în comuniune cu El. Nu contează neapărat graiul în care sunt scrişi, motivul lor, temele abordate, Divinitatea apare mereu în mijlocul lor, fiindcă noi ne vom pune întotdeauna întrebări legate de propria noastră existenţă sau despre ce s-a întâmplat în trecut. Psalmii sunt o metodă artistică de exprimare comună a omului, iar

Revista Labirint

18

datorită lor, limbile şi cultura s-au dezvoltat pas cu pas, de la „Psaltirea” lui Dosoftei până la „Psalmii” lui Arghezi şi aşa mai departe.

N-am în ceruri nicio stea...

Soarta mea e soartă rea,

Am pierdut orice credinţă

Înecată-n suferinţă,

Am pierdut orice putere

Nimicită de durere

Dar...

Doamne, tu nu m-ai părăsit!

Revista Labirint

19

Bibliografie:

Ediții folosite:

1. ”Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament”, Editura World Wide Printing, Duncanville – Texas, ”The Bible League”

2. Arghezi, Tudor, ”Poezii”, Editura Minerva, 1998, Bucureşti 3. Macedonski, Alexandru, ”Poezii – Excelsior”, Editura Gălăţeni, 1999, Cluj

Bibliografie critică:

1. Sescu, Petru, ”Introducere în Sfânta Scriptură”, Editura Sapienţia, 2011, Iaşi 2. Manolescu, Nicolae, ”Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură”, Editura Para-

lela 45, 2008, Piteşti 3. Dosoftei, ”Psaltirea în versuri”, Editura Pagini Alese, Gramar, 2004, Bucureşti – critică 4. Mincu, Marin, ”Texte comentate – Lyceum – Antologie, tabel cronologic, prefaţă şi comentarii

de Marin Mincu – Lucian Blaga, poezii”, Editura Albatros, 1983, Bucureşti 5. Fircan, Florin; Popa, Constantin M., ”Arghezi”, Editura Macedonski, 1993, Craiova

Bibliografie electronică:

1. http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/macedonski-intre-rondeluri-si-psalmi 2. http://www.autorii.com/scriitori/alexandru-macedonski/psalmii-moderni-ai-lui-

macedonski.php

http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/macedonski-intre-rondeluri-si-psalmi

http://www.autorii.com/scriitori/alexandru-macedonski/psalmii-moderni-ai-lui-macedonski.php

http://www.autorii.com/scriitori/alexandru-macedonski/psalmii-moderni-ai-lui-macedonski.php

Revista Labirint

20

Războiul la Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu

Prima conflagraţie mondială, prin bogatul

ei conţinut, cu infinite ramificaţii de ordin social şi

sufletesc, a atras în mod deosebit atenţia multor

scriitori ce au valorificat literar mai departe tema

războiului.

Au fost scrise o sumedenie de romane ca-

re abordează Primul Război Mondial, respectiv

chinurile, obsesiile, nedreptăţile şi sechelele sur-

venite în urma unui astfel de conflict armat ce a

reuşit să zguduie şi să marcheze o lume întreagă şi

care încă mai are ecouri perceptibile în ziua de

astăzi.

De la romanul “Le Feu” (Focul), de Henri

Barbusse, până la romanul „Ultima noapte de dra-

goste, întâia noapte de război”, mulţi scriitori au

simţit nevoia să zugrăvească, pe cât posibil, at-

mosfera acestui război.

Prima conflagraţie mondială, înglobând

milioane de suflete, desfăşurându-se pe un spaţiu

vast, a reuşit să propulseze senzaţia de dezordine,

de absurd, de haos, atât la nivel colectiv, cât şi la

nivel individual.

Soldatul se simte ca o piesă dintr-un imens

puzzle, ca o rotiţă în marea maşinărie a războiului,

ca un singur instrument într-o întreagă simfonie a

durerii, fără a-şi putea lămuri rostul ordinelor pe

care le execută.

Problema popoarelor desprinse în acea perioadă din marile imperii multinaţionale, problema

Primului Război Mondial, care a avut un caracter imperialist, a fost amplă. Intrarea în război a Români-

ei de partea Antantei, intrare asigurată şi propusă insistent de către Ferdinand I, a fost determinată

de dorinţa unităţii naţionale.

Toţi scriitorii care au abordat tema aceasta au surprins pe de o parte, atitudinea determinată

de cauza dreaptă urmărită de armata română, pe de altă parte, caracteristicile derulării globale a con-

flagraţiei.

Jurnalul de front al lui Ştefan Gheorghidiu se încadrează în seria de romane din literatura uni-

versală scrise pe tema războiului. Camil Petrescu este conştient de proza de război, amplă şi deja fruc-

tificată, apărută până la perioada de elaborare a primului său roman.

Am putea considera mai apropiat de jurnalul de front camilpetrescian romanul „Pădurea Spân-

zuraţilor”, iar asemănările, ca şi deosebirile dintre cele două romane sunt evidente.

De Mihnea Mironescu

Clasa a-XII-a A

În „Pădurea Spânzuraţilor”, starea popoarelor din cadrul imperiului Austro-Ungar şi reflexul

situaţiei lor în conştiinţa acestor neamuri, trimise să lupte împotriva naţiunii din care făceau parte,

Revista Labirint

21

constituie însuşi conflictul, nucleul romanului.

Reacţiile sufleteşti, psihologice din „Pădurea Spânzuraţilor” sunt provocate de o serie de fapte

exacte, reale, axându-se pe chestiunea alegerii unei poziţii morale şi sociale, în alternativa dintre dato-

ria convenţională şi datoria naţională autentică, intrinsecă. La Camil Petrescu, evenimentele au un

ecou cu totul diferit în starea personajului, declanşând un zbucium interior, un conflict lăuntric în ra-

portarea realităţii la conceptele filozofice ale intelectualului, stârnit să trăiască o experienţă de viaţă

definitorie pentru un om, dar în care el, intelectualul, rămâne fidel principiilor sale.

În „Pădurea Spânzuraţilor”, întreaga investigaţie analitică se focalizează pe pregătirea momen-

tului dezertării şi se oferă, de asemenea, destul spaţiu judecării şi executării personajului principal,

Apostol Bologa. În romanul lui Camil Petrescu, actul dezertării nu există. Ştefan Gheorghidiu face alu-

zii la posibilitatea dezertării, posibilitate ce nu naşte dintr-un imbold de revoltă, de răzmeriţă împotri-

va războiului în sine, ci se leagă doar de dorinţa de a-şi vedea soţia la Câmpulung şi de a se convinge

asupra fidelităţii acesteia.

Dezertarea nu duce la

absolvirea eroului de absurdita-

tea, de inutilitatea războiului, ci

ea se sfârşeşte tragic, ca o tăga-

dă individuală secată de şanse

de reuşită, atât pentru conştiinţa

sa, cât şi pentru integritatea fizi-

că a individului, căci nu schimbă

în niciun fel drama pe care a trăit

-o şi pe care alţii continuă să o

trăiască.

De altfel, dezertarea este

un motiv des întâlnit în operele

inspirate din Primul Război Mon-

dial. În romane precum „Trei sol-

daţi” de Dos Passos sau „Adio,

arme” de Ernest Hemingway,

actul dezertării este descris amă-

nunţit şi se insistă asupra acestei

situaţii a personajului principal.

Deşi ambele romane gra-

vitează în jurul aceluiaşi subiect,

ele se diferenţiază prin alte pro-

bleme abordate. În „Ultima

noapte de dragoste, întâia noap-

te de război”, prima parte a ro-

manului este centrată pe proble-

ma incertitudinii matrimoniale a

personajului Ştefan Gheorghidiu,

un intelectual dominat de un

acut simţ al lucidităţii, în această

primă parte fiind prezentată iu-

birea, un mijloc al atingerii abso-

lutului, care începe să se năruie

din cauza banului şi a denaturării

ce vine odată cu acesta.

În „Pădurea Spânzu-

raţilor”, pe lângă tema belică,

Rebreanu prezintă drama inte-

lectualului care, în condiţiile stă-

pânirii Imperiului Austro-Ungar,

este silit să lupte sub steag stră-

in, lucru ce îi provoacă un zbu-

cium sufletesc legat de criza

identităţii naţionale.

În ambele romane, dra-

ma războiului este văzută prin

prisma celor doi eroi, ambii de

factură intelectuală. Ştefan

Gheorghidiu şi Apostol Bologa

posedă o condiţie anume care,

spre deosebire de ceilalţi cama-

razi, îi ajută să înţeleagă cu ade-

vărat inutilitatea şi absurdul

acestui război. Ambii intelectuali,

puşi în faţa absurdului de acest

tip, se comportă şi reacţionează

diferit. În timp ce Gheorghidiu

urmează întocmai ordinele şi îşi

exprimă sentimentul de dezgust

faţă de profitorii de război şi de

eşecul obţinerii unei permisii,

Bologa încearcă, de două ori

chiar, să dezerteze, acesta fiind

răspunsul lui la frustrarea stârni-

tă de război.

Revista Labirint

22

Un alt lucru ce îi deosebeşte pe aceşti doi eroi este motivul înrolării în armată. Problema

aceasta se pune şi la alte personaje din literatura română şi cea universală: Hans Castorp din

“Muntele vrăjit” de Thomas Mann se angajează din solidaritate şi dintr-un sentiment al demnităţii,

iar aceleaşi sentimente se regăsesc şi la Radu Comşa din „Întunecare”. Apostol Bologa se înrolează

din orgoliu şi ambiţie. La Frederic Henry din „Adio, arme” este vorba tot de un imbold tineresc, dar

acela de a explora, de a cunoaşte lumea, iar Ştefan Gheorghidiu simte că este datoria lui de intelec-

tual să nu lipsească de la o astfel de experienţă a umanităţii.

După trecerea prin suferinţele războiului, intelectualul trage concluzia necesară respingerii

războiului ca eveniment, a evitării unei soluţii sângeroase în rezolvarea conflictelor între state şi chi-

ar între indivizi.

Pe timp de război, foarte mulţi oameni căutau acelaşi lucru, fiecare dorea să realizeze pacea

necesară lumii, fiecare dintre ei au fost motivaţi să lupte de dorinţa pentru dreptate şi pace, dar se

pare că toţi aceşti oameni au avut felurite înţelesuri asupra dreptăţii. Unii s-au zbătut pentru drepta-

tea înţeleasă de ei, alţii pentru forma lor de dreptate. Toţi au fost oameni ce s-au văzut nevoiţi să

înfăptuiască răzbunarea în numele dreptăţii, iar dacă cineva ajunge să confunde răzbunarea cu ade-

vărata dreptate, o astfel de dreptate va duce numai la mai multe răzbunări şi va reuşi în final doar să

perpetueze un cerc vicios de ură. Din păcate, momentan, într-o oarecare măsură, se pare că trăim

într-un astfel de cerc.

Acestea fiind spuse, este războiul o experiență definitorie pentru om, îl definește pe acesta

în raport cu lumea?

Muzica Otiliei

Citind integral romanul “Enigma Otiliei” al

lui George Călinescu, ne este aproape imposibil să

trecem cu vederea numeroasele referinţe şi apre-

cieri cu privire la stilul architectural al caselor din

Bucureştiul interbelic şi la bucăţile muzicale cânta-

te de Otilia la pian. Astfel, Călinescu poate fi consi-

derat, negreşit, un adevărat erudit, posedând o

cantitate uluitoare de informaţii din mai toate ca-

tegoriile culturale, cu precădere cele ce vizează

arhitectura şi muzica clasică.

Aflăm pe parcursul desfăşurării acţiunii

De Mihnea Mironescu

Clasa a-XII-a A

Revista Labirint

23

romanului că Otilia este o eminentă studentă la Conservator, lucru ştiut de majoritatea personajelor.

Ea, având un caracter cu totul tainic, misterios, enigmatic, îşi exprimă sentimentele şi trăirile şi prin

intermediul instrumentului muzical studiat: pianul.

La scurt timp după cunoaşterea lui Felix, Otilia îi cântă acestuia, într-o succesiune rapidă, două

bucăţi muzicale clasice, prima de factură romantică, a doua de natură gravă, demnă.

Prima bucată, cea romantică, este “Chanson russe” de Igor Stravinsky, această bucată fiind

iniţial aria unui personaj din opera “Mavra” a aceluiaşi compozitor, transcrisă ulterior pentru pian. Du-

pă o scurtă pauză, trece la a doua piesă, “Rapsodia ungară” de Franz Liszt, interpretând cu multă vi-

goare partea gravă de început a piesei, oprindu-se apoi în mijlocul acesteia, simţind nevoia subită de a

alerga afară prin curte.

Această succesiune muzicală sugerează nestatornicia Otiliei; astfel, remarcăm faptul că aceas-

ta nu poate sta îndelung concentrată pe un singur lucru, plictisindu-se repede şi simţind nevoia de noi

experienţe.

Următoarea reprezentaţie artistică din re-

pertoriul Otiliei se datorează unor aluzii înţepă-

toare ale Aglaei făcute pe seama relaţiei obscure

dintre Otilia şi Pascalopol. Otilia, drept răspuns la

acele aluzii cu care probabil se şi obişnuise, urcă în

camera cu pianul şi interpretează “Vals în do diez

minor” de Chopin, această piesă dovedindu-se a fi

un omagiu muzical adus lui Pascalopol pentru toa-

te lucrurile pe care acesta se vede nevoit să le în-

dure din partea disfuncţionalei familii Tulea.

Observăm că atunci când Felix, dintr-o por-

nire orgolioasă, îi interzice Otiliei să-l mai primeas-

că pe Pascalopol, Otilia nu se mai atinge de pian şi

capătă o comportare stranie, catatonică.

Până la urmă, Felix cedează şi Pascalopol

îşi începe din nou vizitele, spre bucuria Otiliei care

concertează două zile în şir. După întoarcerea Oti-

liei de la Paris, sejur făcut în compania lui Pascalo-

pol, aceasta interpretează “Folies d'Espagnol” de

Arcangelo Corelli, Felix trezindu-se din somn la

auzul acestei bucăţi muzicale executate cu măies-

trie, dându-şi astfel seama că Otilia s-a întors.

Ultimul lucru cântat de Otilia în roman es-

te piesa intitulată “Chant sans paroles” de Piotr

Ilici Ceaikovski, după însănătoşirea lui Costache în

urma atacului de apoplexie.

După moartea lui moş Costache, survenită

la scurt timp după atacul de apoplexie, Otilia îi

lasă Aurichii lucrul ei cel mai de preţ, pianul, mult

râvnit de Aurica. Acest gest are o dublă valenţă:

este un gest nobil, dăruind pianul Aurichii pentru

a dovedi că nu are ranchiună faţă de familia Tulea

sau este un gest cathartic, pentru a scăpa de acest

trecut din strada Antim.

Otilia nu este singurul personaj care mani-

festă interes faţă de muzică. Şi Pascalopol iubeşte

muzica clasică. Afinitatea moşierului faţă de muzi-

că este surprinsă de două ori pe parcursul roma-

nului: la moşie, când Felix observă un flaut şi află

de la Pascalopol că mai cântă arareori şi atunci

când Felix îl surprinde pe Pascalopol la el acasă

cântând la flaut selecţii din compoziţiile lui Mozart

Revista Labirint

24

pentru flaut.

Până şi Titi, ce dă dovezi serioase de retard mintal, se apucă de vioară după ce mult timp o lă-

sase să se prăfuiască, enervându-se atunci că nu putea interpreta decât lucruri elementare.

După ceva timp, acesta se apucă asiduu de vioară, probabil la imboldurile materne ale Aglaei,

însă nu are pic de talent şi, deşi exersează neîncetat, umple casa numai de note leneşe, false. Cineva îl

îndrumase pe drumul încet, dar sigur al studiilor pentru vioară de Sitt şi Klenck (violonişti pedagogi cu

metode şi studii pentru elevi), menite să dezvolte armonios, însă Titi se plictiseşte repede de acestea,

recurgând la muzica după ureche, aidoma lăutarilor vremii.

Pentru a întări cele spuse, redăm un citat memorabil din roman referitor la situaţia muzicală a

lui Titi: “Titi era înconjurat de atâta simpatie geloasă din partea mame-sei şi surorilor, încât, dacă pro-

gresul lui ar fi fost în dependenţă numai de asta, ar fi ajuns în curând un Paganini”.

Acest contrast caustic dintre Titi, un violonist închipuit şi Nicolo Paganini, cel mai mare violo-

nist al tuturor timpurilor, este pur şi simplu ilar.

În concluzie, George Călinescu reușește să confere personajelor sale mai sus analizate o doză

mai mare sau mai mică de pasiune pentru muzică, iar dintre toți, Otilia răsună puternic și clar ca fi-

ind un adevărat artist.

I. L. Caragiale a fost un dramaturg, nuve-

list, pamfletar, poet, scriitor, ziarist român. Criticii

literari îl consideră cel mai important dramaturg

român. Este unul dintre marii clasici ai literaturii

române. A fost interesat încă din copilărie de tea-

tru, datorită influenţei familiei.

Una dintre cele mai importante opere ale

sale se intitulează “Momente şi schiţe”, fiind foar-

te apreciată de criticii literari, defectele ironizate

în această operă fiind valabile în toate perioadele

istorice. De fapt, “Momente şi schiţe” are în com-

ponenţă mai multe texte de dimensiuni reduse,

care se încadrează în specia literară a schiţei.

La apariţia acestora, George Ranetti exclama

“Monumente, maestre, nu momente”, indiscuta-

bil aceste scurte opere având o reală valoare, de-

venind repere literare pentru ceea ce miticii şi

moftangiii reuşesc să creeze în lumea contempo-

rană autorului, o lume veşnic valabilă.

Aceeaşi lume colorată este prezentată în

comedii, mahalaua bucureşteană (în “O noapte

furtunoasă”, “Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”,

“D’ale carnavalului”), dar şi lumea protipendadei,

ca în “O scrisoare pierdută”. Practic, personajele

circulă, doar că au nume diferite: celebrul cuplu

Farfuridi – Brânzovenescu are un corespondent în

Forme ale ironiei în “Momente şi schiţe” de I.L. Caragiale De Anonim

Revista Labirint

25

proză – cuplul Smotocea şi Co-

tocea sau Lache şi Mache. Ga-

leria de Vete, Miţe, Ziţe popu-

lează atât lumea comediilor,

cât şi a schiţelor, parveniţii sunt

omniprezeţi. Şi nu trebuie să

uităm de figura emblematică a

lui Caragiale, celebrul Mitică,

bucureşteanul “par excelence”.

Am putea îndrăzni să spunem

că toate personajele lui Caragi-

ale se dovedesc a fi nişte Mitici,

la diferite niveluri de interpre-

tare.

Viziunea asupra reali-

tăţii sociale a perioadei în care

a trăit este o combinaţie de

comic şi tragic, însuşi autorul

afirmând “Văd enorm şi simt

monstruos”. Caragiale este

conştient că trăieşte într-o soci-

etate plină de atâtea defecte

umane, pe care simte nevoia să

le îndrepte. De multe ori si-

tuaţiile, în esenţa lor, sunt tra-

gice (adulterul, corupţia, parve-

nirea etc), dar Caragiale are

geniul de a le transforma în

reale momente comice. Re-

simţim însă ironia usturătoare,

pentru că autorul nu poate to-

lera aceste moravuri, aceste

defecte şi încearcă să le îndrep-

te prin râs.

Tipul uman al parveni-

tului, de exemplu, beneficiază

din plin de ironie, realizată prin

contrastul dintre esenţă şi apa-

renţă: se utilizează etimologii

populare (cuvintele rostite de

personaje sunt modificate în

mod intenţionat de autor, cu scopul de a ironiza

dorinţa parveniţilor de a părea superiori condiţiei

lor reale), ajungându-se la celebrele expresii scro-

fuloşi la datorie (cum ar putea fi altfel Ghiţă Pris-

tanda?) sau box populi, box dei (că doar Rică Ven-

turiano este într-un continuu box verbal şi politic

cu adversarii săi). Enumerăm şi jargonul, utilizat

de protagonişti cu acelaşi scop, deşi, cu siguranţă

nu toate damele sunt madame şi nici toţi conii

mousieu. Dar, pardon de expresie, mai găsim şi

printre aceste personaje câte o damă bună, pre-

cum coana Joiţica, stimabila doamnă Trahanache.

Exemple de personaje corespunzătoare

acestei categorii mai sunt şi stăpâna căţelului

Revista Labirint

26

Bubico, din textul omonim, membrii familiei Georgescu din schiţa “Tren de plăcere”, Trahanache

din textul “O scrisoare pierdută” sau Jupân Dumitrache din “O noapte furtunoasă”, iar lista poate

continua, de ce nu, cu toate personajele din comedii şi schiţe.

Nici demagogul (politicianul care face promisiuni irealizabile în perioada alegerilor) nu sca-

pă de ironie, model fiind personajul Nae Caţavencu, din opera “O scrisoare pierdută”. Acesta este

capabil să şantajeze pe oricine pentru a obţine mandatul de deputat. Din tabăra politică adversă

se remarcă Dandanache, un demagog care dă dovadă de prostie şi chiar dezinteres (adoarme),

deşi obţinerea mandatului de deputat nu-i displace. Cei doi, ca şi Farfuridi, se remarcă prin beția

de cuvinte, unul, Caţavencu îşi proslăveşte țărişoara, altul, Agamiţă, nu spune nimic în zeci de cu-

vinte, dar e gata să plece iar, pac, la Războiu, dacă se mai iveşte vreo ocazie să mai apuce vreo

funcţie, iar Farfuridi ne lasă fără cuvinte, prin afirmaţii-

le “convingătoare” şi pline de non-sens “Ori să se revi-

zuiască, primesc dar să nu se schimbe nimica, ori să nu

se reviziuască, primesc, dar să se schimbe pe ici pe co-

lo, şi anume în punctele esenţiale”. Convinşi, rostim cu

toţii “A zis!”

Imoralitatea în familie este şi ea condamnată

de ilustrul dramaturg prin intermediul unor personaje

precum doamna Georgescu din “Tren de plăcere”, Ve-

ta din “O noapte furtunoasă” sau Zoe din “O scrisoare pierdută”.

Ironia constă şi în modul de a rezolva problemele: personajele gafează, de cele mai multe

ori atunci când sunt puse în situaţia de a ascunde faptele pe care le comit: doamna Georgescu,

care îşi imbracă fiul în hainele locotenentului Mişu sau Zoe Trahanache, care pierde scrisoarea de

amor primită de la Tipătescu. Numele sunt semnificative pentru fiecare tip de personaj, dar ne

vom opri doar asupra triunghiului conjugal, de cele mai multe ori construit după aceeaşi schemă.

Soţii sunt bătrâni, sau cel puţin, mult mai în vârstă decât soţiile, iar acest lucru este marcat

în nume prin sufixul ache, sufix vechi în limbă, ceea ce sugerează tocmai bătrâneţea: Trahanache,

Revista Labirint

27

Dumitrache, Mialache. La polul opus sunt amanţii. Fie numele lor este marcat cu un sufix nou în lim-

bă, ceea ce sugerează tinereţea – escu – Tipătescu, fie este scurt, un diminutiv, ca în cazul lui Mişu. În

Tren de plăcere, situaţia este cu atât mai amuzantă, cu cât numele soţului şi al amantului au aceeaşi

bază – Mihai, dar se află la poli opuşi ca vârstă, marcată prin derivare progresivă sau regresivă

(Mialache – Mişu). Oare ce va alege doamna Georgescu? Desigur, menuetul cântat de locotenent.

Cu siguranţă comicul de situaţie, de nume, de caracter, de limbaj ar putea fi prezentat pe pa-

gini întregi. Am intenţionat doar o selecţie a unor personaje, situaţii, fapte de limbă, tipologii, care să

demonstreze că I. L. Caragiale reuşeşte să creeze personaje şi întâmplări viabile, care definesc natura

umană cu toate defectele ei. Ironia a fost mijlocul prin care autorul ne-a atras atenţia asupra pericole-

lor din societate şi din noi. Iar lumea actuală este încă a lui Caragiale. Nu mă credeţi? Deschideţi tele-

vizorul, sau doar uitaţi-vă în dreapta şi în stânga. Un Caţavencu încearcă să ne convingă, iar noi, ca un

cetăţean turmentat, îl credem, un Rică Venturiano ne umple pagini de ziar, o Zoe trage nişte sfori, un

Goe se dă în spectacol, câte o scrisoare se mai pierde şi ajută la crearea unor emisiuni de scandal. Iar

noi, la fel de ipocriţi ca şi Tipătescu, ne lamentăm “Ce lume, ce lume, ce lume!”.

Tradiţionalismul şi Modernismul în perioada interbelică De Andrei Crişan

Clasa a-XII-a B

„Lirica interbelică se

constituie într-o perioadă

de mare diversitate, atât în

ceea ce priveşte temele şi

motivele poetice abordate,

cât şi în privinţa limbajului

şi a noutăţii unor formule

estetice.”

Limba și literatura română - Manual

pentru clasa a-XII-a, Adrian

Costache, Florin Ioniță, M.N.Lascăr,

Adrian Săvoiu, Editura Art, Pagina 5

Această perioadă este considerată epoca de aur a litera-turii române, după înfăptuirea unităţii naţionale în 1918, carac-terizată de dezvoltarea romanului. Astfel, ne putem bucura de operele lui Liviu Rebreanu: „Răscoala” (operă puternic influ-enţată de evenimentele politice recente, anume revolta ţără-nească de la 1907), „Pădurea Spânzuraților” (inspirată din Par-ticiparea României la Primul Război Mondial). Tot în aceeaşi ordine de idei, putem observa începuturile romanului modern la autori precum Hortensia Papadat Bengescu („Concert din muzică de Bach”), Camil Petrescu („Ultima noapte de dragos-te, întâia noapte de război”). Tot în această perioadă, remar-căm o personalitate complexă a literaturii româneşti, George Călinescu, un romancier, poet, dramaturg, jurnalist, eseist, istoric şi critic literar. Cei mai importanţi autori ai acestei peri-oade sunt: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Ion Bar-bu şi George Bacovia. Cu toţii au avut o contribuţie majoră la

Revista Labirint

28

“Tradiţionalismul interbelic nu se deosebeşte până la respingere de modernism”

Nicolae Manolescu

literatura română, devenind puncte de referinţă ale acesteia, dar un lucru care ar trebui menţionat ar fi contribuţia lui Tudor Arghezi. Acesta revoluţionează poezia la 50 de ani după Eminescu, creând noi baze pentru poezia modernă, fiind completat de Lucian Blaga, care conferă poeziei sale o încărcătură filosofică. Perioada interbelică anunţă o sincronizare a poeziei româneşti cu poezia europeană, aspect co-mentat de Eugen Lovinescu, acesta formulând teoria sincronismului.

Teoria sincronismului porneşte de la premisa că literatura unui popor trebuie să se dezvolte simultan cu literaturile mai avansate, astfel încât să nu apară diferențe calitative majore. Eugen Lovi-nescu pleacă de la ideea că, aşteptându-se evoluția fondului până în momentul în care ar fi apt să împrumute o formă nouă, s-ar putea ca această evoluție să nu se producă niciodată.

Un exemplu de sincronism cu literatura universală este poetul Ion Barbu, reprezentant al poe-ziei ermetice, stil cultivat de francezul Stéphane Mallarmé , pe lângă mulţi alţii.

În aceeaşi ordine de idei, la Arghezi putem vorbi despre o poezie a „dramelor metafizice” şi o estetică a urâtului, cea din urmă avându-şi sursa în poezia baudelaireiană. Lucian Blaga dă operei sale o puternică încărcătură filosofică, încadrându-se în curentul expresionist al epocii.

În acelaşi timp, perioada interbelică conservă şi curentul mai vechi, tradiţionalismul, aducând şi două direcţii noi curentului, una dintre ele fiind cea a sensibilităţii metafizice, reprezentată de ope-ra lui Vasile Voiculescu, cea din urmă fiind o lirică a răzvrătirii, cu o exprimare aspră, prezentă în prin-cipal la Radu Gyr, Aron Cotruș.

Astfel, putem observa manifestarea a două curente literare predominante şi câteva derivate din acestea. Remarcăm modernismul şi tradiţionalismul, din primul derivând expresionismul, iar din cel din urmă, gândirismul ortodoxist. În jurul acestor două curente principale se dezvoltă diferite con-flicte, deoarece la nivel de concept, cele două se resping în totalitate, deşi au o serie de mijloace de realizare artistică în comun.

Consider că afirmaţia lui Nicolae Manolescu este perfect adevărată. Deşi cele două curente se resping din punctul de vedere al conceptelor, putem observa o legătură între operele reprezentative ale acestor două curente literare. Din rândul tradiţionaliştilor trebuie menţionaţi Ion Pillat şi Vasile Voiculescu. Ion Pillat (1891-1945) a început cu poeme caracterizate de un parnasianism ţipător, sub direcţia lui Alexandru Mace-donski. Volumul care l-a consacrat pe Ion Pillat ca poet original şi tradiţionalist este „Pe Argeş în sus”, nu foarte diferit de celelalte, dar mai condensat, iar printre operele sale celebre se numără „Aci sosi pe vremuri”, poezie inclusă în volumul anterior menţionat. Poezia aparţine tradiţionalismului prin idili-zarea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin tema timpului trecător (fugit irreparabile tempus).

Revista Labirint

29

„Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care

rămâne aceeaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului capătă un

reper existenţial foarte propriu şi cât se poate de concret; în egală măsură, ea e

trăită sub semnul tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă

pentru o întreagă comunitate umană”. Ovid Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale,

Bucureşti, Ed.Minerva, 1972

„Aci sosi pe vremuri” este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu repetabilitatea destinului uman.

Întregul discurs liric desemnează idilizarea trecutului, fapt resimţit încă din titlu. Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată; de asemenea, observăm mitizarea cadrului prin utili-zarea unor termeni nedefiniţi, anume „aci” şi „pe vremuri”. Se creează o punte temporală între pre-sent („aci”) şi trecut („pe vremuri”), care denotă rapiditatea trăirii, astfel anticipând idilizarea trecutu-lui, titlul devenind o reală cheie de lectură.

În text, elementele asociate casei sugerează trecerea timpului, dar şi idilizarea trecutului, anu-me, în incipit, există metafora „casa amintirii”, o metaforă bivalentă care pe de o parte, defineşte spaţiul mitic al strămoşilor sau un „loc al sacrei perechi, unde dintotdeauna, de pe vremuri, ca şi acum, sosesc cuplurile de îndrăgostiți pentru a da curs recunoscutei inițieri de misterul nunții”. (George Bacovia. Ruptură de utopia romantică)

În continuare, planul trecutului se deschide, acesta prezentând iubirea bunicilor, o iubire tre-cută şi măcinată de timp, păstrată doar de portrete („te vezi aievea în ştersele portrete”). Se prezintă conceptul de eternizare a individului prin iubire, concept dărâmat printr-o revenire bruscă la realitate („De mult e mort bunicul”) ce anunţă ideea versului final.

Versul final are valoare de laitmotiv, acesta conferind sunetului clopotului două valenţe, clopot de nuntă sau clopot de moarte, sintetizând întregul conţinut al poeziei într-o singură idee, anume ace-ea că timpul trece ireversibil, dar şi exprimând ciclicitatea existenţei umane.

Vasile Voiculescu este considerat un poet tradiţionalist în principal datorită primelor sale volume: „Poezii”, „Din țara zimbrului”, „Poeme cu îngeri”, „Pârgă”.

Ortodoxismul lui Vasile Voiculescu, de dată foarte veche, culminează în volumul „Pârgă”, vo-lum din care face parte şi opera „În Grădina Ghetsemani”. Odată cu acest volum, tematica religioasă începe să primeze, iar una dintre cele mai frecvente teme religioase este reprezentată de moartea şi suferinţa lui Iisus. Acesta este nucleul poeziei lui Vasile Voiculescu, sursa de inspiraţie concretă fiind pasajul biblic în care Iisus se roagă pe Muntele Măslinilor, după Cina cea de Taină.

În discursul liric supus comentării, Vasile Voiculescu sintetizează informaţii din toate cele patru Evanghelii, fiind un adevărat cunoscător al religiei. Discursul este structurat pe patru catrene descripti-ve care surprind atât natura umană a lui Iisus, cât şi pe cea divină.

Încă din titlu, încărcătura religioasă ne este dezvăluită dată fiind definiţia cuvântului „ghetsemani”, anume măslini. Iisus este asociat cu simbolul măslinilor, El fiind însăşi pacea pe pă-mânt.

Revista Labirint

30

Tema este reprezentată de suferinţa şi jertfirea lui Iisus, o temă tipică tradiţionalismului inter-belic, legându-se de viziunea despre lume a poetului, şi anume aceea că un sacrificiu a fost necesar, iar odată cu sacrificiul lui Iisus, ordinea universului nostru a fost zbuciumată, anticipând reîntoarcerea Sa ca fiind momentul în care ne vom redobândi ordinea de mult pierdută.

O poezie tradiţionalistă în adevăratul sens al cuvântului, făcând apel la surse de inspiraţie de natură religioasă, prezentând suferinţa lui Iisus contextualizată în societatea românească, fapt săvârşit prin utilizarea arhaismelor şi versificaţia canonică.

Din rândul moderniştilor, i-am ales pe Tudor Arghezi şi pe Ion Barbu.

„Valoarea poeziei argheziene stă în primul rând în adâncimea perspectivelor interioare.”

Istoria literaturii romane – compendiu, George Calinescu, Editura pentru Literatura, 1968;

„Cu „Flori de mucegai”: Arghezi începe o poezie de savoare, presupunând un cititor

pregătit. Punctul de plecare îl formează observarea limbajului, cu un puternic miros

argotic, al puşcăriaşilor. Impresia de veselie, de altfel savant dozată cu cel mai

autentic lirism, nu e falsă. Amestecul seriozităţii cu bufonieria e în linia Anton Pann.

Efectul artistic constă în surpirnderea suavităţii sub expresia de mahala. E vorba de

un dialectalism, asemănător aceluia napolitan al lui Salvatore di Giacomo sau acelui

roman al lui Cesare Pascarella, în care cu cât exprisa e mai grotesc tipică, cu atât

vibraţia autentică e mai surprinzătoare. Aceşti hoţi, borfaşi, ţigani au toată gama

lirică a umanităţii şi o execută pe instrumente ce produc o duioasă ilariate, într-o

limbă indecentă, argotică, cum e cazul în delicata explicaţie mitologică a frumuseţii

unui fătălău.”

Istoria literaturii romane – compendiu, George Calinescu, Editura pentru Literatura, 1968;

Arghezi este considerat al doilea mare poet român după Eminescu, creând o operă originală, care a influenţat nu numai literatura vremii, dar şi pe cea care a precedat-o. Acesta pleacă de la as-pecte tradiționale şi oferă alternative poetice (idei, atitudini, modalităţi lirice) moderne. Opera lui Ar-ghezi reprezintă un punct de referinţă al literaturii române, aceasta fiind revendicată atât de clasici, cât şi de moderni, fiind numit de Al. George: ”un clasic al viitorului”, marcând astfel faptul că Arghezi îmbină într-un mod desăvârşit două curente literare opuse pentru a crea universul arghezian.

Revista Labirint

31

Tema poeziei reprezintă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual şi consecinţele pe care le are acesta asupra eului liric, chinuit de frământări şi tulburări interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelaţii divine sau al harului, ci al unei nelinişti şi al setei creatoare.

Titlul este reprezentat de un oximoron, o alăturare a doi termeni opuşi, anume „flori”, un sim-bol pentru puritate, bunătate şi „mucegai”, care devine un simbol pentru rău, urât, decăzut. Con-strucţia în sine exprimă existenţa frumosului în rău şi anunţă viziunea despre lume a eului poetic, ace-ea că pentru a surprinde realitatea, uneori artistul trebuie să se folosească de rău drept sursă de inspi-raţie pentru a crea artă, astfel se creează în acelaşi timp două modificări, decăderea eului liric în medi-ul în care inspiraţia divină nu mai „funcţionează” şi mutaţia pe care o suferă urâtul văzut de ochiul ar-tistului care devine o artă, astfel titlul anticipă estetica urâtului şi conţinutul de idei al operei, deve-nind un real element de paratextualitate.

Prima strofă exprimă realitatea exterioară a eului liric şi, de asemenea, va fi considerată un crez al creaţiei argheziene, eul liric fiind dominat de setea creatoare. Incompatibilitatea mediului este sugerată în primul rând de lipsa instrumentului de scris; aceasta atinge punctul culminant în momen-tul conştientizării lipsei inspiraţiei, fapt exprimat prin metafora „nu a mai crescut”.

Ultima secvenţă ne introduce în realitatea interioară a eului liric şi amplifică deznădejdea lui Arghezi, cadrul devenind unul morbid, unde predomină senzaţia de rece.

Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care şochează prin expresivitatea fascinan-tă, al căror sens capătă noi valori. De pildă, cuvântul „mucigai” este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradării morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestivă către om, deoarece el însoţeşte cuvântul flori, flori fiind de asemenea un simbol pentru viaţă. Arghezi utilizează cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca „firida” sau „stihuri”, din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelişti (Luca, Marcu, Ioan) pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufleteşti de tristeţe, dezamăgire şi deprimare ale poetului.

Criticul literar Nicolae Balotă afirmă că, odată cu publicarea acestui volum, Arghezi devine ''un cronicar al infernaliilor'', scriind o poezie a damnării; semnele coborârii în infern pot fi recunoscute în ruptură cu aproape tot ce a însemnat, pentru poet, mai înainte, poezie, astfel devine o operă moder-nă de amploare, cu o tematică nouă şi cu multitudinea elementelor esteticii urâtului, menite să defi-nească cu adevărat scopul artistului într-o viziune modernă, o artă poetică.

Alături de Tudor Arghezi şi de Lucian Blaga, Ion Barbu dă conceptului modern de poezie noi valori, impunând o viziune poetică originală. Acesta afirmă: „Pentru mine poezia e o prelungire a geo-metriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei.”

Ion Barbu a început prin poezii în manieră parnasiană, glorificând dionisiac marile forţe geo-logice: lava, munţii, banchizele, natura inertă.

După depăşirea acestei etape a operei sale, Ion Barbu se îndreaptă înspre un ermetism desă-vârşit; una dintre poeziile de trecere înspre această formulă estetică este „Oul dogmatic”. Această po-ezie „ne inițiază în străvechiul mit al oului în versuri de o excelentă concizie incantatorie.”

Poezia metaforizează ideea „nunţii”, ca miracol al creaţiei universale, al misterului de dinain-tea Genezei. Oul este simbolul esenţei universului, al imaginii eterne a increatului, ca argument al unor lumi mărunte ce „păstrează dogma”, al repetabilităţii macrocosmosului la nivel de microcos-mos.

Poezia este structurată în patru secvenţe lirice inegale, delimitate chiar de poet, iar incipitul este reprezentat de o afirmaţie profetică a eului liric, cunoscător al tainelor universului, care sunt însă inaccesibile poporului: „E dat acestui trist norod”.

Revista Labirint

32

În esenţă, oul devine un simbol covalent cu simbolul nunţii, acestea exprimând potenţa nede-venită încă act. De altfel, întreaga poezie aduce o critică asupra societăţii cu privire la neglijarea în-semnătăţii reale a oului în ziua de Paşte, el fiind privit ca o mâncare, degradat din însemnătatea sa. Astfel, poezia are o puternică încărcătură religioasă, deşi ideile sunt moderniste.

Pe baza comentariilor anterioare, putem observa o multitudine de asemănări între opere care fac parte din curente literare aflate la poli opuşi, de exemplu, putem observa în operele moder-niste prezentate o oarecare direcţie religioasă, de exemplu în „Oul dogmatic”, remarcăm nemulţumi-rea eului liric faţă de degradarea Sărbătorii Pascale şi decăderea simbolului oului la rang de mâncare. Această direcţie religioasă se observă şi în poezia „În Grădină Ghetsemani”, în care eul liric aduce aminte cititorului de suferinţa lui Iisus.

De asemenea, remarcăm elemente moderniste în poeziile tradiţionale, pe primul loc fiind am-biguitatea, de exemplu pocalul în „În Grădina Ghetsemani”, care poate fi considerat atât Sf. Graal, cât şi pocalul cu păcate ale lumii.

Astfel, putem trage concluzia că deşi modernismul este un curent care respinge tradiţiile şi vechiul, inevitabil şi independent de el, anumite aspecte tradiţionale precum tematica religioasă, apar în operele acestui curent literar, ideile sunt preluate şi apoi reintrepretate într-o manieră originală, fapt asemănător cu etapa a doua a teoriei sincronismului, anume crearea originalului plecând de la aspecte imitate. Fără să vrea, modernismul interbelic este ancorat în tradiţionalism, fiind o reinterpre-tare a ideilor expuse de acesta.

Consider că inovaţia adusă de modernism a fost exact lucrul de care avea nevoie literatura in-terbelică, lumea aflându-se într-o continuă dezvoltare, normal, cerea un lucru nou. Pe de altă parte, rezistenţa tradiţionalismului în timp este un lucru de remarcat. Oricât de mult ne-am dori să creăm un lucru complet nou şi să ne separăm total de trecut, ne va fi imposibil. Putem conferi trecutului un nou înţeles prin reinterpretări, dar o ruptură totală nu va exista, trecutul face parte din existenţa noastră şi, asemenea acelei părţi din noi, pe care dorim adesea să o îndepărtăm, dar nu putem, alcătuieşte împreună cu prezentul şi cu viitorul nostru un echilibru perfect.

Revista Labirint

33

http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/p/ion-pillat-7zudcup/aci-sosi-pe-vremuri-6zudcnu.html

http://www.versuri.ro/versuri/gfleml_tudor-arghezi-flori-de-mucigai.html

http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/b/ion-barbu-7zudhuu/oul-dogmatic-7zudzdu.html

http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/v/vasile-voiculescu-8zudttd/in-gradina-ghetsemani-7zudhth.html

Alte surse: http://literaturaromana.g0.ro/article/

traditionalismul-63-1.html http://ro.wikipedia.org/wiki/

Perioada_interbelic%C4%83 https://ro.scribd.com/doc/106793378/Poezia-

Interbelica-Studiu-de-Caz

Bibliografie critică: Eseul, L.Paicu, M.Lupu, M.Lazăr, Editura Art,

2014; Istoria literaturii române – compendiu, George

Călinescu, Editura pentru Literatură, 1968; Simbolism-Modernism-Tradiţonalism, Iulian

Boldea, Editura Aula, 2002; Literatura română între cele două războaie

mondiale, Ovidiu Crohmălniceanu, Editura Minerva, 1972; Ediţi folosite:

Limba si literatura română- Manual pentru clasa a-XII-a, Adrian Costache, Florin Ioniţă, M.N.Lascăr, Adrian Săvoiu, Editura Art, 2008;








http://literaturaromana.g0.ro/article/traditionalismul-63-1.html

http://literaturaromana.g0.ro/article/traditionalismul-63-1.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Perioada_interbelic%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Perioada_interbelic%C4%83

https://ro.scribd.com/doc/106793378/Poezia-Interbelica-Studiu-de-Caz

https://ro.scribd.com/doc/106793378/Poezia-Interbelica-Studiu-de-Caz

Revista Labirint

34

Importanţa umaniştilor în dezvoltarea literaturii române De Andreea Barb

Clasa a-XI-a B

În ţările române, dezvoltarea umanismului a fost determinată de influenţa ideilor europene,

fiindcă la noi, nu au existat în Evul Mediu condiţii prielnice pentru un curent cultural propriu. Curentul

umanist a pătruns la noi prin scrierile in limbile greacă, slavonă şi latină care circulau în manuscris sau

tipărite în provinciile româneşti, dar şi prin scrierile ce au înlesnit accesul la cultură al unor fii de bo-

ieri, în ţările din apusul Europei, în şcolile din Liov, Padova. Manifestându-se mai târziu decât cel euro-

pean, mai precis în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, secolul al XVII-lea a fost considerat perioada de

maximă efervescenţă a acestui curent cultural în literatura română.

Anumiţi medievişti susţin că umanismul autohton ar fi o sinteză între elementele occidentale

şi cele răsăritene, bizantine: „Umanismul românesc s-a născut din îngemănarea elementelor recepţio-

nate din izvoarele bizantine cu cele aparţinând unor surse occidentale”(Dan Horia Mazilu, „Literatura

română în epoca Renaşterii”, Editura Minerva, Bucureşti, 1984). Astfel, manifestările propriu-zis uma-

niste sunt rare în perioada medievală, exceptând câteva opere izolate. Una dintre ele, „Învățăturile lui

Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, a fost adesea asociată curentului european, dar prezintă şi

certe afinităţi bizantine.

Umanismul s-a manifestat la început în Transilvania, în mediile maghiare şi germane. Unul din-

tre cei mai importanţi umanişti din Transilvania a fost Nicolaus Olahus, provenit dintr-o familie de ro-

mâni. Operele sale istorice şi literare au fost scrise în limba latină. Având meritul de a folosi izvoare

antice, el este cel dintâi care afirmă originea comună latină a românilor.

Revista Labirint

35

TRĂSĂTURILE UMANISMULUI ROMÂNESC

· Exponenţii umanismului românesc reprezintă tipul curteanului: sunt domnitori sau boieri care

deţin dregătorii însemnate şi intervin în viaţa politică a ţării, dar de cele mai multe ori, sfârşesc

tragic;

· Tendinţa unor domnitori de a edifica o cultură românească se concretizează în: dezvoltarea tipo-

grafiilor (începând cu activitatea diaconului Coresi, la Târgovişte şi Braşov) şi circulaţia tipărituri-

lor în limba română, dezvoltarea istoriografiei, a picturii, a şcolilor domneşti de învăţământ su-

perior şi scrierea gramaticilor şi a lexicoanelor, întemeierea bibliotecilor la mânăstiri şi la curţile

domneşti, apariţia unui stil renascentist în arhitectură, stilul brâncovenesc;

· Cărturarii umanişti aparţin în cea mai mare parte unor familii boiereşti, ceea ce le facilitează acce-

sul la o formare intelectuală de nivel european, în afara graniţelor ţării, în Polonia, Italia sau la

Constantinopol;

· Cărturarii umanişti folosesc ca limbă de cultură latina (în Transilvania) şi slavona (în Ţara Româ-

nească şi Moldova, dar şi în Transilvania), care erau şi limbile cancelariei domneşti şi de amvon;

· Manifestă interes pentru cultura antică şi cea occidentală, cât şi pentru studii (erudiţia);

· Preocuparea cărturarilor umanişti pentru istoria neamului (scriu cronici) şi originea latină a popo-

rului român şi a limbii române;

· Argumentează în scrierile lor originea comună a tuturor românilor, romanitatea poporului şi latini-

tatea limbii române, continuitatea elementului roman în Dacia, pe care le pun în circuitul uma-

nismului european;

· Susţin rolul educativ al cunoaşterii istoriei;

· În politica antiotomană, caută ajutor la ţările creştine catolice;

· În scrierile lor, redau lupta comună, antiotomană a ţărilor româneşti;

· Umaniştii se implică în probleme religioase, fac cunoscută ortodoxia în spaţiul românesc.

„Letopisețul Ţării

Moldovei de când s-au

descălecat țara și de

cursul anilor și de viața

domnilor care scrie de la

Dragoș până la Aron-

Vodă”

GRIGORE URECHE (1590-1647)

A fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a

păstrat. În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetni-

cii apropiaţi ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând ca-

lea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiaşi Ţări de Jos.

Scrisă spre sfârşitul vieţii, baza informativă a cronicii au constitu-

it-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim

Revista Labirint

36

Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ

din simplul prexext: „ca sî nu se înece… anii cei

trecuţi” şi să lase urmaşilor amănunte despre cele

ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar şi

din grija ca aceştia să nu rămână „asemenea fiare-

lor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte”.

E de accentuat importanţa pe care o acordă

cronicarul istoriei în trezirea şi creşterea conşti-

inţei naţionale a poporului, „Letopiseţul Ţării Mol-

dovei” constituind începutul istoriografiei în limba

română.

Într-un capitol intitulat „Pentru limba noastră

moldovenească”, remarcăm influenţa altor limbi

(„aşijderea şi limba noastră din mai multe limbi

este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru

cu al vecinilor de prin prejur”), afirmă descen-

denţa romană („de la Rîm ne tragem”) şi face une-

le apropieri etimologice între cuvintele româneşti

şi cele latineşti („de la rîmleni, ce le zicem latini:

pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic

galina; muierea, mulier; fămeia, femina; părinte,

pater; al nostru, noster şi multe din limba lătineas-

că, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvin-

tele le-ăm înţelege”). Cronicarul afirmă şi originea

comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor.

A întâmpinat greutăţi de exprimare pentru că

nu a avut un model de cronică în limba română,

de aceea sunt frazele mai greoaie, amestecând

sintaxa slavonă cu cea orală românească.

Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literatu-

rii române”, desprinde următoarele trăsături ale

operei:

· Atitudinea critică faţă de izvoare: nu foloseşte

ştirile care „nu se tocmesc”;

· Ţel patriotic şi educativ precis: demonstrează

latinitatea limbii cu exemple şi vede necesita-

tea ca românii să aibă şi o istorie a lor, cum au

alte popoare;

· Folosirea metaforei: cronicarii trebuie să fie

„fierbinţi” pentru trecut. Într-o luptă, moldo-

venii au pierit „cît au înălbit poiana”;

· Arta portretului: omul este privit sub o calitate

sau un viciu esenţial, care-i subordonează fap-

tele – Iliaş-Vodă, fiul turcit al lui Petru Rareş,

„pe dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăun-

tru lac împuţit”. Ştefan cel Mare este impulsiv,

dar viteaz.

MIRON COSTIN (1633-1691)

Activitatea dregătorului moldovean, a diplomatului ce se remarcă prin patriotism şi ură împotriva

asupritorilor naţiei sale, cunoaşterea tuturor aspectelor politicii din vremea sa, experienţa luptătorului

s-au împletit cu preocupările cărturarului, ale istoricului devotat pământului strămoşesc şi ale scriito-

rului deschizător de drumuri în literatura română.

Bielski şi o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gân-

dire politică.

Revista Labirint

37

„Viața Lumii”

Este prima sa operă originală, un poem filosofic pe tema „fortuna labilis”, scris cam în aceeaşi

perioadă cu psalmii lui Dosoftei. În „Predoslovia voroavă la cititor”, prezintă scopul lucrării: de a

arăta în româneşte ce este stihul. Opera pune în circulaţie mai multe motive: timpul trecător şi

ireversibil, viaţa ca vis, amintirea, soarta nedreaptă. Unele versuri au avut un ecou în aproape

toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viaţa/ Cu griji şi primejdii cum

este şi aţa/ Pre subţire şi-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană, o lume-nşelătoare”.

Finalul operei este moralizator: dacă viaţa este o iluzie, singura consolare a omului este cre-

dinţa în Dumnezeu.

„Letopisețul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace,

de unde este părăsit de Ureche – vornicul”

Tonul naraţiunii este mai puţin senin decât în cronica lui Ureche, pe care o continuă, pentru că

trăieşte vremuri grele. Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române”, desprinde ur-

mătoarele trăsături ale operei:

Are caracter mai modern decât al cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice din punct de

vedere economic, politic şi social;

Folosirea frecventă a dialogului: opera e plină de conversaţii fermecătoare şi replici extraordi-

nare. Vasile Lupu, informat despre trădarea unui boier, exclamă „În zadaru această slujbă

acum; să-mi hie spus acestea pînă era in Iaşi logofătul”;

Aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci când ştie, bârfele şi stratagemele diplomati-

ce, anticipându-l pe Neculce prin portretele precise. Ştefan Tomşa al II-lea este un domni-

tor crud care ţine pe lângă el un călău „pierzător de oameni”; credulitatea lui Vasile Lupu

apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ştefan etc. ;

Stilistica frazei: fraza lungă şi plină de cadenţe, cu verbul la sfârşit (latinesc).

„De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”

Lucrarea are un caracter savant şi o nobleţe a ideilor care o va face cartea de căpătâi a Şcolii

Ardelene. Predoslovia enumeră scopurile lucrării:

Afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii

Revista Labirint

38

din ţările ungureşti, care toţi un neam sîn-

tu”;

Conştientizarea valorii documentului scris, ca-

re rămâne mărturie peste veacuri: „Lăsat-

au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă

minţii omeneşti, scrisoarea…”. Românii

trebuie să-şi cunoască istoria, „toate alte

ţări ştiindu începuturile sale”;

Dezminţirea ocărilor aduse de unii copişti ai

cronicii lui Ureche, ca Simion Dascălul

(„om cu multă neştiinţă şi minte puţină”) şi

Misail Călugărul, care afirmaseră că mol-

dovenii sunt urmaşii tâlharilor de la Roma;

Refacerea istoriei Moldovei de la primul des-

călecat, completând cronica lui Ureche;

Elogiul scriiturii şi al lecturii: „căci nu este alta

şi mai frumoasă şi mai cu folos în toată

viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”.

Opera propriu-zisă este alcătuită din şapte capi-

tole:

· Prezentarea geografică şi etnografică a Italiei;

· Formarea Imperiului Roman;

· Înfăţişarea Daciei;

· Cucerirea şi colonizarea Daciei de către Traian;

· Mărturii arheologice despre originea poporului

român;

· Mărturii filologice şi etnografice;

· Încercarea de a completa răstimpul dintre colo-

nizarea Daciei şi întemeierea Moldovei

ION NECULCE (1672-1745)

A fost un cronicar moldovean, mare boier care a ocupat diferite demnităţi importante în perioada

domniei lui Dimitrie Cantemir, cu a cărui soră se şi căsătoreşte.

„O samă de cuvinte”

Cuprinde 42 de legende „ce sunt audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe

nu sunt scrise”, afirmaţie perfect adevărată, în afară de ultima parte care nu trebuie luată ad litteram.

Neculce transformă povestirea orală în povestire scrisă, iar farmecul legendelor sale constă în

„conţinutul lor educativ fără ostentaţie sau cumpănit anecdotic, epicul cuminte, bătrânesc, naraţiu-

nea simplă, populară”. Aceste povestiri mici de natură informatică, romantică, folclorică, reprezintă

prima antologie de acest fel din literatura cultă.

Când scrie despre legendele sale că „cine va vré să le creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, ia-

răşi va fi bine, cine cum îi va fi voia, aşa va face”, Neculce calcă instinctiv pe urmele lui Aristotel. Aris-

totel deosebea istoria de artă prin aceea că prima înfăţişează evenimente care au avut loc, iar cealal-

tă, fapte ce puteau să se petreacă. În fond, cum cele 42 de legende stau la confluenţa dintre literatură

Revista Labirint

39

şi istorie, tot astfel întreaga sa

scriere are această dublă va-

lenţă, istorică şi artistică, ultima

sporind intensitatea celei dintâi.

Aşezarea acestor legende în

fruntea letopiseţului propriu-zis

îi mai înlesneşte cronicarului –

literar vorbind – plasarea într-un

timp aproape fabulos şi neutru,

egal cu sine, a tuturor faptelor

înfăţişate. Deşi a scris o cronică,

aceasta iese din cadrele stricte

ale cronologiei. De altfel, el nici

nu acordă prea mare atenţie

succesiunii în timp a celor poves-

tite, avertizând că singura eroare

posibilă a cronicii sale aici ar pu-

tea fi: „doar niscaiva veleaturi a

anilor de s-or fi greşit iar celelal-

te întru adevăr s-au scris”. O ase-

menea declaraţie nu e de natură

a întări încrederea noastră în in-

failibitatea istoricului Neculce,

izbăvit însă îndată de marele po-

vestitor care a fost.

În fond, din unghi de vedere

literar, chestiunea se pune la el,

ca şi în cazul „Amintirilor din co-

pilărie” ale lui Creangă, despre

care, dacă am afla într-o zi că nu

corespund realităţii cotidiene a

copilăriei marelui humuleştean,

nu ne-am schimba automat opi-

nia, ci am continua a le citi cu

neobosită plăcere.

„Letopisețul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la

a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”

Scriere de excepţională valoare istorică şi cu netă deosebire a literaturii noastre vechi, marchează

totodată şi un apogeu, în sensul că niciuna dintre cronicile ce-i vor urma nu se vor mai ridica la o ase-

menea înălţime artistică. Trebuie spus că, deşi scrie în mod deliberat istorie, prin talentul său extraor-

dinar, Neculce întemeiază la noi literatura pe teme istorice, esteticul depăşind cel mai adesea istorici-

tatea.

Spre deosebire de alţi cronicari din secolul al XVIII-lea, care şi-au pus scrisul în slujba unui domn

sau a unei partide boiereşti, Neculce este singurul care scrie o operă independentă, aşa cum o dictau

cele „scrisă în inima lui”.

El are un aer foarte limpede de povestitor şi portretizator, stăpânind, în acelaşi timp, o limbă vie,

populară, de o mare plasticitate, necontrafăcută prin agreabile influenţe străine. Nu trebuie uitat că el

şi-a scris cronica la o vârstă pe care aproape niciunul din înaintaşii săi nu au apucat-o.

Revista Labirint

40

Neculce se implică afectiv de multe ori. Când exclamă: „oh, oh, oh! vai, vai, vai di ţară! Ce vremi

cumplite au agiunsu şi la ce cumpănă au cădzut!”, nu timpul şi scurgerea lui implacabilă îl cutremură,

ci semnificaţia morală a evenimentelor, „osânda” ce apasă „săraca Ţară Moldovă”.

Concis, Ion Neculce a introdus prin opera sa următoarele: arta portretului, arta povestirii, figuri de

stil, arta descrierii, stilul plastic, aproape pictural, oralitatea. Călinescu afirmă despre scrierea lui că se

află la limita „dintre caricatură şi tablou”.

DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723) – Culmea umanismului românesc

Fiind prima noastră personalitate culturală de nivel european, e preocupat ca un adevărat umanist

şi om al Renaşterii, de variate domenii de cercetare: literatură, lingvistică, filosofie, religie, logică, ge-

ografie, etnografie, muzicologie (a scris un tratat de muzică în limba turcă şi a inventat un sistem de

note bazat pe literele alfabetului arab).

Cunoaşterea limbilor antice (greaca şi latina) şi a limbilor străine (araba, persana, turca, italia-

na, germana, franceza, rusa) îi permite accesul la cultura antică greco-latină, dar şi la culturile bizanti-

nă, islamică şi apuseană.

Lucrări literare, istorice, ştiinţifice:

· „Descriptio Moldaviæ” – 1716: amplă monografie în 3 părţi (geografică, politică şi dedicată religiei

creştine şi obiceiurilor);

· „Incrementa atque decrementa aulæ othomanicæ” – 1716: creşterea şi descreşterea Imperiului

Otoman;

· „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” – 1717: susţine romanitatea şi continuitatea pe terito-

riul Daciei;

· „Vita Constantini Cantemyri”(Viaţa lui C. Cantemir) – 1717: prima biografie istorică românească;

· „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul” – 1698: prima lucrare

filosofică, etică şi religioasă;

· „Istoria Ieroglifică” – 1705: primul roman din istoria literaturii române. În crearea acestui roman ale-

goric, Cantemir utilizează procedeul specific fabulei, alegoria, şi foloseşte personaje animaliere cu

scopul de a prezenta un vast tablou al societăţii feudale din Moldova şi Muntenia anilor 1703-

1705.

Revista Labirint

41

CRONICARII MUNTENI

Aceştia sunt mai puţin indivi-

dualizaţi. Sunt polemici, părtini-

tori, pamfletici chiar, şi apar în

secolul XVII.

Remarcăm Letopisețul

cantacuzinesc, care a fost scris

de un partizan al familiei Canta-

cuzino. Cuprinde date de la Ma-

tei Basarab şi îşi exprimă opinia

de laudă asupra cantacuzinilor,

incriminând agresiv adversarii.

Pe de altă parte, Cronica

Bălenilor atacă familia Cantacu-

zino şi ridică în slăvi bălenii. Prin

1688, cele două familii se împa-

că, urmând o perioadă de acal-

mie.

Constantin Brâncoveanu

urcă pe tron şi îi cere lui Radu

Greceanu să continue cronica,

ocupându-se de domnia lui. Este

continuată de un anonim până la

N. Mavrocordat, când o preia

Radu Popescu. Popescu este cel

mai vehement cronicar moldo-

vean, scrierea sa fiind atât de

acidă, încât este considerat pre-

cursorul lui Ion Heliade Rădules-

cu, Tudor Arghezi, Topârceanu

etc.

IMPORTANŢA UMANIŞTILOR

· Se deschide linia liricii

româneşti prin: Dosoftei,

Varlaam, Miron Costin.

· Se pregăteşte portretul

prin: Grigore Ureche

(portretul lui Ştefan cel Ma-

re), Miron Costin

(capacitatea de a generaliza,

recunoaşte tipare), Ion Ne-

culce (introduce portretul

anecdotic, caricatural - Dumi-

traşcu Vodă).

· Nuvela este foarte bine

anticipată de cronica lui Mi-

ron Costin.

· Specia de legendă apare

prin "O samă de cuvinte" a

lui Ion Neculce.

· Conceptul de latinitate,

iniţial adoptat doar pentru a

demonstra originea în cro-

nici, ulterior devine aspect

central în literatură.

· Cronicile pun bazele şti-

inţelor istorice, geografice,

grafice.

· Cronicarii moldoveni

pun bazele satirei, pamfletu-

lui.

· Miron Costin anticipează

romanul de aventură prin

"Ion Minulescu Spătaru".

Bibliografie

1) "Eseul - Literatura română", L.

Paicu şi M. Lupu, editura Art, Bu-

cureşti, 2014

2) "Limba şi literatura română,

clasa a XI-a, Standard", D. Stoica

şi D. S. Păduraru, editura Parale-

la 45, Piteşti, 2014

3) "Limba şi literatura română,

manual clasa a XI-a", A. Costache

şi F. Ioniţă, editura Art, Bucu-

reşti, 2009

4) "Dicţionar de proză româ-

nească", Ion Itu, editura Coresi,

Braşov, 1990

5) "Dicţionar de personaje litera-

re din proza şi dramaturgia ro-

mânească, clasele IX-XII", Florin

Şindrilaru, editura Paralela 45,

Piteşti, 2002

6) "O samă de cuvinte de Ion Ne-

culce", Postfaţă de George Mun-

tean, editura Gramar, Bucureşti,

2002

7) "Istoria critică a literaturii ro-

mâne", Nicolae Manolescu, edi-

tura Paralela 45, Piteşti, 2008

Revista Labirint

42

Capitolul II De prin şcoală

adunate

Revista Labirint

43

Scrisoare către elevi De Olivia-Cristina Nica

Clasa a-V-a C

Mă numesc Olivia, am 11 ani şi în clasa a V-a, am venit prin transfer la Colegiul Romano-Catolic “Sf.Iosif”, de la Şcoala Gimnazială Nr.119.

Prin intermediul unor părinţi ai căror copii sunt elevi la Colegiul “Sf.Iosif”, am aflat şi noi des-pre această şcoală. M-am mutat aici pentru că este o şcoală a Bisericii, bazată pe disciplină, respect, educaţie, lipsită de vulgaritate, copiii au preocupări pentru vârsta lor şi pot participa la activităţi extra-curriculare cum ar fi Corul Şcolii, Cercul de limba germană, serbările- spectacol, orele pregătitoare la română şi la matematică şi multe altele.

Am plecat de la Şcoala Nr.119 din cauza comportamentului copiilor, care era nepotrivit vârstei lor, dar şi din cauza vulgarităţii şi a răutăţii.

Avantajele la Colegiul “Sf.Iosif” sunt că orele se desfăşoară numai dimineaţa, avem parte de o educaţie religioasă, cursuri de limba germană, este multă curăţenie în şcoală, iar totul este bazat pe disciplină, profesorii sunt pregătiţi mereu şi foarte apropiaţi de copii.

Avantajele de la Şcoala Nr.119 erau că aceasta se afla foarte aproape de casă, se organizau cursuri de Cambridge, iar programul era mai puţin încărcat, dar totodată am crescut şi nu mai sunt elevă a claselor primare, sunt elevă de gimnaziu...

Colegii de la Colegiul “Sf.Iosif” au fost primitori, prietenoşi, m-au ajutat să mă integrez mai uşor, dar în acelaşi timp, sunt şi copilăroşi.

Consider că am făcut o alegere foarte bună când am hotărât să mă transfer la această şcoală şi aştept cu nerăbdare să descopăr şi alte lucruri minunate aici!

Mă numesc Olivia...

Revista Labirint

44

Hai la film! De Cristescu Rareş

Clasa a-V-a C

Pe data de 19.12.2014, a avut loc excursia clasei a V-a C la filmul “Pinguinii din Madagascar”.

La ora 11.00, am pornit împreună cu d-na dirigintă spre Mall-ul Sun Plaza, cu metroul. Înainte

de începerea filmului, deoarece era ora prânzului, am luat masa la fast food-urile preferate din com-

plex. La masă, am interacţionat şi ne-am distrat copios. Filmul a fost foarte frumos şi educativ, mesa-

jul transmis fiind acela că, în viaţă, faptele bune contează cel mai mult şi mai puţin aspectul exterior al

persoanelor.

După terminarea filmului, deoarece ne-am simţit atât de bine împreună, am hotărât să mai

petrecem puţin timp în această formulă, la un suc. Ne-am întors la şcoală tot cu metroul, învăţând to-

todată să ne descurcăm singuri cu cartela de acces, lucru inedit pentru unii copii.

Scopul acestei excursii a fost atât de îmbunătăţire a relaţiilor extraşcolare între elevii clasei a V-a C,

cât şi de câştigare a încrederii în forţele proprii. Întrucât ieşirea a fost un succes, aşteptăm cu mare

interes şi alte iniţiative de acest gen!

Revista Labirint

45

Spectacolul de Crăciun De Crişan Andrei

Clasa a-XII-a B

La conceperea acestui articol au ajutat şi Georgia Zavatti şi Mihăiţă Georgiana, eleve ale clasei a-XII-a

A

Ceasul bate ora 8 şi mă ridic grăbit. Astăzi este Spectacolul de Crăciun, se anunţă numere bu-

ne, mâncare, aplauze, într-un cuvânt, „spectacol”. Mă îmbrac şi plec, nici jumătate de oră mai târziu

ajung acolo, spectacolul începea la ora 9 şi jumătate, dar era deja aglomerat; „Ciudat!”, îmi zic sfios şi

intru în şcoala primară, locul unde avea loc spectacolul. Văd mulţi părinţi veniţi cu micuţii lor, pregă-

tindu-se atent de spectacolul ce va urma.

Treaba grea acum începe, cu toţii ştim că problemele cele mai mari apar abia în ziua spectaco-

lului, de obicei cu foarte puţin timp înainte. Organizatorii au dat din problemă în problemă, de la o

mochetă pe care cu greu puteai dansa la un laptop ars. Îmi este imposibil să nu menţionez acestea,

este necesar să ştiţi că au venit pregătiţi şi au fost prevăzători. Mocheta aceea a fost acoperită imedi-

at pentru o grosime mai mare între suprafaţa scenei şi picior, iar laptopul a fost rapid înlocuit cu un

altul care funcţiona, în permanenţă sonorizarea a fost asigurată de două laptopuri în eventualitatea

unui accident. Cu toate problemele apărute, spectacolul este gata să înceapă, cu o mică întârziere, iar

emoţia creşte cu fiecare secundă ce trece.

Iată-ne ajunşi în momentul în care Mihăiţă Georgiana, elevă la clasa a 12-a A, prezintă juriul, un

juriu care va trebui să ia câteva decizii dificile, având în vedere ce va urma. Juraţii au fost: Sora Rodica

Andrei Crișan, un spectator ...

„Pentru mine, experienţa

trăită la Serbarea de Crăciun va

rămâne mereu o amintire frumoasă.

A fost o zi absolut superbă, iar eu m-

am simţit incredibil, văzând o sală

întreagă de copii talentaţi. Ceea ce m-

a impresionat şi mai tare a fost

donaţia din banii strânşi. Cu

siguranţă, ne putem mândri cu şcoala

noastră, şi de gesturile acesteia. M-a

impresionat de asemenea implicarea

profesorilor.”

Diana Peunescu (participant)

Miron, directoarea colegiului nostru, fără de care

acest spectacol nu ar fi putut avea loc, doamnele

profesoare coordonatoare Alina Stârcea şi Klara

Fekete, care au pus temeliile spectacolului, alături

de Sora Regina Maria, Sora Margareta, Părintele

Vicar Daniel Ioniţă, domnii profesori Eduard Chen-

ciu şi Răzvan Rusănescu şi, nu în ultimul rând, ele-

vul Taciuc Iulian, elev al clasei a XII-a B, alături de

proaspăta absolventă a liceului nostru, Larisa

Glonţ, astăzi studentă la Facultatea de Biologie din

Bucureşti. Cu fiecare nume rostit în sală, răsună

aplauzele, putându-se simţi nerăbdarea spectatori-

lor de a vedea numerele.

Revista Labirint

46

Spectacolul începe, paradoxal, prin acordarea

de premii la categoria desen, desenele fiind juriza-

te dinaintea începerii spectacolului. Premiile spe-

cial create pentru această secţiune au ajuns la ele-

vii noştri talentaţi, fiecare dintre ei primind aplau-

zele bine meritate pentru efortul depus.

Mărturisesc, a fost prima dată când am văzut

un teatru de păpuşi adevărat pe viu şi am fost plă-

cut surprins că organizatorii au ales să înceapă

spectacolul în acest mod. Uşor, uşor am fost intro-

duşi într-o stare de voie bună şi bucurie, râzând la

glumele spuse de cele două păpuşi, păstrându-mi

pe întreaga durată a numărului un zâmbet larg pe

buze, majoritatea împărtăşindu-mi starea.

După acest număr introductiv, privesc plin de

nerăbdare cum prezentatorii noştri, Isabella

(Tatoi) şi Olaf (Cătălin Chelaru), anunţă începerea

secţiunii de muzică. Aceasta devine mai vastă an

de an, iar de data aceasta nu a fost mai prejos, am

avut parte de multe cântece pe tema Crăciunului,

au fost colinde bine cântate, unii au avut şi core-

grafii care mai de care mai impresionante, iar

printre aceste nume de elevi independenţi, ce au

„îndrăznit” să îşi expună talentul în faţa unei

mulţimi de oameni se numără Leuştean Antiseea

Gabriela, Şarpe Lucia, cu interpretarea „Noapte de

Crăciun”, Şogorescu Antonia, cu „O ce veste minu-

nată”, Carcan Andrei, cu melodia „Silent Night”,

Tudose Andra, aceasta prezentând nu numai apti-

tudini vocale, ci şi o mânuire a chitarei într-un

mod surprinzător de bun pentru vârsta ei, ea fiind

în clasa a VII-a. Pe lângă cei mai sus menţionaţi,

mai sunt mulţi alţii la fel de talentaţi. Alături de

aceşti elevi curajoşi, ce s-au pregătit singuri, au

fost şi două reprezentaţii ale corului şcolii, una

aparţinând celor de la liceu, dirijat de domnul pro-

fesor Chenciu Eduard. Cunoscându-l pe acesta, m-

am aşteptat la prestaţia foarte bună a corului, însă

prin sală am putut observa câţiva oameni cu ade-

vărat fascinaţi de modul în care sună un simplu

colind când este cântat de un cor care depune

efort şi munceşte în acest sens. A doua reprezen-

taţie a aparţinut corului gimnazial, la fel de bine

pregătit de domnul Chenciu, deşi mai mici, s-au

ridicat aproape de prestaţia celor de la liceu şi

anunţă o generaţie viitoare la fel de bună ca şi

aceasta.

Revista Labirint

47

Urechile-mi s-au delectat cu această secţiune a spectacolului şi în urma mea, ca argument, au

venit aplauzele din momentul în care prezentatorii noştri au anunţat încheierea acesteia, dar nu înain-

te de a ne aminti că ne putem delecta şi papilele gustative printr-o vizită doar la etajul de jos al şcolii,

unde se afla „Târgul de bunătăţi”, un târg despre care pot spune doar că îşi merită numele, dovedind

că elevii noştri sunt şi nişte bucătari buni. Am putut găsi prăjituri de toate felurile, clătite, şniţele etc...

într-un cuvânt, „de-ale gurii”, aş putea spune „bune de-ale gurii”.

După o pauză de 10 minute în care am putut vizita fiecare stand al târgului, revin în sală, parcă mai

aglomerată de data aceasta; ur-

ma secţiunea de dans. Deşi nu

atât de bogată în număr de parti-

cipanţi, la fel de captivantă şi in-

citantă, atenţia fiind acaparată

de elevii clasei a IV-a B, Bianca

Sandu, Alexandra Bitai, Mireye

Sfeir, Moraru Robert etc... printr-

un dans organizat, în care atribu-

tele efort şi potențial se puteau

mirosi în aer. Urmează „Dansul

Magic al Crăciunului” al elevei

Niţu Ramona, clasa a V-a A, urmând să apară pe scenă trei fulgi de nea, Chabrouni Cathrin, Marinescu

Eva şi Nica Olivia (clasa a V-a C), în „Dansul Fulgilor de Nea”. Tot la această secţiune, elevele Voicu Dia-

na Alexandra, clasa a XII-a B, şi Diana Benchea, clasa a X-a B, ne-au încântat cu un moment realizat

profesionist, resimţindu-se orele de muncă petrecute de cele două, împreună sau individual, în sala

de dans, astfel sfârşind şi această secţiune şi făcând loc următoarei secţiuni, cea de teatru.

Din cauza multitudinii de piese, secţiunea de teatru a fost împărţită în categoriile: gimnaziu şi

liceu, prima debutând cu un monolog scris de elevul clasei a V-a B, Staicu Andrei, o poezie în care a

reuşit să surprindă esenţa sărbătorilor de iarnă şi să ne transmită un mesaj pătrunzător, mai ales ve-

nind de la un mic poet, cu o maturitate ce îi depăşeşte vârsta. Acţiunea continuă cu piesa de teatru „O

seară de Crăciun”, a elevilor de la a V-a B. Personal, m-a surprins modul în care copiii şcolii noastre

văd Crăciunul. Dacă aud la radio un lucru despre copii, în această perioadă, este că ei nu înţeleg cu

adevărat Crăciunul, însă îmi este imposibil să cred că un copil ce joacă într-o astfel de piesă nu trăieşte

cu adevărat spiritul Crăciunului.

Revista Labirint

48

Se spune că rivalitatea uneori e benefică, aşa a fost şi în cazul clasei a V-a C, care a urmat, pre-

zentând piesa „Christian”. Cu un titlu sugestiv, extrem de bine ales, un scenariu bine pus la punct şi o

multitudine de repetiţii, cei de la a V-a C au reuşit să stârnească câteva runde de aplauze din partea

sălii şi să obţină premiul I la această secţiune. Cu atât mai emoţionantă a fost ridicarea din scaunul cu

rotile a lui Christian (interpretat de Ulea Matei), care s-a autodepăşit în acest rol şi a umplut ochii de

lacrimi spectatorilor.

Aparent, clasele a V-a au fost cele mai im-

plicate la această secţiune, urmând clasa a V-a A,

cu piesa de teatru „Colind de Crăciun”, al cărei

final a umplut sala de un colind al aplauzelor. Sin-

cer, compătimesc juriul fiindcă, personal, chiar şi

acum, după ce ştiu premiile, îmi este greu să ac-

cept că locul unu a putut fi luat doar de o piesă. În

timp ce prezentatorii anunţă pauza, decid să ră-

mân de această dată în sală şi văd urcând pe sce-

nă un tânăr cu chitară, iniţial nu l-am recunoscut,

însă, dupa câteva momente îmi pică fisa, este Dă-

nuţ, sau Frangulea Daniel, elev al clasei a XII-a A.

Mirat, mă întreb ce are să cânte, iar după ce ter-

mină, îmi spun râzând, nu ştiu ce a fost, dar mi-a

plăcut, acum fiindu-mi clar de ce după ce unii

cumpără de la târg se grăbesc să reintre în sală.

Se anunţă reînceperea spectacolului şi mă

decid că voi rămâne să-l ascult pe „Dănuţ” şi pau-

za viitoare, gândindu-mă la ce mai are în reperto-

riu pentru azi. Sunt trezit din cugetarea mea de

aprinderea luminilor pe scenă, erau cei de la a X-a

B, cu piesa lor, „Sf. Rita”, în care s-au implicat

mulţi elevi ai clasei şi care mi-a dat impresia lucru-

lui bine făcut. Au vrut cu adevărat ca lumea să

Revista Labirint

49

simtă mesajul lor, iar reacţia finală a dovedit că mesajul a ajuns la public şi a fost înţeles pe deplin. O

piesă care poate nu ar fi ieşit la fel de bine fără interpretarea foarte bună a Dianei Peunescu, în rolul

Ritei. O piesă care mi-a lăsat impresia de complexitate, utilizându-se toate mijloacele posibile (muzică,

dans, mişcare scenică etc.) pentru o piesă de nota 10.

Din nou, o concurenţă acerbă între clase, astfel, clasa a XI-a A ne prezintă „Sf. Alina”. O inter-

pretare bună, fără mari diferenţe între ei, ceea ce este bine, oferă piesei o stabilitate şi nu îţi dă ocazia

să dai atenţie unui singur personaj, astfel poţi urmări mult mai uşor firul poveştii, una educativă. Mo-

dul artistic în care elevii acestei clase au reuşit să surprindă drama prin care a trecut Sf. Alina a fost

foarte ingenios, o eşarfă roşie ne-a sugerat brutalitatea cu care s-a confruntat această sfântă, iar fina-

lul grandios m-a lăsat cu gura căscată. Cred că am înţeles ce îmi place cel mai mult la secţiunea de tea-

tru, e capabilă să te educe; revenind, ambele clase îşi doreau câştigul, din nou sunt pus în situaţia de a

nu şti încă pe cine să aleg.

Ultimul, dar poate cel mai uimitor, este un monolog al lui Mironescu Mihnea, elev al clasei a

XII-a A, un monolog nu este chiar termenul exact pentru acest act, un monolog improvizat ar fi mai

bun, Mihnea venind de acasă doar cu ideea, cuvintele întrupându-se în personaj, acest fapt fiind ex-

traordinar. Mihnea s-a întrupat într-un profesor rămas fără nimic. O prezentare uimitoare despre cum

binele făcut ţi se întoarce înzecit. Deşi un moment serios, a fost presărat cu glume fine ce au stârnit

hohote de râs, iar pe parcursul întregului monolog, nu mi-am putut lua ochii de la profesorul nostru.

Urarea finală: „Sau cum se spune acum mai nou... Merry Christmas!” a ridicat lumea în picioare, apla-

udând.

Revista Labirint

50

Astfel ia sfârşit secţiunea de teatru şi începe pauza, mă fac comod, aşteptând să urce „Dănuţ”,

dar nu urcă el, urcă o fată cu o vioară şi îmi spun că, dacă mă grăbesc, poate mai prind clătite, însă,

până să ies din sală, începe să cânte şi mă convinge să rămân. Nu mă aşteptam să cânte aşa bine,

având în vedere că nu i-aş fi dat mai mult de 15 ani, iar pentru a cânta bine la vioară, consider eu, îţi

trebuie o maturitate aparte, un calm şi o fineţe desăvârşite. Pe lângă melodie în sine, numărul a fost

dublat de dansul elevelor Diana Benchea şi Alexandra Voicu, făcându-l un număr complet din toate

punctele de vedere. Ulterior am aflat cine era misterioasa violonistă, surprinzător, o fostă elevă a lice-

ului nostru, Mamară Maria, acum în clasa a VIII-a la Liceul de Coregrafie şi la Şcoala Gimnazială de Ar-

te Nr. 5, care şi-a urmat talentul şi vocaţia, iar astăzi am fost martor la virtuozitatea cântecului ei.

Dacă acest număr nu a fost

destul de special, a urmat un alt mo-

ment special, al Larisei Glonţ, mem-

bra juriului, un monolog ce a vizat

iubirea mamelor faţă de copiii lor şi

sacrificiul făcut de Sfânta Fecioară

Maria, un moment emoţionant ce a

stârnit în ochii mamelor din sală o

licărire şi a lăsat să cadă o lacrimă pe

obrazul celor care au simţit cu adevă-

rat iubirea, iubirea maternă, ce pe

mine personal m-a cuprins, şi, privind în sală, pu-

team să spun sigur că nu eram singurul.

Spectacolul se încheie cu filmul Semnifi-

cația Crăciunului, al clasei a XI-a B, regizat de Ana

Macră, având în centru ideea că sărbătoarea Cră-

ciunului este aceeaşi peste tot în lume, e o sărbă-

toare unificatoare. Dacă Paştele uneori pică diferit

în funcţie de tipul de confesiune creştină, orto-

dox/catolic, Crăciunul este unul. Şi ce moment

mai potrivit pentru unificare, dacă nu naşterea lui

Cristos?

Am avut parte de o sâmbătă incitantă, mi-

a inspirat o stare bună şi, acum când scriu, retră-

iesc fericirea şi starea de bine pe care o aveam

atunci şi, ce pot să fac altceva decât să mulţu-

mesc, să le mulţumesc elevilor organizatori,

doamnelor profesoare coordonatoare, direcţiunii,

elevilor care au contribuit şi nu în ultimul rând,

spectatorilor. Le mulţumesc tuturor celor de mai

sus pentru că au făcut posibilă existenţa acestui

eveniment şi au adus bucurie în sufletul copiilor

sărmani şi al bătrânilor singuri, banii strânşi fiind

donaţi acestora. O sumă deloc mică, de 2.500 de

lei. Mulțumesc!

Revista Labirint

51

Păreri Spectacol

Isabella Tatoi(participant și organizator): Eu, personal, văd spectacolul de Crăciun ca un mo-

ment foarte important, la care e minunat să participăm cât mai mulţi! Numai împreună putem face

lucruri frumoase. Aceasta este sărbătoarea noastră, când avem posibilitatea să ne vedem cu toţii şi să

ne cunoaştem: de la şcoala primară până la liceu. Plus profesori. Ceea ce m-a impresionat la ediţia

acestui an au fost bucuria şi emoţiile, în special ale celor mai mititei. Sper din suflet ca acest eveni-

ment să devină o obişnuinţă pentru fiecare, să ne aducem reciproc bucurie cu ocazia Naşterii lui Cris-

tos.

Şogorescu Antonia(participant): Serbarea de Crăciun mi s-a părut o experienţă frumoasă, în

care m-am distrat şi am fost fericită. Cel mai mult mi-a plăcut sceneta „Sf. Rita” şi momentul când Ma-

tei, colegul meu, s-a ridicat şi ne-a demonstrat cât de puternică poate fi voinţa noastră.

Profesor Alina Stârcea (coordonator principal, președintele juriului): Evenimentul acesta s-a

dovedit în fiecare an un moment în care, pe lângă talentul artistic al elevilor noştri, descoperim de fie-

care dată profunda lor umanitate. Sunt copii care muncesc mult, care se implică, atât pentru frumu-

seţea momentului, cât şi pentru a-i ajuta pe ceilalţi. În asemenea momente descopăr şi redescopăr în

fiecare dintre ei o frumuseţe pe care, de multe ori, printre note şi cataloage, omitem să o vedem. Ele-

vii noştri sunt frumoşi sufleteşte, sunt altfel faţă de alţi elevi, iar eu sunt foarte mândră de ei.

Georgiana Mihăiță (organizator principal): Serbarea de Crăciun a fost o adevărată provocare

pentru mine şi pentru întreaga echipă de organizare; având foarte puţin timp la dispoziţie, am reuşit

să ne mobilizăm şi să facem o sărbătoare fericită pentru toţi. Odată cu acest eveniment, atmosfera

Crăciunului s-a instalat la noi în şcoală şi nu am fi reuşit fără suportul moral şi entuziasmul doamnelor

profesoare Alina Maria Stârcea şi Klara Fekete. Mie, cel puţin, această serbare mi-a adus aminte de

ceea ce trebuie să însemne cu adevărat sărbătoarea Crăciunului, şi anume: prietenie, iubire, bucuria

de a dărui şi bucuria de a face ceva frumos împreună. Amintindu-ne de Naşterea Domnului şi de dru-

mul greu parcurs de Fecioara Maria şi Sf. Iosif, mi-am dat seama că ar trebui să fim puţin mai buni, nu

doar în perioada asta, ci în fiecare zi a anului. Cu mici probleme la început, până la urmă, totul s-a re-

zolvat şi a fost, cred eu, un real succes. Astfel, le mulţumesc colegilor mei pentru suportul moral, mun-

ca depusă şi feţele zâmbitoare ce ne-au ajutat să continuăm, şi în mod special, doamnelor profesoare,

fără de care, sincer, nu am fi reuşit să depăşim acest moment cu succesul pe care l-a avut.

Revista Labirint

52

Capitolul III Ce contează pentru noi?

Revista Labirint

53

Era glaciară a comunicării? De Andrei Crişan

Clasa a-XII-a B

În jur adesea se vorbeşte despre această eră glaciară a comunicării, o figură de stil utilizată

pentru a descrie impresia că generaţia noastră nu comunică. Aud asta de la multă lume şi mă simt da-

tor să o contrazic parţial. În acest sens, mă voi întoarce la originea termenului „comunicare” şi, ase-

menea oricărui tânăr, primul loc unde voi căuta este Wikipedia.

Perfect, în acest moment ştim că „a comunica” se referă la o transmitere de informaţii şi vin

cu întrebarea: „Noi, tinerii, nu ne transmitem informaţii?”. Răspunsul pe care l-aş da eu este „Ba da”

şi cred că nimeni nu ar putea să nege acest lucru.

Totuşi, problema nu e rezolvată, să luăm un exemplu concret pe care să-l analizăm, să spu-

nem că: Eu îi scriu un mesaj Georgianei, în care spun: „Hey, Georg, trebuie să îţi zic ceva”, iar Georgia-

na mă încurajează să spun ce este așa important. Îi spun: „Chiar îţi mulţumesc că m-ai ascultat ieri,

aveam nevoie de cineva. ”

Nu comunic ceva? Nu se realizează o comunicare? Şi atunci de ce toţi spun că e era glaciară

a comunicării? Răspunsul stă chiar în exemplu, să îl recitim. Aţi observat cuvântul „scris”? Scrisul mar-

chează o comunicare doar prin cuvinte. În caz că nu ştiaţi, cuvintele au prestigiosul procentaj de 7%

din totalul comunicării realizate între două persoane care sunt faţă în faţă. Şi acest 7% devine brusc

100% din comunicare. Din punct de vedere matematic, această transformare este un pic cam... mare.

Mulţi care citesc articolul vor spune: „Există emoticons.”. Haideţi să luăm un alt exemplu, să spunem

că (fetele vor înţelege foarte bine la ce mă refer): Ioanei îi place de Matei, dar e prea timidă ca să îi

dea ea mesaj. Şi lui Matei îi place de ea, doar că așteaptă un semn; în final, se decide să nu mai

„Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun

transmiterea de informații sub forma de mesaje, știri, semne sau

gesturi simbolice, texte scrise ș.a. între două persoane, numite

interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor.”

http://ro.wikipedia.org/wiki/Informa%C8%9Bie

Revista Labirint

54

aștepte și îi dă mesaj. Aici există două variante, mesajul este:

Bună

Sau

Hey, Ioana J

Da, un emoticon poate schimba multe, însă, cât de multe? Un procent de

38% din comunicare este ocupat de comunciarea para-verbală, adică tonul, ritmul,

volumul vocii etc… cât de multe dintre aceste elemente pot fi acoperite de „emoticoane”? Să presu-

punem prin absurd că 100% din ele, adică 38% din procentul total al comunicării poate fi exprimat

prin „emoticoane” şi astfel, comunicarea modernă acoperă un procent de … Staţi, 7 + 38, dacă m-ar

vedea doamna Stoian nu m-ar băga în bac, dacă citiţi asta, în apărarea mea, este târziu. După multe

chinuri mi-am dat seama, 45%.

„Rapid și ineficient” ar fi un motto bun pentru o astfel de comunicare, doar imaginaţi-vă că

trimiteţi cuiva: „Sunt foarte supărat” şi ajunge la el doar „Sunt fo”. Ceea ce zic este o exagerare, o me-

taforă, dacă doriţi, pentru a demonstra că şi cei care spun că e o eră glaciară a comunicării au motive-

le lor.

Pare să am dreptate şi să fie destul de clar că o comunicare prin mesaje e un lucru oribil, poate

chiar să te întrebi: „De ce o mai fac?”, dar nu am fost foarte exact în ceea ce am spus, nu am menţio-

nat că nu toate discuţiile necesită 100% din capacităţile noastre de a comunica pentru a fi transmis un

mesaj, pardon, mesajul corect, nu o să fie nevoie de prezenţa mea ca să cer o temă unui coleg, de

exemplu. Mai presus de atât, există o metodă prin care, printr-un proces imaginativ inconştient, oa-

menii anticipă elementele care nu le sunt date exact (în cazul nostru, elementele non-verbale şi para-

verbale); acest proces se numeşte proces de presupunere. Adesea oamenii fac presupuneri, presupu-

neri bazate pe experienţa subiectivă. De exemplu, în contextul în care: Vlad și Robert sunt cei mai

buni prieteni, iar Vlad îi trimite un mesaj: „Salut, fraiere” lui Robert, probabil Robert, deși tonul ar

putea părea arțăgos, va alege să creadă că nu e nimic și va răspunde normal cu: „Ia spune, frate”,

Revista Labirint

55

deoarece Vlad îi este prieten. Însă dacă în con-

textul în care: Ştefan și Diana se urăsc din străfun-

dul sufletului, iar Diana primește un mesaj

„Bună, Diana” de la Ştefan, probabil nu va răs-

punde cum ar face-o Robert (care a primit un

mesaj ce ar putea fi considerat ca fiind unul rău

intenționat, nu unul imparțial ca acesta), ci va

spune „Ce vrei, Ştefan?”, intuindu-se un ton co-

respunzător relației și presupunerii făcute asupra

tonului/atitudinii lui Ştefan.

Aceste presupuneri nu sunt neapărat un

lucru rău, ajută creierul să înţeleagă o informaţie

incompletă, problema lor e că nu sunt 100% sigu-

re, şi asta poate naşte neînţelegeri. Personal, cred

că am găsit o mică soluţie pentru „a împăca şi ca-

pra şi varza”, nu este perfectă, dar reduce consi-

derabil numărul neînţelegerilor cauzate de acest

impas al comunicării moderne. Cheia sunt între-

bările, dacă crezi că e posibil să fi înţeles greşit,

întreabă. Nu costă nimic şi, ţine minte, dacă este

ceva care necesită cu adevărat 100% din capaci-

tăţi, fă tot posibilul să fii cât mai explicit prin cu-

vinte sau să fii faţă în faţă cu persoana respectivă.

În concluzie, nu aș putea spune exact da-

că e o eră glaciară, o văd mai degrabă ca pe o

oportunitate să învățăm să folosim cuvinte potri-

vite în contexte potrivite și de ascuțire a

„simțului presupunerii”. În același timp, să nu

uităm că o comunicare față în față este comple-

tă, 100% din capacități, iar o comunicare virtuală

nu poate egala acest procent.

Pasiune pentru zbor De Cătălin Florin Blaj

Clasa a-XII-a B

Odată cu primul zbor efectuat cu un aparat mai greu decât

aerul, natura a avut un nou competitor pentru supremaţia ce-

rului: omul. În cei peste 100 de ani de când ne bucurăm de mi-

nunatul domeniu al aviaţiei, aceasta a surprins şi nu încetează

să ne surprindă atât prin complexitatea sa, cât şi prin ramurile

sale: aviaţia militară – visul oricărui băiat de 10 ani să zboare cu

avioane de vânătoare, aviaţia civilă – cel mai rapid mijloc de

transport cunoscut de noi până acum, şi aviaţia sportivă – probabil cea mai frumoasă ramură a

aviaţiei, unde zborul se face din pasiune, unde piloţii îşi pot arăta măiestria în manevre nebune ce sfi-

dează imaginaţia şi unde trecerile razante deasupra pământului urmate de urcări rapide până în al-

bastrul cerului, sunt la ordinea zilei.

Multă lume utilizează expresia “liber ca pasărea cerului”. A face parte din albastrul infinit al văzdu-

hului şi a te bucura de liniştea norilor în timp ce te simţi stăpân peste întreg peisajul pe care îl domini

Revista Labirint

56

cu privirea este un sentiment ce poate fi atins

doar de la manşa unui avion. Să zbori nu este

greu, oricine o poate face, să zbori corect însă es-

te o artă definită prin antrenament, sacrificii şi

pasiune. Primul zbor este o experienţă unică, defi-

nitorie pentru fiecare persoană. Pentru mine per-

sonal, se poate compara prima ridicare de la sol

cu intriga riguros construită a unei nuvele. Odată

ce aeronava a început să sfideze gravitaţia cu bo-

tul aţintit ca o săgeată spre inima văzduhului, am

ştiut că indiferent ce voi alege în viaţă, indiferent

de circumstanţe, voi aspira mereu să fiu între oa-

menii cerului, între cei care au fost şi cei care

sunt.

O întrebare frecventă adresată piloţilor este:

”Şi nu îţi e frică?”. Un instructor de zbor foarte

apreciat spunea că în momentul în care nu îţi mai

este frică nu mai ai ce căuta în aviaţie. Frica te fa-

ce atent, te determină să previi, să gândeşti. Zbo-

rul în aviaţia modernă nu este periculos. Statistic

vorbind, sunt mai multe şanse să fii implicat într-

un accident în drum spre aeroport decât în zbor.

Totodată, pregătirea şi testele premergătoare

obţinerii licenţei fac o selecţie foarte riguroasă, în

rândul candidaţilor rămânând doar cei mai deter-

minaţi, cei mai capabili. Am să vă vorbesc puţin

despre ramura aviaţiei care momentan mi se pare

cea mai frumoasă, şi anume acrobaţia. Esenţa

zborului acrobatic stă în unghiuri şi viteze. Vrei ca

avionul să se comporte într-un anumit fel, ai ne-

voie de o anumită viteză. Vrei ca precizia ta să fie

maximă, ai nevoie de un anumit unghi. Acrobaţia

a evoluat foarte mult şi datorită avioanelor ce sunt din ce în ce mai performante. Nu am să vă plicti-

sesc cu date tehnice, dar vă pot spune că o astfel de aeronavă se poate roti cu peste 300 de grade pe

secundă. Gândiţi-vă că sunteţi la orizontală, după care eşti cu capul în jos, şi din nou în poziţia din care

ai plecat, într-o singură secundă. Se amestecă foarte mult cerul cu pământul într-un amalgam de evo-

luţii unde multe alte avioane ar fi cedat de mult. Secretul într-un număr acrobatic reuşit stă în imagi-

naţia pilotului şi în curajul său de a merge mai jos, mai repede, mai tare.

Revista Labirint

57

Fie că sunt militari ce îşi pun pasiunea de a zbura şi abilităţile în slujba patriei, fie că sunt căpi-

tani din avioanele pe care le vedem “zgâriind” cerul în fiecare zi transportând mii de oameni, fie

că sunt acrobaţi ce îşi fac virajele spectaculoase de o precizie supraumană, toţi sunt oameni deo-

sebiţi, eroi ce răzbesc prin vreme potrivnică şi cazuri speciale, oameni al căror birou se află printre

nori, a căror vedere scrutează orizontul neîncetat şi a căror inimă a rămas ancorată în înălţimile

prăpăstioase ale cerului, ei sunt sufletele din spatele manşei, ce dovedesc supremaţia omului în

faţa naturii.

Copilărie, întoarce-te la mine! De Mihăiţă Georgiana

Clasa a-XII-a A

Când eram copil, tot ce îmi doream era să cresc mare, îmi aduc şi acum aminte că eram într-o

zi la grădiniţă şi vorbeam cu o fetiţă de vârsta mea despre faptul că abia aştept să ajung la şcoală, să

învăţ să scriu şi să citesc... nici nu bănuiam ce urma să înfrunt.

Poate spun toate acestea cu o urmă de ironie şi din cauza faptului că sunt influenţată de stre-

sul apropierii examenului maturităţii, dar mă uit în jurul meu, la colegii mei de clasă de acum, la pă-

rinţii mei, la profesorii mei, care zi de zi mă îndrumă, la cea mai bună prietenă şi la cel mai bun prie-

ten... iar pe fiecare faţă găsesc aceeaşi dorinţă ascunsă în ochi, aceea de a ne întoarce la vremea când

singura noastră datorie era să ne jucăm şi să fim cuminţi.

Nu regret nicio alegere pe care am făcut-o în viaţă. Mă uit în trecut la toate momentele penibi-

le pe care le-am întâmpinat ca orice adolescent şi mă amuz copios de cât de copilă puteam să fiu şi ce

gândire imatură aveam cândva şi poate, într-o măsură mai mică, încă mai am.

Îmi aduc aminte fiecare situaţie din trecutul meu care mi-a provocat o emoţie aparte. Prima zi

de gimnaziu, când, înconjurată de colegii mei din clasele prima-

re, eram la fel de speriată ca şi ei de ideea de a avea mai mulţi

„învăţători”, prima iubire, ce nu se uită niciodată, superficială,

într-adevăr, deoarece era privită prin ochii unei fetiţe fără ex-

perienţă de viaţă şi totul în jur părea roz, prima interacţiune cu

o femeie ce mai târziu urma să îmi devină model în viaţă şi

exemplu pentru aşa da, deşi la început mi-a displăcut complet,

deoarece m-a articulat prompt pentru faptul că nu îmi în-

văţasem lecţiile şi am primit primul meu 2, Balul Bobocilor,

concertele, prieteniile noi legate, dorinţa de a ajunge mai sus

Revista Labirint

58

decât cel care avea o medie mai mare ca mine... toate astea şi-au pus amprenta asupra mea şi asupra

caracterului meu. Nu mă pot numi cea mai matură persoană din lume, dar odată cu noile tovărăşii

legate au apărut şi anumite experienţe, pe care nu multă lume ajunge să le cunoască, de multe ori

neplăcute, de multe ori extreme, dar astfel m-am călit.

Încă nu ştiu când trebuie să tac şi când să vorbesc, fiind o fire efervescentă, am tendinţa să

spun multe lucruri, ce poate nu ar trebui spuse atât de sincer.

În fiecare zi, însă, îmi doresc să retrăiesc copilăria, acele momente când stai pe prispa casei şi

vorbeşti cu pisica şi tu chiar crezi că ea îţi răspunde mieunând, acele momente când faci din frunze,

nisip, apă şi o piatră colorată o poţiune magică, pe care, atunci când Făt-Frumos o va bea, va deveni

un supererou invincibil, sau acele momente în care, din pernele canapelei şi cearşafurile patului îţi

construieşti un fort îndreptat mereu cu ieşirea spre televizorul dat pe desene animate, acest lucru ni-

merindu-se să îl faci exact în mijlocul casei, fără să îţi dai seama, aducând astfel disperarea mamei

asupra ta, care se gândeşte că o să trebuiască să strângă dezastrul din urma ta.

Copilăria, după cum spune tatăl meu, este cel mai frumos anotimp al vieţii; când eşti copil, nu

ai nicio grijă, jocurile şi dulciurile sunt principalele preocupări; mă gândesc ce noroc am putut să am,

şi eu, şi prietenii mei, că am avut parte totuşi de o copilărie frumoasă şi fără lipsuri. Mulţi copii din zi-

ua de azi duc lipsă de mâncare, de haine, de iubire, de părinţi, de casă, de educaţie, lucruri pe care noi

le considerăm ca fiind normale să ne fie oferite, dar pentru ei e o adevărată sărbătoare când primesc

o carte, fie ea chiar şi folosită, sau un fruct pe care noi poate îl mâncăm zi de zi sau îl aruncăm pentru

că nu ne place.

Trebuie să fim recunoscători pentru copilăria pe care am avut şansa să o trăim, iar în sufletul

nostru să păstrăm mereu un loc unde să putem să ne refugiem şi să fim copii în cele mai grele mo-

mente ale noastre.

Trebuie să rămânem copii toată viaţa, dar trecând prin fiecare etapă, să mărim sau să

micşorăm doza de copilărie.

Eu vreau să fiu copil pentru totdeauna şi vreau ca şi copiii mei să aibă parte de copilăria pe ca-

re am avut-o eu, nu cea care le este oferită celor mici din ziua de azi, când un copil de 4 ani ştie să îşi

caute singur muzică pe YouTube, sau poate în clasa I are deja cont pe Facebook.

Priviţi lumea prin ochii unui copil, descoperiţi-o în fiecare zi cu setea unui copil de a cunoaşte,

astfel, viaţa poate o să fie puţin mai veselă şi nicidecum optimistă! ??

Revista Labirint

59

Capitolul IV Creaţii personale

Revista Labirint

60

Scriitorii De Alexandra Crisa Hobincu

Clasa a-VI-a B

Eu văd scriitorii ca pe nişte apostoli ai poveştilor, ai adevărurilor, ca

pe nişte ostaşi ai cuvântului, ai povestirilor şi ai poeziilor. Ei sunt

regii cernelii negre, albastre, verzi şi roşii, vestitori ai trecutului, ai

prezentului şi ai viitorului; cei care scriu cărţile nemuritoare de

aventuri, ficţiune şi multe altele, care în zilele de azi şi în viitor vor

ajunge să fie răsfoite, citite şi privite de noi cu o curiozitate de ne-

cuprins.

„Cartea, dacă este

plăcută, îl face pe cititor

să-şi uite limitele propuse

pentru citit şi acesta,

pierzând şirul orelor se

adânceşte în gânduri

nedesluşite.”

Dar ei, stăpânii literelor, paznicii filelor, le-au cunoscut încă de la prima atingere a gândurilor

ferecate. Doar ei ne pot îngădui curiozitatea... doar prima pagină, prima jumătate de pagina, primul

alineat, prima proprozitie... ne aduc la marginile limitelor.

Casa uitării De Georgia Zavatti

Clasa a-XII-a A

A

După moartea părinţilor ei, Sofia s-a întors în casa părintească, casa în care îşi petrecuse două-

zeci de ani din viaţă, casa pe care voia acum să o vândă, având în vedere că nu o mai locuia nimeni,

căci ea şi Victor, soţul ei, se mutaseră la oraş.

În holul de la intrare erau agăţate mai multe chei, de diferite dimensiuni şi culori, pe care, chiar şi

acum, Sofia le privea cu teamă şi curiozitate. Cât trăiseră părinţii ei, nu avusese voie să se atingă de

ele, neprimind altă explicaţie decât aceea că ar putea fi periculos pentru ea. Acum interdicţia nu mai

era, dar teama rămăsese. Şi-a luat inima în dinţi, totuşi, şi le-a ridicat pe toate de acolo. Apoi a început

să caute.

...dar ce să caute? Înţelegea că trebuie să se ducă să încerce uşile, dar cheile mici deschideau altce-

va... După ce s-a uitat la toate dulapurile şi cutiile posibile, şi-a amintit de cufăraşul din camera pă-

Revista Labirint

61

rinţilor, care era pus pe dulapul cel mai înalt, ferit de orice priviri iscoditoare. A încercat o cheie, iar

aceasta s-a potrivit de minune! „O să fie mai uşor decât mi-am închipuit!”, a gândit fata în timp ce ridi-

ca uşor capacul. Înăuntru a găsit, însă, spre dezamăgirea ei, doar două poze cu părinţii ei, o scurtă scri-

soare adresată ei şi ceva ce părea o vrajă. Scrisoarea suna astfel:

Draga noastră Sofia,

Noi ştim că tu vrei să vinzi casa şi nu te vom opri. Îţi spunem doar atât: dacă

se poate, nu intra în camerele încuiate. Crede-ne, este spre binele tău. Totuşi, dacă

intri, ia vraja cu tine. Te va proteja.

Te iubim!

Mama şi Tata

...ciudat... nu se aştepta la asta... A luat totuşi vraja, fără să o citească. Astfel a pornit în descifra-

rea misterului camerelor încuiate.

Prima uşă ce nu se deschidea era chiar lângă dormitorul Sofiei... Imediat ce a deschis uşa, aceas-

ta a scos un ţipăt de spaimă: înăuntru se afla un bărbat ce punea haine într-o geantă. A înţeles însă că

acela nu era nimeni altul decât fratele ei mai mare pe care nu îl mai văzuse de când avea 5 ani, când el

plecase în armată, pentru a nu se mai întoarce niciodată. Dar... cum de era acolo? L-a strigat pe nume:

„Petre!” Acesta a răspuns, însă nu ei, ci a unei fetiţe de 8 ani, verişoara ei mai mare, care venise de mâ-

nă cu Sofia cea mică, de 5 ani. În acel moment a înţeles Sofia că aceea era ultima ei amintire cu fratele

său. „Dar de ce ar fi periculos pentru mine aşa ceva? E... atât de frumos!” A ieşit din cameră şi a înţeles

că ce i s-a părut ei a fi 10 minute a fost de fapt o oră întreagă! S-a speriat şi a strâns mai bine în mână

hârtia cu vraja, pe care s-a gândit să o citească:

Un’ombra acanto a me

Oblio nella mia casa

Era qui quando mi sono alzata stamattina

Non dimenticherò prima che il giorno sia

finito.

Revista Labirint

62

A înţeles atunci la ce s-au referit bătrânii, că o va proteja de uitare. „Dar nu e posibil aşa ceva,

să uit toate lucrurile astea aşa uşor!”

Mai rămâne de văzut... A găsit într-o altă cameră, pe un pat, o pisicuţă albă, udă, ciufulită, ce

mieuna înfrigurată. Era pisicuţa pe care ea şi Victor o găsiseră pe marginea drumului, abandonată. Da-

torită acelei fiinţe, cei doi s-au cunoscut. A iubit ghemotocul acela de blană, suferind enorm când s-a

stins din viaţă. A vrut să o ia în braţe, însă şi-a dat seama că nu era bine ce făcea în momentul în care a

văzut din nou hârtia din mâna ei.

S-a îndreptat, cu o mare părere de rău, spre următoarea uşă, unde a simţit, imediat ce a des-

chis, mirosul de apă sărată şi a văzut pe cerul senin luna roşie care se reflecta în apa mării, prevestind

ceva rău... Şi-a amintit cu o strângere de stomac ceea ce urma să se întâmple: prietena ei cea mai bu-

nă, Chiara, avea să facă echilibristică pe balustrada vaporului şi să alunece, căzând astfel în mare, tru-

pul ei dispărând pentru totdeauna... Nu a mai suportat să stea acolo şi a ieşit, observând că între timp

s-a întunecat în casă ca şi în acea amintire de la 18 ani... Era ora 11.

S-a dus la uşa din capătul coridorului, pe care, după ce a deschis-o, şi-a dorit să nu o fi făcut...

În faţa ei era coşmarul care o bântuise toată copilăria: o umbră cu un rânjet monstruos, pe seama că-

ruia pusese toate acele morţi şi nenorociri. Acum era chiar în faţa ei şi nu dădea impresia că ar vrea să

o lase pe Sofia să plece. „Sofia”, a şuierat ea cu o voce care îi dădea fiori, „te-am aşteptat atâta timp...

Doar nu crezi că o să te las să pleci acum, nu?” Şi îndată a început să râdă, acelaşi râs înfiorător pe ca-

re fata îl cunoştea prea bine...

Sofia era împietrită de frică, simţind mirosul morţii cum o învăluie, ca şi strania senzaţie că ăsta

îi este sfârşitul. Atunci a auzit însă orologiul de pe hol care bătea miezul nopţii. Şi-a dat seama că avea

vraja în mână, aşa că a desfăcut-o repede şi a citit-o. Umbra se sperie, o blestemă pe fată, apoi, la ulti-

ma bătaie a orologiului, a dispărut.

Rămasă singură, Sofia a înţeles că blestemul uşilor închise, ca şi cel al umbrei, era uitarea. Pri-

vind acele amintiri, risca să rămână înlănţuită în trecut, uitând de tot prezentul, reprezentat de Victor,

soţul ei, şi de copilul ce îi creştea în pântece, iar pentru a renunţa la trecut, trebuia să vândă casa,

amintirile având să dispară odată cu noii locatari. Ea trebuia să se întoarcă acasă şi să înceapă o altă

viaţă, noi amintiri, odată cu familia cea nouă.

Revista Labirint

63

Un simplu EU De Izabella Tatoi

Clasa a-X-a B

Bună ziua, dragi cititori! Nu eu voi fi naratorul principal al acestei povestiri, ci Autis [Otis]. Trebuie să

ştiţi: el nu este la fel ca toţi ceilalţi, el este…

Mă numesc Autis, da, da. Vârsta mea… ah, numere! De ce lumea asta e condiţionată de nume-

re?! Timpul, greutatea, plătitul, mărimea în talie, codul pentru alimente, canalele TV… ăă… nu că aş

fi un adept al lor, dar le întâlnesc zilnic şi ciudaţii ăştia nu înţeleg că nu am nevoie de ele, că lumea

nu are nevoie de ele.

Sunt atât de seci, de idealişti, de paranoici. De parcă aşteptatul la semafor îi ajută cu ceva. Ei l-

au creat şi tot ei, îndrumaţi de o inteligenţă colosală, se enervează şi folosesc cuvinte pe care eu

unul, adică eu, Autis, nu le înţeleg deloc. Oricum, sunt spuse cu atâta ură şi dispreţ. Nu… nu pricep

deloc! O bucată de materie goală, care nu are nici măcar logică. Acele culori… nici măcar nu sunt ale-

se bine. Cum am spus, nu e logic!

A, da. Li se zice „înjurături”. Nu ştiu ce reprezintă fiecare, sunt ca un fel de câmp semantic care

se tot repetă; pare cel mai folositor, de altfel. Pentru ei.

O, Dumnezeule mare! Nu numai că se condiţionează singuri şi încearcă să îşi modeleze ferici-

rea, fără succes, desigur, dar folosesc şi, asemenea unei bariere, atât sentimentele, nervii – ce or mai

fi şi ăia? –, cât şi, un nou cuvânt, cheile. Se aseamănă cu numerele şi cu semafoarele. Au un anumit

„cod” după modelul căruia sunt făurite şi acesta nu se repetă niciodată. Cheile opresc: uşi, cutii, cărţi

– numite jurnale, dar mai nou şi doar cărţi –, valize, seifuri şi tot aşa. Pentru ce?

Le vezi peste tot; stau acolo atârnate şi aşteaptă să-şi îndeplinească scopul existenţei, aşa cum ei

le-au creat. Alte bariere. Nu; eu ştiu că nu sunt prost. Se folosesc pentru a păzi. De cine?! Se păzesc

între ei?! De ce? Din nou ură, din nou dispreţ; răutate. Nu prea pot să vorbesc despre asta, mă doa-

re, aşa că mai bine tac. Nu sunt prost.

Mai e ceva care mă nedumereşte. Bine, de fapt sunt multe, dar nu contează, m-am obişnuit.

Cum spuneam… animalele! Cât le iubesc. Sunt vietăţi cu… viaţă, normal. Nu spun, e OK să mănânci

câteva: minunatul cerc infinit al naturii şi al supravieţuirii. Dar de ce ei le închid? Le-au domesticit,

ştiu. Tot la fel pot să le şi sălbăticească. Au dreptul să trăiască libere. Căţeii sunt de folos, înţeleg. Pot

păzi, au grijă de tine. Piscile… nu prea fac multe. Le convine să stea toată ziulica şi să fie mângâiate.

(Da, aici alt conflict. Se mănâncă între ei şi ţin mai mult la animale. Sau, din contră, le jupuiesc din

plăcere. Ah… mi se zguduie tot trupul.) Cum spuneam… pisicile, da. Însă păsările - peruşii, papagalii?

Veveriţele? Broaştele? Peştii? Sechestrate în colivii şi acvarii pentru… pentru… delectarea ochiului?!

Ce naiba!

Am şi eu o pisică, dar am grijă de ea. Ceilalţi îi dau şuturi; şi cică eu-s ciudat. De parcă n-aş auzi

când o spun.

Revista Labirint

64

Hmm… personaje monumentale, tipi care ajung la ştiri, câţiva din trecut, desenaţi alb-negru, care

mai atrag cumva societatea actuală, dar, desigur, şi informaţia aceea istorică este denaturată. Socrate,

Anaxagora, filosofi. Unii au construit, şi-au dorit măreţie. Roma Antică, ha! De ce aş vrea să învăţ des-

pre cum civilizaţia romană s-a ridicat „cu atâta curaj, cu atâta putere” şi şi-a distrus „duşmanii” pentru

a deveni un mare imperiu… pentru ca, mai apoi, să fie dominată, încolţită, şi istoria se repetă. A, uite o

vorbă de-a lor care chiar îmi place!

Cât admir pozele! Eu sunt Autis… Prima dată mi se păreau nefolositoare. Ei încercau să imortalizeze

prezentul pentru a-l păstra pentru viitor ca să fie fericiţi, dar uită de prezent, nu-l trăiesc şi rămân îne-

caţi în clepsidra timpului, pentru ca, mai apoi, să-i îmbrăţişeze nostalgia şi să repete acelaşi plicticos

„Ce bine era atunci!”. Totuşi, pozele sunt geniale! Înţeleg cum mă văd ceilalţi. Desigur, există şi oglin-

da, dar poza e făcută din unghiul, din perspectiva fotografului. Şi fără poze, cum altfel mi l-aş mai fi

amintit pe bunicul, singurul om, atât de bun, atât de înţelept? Era aşa chipeş!

Şi poza asta cu mine… da, pierdut, într-adevăr. Eu sunt Autis… E recentă.

Of… ei fac tot posibilul ca să se denatureze. Comuniunea atât de frumoasă pe care o pot avea cu

natura este înlocuită de jocuri stupide, condiţionate de o masă şi de nişte numere, căci acele pătrăţele

trasate au fost desigur calculate la milimetru. Nu spun, nu e rău jocul, e frumos, dar ocupă prea mult

spaţiu… şi râsetele dogoritoare, transformate în răcnete absolut stupide de la stupizenia de exces de

alcool… ah…

Şi culmea! Transformă frumuseţea umană în plastifiere şi falsitate, concentrând-o într-o poză – de

parcă asta ar fi posibil –, apreciind-o după gradul cât mai ridicat de anorexie, de goliciune, de albeaţă

mortuară a pielii. E bine să fii slab ca să fii sănătos. Şi… nu, nu, din nou numere, mă pierd…

Luna asta… luna asta e mereu aşa, sângerie. Mă gândesc, oare dacă ar fi oameni, dacă ei ar fi oa-

meni, şi dacă ar fi aproape toţi, s-ar transforma în alb? Reflectă purtarea lor? N-o să aflu niciodată…

Au atâtea creaţii, sunt atât de… deştepţi! Inteligenţi puţini. Imortalizează pe computer în portrete,

în benzi desenate şi filme imaginea morţii. De parcă au văzut-o viii vreodată. Da, eu sunt ăla limitat.

Urâtă, hidoasă, cu coasa-n mână – ah, ce amuzant! Este aşa umanizată, nu îşi dau seama că îşi fac au-

toportrete. De frică, pentru a o lua în derâdere, încearcă să o caricaturizeze, răspândind cu atâta pros-

peritate la TV, pe tricouri capete de morţi, pe care, dacă le întâlnesc din întâmplare, în mod real, mai-

mai că-i apucă de guleraşul elegant aranjat doamna lor frumoasă, cu coasa.

Le e atât de frică… trăiesc zilnic gândindu-se la ultima clipă şi nu simt viaţa. Viaţa fără iubire este…

Purgatoriul terestru.

Eu nu mă tem. Când o să vină, vreau să mă găsească fericit, împlinit, vreau ca în seara asta să...

Revista Labirint

65

Naratorul principal, Autis, este un copil

autist, de unde şi numele. El este de fapt

reprezentantul tuturor copiilor care suferă

de autism.

Autismul prezintă numeroase simptome,

însă de multe ori diferă de la individ la indi-

vid:

tendinţa de a repeta cuvinte şi fraze;

imposibilitatea de a fi concentrat şi coe-

rent;

nesociabilitate: un bolnav de autism poa-

te să nu răspundă cu plăcere altora şi să

fie singuratic;

simţuri diminuate sau prea dezvoltate (Îl

putem vedea pe Autis extrem de dezori-

entat, astfel încât chiar şi culorile îl pun

în dificultate: semaforul, luna - pe care o

percepe sângerie.);

interes obsesiv pentru un lucru, o idee

sau o activitate ş.a.

CHEIA LECTURII

Revista Labirint

66

Magia Crăciunului De Vărvaruc Daria

Clasa a-V-a C

Afară vântul sulfă puternic dând, de câteva ore, târcoale

oraşului. Cu două zile înainte de Crăciun, într-un orfelinat, două surori,

Mary şi Rose, se jucau în camera lor. Dintr-odată, mingea cu care se

jucau a sărit către geam, spărgându-l în sute de cioburi.

În acea secundă, femeia care deţinea orfelinatul a intrat în ca-

mera fetelor şi nu mult i-a luat să le dea afară în năpraznicul ger.

Se făcuse seară, iar crivăţul deja le îngheţase firavele trupuri.

Pe geamurile caselor gerul desenase flori de gheaţă.

În ajunul Crăciunului, cele două fete s-au trezit fără adăpost,

ghemuite lângă o casă unde văzuseră o familie întreagă adunată la ma-

sa dinainte de Crăciun. În acel moment, inimile îndurerate ale celor

două fete s-au spart în mii de cioburi, precum geamul pe care îl făcuse-

ră ţăndări.

Mary, sora mai mare, şi-a verificat buzuna-

rele prăfuitului ei palton şi nu a găsit decât trei

monede pe care le păstra cu mare grijă.

Venise seara, iar fetele ajunseseră în faţa

altei case, unde o femeie bună şi caldă le-a lăsat

să intre, dar doar până când soţul ei se va întoarce

de la târg. Acesta ura copiii şi nu ar fi fost încântat

să le găsească acolo.

Într-un ceas, în care au luat masa şi s-au

încălzit, au făcut cunoştinţă cu femeia. Dar ce să

vezi, în casă a intrat soţul femeii, care le-a gonit

pe fete, nu înainte de a-i lua cele trei monede lui

Mary. Fetele simţeau că pentru ele, Crăciunul nu

va mai veni…

Începuse să ningă cu fulgi mari. Fetele au

luat-o la goană şi au ajuns la uşa unei văduve care

nu avea copii, unde au adormit înfometate şi zgri-

bulite de frig. Ca prin vis, fetele au auzit cum fe-

meia se ruga îngerilor să îi dăruiască un copil cel

puţin, să poarte paşii vreunui orfan la uşa ei,

deoarece era singură de când soţul plecase dinco-

lo… La miezul nopţii, femeia deschise uşa şi le-a

găsit acolo, ca un dar, şi le-a poftit în casă. Au pri-

mit o masă caldă, s-au bucurat de căldura căminu-

lui şi de grija părintească a gazdei. Fetele au îndră-

git-o pe loc, iar femeia s-a simţit în sufletul ei, ma-

mă…

În dimineaţa Crăciunului, Mary şi Rose s-au

trezit cu haine noi lângă un brad sub care erau şi

alte cadouri.

Cele trei au devenit o familie. Inima lui

Mary şi a lui Rose s-au întregit cu iubirea mamei

lor adoptive, iar fereastra spartă şi inimile zdrobi-

te au devenit trecut.

Revista Labirint

67

Întâlnire neaşteptată De Alexandra Crisa Hobincu

Clasa a-VI-a B

Într-o zi, o zi cum nu s-ar mai povesti, s-au întâlnit un zmeu cu un altul. Unul dintre ei era cel din

„Greuceanu”. Celălalt era de fapt Balaurul cu Şapte Capete din „Trei feciori de împărat”.

- Balaur! spuse zmeul.

- Zmeu! spuse balaurul.

Se încordează pentru o luptă. Şi totuşi se dau bătuţi.

- N-are niciun sens! afirmă zmeul.

- Ai dreptate, fu de acord balaurul.

- Ştii ceva, eroii ăştia trişează mereu.

- Da?!

- Da! Ei se prefac mari şi tari, dar sunt de fapt mici şi neajutoraţi.

- Chiar? Atunci de ce ne înving? De ce mereu?

- Tu chiar nu ţi-ai dat seama? Sunt împinşi de la spate...

- Nu e frumos să împingi...

- Cine spune!... E doar o expresie... să vedem... unde rămăsesem? A, da! Ei nu numai că sunt împinşi

de la spate, dar sunt ajutaţi de unii cu puteri mari.

- Trădătorii!

- Aşa, vezi că ai înţeles?... Stai puţin... la cine te refereai atunci?

- Chiar nu ţi-ai dat seama? Sunt confraţii noştri, zmeii şi balaurii.

Zmeul se uita la el. Avu o senzaţie. Senzaţie pe care i-o spuse balaurului imediat:

- Mă uit în ochii tăi şi îţi văd ceafa!

- Cred că ştiu! E tot o expresie, nu?

Revista Labirint

68

- Da.

- Atunci înseamnă că îmi vezi dosul creierului, nu?

- Nu.

- Bine. Deci, unde rămăsesem?... A, da!...

- Unde rămăsesem eu? A...! Dar tu nu eşti balaur, sau ce?

- Am o idee mai bună decât să răspund întrebării tale.

- A, da? Ce idee?

- Să facem o organizaţie a noastră, a personajelor negative, prin care să colaborăm.

Zmeul rămase cu gura căscată. De data asta, balaurul n-a făcut risipă de cuvinte doar de dragul

de a vorbi. Nu. A spus cuvinte de duh, nu alta.

- Bine, eu îmi aduc confraţii, tu îi aduci pe ai tăi, da?

- BZE sau BZP?....Balauri şi Zmei contra Eroi sau Prinţi...

- Ce?

- Ne trebuie un nume, nu?

- A. Atunci BZP.

- Ok.

Cei doi se despărţiră. De abia aşteptau clipa în care vor putea intra în scenă. Vor trece cu batalioa-

ne cele şapte mări şi cele şapte ţări. Sau nu... Făt-Frumos i-a spionat şi a răspândit ceea ce a aflat.

Acum şi ceilalţi au un EBZ al lor (Eroi contra Balauri şi Zmei).

X X X

Chiar dacă au fost în sfârşit practici, zmeii şi balaurii au luat-o pe coajă.

Revista Labirint

69

Anonim De Andrei Crişan

Clasa a-XII-a B

E plin oraşul De Mironescu Mihnea

Clasa a-XII-a A

E plin oraşul de orbitoarele-i lumini,

În ochi devin o ramură de spini…

O ramură de spini, la orice colţ… prezenţă…

Totu-i tot, o zarvă în cadenţă …

E plin oraşul de zarva-i infernală,

Totu-i tot, o veşnică foială…

Foiala zilelor ce goale curg

Toate dor, în tristul meu amurg…

E plin oraşul de feţele-i obscure,

Clădiri, femei, moravuri, toate sure…

Murdare, goale, pline de grotesc

Totu-i tot, un joc prostesc…

E plin orașul…

Trăim cu iluzia că ştim ce se petrece Trăiesc şi eu, ca ei, părând de piatră, rece.

În lumea noastră strâmtă eşecul ne pândeşte Iar eu aştept ieşirea

din legea ce-ngrădeşte: sentimentele arătate devin o slăbiciune, să dai de oameni buni e totuşi o minune,

chipul nu se arata aşa cum e făcut chiar eu, pentru a fi, sunt doar un prefăcut. Şi totuşi printre oameni şi în această lume

Eu nu mă regăsesc nici chiar sub propriul nume. Declar că sunt pierdut în lumea asta mare

Şi sunt tentat adesea să calc orice-n în picioare Şi trist e

că parcă aşa e fiecare Străini între anonimi, pierduți în nepăsare.

Revista Labirint

70

— poezie avangardistă —

Simfonie-n dezacord.

Portativ aglomerat,

Preaplin de note şi ornamente.

Solist cu trac de scenă.

Cadenţă fără ritm.

Armonie în forfotă.

Pianist fără de scaun.

Cor răguşit.

Violoncel cu oasele din maţ.

Viori doar plângăreţe.

Soprană surdo-mută.

Violonist afon.

Madrigal fără de voci.

Sonată cultă în folclor.

Horă de ologi.

Contrapunct cu decalaj.

Imitaţie muzicală originală …

Concert din muzică de Bach !

Lied De Mironescu Mihnea

Clasa a-XII-a A

Revista Labirint

71

Fără titlu De Filip Sabin Valentin

Clasa a-XII-a B


Primar fără rezolvare, rezolvare fără primar defect

Degradabil mutilează nedivorţat cicatrice păpuşă

Cicatrice, lacrimă fără centru, agravant heterofil

Competitor fals, boală capricios, unealtă

16 – 15

Muşcat tabloid, agravant conectat gaură

Boală, defect teafăr, rezolvare canibali

Sugători sângeroşi, farduri degeaba vampiri

Bulgăre, moş afon adevărat departe şcoala

Conducător defect reglează păpuşi heterofile

Cu unealtă de găurit canibali si vampiri

Instituţie, încet mediatizată de comunişti

Ei au scăpat teferi, muşcaţi doar de

- Mândrie...

?

Revista Labirint

72

Întoarcerea înainte De Robert Benedek

Clasa a-XII-a B


A plecat, s-a întors, s-a dus, a revenit

Oricine şi oricând,

Oricum şi oricare,

Că doare

Când marea nepăsare...apare

şi cum a plecat, a fugit, s-a întors şi a revenit,

Tot nu a reuşit.

Timpul şi omul...

Sau omul şi timpul...

Evoluţia şi involuţia,

Creaţia şi increatia, haosul.

Toate apar şi dispar.

Nimic nu e sigur şi totul e impropriu.

Cu toate au plecat, s-au întors, s-au dus și au re-

venit.

Revista Labirint

73

Iubind să dăruieşti De Staicu Andrei Răzvan

Clasa a-V-a B

Crăciunul ăsta este special

Şi m-am temut că n-ai să mă găseşti

Că am plecat din Bucureşti.

Adresa am scris-o pe o hârtie

Şi poate că te-ai rătăcit.

Că mă gândesc că eşti bătrân şi poate obosit.

Privesc cu ochii larg deschişi în zare

Şi văd cum cad troiene de ninsoare.

La ştiri se anunţă viscol mare.

O să mai poţi ajunge oare?

În casă-i cald şi bine, miroase a cozonac

Pun capul pe o pernuţă,

Gândind ce vreau să fac.

Ah, ştiu! Ce egoist!

Privesc spre ulicioară,

Văd doi copii săraci, ce tremură pe afară!

Ar vrea ca să colinde, dar lumea nu-i primeşte

Căci sunt orfani, săracii, şi nimeni nu-i doreşte.

O strig grăbit pe mama, să vie toţi ai mei!

Priviţi la ei, drăguţii! Sărmanii băieţei!

În grabă strângeţi totul!

Să-i facem fericiţi, să simtă mititeii că sunt şi ei

iubiţi!

Curând mă întorc acasă, la focul ce trosneşte,

O strâng la piept pe mama şi simt că mă iubeşte.

Îi spun cu ochii în lacrimi:

- Să vie Moş Crăciun? Când are atâta treabă cătun

după cătun?

Îi scriu grăbit scrisoare:

“Să ştii că te iubesc, m-am prefăcut că-s moşul şi

vreau să-ţi mulţumesc!”

Am înţeles: Crăciunul nu înseamnă să primeşti!

Ci, cu iubire multă, să ştii să Dăruieşti!

Revista Labirint

74

Kronos De Satmari Georgiana

Anul III, Postliceală

Mă pierd, urcând şi coborând

Pe când nimic nu-i rău sau bine

Că timpu-mi poartă trup în nori

Cu dor prelung în ei şi-n mine.

Mă-ntorc în zare şi observ

Un loc… cu amintiri preapline

Dureri nevrotice mă sorb

În sânge şi în mine.

Rămân în spaţiul limbilor de ceas

Privind cum timpul moare

Mă-ntorc încet şi pas cu pas

Când tot reluat mă doare.

Un ultim gând va spune-nfrânt:

Totul-i rotund şi se repetă

În cercul trist nemaicontând

Singurătăţi ce nu regretă.

Revista Labirint

75

SFÂRŞIT!

Documents

Revista Labirint · Setea de a cunoaşte mai mult nu ne poate fi stăpânită, astfel, ... Tu știi că te iubesc! Şi iubirea a învins! Iubirea autentică învinge de fiecare dată!